Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GENERALE DE ADMINISTRARE
A DIVERSE PROCEDEE MEDICALE
IN ACTIVITATEA ASISTENTULUI MEDICAL
ADMINISTRAREA CORTIZONULUI
Definiţie:
~ Cortizonul este un hormon secretat de stratul cortical al glandelor suprarenale sub acţiunea
stimulatoare a glandei hipofize → prin hormonul corticotrop sau adenocorticotrop (ACTH).
~ ACTH-ul sau hormonul corticotrop sau adrenocorticotrop hipofizar este secretat de hipofiză şi
stimulează secreţia cortizonului şi a altor hormoni suprarenali.
→ Prezentare:
~ Cortizon acetat. Superprednol. Prednison. Hemisuccinat de Hidrocortizon. Hidrocortizon.
Supercortisol.
~ Acetat de dezoxicorticosteron. ACTH → pulbere albă, în flacoane închise.
→ Forma de administrare:
~ Tablete. Forme injectabile: fiole, flacoane cu dop de cauciuc
~ Formele injectabile sunt soluţii sau suspensii ce trebuie bine agitate înaintea folosirii.
→ Mod de administrare:
~ Administrare orală: tablete.
o Se asigură concentraţia utilă în sânge. Doza zilnică → 3-4 prize la intervale egale de 6-8
ore
o Cortizonul se administrează la început cu doza maximă care scade treptat la doza minimă
– de întreţinere → doză stabilită de medic.
o Tratamentul cu cortizon se termină prin administrare de ACTH – pentru activarea funcţiei
glandelor suprarenale.
~ Administrare parenterală:
o Intramuscular. Intravenos. Intraarticular. Clisme terapeutice. Aplicaţii locale.
~ Administrarea ACTH-ului:
o Se testează sensibilitatea organismului prin IDR.
o Se dizolvă pulberea cu ser fiziologic sau apă distilată în cantitate egală cu numărul
dozelor → calculul se face ca şi în cazul antibioticelor. Dizolvat se poate păstra la gheaţă
câteva săptămâni.
o Se administrează pe cale intramusculară, intravenoasă, eventual subcutanată.
o Se poate administra în perfuzii lente în ser glucozat 5% → ritm de administrare 6-8
picături pe minut.
o Cea mai bună metodă de administrare → perfuzia continuă sau perfuzia de 5-6 ore.
o Dozele administrate prin perfuzie pot fi mai mici decât cele injectate.
o Se pot face şi perfuzii subcutanate asociind soluţia cu hialuronidază.
o Doza se administrează progresiv crescută pentru ca stimularea suprarenalei să nu se facă
brusc. Administrarea sub protecţie de antibiotic.
→ Reguli de administrare a cortizonului: Tratamentul se face numai în spital.
~ Bolnavii necesită dietă specială:
o Dietă hiposodată. → 1-3 g clorură de potasiu pe zi. Dietă hipoglucidică.
o Dietă cu conţinut bogat în proteine.
~ Se acordă îngrijiri speciale:
o Igienă perfectă a tegumentelor şi mucoaselor. Schimbarea zilnică a lenjeriei de pat şi de
corp. Asepsie perfectă în administrarea parenterală.
→ Definiţie:
~ Medicamentele sunt substanţe – de origine animală, vegetală sau sintetizată chimic –
transformate prin operaţii farmaceutice într-o formă de administrare (comprimat, drajeu etc.).
→ Scopul utilizării:
~ Prevenirea bolilor. Ameliorarea bolii. Vindecarea bolii.
→ Doza de administrare. Funcţie de doza administrată, acelaşi produs poate acţiona ca aliment,
medicament sau toxic diferenţiind:
1. Doza terapeutică: doza administrată cu scop terapeutic, fără efect toxic. Variază de la doza
minimă cu efect terapeutic la doza maximă cu efect terapeutic.
2. Doza maximă: doza administrată în cantitatea cea mai mare fără acţiune toxică asupra
organismului.
3. Doza toxică: doza administrată care provoacă fenomene toxice grave pentru organism.
4. Doza letală: doza care conduce la decesul pacientului.
→ Tipuri de medicamente:
~ Pulberi. Medicamente hidrice – au ca solvent apa. Soluţii – clorurate, glucozate, apă oxigenată.
~ Infuzii. Tincturi cu solvent alcoolul. Extracte. Preparate prin evaporare. Preparate zaharate.
Emulsii. Siropuri.
~ Medicamente solide: tablete, pastile, pilule, granule, capsule, comprimate, caşete.
~ Medicamente pe bază de grăsimi – pomadă, ulei, unguent etc.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE
CALE ORALĂ ŞI SUBLINGUALĂ
→ Definiţie:
~ Calea orală → calea naturală de administrare a medicamentelor care se resorb la nivelul
mucoase digestive.
→ Forma de prezentare:
~ Formă lichidă:
▪ Soluţii – substanţe dizolvate în apă, alcool. Mixturi – suspensii. Infuzii – ceaiuri.
▪ Decoct – soluţii extractive obţinute prin fierbere. Tincturi – soluţii extractive alcoolice.
▪ Extract. Uleiuri. Emulsii – amestec de două lichide. Siropuri.
ECHIVALENŢA MEDICAMENTELOR:
1 pahar de lichior 15 ml ulei
1 ceaşcă de cafea 50 ml apă
1 pahar de vin 100 ml apă
1 pahar de apă 200 ml apă
1 linguriţă 5 ml apă; 6,5 ml sirop; 4,5 ml ulei
1 lingură supă 15 ml apă; 20 ml sirop; 12,5 ml ulei
1 linguriţă plină cu pulbere 10 g
1 lingură rasă cu pulbere 15 g
1 vârf de cuţit 1g
20 picături 1 g soluţie apoasă
40 picături 1 g soluţie uleioasă
60 picături 1 g soluţie alcoolică; 1 g tinctură alcoolică
Formaa solida:
-Tablete (comprimate).
-Drajeuri - acoperite cu un strat protector, colorat diferit.
▪ Cu rol în mascarea gustului, mirosului preparatului. Granule. Mucilagii. Pulberi. Capsule.
→ Efect medicamentos:
~ Local – favorizează cicatrizarea, excită peristaltismul, dezinfectează etc.
~ General – efect asupra întregului organism etc.
→ Contraindicaţiile administrării pe cale orală:
~ Medicamente inactivate de sucurile digestive. Medicamente care nu trec bariera digestivă.
~ Când se doreşte efect rapid. Refuz din partea bolnavului.
~ Au efect iritant digestiv. Intervenţii chirurgicale pe tub digestiv.
~ Lipsa reflexului de deglutiţie. Evitarea sistemului venei porte.
→ Mod de administrare:
~ Cu pahare gradate. Cu cană, căniţă. Cu linguriţa sau cu lingura. Cu pipeta sau cu picurător.
~ Medicamentele care se resorb la nivelul mucoasei bucale se administrează sublingual
(Nitroglicerina).
→ Indicaţii tehnice de administrare:
~ Se folosesc materiale individuale pentru administrare.
~ Prafurile se aplică pe rădăcina limbii şi se înghit cu apă, ceai etc.
~ Granulele se administrează cu linguriţa. Capsulele ajung nedizolvate în stomac.
~ Pentru bolnavii cu tulburări de deglutiţie medicamentele se administrează sfărmate.
→ Observaţii:
~ Medicamentele se verifică înaintea folosirii. Nu se manipulează direct cu mâna.
~ Se administrează personal, fiecare doză. Nu se asociază medicamente cu efecte incompatibile.
~ Se evită atingerea dinţilor cu medicamente cu efect asupra smalţului dentar.
~ Înaintea servirii medicaţiei se spală mâinile şi se dezinfectează.
~ Se atenţionează pacientul asupra efectelor medicamentelor.
→ Definiţie:
~ Introducerea medicamentelor pe cale rectală constituie calea de administrare digestivă cu efecte
de resorbţie la nivelul mucoasei rectale.
→ Forma de prezentare:
~ Supozitoare – preparate farmaceutice de formă conică sau ovală, cu o extremitate ascuţită, la
care substanţa activă este înglobată într-o masă solidă (unt de cacao) care se topeşte la
temperatura corpului.
~ Clisme medicamentoase cu soluţii izotone.
~ Microclisme – substanţa medicamentoasă dizolvată în ser fiziologic sau ser glucozat 5% 10-15
ml.
~ Clisme picătură cu picătură – administrată în 24 ore – 1000.2000 ml soluţie medicamentoasă.
→ Indicaţii de administrare:
~ Pacienţi cu tulburări de deglutiţie. Evitarea mucoasei digestive.
~ Pacienţi operaţi pe tub digestiv. Intoleranţă digestivă. Evitarea circulaţiei portale.
→ Scop:
~ Purgativ.(evacuator). Terapeutic.
→ Efecte locale:
~ Golirea rectului. Calmarea durerilor. Atenuarea peristaltismului intestinal. Efect antiinflamator.
→ Efecte generale: Supozitoare cu digitală – efect cardiotonic. Acalor – efect antitermic etc.
→ Contraindicaţii: Afecţiuni rectale sau anale. Diaree. Intervenţii chirurgicale rectale sau anale.
→ Administrarea supozitoarelor:
~ Materiale necesare:
o Supozitor la temperatura camerei. Mănuşi de protecţie. Vaselină. Tăviţă renală.
o Material pentru toaleta locală.
~ Tehnică:
o Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie.
o Se pregătesc materialele necesare.
o Se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea tehnicii.
→ Definiţie:
~ Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie reprezintă introducerea medicamentelor
gazoase şi volatile în organism prin mucoasa respiratorie.
→ Forma de prezentare:
~ Gaze sau substanţe gazeificate. Pulberi dizolvate. Lichide fin pulverizate. Vapori – aerosoli.
~ Soluţii pentru instilaţii traheale.
→ Scop:
~ Dezinfecţie locală. Decongestionarea mucoasei respiratorii.
→ Metode de administrare: Inhalaţie. Instilaţie. Aerosoli.
→ Inhalaţia:
~ Reprezintă introducerea unor substanţe medicamentoase – esenţe aromatice, antiseptice, săruri
etc. în organism prin inhalare pe cale respiratorie.
~ Pot fi inhalate substanţe în stare pulverizată sau vaporizate.
~ Indicaţii: rinite, rinofaringite, bronşite, astm bronşic.
~ Contraindicaţii: pacienţi inconştienţi, astenici, adinamici, copii.
~ Materiale necesare:
o Inhalator. Substanţa medicamentoasă prescrisă. Vaselină. Cort sau pelerină. Prosop.
~ Pregătirea pacientului:
o Se explică tehnica şi inofensivitatea ei. Se aşează confortabil pe scaun.
o Se cere suflarea nasului. Se aşează prosop în jurul gâtului.
o Se ung buzele şi tegumentele periorale cu vaselină.
o Se explică pacientului să inspire pe gură şi să expire pe nas.
~ Tehnica:
o Se spală şi se dezinfectează mâinile.
o Se toarnă apă în recipientul inhalatorului şi se umple pe jumătate.
o Se introduce recipientul cu medicament. Când apa fierbe, vaporii formaţi antrenează
medicamentul pulverizându-l
o Se aduce inhalatorul în faţa pacientului care aşează cu capul aplecat deasupra
ADMINISTRAREA OXIGENULUI
→ Definiţie:
~ Corectarea deficitului de oxigen din organism.
~ Cantitatea de oxigen utilizată în ţesuturi → 0,3 ml O2 % ml sânge.
→ Scop:
~ Terapeutic:
o Asigurarea aportului de oxigen necesar. Corectarea hipoxiei şi hipercapniei.
o Susţinerea funcţiei respiratorii.
→ Indicaţii:
~ Anestezie generală.
~ Hipoxii:
o Hipoxie anemică – prin lipsa hemoglobinei.
o Hipoxie hipoxică – prin insuficienţă ventilatorie.
o Hipoxie histotoxică – prin blocarea fermenţilor respiratori la nivel celular.
o Hipoxie circulatorie – prin tulburări de circulaţie.
~ Complicaţii postoperatorii. Lăuze. Nou născuţi cu suferinţe respiratorii şi circulatorii.
→ Surse de oxigen:
~ Staţie centrală de oxigen. Microstaţie.
~ Bombă de oxigen de 300-10.000 l oxigen comprimat la 150 atm.
→ Materiale necesare:
~ Sursă de oxigen. Reductor de presiune. Manometru.
o Se execută mişcări circulare cu presiune redusă (cu vârful degetelor sau cu suprafaţa
palmei) pentru a masa medicamentul în piele.
o Durata fricţiunii → 20-30 minute pentru o suprafaţă de 20-30 cm2.
o Se masează până la dispariţia aparentă am medicamentului.
o Suprafaţa tratată se acoperă cu comprese sau dacă aplicarea s-a făcut pe toată suprafaţa
pielii se înveleşte în cearşaf.
~ Nu se fricţionează zonele cu afecţiuni dermatologice, plăgi etc.
~ Se evită contactul cu ochii, vaginul, meatul urinar – are efect iritant.
~ Medicul prescrie: orarul, frecvenţa, durata, cantitatea şi suprafaţa.
→ IONOFOREZA:
~ Reprezintă introducerea medicamentelor prin piele cu ajutorul curentului galvanic.
~ Se pot introduce medicamente ionizate ca : iod, magneziu, salicilat de sodiu, histamină,
stricnină, cocaină, novocaină etc.
~ Scop: Terapeutic – cu efect general.
~ Tehnică:
o Se anunţă pacientul şi se explică tehnica şi importanţa ei. Se conduce pacientul la
serviciul de fizioterapie.
o Se aşează în şezut pe pat. Pielea se spală cu apă şi săpun şi se clăteşte abundent.
o Se aplică electrozii înveliţi în tifon îmbibat cu soluţie medicamentoasă – polul activ se
aplică pe regiunea ce trebuie tratată.
~ Intensitatea curentului → 20-100 mA, socotind 10-15 mA / 100 cm2.
~ Durata tratamentului → 10-30-60 minute. Se supraveghează starea generală a bolnavului.
→ PUDRAJUL:
~ Constă în pudrarea pielii cu pudre medicamentoase.
~ Efect: absorbţia excesului de grăsimi, uscarea şi răcorirea pielii.
~ Se aplică: talc, oxid de zinc, caolin făină de grâu în care s-a înglobat substanţa medicamentoasă
– antibiotic, chimioterapic etc.
~ Se aplică cu: pudriere, tampoane, comprese.
→ Comprese medicinale:
~ Se aplică comprese (din material textil) îmbibate în substanţă medicamentoasă la temperatura
corpului.
~ Se pot aplica: substanţe dezinfectante, antiinflamatoare, decongestionante, astringente –
Rivanol, Burow etc.
~ Se aplică reci sau calde – temperatura va fi menţinută constantă pe toată durata aplicării.
→ Badijonarea:
~ Soluţiile medicamentoase îmbibate pe tampoane fixate pe porttampon se aplică pe tegumente prin
ştergere sau pensulare.
~ Nu se introduce pensula sau tamponul în flaconul cu soluţie.
~ Tampoanele folosite se ard.
~ Soluţii folosite: tinctura de iod, violet de genţiana, albastru de metil, mercurocrom, betadine etc.
→ Unguentele:
~ Sunt preparate farmaceutice semisolide.
~ Substanţa activă este înglobată în vaselină sau grăsimi animale sau vegetale.
~ Se păstrează la rece.
~ Se aplică prin întindere cu spatula chirurgicală, prin fricţiune sau direct din tub pe suprafaţa
mucoaselor.
→ Pastele:
~ Sunt preparate din grăsimi şi pudre, mai consistente decât unguentele. Se aplică cu spatula.
→ Linimentele:
~ Sunt preparate lichide sau semisolide, cu aspect limpede sau lăptos.
~ Se aplică cu mâna sau cu tampoane.
→ Mixturile:
~ Sunt amestecuri de lichide şi solide (pudre) nemiscibile. Se agită înaintea folosirii.
~ Se întind în strat subţire cu tampoane.Se lasă să se usuce.
→ Creme, unguente, geluri – de uz genital: Se foloseşte aplicator de unică întrebuinţare.
→ Definiţie:
~ Calea parenterală – în afara tubului digestiv reprezintă administrarea medicamentelor prin
injecţii.
~ Injecţia → introducerea traumatică a substanţelor medicamentoase sub formă lichidă în
organism prin intermediul unui ac adaptat la seringă.
→ Avantajele injecţiilor:
~ Dozaj corect şi exact. Efect instalat rapid, absorbţie uşoară.
~ Absorbţie independentă de starea tractului digestiv.
~ Asigură protecţia medicamentului la acţiunea sucurilor digestive. – hormoni, vaccinuri, seruri.
~ Evită calea digestivă în caz de intoleranţă digestivă, tulburări de deglutiţie, ingurgitare de
substanţe toxice, hemoragii digestive, intervenţii chirurgicale pe tub digestiv.
~ Posibilitatea administrării medicamentelor bolnavilor inconştienţi.
→ Scop: Explorator. Terapeutic.
→ Calea de administrare:
~ Intravenos. Intramuscular. Intradermic. Subcutanat.
~ Intraarterial. Intrarahidian. Intraosos. Intramedular. Subarahnoidian. Intracardiac.
→ Prezentare farmaceutică:
→ Observaţii:
~ Calea de administrare se alege în funcţie de:
o Hotărârea medicului. Scopul injecţiei. Rapiditatea asimilării medicamentului.
o Resorbţia şi metabolizarea medicamentului. Interacţiuni medicamentoase.
o Compatibilitatea soluţiei medicamentoase cu ţesuturile.
~ Fiola tăiată se administrează imediat. Fiolele neetichetate se aruncă.
~ Emulsiile injectabile se agită înaintea administrării.
~ În cazul tratamentelor de lungă durată este obligatorie alternarea locului injecţiei.
~ Soluţia de bicarbonat de sodiu nu se recomandă ca lichid de diluţie.
~ Culoarea soluţiei injectabile diferă funcţie de concentraţie, diluant sau condiţii de păstrare.
~ Pentru fiecare injecţie se foloseşte seringă cu ac individual.
~ Soluţiile uleioase ce se încarcă greu în seringă se încălzesc în apă caldă pentru a le fluidifica.
~ Substanţele precipitate se agită bine până dispare orice depozit de pe fundul fiolelor.
~ Unele medicamente pot flocula în fiole (fapt specificat pe ambalaj). Se administrează după
încălzire în apă caldă. Fiola în care cad cioburi de sticlă la deschidere se aruncă.
→ Administrarea substanţelor de contrast:
~ Este obligatorie testarea sensibilităţii organismului la substanţa de contrast.
~ Testarea se face injectând 1 ml soluţie – fiola test → numai în prezenţa medicului.
~ Se aşteaptă 1-5 minute şi se observă reacţia bolnavului.
~ Dacă nu apare reacţie alergică se poate injecta soluţia pregătită pentru examinare.
~ Viteza de administrare:
o 15 secunde → examinare minutată.
o 1-2 minute → examinare obişnuită.
o 10-15 minute → administrare prin perfuzie.
INJECŢIA SUBCUTANATĂ
→ Definiţie:
~ Introducerea în organism de substanţe medicamentoase lichide izotone, nedureroase, prin
intermediul unui ac în ţesutul celular subcutanat.
→ Scop:
~ Terapeutic – injectarea soluţiilor cristaline.
→ Locul de elecţie:
~ Faţa externă a braţului. Faţa superoexternă a coapsei. Regiunea deltoidiană.
~ Regiunea supra şi subspinoasă a omoplatului. Regiunea subclaviculară.
~ Flancurile peretelui abdominal. Regiunile centrale fesiere.
→ Materiale necesare:
~ Seringă cu ac sterile. Material general pentru executarea unei injecţii. Soluţia medicamentoasă.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se aşează bolnavul în repaus. Se dezveleşte locul ales.
→ Tehnica:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Se montează seringa şi se aspiră medicamentul. Se elimină aerul.
~ Obişnuit se injectează la nivelul regiunii externe a braţului, pacientul fiind aşezat cu membrul
respectiv sprijinit pe şold. Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool.
~ Se cutează pielea fixând-o între degete şi ridicând-o de pe planurile profunde.
~ Se puncţionează pe direcţia axului longitudinal al cutei, în profunzimea stratului subcutanat, la o
adâncime de 2-4 cm. Se verifică poziţia acului prin aspirare în seringă. Se injectează lent.
~ Se aplică o compresă şi se retrage acul brusc , masând uşor zona pentru accelerarea resorbţiei.
→ Incidente şi accidente:
~ Durere violentă – prin lezarea unei terminaţii nervoase sau prin distensia bruscă a ţesuturilor.
~ Ruperea acului. Necroza ţesuturilor prin greşirea căii de administrare.
~ Hematom. Abces – prin infectarea hematogenă.
→ Observaţii:
~ Nu se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită, furuncule etc.
~ Se evită injectarea repetată în acelaşi loc – se schimbă periodic locul.
~ Numai în cazuri speciale se poate injecta şi soluţii uleioase.
~ NU se administrează compuşi de metale cu greutate moleculară mare. – iod, bismut, mercur etc.
~ Este STRIC INTERZIS a se administra pe această cale clorură de sodiu.
INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ
→ Definiţie:
~ Introducerea de substanţe medicamentoase - soluţii izotone, uleioase sau a unei substanţe
coloidale, prin intermediul unui ac ataşat la o seringă , în stratul muscular.
→ Scop: Terapeutic – injectarea soluţiilor cristaline.
→ Locul de elecţie:
~ Regiunea supero-externă fesieră, deasupra marelui trohanter – (pătratul supero-extern fesier).
~ Muşchii externi şi anteriori ai coapsei. Muşchiul deltoid. La sugari – regiunea mijlocie a coapsei.
→ Materiale necesare:
~ Seringă cu ac lung, sterile. Material general pentru executarea unei injecţii.
~ Soluţia medicamentoasă.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se aşează bolnavul în repaus – în decubit ventral, lateral, şezând sau în picioare.
~ Se dezveleşte locul ales.
→ Tehnica:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Se montează seringa şi se aspiră medicamentul şi se schimbă acul.
~ Se elimină aerul. Obişnuit se injectează la nivelul regiunii supero-externe fesiere.
~ Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool.
~ Se cere bolnavului să-şi menţină musculatura cât mai relaxată – muşchiul să fie moale.
~ Se puncţionează perpendicular pielea pătrunzând 4-7 cm cu rapiditate şi siguranţă.
~ Se verifică poziţia acului prin aspirare în seringă.
~ Se injectează lent.
~ Se aplică o compresă şi se retrage acul brusc, masând uşor zona pentru accelerarea resorbţiei.
~ Se aşează bolnavul comod, în repaus 5-10 minute. Se ordonează materialele folosite.
→ Incidente şi accidente:
~ Durere violentă – prin atingerea nervului sciatic sau a unei terminaţii nervoase – se retrage acul
şi se schimbă locul injecţiei.
~ Paralizie (totală sau parţială)– prin lezarea nervului sciatic.
~ Ruperea acului – extragerea se va face manual sau chirurgical
~ Necroza ţesuturilor prin greşirea căii de administrare.
~ Hematom. Supuraţie septică, abces, infecţie gravă.
~ Flegmon – supuraţie septică prin nerespectarea normelor de asepsie şi antisepsie.
~ Embolie uleioasă – prin introducerea accidentală a suspensiei uleioase într-un vas de sânge.
~ Iritaţie periostală – injectarea medicamentului în apropierea osului.
~ Transmiterea de boli infecto-contagioase sau infecţii generale – prin refolosirea seringilor şi
acelor.
→ Observaţii:
~ Nu se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită, furuncule etc.
~ Se evită injectarea repetată în acelaşi loc – se schimbă periodic locul.
~ Poziţia acului pentru soluţiile colorate se face prin detaşarea acului de la seringă.
INJECŢIA INTRAVENOASĂ
→ Definiţie:
~ Introducerea în circulaţia venoasă de soluţii medicamentoase izotone sau hipertone, prin
intermediul unui ac ataşat la o seringă.
→ Observaţii:
~ Dacă staza venoasă este prea lungă sau prea strânsă pacientul poate prezenta frison → se
slăbeşte sau se detaşează garoul.
~ Dacă injectarea se va face prin ac-fluturaş este necesară scoaterea aerului din cateter înaintea
puncţionării. Fluturaşul este ţinut de „aripioare”, se puncţionează vena şi se continuă tehnica
injecţiei.
~ Cateterul intravenos – canulă flexibilă – este prevăzut cu mandren şi dispozitiv translucid pentru
observarea picăturilor de sânge.
~ Nu se retrage mandrenul în timpul puncţiei venoase, ci când apare sângele la capătul translucid.
~ Nu se puncţionează vena după apariţia hematomului – se comprimă locul 3-5 minute.
~ Repetarea injecţiei în aceiaşi venă se face tot mai central faţă de puncţiile anterioare – niciodată
mai jos.
~ Alegerea celei mai bune vene se face după aplicarea garoului.
~ Nu se face injecţie intravenoasă decât în poziţie decubit dorsal – niciodată în poziţie şezând.
INJECŢIA INTRADERMICĂ
→ Definiţie:
~ Introducerea de substanţe medicamentoase - soluţii izotone în organism, prin intermediul unui ac
ataşat la o seringă , în stratul dermic.
→ Scop:
~ Terapeutic – desensibilizări în afecţiuni alergice, vaccinarea BCG la sugari.
~ Explorator – intradermoreacţia.
~ Anestezic – infiltrarea dermică cu novocaină.
→ Locul de elecţie:
~ Faţa anterioară a antebraţului. Faţa externă a braţului şi a coapsei.
→ Materiale necesare:
~ Seringă cu ac scurt, sterile. Material general pentru executarea unei injecţii. Soluţia
medicamentoasă.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se aşează bolnavul în repaus comod – în decubit dorsal. Se dezveleşte locul ales.
→ Tehnica:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Se montează seringa şi se aspiră medicamentul (0,1 ml) şi se schimbă acul. Se elimină aerul.
~ Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool şi se aşteaptă evaporarea.
~ Se introduce vârful acului în grosimea pielii, tangenţial pe suprafaţa pielii, cu bizoul în sus, până
dispare orificiul acului complet.
~ Se verifică poziţia acului prin aspirare în seringă. Se injectează lent.
~ Se formează o papulă albă de aspectul cojii de portocală de 5-6 mm diametru, o înălţime de 1-2
mm la 0,1 soluţie injectată. Se retrage acul fără a aplica tampon la locul puncţiei.
~ Se ordonează materialele folosite.
→ Incidente şi accidente:
~ Revărsat lichidian – când acul a intrat parţial în derm.
~ Tumefacţia stratului subcutanat, fără apariţia papulei cu aspect de coajă de portocală când acul
a pătruns prea profund. Lipotimie. Stare de şoc – în caz de testare a unor alergeni.
~ Reacţie intensă la necroza unor porţiuni de tegument din cauza distensiei puternice prin
injectarea de soluţii hipotone.
→ Observaţii:
~ Nu se face dezinfecţia cu alcool a locului injecţiei dacă se face testare la tuberculină – alcoolul
inactivează tuberculina.
~ Pentru anestezie locală injecţie se poate face pe orice suprafaţă a corpului.
~ În cazul efectuării testelor alergologice, se pregătesc: Adrenalină, Efedrină, Hemisuccinat de
Hidrocortizon, cardiotonice.
ADMINISTRAREA INSULINEI
→ Scopul tratamentului insulinic:
~ Tratarea diabetului zaharat. Normalizarea nivelului glucidic în sânge.
→ Căile de administrare: Calea subcutanată. Calea intravenoasă.
→ Locul de elecţie pentru administrarea insulinei:
~ Flancurile peretelui abdominal. Regiunea externă a braţului.
~ Regiunea anterioară a coapselor. Regiunea fesieră. Regiunea supra şi subspinoasă.
~ Locul de administrare trebuie alternate, dar vor respecta aceiaşi schemă:
o Dimineaţa → flancurile abdominale. Seara → coapsă.
-Introducerea constantă în acelaşi loc, fără alternarea lui, suprasolicită regiunea respectivă,
tegumentele devin dure, se cicatrizează prin procese metabolice modificate negativ.
→ Preparate de insulină:
~ Humulin R regular insulină umană (ADN recombinat) → 10 forme de comercializare:
o Regulară (R). Regulară tamponată (BR). Lentă (L). Ultralentă (U).
o Insulină 10% Regulară tamponată + 90% Insulină umană suspensie isophan (NPH-
10/90).
o Insulină 20% Regulară tamponată + 80% Insulină umană suspensie isophan (NPH-
20/80).
o Insulină 30% Regulară tamponată + 70% Insulină umană suspensie isophan (NPH-
30/70).
o Insulină 40% Regulară tamponată + 60% Insulină umană suspensie isophan (NPH-
40/60).
o Insulină 50% Regulară tamponată + 50% Insulină umană suspensie isophan (NPH-
50/50).
~ Iletin II Regular (insulină porcină purificată).
~ Actrapid MC (insulină injectabilă neutră), Insulină Novo, Monocomponent (MC).
→ Reguli de administrare:
~ Preparatul şi doza sunt stabilite de medic.
~ Orice schimbare se va face cu multă prudenţă – strict supravegheat.
~ Doza şi preparatul se schimbă doar la indicaţia medicului.
~ Dozele de insulină se măsoară în unităţi.
~ Există două tipuri de concentraţii pentru fiecare tip de insulină:
o Insulină cu 40 unităţi / mililitru insulină. Insulină cu 100 unităţi / mililitru insulină.
~ Administrarea se face cu seringi de insulină cu gradaţii pentru 40 , respectiv 100 unităţi de
insulină pe mililitru. Seringile se aruncă după utilizare – nu se refolosesc.
~ Injecţie se face cu cca. 15 minute înainte de servirea mesei (funcţie de preparatul de insulină
folosit).
→ Caracteristicile insulinei, păstrare şi depozitare.
~ Insulina cristalină este limpede, clară, transparentă.
~ Insulina în suspensie este tulbure şi trebuie rulată înaintea folosirii până la uniformizarea
lichidului.
~ Păstrarea se face la frigider la 40C, ferită de căldură şi lumină.
~ Se încălzeşte la temperatura corpului în momentul folosirii.
~ Nu se utilizează după expirarea termenului de valabilitate.
→ Stabilirea dozei necesare:
~ Se fixează o doză individualizată funcţie de:
o Tipul de insulină folosit. Numărul de injecţii pe zi. Intervalul dintre doze. Modificările din
alimentaţie.
o Schimbarea programului de activitate. Medicaţie complementară.
o Exerciţii fizice, gimnastică. Conduită terapeutică postnatală.
→ Pregătirea dozei:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se observă flaconul de insulină – aspect, valabilitate, concentraţie, preparat, cale de
administrare.
~ Se aspiră în seringă o cantitate de aer egală cu doza de insulină ce trebuie administrată.
~ Se puncţionează dopul de cauciuc şi se întoarce flaconul.
~ Se introduce aerul sub presiune şi se lasă să curgă liber insulina în seringă până se obţine doza
necesară.
~ Se scoate aerul şi se schimbă acul.
~ Dacă se folosesc amestecuri de insulină SE RESPECTĂ ORDINEA DE ÎNCĂRCARE ÎN
SERINGĂ RECOMANDATĂ DE MEDIC. Amestecul se face înaintea injectării.
~ Pentru injectare se pot folosi şi pompe de insulină sau minispike.
→ Injectarea insulinei:
~ Se dezinfectează locul şi zona înconjurătoare. Se lasă să se evapore alcoolul → alcoolul
inactivează insulina.
~ Se execută pliul cutanat şi se injectează insulina subcutanat. Nu se freacă şi nu se masează locul
puncţiei. Se păstrează o distanţă de minim 4 cm de injecţia precedentă.
→ Reacţii la insulină:
~ Hipoglicemie → nivel scăzut de insulină prin:
o Doză prea mare de insulină. Absenţa sau întârzierea meselor.
o Exerciţii fizice şi activitate în exces. Boală infecţioasă. Tulburări de tranzit.
o Schimbarea necesarului de insulină a pacientului. Boli endocrine.
o Interacţiuni cu alte medicamente hipoglicemiante. Consum de alcool.
~ Semnele hipoglicemiei:
o APAR BRUSC
o Transpiraţii, tulburări de somn. Ameţeală. Anxietate. Palpitaţii. Vedere neclară – în ceaţă.
o Tremurături. Vorbire neclară. Foame. Stare depresivă. Agitaţie, iritabilitate.
o Senzaţie de furnicături în mâini. Mişcări nesigure. Delir. Cefalee. Modificări
comportamentale.
o Diabeticul trebuie să aibă asupra sa cuburi de zahăr sau bomboane sau tablete de
glucoză. Pacienţii inconştienţi vor primi glucoză pe cale intravenoasă.
~ Hiperglicemie şi acidoză diabetică:
o Prin doză insuficientă de insulină. Nivel crescut de glucoză în sânge.
o Aport alimentar mai bogat în glucide decât cel planificat. Febră. Infecţii.
o Hiperglicemia prelungită poate determina acidoză diabetică) ameţeală, facies roşu, sete,
pierderea cunoştinţei, inapetenţă, halenă acetonică, glicozurie, respiraţie Kussmaul,
tahicardie, deces.
~ Lipodistrofia:
o Foarte rar, administrarea subcutanată a insulinei poate provoca lipoatrofie cu depresiuni
ale tegumentului şi ţesutului subcutanat, pierderea elasticităţii şi îngroşarea ţesuturilor.
Hiperglicemie Hipoglicemie
~ Piele uscată. ~ Tegumente cu transpiraţii reci.
~ Respiraţie Kussmaul. ~ Piele umedă.
~ Halenă acetonică. ~ Hipertensiune.
~ Pierderea lentă a cunoştinţei ~ Respiraţie normală.
spre comă. ~ Pierderea stării de cunoştinţă.
~ Somnolenţă. ~ Mişcări nesigure.
~ Inapetenţă. ~ Ameţeală.
~ Greţuri. ~ Foame.
~ Vărsături.
→ Alergia la insulină:
~ Alergia locală → roşeaţă, edem, prurit.
~ Alergie generalizată → mai rară, dar mai gravă.
~ Apar erupţii pe tot corpul, respiraţie zgomotoasă, şuierătoare, hipotensiune, şoc anafilactic.
IRIGOSCOPIA
→ Definiţie:
~ Examinarea radiologică a intestinului gros se efectuează după administrarea unei substanţe de
contrast pe cale orală sau pe cale rectală.
~ Tranzitul baritat este examenul radiologic cu administrarea substanţei de contrast – sulfat de
bariu suspendat în apă, pe cale orală.
~ Irigoscopia este examenul radiologic al colonului cu administrarea substanţei de contrast – sulfat
de bariu în suspensie ( 300-500 g BaSO4 în 1000-1500 ml apă la 37° C sau 200 g sulfat de bariu
amestecat cu 300 g bolus alba în apă la 37° C), pe cale rectală, prin clismă. Examenul se mai
numeşte şi clismă baritată.
→ Tehnica tranzitului baritat:
~ Se anunţă pacientul cu 2 zile înainte, se explică tehnica, necesitatea şi importanţa ei pentru
diagnosticarea bolii
~ Se anunţă pacientul ca dimineaţa să nu mănânce şi să nu fumeze.
~ Se administrează cu 1-2 zile înaintea examenului, un regim alimentar, neflatulent şi uşor de
digerat, format din supe, ouă, pâine prăjită, unt, făinoase, produse lactate
~ Seara dinaintea examinării se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare.
~ În dimineaţa examenului, pacientul este condus la serviciul de radiologie, aşezat sub ecranul
radiologic unde i se oferă cana cu suspensia baritată (pregătită înainte).
~ La comanda medicului, pacientul va înghiţi sulfatul de bariu suspensie amestecat cu o lingură de
lemn.
~ După terminarea examinării, pacientul se îmbracă şi este condus la pat. Va fi readus la serviciul
de radiologie (conform indicaţiilor medicului), după 24 ore pentru a se urmări umplerea
colonului:
o La 2 ore de la începerea examenului pacientul poate să mănânce.
o Normal după 6-8 ore, suspensia de bariu se găseşte în cec şi colonul ascendent,
stomacul fiind complet golit.
o După 16 ore suspensia baritată se găseşte în colonul transvers.
o După 24 ore suspensia baritată se găseşte la nivelul sigmoidului, în ampula rectală
sau este deja parţial sau total evacuată.
După tehnică se administrează purgativ (o lingură ulei de ricin sau parafină).
~ Pacientul va avea scaunul colorat în alb datorită sulfatului de bariu eliminat.
diagnosticului.
~ Cu 2 zile înaintea examinării, pacientul va ingera o alimentaţie lichidă (supe, ciorbe, lapte, ceai,
suc, apă).
~ În seara precedentă examenului, se fac 2 clisme evacuatoare simple / înalte, a câte 2 litri de apă
la 37º C fiecare, la interval de 1 oră.
~ În dimineaţa intervenţiei, cu 2-3 ore înaintea examenului, se efectuează din nou 2 clisme
evacuatoare pentru a îndepărta complet resturile de materii fecale sau exsudatele patologice.
~ Se dezbracă regiunea inferioară a trunchiului, se ajută pacientul să se aşeze pe masa de
examinare, în poziţie genupectorală, cu uşoară lordoză a regiunii lombare, se acoperă pacientul
cu un câmp steril prevăzut cu un orificiu care să lase descoperită regiunea anală.
~ Se montează corpul rectoscopului şi se racordează la sursa de lumină.
~ Se verifică funcţionalitatea dispozitivului optic, se unge tubul rectoscopului cu vaselină şi se oferă
medicului mănuşile sterile (pentru efectuarea tuşeului rectal), apoi, asistenta serveşte medicul cu
alte mănuşi sterile şi îi oferă tubul rectoscopului pentru a fi introdus în rect.
~ După introducere, se extrage mandrenul aparatului şi se fixează corpul aparatului la tubul
intrarectal (medicul urmează să examineze mucoasa rectosigmoidiană).
~ Se insuflă aer cu ajutorul pompei (dacă medicul o solicită).
~ Se pregătesc tampoane cu soluţie de sulfat de magneziu şi se oferă medicului (dacă le solicită cu
scopul îndepărtării eventualelor obstacole create prin contracţia spastică a părţilor examinate).
~ La nevoie, se folosesc tampoane uscate, pentru îndepărtarea resturilor de materii fecale
~ Se preia tubul extras de medic la terminarea examenului.
~ Pacientului i se face toaleta regiunii anale imediat după îndepărtarea tubului, îndepărtându-se
mucozităţile şi resturile substanţei lubrefiante, se transportă la salon.
~ Dacă s-au făcut însămânţări bacteriologice, se pregătesc materialele pentru laborator (se
completează buletinul de recoltare cu datele de identitate ale pacientului şi cu examenul cerut) şi
se transportă imediat la laborator.
~ Se curăţă mecanic rectoscopul, se spală bine şi se dezinfectează şi se pregăteşte pentru sterilizare
cu Glutamaldehidă sau CIDEX şi alcool de 90°
→ Tehnica efectuării colonoscopiei
~ Se explică necesitatea tehnicii, durata, efectele neplăcute (senzaţia de presiune, durere).
~ Trei zile consecutiv, seara şi dimineaţa, se efectuează câte 2 clisme evacuatoare simple, înalte, la
interval de 1 oră, a câte 2 litri de apă la 37° C pentru fiecare; ultima clismă se face în dimineaţa
examenului, cu 3-4 ore înainte.
~ În prima zi şi a doua seară de pregătire se administrează un purgativ
~ În cele trei zile de pregătire pacientul va ingera doar alimentaţie lichidă.
~ La nevoie i se pot administra lichide prin perfuzie intravenoasă în scopul combaterii sau
prevenirii deshidratării.
~ Seara înaintea examenului, se dă un somnifer, iar în dimineaţa examinării i se injectează 1 fiolă
Diazepam şi 1 fiolă Scobutil cu 30-60 minute înaintea începerii colonoscopiei.
~ La efectuarea colonoscopiei participă două asistente: prima linişteşte pacientul, îl roagă să
coopereze şi, pe cât posibil să se relaxeze (informarea anterioară îl face mai cooperant şi mai
tolerant faţă de efectele neplăcute ale tehnicii), urmăreşte funcţiile vitale ale pacientului, îl aşează
în decubit lateral stâng, cu genunchii flectaţi şi îl acoperă cu un câmp steril, prevăzut cu un
orificiu central (în timpul examinării, la solicitarea medicului, poziţia pacientului poate fi
schimbată dintr-un decubit în altul, pe măsură ce sonda înaintează).
~ A doua verifică colonoscopul, asigurându-se ca acesta să fie adaptat corect la sursa de lumină şi
ca insuflaţia şi aspiraţia să fie bune, lubrefiază vârful tubului cu vaselină şi medicul în introduce
încet în anus cu multă grijă ca să nu ajungă vaselina pe lentila aparatului, fapt care ar împiedeca
vizibilitatea.
~ După tehnică pacientului i se face toaleta regiunii anale, imediat după îndepărtarea tubului,
îndepărtându-se mucozităţile şi resturile substanţei lubrefiante.
~ Se transportă pacientul în salon. la patul său.
~ Dacă s-au făcut însămânţări bacteriologice, se pregătesc materialele pentru laborator şi se trimit
imediat.
Se curăţă mecanic şi chimic colonoscopul, se spală bine şi se dezinfectează, se pregăteşte pentru
EXPLORĂRI STINTIGRAFICE
→ Definiţie:
~ Scintigrafia este suma semnalelor produse de către emisia radioactivă detectată şi înscrisă în
formă grafică.
~ Orice organ poate fi investigat utilizând anumiţi izotopi radioactivi care sunt captaţi în mod
selectiv de acel organ. Tumorile nu captează substanţa radioactivă şi atunci vor apare ca arii
reci , uneori însă pot capta mai mult decât ţesutul înconjurător şi vor apare ca arii calde.
~ Scanner-ele liniare sunt înlocuite aproape în totalitate de gamma camere care vizualizează un
câmp mai larg şi în plus au capacitatea de stocare a informaţiilor, utilă pentru a obţine date
despre activitatea acelui organ.
→ Scintigrafia osoasă:
~ Foloseşte 99mTc (Techneţiu) legat de un complex fosfat şi este utilizată în special pentru a depista
metastaze osoase (provenite de la tiroidă, rinichi, prostată). Imaginile sunt nespecifice şi trebuie
diferenţiate de cele benigne care ar putea fi date de: boala Paget, fracturi osoase, leziuni osoase
şi inflamatorii, osteoartrită, artrită reumatoidă, displazie fibroasă.
→ Scintigrafia cu gallium – 6-7:
~ Se utilizează pentru localizarea abceselor (mai vechi de 5-10 zile), a leziunilor inflamatorii
cronice şi a metastazelor neoplazice. Se indică în special pentru limfomul localizat în mediastin.
→ Scintigrafia creierului (99mTc):
~ Este un mod mai puţin sigur de a exclude metastazele cerebrale – astăzi înlocuite de CR scan şi
RMN.
→ Scintigrafia cordului:
~ Ventriculografia cu 99mTc:
o Se folosesc eritrocite sau albumină serică marcată pentru a evidenţia modificări în
contracţia musculaturii ventriculare, modificări de dimensiune şi formă a cavităţilor, a
debitului cardiac şi a fracţiei de ejecţie. Pentru imagini tip MVGA (multigated
acquisition) colectarea datelor este sincronizată cu o ECG pentru a crea o imagine
dinamică a cordului.
~ Scintigrafia cu 99mTc pirofosfat
o Izotopul concentrat în vene când miocardul a suferit alteraţii recente are sensibilitatea
maximă la 24-72 ore după infarct.
~ Scintigrafia cu Thallium-291:
o Izotopul este captat de miocardul normal. O zonă de infarct acut apare caldă, zonele
ischemice sau infarctizate apar reci în timpul efortului fizic, dar zonele ischemice revin
la normal în repaus.
→ Scintigrama ventilaţie / perfuzie (V. Qscan)
~ Foloseşte macroagregate de 99mTc pentru a se obţine o imagine a perfuziei plămânului (Q scan);
ariile de hiperfuzie apar ca arii reci.
~ Însă hipoperfuzia din pneumonie, TBC, chist sau colaps nu poate fi diferenţiată de embolie pe un
Qscan.
~ Ca urmare se fac scintigrame de ventilaţie (V scan) prin inhalare de xenon radioactiv 133Xe sau
Krypton (81mKr).
~ La pacienţi cu embolie pulmonară va apare un deficit pe Q scan însă V scan-ul va fi normal.
→ Scintigrafia arborelui hepatobiliar
~ Se foloseşte 99mTc coloidal – pentru scintigramele hepatice; formaţiunile peste 2 cm în diametru,
apar sub forma unor puncţii reci.
~ Pentru scintigrama căilor biliare se utilizează 99mTc – HIDA, substanţă care este excretată prin
bilă.
~ Vezica biliară nu apare în colecistite sau dacă canalul cistic este blocat.
→ Scintigrafia tiroidei (se face cu 99Tc – pestechanate sau 125I)
~ În asociere cu testele funcţiei tiroidiene şi cu echografia, este o metodă utilă pentru
diagnosticarea adenoamelor hiperfuncţionale a unui adenom Plummer (noduli toxici unici sau
multipli), depistarea bolii Graves), al unei guşe multinodulare sau a ţesutului tiroidian ectopic (în
special după tiroidectomie).
→ Scintigramele renale
~ 131I – Hippuran – este excretat aproape complet la o trecere prin rinichi.
~ 99mTc – DMSA – în special pentru vizualizarea corticalei renale; captarea este neregulată şi
redusă în pielonefrită cronică, uropatia obstructivă, tumorile şi chisturile apar ca defecte de
umplere.
~ 99mTc – DMSA – investigarea funcţiei renale; pentru studiul perfuziei; pentru estimarea ratei de
filtrare glomerulară şi evaluarea sistemelor colectoare.
→ Scintigrafia testiculelor
~ Se foloseşte 99mTc pentru a diferenţia o orhită de o torsionare.
→ Scintigrafia corticosuprarenalei
~ Cu 79Se – colesterol se pot localiza tumorile → sindrom Conn sau Cushing
~ Nu se poate diferenţia un feocromocitom care împreună cu metastazele tumorilor suprarenale se
vizualizează cu ajutorul metio-dobenzil-guanidinei.
→ Scintigrama leucocitelor
~ Cu ajutorul leucocitelor din sângele periferic, marcate radioactiv (cu iridium sau techneţiu) se pot
localiza şi monitoriza activităţi inflamatorii; se folosesc pentru a se depista abcese ascunse.
→ Scintigrafia tiroidiană
~ Definiţie:
o Folosirea izotopilor radioactivi care se fixează în organul examinat determinând o
hartă a organului.
~ Scop:
~ Stabilirea diagnosticului. Observarea modificărilor anatomice. Observarea evoluţiei organului.
~ Materiale necesare:
o Mănuşi, şorţ de protecţie. Halat. Rezervoare de Pb. Pipete automate.
o Măşti cu fibre speciale. Aur 198. Roz Bengal. Albumină umană. Iod 131.
~ Pregătirea bolnavului.
o Pregătirea psihică
Bolnavul va fi pregătit din punct de vedere psihic înlăturând emoţia şi
neliniştea care pot falsifica rezultatul.
o Pregătirea fizică
Cu 3 zile înainte de examinare bolnavul primeşte regim sărac în proteine.
Se va odihni mult, evitând efortul fizic, va fi ferit de emoţii.
Nu va lua medicamente sedative sau excitante, iar în sera zilei din ajunul
examenului nu va consuma nimic şi nu va fuma.
Somnul din noaptea dinaintea examenului trebuie să fie liniştit.
Somnul din noaptea dinaintea examenului trebuie să fie liniştit.
Transportul bolnavului la sala examinare se va face cu căruciorul. Bolnavul va
sta 30 minute în repaus (decubit dorsal) înainte de probă.
Bolnavii ambulatorii vor sta în repaus cel puţin 1 oră.
~ Tehnica:
o Se administrează per os 30-50 icro Ci Iod 131 sub formă de NaI.
o După 2-3 ore, eventual 24 ore se efectuează scintigrama. Bolnavul este culcat în
decubit dorsal. I se reperează suprafaţa glandei tiroide, după care contorul este
adaptat la aparatul de înscriere care parcurge în cazuri patologice anumite porţiuni
din glandă.
o Explorarea funcţională a glandei tiroide cu iod radioactiv este contraindicată în:
graviditate, anemii, nefropatii, insuficienţă cardiacă gravă, sindrom hemoragic.
~ Îngrijiri după tehnică:
o Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus la salon şi instalat comod în pat.
o Se notează examenul în foaia de observaţie.
~ Interpretarea rezultatelor:
o Imaginea obţinută în densităţi de semne, linii şi puncte pe hârtie sau film scintigrafic.
~ Incidente şi accidente
o Lipsa de fixare a substanţei datorită unor leziuni distructive sau înlocuirea ţesutului
normal, realizează imagini lacunare în abces, chist sau tumori.
SPĂLĂTURA OCULARĂ
→ Definiţie:
~ Spălătura sacului conjunctival prin introducerea unei cantităţi de soluţie antiseptică.
→ Indicaţii
~ Îndepărtarea secreţiilor conjunctivale.Îndepărtarea corpilor străini.
→ Material necesar
~ Undină sau pipetă sterilă. Casoletă cu comprese de tifon, tampoane de vată sterile. Tăviţă renală.
~ Soluţii antiseptice la 370C : acid boric 3%, oxicianură de mercur 1/6000, ser fiziologic, apă
bicarbonatată 22‰.
→ Pregătirea bolnavului
~ Se anunţă bolnavul şi i se explică tehnica.
~ Se aşează bolnavul în poziţia şezând, cu capul aplecat pe spate, cu privirea în sus sau în decubit
lateral. Ochiul sănătos va fi protejat cu o compresă sterilă.
~ Se aşează sub ochi, lipită de obraz, o tăviţă renală ce va fi susţinută de bolnav sau de către un
ajutor.
→ Efectuarea spălăturii
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile asistentei.
~ Se verifică temperatura soluţiei antiseptice de spălare.
~ Se aşează pe cele două pleoape câte o compresă îmbibată în soluţia antiseptică de spălare
~ Cu degetele mâinii stângi se deschide fanta palpebrală.
~ Se toarnă încet lichidul de spălătură în sacul conjunctival, evitând corneea.
~ Se cere bolnavului să-şi mişte ochiul în toate direcţiile.
~ Se repetă tehnica de mai multe ori. Se îndepărtează tăviţa renală
~ Se verifică prezenţa corpului străin în lichidul de spălătură. Se spală şi se dezinfectează mâinile.
→ Îngrijirea bolnavului după tehnică.
~ Se aspiră lichidul rămas în unghiul nazal al ochiului cu ajutorul unui tampon.
~ Se îndepărtează compresa sterilă de protecţie de pe celălalt ochi.
~ Se şterge faţa bolnavului cu un prosop curat.
→ Reorganizarea locului de muncă.
~ Se spală instrumentarul folosit, se dezinfectează materialele şi se pregătesc pentru sterilizare.
~ Se îndepărtează deşeurile.
→ Observaţii
~ Ciocul undinei va fi ţinut la minim 6-7 cm de ochiul bolnavului pentru a nu se produce accidente.
~ Spălarea se poate face şi prin stoarcerea unor tampoane sterile îmbibate cu soluţie antiseptică.
~ Lichidul de spălătură de la un ochi nu trebuie să infecteze celălalt ochi.
→ Incidente şi accidente
~ Traumatisme oculare cu ciocul undinei sau cu vârful pipetei, prin mişcări reflexe ale bolnavului
sau ale asistentei.
~ Infecţii sau diseminarea infecţiei la celălalt ochi.
~ Lezarea ochiului prin manevre incorecte.
SPĂLĂTURA AURICULARĂ
→ Definiţie:
~ Spălătura conductului auditiv extern → îndepărtarea secreţiilor (puroi , cerumen) sau corpi
străini sau în tratamentul otitelor cronice.
→ Scop: Terapeutic.
→ Material necesar
~ Seringă Guyon. Casoletă cu comprese de tifon, tampoane de vată sterile. Tăviţă renală.
~ Soluţii antiseptice la 370C sau soluţie medicamentoasă. Şorţ, muşama, prosop.
→ Pregătirea bolnavului
~ Se anunţă bolnavul şi i se explică tehnica.
~ În cazul dopului de cerumen, cu 24 de ore înainte de a efectua spălătura auriculară se va instila
în conductul auditiv extern – de 3 ori – soluţie de bicarbonat de sodiu în glicerină 1/20.
~ În cazul dopului epidermic se va instila soluţie de acid salicilic 1% în ulei de vaselină.
SPĂLĂTURA VAGINALĂ
→ Definiţie:
~ Spălătura vaginală → introducerea în vagin a unui curent de lichid – apă sau soluţie
medicamentoasă – care, după ce spală pereţii vaginali, se evacuează pe lângă canulă.
→ Scop → terapeutic:
~ Îndepărtarea conţinutului vaginal (normal sau patologic).
~ Dezlipirea exsudatelor patologice de pe mucoasă.
~ Dezinfecţia locală înaintea intervenţiilor chirurgicale, ginecologice şi obstetricale.
~ Reducerea proceselor inflamatorii. Calmarea durerilor.
→ Material necesar
~ Materiale de protecţie - paravane, prosoape, traversă, muşama.
~ Materiale sterile - canulă, vaginală, irigator, vată.
~ Materiale nesterile - stativ pentru irigator, bazinet.
~ Medicamente - 2 l soluţie medicamentoasă(apă oxigenată, soluţie cloramină, permanganat de
potasiu 1/20.000, oxicianură de Hg 1/4.000, sublimat 1%).
→ Pregătirea bolnavei
~ Se pregăteşte pacienta psihic, se anunţă şi se explică tehnica, necesitatea efectuării spălăturii.
~ Se izolează patul cu paravan şi se protejează cu muşama şi aleză.
~ Bolnava aşezată în poziţie ginecologică i se introduce bazinetul sub bazin, se spală organele
genitale cu apă şi săpun, se acoperă regiunea vulvei cu un strat subţire de vaselină (pentru
spălăturile calde).
→ Efectuarea spălăturii
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile asistentei.
~ Se aşează irigatorul la 50-75 cm înălţime faţă de simfiza pubiană.
~ Se verifică temperatura soluţiei.
~ Se reperează orificiul de intrare în vagin şi se deschide robinetul;
~ Se introduce canula odată cu curentul de lichid până în fundul de sac posterior al vaginului.
~ Se spală bine fundul de sac posterior şi apoi se plimbă canula pe toată suprafaţa vaginului.
~ Se retrage canula înainte ca irigatorul să se golească, se pensează tubul şi se depune în tăviţa
renală.
→ Îngrijirea bolnavului după tehnică.
~ Se usucă regiunea genitală cu vată şi prosop. Se îndepărtează materiale folosite.
~ Se ajută pacienta să se îmbrace. Se aşează comod în pat. Se aeriseşte salonul.
~ Se examinează lichidul de spălătură, care poate conţine: flocoane de mucus, puroi, cheaguri de
sânge. Se trimite la laborator la solicitarea medicului.
→ Reorganizarea locului de muncă.
~ Se spală instrumentarul folosit, se dezinfectează materialele şi se pregătesc pentru sterilizare.
~ Se îndepărtează deşeurile.
SPĂLĂTURA GASTRICĂ
→ Definiţie:
~ Spălătura gastrică → vacuarea conţinutului stomacal şi curăţirea mucoasei exsudate de substanţe
străine depuse.
~ Spălarea gastrică este o măsură terapeutică care trebuie aplicată înainte, mai ales în primele 4
ore de la indigestia alimentului.
→ Scop:
~ Terapeutic. Evacuator.
→ Contraindicaţii:
~ Perioada dureroasă a ulcerului gastric. Cancer gastric.
~ Intoxicaţii cu substanţe caustice. Hepatite cronice.
→ Materiale necesare:
~ 2 şorţuri de cauciuc sau material plastic. Sondă gastrică Faucher.
~ Sticlă cu diametru de 20-25 cm. Cană metal sau sticlă de 5L, cu apă la temperatura 25-26°C.
~ Recipient pentru captarea lichidului evacuat. Pâlnie. Prosoape.
→ Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului
~ Se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea efectuării tehnicii.
~ Bolnavul este rugat să coopereze, să urmeze întocmai instrucţiunile primite.
~ Se aşează bolnavul pe un scaun cu spetează, cu spatele cât mai drept.
~ Se îmbracă bolnavul cu unul din şorţuri pentru protejarea hainelor.
~ Dacă bolnavul prezintă proteză dentară mobilă, aceasta se îndepărtează.
~ Se aşează tăviţa renală sub bărbia bolnavului pentru a capta saliva, solicitându-l s-o menţină în
această poziţie.
→ Tehnica spălăturii gastrice:
~ Spălarea pe mâini cu apă şi săpun. Asistenta va îmbrăca celălalt şorţ şi îşi va pune mănuşile.
~ Sonda se umezeşte pentru favorizarea alunecării prin faringe şi esofag.
~ Asistenta se aşează în dreapta bolnavului fixându-i capul cu mâna stângă, ţinându-l între mână şi
torace.
~ Cu mâna dreaptă, se apucă extremitatea rotunjită a sondei întocmai ca pe un creion.
~ Se cere bolnavului să deschidă gura larg, să respire adânc şi se introduce capătul sondei cât mai
aproape de rădăcina limbii, invitând bolnavul să înghită.
~ Pentru a ne asigura că sonda a ajuns în stomac (şi nu în trahee), introducem capătul liber al
acesteia într-un pahar cu apă: apariţia bulelor de aer confirmă pătrunderea în căile respiratorii şi
se îndepărtează sonda.
~ Odată ajunsă în stomac , se adaptează la capătul sondei o seringă Guyon, plină cu apă potabilă.
Apa se introduce în stomac şi apoi se va aspira conţinutul gastric (pentru determinări toxicologice
de laborator).
~ Se coate seringa şi se adaptează o pâlnie prin care se toarnă apă călduţă (la care se poate adăuga
o lingură de sare şi o suspensie de cărbune medicinal 4-6 linguri la un litru de apă).
~ Se introduce odată 300-500ml şi se provoacă vărsătura prin mişcarea tubului în sus şi în jos. Se
repetă administrarea unei noi cantităţi de lichid, urmată de extragerea acestuia, până se ajunge la
o cantitate de 3-5 litri.
~ Se extrage sonda printr-o mişcare hotărâtă, dar cu precauţie.
ELECTROENCEFALOGRAMA
→ Definiţie:
~ Electroencefalograma reprezintă metoda paraclinică de investigare a bolilor psihice, care culege,
înregistrează şi analizează activitatea bioelectrică transcraniană a generatorilor cerebrali.
~ Reprezintă expresia variaţiilor lente de potenţial de la nivelul neuronilor piramidali corticali.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Cu 3 zile înaintea examenului paraclinic, bolnavul nu va primi nici un medicament care ar putea
influenţa rezultatele.
~ Bolnavul trebuie să fie odihnit şi liniştit în dimineaţa examenului.
~ Va fi informat asupra caracterului inofensiv al examinării respective şi i se va face pregătire
psihică adecvată.
~ Poziţia bolnavului din timpul examinărilor – va sta fie într-un fotoliu, comod, cu capul fixat pe un
rezemător, fie în decubit dorsal pe un pat tare, cu capul la marginea patului fixat pe o pernă.
→ Tehnica propriu-zisă:
~ Asistenta medicală va aplica pe pielea craniului electrozii (mici plăcuţe de metal argintate) cu
ajutorul unei benzi de cauciuc.
~ Contactul electric se realizează prin degresarea părului şi a pielii păroase a capului cu un
amestec de alcool – eter – acetonă, sau prin utilizarea unei paste de contact, bună conducătoare
de electricitate.
~ Contactul electric dintre electrozi şi piele trebuie să fie perfect.
~ Electrozii se fixează în derivaţii bipolare pe toata suprafaţa craniului, la distanţe aproximativ
egale, în mod simetric de la stânga la dreapta liniei mediane, după cum urmează: 2 electrozi în
regiunea frontală, 2 electrozi la mijlocul distanţei dintre tragus şi sutura craniană (zona motorie),
2 electrozi deasupra regiunii parietale, 2 electrozi deasupra regiunii occipitale.
~ După înregistrarea acestor derivaţii clasice, electrozii vor fi grupaţi după indicaţia medicului, în
zonele în care înregistrarea anterioară a ridicat suspiciunea unor focare cu reacţii patologice.
~ Tulburările latente pot fi puse în evidenţă pe EEG prin înregistrări efectuate în condiţii speciale:
înregistrarea în cursul hiperpneei (20-25 respiraţii pe minut), înregistrarea în cursul somnului
natural sau medicamentos, înregistrarea cu ajutorul stimulării luminoase intermitente.
→ Interpretarea rezultatelor:
~ EEG în repaus fizic şi psihic comportă urmărirea sistemului alfa, beta, delta, teta.
~ – Ritmul alfa prezintă unde regulate cu frecvenţe de 8-12 cicli pe secundă, are amplitudine medie
de 20-50 mv, are topografie parieto-occipitală, simetrică.
~ – Ritmul beta prezintă unde cu frecvenţă de 25-30 cicli pe secundă, are amplitudinea medie de 5-
20 mv, are topografie rolandică, simetrică.
~ – Ritmul delta prezintă o frecvenţă de 0,5-3,5 cicli pe secundă, are o amplitudine variabilă, apare
în stare de veghe în cazuri patologice, în stare normală apare numai în anumite faze ale somnului
(somn profund).
~ – Ritmul teta prezintă o frecvenţă de 0,5-3,5 cicli pe secundă, are amplitudine medie de 30-70 mv,
are topografie temporală, este mai accentuat în somnul profund.
→ Îngrijirea bolnavului după EEG:
~ Bolnavul nu necesită îngrijiri speciale după acest examen paraclinic.
~ Asistenta medicală va avea grijă ca ridicarea bolnavului de pe scaun după examinare să nu se
facă brusc, pentru că în caz contrar, bolnavul poate prezenta ameţeli.
~ Asistenta medicală va conduce personal bolnavul la salon pentru a evita posibilele accidente.
Administrarea medicamentelor.
→ În graviditate se impun restricţii la medicamente, acestea putând cauza avorturi, malformaţii
congenitale şi naşteri premature. Medicaţia în primele trei luni de sarcină va fi administrată cu multă
grijă, în cazuri cu totul justificate, respectând contraindicaţiile medicamentoase.
→ Impactul medicamentelor cu organismul fătului poate fi fatal.
→ La nevoie se pot administra:
~ Antianemice: Vitamina C 22, Fier polimaltozat, Vitamina B complex.
~ Antispastice: Scobutil., Lizadon, Papaverină, Plegomazin.
~ Tratamentul pentru greaţă şi vărsături: dacă nu dispar după luna a 4-a trebuie căutată o
afecţiune organică gastrică sau biliară.
~ Tratamentul constă în asigurarea unei alimentaţii atrăgătoare, eventual fracţionată în mese mici.
~ Administrarea unor sedative generale cu acţiune complexă.
~ Tratamentul pentru vărsăturile de la sfârşitul sarcinii: induc suspiciunea unor crize eclampsice,
complicaţie gravă a toxemiei gravidice.
~ Tratamentul pentru dureri gastrice şi pirozis:
o Sunt tulburări tardive în evoluţia sarcinii.
o Tratamentul pirozisului se limitează la administrarea orală de pansamente gastrice.
~ Tratamentul pentru constipaţie:
o Este foarte frecvenţă la femeile gravide. Tratamentul constă în consumul cotidian a cel
puţin 1,5 litri de apă şi prin aport alimentar de fibre.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI AGITAT - PSIHIC
→ Sarcinile de urgenţă ale asistentei medicale în cazul unui bolnav agitat sunt următoarele:
~ Anunţă imediat medicul prin intermediul colegelor, îngrijitoarelor sau al altor bolnavi asupra
modificărilor survenite în starea bolnavilor, fără însă al părăsi.
~ Linişteşte restul bolnavilor din salon.
~ Caută să liniştească bolnavul agitat printr-o psihoterapie adecvată reţinându-l în pat, la nevoie
cu forţa, dar totdeauna cu mişcări blânde, fără al contrazice.
~ Îndepărtează toate obiectele din jurul bolnavului pentru a nu le sparge sau utiliza pentru lovire,
prevenind astfel distrugerea şi lezarea bolnavului şi a celor din jur.
~ Supraveghează cu atenţie comportamentul bolnavului, pentru a putea raporta medicului.
~ Nu se va administra nici un tratament bolnavului până la sosirea medicului.
→ Îngrijirea bolnavului agitat:
~ Bolnavul agitat v-a fi izolat într-o rezervă mobilată numai cu strictul necesar. Rezerva trebuie să
fie izolată pentru a feri bolnavul de excitaţiile mediului înconjurător.
~ Camera să fie bine aerisită, ferestrele prevăzute cu gratii, cu obloane în caz că starea bolnavului
reclamă acest lucru. Temperatura să fie între 180 şi 210 C.
~ Prizele electrice trebuie să fie izolate, de la uşi să lipsească clanţa.
→ Imobilizarea bolnavului:
~ Imobilizarea trebuie făcută cu forţa la nevoie, fără a le cauza însă acestora prejudicii; în acest
scop se recurge la:
o Cămaşă de protecţie confecţionată dintr-o pânză rezistentă, de forma unei cămăşi de
copii, încheiată la spate, cu mâneci foarte lungi şi închise care se continuă cu şnururi
puternice.
o Cearceafuri care se aşează peste torace şi se prind membrele superioare, şi cu altul se
prin membrele inferioare.
o Chingi (bolnavul este legat de pat) – patru manşete se aplică pe membrele bolnavului
(pe glezne şi deasupra articulaţiilor radio-carpiene) şi din două benzi late cu care se
fixează corpul bolnavului de pat (una peste piept, sub membrele superioare, cealaltă
deasupra genunchilor).
o Chingile nu vor fi prea strânse pentru a permite o bună circulaţie a sângelui.
→ Imobilizarea manuală – prin forţă musculară – se face prin apăsarea pe articulaţiile umerilor,
mâinilor, deasupra genunchilor.
~ Imobilizarea bolnavilor deşi reprezintă un act violent, trebuie să fie îmbinată cu liniştirea psihică
a bolnavului.
~ Tonul utilizat faţă de bolnavii psihici nu trebuie să fie ridicat chiar dacă acesta are accese de
furie.
~ Când bolnavul este cuprins de teroarea iluziilor şi halucinaţiilor nu trebuie niciodată contrazis.
~ Atitudinea calmă şi blândă, dar hotărâtă poate contribui în mare măsură la liniştirea bolnavilor
agitaţi, furioşi.
~ Bolnavii în stare de agitaţie psiho-motorie pierd mari cantităţi de lichide şi săruri minerale prin
transpiraţie şi tahipnee.
~ După calmare li se va schimba lenjeria cu una uscată şi vor fi bine înveliţi.
~ După internare, principala grijă a personalului medical este supravegherea extrem de atentă a
bolnavilor cu catatonie şi cu stări de excitaţie psihomotorie prelungită, precum şi a celor cu
negativism alimentar.
~ Tuturor acestora trebuie să li se controleze frecvent funcţiile vitale, să li se asigure o igienă
riguroasă corporală şi a încăperii, alimentaţia, scaunul şi diureza regulate.
→ Asistenta medicală trebuie să cunoască bine reacţiile adverse ale medicaţiei, complicaţiile
electroşocului pentru a le semnala imediat medicului.
~ Dintre acestea, cel mai des întâlnite sunt tulburările neurologice cunoscute sub denumirea de
sindrom neuroleptic. Acest sindrom apare după administrarea substanţelor neuroleptice şi constă
din: -Tulburări extrapiramidale (rigiditate, hipertonie plastică, akinezie, tremurături ale
extremităţilor, facies amimic, diskinezii facio-buco-linguo-faringiene etc.). Mioclonii. Crize
epileptiforme însoţite de tulburări neurovegetative (hipotensiune arterială cu tendinţă la colaps,
bradicardie, hipotermie, hipersudoraţie etc.).
ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR CU
HEMORAGIE DIGESTIVĂ SUPERIOARĂ
→ Definiţie:
~ HDS (hemoragie digestivă superioară) - Sângerarea care are loc în esofag, stomac, duoden şi
jejunul proximal, exteriorizându-se în special prin vărsătură (hematemeză – de aspectul zaţului
de cafea) şi/sau prin scaun (melenă – scaun negru, lucios, moale ca păcura).
→ Manifestări:
~ În hemoragiile digestive mici
o Slăbiciune. Transpiraţii reci. Vedere în ceaţă. Hipotensiune arterială. Lipotimie.
~ În hemoragiile digestive masive
o Paloare intensă. Polipnee. Anxietate. Extremităţi reci. Sudori reci.
o Puls rapid şi filiform. Sete intensă. Greţuri. Adinamie. Hipotensiune.
o Tendinţă de pierdere a cunoştinţei.
→ Obiective de îngrijire:
~ Oprirea hemoragiei. Normalizarea tensiunii arteriale. Colorarea fiziologică a tegumentelor.
~ Liniştirea bolnavului şi aparţinătorilor. Igienă corporală. Hidratarea corespunzătoare.
~ Prevenirea şocului hemoragic. Păstrarea cunoştinţei. Normalizarea respiraţiei şi pulsului.
~ Oprirea vărsăturilor. Alimentaţie adecvată şi adaptată.
→ Intervenţii:
~ Repaus strict la pat în decubit dorsal, fără pernă, chiar în Trendelemburg în hemoragiile digestive
masive.
~ Supravegherea funcţiilor vitale. Se interzice orice efort fizic.
~ Colectarea sângelui eliminat de bolnav într-un vas şi prezentarea lui medicului.
~ Curăţarea gurii bolnavului cu capul aşezat într-o parte.
~ Perfuzii cu ser glucozat 5%, ser fiziologic.
~ Se recoltează sânge pentru determinarea hematocritului, hemoglobinei, numărului de hematii.
~ Se recoltează scaunul în vederea punerii în evidenţă a sângelui (reacţia Adler).
~ În stări grave – azotemie, ionogramă, rezervă alcalină, teste de coagulare.
~ Aplicarea de pungă cu gheaţă pe regiunea epigastrică.
~ Transfuzii de sânge – izogrup, izo-Rh.
~ Medicaţie hemostatică – vitaminele C, K, Venostat, trombină, gluconat de Ca, Adrenostazin).
~ Perfuzie cu substituenţi de volum Macrodex (Dextran 70), Dextran 40, ser glucozat, ser fiziologic.
~ Sedative – Fenobarbital, Diazepam. Aspiraţie gastrică pentru evacuarea sângelui.
~ Evacuarea stomacului. Spălături cu apă de la gheaţă – cu scop hemostatic.
→ Alimentaţia:
~ Se suprimă alimentaţia orală în prima zi.
~ Bolnavul prieşte numai lichide reci, cu linguriţa şi bucăţele de gheaţă eventual lapte rece în
cantităţi mici (20-30 ml), din oră în oră.
~ A doua zi sunt permise 12-14 mese compuse din 150-200 ml lapte, regim hidrozaharat.
~ A treia zi – supe mucilaginoase, griş cu lapte, pireuri de legume, creme, budinci, ou moale, carne
slabă de vită sau pasăre, legume fierte (raţia calorică în 5-7 zile de 1500-2000 calorii).
HEMORAGIILE ESOFAGIENE
-se produc prin ruperea varicelor esofagiene.
→ Intervenţii:
~ Se introduc în esofag sonde speciale cu balonaş esofagian compresiv.
~ Evacuarea sângelui din intestin se face prin clise sau spălături intestinale.
~ În gastritele hemoragice se administrează pansamente gastrice amestecate cu trombină uscată
sterilă. Se administrează 1 f Norartrinal oral cu 60 l ceai.
~ Intervenţiile chirurgicale când hemoragiile nu cedează.
Aplicarea îngrijirilor de urgenţă
→ Repausul:
~ Se asigură într-o poziţie ce să mărească cantitatea de sânge şi implicit de oxigen către centri
nervoşi, rinichi, ficat adică pentru bolnavii conştienţi se indică decubit dorsal cu membrele
inferioare ridicate la 30-400, cu capul sub nivelul corpului. Bolnavul inconştient este aşezat în
decubit lateral cu membrele inferioare ridicate la 30-400 cu capul sub nivelul corpului.
→ Hidratarea şi transfuzarea
~ Se încep pe cale intravenoasă încă de la locul accidentului.
~ Se recoltează sângele pentru grup sanguin.
~ Dacă se impune transfuzie de urgenţă se poate administra sânge din grupa 0I Rh negativ.
→ Supravegherea funcţiilor vitale
~ Are în vedere pulsul respiraţia, dacă se poate măsura TA şi asta cu scopul de a interveni imediat
în caz de stop cardiorespirator.
~ Pentru uşurarea respiraţiei se vor scoate sau slăbi părţile vestimentare care apasă respiraţiei se
vor scoate sau slăbi părţile vestimentare care apasă gâtul, toracele sau abdomenul.
→ Transportul
~ Se face cât mai rapid, respectând poziţia, supraveghind perfuzia şi starea generală a bolnavului
continuu.
~ Se recomandă mobilizarea minimă, evitarea hidratării orale pentru a nu declanşa vărsături şi
administrarea de vasoconstrictoare la indicaţia medicului (efedrină).
→ Evaluarea rezultatelor
~ Dacă îngrijirile medicale au fost aplicate la timp şi corect în momentul ajungerii la spital starea
generală a bolnavului este stabilizată şi se poate interveni pentru a face hemostază definitivă.
~ Compensarea hemoragiei
~ Paralel cu efectuarea hemostazei, în cazurile în care hemoragia a depăşit 700-1000 l la o
persoană adultă sau cantităţi mult mai mici la adolescenţi şi copii se va reface masa circulantă.
~ În funcţie de gravitatea hemoragiei se va apela la:
~ Soluţii macromoleculare – Dextran 70 (Macrodex), Dextran 70 (Rheomacrodex).
~ Soluţii de aminoacizi – Aminofuzin pediatric, Aminoplasmol Lx-10, Aminosteril KE800,
Aminosteril L400.
~ Se mai pot administra soluţii de gelatină – Haemacel, Plasmogel, Marisang sau produse de tip
Albumină umană.
~ Atunci când nu avem la dispoziţie imediat sânge sau lichidele de substituţie vom aşeza bolnavul în
poziţie declivă, cu extremitatea cefalică ai jos decât restul corpului (poziţia Trendelemburg).
~ Membrele inferioare se ridică mult mai sus şi se vor înfăşura cu benzi Esmarch sau feşi de tifon
pentru a le goli pe cât posibil de sânge.
~ Totdeauna unui bolnav care a suferit o hemoragie i se va administra oxigen pe sondă nazală sau
pe mască, pentru ca hematiile reduse ca număr şi care circulă mai repede decât în mod obişnuit
prin plămân să aibă la dispoziţie o cantitate mai mare de oxigen.
→ Prevenirea şocului hemoragic:
~ Îngrijirile medicale se aplică după instituirea hemostazei provizorii.
~ Bolnavul este aşezat în decubit dorsal în poziţie orizontală sau declivă, cu excepţia celor cu
traumatisme cerebrale.
~ Se aplică perfuzie cu Dextran, clorură sodică, glucoză 5% sau 10%.
~ Se poate perfuza de la început soluţie macromoleculară.
~ Când volemia este mare se indică dacă este posibil ridicarea picioarelor la verticală sau în unghi
de 30-400, fapt ce obţine un volum de 1000 ml sânge.Se monitorizează pulsul şi TA.
~ Transportul la unitatea sanitară trebuie să se facă cât mai repede.
~ La unitatea sanitară se continuă perfuzia şi se administrează totodată intercalată sânge proaspăt
sau preparate de plasmă.
~ Prelungirea unui astfel de regim este indicată cel puţin 2-3 ani de la ultimul puseu evolutiv al
bolii ulceroase.
~ De două ori pe an, primăvara şi toamna, perioade de recrudescenţă ale ulcerului, bolnavul va
trebui să respecte o dietă mai severă, prelungită câteva săptămâni.
~ Ca o regulă generală, în afara pericolelor dureroase, la mulţi bolnavi cu ulcer alimentaţia nu
diferă de cea a persoanelor normale, dar la foarte mulţi, mai ales la cei cu cointeresare
biliară sau intestinală, este necesară păstrarea unui anumit tip şi mod de alimentaţie pentru
toată viaţa, respectându-se cu stricteţe unul din preceptele igienei alimentaţiei ulcerosului –
cel puţin 4 mese zilnic la intervale regulate de timp.
→ Testele de provocare bronşică se fac cu alergeni sau substanţe chimice nespecifice. Prezintă singura
modalitate de a dovedi că agentul inhalat este cauza astmului. Testul este pozitiv dacă VEMS scade
cu cel puţin 15% din valoarea iniţială.
→ Pentru testarea sensibilităţii bolnavului se pot face mai multe testări:
~ Instilarea în sacul conjunctival → Instilarea în sacul conjunctival a 2-3 picături de ser diluat
1/10 (test pozitiv = edem local cu lăcrimare şi hiperemie).
~ Scarificarea tegumentelor → Se aplică pe suprafaţa tegumentelor scarificate ser nediluat (test
pozitiv = după 30 minute apare edemul, tumefacţia, roşeaţa şi pruritul).
~ Intradermoreacţia → Se injectează intradermic 1/10 ml ser diluat 1/10 - 1/100 sau 1/1.000
(test pozitiv când apare după 30 minute o reacţie papuloasă local).
→ Observaţii:
~ La cei alergici sau sensibilizaţi se practică desensibilizarea.
~ Pentru desensibilizare se folosesc cele mai mici doze la care nu apare nici o reacţie şi
întreaga cantitate se administrează cu acea diluţie.
~ Se începe cu o diluţie de 1/100 - 0,1 ml , continuând la intervale de 20 minute cu 0,3 ml-0,5
ml,1 ml din aceeaşi diluţie, apoi se repetă dozele cu o diluţie de 1/10 după care se va injecta
serul nediluat începând cu aceleaşi doze, după care se introduce întreaga cantitate de ser
nediluat.
→ INFORMAREA ŞI EDUCAŢIA PACIENTULUI TUBERCULOS are un rol foarte important în
cadrul acestei boli şi mai ales în evitarea apariţiei crizei de astm.
→ În ceea ce priveşte educaţia pacientului asistenta medicală trebuie să ţină seama de:
o Vârsta pacientului. Gradul său de înţelegere şi de cultură.
o Mediul familial în care a locuit. Condiţia socială. Severitatea bolii.
o Complexitatea măsurilor de tratament şi urmărire.
→ Elementele importante despre care pacientul trebuie să aibă informaţii cât mai complete sunt:
o Caracterul cronic al bolii care poate fi stăpânită printr-o terapie corectă şi controlată.
o Modul de administrare a medicamentelor inhalatorii.
o Observarea condiţiilor de exacerbare a bolii.
o Cunoaşterea şi gravitatea deosebită (accese astmatice nocturne, accese mai lungi, dispnee
severă). Cunoaşterea tipurilor de medicamente diferite.
o Cunoaşterea dozelor şi modalităţilor de administrare.
o Tipuri de medicamente interzise.
Igiena perfecta:
o Bolnavul care tuşeşte va acoperi gura cu batista.
o Nu se ingeră alimente sau lichide în timpul tusei, nu se vorbeşte, nu se fumează.
o Nu se inspiră pe gură în timpul alimentaţiei,
o Recoltarea expectoraţiei se va face numai în recipiente acoperite, individual, fără deşeuri
şi fără alte secreţii. Nu se va scuipa pe jos.
o Se spală mâinile după fiecare expectoraţie sau folosire de scuipători.
o Se face psihoterapie, mai ales la bolnavii spitalizaţi, timp îndelungat.
→ Se recomandă:
o Exerciţii fizice medicale dozate, viaţă liniştită, în aer liber, aer curat.
o Gimnastică respiratorie. Cure balneoclimaterice.
o Prevenirea crizelor de astm prin evitarea factorilor emoţionali, tensionali, surmenaj, frig,
poluarea, alergeni cunoscuţi.
o Folosirea la domiciliu a unor aparate simple de măsurare a parametrilor respiratori.
o Asistenta va trebui să-i explice pacientului modul de folosire şi interpretare a rezultatelor
obţinute.
→ Atât pacientul, cât şi familia lui vor fi informaţi – despre importanţa mediului în care trăieşte,
despre agenţii sensibilizanţi, în special despre alergenii care pot fi găsiţi în locuinţă şi la locul de
muncă.
→ Se mai recomandă:
o Mese regulate. Eliminarea alcoolului şi a iritanţilor.
o Îndepărtarea poluării, a fumului de ţigară.
o Interzicerea trecerii bruşte dintr-un mediu cu aer cald, într-un mediu cu aer rece.
o În cazul crizei, pacientul trebuie să ştie că eliminarea sputei uşurează accesul.
o La nevoie, mutarea într-un alt oraş, de preferinţă cu climă uscată, fără praf.
→ Pacientul şi familia lui trebuie să aibă întotdeauna în vedere cauza declanşatoare şi factorii
alergizanţi care-i provoacă accesele şi să le îndepărteze.
→ Familia acestuia va trebui să-i ofere:
o O cameră spaţioasă, uscată, luminoasă, fără praf şi cu lenjerie curată.
o Un regim alimentar echilibrat cu o valoare energetică de circa 3000 calorii pe zi.
RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE
→ Tratament:
~ Adrenalină 3-4 ml 1/10.000 / 1 fiolă 1‰ diluată în 10 ml apă distilată.
~ Clorură de calciu 10%. Droguri antiaritmice.
~ Defibrilatoare pentru defibrilare electrică a inimii.
→ Îngrijiri după restabilirea funcţiei cardio-respiratorii → în secţii ATI:
~ Supraveghere continuă 24 ore.
~ Perfuzii hipertone, diuretice → pentru prevenirea edemului cerebral.
~ Combaterea acidozei cu soluţii perfuzabile bicarbonatate. Oxigenoterapie.
→ Observaţii:
~ Oprirea respiraţiei este urmată la câteva minute de oprirea circulaţiei – a inimii.
~ Oprirea inimii este urmată la câteva secunde (30 secunde) de oprirea respiraţiei. Deci stopul
cardiac este un stop cardio-respirator şi necesită obligatoriu resuscitarea ambelor funcţii.
~ Este mai importantă prevenirea stopului cardiac decât tratarea lui.
~ Tulburările respiratorii şi circulatorii trebuie recunoscute şi tratate de urgenţă.
~ Nu se abandonează respiraţia artificială în favoarea masajului cardiac extern → ambele sunt la
fel de importante.
→ Semne sigure de moarte:
~ Traseu electrocardiografic plat 60 de minute. Pupile dilatate persistente. Cornee opacă.
~ Pete tegumentare cadaverice.
COLPOSCOPIA
→ Definiţie:
~ Colposcopia este o metodă optică de examinare a colului iluminat şi a tractului genital inferior,
cu amplificarea intermediară între ochiul liber şi puterea minimă a microscopului.
~ Colposcopia se face ori de câte ori frotiul este suspect sau patologic. Se evidenţiază astfel linia de
demarcaţie clară dintre leziune şi ţesutul adiacent normal.
~ Colposcopul → aparat optic pentru examinarea colului uterin, prevăzut cu sistem de iluminare
propriu şi aşezat pe un suport.
~ Sistemul optic este format dintr-o lupă binoculară adaptabilă distanţei oculare şi cu puteri diferite
de mărire.
~ Sistemul de iluminat este format dintr-o lampă spectrală de sodiu sau dintr-o lampă cu vapori de
mercur, cu lumină axială puternică.
→ Material necesar:
~ Materiale pentru toaleta regiunii organelor genitale externe. Specule vaginale. Valve vaginale.
~ Pense vaginale – drepte şi curbe. Spatule ginecologice. Tampoane de vată. Tifon.
~ Soluţii lugol 1%, soluţii de acid acetic 3%, nitrat de argint 5%. Lame pentru frotiu. Alcool.
→ Tehnica:
~ Se pregătesc toate materialele şi instrumentele necesare. Istoricul leziunii neoplazice de col.
~ Examenul fizic general. Aşezarea în poziţie ginecologică. Se face toaleta organelor genitale
externe. Examen genital digital, apoi cu valvele.
~ Se badijonează colul uterin cu o soluţie de acid acetic 3% (pentru a face mai vizibile eroziunile
cervicale). Aplicarea unei soluţii de acid acetic 3-4% care determină aglutinarea mucusului
cervical favorizând îndepărtarea inclusiv a celulelor descuamate.
~ Se şterge colul uterin cu tampon uscat şi se badijonează cu soluţie Lugol – mucoasa se colorează
în brun.
~ Aplicarea de ser fiziologic local pentru observarea colului şi a vaginului.
~ Medicul examinează mucoasa colului uterin.
~ Se execută examenul citologic şi bacteriologic al secreţiei vaginale.
~ Se fac prelevări de specimene endocervicale prin chiuretaj şi biopsie directă exocervicală.
→ Colposcopia propriu-zisă permite studierea modelului vascular care se face cel mai bine atunci când
efectele acidului acetic încep să se estompeze. Metoda colposcopică permite descoperirea leziunilor
precanceroase ale mucoasei colului uterin, a modificărilor determinate de sarcină, a proceselor
inflamatorii etc.
Colposcopia nu permite decât un diagnostic prezumtiv, dar face acest lucru cu o acurateţe de
peste 80% pentru cancerele infraclinice, pentru că meritul metodei colposcopice constă în a indica unde,
când şi cum trebuie făcută o biopsie.
→ Testul Lahme-Schiller cu soluţie iod iodurată este un timp obligatoriu al colposcopiei şi se bazează
pe afinitatea tinctorială a glicogenului din celulele epiteliului stratificat pavimentos normal faţă de
iod. Lipsa de încărcare cu glicogen a celulelor atipice determină o zonă lacunară palidă în contrast
cu zonele sănătoase de epiteliu colorate în brun închis.
HISTEROSALPINGOGRAFIA
→ Definiţie:
~ Histerosalpingografia (HSG) → examenul radiologic al uterului ce pune diagnosticul de fibrom
submucos şi apreciază permeabilitatea tubară pentru adaptarea tehnicii chirurgicale la femeile
tinere care au o sterilitate consecutivă localizării fibroamelor.
→ Materiale necesare:
~ Seringă de 20 ml cu amboul cu ghivent permiţând racordarea la o canulă uterină de calibru
redus,
~ Canula uterină metalică lungă de 30-40 cm, Speculum vaginal, 2 valve vaginale, Pensă tirbal,
~ Pensă porttampon, Histerometru, Casoletă cu comprese sterile, Alcool sau tinctură de iod,
~ Substanţă de contrast - lipiodol.
→ Pregătirea pacientei:
~ Psihic: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea efectuării examenului,
~ Fizic: examenul histerosalpingografic se face pe "stomacul gol" pentru a evita voma reflexă;
~ Se testează toleranţa la iod; în ziua examenului se efectuează spălătură vaginală antiseptică şi
clismă evacuatoare pentru golirea colonului; Înaintea examenului se goleşte vezica urinară,
~ Examenul se efectuează în ziua a 8-12 a ciclului.
~ Medicamentos: cu 2 zile înaintea examenului se recomandă la pacientele anxioase administrarea
de calmante şi antispastice,
~ Cu jumătate de oră înaintea examenului se injectează un antiseptic (papaverină) sau se introduce
un supozitor cu Lizadon.
→ Tehnica:
~ Injectarea substanţei de contrast se face cu ajutorul aparatului tip Schültze,
~ Se aşează pacienta pe o aleză sterilă în poziţie ginecologică pe masa ginecologică la care s-au
adaptat 2 suporturi pentru susţinerea membrelor inferioare,
~ Se dezinfectează cu alcool sau tinctură de iod regiunea externă a organelor genitale,
~ Se evidenţiază colul uterin cu valvele sau speculul vaginal şi se dezinfectează din nou locul, apoi
se prinde colul uterin cu pensa aşezată în sens orizontal, deasupra orificiului extern al colului sau
dedesubt (în funcţie de orientarea uterului),
~ Se face histerometria pentru a ne asigura direcţia cervico-istmică precum şi permeabilitatea
orificiului intern al colonului,
~ Ataşam aparatul Schültze şi-l fixăm la pensa tirbal, Se scot valvele sau speculul,
~ Plasăm pacienta sub ecranul radioscopic prin alunecare înceată, centrăm regiunea de examinat şi
facem o radiografie "pe gol",
~ Apoi se începe injectarea lentă (pentru a evita spasmele) a substanţei de contrast, în cavitatea
uterină sub controlul radioscopic intermitent,
~ Se va ţine seama în tot timpul examenului de senzaţiile pacientei, de dureri mari însoţite de
tulburări neurovegetative (greaţă, stare de colaps) care indică oprirea imediată a injectării
substanţei de contrast,
→ Îngrijiri după tehnică:
~ După terminarea examenului histerosalpin-gografic se scot aparatul şi pensa, se şterge vaginul cu
o compresă sterilă şi se pune un tampon de vată. Pacienta se menţine în repaus 30 minute în
serviciul de radiologie.
UROGRAFIA INTRAVENOASĂ
→ Definiţie:
~ Urografia intravenoasă → metoda curentă de examinare morfofuncţională a rinichilor şi căilor
urinare, utilizându-se substanţe iodate hidrosolubile administrate intravenos.
~ Urografia intravenoasă (radiografia renală)este necesară pentru aprecierea fibromiomului uterin
şi permite precizarea raportului ureterului cu tumora uterină.
→ Materialul necesar:
~ Toate materialele necesare pentru o radiografie renală simplă.
~ Substanţă de contrast – Odiston 30,60 sau 75%.
~ Antihistaminic, medicaţie de urgenţă, seringi şi ace pentru injecţii intravenoase.
~ Cărbune animal. Ulei de ricin. Materiale necesare pentru clismă (irigator şi canulă).
→ Pregătirea bolnavului:
~ Psihic:
o Se anunţă şi se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului.
o Se explică tehnica investigaţiei – examinarea.
o Se va cere bolnavului să consume un regim fără alimente care conţin celuloză pentru
reuşita examenului.
~ Regimul alimentar se indică cu 2-3 zile înaintea examenului când pacienta va consuma o dietă
fără alimente care conţin celuloză şi dau reziduuri multe (fructe, legume, zarzavaturi, paste
făinoase, pâine şi apă gazoasă).
o În ziua precedentă examenului pacienta va consuma un regim hidric (supe, limonadă,
ceaiuri, apă negazoasă; seara precedentă se va da pacientei o cană de ceai cu pâine
prăjită.
o Înaintea examenului pacienta nu mănâncă şi nu consumă lichide.
~ Pregătirea medicamentoasă:
o Cu 2-3 zile înaintea examinării se administrează cărbune animal şi Triferment câte 2
tablete de 3 ori pe zi.
o În seara precedentă zilei de radiografie se administrează 2 linguri de ulei de ricin.
~ Pregătirea fizică:
O Se efectuează clismă evacuatoare înaintea injectării substanţei de contrast.
o Se efectuează testarea sensibilităţii faţă de substanţa de contrast prin proba de toleranţă la
iod.
o Se face testarea conjunctivală a substanţei iodate cu 30 minute înaintea examinării.
O Se comunică unele simptome ce pot să apară (ameţeli, greţuri sau dureri abdominale) şi
care dispar repede fără consecinţe. Dacă prezintă reacţie hiperergică se întrerupe
administrarea şi se anunţă medicul.
→ Tehnica:
~ Pacientul va fi condus la serviciul de radiologie, va fi ajutat să se aşeze pe masa radiologică.
~ Dacă toleranţa organismului este bună se administrează i.v. Substanţa de contrast:
o 20 l Odiston 75% la adult.
o 25 l Odiston 60% la adult.
o 5-15 ml soluţie 75% la copii în funcţie de vârstă.
~ Se comunică pacientului unele simptoame ce pot să apară (anumite greţuri sau dureri abdominale
care dispar repede, fără consecinţe).
~ La 8-10 minute de la efectuarea injecţiei edicul radiolog execută radiografia.
→ Îngrijirea pacientului după tehnică
~ Pacientul va fi ajutat să se îmbrace, să se deplaseze la salon şi va fi aşezat comod în pat.
~ Se notează examenul în foaia de observaţie.
→ Observaţii
~ Injectarea substanţei de contrast se face pe masa radiologică, foarte încet, cu multă precauţie.
~ Urografia este contraindicată în insuficienţa renală.
PREGĂTIREA PREOPERATORIE
→ Pregătirea fizică şi psihică a pacientului:
~ Asistenta medicală are obligaţia să-l ajute pe bolnav să-şi exprime gândurile, grijile, teama.
~ Îl ajută să-i insufle încredere în echipa operatorie.
~ Asistenta îi explică ce se va întâmpla cu el în timpul transportului şi în sala de preanestezie, cum
va fi aşezat pe masa de operaţie, când va părăsi patul, când va primi vizite.
~ Îl asigură ca va fi însoţit.
~ Va răspunde cu amabilitate, profesionalism, siguranţă şi promptitudine pacientului.
→ Pregătirea generală:
~ Se observă şi se consemnează aspectul general al pacientului: înălţime, greutate, vârsta aparentă
şi reală, aspectul pielii, faciesul, starea psihică;
~ Toate datele privind starea generală a pacientului şi evoluţia bolii se notează permanent în foaia
de observaţie şi în planul de îngrijire pentru a obţine un tablou clinic exact.
~ Culegerea de date privind antecedentele pacientului:
~ Familiale: dacă în familie au fost bolnavi cu neoplasme, diabet, HTA, cardiopatii,
tuberculoză.
~ Chirurgicale: dacă a mai suferit intervenţii, dacă a avut evoluţia bună, dacă au fost
complicaţii.
~ Patologice:
▪ Se vor nota bolile care au influenţă asupra anesteziei şi intervenţiei;
▪ Dacă a avut afecţiuni pulmonare, Dacă este fumător,
▪ Dacă a avut afecţiuni cardiace, Dacă suferă de epilepsie.
~ Urmărirea şi măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative,
~ Examenul clinic pe aparate, Bilanţ paraclinic,
~ Examene de laborator de rutină şi examene complete: coagulograma completă hemoleucogramă
completă, VSH, ionogramă, , probe de disproteinemie, proteinemie, transaminaze, examen de
urină, electrocardiograma, radiografie sau radioscopie pulmonară.
→ În ziua precedentă:
~ Repaus, regim alimentar uşor digerabil, consum de lichide pentru: menţinerea TA, dezintoxicarea
şi mărirea diurezei, diminuarea setei postoperatorii şi diminuarea acidozei postoperatorii.
→ În seara zilei precedente:
~ Pregătirea pielii se face prin baie generală
~ Pregătirea tubului digestiv prin clismă evacuatoare şi alimentaţie lejeră: supe de legume, băuturi
dulci sau alcaline.
→ În ziua intervenţiei:
~ Se face clismă cu 4 ore înaintea intervenţiei, Se îndepărtează bijuteriile,
~ Se îndepărtează proteza dentară, Se badijonează cu un antiseptic regiunea rasă.
~ Se îmbracă pacientul cu lenjerie curată,
~ Se pregătesc documentele medicale: foaia de observaţie, rezultatele analizelor, radiografiile, care
vor însoţi pacientul.
→ Transportul:
~ Pacientului în sala de operaţie se face însoţit de asistenta medicală care are obligaţia să predea
pacientul anestezistului, împreună cu toată documentaţia;
→ Îngrijiri în sala de operaţie:
~ Se instalează şi se fixează pacientul pe masa de operaţie, Monitorizarea funcţiilor vitale,
~ Obţinerea unui abord venos, Pregătirea câmpului operator,
~ Badijonarea cu alcool pentru degresarea şi curăţirea pielii,
~ Badijonarea cu tinctură de iod se face începând cu linia de incizie, de la centru către periferie şi
se termină cu zonele periferice. Se ajută la instalarea câmpului steril protector.
CONCLUZII →Pregătirea preoperatorie → date generale
1. Pregătirea psihică:
▪ Începe din clipa în care bolnavul este internat în secţie.
▪ Asistenta îl ajută să se familiarizeze cât mai repede cu secţia, personalul, cu bolnavii din salon, cu
medicii.
▪ Îi va inspira sentiment de încredere în medic şi echipa care-l va opera punându-l în contact cu alţi
bolnavi care au fost operaţi şi sunt în convalescenţă.
2. Igiena personală:
▪ Se efectuează toaleta pe regiuni.
3. Alimentaţia preoperatorie:
▪ Dată funcţie de anestezia administrată.
4. Examene de laborator:
▪ Se recoltează probe de sânge pentru:
Timp de sângerare / coagulare. Grup sanguin, Rh. Numărătoarea de trombocite.
Ht, Hb, hemoleucogramă.
Se recoltează urină pentru examenul sumar de urină, toate la indicaţie medicului.
5. Pregătirea preoperatorie locală:
▪ Regiunea aleasă se spală, se degresează cu eter. Se dezinfectează cu tinctură de iod.
▪ Se aşează câmpuri sterile. Se efectuează clismă simplă.
Îngrijirea bolnavului după anestezie generală:
→ Bolnavul operat sub anestezie generală trebuie supravegheat de medic şi asistentă cu foarte mare
atenţie până la apariţia reflexelor:
De deglutiţie şi tuse. Faringian. Cornean. Până la revenirea completă a stării de conştienţă.
→ Nu se transportă în salon înaintea revenirii acestor reflexe.
Supravegherea imediată în salon:
Supravegherea funcţiilor vitale şi a faciesului:
~ Însoţită de transpiraţii reci şi răcirea extremităţii indică intrarea bolnavului în stare de şoc.
~ Apariţia cianozei, chiar redusă, indică insuficienţă respiratorie sau circulatorie.
Supravegherea comportamentului bolnavului:
~ Se supraveghează bolnavul deoarece operatul poate să prezinte la trezire o stare de agitaţie şi de
aceea trebuie supravegheat pentru că îşi poate smulge pansamentul sau tubul de dren.
~ Se poate ridica din pat, poate cădea, poate fugi.
~ În acest caz este imobilizat şi sunt indicate paturi speciale specifice serviciilor de terapie
intensivă.
Supravegherea respiraţiei:
~ Se supraveghează respiraţia care trebuie să fie ritmică de amplitudine normală.
~ Dacă apare jena respiratorie ea poate trăda încărcarea bronşică cu mucozităţi fiind necesară o
aspiraţie faringiană.
~ Căderea limbii este prevenită prin menţinerea pipei faringiene Guedel, până la trezirea completă
a bolnavului.
~ Inundarea căilor respiratorii cu vomismente se previne prin poziţia bolnavului, prin aspiraţia
secreţiilor gastrice.
~ Monitorizarea funcţiilor vitale – puls, tensiune arterială, temperatură.
Supravegherea pansamentului:
~ Pansamentul trebuie să rămână uscat, să nu se îmbibe cu sânge sau serozitate (trebuie imediat
anunţat medicul).
~ Schimbarea poziţiei bolnavului – se ridică în poziţia semişezând.
~ Îngrijirea mucoasei bucale – pentru a umezi buzele se folosesc tampoanele îmbibate în soluţii
diluate de bicarbonat de sodiu, acid boric, permanganat de K.
~ Se curăţă stratul existent pe limbă cu tampoane umezite cu o soluţie preparată dintr-o lingură de
bicarbonat de sodiu, o linguriţă glicerină/ pahar cu apă.
~ Dacă starea bolnavului este bună se solicită să-şi clătească gura, să-şi spele dinţii, se ung buzele
cu vaselină.
PREVENIREA ESCARELOR:
~ Schimbarea poziţiei bolnavului se face la intervale de 30 minute, 1 oră.
~ O compresiune în acelaşi punct de peste 2 ore la un bolnav imobilizat provoacă apariţia
escarelor.
~ Se face masajul regiunilor predispuse escarelor cu alcool şi se fricţionează.
~ Pudrarea cu pudră de talc.
~ Schimbarea lenjeriei de corp şi de pat să fie uscată şi bine întinsă.
~ Sub regiunea sacrală, calcanee se aşează colaci, inele de vată pudrate cu talc.
~ Schimbarea poziţiei bolnavului nu se face decât atunci când afecţiunile bolnavului permit acest
lucru.
ÎNGRIJIRI POSTOPERATORII
Îngrijiri imediate:
→ Îngrijirile postoperatorii încep imediat după terminarea intervenţiei chirurgicale şi durează până la
vindecarea completă.
→ Scopul îngrijirilor pentru restabilirea funcţiilor organismului este asigurarea cicatrizării normale a
plăgii şi prevenirea complicaţiilor.
~ Se aşează pacientul în decubit dorsal cu capul într-o parte.
~ La supravegherea faciesului, apariţia palorii însoţită de transpiraţii reci şi răcirea extremităţilor
indică stare de şoc: apariţia cianozei, chiar reduse, indică insuficienţă respiratorie sau
circulatorie – se administrează oxigen.
~ Supravegherea comportamentului deoarece poate să prezinte la trezire o stare de agitaţie, atenţie
ca pacienta să nu-şi scoată perfuzia.
~ Să nu-şi îndepărteze pansamentul, iar dacă va fi nevoie va fi imobilizată.
~ Supravegherea funcţiilor vitale – puls, tensiune arterială, respiraţie.
~ Supravegherea perfuziei. Schimbarea poziţiei.
~ Îngrijirea mucoasei bucale – se şterge mucoasa bucală cu tampoane umezite în soluţii diluate de
bicarbonat de sodiu, acid boric, glicerină (1 linguriţă la un pahar de apă); se ung buzele cu
vaselină, iar dacă starea pacientei o permite îşi va face toaleta cavităţii bucale singură.
~ Evacuarea vezicii urinare – dacă evacuarea nu se produce se va stimula micţiunea spontană prin
aplicarea în regiunea pubiană a unei buiote, se va introduce un bazinet cald sub pacientă, se va
lăsa apa de la robinet să curgă sau se va efectua sondaj vezical.
~ Asigurarea somnului prin administrarea unui hipnotic slab, seara la culcare.
Îngrijiri acordate până la instalarea pacientei în pat:
→ Pregătirea patului şi a camerei.
→ Pregătirea materialului în vederea reanimării postoperatorii.
→ Pregătirea materialului pentru perfuzie: Ace sterile. Seringi sterile. Garou. Perfuzoare. Soluţii
perfuzabile. Se verifică sursa de oxigen, aspiratorul, sondele, tensiometrul.
→ Transportul pacientului operat:
~ Transportul pacientului operat se face cu patul rulant, cu capul într-o parte, se efectuează
silenţios, cu blândeţe, fără zdruncinături.
~ Pacientul va fi acoperit, ferit de curenţi de aer sau schimbări de temperatură,
~ În timpul transportului asistenta medicală va urmării aspectul feţei, respiraţia, pulsul, perfuzia.
→ Instalarea operatului se va face într-o cameră cu mobilier redus, care să fie curată, bine aerisită,
liniştită, cu temperatura ambiantă de 18-20 0C, prevăzută cu instalaţii de oxigen montate la perete, cu
prize în stare de funcţionare şi cu aparatură pentru aspiraţia secreţiilor.
→ Patul va fi accesibil din toate părţile şi va fi prevăzut cu muşama şi aleză bine întinsă, fără pernă şi
dacă este cazul, salteaua va fi antidecubit.
→ Poziţia pacientului în pat este variabilă.
→ Supravegherea pacientului se bazează pe date clinice şi pe rezultatele examenelor complementare.
~ Se supraveghează aspectul general al operatului. Se urmăresc parametrii fiziologici.
~ Se urmăresc pierderile de lichide sau sânge. Se fac examene complementare:
~ Teste de coagulare, timp de protrombină, teste de toleranţă la heparină.
~ Hemogramă, hematocrit. Examen sumar de urină etc.
~ Se completează foaia de temperatură şi foaie de terapie intensivă – foi speciale de reanimare şi
supraveghere.
→ După trezire i se va asigura pacientului tot confortul, toaleta zilnică, schimbarea lenjeriei de corp.
→ Se va lupta împotriva:
~ Durerii. Insomniei. Anxietăţii. Distensiei abdominale. Ridicarea din pat se va face treptat.
~ Complicaţiilor de decubit.
→ Alimentaţia:
~ Până la reluarea alimentaţiei este necesar să se administreze o raţie hidrică, electrolitică şi
calorică suficientă acoperirii necesităţilor cotidiene.
~ Băuturi cât mai rapid posibil, în cantitate moderată la început:
→ 300 ml ceai sau apă, în prima zi administrată cu linguriţa,
→ 500 ml în a doua zi,
→ 1000 ml în a treia zi;
~ Perfuzii, rehidratarea venoasă completând necesarul zilnic de lichide.
~ Bolnavul va bea atunci când nu vomită.
~ Va mânca după ce a avut scaun precoce sau după emisia de gaze.
~ Nu va consuma fructe crude sau glucide în exces.
~ În ziua operaţiei pacientul va bea apă cu linguriţa, rehidratarea fiind completată cu perfuzii.
~ După 24 de ore – ceai, citronadă, supe de zarzavat strecurate,
~ A doua zi – ceai, citronadă îndulcită, supe de zarzavat strecurate, lapte cu ceai,
~ A treia zi – iaurt, fidea, tăiţei cu lapte, piure de cartofi, biscuiţi,
~ După reluarea tranzitului: carne de pui, peşte alb şi se revine treptat la alimentaţia obişnuită,
~ Alimentele trebuie să fie calde, bine preparate, prezentate estetic.
~ Mesele vor fi servite în cantităţi mici, repartizate în 6-7 reprize şi se vor alege alimente cu valoare
calorică mare.
→ Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative:
~ Temperatura se măsoară dimineaţa şi seara în prima zi se poate produce o uşoară hipertermie
(febră de resorbţie). Pulsul şi tensiunea arterială. Diureza. Se va stabili bilanţul hidric.
→ Îngrijiri igienice:
~ Toaleta pacientului. Schimbarea lenjeriei de câte ori este nevoie.
~ Asigurarea urinarelor şi bazinetelor la îndemâna pacientului.
~ Mobilizarea cât mai precoce – pasivă, apoi activă.
→ Schimbarea pansamentului.
~ Pansamentul este actul chirurgical prin care plaga operatorie se aseptizează, se tratează şi se
protejează pentru a-i uşura cicatrizarea. Efectuarea corectă a unui pansament va respecta
următoarele principii fundamentale:
~ Se va lucra într-o asepsie perfectă – instrumentarul şi materialele folosite să fie sterile, iar mâinile
celui care execută şi tegumentele din jurul plăgii să fie dezinfectate.
~ Să se asigure absorbţia secreţiilor.
~ Să se aseptizeze plaga cu antiseptice corespunzătoare stadiului de evoluţie.
~ Să se protejeze plaga faţă de agenţii termici, mecanici, dinamici ai mediului înconjurător.
~ Asigurarea repausului sau imobilizarea regiunii lezate pentru a grăbi cicatrizarea.
~ Pansarea zonei operate se va face cu multă blândeţe şi atenţie.
~ Peste un strat de comprese şi vată sterilă se va face un bandaj compresiv, folosind o faţă şi
leucoplast (se va conduce faşa circular în jurul abdomenului).
~ Pansamentul se va face o dată pe zi sau de câte ori este nevoie.
~ Plaga operatorie va fi văzută de medic în fiecare zi, iar orice complicaţie aparentă va fi anunţată
medicului.
~ Firele se scot după circa 7 zile de la operaţie şi se va face în condiţii de asepsie perfectă.
→ Prevenirea escarelor de decubit.
~ Exerciţii respiratorii. Alimentaţia: În prima zi ceai neîndulcit.
~ După reluarea tranzitului se pot da ceaiuri îndulcite, supe de legume.
→ Prevenirea şi combaterea complicaţiilor inflamatorii:
~ Complicaţii pulmonare – ce se previn prin aspirarea secreţiilor mucolitice, gimnastică, tuse
asistată, antibiotice.
~ Complicaţii tromboembolice – ce se previn prin mobilizare precoce supravegheată,
anticoagulante.
~ Complicaţii urinare – ce se previn prin evitarea sondajului vezical, medicaţie de stimulare a
micţiunii.
CLISMA EVACUATOARE
→ Definiţie:
~ Introducerea unei cantităţi de lichid prin intermediul unei canule, prin anus în rect, cu scopul
evacuării materiilor fecale.
→ Scop
~ Evacuarea conţinutului intestinal. Pregătirea pacientului pentru examinări.
→ Pregătirea materialelor
~ Materiale de protecţie – paravan, muşama, aleză, învelitoare.
~ Materiale sterile – canulă rectală, casoletă cu comprese, pară de cauciuc pentru copii.
~ Materiale nesterile – stativ pentru irigator, irigatorul şi tubul de cauciuc.
~ Tăviţa renală, bazinet.
~ Apă caldă la 35-370C (500-1000 ml pentru adult, 250 l pentru adolescenţi, 150 ml pentru copii,
50-60 l pentru sugari. Sare 1 linguriţă la un litru de apă.
~ Ulei 4 linguri la 1 litru de apă. Glicerină 40 g la 500 l apă. Săpun 1 linguriţă rasă la 1 litru de
apă.
→ Pregătirea pacientului
~ Pregătirea psihică
~ Se anunţă şi se explică tehnica. Se respectă pudoarea pacientului.
~ Se izolează patul cu paravan şi se protejează cu uşa şi aleză.
~ Se aşează pacientul în funcţie de starea generală în poziţie:
~ Decubit dorsal cu membrele inferioare uşor flectate.
~ Decubit lateral cu membrul inferior stâng uşor flectat. Genupectoral.
~ Se aşează bazinetul sub bolnav şi se înveleşte cu învelitoarea.
→ Execuţie
~ Asistenta se spală şi se dezinfectează pe mâini.
~ Se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide robinetul.
~ Se verifică temperatura lichidului. Se umple irigatorul.
~ Clisma se efectuează cu apă călduţă, la temperatura de 22-30 0C, utilizând 0,75 – 1,5 l lichid
pentru o clismă.
~ Pentru întărirea efectului clismelor se pot adăuga în apă 1-2 linguriţe de săpun fărâmiţat, 2-3
linguri de glicerină, o linguriţă de sare de bucătărie, o linguriţă de ulei de ricin etc. care se
amestecă bine cu apa până la dizolvarea substanţelor solubile.
~ Se evacuează aerul şi prima coloană de apă.
~ Se lubrefiază canula cu o compresă de tifon cu vaselină. Se fixează irigatorul pe stativ.
~ Se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Asistenta îndepărtează fesele bolnavului cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă introduce canula
lubrefiată prin anus în rect10-12 cm, insistând pătrunderea prin mişcări de rotaţie împrejurul
axului longitudinal al canulei, până ce se învinge rezistenţa sfincterului anal. În momentul
pătrunderii prin sfincter, canula trebuie să fie perpendiculară pe suprafaţa subiacentă, ceea ce
necesită ca vârful să fie îndreptat puţin înainte, în direcţia vezicii urinare.
~ Imediat ce vârful canulei a trecut prin sfincter se loveşte de peretele anterior al rectului, din care
motiv extremitatea externă a canulei trebuie ridicată, îndreptând astfel vârful canulei în axa
ampulei rectale. Dacă pe acest parcurs canula întâmpină rezistenţă (plici ale mucoasei), atunci,
fie se va retrage câţiva cm. fie că se va da drumul la apă pentru ca aceasta să facă drum pentru
înaintarea canulei în continuare prin întinderea şi lărgirea rectului, precum şi prin dizolvarea şi
dislocarea maselor de fecale. Se deschide robinetul sau pensa şi se reglează viteza de curgere.
~ Pacientul este rugat să reţină apa 10-15 minute.
~ Se închide robinetul şi se îndepărtează canula şi se aşează în tăviţa renală.
~ Pacientul este adus în poziţie de decubit lateral drept, apoi decubit dorsal. Se captează scaunul la
pat sau la toaletă.
→ Observaţii:
~ Irigatorul va fi fixat la o înălţime de 0,5 – 1,5 m. De la înălţimea de 1 m, 1 litru de lichid apos
pătrunde în rect în decurs de 5 minute.
~ Pentru reducerea vitezei de scurgere a lichidului, irigatorul va fi ţinut la un nivel inferior.
~ Pentru a uşura reglarea vitezei de scurgere a apei din irigator în colon, este bine că după
pornirea curentului de apă, rezervorul să fie detaşat de pe stativ şi să fie ţinut în mâna stângă
liberă; dacă în cursul intrării apei, bolnava semnalează dureri, crampe intestinale, se opreşte
curentul de apă pentru câteva minute, până ce musculatura colonului se linişteşte, după care se
poate continua clisma.
~ Se va avea grijă să nu pătrundă aer în rect, din acest motiv lichidul din irigator nu se va goli
niciodată, ci, când nivelul apei se apropie de nivelul tubului de scurgere se închide robinetul din
faţa canulei rectale.
→ Funcţii vitale:
~ RESPIRATIA (R)
~ PULSUL (P)
~ TENSIUNEA ARTERIALA (TA)
~ TEMPERATURA (T)
→ Condiţii de măsurare:
~ Când survin modificări în starea de sănătate. La internare în spital.
~ Pe parcursul spitalizării. La externare.
~ Înainte sau după tehnici de diagnosticare invazive. Înainte şi după intervenţii chirurgicale.
~ Înainte şi după administrarea unor medicamente cu efect asupra aparatului respirator sau a
aparatului cardiovascular (ex. digitala).
~ Înainte şi după efectuarea intervenţiilor de îngrijire cu influenţă asupra funcţiilor vitale (ex.
mobilizarea bolnavilor imobilizaţi timp îndelungat).
→ Rolul asistentei medicale în măsurarea funcţiilor vitale:
~ Pregătirea materialului necesar corespunzător, în stare de funcţionare.
~ Pregătirea psihică a pacientului – explică tehnica, convinge pacientul de necesitatea tehnicii,
solicită ajutorul şi cooperarea pacientului.
~ Pregătirea fizică a pacientului – aşezarea pacientului în poziţia corespunzătoare, cât mai comod.
~ Asigurarea condiţiilor de microclimat care să nu influenţeze funcţiile vitale – linişte, temperatură
şi umiditate optime, luminozitate, protecţie, izolare.
~ Să cunoască variaţiile normale ale funcţiilor vitale, funcţie de sex şi vârstă.
~ Să cunoască antecedentele medicale ale pacientului şi tratamentele prescrise – unele tratamente
pot modifica funcţiile vitale.
~ Să cunoască şi să respecte frecvenţa evaluărilor funcţiilor vitale în raport cu starea pacientului.
~ Să comunice medicului modificările semnificative ale funcţiilor vitale.
TA minimă (diastolică).
Metoda palpatorie
~ Se determină prin palparea arterei radiale. Nu se foloseşte stetoscopul biauricular. Etapele
sunt identice metodei auscultatorii. Se obţin valori mai mici decât prin metoda auscultatorie
Metoda oscilometrică:
~ Evidenţiază amplitudinea oscilaţiilor arteriale ce se observă pe cadranul gradat al
oscilometrului Pachon.
~ Se descoperă membrele superioare şi inferioare – îmbrăcămintea nu trebuie să fie strâmtă.
~ Manşeta se fixează la nivelurile dorite pe membrele bolnavului, de unde pulsaţiile se transmit
la manometru.
~ Se pompează aer în manşetă până la dispariţia pulsului periferic – când presiunea depăşeşte
tensiunea arterială maximă.
~ Se citeşte oscilaţiilor pe cadranul manometrului.
~ Se scade presiunea din manşetă cu 10 mmHg şi se citeşte din nou valoarea oscilaţiilor
arteriale.
~ Se fac scăderi şi citiri succesive până se găseşte valoarea maximă a amplitudinii, ceea ce se
numeşte indice oscilometric.
~ Se apreciază valorile normale în limite foarte largi – variabile de la individ la individ.
~ Valori normale:
▪ 3-6 diviziuni la coapsă.
▪ 2-4 diviziuni în 1/3 superioară gambă.
▪ 1,5-2 diviziuni în 1/3 inferioară gambă.
▪ 3-4 diviziuni la membrele superioare.
~ Nu este importantă valoarea absolută a cifrelor, ci diferenţa dintre două regiuni simetrice. Se
consideră patologică diferenţa mai mare de două unităţi la acelaşi nivel – indică leziune a
trunchiului principal sau obstrucţii vasculare.
→ Notare:
~ Cifric în caiet.
~ Grafic în foaia de temperatură (o linie = 1 unitate coloană de mercur). Deasupra liniei se
notează valoarea maximă, sub linie se notează valoarea minimă.
→ Interpretare:
~ Normal: se obţin 2 valori – TAmax (sistolică) şi TAmin (diastolică).
~ Diferenţa dintre TA max şi TA min se numeşte tensiune diferenţială – cu importanţă
diagnostică.
~ Patologic: valori crescute = hipertensiune, valori scăzute = hipotensiune.
N.n. 60/40 mmHg.
1 an 80/50 mmHg.
12 ani 100/60 mmHg.
Adult 120/70 mmHg p / minut.
→ Factorii care influenţează tensiunea arterială:
~ Factori biologici:
▪ Vârsta – la copilul mic TA este mai mică decât la adult.
▪ Debitul cardiac, forţa de contracţie a inimii, elasticitatea şi calibrul vaselor, vâscozitatea
sângelui.
▪ Somnul – scade TA arterială. Efortul fizic – creşte TA.
▪ Alimentaţia – în timpul digestiei TA creşte uşor.
~ Factori psihologici – emoţii, stres, anxietate.
~ Factori sociali – mediul ambiant, frigul sau căldura excesivă (frigul produce vasoconstricţie
şi creşte tensiunea arterială, iar căldura produce vasodilataţie şi scade tensiunea arterială),
clima.
→ Observaţii:
~ Măsurarea se face la acelaşi bolnav cu acelaşi aparat, în aceleaşi condiţii. Manşeta va fi bine
fixată pe braţul pacientului.
~ Măsurarea se face dimineaţa şi seara, din oră în oră (în servicii ATI), la diferite intervale
~ recomandate de medic.
~ Măsurarea se face în clinostatism sau / şi ortostatism. Măsurarea se face dimineaţa şi seara,
din oră în oră (în servicii ATI), la diferite intervale recomandate de medic.
~ La indicaţia medicului se fac măsurători comparative la ambele braţe.
~ În caz de suspiciune se repetă măsurarea fără a îndepărta manşeta.
~ Aparatele vor vi verificate anual în laboratoare specializate.
~ Valorile se comunică, dar NU SE DISCUTĂ REZULTATELE CU BOLNAVUL.
~ Regiunile obişnuite de măsurare a oscilometriei sunt 1/3 inferioară şi superioară a gambei,
1/3 inferioară a coapsei, antebraţului şi braţului – totdeauna se fac măsurări comparative la
cele două membre.
~
MĂSURAREA ŞI NOTAREA TEMPERATURII (T)
→ Definiţie:
~ Temperatura reprezintă rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură
prin dezintegrarea alimentelor energetice.
~ Termoreglarea → este un echilibru între termogeneză şi termoliză.
~ Termogeneza → producere de căldură (rezultat al proceselor oxidative).
~ Termoliză → consum de căldură (prin evaporare, radiaţie, conducţie, convecţie).
~ Homeotermie → păstrarea valorilor constante de temperatură (36,7-370C dimineaţa şi 37-
37,30C seara).
~ Febră = pirexie.
→ Scop:
~ Depistarea variaţiilor de t0 patologice. Observarea evoluţiei bolii.
~ Observarea efectelor tratamentelor. Depistarea apariţiei complicaţiilor.
→ Locul măsurării:
~ Cavităţi închise → rect, vagin.
~ Cavităţi semiînchise → axilă, plică inghinală, cavitate bucală.
~ Conduct auditiv extern.
~ Tegumentar (cu febertest sau termometru cutanat electric).
→ Materiale:
~ Termometru maximal (termometru electric, febertest etc.). Tampon cu alcool.
~ Tăviţă renală. Prosop.
~ Lubrefiant → vaselină (pentru măsurarea temperaturii rectale), apă (pentru măsurarea
temperaturii vaginale sau orale). Foaie de temperatură. Creion negru
→ Metode:
~ Cu termometru maximal. Cu febertest. Cu termometru electric.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Psihic → se anunţă bolnavul şi se explică tehnica (în termeni succinţi şi pe înţelesul lui; se
explică etapele tehnicii).
~ Fizic:
▪ Axilă → se tamponează cu prosop individual axila şi se aşează bolnavul comod.
▪ Rectal → pentru adult poziţia decubit lateral stâng, pentru copil decubit dorsal cu
picioarele flectate pe abdomen sau decubit ventral pe genunchii mamei.
→ Indicaţii tehnice:
~ Termometrul maximal se scutură până când coloana de mercur coboară în rezervor.
~ În timpul scuturării termometrul se ţine ca pe un creion.
→ Tehnica: Se spală mâinile.
~ Măsurarea în axilă:
▪ Se tamponează axila (ştergerea modifică valoarea de temperatură)
▪ Se aplică pe mijlocul axilei bulbul termometrului.
▪ Se apropie braţul de torace şi se aplică mâna pe torace.
▪ Se aşteaptă 10 minute, se scoate termometru.
▪ Se şterge termometrul cu tampon cu alcool şi se citeşte valoare.
~ Măsurarea în rect:
▪ Se lubrefiază bulbul termometrului cu ulei de vaselină.
▪ Se introduce bulbul termometrului în rect cu de rotaţie şi înaintare.
▪ Se lasă 5 minute, se extrage, se şterge cu tampon cu alcool, se citeşte.
~ Măsurarea în cavitatea bucală:
▪ Se umezeşte termometrul. Se introduce în cavitatea bucală, sub limbă.
▪ Bolnavul închide gura şi menţine termometrul 5 minute, fără al strânge între dinţi.
▪ Se scoate termometrul şi se citeşte.
→ Notare:
~ Cifric în caiet.
~ Grafic în foaia de temperatură (valorile pare pe linie, valorile impare între linii).
~ Prin unirea punctelor → CURBA TERMICĂ.
→ Interpretare:
~ Normal:
▪ Bolnav afebril → temperatură fiziologică = 36-370C.
~ Patologic:
▪ Valori scăzute = hipotermie (sub 360C).
▪ Valori crescute → bolnav febril = hipertermie (peste 370C).
Subfebrilitate → 37-380C.
Febră moderată → 38-390C.
Febră ridicată → 39-400C.
Hiperpirexie → peste 400C.
→ Factorii care influenţează temperatura:
~ Factori biologici:
▪ Alimentaţia – creşte uşor temperatura.
▪ Efortul fizic – creşte temperatura.
▪ Vârsta → la copil temperatura fiziologică este uşor mai crescută decât la adult, iar la
vârstnic temperatura fiziologică este mai scăzută.
▪ Variaţia diurnă → valorile de seară sunt mai ridicate decât cele de dimineaţă.
▪ Sexul → femeile în perioada ciclului menstrual au valori de temperatură peste 370.
~ Factori psihologici – emoţii, stres, anxietate – cresc temperatura.
~ Factori sociali:
▪ Clima → frigul sau căldura excesivă (frigul şi umezeala produc scăderea temperaturii, iar
căldura produce creşterea temperaturii.
▪ Locul de muncă – creşteri sau scăderi ale temperaturii ambiante determină dereglări ale
temperaturii.
▪ Locuinţa – temperatura din încăpere influenţează temperatura corpului (camera
supraîncălzită creşte temperatura şi invers).
→ Manifestări care însoţesc febra:
~ Frison – contracţie musculară puternică.
~ Tegumente roşii, calde, transpirate.
~ Pilloerecţie – piele de găină, senzaţie de frig.
~ Sindrom febril → cefalee, curbatură, tahicardie, tahipnee, inapetenţă, sete, oligurie, urină
concentrată, convulsii, halucinaţii, delir, dezorientare.
~ Erupţii cutanate – macule, papule, vezicule – întâlnite în boli infecţioase.
→ Observaţii:
~ Măsurarea se face dimineaţa la sculare, înaintea toaletei sau altor activităţi între orele 7-8, şi
seara între orele 16-17.
~ Umezeală modifică valoarea înregistrată.
~ Valorile mari sau prea scăzute se verifică.
~ Dacă bolnavul ştie şi poate îşi introduce singur termometrul în rect.
INSTRUMENTAR NECESAR EXAMINĂRILOR CLINICE
~ Stetoscop biauricular. Tensiometru. Spatulă linguală. Deschizător de gură.
~ Pensă de prins limba (pensă în inimă). Panglică metrică. Taliometru. Pediometru. Cântar.
~ Oglindă laringiană. Oglindă frontală. Specul auricular. Specul nazal. Ciocan de reflexe.
~ Electrocardiograf. Oftalmoscop. Sursă de lumină.
INSTRUMENTAR CHIRURGICAL:
~ Pense anatomice. Pense chirurgicale. Pense hemostatice – Péan, Kocher. Bisturiu.
~ Foarfece chirurgical. Sondă canelată. Stilet butonat. Portac Hagedon.
~ Ace chirurgicale. Aţă chirurgicală. Agrafe chirurgicale. Pense prins câmpuri – pensa cărăbuş.
~ Depărtătoare. Mănuşi chirurgicale.
~ Substanţe antiseptice pentru tegumente şi pentru plagă.
~ Truse cu material pentru pansamente – comprese tifon, feşe, meşe. Vaselină – pentru tuşeu rectal.
INSTRUMENTAR OBSTETRICAL:
~ Masă ginecologică. Valve vaginale. Specul vaginal.
~ Materiale pentru recoltarea secreţiilor genitale. Stetoscop obstetrical. Histerometru.
~ Pelvimetru. Dilatatoare.
INSTRUMENTAR - ÎNGRIJIRI ŞI TRATAMENTE CURENTE:
~ Mănuşi de cauciuc. Seringi. Ace. Truse de reanimare. Tăviţă renală. Sonde urinare.
~ Bazinete. Irigator. Termofor. Pungă de gheaţă. Vase colectoare din inox. Casolete.
~ Trocare diferite. Prestuburi – Mohr (clemă), Hoffmann (cu şurub).
INSTRUMENTAR DIN CAUCIUC ŞI MATERIAL PLASTIC
→ Mănuşi de cauciuc.
→ Sonde:
~ Sonde uretrale: Nelaton. Pezer. Foley. Thieman. Mercier. Sonde ureterale.
~ Sonde digestive:
Sonda gastrică – Faucher. Sondă esofagiană Black-Moore.
Sonda duodenală – Einhorn. Sondă intestinală Miller-Abott.
~ Sonde de intubaţie traheală.
~ Sonde pentru administrarea oxigenului – canule, ochelari etc.
~ Sonde aspiraţie – gastrică, duodenală, intestinală, respiratorie.
→ Tuburi de dren. Tub de gaze.
→ Perfuzoare.
→ Prestuburi material plastic.
→ Canule:
~ Orofaringiană (pipa Gueddel).
~ Laringiană. Traheală. Canule de aspiraţie etc.
~ Rectală. Vaginală.
→ Pungi colectoare.
→ Termofor, pungă de gheaţă.
INSTRUMENTAR METALIC
~ Spatulă linguală (apăsător de limbă). Deschizător de gură.
~ Pensă de prins limba (pensă în inimă).
~ Specul auricular. Specul nazal. Specul vaginal. Specul anal.
~ Valvă vaginală. Dilatatoare de col. Pense ginecologice. Pelvimetru. Histerometru.
~ Casolete de diferite mărimi. Pensă de servit.
~ Trusă chirurgicală:
▪ Pense anatomice. Pense chirurgicale.
▪ Pense hemostatice – Péan, Kocher, Mickulicz.
▪ Bisturiu. Foarfece chirurgical. Sondă canelată. Stilet butonat.
▪ Portac Hagedon. Ace chirurgicale, agrafe chirurgicale.
~ Depărtătoare Farabeuf.
~ Valve abdominale. Depărtătoare Volkmann. Depărtătoare autostatice. Pense de compresiune.
~ Pensă pentru fixat câmpuri chirurgicale – pensa cărăbuş.
~ Instrumente pentru intervenţii pe oase:
▪ Răzuşe. Retractor de tip Percy. Ferăstraie chirurgicale.
▪ Cleşte chirurgical. Trepan. Daltă, ciocan chirurgical. Broşe chirurgicale, şuruburi.
~ Întorcător de pleoape. Canulă rectală. Canulă vaginală. Tăviţă renală inox.
~ Vase colectoare din inox.
INSTRUMENTAR CHIRURGICAL :
~ Instrumente tăioase şi de disecţie.
▪ Bisturiu. Foarfece chirurgical. Sondă canelată. Stilet butonat.
~ Instrumente de protecţie a ţesuturilor sau depărtătoare.
▪ Depărtătoare Farabeuf. Valve abdominale. Depărtătoare Volkmann.Depărtătoare autostatice.
~ Instrumente de apucat ţesuturile. Pense anatomice. Pense chirurgicale.
~ Instrumente de hemostază, compresiune şi prindere.
▪ Pensa Péan. Pensa Kocher. Pensa Mickulicz. Pense de coprostază – de compresiune.
▪ Pensa în inimă. Pensa de fixat câmpuri operatorii.
~ Instrumente pentru injecţii şi puncţii.
▪ Ace de diferite mărimi. Seringi. Trocare diferite.
▪ Prestuburi – Mohr (clemă), Hoffmann (cu şurub).
~ Instrumente pentru intervenţii osoase.
▪ Răzuşe. Retractor de tip Percy. Ferăstraie chirurgicale. Cleşte chirurgical. Trepan.
▪ Daltă, ciocan chirurgical. Broşe chirurgicale. Şuruburi.
~ Instrumente pentru sutură.
▪ Ace chirurgicale. Aţă chirurgicală. Portac Hagerdon. Agrafe Michel.
▪ Pensă de prins agrafe. Ace Dechamp. Ace Reverdin. Termocauter. Bisturiu electric.
~ Instrumente cu caractere mixte sau speciale.
▪ Casolete de diferite mărimi. Truse metalice. Truse de mănuşi chirurgicale.
▪ Fierbătoare electrice. Truse ginecologice.
▪
STERILIZAREA – METODE DE STERILIZARE
→ Definiţie: - procesul prin de distrugere a tuturor microorganismelor vii (bacterii, viruşi, spori) de pe
suprafaţă şi din profunzimea materialelor şi instrumentelor medicale.
→ Scop:
~ Asigurarea asepsiei. Prevenirea infecţiilor nosocomiale.
→ Se sterilizează:
~ Instrumentar folosit pentru investigaţii şi tratamente curente. Instrumentar chirurgical.
~ Material moale (halate, câmpuri, bonete, măşti, mănuşi de aţă, sonde, mănuşi de cauciuc).
~ Instrumentar pentru injecţii şi puncţii. Aparatură medicală folosită la investigarea bolnavului.
~ Instrumente din cauciuc şi material plastic.
~ Instrumentar pentru recoltări şi determinări de laborator.
~ Instrumentar stomatologic. Soluţii perfuzabile şi injectabile etc.
→ Metode de sterilizare:
~ Metodele de sterilizare se aleg în funcţie de tipul de instrumente, modul de utilizare şi de
recomandările producătorului.
~ Metode fizice.
▪ Căldură:
Căldură uscată:
- Flambarea – gâtul eprubetelor.
- Încălzire la roşu – ansa de recoltare înainte şi după utilizare.
- Etuva cu aer cald (pupinel).
Căldură umedă:
- Fierberea – se foloseşte pentru sterilizarea sonde, canule, aţă chirurgicală.
Durata 30 minute din momentul când fierbe apa. Temperatura de
Instrumentar folosit
$
Clătire – jet de apă
$
30 minute → soluţie dezinfectantă
$
Spălare mecanică cu perii etc. sau maşină automată la 950C
$
Clătire abundentă
$
Submerjare 15 minute - amoniac 1%
$
Ştergere cu alcool sau neofalină
$
Uscare
$
Sortare şi aranjare în cutii / casolete
STERILIZAREA LA AUTOCLAV:
→ Definiţie:
~ Procedeul prin care sunt distruse toate formele rezistente de microorganisme de pe suprafaţă şi
din profunzime.
~ Autoclavul sterilizează cu ajutorul vaporilor de apă sub presiune. Temperatura se măsoară cu
manometru de presiune prin echivalarea în 0C.
→ Scop:
~ Distrugerea microbilor şi agenţilor patogeni. Asigurarea asepsiei.
~ Prevenirea infecţiilor nosocomiale.
→ Materiale:
~ Material din bumbac – halate, câmpuri, bonete, măşti, mănuşi, aţă chirurgicală, feşe, comprese,
meşe. Mănuşi de cauciuc.
~ Instrumentar din cauciuc sau material plastic – sonde, canule. Partea metalică a endoscoapelor.
~ Instrumentar confecţionat din metal şi sticlă. Soluţii perfuzabile.
→ Condiţii:
~ 1280C – 1,5 atm.
~ 1330C – 2 atm.
~ 1390C – 2,5 atm.
~ 30-60 minute.
~ Încălzirea (purjarea) se face introducând abur în aparat la 1,5 atm cu evacuarea lui imediată –
până la presiune 0, după care se continuă sterilizarea propriu-zisă. În unele servicii de sterilizare
se fac 2 purjări înaintea sterilizării.
~ Deschiderea aparatului după sterilizare - presiunea 0 atm.
→ Valabilitate – 24 ore (dacă nu au fost deschise trusele).
→ Se aplică testul de control cu data, ora, materialul sterilizat, numele persoanei care a făcut
sterilizarea.
→ Notarea scaunului - în subsolul foii de temperatură cu semne convenţionale. Dacă sunt mai multe
scaune se notează numărul urmat de semnul convenţional (ex. cinci scaune moi – 5/.)
~ I → scaun ~ X → scaun cu mucus.
normal.
~ / → scaun ~ P → scaun cu puroi.
moale.
~ - → scaun ~ S (cu roşu) → scaun sanguinolent, din hemoragii de la nivelul colonului,
diareic. rectului, anusului = rectoragii, anoragii, hemoragii hemoroidale.
~ Z → scaun
grunjos
OBSERVAREA ŞI NOTAREA VĂRSĂTURILOR
→ Definiţie:
~ Vărsătura reprezintă un reflex de eliminare a conţinutului gastric cu sau fără greaţă, printr-un
efort muscular digestiv.
~ Regurgitarea – este un reflux al conţinutului gastric fără greaţă sau contractură musculară.
→ Scop:
~ Stabilirea diagnosticului.
~ Stabilirea bilanţului hidric.
~ Obţinerea informaţiilor privind conţinutul gastric.
→ Materiale necesare pentru captarea vărsăturilor:
~ Tăviţă renală.
~ Prosop. Muşama. Aleză.
~ Pahar cu apă (aromată).
Caractere Valori fiziologice
~ Frecvenţa ~ Vomă ocazională (întâmplătoare).
~ Vărsături frecvente → steatoree, afecţiuni digestive.
~ Vărsături incoergibile → gravide.
~ Orar ~ Vărsături matinale → sarcină.
~ Vărsături postprandiale – după servirea mesei:
o Vărsături imediate (precoce) → ulcer gastric.
o Vărsături tardive la 2-6 ore → ulcer duodenal.
~ Vărsături întâmplătoare.
~ Cantitate ~ Variabilă → funcţie de patologie (mai crescută în stază gastrică, stenoză pilorică).
~ Culoarea ~ Funcţie de conţinut:
o Galben → vărsătura cu reflux duodenal, vărsătura purulentă.
o Verzui → vărsătura cu conţinut biliar.
o Roşu → v. Cu sânge.
o Alb → vărsătura cu suc gastric fără alte produse.
~ Conţinut ~ Alimentar. Mucos. Apos (sarcină). Bilă (colecistită).
~ Fecaloid (ocluzie intestinală).
~ Purulent.
~ Sanguinolent → hematemeză – aspect zaţ de cafea.
~ Miros ~ Fad → fără miros.
~ Acru.
~ Rânced.
~ Fecaloid.
~ Aromatic – de mere putrede.
~ Forţa de ~ Vărsătură cu efort muscular abdominală, cu greaţă.
proiecţie ~ Vărsătură bruscă, în jet, fără greaţă, fără legătură cu alimentaţia.
~ Semne de ~ Greaţă.
însoţite ~ Deshidratare.
~ Dureri abdominale.
~ Dezechilibre hidroelectrolitice.
→ Notarea diurezei:
~ Se notează în subsolul foii de temperatură cifric → cantitatea de urină eliminată în 24 ore.
~ Se poate nota şi grafic pe foaia de temperatură → 1 pătrat = 100 ml.
→ Măsurarea diurezei din 24 ore:
~ Ora 7 → bolnavul urinează şi urina se aruncă.
~ Ora 19 → se măsoară toată urina eliminată de la ora 7 dimineaţa până la ora 19, inclusiv urina
de la ora 19.
~ Ora 7 (a doua zi) → se măsoară urina eliminată de la ora 19 până a doua zi la ora 7, inclusiv
urina de la această oră.
PROBA SUPTULUI
→ Definiţie:
~ Este metoda de verificare a cantităţii de lapte pe care a primit-o copilul la un supt.
→ Tehnica:
~ Se schimbă copilul în haine curate. Se cântăreşte şi se notează valoarea. Se alăptează.
~ După terminarea alimentaţiei se cântăreşte din nou, în aceleaşi condiţii.
~ Se scade prima valoare din cea de-a doua şi se obţine → cantitatea de lapte supt la prânzul
respectiv.
→ Observaţii:
~ Nu se schimbă hainele înaintea cântăririi chiar dacă copilul a avut scaun sau a vărsat.
~ Dacă copilul varsă după alimentaţie, cantitatea de lapte vomat se determină prin cântărire şi se
scade din cantitatea suptă.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR LA COPIL
→ Condiţii:
~ Administrarea medicamentelor se face funcţie de vârstă.
~ Atitudinea trebuie să fie adecvată – de colaborare cu copilul.
~ Se urmăreşte prevenirea intoxicaţiilor accidentale.
→ Administrarea medicamentelor pe cale orală:
~ Medicamentele se dau sub formă de pulberi, pisate.
~ Corectarea gustului neplăcut se face prin adaus de zahăr, miere, lichide cu gust plăcut sau
înglobate într-un aliment păstos.
~ Se aşează copilul în poziţie decubit dorsal cu trunchiul uşor ridicat sau poziţie şezând la copilul
mic.
~ Se imobilizează cu blândeţe şi răbdare.
~ Se ia linguriţa (5g) sau lingura (15 g) cu medicamentul pregătit şi se deschide gura prin
stimularea buzelor sau prin comunicare verbală.
~ Se introduce linguriţa aproape de baza limbii şi se varsă conţinutul cu grijă să intre pe calea
digestivă.
~ Se retrage linguriţa şi se urmăreşte deglutiţia medicamentului.
~ Se face controlul cavităţii bucale.
~ În caz de aspirare accidentală a medicamentului administrat, se întoarce copilul în decubit
ventral şi se aplică tapotări uşoare pe toracele posterior.
~ NU se toarnă conţinutul în timpul inspirului.
~ NU se dau tablete, drajeuri, comprimate nepisate la copilul sub 3 ani.
→ Administrarea medicamentelor prin injecţii:
~ Se preferă injecţiile intramusculare.
~ Se explică copilului de ce i se fac injecţii – fără a-l ameninţa sau speria. Injecţia nu este o
pedeapsă. Se aşează copilul în decubit dorsal. Se vorbeşte blând.
~ Se imobilizează copilul şi se execută injecţia. NU se pregăteşte injecţia în faţa copilului.
→ Administrarea supozitoarelor:
~ Asistenta se spală pe mâini, se dezinfectează şi îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Dezbracă copilul şi observă regiunea perianală – observând leziuni, urme de fecale, infecţii etc.
~ Se sigură igiena regiunii perianale a copilului.
~ Se pregăteşte supozitorul, se despachetează şi se lubrefiază cu ulei de vaselină.
~ Se aşează copilul în decubit lateral, în decubit dorsal cu picioarele flectate pe abdomen sau culcat
pe abdomen pe genunchii asistentei sau mamei.
~ Se depărtează fesele copilului şi se introduce supozitorul complet în orificiul anal.
~ Se strâng fesele între police şi degetele mâinii circa 1 minute – pentru a favoriza ridicarea
supozitorului în rect.
~ Se supraveghează reacţiile copilului urmărind evitarea evacuării supozitorului.
→ Administrarea intravenoasă a medicamentelor:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşile de protecţie.
~ Se pregătesc materialele necesare. Se încarcă seringa.
~ Se alege locul favorabil puncţiei (vene epicraniene, vene de la plica cotului, vena pedioasă, vena
jugulară etc.).
~ Se imobilizează copilul cu blândeţe.
~ Se execută puncţia venei şi se injectează medicamentul.
~ În cazul perfuziei, imobilizarea copilului se face astfel:
▪ Pentru braţ sau picior – se fixează cu atelă.
▪ Pentru venele epicraniene – se înfaşă braţele pe lângă corp.
▪ Se fixează un colac de cauciuc sub capul copilului.
~ La indicaţia medicului, copii agitaţi pot fi sedaţi înainte pentru a preveni accidentele de tehnică.
→ Observaţii:
~ Înaintea administrării medicaţiei se verifică foaia de observaţiei sau recomandările medicului.
~ Se verifică ambalajul şi specificaţiile pentru medicamentul ce trebuie administrat.
~ Se verifică termenul de valabilitate. Se verifică doza.
~ Nu se administrează medicamente cu modificări de miros, aspect, culoare, gust, ambalaj
deteriorat. Se supraveghează copilul şi se observă reacţiile alergice sau de intoleranţă.
~ NU se lasă medicaţia la îndemâna copiilor.
→ Manifestări:
~ Debut brusc. Copilul devine imobil, cu privirea fixă, îşi pierde cunoştinţa, cade din picioare.
~ În faza tonică (durează ½-1 minut) musculatura este contractată, maxilare încleştate, globi
oculari ficşi, apnee.
~ Faza a treia, clonică (1-2 minute → 10-15 minute sau 1 h) se caracterizează prin contracţii
generalizate ritmice, mişcări sacadate ale capului, musculaturii feţei, membrelor, mişcări violente
ce fac copilul să cadă din pat, limba este muşcată şi apară saliva sangvinolentă, respiraţie
zgomotoasă.
~ În faza a patra, de rezoluţie, contracţiile încetează, musculatura devine frască, copilul îşi revine,
dar este confuz, obosit, somnoros, dezorientat.
→ Conduita de urgenţă:
~ Transport cât mai urgent la spital. Se asigură pat cu rezemători laterale.
~ Poziţie decubit lateral pentru a nu-şi aspira saliva. Se interzic ciupiturile, pălmuielile, strigătele.
~ În febră se dau antitermice fără cofeină sau Acalor (Paracetamol, Aminofenazonă).
~ Nu se fac împachetări reci. Se recomandă băi reci de la 370 C la 330 C.
~ Se administrează Diazepam cu efect anticonvulsivant.
~ Se fac recoltări biochimice pentru determinări de glicemie, uree, ionograma etc.
→ Îngrijirea generală:
~ Se asigură o ambianţă liniştită, fără zgomote. Se împiedică autotraumatizarea.
~ Se culcă bolnavul pe pat cu capul într-o parte.
~ Se previne muşcarea limbii introducând un depărtător, o piesă din cauciuc sau material textil
între dinţi.
~ Se împiedică ştrangularea, desfăcând haina la gât, cravata etc.
~ Se aspiră secreţiile oro-faringiene. Nu se fac manevre de resuscitare. Nu se administrează
oxigen.
~ După criză se face toaleta parţială şi se asigură lenjerie parţială.
Partea periferică devine roz pal, partea centrală roşu închis, apoi violaceu. Pielea de la acest
nivel se subţiază, formează un orificiu pe unde se elimină conţinutul nodului formând o crustă
înconjurată de o zonă roşie.
~ Crusta se elimină după câteva săptămâni lăsând la locul vaccinării o cicatrice depigmentată.
→ Observaţii:
~ Suspensia de vaccin trebuie ferită de lumină.
~ Vaccinul se utilizează în maxim o oră de la preparare. Alcoolul neutralizează tuberculina.
~
IDR LA TUBERCULINĂ
→ Este o reacţie cutanată alergică ce se bazează pe modificarea sensibilităţii organismului în contact cu
alergenul.
→ Scop:
~ Diagnosticarea tuberculozei. Depistarea persoanelor ce trebuie vaccinate BCG.
~ Depistarea bolnavilor sau purtătorilor ce trebuie supuşi tratamentului specific, respectiv
chimioprofilaxiei cu HIN.
→ Caracteristicile tuberculinei:
~ Tuberculina purificată reprezintă totalitatea substanţelor ce precipită cu acid tricloracetic în
filtratul culturilor vechi de Mycobacterium tuberculosis.
~ Se foloseşte fiole de 2 UTC marcate cu roşu sa fiole de 10 UTC marcate cu albastru.
→ Tehnică:
~ Se execută prin metoda reacţiei Mantoux.
~ Se injectează stric intradermic 0,1 ml soluţie PPD (tuberculină purificată).
~ Injectarea se face în treimea mijlocie, faţa anterioară a antebraţului.
→ Interpretare:
~ Reacţia se citeşte la 72 ore. Se notează diametrul transversal maxim în mm.
~ Se notează aspectul deosebit – flictena, ulceraţia, necroza.
~ Orice reacţie peste 10 mm impune examen radiologic pulmonar.
→ Observaţii:
~ Sensibilitatea poate fi determinată şi de unele stări fiziologice: sarcină, subnutriţie, bătrâneţe,
boli acute sau cronice (rujeolă, tuse convulsivă, sarcoidoză), tratament cu clucocorticoizi, unele
forme terminale ale tuberculozei.
~
SCORUL APGAR
→ Semnele scorului Apgar
~ Ritmul cardiac. Respiraţia. Tonicitatea musculară. Reflexele de iritaţie. Culoarea tegumentelor.
→ Activitatea cardiacă:
~ Bătăi cardiace regulate, peste 100 pulsaţii pe minut → 2 puncte.
~ Bătăi neregulate sau bradicardie sub 100 pulsaţii pe minut → 1 punct.
~ Absenţa bătăilor cardiace → 1 punct.
→ Respiraţie:
~ Respiraţie normală, regulată → 2 puncte.
~ Gapsuri ineficiente, respiraţie neregulată → 1 punct.
~ Apnee, absenţa mişcărilor respiratorii la 5 minute → 0 puncte.
→ Tonicitatea musculară:
~ Mişcări ale membrelor → 2 puncte.
~ Mişcări limitate la extremitatea membrelor → 1 punct. Absenţa mişcărilor → 0 puncte.
→ Reflex de iritaţie la introducerea sondei de dezobstruare:
~ Ţipăt, strănut → 2 puncte. Simplă grimasă → 1 punct. Absenţa oricărei reacţii → 0 puncte.
→ Culoarea tegumentelor:
~ Roz → 2 puncte. Cianoza extremităţilor → 1 punct. Paloare → 0 puncte.
→ Scorul APGAR:
~ Poate fi cuprins între 0 şi 10. Se consideră scor normal între 8 şi 10.
~ Sub 8 se consideră scop patologic şi trebuie repetat la 5 minute.
CIRCUITUL DE STERILIZARE
→ Circuit funcţional → traseul urmat în practica medicală.
→ Definiţie:
~ Circuitul de sterilizare → circuitul instrumentelor folosite în practica medicală – la tratamente,
injecţii şi îngrijiri.
T Camera de sterilizare T
# $
Camera recepţie – Camera depozitare
pregătire pentru
sterilizare
#
Ghişeu primire Ghişeu predare
# $
Instrumentar nesteril Instrumentar steril
# $
! Secţie !
→ Observaţii:
~ Circuitul funcţional cuprinde două zone
▪ O zonă septică (infectată). O zonă aseptică (sterilă, neinfectată).
~ Nu trebuie să se intersecteze niciodată nici un circuit.
~ Nu se intersectează circuitul de sterilizare cu alt circuit – circuitul bolnavului, circuitul
alimentar, circuitul lenjeriei, circuitul medicamentelor, circuitul vizitatorilor, circuitul
personalului.
~
PRIMUL AJUTOR ÎN CRIZA EPILEPTICĂ
→ Definiţie:
~ Este un sindrom clinic paroxistic, cronic, cu debut şi sfârşit brusc, caracterizat prin pierderea
cunoştinţei şi însoţit de convulsii tonico-clonice.
→ Manifestări:
o Convulsii tonico-clonice. Pierderea cunoştinţei. Tulburări respiratorii.
o Tulburări sfincteriene. Automuşcarea limbii – se observă spută cu sânge în jurul gurii.
o Oboseală. Dezorientare.
→ Îngrijiri în timpul crizei:
~ Nu se părăseşte bolnavul. Se îndepărtează curioşii. Se aşează pe plan orizontal.
~ Se urmăreşte prevenirea accidentării. Se îndepărtează corpurile contondente.
~ Pentru evitarea traumatizării limbii şi buzelor (automuşcare) se aşează între arcade un obiect
moale din cauciuc sau material textil.
~ Eventual se îndepărtează protezele dentare. Se anunţă medicul specialist printr-o terţă persoană.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se lasă bolnavul să doarmă (cca. 2 ore).
~ Se schimbă lenjeria – în timpul crizei are loc descărcarea involuntară a vezicii urinare şi a
rectului.
~ Leziunile traumatice în urma autotraumatizării, sunt tratate corespunzător.
~ Tusea prezentă după acces este explicată de saliva aspirată în căile respiratorii.
~ Bolnavul se poate trezi dezorientat şi agresiv.
~ Rehidratarea – oral şi în cazuri speciale, parenteral, psihoterapie, liniştirea bolnavului.
→ Observaţie:
~ Nu se face mobilizare forţată în timpul crizei. Există riscul producerii de fracturi.
~ Arsură electrică – apare la .locul de contact, este puţin dureroasă, are formă rotundă sau
ovalară, bine delimitată.
~ Plaga este profundă, adâncă, atonă şi se cicatrizează greu, rareori hemoragică.
→ Măsuri de urgenţă:
~ Întreruperea urgentă a curentului electric.
~ Îndepărtarea sursei electrice de victimă → cu acţiune protejată de la distanţă (haină groasă,
uscată, mănuşi de cauciuc, scândură etc.).
~ Instituirea resuscitării cardio-respiratorie (HELP-ME) – masaj cardiac şi respiraţie artificială.
~ Aplicarea unui pansament protector la nivelul plăgii.
~ Transport urgent la spital. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative.
→ Observaţii:
~ Primul ajutor se acordă în primele 5 minute pentru restabilirea funcţiilor vitale.
~ Nu se îndepărtează sursa electrică cu mâna neprotejată.
~ Nu se folosesc obiecte umede – pun în pericol viaţa salvatorului.
~ Dacă transportul durează mai mult se vor administra lichide pentru combaterea şocului –soluţii
saline 5%, soluţii alcaline de bicarbonat de sodiu – o lingură la 250 ml ceai.
→ Condiţii:
~ Nu se alică garou fără rulou aşezat pe traiectul vasului.
~ Nu se fixează garoul cu nod.
PLĂGILE
→ Definiţie:
~ Plaga este întreruperea continuităţii pielii în urma unui traumatism, devenind poartă de intrare a
microbilor în organism. Pe cale limfatică, microbii sunt opriţi la nivelul ganglionilor –
limfadenită de vecinătate -, dar în zilele următoare invadează organismul.
~ Asepsia → mijloace ce împiedică pătrunderea microbilor în organism: sterilizarea
instrumentelor, spălarea plăgii cu apă şi săpun, dezinfecţia tegumentelor cu alcool iodat,
alcool.
~ Antisepsia → mijloace ce distrug microbii din plagă prin mijloace fizice sau chimice.
→ Agenţi vulneranţi: Mecanici → accidental sau operator. Termic. Chimic.
→ Soluţii antiseptice:
~ Soluţii antiseptice pentru tegumente:
▪ Alcool rectificat 70%. În concentraţii mai mari produce precipitarea proteinelor de pe
suprafaţa microbilor.
▪ Tinctură de iod 2%.
▪ Iodura de potasiu 2%.
▪ Alcool iodat 2%.
▪ Fenolul – acid fenic – soluţie 1-3‰ din cristale roz-albe. Este toxic, poate produce arsuri ale
mucoaselor şi dermite.
▪ Eterul – simplu sau iodat.
▪ Iodoformul – cristale galbene sau pomadă – folosit în stomatologie.
▪ Preparate tipizate:
Septozolul (Nonilfenol-polietoxilat, iod, alcool izopropilic, apă distilată) – tinde să ia
locul tincturii de iod.
Metoseptul (acid salicilic, mentol, albastru de metilen, tripaflavină, alcool, apă distilată)
pentru dezinfecţia plăgilor recente.
~ Soluţii antiseptice pentru plăgi:
▪ Antiseptice oxidoreductoare:
Apă oxigenată – cu acţiune bactericidă, hemostatică, de curăţare mecanică a plăgilor de
cheaguri, resturi de ţesuturi.
Cloramina (soluţia Dakin) – soluţie diluată de hipoclorit de sodiu.
Permanganat de potasiu 1/4000 – la dezinfecţia mucoaselor şi plăgilor.
▪ Soluţii colorate:
Rivanol – soluţie 1‰ din pulbere galbenă.
Albastru de metilen 2% - pentru mucoase.
Violet de genţiana 1% - mai ales în dermatologie.
▪ Antiseptice albumino-precipitante:
Săruri de argint:
▪ Nitrat de argint – creioane, stilete, soluţie 1%. Colargol 1%.
▪ Protargol 2%. Argiror 5%.
Săruri de mercur:
▪ Biclorura de mercur – sublimatul de mercur. Se foloseşte la dezinfecţie şi
curăţenie. Oxicianură de mercur – pentru mucoase.
Acid boric 1-2% - combate mai ales infecţiile cu piocianic.
▪ Antiseptice tensioactive:
Detergenţi – Bromocet. Săpunuri.
→ Clasificarea plăgilor:
~ După agentul cauzal:
▪ Plăgi produse prin agenţi mecanici → tăiate, înţepate, împuşcate.
▪ Plăgi produse prin agenţi termici:
1. Căldură → arsuri.
2. Frig → degerături.
▪ Contactul cu unele substanţe acide sau chimice.
PANSAMENTUL
→ Definiţie:
~ Actul chirurgical de aseptizare, tratare şi protejare a plăgilor.
→ Scop:
~ Protecţia plăgii – mecanică, termică, chimică, infecţioasă. Absorbţia secreţiilor.
~ Prevenirea infecţiilor. Asigurarea repausului. Favorizarea cicatrizării.
→ Manifestările plăgilor:
~ Durere. Impotenţă funcţională. Hemoragie.
~ Manifestări generale – modificări de puls, tensiune arterială, temperatură.
→ Principiile fundamentale unui pansament:
o Aseptic. Absorbant. Protector. Compresiv. Să asigure punerea în repaus.
→ Materiale necesare:
~ Trusă cu instrumente chirurgicale – pense anatomice, chirurgicale, hemostatice, foarfece,
bisturiu.
~ Casoletă cu comprese, tampoane, pernuţe de vată. Feşe. Tăviţă renală. Muşama şi aleză.
~ Substanţe dezinfectante pentru plagă şi pentru tegumente.
~ Materiale pentru fixarea pansamentului – galifix, leucoplast, tubulaturi elastice etc.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se aşează bolnavul în poziţie comodă, funcţie de regiunea de pansat – în aşa fel încât să fie uşor
accesibilă pentru tehnică. Se protejează lenjeria cu muşama şi aleză.
→ Execuţia pansamentului:
~ Spălarea şi dezinfecţia mâinilor, îmbrăcarea mănuşilor de protecţie.
~ Se pregătesc 2 pense sterile.
~ Primul timp – îndepărtarea vechiului pansament:
o Se îndepărtează cu blândeţe vechiul pansament.
o Dacă nu se desprinde se înmoaie cu apă oxigenată şi apoi se ridică.
o Se curăţă tegumentele din jurul plăgii – cu benzină şi alcool iodate – de la plagă spre
periferie.
~ Al doilea timp – tratarea plăgii:
o Se îndepărtează din plagă eventualele secreţii – folosind la fiecare ştergere câte o compresă
uscată.
o Se inspectează plaga. Se controlează eventualele tuburi de dren.
o Se toarnă în plagă apă oxigenată – cu rol dezinfectant, hemostatic şi de îndepărtare a
secreţiilor – prin efervescenţa produsă.
o Ştergerea se face spre periferie schimbând la fiecare ştergere tamponul.
o Se şterg marginile plăgii uscat. Se dezinfectează tegumentele din jurul plăgii.
~ Al treilea timp – acoperirea plăgii:
o Se acoperă plaga cu compresă de tifon umedă (care să depăşească marginile plăgii), peste
care se aşează un strat subţire de vată.
o Se fixează pansamentul pe tegumentul din jur cu galifix, cu faşă etc.
→ Observaţii:
~ În plăgile mari, tăiate, buzele plăgii se pot sutura sau se pot prinde cu agrafe chirurgicale Michel.
~ Materialul moale folosit la pansament se arde. Instrumentarul metalic se sterilizează la etuvă.
~ Se interzice apăsarea, stoarcerea sau masajul plăgii sau regiunilor învecinate – pentru a nu
disemina infecţia.
~ Nu se introduc instrumentele folosite la toaleta plăgii în casoletă sau flaconul cu soluţii
dezinfectante. Se foloseşte pensa de servit.
~ Se administrează sedative înaintea unor pansamente dureroase.
~
ÎNGRIJIREA PLĂGII RECENTE:
~ Plăgile sângerânde necesită măsuri de hemostază – prin garou, forceps, compresiune digitală,
hemostază definitivă.
~ Intervenţia chirurgicală se face sub anestezie loco-regională sau generală.
~ Se curăţă tegumentele din jurul plăgii cu apă, săpun, soluţii dezinfectante – eventuală se înlătură
pilozitatea şi se iodează câmpul operator.
~ Se explorează plaga prin incizie plan cu plan cu bisturiul (nu cu pensa sau stilet), îndepărtând
ţesuturile necrozate sau contaminate.
~ Se asigură hemostaza chirurgicală. Se îndepărtează corpii străini.
~ Se suturează plaga plan cu plan şi se exteriorizează drenul prin plagă sau prin contraincizie.
~ Se aplică pansament local. Se face profilaxia tetanosului cu ATPA.
~ Se supraveghează 5 zile curba temperaturii, aspectul pansamentului, după care se îndepărtează
firele de sutură. Se obţine cicatrizare primitivă.
~ Se instituie antibioterapie la plăgile strivite, profunde sau contaminate.
PRIMUL AJUTOR ÎN ANGINA PECTORALĂ
→ Definiţie:
~ Angina pectorală este o suferinţă miocardică determinată de un dezechilibru între necesitatea
oxigenării inimii şi aportul coronarian.
→ Manifestări:
o Durere – crize dureroase paroxistice, localizate de cele mai multe ori înapoia sternului cu
iradiere în cazurile tipice în umărul stâng, braţul şi antebraţul stâng, până la ultimele 2
degete.
→ Criza apare după efort, emoţii, mese copioase etc.
→ Criza durează minim 2-3 minute, maxim 10 minute.
→ Durata peste 30 minute → infarct de miocard.
→ Durerea dispare spontan sau la administrarea de Nitroglicerină (sublingual).
o Anxietate.
o Senzaţia morţii iminente.
→ Tratamentul crizei dureroase:
~ Sedarea durerii – nitroglicerină sublingual sau pulverizată pe regiunea precordială.
~ Comprese calde pe regiunea precordială. Introducerea mâinilor şi antebraţelor în apă caldă.
→ Tratamentul între crize:
~ Evitarea factorilor declanşatori cunoscuţi: efort fizic, frig, mese copioase, emoţii.
~ Suprimarea tutunului şi cafelei. Sedative ale sistemului nervos.
~ Asigurarea somnului de noapte – barbiturice, bromuri, Rezerpină, clorpromazină.
~ Cură de slăbire pentru bolnavii obezi – reducerea grăsimilor din alimentaţie la 60-70 g pe zi.
~ Vasodilatatoare – Miofilin, papaverină, nitroglicerină.
→ Bandajarea pe regiuni:
~ Capul → capelina.
~ Ochii → monocular sau binocular – prin ture succesive oblice şi orizontale.
~ Nasul → praştie.
~ Bărbia şi buzele → căpăstru.
~ Bandajarea gâtului → circular.
~ Ceafa → circular.
~ Abdomenul → circular cu feşe late.
~ Sânii → bandaj în spică.
~ Membrul superior → umărul şi axila în 8, braţul şi antebraţul în spirală, cotul în evantai, palma
în 8, degetele în spic.
~ Membrul inferior → coapsa şi bazinul cu spică simplă sau dublă, genunchiul în evantai sau 8,
glezna în 8.
→ Alte mijloace de fixare a pansamentului:
~ Basmaua → dreptunghiulară, triunghiulară, în patru colţuri.
~ Eşarfa.
~ Bandajul în T (perineu).
~ Ţesături tubulare elastice.
~ Materiale adezive – Galifix.
~
PRIMUL AJUTOR ÎN ÎNŢEPĂTURI DE INSECTE,
MUŞCĂTURI DE ANIMALE
→ Muşcături şi înţepături:
~ Zgârieturi de pisică → boala ghearelor de pisică – infecţie ganglionară.
~ Înţepături de insecte → albine, viespi, bondari etc.
~ Muşcături de păianjen. Muşcături de şarpe.
~ Muşcături de animale → câini, pisici, lilieci, veveriţe, vulpi, şobolani etc.
→ Muşcături de animale → măsuri de urgenţă:
~ Se spală plaga cu apă şi săpun sub jet de apă 5 minute.
~ Se aplică bandaj steril sau pânză curată. Transport urgent la spital. Profilaxie antirabică.
→ Înţepături de insecte:
~ Manifestări:
o Reacţie locală – edem, eritem. Durere. Prurit. Arsură. Şoc anafilactic.
~ Măsuri de urgenţă:
o Se îndepărtează cu grijă acul fără a stoarce punga cu venin.
o Se spală zona cu apă şi săpun. Se aplică comprese reci, gheaţă.
o Se administrează un antihistaminic – Feniramin, Tavegyl, Romergan etc.
~ Reacţia alergică la înţepături de insecte:
o Edem masiv şi rapid. Erupţie urticariană. Tuse cu şuierături. Prurit intens.
o Dificultate în respiraţie. Crampe gastrice. Spaimă. Colaps. Stare de inconştienţă.
~ Tratament de urgenţă:
o Menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii – eventual traheostomie de urgenţă.
o Aplicare de garou în cazul localizării înţepăturii la membre – se aplică lejer, la 5-10 cm mai
sus de înţepătură.
o Comprese reci, cu gheaţă. Transport urgent la spital.Poziţie declivă.
→ Muşcătura de păianjen:
~ Manifestări:
o Roşeaţă, edem şi durere vie la locul muşcăturii. Transpiraţii. Greaţă, posibil vomă.
o Crampe abdominale, crampe musculare.
o Senzaţie de constricţie toracică şi dificultate în respiraţie.
~ Măsuri de urgenţă:
o Se menţin permeabile căile respiratorii. Se aplică măsuri de resuscitate cardio-respiratorie.
o Aplicare de gheaţă local. Transport urgent la spital în poziţie declivă.
PROFILAXIA RAHITISMULUI
→ Definiţie:
~ Rahitismul este o boală metabolică generală determinată de lipsa vitaminei D, pe fondul unor
condiţii deficitare de alimentaţie, de mediu sau a unor particularităţi constituţionale.
→ Profilaxia prenatală:
~ Se aplică gravidelor – în ultimele 3 luni de sarcină.
~ Alimentaţie bogată în legume şi fructe proaspete. Plimbări în aer curat şi soare.
~ Un procedeu de excepţie la care se recurge foarte rar - în ultimele 3 luni de sarcină, gravida va
primi zilnic câte 2-3 picături de vitamină D 2 (2000-3000 UI) sau pe cale orală 2-3 doze de
400.000 UI – la interval de 1 lună. Concomitent se dau 2-3 g de calciu / zi timp de 10 zile pe lună.
→ Profilaxie postnatală:
~ Se aplică tuturor sugarilor.
~ Este obligatorie sugarilor predispuşi – prematuri, gemeni, cei născuţi iarna sau toamna, sugari
alimentaţi artificial sau mixt înainte de vârsta de 3 luni.
~ Măsuri de profilaxie adresate sugarilor:
o Alimentaţie → naturală în primele trei luni.
o În alimentaţia mixtă sau artificială → se recomandă un preparat de lapte acidulat.
o Diversificarea alimentaţiei după vârsta de 4 luni.
o La 2-3 luni se recomandă introducerea sucului de fructe sau legume.
o Se va evita excesul de făinoase şi zaharuri. Condiţii igienice de creştere şi dezvoltare.
o Măsuri de călire a organismului – băi de aer şi lumină, băi de soare, masaj, exerciţii fizice
ore cu HSHC în ser glucozat 5%, 2-3 l pe 24 ore Prednison 5-10 mg pe zi. K, Ca, antiacide, Manitol.
Regim desodat. Antibiotice. Fluidifiante. Diuretice – Ederen. Oxigen.
→ În cazuri grave – bronhoaspiraţie, traheostomie, respiraţie asistată.
→ Observaţii:
~ Nu se administrează Morfină, opiacee, tranchilizante, neuroleptice.
~ Nu se dau medicamente alergizante – Penicilină, enzime proteolitice etc.Crizele de astm se pot
trata şi în ambulator.
~ În cazul primul acces de astm, apărut la un pacient fără crize în antecedente sau care este un
hipertensiv cunoscut, se vor evita simpaticomimeticele.
ÎNGRIJIRI ÎN CRIZA DE ASTM:
~ Criza de astm bronşic începe brusc, cu dispnee cu expir prelungit, şuierător, pacient bradipneic,
nelinişte. Bolnavul fie aleargă la fereastră datorită setei de aer, fie stă în şezut, capul pe spate,
sprijinit în mâini, cu nările dilatate, cu ochii injectaţi, jugularele turgescente, transpiraţii reci. Se
pot manifesta – strănut, rinoree, lăcrimare, prurit al pleoapelor, cefalee. La sfârşitul crizei apare
tusea uscată, chinuitoare, expulzarea secreţiilor este dificilă. Sputa este vâscoasă, albă, perlată.
Criza se termină în câteva minute sau ore, spontan sau sub influenţa tratamentului.
→ Rolul asistentei medicale:
~ Menţine bolnavul în poziţie şezând. Observă şi supraveghează respiraţia – frecvenţa,
amplitudinea. Linişteşte bolnavul. Instruieşte bolnavul asupra modului de folosire a
medicamentelor simpaticomimetice în pulverizaţii (Alupent, Berotec, Salbutamol).
~ Administrează Miofilin (bronhodilatator) i.v. 1-2 fiole lent (3-5 minute) şi Hemisuccinat de
Hidrocortizon, când criza nu cedează la Miofilin. Oxigen pe sondă endonazală, umidifiat, cu debit
de 6-8 l pe minut.
ÎNGRIJIRIREA ÎN STAREA DE RĂU ASTMATIC
~ Starea de rău astmatic se caracterizează prin crize violente cu durată de peste 24-48 ore,
rezistente la tratament, de obicei fără tuse şi expectoraţie, cu polipnee, fenomene de asfixie,
cianoză, somnolenţă până la comă.
~ Bolnavul trebuie internat de urgenţă în secţii de terapie intensivă – cu posibilitate de a institui
intubaţia traheală sau respiraţia asistată.
~ Asistenta medicală administrează la indicaţia medicului oxigen endonazal cu debit de 2-6 l /
minut, bronhodilatatoare (Miofilin 2 f în ser fiziologic - perfuzat), antibiotice (Biseptol 1 tb x 3 pe
zi, Vibramicin 200 mg în prima zi, apoi 100 mg pe zi, Tetraciclină 2 g pe zi) – respectând normele
de asepsie.
~ Se administrează HSHC (Hemisuccinat de Hidrocortizon) iniţial 50 mg, apoi câte 25 mg la 4 ore,
timp de 24 ore. În cazurile grave – doza iniţială este de 250 mg, apoi 50 mg, respectiv 100 mg la 4
ore.
SOLUŢII ANTISEPTICE
~ Soluţii antiseptice pentru tegumente:
▪ Alcool rectificat 70%. În concentraţii mai mari produce precipitarea proteinelor de pe suprafaţa
microbilor.
▪ Tinctură de iod 2%.
▪ Iodura de potasiu 2%.
▪ Alcool iodat 2%.
▪ Fenolul – acid fenic – soluţie 1-3‰ din cristale roz-albe. Este toxic, poate produce arsuri ale
mucoaselor şi dermite.
▪ Eterul – simplu sau iodat.
▪ Benzina – simplă sau iodată.
▪ Iodoformul – cristale galbene sau pomadă – folosit în stomatologie.
▪ Preparate tipizate:
Septozolul (Nonilfenol-polietoxilat, iod, alcool izopropilic, apă distilată) – tinde să ia locul
tincturii de iod.
Metoseptul (acid salicilic, mentol, albastru de metilen, tripaflavină, alcool, apă distilată) –
pentru dezinfecţia plăgilor recente.
~ Soluţii antiseptice pentru plăgi:
▪ Antiseptice oxidoreductoare:
Apă oxigenată – cu acţiune bactericidă, hemostatică, de curăţare mecanică a plăgilor de
cheaguri, resturi de ţesuturi.
Cloramina (soluţia Dakin) – soluţie diluată de hipoclorit de sodiu.
Permanganat de potasiu 1/4000 – la dezinfecţia mucoaselor şi plăgilor.
▪ Soluţii colorate:
Rivanol – soluţie 1‰ din pulbere galbenă.
Albastru de metilen 2% - pentru mucoase.
Violet de genţiana 1% - mai ales în dermatologie.
▪ Antiseptice albumino-precipitante:
Săruri de argint:
▪ Nitrat de argint – creioane, stilete, soluţie 1%.
▪ Colargol 1%. Protargol 2%. Argiror 5%.
Săruri de mercur:
▪ Biclorura de mercur – sublimatul de mercur. Se foloseşte la dezinfecţie şi
curăţenie.
▪ Oxicianură de mercur – pentru mucoase.
Acid boric 1-2% - combate mai ales infecţiile cu piocianic.
▪ Antiseptice tensioactive: Detergenţi – Bromocet. Săpunuri.
SUBSTANŢE ANTISEPTICE
→ Definiţie:
~ Antiseptice sunt substanţe folosite pentru distrugerea bacteriilor şi a altor microorganisme
patogene de pe obiecte, materiale şi dejecte (excrete).
~ Dezinfectante sunt substanţele folosite pentru distrugerea bacteriilor şi a altor microorganisme
patogene de pe obiecte, materiale şi excrete.
→ Substanţe cu efect dezinfectant:
~ Detergenţi. Preparate de clor: var cloros, cloramină, apă de var, clorura de var.
~ Săpunuri. Formol. Soda caustică. Soluţie Javel (albă) – pe bază de clor. Desogen – spay.
→ Substanţe cu efect antiseptic pentru TEGUMENTE:
~ Betadine – (soluţie iodată) – se aplică prin badijonare. Septozol – apă iodată.
~ Tinctură de iod. Alcool iodat. Benzină simplă sau iodată. Eter. Violet de genţiana.
~ Albastru de metil.
→ Substanţe cu efecte antiseptic pentru PLĂGI:
~ Apă oxigenată – incoloră. Violet de genţiana – violet. Cloramină - albă.
~ Soluţii Dakin - incoloră. Nitrat de Ag – incoloră.
~ Acid boric 4% – soluţie incoloră (pulberea de acid boric este albă).
~ Rivanol – galben. Permanganat de potasiu 1/1000 – roz-violet deschis.
~ Oxicianură de mercur 1/5000– soluţie incoloră.
→ Locul puncţiei: Spaţiul 7-8 intercostal pe linia axilară posterioară, pe marginii sup. a coastei.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză. Mănuşi de cauciuc. Alcool, tinctură de iod.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei. Soluţii anestezice – Xilină 1%.
~ Trocar. Ace şi seringi sterile. Tampoane.
~ Medicamente – Atropină, morfină, tonice cardiace, soluţii anestezice.
~ Materiale pentru reacţia Rivalta – pahar conic, 50 ml apă distilată, acid acetic glacial, pipete.
~ Vase colectoare. Cilindru gradat. Materiale necesare pentru recoltări.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se administrează cu 30 de minute 1 fiolă Atropină – pentru a scădea excitabilitatea generală a
nervului pneumogastric.
~ Se asigură poziţia şezând la marginea patului, cu mâna de partea puncţie ridicată peste cap până
la urechea opusă sau se aşează călare pe un scaun cu spătar, antebraţele fiind sprijinite pe
spătarul scaunului. Pacienţii în stare gravă se aşează în decubit lateral pe partea sănătoasă, la
marginea patului. Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale. Asistenta pregăteşte
radiografia pacientului.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie Se aşează câmpul chirurgical
în jurul toracelui, sub locul puncţiei. Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp. Asigură poziţia bolnavului.
o Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Măsoară cantitatea de lichid evacuată. Examinează macroscopic lichidul.
o Execută reacţia Rivalta (se picură 1-2 picături de lichid de cercetat în paharul cu apă
distilată + 1-2 picături de acid acetic glacial).
o Aplică un pansament la locul puncţiei.
o Notează puncţia executată, cantitatea de lichid extrasă, aspectul, eventualele incidente şi
accidente.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se asigură repaus la pat. Se supraveghează funcţiile vitale.
~ Se informează medicul în cazul apariţiei cianozei, dispneei, tahicardiei, secreţiilor bronhice.
→ Incidente şi accidente:
~ Hemoragii intrapleurale, rupturi pleuropulmonare. Lipotimie, colaps.
~ Accese de tuse – prin iritaţie pleurală.
~ Edem pulmonar acut – prin evacuarea prea rapidă a lichidului.
~ Pneumotorax – prin rănirea plămânului cu acul → se întrerupe puncţia.
→ Observaţii:
~ Lichidul pleural poate fi seros, serocitrin, tulbure (purulent sau chilos), hemoragic sau
serosanguinolent.
~ Reacţia este + când apare fum de ţigară (lichidul pleural este bogat în albumine – exsudat;
reacţia este negativă când lichidul rămâne limpede – transsudat (cauzat de tulburări circulatorii).
~ Aspirarea lichidului pleural se poate face alternativ cu două seringi de 20 ml.
~ Aparatele aspiratoare adaptate la ac asigură o tehnică mai sigură şi mai puţin traumatizantă. Nu
se evacuează mai mult de 1000-12000 ml.
~ Nu se evacuează complet lichidul pleural pentru a împiedica formarea aderenţelor.
PUNCŢIE ABDOMINALĂ – PARACENTEZA –
PUNCŢIA PERITONEALĂ
→ Definiţie: Puncţia abdominală (peritoneală) sau paracenteza constă în traversarea peretelui
abdominal cu ajutorul unui trocar în diferite scopuri.
→ Scop:
~ Explorator: Evidenţierea lichidului în cavitate. Recoltarea lichidului pentru determinări
cantitative şi calitative.
~ Terapeutic: Evacuarea lichidului din cavitate. Efectuarea de dializă peritoneală.
→ Indicaţii:
~ Ascită masivă → lichid în cavitatea peritoneală de diferite cauze (obstacole în circulaţia portală,
ceea ce determină hipertensiune în ramurile venei porte – în ciroza hepatică, insuficienţă
cardiacă, tumori peritoneale), inflamaţia peritoneului – în tbc peritoneal.
~ Ascite care nu se resorb prin metode obişnuite de tratament.
~ Traumatisme închise ale viscerelor abdominale când se bănuieşte hemoperitoneul Diagnosticarea
cito-bacteriologică a ascitei.
→ Contraindicaţii:
~ Chisturi ovariene, hidronefroză, sarcină.
~ Diateze hemoragice – cu prudenţă. Colecţii lichidiene închistate.
→ Locul puncţiei:
~ Fosa iliacă stângă – bolnavul în decubit semilateral stâng.
~ La mijlocul liniei ombilico-pubiană – bolnavul în poziţie semişezând.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză. Mănuşi de cauciuc. Alcool, tinctură de iod.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei. Soluţii anestezice – Xilină 1%.
~ Trocar. Ace şi seringi sterile. Tampoane. Medicamente – tonice cardiace, soluţii anestezice.
~ Materiale pentru reacţia Rivalta – pahar conic, 50 ml apă distilată, acid acetic glacial, pipete.
~ Material pentru pansament. Vase colectoare. Cilindru gradat. Găleată 10 l. Paravan.
~ Tăviţă renală. Materiale necesare pentru recoltări.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se invită pacientul să urineze sau se face sondaj vezical la nevoie.
~ Se dezbracă regiunea aleasă şi se aşează bolnavul în poziţie.
~ Se măsoară circumferinţa abdominală. Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei: Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp. Asigură poziţia bolnavului.
o Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul.
o Adaptează şi supraveghează tubul prelungitor ce asigură scurgerea controlată în găleată
sau pungă colectoare.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Examinează macroscopic lichidul.
o Măsoară cantitatea şi densitatea lichidului evacuat.
o Execută reacţia Rivalta (se picură 1-2 picături de lichid de cercetat în paharul cu apă
distilată + 1-2 picături de acid acetic glacial).
o Notează puncţia executată, cantitatea de lichid extrasă, aspectul, eventualele incidente şi
accidente.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se aplică un pansament la locul puncţiei. Se supraveghează funcţiile vitale.
~ Se aplică un bandaj abdominal compresiv cu cearşaf – timp de 6 ore.
~ Se măsoară circumferinţa abdominală şi se notează. Repaus la pat 24 ore.
→ Incidente şi accidente:
~ Colaps vascular prin decomprimarea bruscă a cavităţii abdominale.
~ Hemoragie digestivă manifestată prin hematemeză şi melenă.
~ Perforarea intestinului – determină peritonită.
~ Persistenţa orificiului de puncţie prin care se scurge lichid.
→ Observaţii:
~ Dacă scurgerea lichidului se opreşte brusc, se restabileşte scurgerea prin schimbarea poziţiei
pacientului sau se introduce mandrenul bont pentru a îndepărta o ansă intestinală sau flocoanele
de fibrină care acoperă orificiul canulei trocarului.
~ Viteza de scurgere - 1 litru pe 15 minute.
~ La prima paracenteză se evacuează o cantitate de maxim 4-5 litri.
~ La următoarele paracenteze se poate evacua până la 10 litri.
→ De evitat:
~ Decomprimarea bruscă a cavităţii abdominale.
~ Puncţiile evacuatoare repetate, deoarece duc la stări de hipoproteinemie şi caşexie.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se asigură poziţia care să permită executarea puncţiei cu articulaţia relaxată.
~ Eventual se aşează articulaţia pe o pernă. Se îndepărtează la nevoie pilozitatea şi se face toaleta
tegumentelor. Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp. Asigură poziţia bolnavului.
o Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul.
o Medicul execută puncţia – se fac recoltări şi se administrează medicaţie în cavitatea
articulară. Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Aplică un pansament compresiv la locul puncţiei – faşă compresivă.
o Aplică atele pentru imobilizarea puncţiei.
o Notează puncţia executată, cantitatea şi aspectul lichidului evacuat.
→ Îngrijiri după tehnică: Se asigură repaus la pat. Se supraveghează funcţiile vitale şi pansamentul.
→ Incidente şi accidente: Lezarea pachetului vasculonervos. Infecţii. Hematom. Puncţie albă.
→ Observaţii:
~ Pansamentul compresiv se menţine 24-48 de ore.
~ Lichidul recoltata se etichetează şi se trimite la laborator pentru examen citologic şi
bacteriologic.
~ Examinarea macroscopică se face măsurând cantitatea, apreciind aspectul – seros, purulent,
sanguinolent.
~ Tehnica se execută în condiţii de asepsie perfectă – seroasele articulare sunt receptive la infecţii.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se explică că se va înlătura durerea puncţiei prin anestezie locală.
~ Se controlează cu o zi înainte timpul se sângerare, timpul de coagulare şi timpul Quick.
~ Se aşează pacientul în poziţie adecvată funcţie de locul ales:
o Decubit dorsal pe plan dur → puncţie sternală.
o Decubit ventral pe plan dur sau decubit lateral cu genunchii flectaţi → puncţia crestei
iliace.
~ Se rade pilozitatea de pe locul ales şi se face toaleta .şi dezinfecţia regiunii.
~ Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp. Asigură poziţia bolnavului. Dezinfectează locul
puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Execută frotiuri şi însămânţări din produsele recoltate. Continuă tehnica funcţie de scopul
urmărit.
o La terminarea tehnicii, după scoaterea acului, aplică un pansament compresiv la locul
puncţiei. Notează puncţia executată, eventualele incidente şi accidente.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se asigură repaus la pat. Se supraveghează funcţiile vitale şi pansamentul.
~ Se informează medicul în cazul apariţiei cianozei, dispneei, tahicardiei, secreţiilor bronhice.
→ Incidente şi accidente:
~ Puncţie albă. Perforaţia organelor interne – inimă, plămân. Pneumotorax.
~ Fracturi. Hematoame. Infecţii ale osului – osteomielită. Tulburări de creştere la copii după
puncţie tibială.
→ Observaţii:
~ Mandrenul acului se menţine steril până la terminarea tehnicii.
~ Serul fiziologic se menţine la 370C în seringă pentru ca medicul să-l poată introduce în cavitatea
medulară şi, astfel să obţină măduvă – se introduce serul fiziologic şi se aspiră.
~ Pe cale transmedulară se administrează numai soluţii izotone, în ritm de 15-20 picături pe minut.
~ Manipularea incorectă a instrumentarului steril → infecţii.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză. Mănuşi de cauciuc. Alcool, tinctură de iod.
~ Trocar. Ace şi seringi sterile. Tampoane. Medicamente – soluţii anestezice - Xilină 1%.
~ Vase colectoare. Materiale necesare pentru recoltări. Tăviţă renală. Pernă tare.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se asigură securitatea şi intimitatea necesară execuţiei puncţiei.
~ Se aşează bolnavul în decubit dorsal cu pernă tare sub bazin.
~ Se dezbracă regiunea pubiană şi se rade pilozitatea.
~ Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp. Asigură poziţia bolnavului.
o Pregăteşte şi dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte şi serveşte medicul cu materialele şi instrumentele necesare.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Recoltează urina în eprubete sterile şi le trimite la laborator.
o Urmăreşte scurgerea urinei.
o Notează puncţia executată, cantitatea de urină extrasă, aspectul şi densitatea.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Dezinfectează locul după puncţie şi îl comprimă. Aplică pansament.
~ Se asigură repaus la pat. Se supraveghează funcţiile vitale.
~ Se observă locul puncţiei, pansamentul, pentru a sesiza scurgerea în continuare a urinei prin
traiectul neoformat.
→ Incidente şi accidente:
~ Puncţie negativă – în cazul în care peretele abdominal prezintă un strat gros de grăsime şi acul
nu pătrunde profund în vezica urinară. Hemoragie vezicală. Fistule urinare.
~ Astuparea acului cu flocoane de fibrină sau ţesuturi. Infecţii postpuncţionale tardive.
→ Observaţii:
~ Se determină volumul de urină evacuat. Se măsoară densitatea urinară.
~ Mandrenul acului se menţine steril până la terminarea tehnicii.
~ Se introduce mandrenul pentru desfundarea acului dacă se întrerupe scurgerea.
~ Vezica urinară trebuie să se golească încet şi incomplet – maxim 500 ml.
~ La nevoie se poate repeta puncţia de mai multe ori.
~ Nu se comprimă abdomenul în timpul evacuării urinei.
~
PUNCŢIE BIOPSICĂ – BIOPSIA HEPATICĂ
→ Definiţie:
~ Puncţia biopsică reprezintă introducerea unui ac de biopsie într-un organ parenchimatos pentru
recoltarea unui fragment de ţesut.
~ Se practică puncţie pentru biopsie pe ficat, splină, rinichi, ganglioni limfatici, plămâni, tumori
solide.
→ Scop:
~ Explorator: Examen histopatologic pentru stabilirea diagnosticului.
→ Indicaţii: Afectarea organelor menţionate.
→ Contraindicaţii: Diateze hemoragice. Rinichi unic – pentru puncţia renală.
→ Locul puncţiei hepatice:
~ Faţa anterioară sau laterală a ficatului pe linia mediană, imediat sub rebordul costal sau în plină
matitate – la un ficat mărit.
~ De-a lungul iniei axilare posterioare în spaţiul IX sau X intercostal drept – la ficat în limite
normale.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză. Mănuşi de cauciuc. Alcool, tinctură de iod.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei.
~ Soluţii anestezice – Xilină 1%. Ac pentru biopsie. Seringi sterile. Tampoane.
~ Medicamente – soluţii anestezice, hemostatice, tonice cardiace.
~ Lame microscop, hârtie filtru, ser fiziologic 50 ml. Tăviţă renală.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se asigură că durerea va fi îndepărtată prin anestezie locală.
~ Se determină înainte TS, TC, TQ, trombocite.
~ Se administrează cu 2 zile înainte medicaţie hemostatică (vitamina C, vitamina K, calciu
gluconic).
~ Se aşează bolnavul în poziţie – decubit dorsal cu trunchiul uşor ridicat sau decubit lateral stâng
cu mâna dreaptă sub cap. Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp.
o Asigură poziţia bolnavului. Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte şi serveşte medicul cu materialele necesare.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Aplică un pansament la locul puncţiei.
o Notează puncţia executată, eventualele incidente şi accidente.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se asigură repaus la pat 24-48 ore în decubit lateral drept. Se supraveghează funcţiile vitale 24
ore.
~ Se aplică pungă cu gheaţă la locul puncţiei. La nevoie se administrează calmante ale tusei.
~ Se informează medicul în cazul apariţiei complicaţiilor – hemoragii.
→ Incidente şi accidente:
~ Tuse instantanee sau hemotorax prin atingere pleurală.
~ Hemoragie → se administrează hemostatice. Şoc pleural.
→ Observaţii:
~ Fragmentele de ţesut recoltate se îndepărtează de pe acul de biopsie prin insuflare de aer cu
seringa şi sunt pregătite pentru laborator – sub formă de amprentă pe lama de sticlă sau sub
formă de frotiuri.
~ Acele de puncţie se sterilizează la pupinel.
~ Nu se mişcă bolnavul în timpul puncţiei → se pot rupe acele sau se pot leza ţesuturile.
~
RECOLTAREA LICHIDULUI CEFALORAHIDIAN (LCR)
→ Definiţie:
~ LCR este un produs de secreţie al plexurilor coroide , cu rol de protecţie a SNC, cu rol nutritiv şi
excretor, care circulă în spaţiul subarahnoidian.
→ Scop:
~ Diagnostic:
o Diagnosticarea neuroinfecţiilor şi hemoragiilor meningiene în afecţiuni neurologice şi
neurochirurgicale, în stări comatoase.
→ Locul puncţiei:
~ Puncţia lombară → D12-L1 sau L4-L5. Puncţie dorsală → D6-D7. Puncţie suboccipitală.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză. Mănuşi de cauciuc. Alcool, tinctură de iod. Tampoane.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei.Trocar şi seringi sterile.
~ Medicamente – soluţii anestezice. Manometru Claude.
→ Locul recoltării:
~ Colul uterin, fundul de sac Douglas. Orificiul glandelor Bartholin. Meatul urinar.
→ Recoltare:
~ Se îndepărtează labiile mari şi mici.
~ Se fac recoltări câte 2 probe din fiecare loc, cu ansa de recoltare, cu tampon.
~ Se fac 2 frotiuri din fiecare produs recoltat → pentru examen citologic.
~ Pentru examen bacteriologic se fac recoltări cu tampon steril.
~ Pentru examen parazitologic (Trichomonas vaginalis) – recoltarea se face de pe mănuşi, după
executarea tuşeului vaginal.
~ Pentru examen micologic se fac recoltări din depozitele albe, cremoase sau orice secreţie
abundentă.
~ Testul Papanicolau - diagnosticarea cancerului - se fac frotiuri vaginale.
~ La fetiţe recoltarea se face cu ansa, iar în caz de difterie vulvară se prelevează trei tampoane de
la nivel vaginal, nazal, faringian.
→ Pregătirea produsului recoltat pentru laborator:
~ Produsele recoltate trebuie examinate în maxim 1-2 ore.
~ Se transportă în maxim 1 oră de la recoltare.
~ Se notează examenul cerut şi diagnosticul prezumtiv.
~ Din produsele recoltate se fac frotiuri şi însămânţări pe medii de cultură.
~ Pentru gonococ, însămânţarea se face imediat.
~ Pentru examen bacteriologic imediat din secreţiile vaginale, se face un preparat nativ între lamă
şi lamelă colorat gram şi cu albastru de metilen. Se observă la microscop mişcarea activă a
protozoarului.
~ Obligatoriu → se face antibiogramă.
→ Interpretarea rezultatelor:
~ Prezenţa leucocitelor confirmă procesul infecţios.
~ Flora bogată fără leucocite poate coexista cu o mucoasă vaginală normală.
~ Germeni frecvenţi:
o La nivelul colului → streptococ, escherichia coli, bacteroides species, clostridium.
o La nivelul vaginului → Trichomonas, candida albicans, neisseria gonoreae.
~ Testul Papanicolau:
o Celule normale → endocervicale, endometriale, leucocite.
o Celule anormale → metaplazice, discariotice, tumorale.
~ Clasificarea rezultatelor pe 5 clase.
o Absenţa celulelor anormale. Citologie anormală fără evidenţă de malignitate.
o Citologie sugestivă neconcludentă pentru malignitate.
o Citologie puternic sugestivă de malignitate. Citologie clar malignă.
→ Îngrijirea bolnavei după recoltare: Se face toaleta regiunii.
→ Observaţii:
~ Se folosesc materiale şi instrumente sterile.
~ În timpul recoltării se evită atingerea vulvei sau a pereţilor vaginului.
RECOLTAREA URINEI
→ Definiţie:
~ Urina → este produsul de secreţie şi filtrare renală eliminat prin micţiune.
→ Scopul recoltărilor:
~ Informare asupra stării funcţionale renale.
~ Stabilirea diagnosticului clinic şi bacteriologic. Stabilirea tratamentului general.
→ Examene efectuate:
~ Examen fizic. Se determină: volumul, aspectul, culoarea, mirosul, densitatea, pH-ul.
~ Examen biochimic. Se determină: albumina, glucoza, creatinina, ureea, pigmenţii urinari, corpii
cetonici, ionograma, sedimentul urinar.
~ Examen bacteriologic → urocultura.
→ Materiale necesare: Urinar. Recipiente pentru recoltare.
~ Stabilirea diagnosticului.
→ Examene efectuate:
~ Examen macroscopic – cantitate, formă, consistenţă, miros. Examen biochimic.
~ Examen parazitologic.
~ Examen bacteriologic – pentru depistarea de b. Koch, tific, dizenteric, salmonella, vibrion
holeric.
→ Metode de recoltare:
~ Scaun spontan. Direct din rect cu tampon steril. Cu sondă Nelaton – la copii.
→ Materiale necesare:
~ Bazinet. Tub recoltor cu linguriţă. Tampoane sterile. Coprocultor.
~ Sondă Nelaton şi seringă de aspiraţie. Purgativ salin. Eprubete cu medii de cultură.
~ Spatulă de os sau baghetă din lemn lustruită. Muşama şi aleză pentru protecţia patului.
~ Mănuşi de protecţie.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Pregătirea psihică: Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Pregătirea fizică:
o Cu o seară înainte se poate administra un purgativ salin (sulfat de Mg 20-30 g).
o Se goleşte vezica urinară.
o Se instruieşte pacientul cum să folosească recipientele de recoltare.
→ Recoltarea din scaunul spontan sau provocat:
~ Se recoltează din bazinet cu linguriţa recipientului cca. 50 g fecale din diferite părţi suspecte, cu
conţinut mucos sau cu puroi.
→ Recoltarea scaunului pentru coprocultură:
~ Se face din scaun spontan sau provocat captat în recipient steril.
~ Direct din rect cu tampon steril.
~ Prin rectoscop direct din colon.
~ Scaunul recoltat este depozitat pe medii de cultură sterile – în coprocultor.
→ Recoltarea din rect cu tampon steril:
~ Se dezbracă bolnavul şi se aşează în decubit lateral stâng.
~ Se îmbracă mănuşi de protecţie. Se depărtează fesele bolnavului.
~ Se introduce tamponul steril prin mişcări de rotaţie prin anus în rect şi se şterge mucoasa rectală.
~ Se retrage tamponul şi se introduce în eprubeta sterilă. Însămânţarea se face imediat.
→ Recoltarea la copii – cu sondă Nelaton:
~ Se introduce sonda Nelaton sterilă prin anus în rect la o distanţă de 10-15 cm.
~ Se aplică la capătul exterior al sondei o seringă cu care se aspiră în sondă conţinutul colonului.
~ Se îndepărtează sonda şi se descarcă conţinutul sondei prin insuflare într-o eprubetă sterilă.
→ Recoltarea scaunului pentru examen parazitologic:
~ Se recoltează în vase curate, în cantitate cât mai mare, în general după administrarea unui
purgativ.
~ Pentru ouă de paraziţi se recoltează prin raclare cu o spatulă de os sau o baghetă de lemn bine
lustruită, înmuiate în glicerină cu apă în păţi egale.
~ Se raclează pielea din vecinătatea orificiului anal, în special pentru oxiuri ce se depun în acest
loc.
~ Raclarea se face la 2-3 ore după culcare sau dimineaţa devreme. După recoltare bagheta se
introduce în eprubetă curată, sterilă şi se trimite la laborator.
~ La copii se recoltează şi mucus nazal şi depozit de sub unghie – se înmoaie marginea unghiei în
hidrat de sodiu sau potasiu 1%, după care se curăţă capătul proximal al unghiei cu un tampon
sau o pensă. Materialul recoltat se introduce în eprubete şi se trimite la laborator.
→ Recoltarea scaunului pentru examen biochimic:
~ Se pun în evidenţă: bilirubina, acizii biliari, substanţele proteice (creatoree), acizii organici,
sângele, grăsimile (steatoree), prezenţa puroiului etc.
~ Pentru punerea în evidenţă a fermenţilor digestivi şi pentru aprecierea capacităţii funcţionale a
tubului digestiv, recoltarea materiilor fecale va fi precedată de un regim alimentar bogat în toate
elementele regimului alimentar mixt → dieta Schmidt Strasburger:
o Dimineaţa – 500 ml lapte, 50 g pesmeţi.
~ Când recoltarea se face cu tampon, în soluţia nutritivă din eprubetă se adaugă 100 UI de
Penicilină şi 25 mg de Streptomicină pentru evidenţierea virusurilor.
~ Recoltarea scaunului se poate face şi sub controlul vizual al rectoscopului.
~ Nu se foloseşte acelaşi bazinet la mai mulţi bolnavi.
~ Nu se întârzie trimiterea produsului la laborator.
RECOLTAREA SPUTEI
→ Definiţie:
~ Sputa → produs de secreţie provenit din căile respiratorii şi eliminată pe gură prin expectoraţie
prin efort de tuse.
→ Scop: Explorator. Stabilirea diagnosticului.
→ Examene efectuate:
~ Macroscopic. Citologic. Bacteriologic. Parazitologic.
→ Materiale necesare:
~ Pahar conic. Recipient cu capac steril. Cutie Petri. Scuipătoare sterilă.
~ Tampoane pe porttampon sterile. Vas gradat.
→ Metode de recoltare:
~ Prin expectoraţie în urma unui efort de tuse.
~ Prin spălătură gastrică din stomac – la bolnavii care nu expectorează, ci înghit sputa.
~ Prin spălătură bronşică – la bolnavii care nu expectorează sau cu tuberculoză cavitară.
~ Prin frotiu faringian – de către medic (se pătrunde sub controlul laringoscopic direct în laringe
unde se recoltează cu tampon).
→ Pregătirea pacientului:
~ Se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea ei. Se instruieşte să nu înghită sputa.
~ Se educă bolnavul: să tuşească cu gura închisă, să nu scuipe în jurul său, să nu arunce corpuri
→ Notarea - în subsolul foii de temperatură cantitatea pentru ziua respectivă. Se poate nota şi grafic cu
culoare albastră (verde) în mod identic cu notarea diurezei → 1 pătrat = 100 ml. Se socoteşte de la
baza foii de temperatură.
→ Observaţii:
~ Culoarea, aspectul şi cantitatea sputei pot fi modificate de unele alimente sau medicamente
ingerate sau ţinute în gură înainte de expectoraţie.
~ Unele profesii pot modifica culoarea şi aspectul sputei → morarii, minerii etc.
RECOLTAREA SÂNGELUI
→ Definiţie:
~ Sângele realizează aportul la nivelul celular de substanţe energetice şi plastice (glucoză,
aminoacizi, acizi graşi etc.), săruri minerale, apă şi oxigen. Totodată sângele transportă şi
produsele rezultate din metabolizarea celulară – uree, acid uric, amoniac, CO2 etc.
→ Scopul recoltărilor:
~ Completează simptomatologia bolilor cu elemente obiective.
~ Confirmă sau infirmă diagnosticul clinic.
~ Reflectă evoluţia bolii şi eficacitatea tratamentului. Confirmă vindecarea.
~ Semnalează apariţia îmbolnăvirilor infecţioase ca şi a persoanelor sănătoase purtătoare de
germeni patogeni.
→ Examene din sânge:
~ Examene hematologice:
o Hemoleucogramă cu formulă leucocitară. Hemoglobină (Hb). Hematocrit (Ht).
o Timp de sângerare (TS). Timp de coagulare (TC).
o Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH).
o Timp Quick (TQ sau indice de protrombină).
o Grup sanguin pentru determinarea grupelor de sânge.
~ Examene biochimice:
o Glicemie. Uree. Fibrinogen. Creatinină. Acid uric. Ionograma. Colesterol.
o Probe hepatice. Bilirubina. Lipemie. Fosfataza alcalină. Transaminaze.
o Rezervă alcalină.
~ Examen bacteriologic:
o Hemocultura – pentru descoperirea bacteriilor din sânge când se suspectează o septicemie
sau o bacteriemie.
~ Examen parazitologic: Lama de malarie.
~ Examen serologic:
o Reacţia Weill-Felix – tifos exantematic.
o Reacţia de precipitare sau floculare – Citochol. Meinike.
o Reacţia de microfloculare (VDRL) – sifilis. Reacţia Bordet-Wassermann (BW) – sifilis.
o Reacţia de hemaglutinare. Reacţia de fixarea a complementului.
o Reacţia Valer-Rose –poliartrită reumatoidă.
o Reacţia Vidal – febra tifoidă, febra paratifoidă. ASLO – diagnosticul RAA, scarlatină.
→ Metode de recoltare:
~ Puncţie capilară – puncţia pulpei degetului, puncţia lobului urechii, puncţia halucelui sau a
călcâiului la copil.
~ Puncţie venoasă – frecvent venele de la plica cotului (cefalică sau bazilică) sau orice venă
accesibilă.
~ Puncţie arterială (artera femurală, humerală, radială, cubitală, carotidă).
→ Materiale necesare:
~ Pentru puncţia capilară:
o Ace sterile. Tampoane de vată. Alcool 900. Hârtie de filtru.
o Pipete Potain – pentru numărarea elementelor figurate.
o Lame degresate şi lamele – pentru frotiuri. Tăviţă renală. Mănuşi de protecţie.
~ Pentru puncţia venoasă sau arterială:
o Ace şi seringi sterile. Tampoane de vată. Alcool. Garou sau bandă Esmarch.
o Pernă elastică cu material de protecţie. Recipiente de recoltare.
o Substanţe anticoagulante: heparină, citrat de sodiu 3,8%, oxalat de potasiu, fluorură de
sodiu, EDTA.
o Tăviţă renală. Mănuşi de protecţie.
o Medii de cultură pentru examene bacteriologice (bulion citrat, geloză semilichidă).
→ Pregătirea bolnavului:
~ Pregătirea psihică:
o Se anunţă cu 24 de ore înainte. Se explică necesitatea tehnicii.
o Se instruieşte pacientul privind comportamentul acestuia din timpul recoltării.
o Se solicită colaborarea.
o Se urmăreşte înlăturarea stării de tensiune legată de examinările ce urmează a fi făcute –
la indicaţia medicului se poate administra medicaţie calmantă.
o Se asigură repausul pe timpul executării tehnicii.
~ Pregătirea fizică:
o Se face în funcţie de examenul cerut şi de locul recoltării.
o Uneori se impune un regim dietetic, repaus la pat, medicaţie specială.
o Pacientul nu trebuie să mănânce înaintea recoltărilor.
o Se îndepărtează lenjeria de pe regiunea aleasă pentru puncţie.
o Hainele nu trebuie să împiedice circulaţia de întoarcere.
o Pentru puncţia venoasă se aşează pacientul în decubit dorsal, cu braţul în extensie,
sprijinit pe pernă elastică.
o Pentru puncţie capilară pacientul poate sta şi în şezut, pe scaun, cu braţul sprijinit în
extensie şi supinaţie.
→ Stabilirea locului puncţiei venoase:
~ Se alege braţul pentru puncţie.
~ Se examinează calitatea şi starea vaselor de la plica cotului.
~ Se stabileşte locul de execuţie al puncţiei venoase.
→ Materiale necesare:
~ Material pentru puncţie venoasă.
~ Seringă de 2 ml curată şi uscată. Citrat de sodiu 3,8% - 0,4 ml.
~ Eprubetă. Stativ cu pipete Westergreen.
→ Pregătirea bolnavului: Se face pregătirea generală pentru recoltări.
→ Tehnica:
~ Asistenta se spală şi se dezinfectează pe mâini. Îmbracă mănuşile de protecţie.
~ Aspiră în seringă 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%.
~ Puncţionează vena fără stază venoasă. Aspiră în seringă 1,6 ml sânge.
~ Retrage acul şi aplică tampon cu alcool la locul puncţiei.
~ Amestecul de sânge citratat se scurge în eprubetă şi se omogenizează lent.
~ Se aspiră în pipeta Westergreen până la gradaţia 0. Se aşează în stativul Westergreen în poziţie
verticală şi se lasă în repaus 1, 2 sau 24 ore.
PERFUZIA
→ Definiţie:
~ Introducerea pe cale parenterală – intravenoasă – picătură cu picătură a soluţiilor
medicamentoase pentru reechilibrarea hidroionică şi volemică a organismului.
→ Metode de perfuzare:
~ Prin intermediul unui ac fixat în venă. Prin canule din plastic introduse prin lumenul acelor.
~ Chirurgical – prin denudarea venei şi fixarea pentru un timp mai îndelungat a unei canule din
plastic.
~ Cu pompă de perfuzie → pompa de perfuzie este un sistem electronic de administrare a soluţiilor
perfuzabile, cu reglare programată a volumului şi fixarea ratei fluxului de lichid.
→ Scop:
~ Terapeutic. Anestezic. Hidratare şi mineralizare.
~ Administrarea de medicamente cu efect prelungit.
~ Scop depurativ – diluând şi favorizând excreţia din organism a produşilor toxici.
~ Completarea proteinelor sau a altor componente sanguine.
→ Materiale necesare:
~ Trusă pentru perfuzarea soluţiei. Soluţie de perfuzat. Stativ.
~ Materiale pentru puncţie venoasă. Leucoplast. Tăviţă renală. Mănuşi de protecţie.
→ Soluţii perfuzabile:
~ Sunt soluţii sterile, apirogene, în flacoane sau pungi PVC.
TRANSFUZIA
→ Definiţie:
~ Administrarea sângelui de la donator la primitor , atât direct, cât şi după o fază intermediară de
conservare într-un flacon de sticlă sau pungă de plastic.
→ Scop:
~ Restabilirea masei de sânge şi asigurarea numărului de globule roşii necesare pentru transportul
oxigenului în caz de hemoragii, anemii, stări de şoc.
~ Îmbunătăţirea circulaţiei periferice, reducerea anoxemiei şi mobilizarea sângelui de rezervă al
organismului.
~ Stimularea hematopoezei.
~ Mărirea capacităţii de coagulabilitate a sângelui în vederea hemostazei prin introducerea în
sângele primitorului a unor noi cantităţi de elemente necesare procesului de coagulare, în caz de
hemofilie, trombocitopenie.
~ Aport de substanţe nutritive, proteice.
~ Stimularea reacţiilor metabolice ale organismului intensificarea schimburilor celulare.
~ Stimularea reacţiilor metabolice ale organismului, intensificarea schimburilor celulare.
~ Stimularea reacţiilor antitoxice şi antiinfecţioase prin acţiunea sângelui transfuzat asupra
sistemului reticulo-endotelial, în special când se administrează sânge de la convalescenţi, după
boala respectivă.
~ Corectarea imunodeficienţelor. Corectarea unor deficienţe plasmatice congenitale.
~ Depuraţia organismului prin înlocuirea parţială sau totală cu sânge proaspăt a sângelui încărcat
cu substanţe toxice (endogene sau exogene).
→ Metode de transfuzie:
~ Transfuzie directă → de la donator direct la primitor.
~ Constă în trecerea nemijlocită a sângelui din aparatul vascular al donatorului în sistemul
vascular al primitorului.
Se utilizează numai în condiţii de urgenţă şi în lipsa sângelui conservat.
Se alege un donator de sânge izo-grup, izo-Rh şi numai excepţional un donator universal
(grupa OI).
Se determină grupul în sistemul OAB şi Rhessuss, comparându-l cu cel al pacientului.
Donatorul şi primitorul vor fi plasaţi în paturi alăturate, paralele, cu membrele superioare
aşezate unul lângă altul pe o masă acoperită cu câmp steril – la o distanţă de cca. 30-40
cm.
Se puncţionează întâi vena primitorului, se ridică garoul şinse introduce pe ac un
mandren.
Se puncţionează vena donatorului, se aspiră sânge în aparat până se elimină tot aerul din
aparat, după care se adaptează aparatul la primitor.
Cantitatea de sânge transfuzat prin această metodă nu va depăşi 500 ml → risc de
lipotimie a donatorului.
Se supraveghează atent pacientul câteva ore.
~ Transfuzie indirectă → cu sânge sau preparate de sânge recoltate şi conservate.
Se execută cu sânge proaspăt izo-grup, izo-Rh de la donator cunoscut, prin intermediul
flaconului sau pungii din PVC su stabilizator anticoagulant.
→ Materiale necesare:
~ Trusă pentru perfuzarea sângelui prevăzut cu filtru la nivelul picurătorului.
~ Sânge sau preparat de sânge.
o Derivate de sânge:
→ Plasmă. Concentrate eritrocitare. Plasmă în formă uscată sau liofilizată.
→ Albumină umană. Plasmă antihemolitică.
→ Gamaglobuline şi imunoglobuline umane specifice.
~ Stativ.
~ Materiale pentru puncţie venoasă. Leucoplast. Tăviţă renală. Mănuşi de protecţie.
~ Material pentru determinarea grupei de sânge.
~ Material pentru determinarea probei de compatibilitate Jeanbreau.
→ Locul puncţiei pentru perfuzie:
~ Venele de la plica cotului. Venele epicraniene sau jugulare la corpului mici şi sugari.
~ Venele de pe suprafaţa dorsală a mâinii. Venele subclaviculare sau femurale.
→ Pregătirea pacientului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica, necesitatea şi importanţa ei.
~ Se cere bolnavului să nu mănânce înaintea efectuării transfuziei.
~ Se roagă bolnavul să urineze.
~ Se aşează bolnavul cât mai comod, cu braţul sprijinit pe pernă elastică (sau pe suport).
~ Se protejează regiunea interesată a patului cu muşama şi aleză.
~ Se acoperă bolnavul cu învelitoare.
→ Pregătirea flaconului:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se verifică integritatea flaconului, corespondenţa datelor înscrise, valabilitatea, aspectul
macroscopic.
~ Se încălzeşte flaconul de sânge la temperatura corpului sau la termostat.
~ Se îndepărtează protecţia de pe dopul de cauciuc. Se dezinfectează dopul de cauciuc.
~ SE EFECTUEAZĂ PROBA DE COMPATIBILITATE DIRECTĂ – JEANBREAU
~ Se desface aparatul de perfuzie.
~ Se puncţionează dopul flaconului cu acul trocar al aparatului după ce s-a închis prestubul.
~ Se suspendă aparatul pe stativ.
~ Se deschide prestubul în aşa fel încât sângele să pătrundă în tubul perfuzor înlocuind coloana de
aer.
~ Se formează nivelul de lichid (cca. ½ din picurător) şi se continuă eliminarea aerului până apare
la extremitatea perfuzorului prima picătură de sânge.
~ Se închide prestubul, se repune apărătoarea amboului şi se atârnă tubulatura perfuzorului pe
stativ.
PROBE DE COMPATIBILITATE
→ Scop determinării probelor de compatibilitate:
~ Prevenirea accidentelor transfuzionale grave. Prevenirea hemolizei intravasculare acute.
~ Asigurarea unei transfuzii cu sânge compatibil.
→ Măsuri de prevenirea:
~ Determinarea grupei sanguine a primitorului. Alegerea sângelui compatibil.
~ Executarea probei de compatibilitate directă – in vitro – Jeanbreau.
~ Executarea probei de compatibilitate indirectă – in vivo – Oelecker.
GRUPELE DE SÂNGE
→ Date generale:
~ Prezenţa sau absenţa aglutinogenelor A şi B pe hematii determină împărţirea populaţiei pe grupe
sanguine. – în sistemul O, A, B
~ Factorii esenţiali ai oricărui proces imun sunt:
▪ Antigenul. Anticorpul.
~ Sângele uman conţine:
▪ Aglutinine → α (alfa) şi β (beta). Aglutinogene → A şi B.
~ Atât aglutininele cât şi aglutinogenele pot fi prezente sau pot lipsi.
~ Coexistenţa unui aglutinogen cu aglutinina corespunzătoare (A+α sau B+β), la acelaşi individ,
nu este compatibilă cu viaţa.
→ Aglutinogene:
~ Sunt grupate pe hematii. Au caracter de antigen natural.
~ Pot fi puse în evidenţă prin reacţii de aglutinare.
~ Cele mai importante sunt aglutinogenul A, B şi Rh.
→ Aglutinine:
~ Sunt anticorpi naturali. Se găsesc în serul sanguin. Nu sunt produse de acţiunea unui antigen
~ Cele mai importante sunt α şi β. Nu există aglutinine specifice aglutinogenului Rh.
→ Aglutinarea → hemaglutinarea:
~ Aglutinarea sau alipirea hematiilor - ce duce la distrugerea hematiilor – reprezintă fixarea
aglutininelor α sau β pe aglutinogenul corespunzător A sau B, fenomen ce stă la baza reacţiei de
hemoliză a sângelui.
~ Prezintă aspectul de cărămidă pisată, grunji sau grăunţe de culoare roşiatică.
~ Studierea fenomenelor de hemaglutinare a făcut posibilă descoperirea grupelor de sânge de bază
din sistemul OAB (zero, A, B).1
→ Scopul determinării:
~ Stabilirea compatibilităţii de grup sanguin între sângele donatorului şi sângele primitorului în
cazul efectuării unei transfuzii.
1
Karl Landsteiner a descoperit în anii 1900-1901 grupele din sistemul OAB printr-un experimen simplu de separare a sângelui
colaboratorilor săi.
~ Cunoaşterea sistematică a grupelor sanguine pe ansamblul populaţiei unei ţări cu notarea
obligatorie în orice act de identitate.
~ Absolut necesar în caz de accident auto sau de intervenţie chirurgicală de orice fel.
~ Cercetarea de excludere a paternităţii (de interes medico-legal).
→ Sistemul OAB - Cuprinde 4 grupe de sânge.
~ Grupele de sânge se notează după numele aglutinogenului fixat pe hematii şi/sau cu cifre romane
de la I la IV (Tabelul 1).
→ Determinarea factorului Rh
Obiectiv Conţinut
Definiţie - Factorul Rh este un antigen specific care se poate găsi în eritrocite independent de
antigenele (aglutinogenele) din sistemul OAB.
Caracter - Este un factor test specific de grupă sanguină comun omului şi maimuţei Rhessuss (de
istici unde îi vine şi numele).
- Este un antigen foarte puternic, de fapt un mozaic de subgrupe a cărui determinare este
posibilă, dar care se efectuează practic doar în cazuri excepţionale.
- Aglutinogenul Rh nu are anticorpi naturali.
- Anticorpii anti-Rh se formează prin transfuzie sau prin sarcină la persoanele care nu au
acest aglutinogen.
Valori - 85% din indivizi sunt Rh – pozitive (Rh +).
normale - 15% din indivizi sunt Rh – negativ (Rh -).
Scopul - Stabilirea compatibilităţii faţă de factorul Rh în sarcină, transfuzii.
determin - Prevenirea accidentelor posttransfuzionale datorate incompatibilităţii.
ării
Material - Tăviţă renală. Tampoane de vată. Alcool. Lame de sticlă curate, uscate, degresate.
e - Ac steril.
necesare - Cameră umedă – cutie Petri cu o baghetă de sticlă în potcoavă şi o hârtie de filtru
umezită.
- Ser anti-Rh Pipetă. Eritrocite Rh+ Eritrocite Rh-
Executar - Se pregăteşte pacientul fizic şi psihic ca pentru determinarea grupelor de sânge
ea - Se spală şi se dezinfectează mâinile.
tehnicii - Se verifică valabilitatea, aspectul şi culoarea serului test.
- Se pun pe lamă în ordine 3 picături de ser test fiecare cu un diametru de 5-6 mm.
- Picăturile laterale se folosesc ca martor.
- Picătura din stânga se amestecă cu eritrocite Rh+.
- Picătura din dreapta se amestecă cu eritrocite Rh-.
- Se puncţionează pulpa degetului după tehnica cunoscută.
- Se ia cu un colţ al lamei o picătură de sânge de 10 ori mai mică şi se amestecă cu picătura
a doua de ser anti-Rh.
- Se omogenizează cele trei picături prin mişcări circulare.
- Se aşează lama în camera umedă, apoi la termostat la 370C timp de 30-60 minute.
- Se spală mâinile.
- Se reorganizează locul de muncă.
Interpret - Dacă aglutinează primele două picături de ser Rh-ul este pozitiv.
are - Dacă aglutinează numai prima picătură – deci nu aglutinează serul anti Rh – Rh-ul este
negativ.
- Citirea se face prin comparaţie cu picăturile martor din dreapta Rh-pozitiv şi din stânga
Rh-negativ.
Observa - Se notează valoarea obţinută.
ţii - Rezultatul este fals când s-au făcut greşeli de tehnică:
▪ Raport incorect între picătura de ser şi picătura de sânge.
▪ Omogenizarea s-a făcut cu acelaşi colţ de lamă.
▪ Atmosfera este prea caldă sau prea uscată.
▪ S-a folosit un ser test cu titru slab.
▪ Sângele sau serul test a fost prost conservat. Valabilitatea este depăşită.
▪ Transmiterea rezultatelor s-a făcut prin telefon.
Determi - Se foloseşte sânge citratat sau necitratat.
narea - Se spală hematiile de 2-3 ori cu ser fiziologic. Se face o suspensie de 2%.
factorul - În eprubetele martor se pun tot hematii spălate n suspensie 2% cu Rh cunoscut pozitiv şi
ui Rh în respectiv, negativ.
eprubetă - În eprubeta din mijloc se pune 1 picătură hematii suspensie 2% peste 2 picături de ser anti
Rh.
- Se omogenizează eprubetele. Se lasă pe stativ la termostat (370C) timp de 30 minute.
- Prezenţa grunjilor indică aglutinarea, respectiv reacţia pozitivă (Rh-pozitiv)
CONCLUZII
– DETERMINAREA GRUPELOR DE SÂNGE
→ Grupele de sânge → reguli:
~ În sânge se găseşte:
o Aglutinogen A, B, Rh → se găsesc pe hematii.
o Aglutinine α, β → se găsesc în ser.
~ Numele grupei este dat de aglutinogen.
~ Aglutinogenul cu aglutinina de acelaşi fel → aglutinează. – deci nu pot exista împreună.
→ Determinarea grupelor de sânge:
~ Metoda Beth-Vincent:
o Cu ser test cunoscut → aglutinine cunoscute.
o Cu ser monoclonal cu anticorp cunoscut → antiaglutinogen cunoscut.
~ Metoda Simonin. -Cu hematii test cunoscute.
→ Reguli pentru determinarea grupei de sânge:
~ Se recoltează sânge prin puncţie capilară sau prin puncţie venoasă pe citrat de sodiu.
~ Pentru metoda Simonin se separă plasma de sânge.
~ Atât serul, cât şi sângele de cercetat trebuie să aibă aceiaşi temperatură.
~ Temperatura în cameră 18-200C, umiditate normală.
~
ASPIRAŢIA TRAHEO-BRONŞICĂ
Obiective Acţiuni şi intervenţii
- Prevenirea obstrucţiei căilor aeriene respiratorii prin stagnarea secreţiilor.
Scop
- Prevenirea infecţiilor pulmonare determinate de stagnarea secreţiilor.
Materiale - Dispozitiv de aspiraţie. Sonde sterile. Mănuşi sterile. Prosop.
necesare - Soluţie sterilă pentru umectarea sondei. Comprese sterile.
- Se asigură intimitatea. Se anunţă şi se explică procedura tehnică.
- Se aşează pacientul în semişezând – dacă poziţia nu este contraindicată.
- Se asamblează echipamentul de aspiraţie.
Intervenţii
- Se umezeşte sonda şi se introduce cu blândeţe prin canulă.
specifice
- Se aspiră secreţiile timp de cel mult 10 secunde – pentru a nu produce hipoxie.
- Se repetă aspirarea după oxigenarea pacientului.
- După terminarea tehnicii se curăţă canula de traheostomie.
Observaţii - Necesitatea aspiraţiei secreţiilor poate accentua anxietatea pacientului – se impune o
atentă pregătire psihică.
- Secreţiile trebuie considerate infectate – se impun măsuri de protecţie – mască,
ochelari, mănuşi de protecţie în timpul tehnicii.
- Tehnica se execută în condiţii de asepsie perfectă.
- Nu se aspiră secreţiile în timpul introducerii sondei.
- Sonda va fi mobilizată prin mişcări de rotaţie în timpul aspiraţiei.
- Sondele trebuie să fie atraumatice, rotunjite la capătul de aspirare, cu calibru
adaptat, preferabil cu orificiul lateral şi sterile.
- Sonda va fi curăţată cu ser fiziologic steril după fiecare aspiraţie.
TRANSPORTUL BOLNAVULUI
→ Transport:
~ Primar: De la domiciliu la spital. De la locul accidentului la spital.
~ Secundar:
▪ De la un salon la altul. De la o secţie la alta. De la un spital la altul.
▪ Ca domiciliu.
→ Scop: Deplasarea bolnavului în stare imobilizată.
→ Mijloace de transport:
~ În spital – brancardă, fotoliu rulant, cărucior, pat rulant, ascensor.
~ În afara spitalului – autosanitară, căruţă, tren, avion, helicopter, targă, alte mijloace
improvizate.
→ Materiale necesare pentru transportul bolnavului cu targa sau căruciorul:
~ Targă (brancardă). Cărucior. Fotoliu rulant. Pat rulant.
~ Pentru toate se va pregăti pătură sau saltea subţire, muşama, aleză, cearşaf, pernă, pături pentru
învelit.
→ Principii:
~ Bolnavul (accidentatul) va fi aşezat comod funcţie de suferinţa acuzată.
~ Bolnavii slăbiţi, convalescenţi sau cu afecţiuni ale membrelor inferioare sunt transportaţi cu
fotoliu rulant.
~ Mobilizarea se va face cu delicateţe, precauţie, ferindu-l de traumatisme, dureri sau oboseală,
pentru a nu-i agrava starea.
~ Va fi acoperit pentru a nu răci.
~ Va fi întotdeauna însoţit de asistentă – care va acorda şi primul ajutor.
→ Tehnică:
~ Se pregăteşte targa cu pătură, cearşaf, muşama şi aleză.
~ Se ridică bolnavul de 3 persoane şi se aşează pe targă.
~ 2 brancardieri pornesc de pe loc cu paşi schimbaţi pentru a micşora oscilaţiile tărgii în mers.
→ Condiţii de transport:
~ Transportul se face lin, fără zdruncinături, cu paşi schimbaţi.
~ Pe timpul transportului bolnavul va fi bine învelit.
~ Capul bolnavului va fi înainte pentru a putea fi supravegheat de brancardierul din spate – la
transportul pe plan drept.
~ În timpul transportului în pantă – urcare sau coborâre – privirea bolnavului va fi înainte pentru
a-i da sentimentul de siguranţă în timpul transportului.
~ Bolnavul operat se transportă în poziţia decubit dorsal cu capul într-o parte pentru a evita
aspirarea eventualelor vărsături.
~ În lift asistenta intră şi trage fotoliu (bolnavul cu faţa la uşă). La coborâre asistenta împinge
căruciorul înainte şi iese din lift.
~ Brancardierul împinge patul rulant, apoi urcă şi el în lift. La coborâre, iese brancardierul şi trage
patul afară. Privirea bolnavului rămâne spre ieşire.
~ Pe tot timpul transportului targa va fi menţinută în poziţie orizontală.
~ Bolnavii vor fi atent supravegheaţi.
→ Observaţii:
~ Şi bolnavii mobilizabili vor fi însoţiţi în timpul mersului prin spital, salon etc. până la externare,
respectiv ieşirea din spital.
~ Transportul cu patul rulant evită transbordările – menajând bolnavul.
~ Pe timpul transportului bolnavii sunt atent supravegheaţi.
CALCULUL RAŢIEI ALIMENTARE (CALORICE)
→ Definiţie:
~ Raţia alimentară (calorică) reprezintă proporţia alimentelor de origine animală sau vegetală, pe
24 ore, conţinute în dietă.
→ Raţia calorică este funcţie de:
~ Vârstă. Sex. Activitatea prestată. Starea de sănătate. Starea de boală.
→ Condiţii:
~ Raţia trebuie să corespundă cantitativ şi calitativ.
~ Să asigure necesarul potrivit nevoilor organismului. Se măsoară în calorii.
~ Raţia minimă medie pentru organismul în repaus este de 1600 calorii.
~ Calculul se face în funcţie de vârstă, sex, greutate, activitate.
→ Necesar caloric:
~ În repaus absolut = 25 calorii / kg corp.
În activitate minimă = 30 calorii / kg corp.
În activitate medie = 35 calorii / kg corp.
În activitate intensă (intelectuală, studenţi) = 40 calorii / kg corp.
În activităţi foarte grele (mineri) = 45-60 calorii / kg corp.
~ Necesarul caloric pentru bolnav de 60 kg în repaus absolut = 1500 cal/24 ore.
~ Un copil necesită un plus de 30% calorii.
~ Un bătrân necesită cu 15% calorii mai puţin.
~ Necesarul creşte la bolnavul în ambulator, creşte în activitate.
~ Pentru fiecare grad de temperatură este necesar un plus de 13% calorii.
~ Pentru stări de agitaţie necesarul creşte cu până la 30%.
→ Valoarea calorică a principiilor alimentare:
~ 1 g glucide = 4,1 cal. 1 g proteine = 4,1 cal. 1 g lipide = 9,3 cal.
→ Conţinutul raţiei echilibrate:
~ 400 g glucide – 6 g / kg corp. 70 g lipide – 1g / kg corp. 70 g proteine – 1 g / kg corp.
~ Există un echilibrul între principiile nutritive:
▪ 50-55% glucide.
▪ 10-15% proteine.
40% proteine animale. 60% proteine vegetale.
▪ 30-40% lipide.
35% de origine animală. 65% de origine vegetală (uleiuri).
→ Calculul raţiei calorice:
~ Aportul de glucide şi lipide depinde de vârstă, perioade de dezvoltare, consum energetic, stare de
boală.
~ Raţia de proteine – la copii creşte cu 3,5 g / kg corp / 24 ore, iar la bătrâni scade.
ALIMENTAŢIA ÎN DIAREE
→ Principii generale:
~ Regimul alimentar în primele 24 de ore este hidric, format din ceaiuri de mentă uşor îndulcite,
supe de zarzavat strecurate şi sărate, zeamă de orez.
~ Progresiv se administrează brânză de vaci, telemea, supă de carne cu griş, mere rase, carne rasol,
macaroane, pâine albă prăjită, cartofi.
~ Regimul va fi sărac în celuloză cel puţin 10 zile.
~ La bolnavii deshidrataţi se completează cu sucuri pentru rehidratare orală.
~ În câteva zile în raport cu evoluţia clinică, se reia alimentaţia obişnuită, cu restricţie timp de o
săptămână la alimentele care pot accelera tranzitul sau pot irita colonul cum ar fi: laptele.,
dulciurile concࡥntrate, crudităţile.
~ La externare se face control bacteriologic, efectuat prin două coproculturi, recoltate la trei zile,
prima nu mai devreme de 48 ore de la ultima priză de chimioterapice.
→ În cazul bolnavilor care lucrează în sector alimentar, instalaţii centrale de apă., colectivităţi de copii.
~ Este obligatoriu controlul prin 3 coproculturi, după vindecarea clinică.
~ În bolile infecţioase regimul alimentar trebuie alcătuit astfel încât să se acopere nevoile calorice
bazale, la care se adaugă consumul suplimentar energetic necesar astfel:
o 10-30% în raport cu starea de agitaţie.
o 13% pentru fiecare grad de temperatură peste 37°C.
o 10% pentru distrucţii celulare.
→ Regimul alimentar trebuie să cuprindă toate principiile alimentare şi să aibă o valoare calorică
adecvată.
→ Alimentele trebuie să fie preparate dietetic.
→ Regimul trebuie să cuprindă raţia normală de: proteine, glucide, lipide, vitamine, săruri minerale.
→ În raţia alimentară a bolnavului infecţios se recomandă:
~ Glucide în cantitate de 60-70% din raţia alimentară.
~ Proteine în cantitate de 20% din raţia alimentară.
~ Lipidele sunt recomandate în cantitate mai redusă.
o Cantitativ, regimul alimentar al bolnavilor infecţioşi nu trebuie să scadă sub 1800
calorii/24 ore, iar aportul zilnic de proteine să nu scadă sub 40-50 cg/kg/24 ore.
o Alimentaţia va fi completă, echilibrată şi suficientă caloric şi vitaminic.
~ Este important să se asigure vitaminele după cum urmează:
o Vitamina C = 50 mg. Vitamina B1 = 25 mg. Vitamina B2 = 6 mg.
o Vitamina PP = 80 mg. Vitamina K = 20 mg.
o Necesităţile vitaminice vor fi acoperite prin alimente, dar şi prin administrare
medicamentoasă.
~ În bolile infecţioase au loc pierderi ridicate de apă şi electroliţi, de aceea este important să se
asigure echilibrarea hidroelectrolitică.
→ Regimul alimentar.
~ Prima zi şi a doua zi:
o Mic dejun. Ceai de mentă sau sunătoare cu 3% zahăr. Brânză de vaci. Pâine prăjită.
o Dejun. supă de legume strecurată. orez fiert. brânză de vaci.
o Cină. Orez fiert cu sare. Ceai cu 3% zahăr.
Între mese bolnavul va bea lichide pentru rehidratare.
Pe măsură ce numărul scaunelor scade şi apar fecalele, regimul alimentar se
diversifică, adăugându-se: carne fiartă de pasăre sau de vită, cartofi, ciorbe,
mere rase prin răzătoare de sticlă, evitându-se laptele, dulciurile, crudităţile cu
conţinut mare de celuloză (varză, mazăre, fasole).
~ A treia zi:
o Mic dejun. Pâine prăjită. Ceai de mentă sau sunătoare cu zahăr 3%. Brânză de vaci,
telemea, caş.
o Dejun. Ciorbă. Rasol de carne de vită sau pasăre.
o Cină. Macaroane cu brânză. Cartofi fierţi. Ceai cu 3% zahăr.
~ A patra zi:
o Mic dejun. Pâine prăjită. Ceai de mentă sau sunătoare cu 3 % zahăr. Brânză de vaci,
telemea, caş.
o Dejun. Ciorbă. Macaroane cu carne.
o Cină: Ceai cu 3% zahăr. Orez cu sos din suc de roşii.
~ *** Pacientul în perioada de convalescenţă va urma acelaşi regim, evitându-se alimentele bogate
în celuloză, mezelurile, conservele, alcoolul timp de 7-10 zile.
PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA
EXAMENUL CLINIC
→ Pregătirea materialelor, documentelor şi a salonului pentru examenul clinic şi vizita medicală:
~ Scop:
Asigurarea unui climat favorabil pentru examinarea bolnavului.
Ameliorarea stării generale.
~ Materiale necesare:
Stetoscop. Spatulă linguală. Oglindă frontală. Tensiometru. Ciocan de reflexe.
Sursă de lumină, lanternă. Termometru. Mănuşi sterile.
Creion dermatograf pentru notări pe piele. Panglică metrică. Tăviţă renală. Alcool.
Prosop.
Alte instrumente şi materiale funcţie de natura examenului şi de recomandările medicului.
~ Pregătirea:
Se pregătesc materialele şi instrumentele necesare şi se verifică funcţionalitatea lor.
Se pregătesc regiunile pansate (prin îndepărtarea pansamentului) pentru vizită.
Se pregătesc materiale pentru recoltări bacteriologice – acolo unde este cazul.
~ Pregătirea documentele medicale:
Se pregătesc foi de observaţie. Foi de temperatură.
Adnotări relativ la medicaţia şi alimentaţia bolnavilor.
Rezultatele examenelor de laborator. Filme radiologice etc.
~ Pregătirea salonului:
Se asigură curăţenia şi dezinfecţia. Se face ordine în salon. Se aeriseşte.
Se verifică urinarele, scuipătorilor – se schimbă cu altele curate şi sterile.
Se asigură temperatura optimă în salon.
Se asigură liniştea – eventual afişând pe uşă inscripţia Vizita – nu intraţi.
→ Pregătirea bolnavului şi a produselor biologice pentru vizita medicală:
~ Scop: Climat favorabil între medic şi bolnav. Obţinerea cooperării bolnavului.
~ Materiale necesare:
Bazinet. Apă caldă, săpun, prosop. Lenjerie curată, paravan, învelitoare de molton.
Recipiente pentru captarea produselor biologice.
~ Pregătirea bolnavului:
Se explică utilitatea examenului şi comportamentul în timpul vizitei.
Pentru captarea urinei, scaunului sau altor produse se izolează patul cu paravan.
Se face toaleta locală şi se schimbă la nevoie lenjeria.
Se ajută bolnavul să ia poziţiile indicate de medic. Se reface patul.
~ Pregătirea produselor:
Se pot păstra pentru vizită produsele eliminate cu puţin timp înainte sau dacă se consideră
că sunt patologice.
Păstrarea se face într-o încăpere răcoroasă, în recipiente acoperite şi etichetate.
→ Asistenta va ajuta bolnavul pe timpul vizitei şi al examenul clinic susţinându-l, asigurându-i poziţia,
învelindu-l, izolându-l etc.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU FEBRĂ - HIPERTERMIE
→ Hipertermia este temperatura corpului peste valoarea normală de 370C considerată la adult.
→ Manifestări:
~ Subfebrilitatea – menţinerea temperaturii corporale între 37-380C.
~ Febră moderată - menţinerea temperaturii corporale între 38-390C.
~ Febră ridicată – menţinerea temperaturii corporale între 39-400C.
~ Hiperpirexie – menţinerea temperaturii corpului peste 400C.
~ Frisoane – contracţii musculare puternice cu senzaţie pronunţată de frig.
~ Tegumente roşii calde, umede – pielea la început este palidă, apoi roşie, caldă, apoi transpirată.
~ Piloerecţie – piele de găină la senzaţia de frig.
~ Sindrom febril – o grupare de semne ca: cefalee, tahicardie, tahipnee, inapetenţă, sete, oligurie,
urini concentrate, convulsii, halucinaţii, dezorientare, delir.
~ Erupţii cutanate – macule, papule, vezicule, întâlnite în bolile infecţioase.
Plan de îngrijire – îngrijirea pacientului cu hipertermie
Obiective de îngrijire Intervenţii aplicate
- Aerisirea încăperii.
- Asigurarea îmbrăcămintei lejere.
- Aplică comprese reci, împachetări reci, pungă cu gheaţă, frecţii
Pacientul să-şi menţină
alcoolizate.
temperatura corpului în
- Încălzeşte pacientul în caz de frisoane.
limite fiziologice.
- Administrează medicaţia recomandată de medic: antiaritmice,
antibiotice.
- Recoltează la recomandare hemoculturi, hemogramă, VSH, spută.
Pacientul să fie - Calculează bilanţul ingesta-excreta pe 24 ore.
echilibrat - Serveşte pacientul, înaintea tehnicilor de recoltare şi examinare.
hidroelectrolitic.
- Schimbă ori de câte ori este nevoie lenjeria de corp şi de pat.
Pacientul să aibă o stare - Menţine igiena tegumentelor.
de bine fizic şi psihic. - Pregăteşte psihic pacientul înaintea tehnicilor de recoltare şi
examinare.
~ Soluţii poliminerale – Ringer – care conţine NaCl şi CaCl2 sau soluţie Ringer lactat care mai
conţine şi lactat de sodiu.
→ Reechilibrarea electrolitică urmăreşte:
~ Corectarea deficitului de Na, se poate face cu soluţii izotonice, cantitatea de Na administrată va fi
în funcţie de ionograma serică, urinară, a lichidelor pierdute.
~ Corectarea deficitului de K se face cu soluţie Ringer.
~ Corectarea hipopotasemiei.
~ Corectarea echilibrului acido-bazic se va face prin tratamentul patologic precum şi tratament
specific cu perfuzie cu soluţie molară 8,4% de bicarbonat de Na sau soluţie 0,3 molară de THAM.
→ Necesarul de calorii.
~ Necesarul de calorii pentru un bolnav cu operaţie medie este de 2000-3000 calorii pe zi, iar la
operaţiile mari de 3000-4000 calorii pe zi. La această necesitate se adaugă încă 10-30% pentru
stările de agitaţie şi 13% pentru fiecare grad de temperatură care depăşeşte 370C.
~ Calea cea mai eficientă de administrare este calea naturală – orală, din nefericire de cele mai
multe ori, cel puţin în primele zile postoperator, nu poate fi folosită de bolnavul operat. Cea mai
folosită cale este calea intravenoasă prin perfuzie.
→ Reluarea alimentaţiei:
~ Dieta să fie cât mai bogată, cu aport caloric mai mare, hipoproteic;
~ Regim de 2100-2600 cal/zi,
~ Sunt interzise mesele în cantitate mare – se vor da mese mici şi dese;
~ Hidratarea orală va putea începe după 3 ore de la operaţie.
o Prima zi: apă, limonadă, ceai
o A doua zi: 2-3 linguri la oră din aceleaşi lichide
o A treia zi: proporţia lichidelor se măreşte
o A patra şi a cincia zi: se mai adaugă lapte diluat, iaurt, griş, unt proaspăt, supe
strecurate,
~ Treptat se adaugă 1-2 ouă fierte moi, pireu de cartofi, biscuiţi, compot de fructe, brânză de vaci
proaspătă, pâine albă veche de o zi.
~ Dacă starea bolnavului nu o permite alimentaţia se face mai lent la început lichidă, lactată, cu
consistenţă moale, fără fibre celulozice sau musculare, nestimulentă a kineticii şi secreţiei
gastrice.
~ Sunt contraindicate alimentele grase, conservele, prăjelile, condimentele, alcoolul, tutunul.
→ Observaţii:
~ Reluarea alimentaţiei după intervenţii pe tubul digestiv trebuie să ţină cont de faptul că tubul
digestiv trebuie lăsat în repaus 2 până la 5 zile.
~ Din ziua a treia postoperator se vor administra bolnavului numai lichide neîndulcite, preferabil
reci. În zilele ce urmează, alimentele ingerate vor fi din ce în ce mai consistente, iar din ziua a 5-a
dacă bolnavul nu varsă, a avut scaun, nu sughite, nu are meteorism abdominal alimentaţia va
începe să fie progresiv cea normală, bogată în proteine.
de contact, perne de diferite dimensiuni, colaci de cauciuc, oxid de zinc cu vitamina A+D 2 pentru
tegumente, talc.
~ Scuturarea zilnică a patului sau ori de câte ori este nevoie.
~ Aparate de semnalizare – sonerii – la îndemână.
~ Cămaşă de corp descheiată în spate.
~ Spălarea tegumentelor zilnic, la pat → stimulează circulaţia, asigură confortul, previne
complicaţiile etc. Igiena mâinilor înainte de servirea mesei, după eliminări. Igiena părului 1-2 ori
pe săptămână.
~ Toaleta cavităţii bucale după fiecare masă.
~ Toaleta perineală – ori de câte ori este nevoie (după eliminări) respectând pudoarea bolnavului.
→ Alimentaţia bolnavilor:
~ Se face la pat → activ sau pasiv. Se respectă stric orarul servirii meselor.
~ Alimentarea pasivă se va face după servirea mesei celorlalţi bolnavi. Servirea se va face cât mai
estetic.
~ Se dă o alimentaţie bogată în proteine, adaptată vârstei, stării bolnavului, bogată în vitamine.
~ Consum de lichide 1,5-2 l pe zi.
→ Supravegherea funcţiilor vitale:
~ Se urmăresc şi se notează zilnic funcţiile vitale şi vegetative – puls, respiraţie, tensiune arterială,
temperatură, diureză, scaun, aspectul tegumentelor, mucoasele.
~ În cazul aparatelor gipsate se va urmări şi semnala apariţia edemelor la extremităţile libere ale
membrelor.
~ Eliminările paraclinice, tratamentele vor fi executate la pat sau bolnavul va fi transportat cu patul
la serviciul respectiv.
→ Prevenirea escarelor:
~ Escarele – leziuni tegumentare ale tegumentelor interpuse între două planuri dure (os şi pat) →
sunt complicaţiile de temut la bolnavii imobilizaţi timp îndelungat la pat, mai ales la persoanele
corpolente.
~ Se verifică sistematic zonele predispuse escarelor.
~ Se schimbă poziţia (2-3 ore), se asigură igiena strictă a tegumentelor.
~ Se favorizează circulaţia periferică prin masaj.
~ Masajul favorizează vascularizaţia profundă şi superficială, îndepărtează celulele descuamate,
rehidratează pielea, creează o stare de bine, înlătură durerea şi ajută la regăsirea forţei şi
energiei.
~ Se indică masaj la toţi bolnavii imobilizaţi care prezintă factori de risc.
~ Masajul se face întotdeauna după ce bolnavul a fost spălat şi i s-a schimbat patul. Se face pe o
tonă mai mare decât zona interesată. Masajul nu trebuie să fie dureros, iar durata lui va fi de
aproximativ 15 minute.
~ Masajul este contraindicat în febră, cancer, infecţii ale pielii, septicemie.
→ Tratamentul curativ al escarelor şi prevenirea complicaţiilor:
~ Se îndepărtează la timp sfacele tegumentare, puroiul din plăgi şi se pansează steril. Se combat
infecţiile cu soluţii dezinfectante.
~ Se asigură eliminările ritmice, regulate, servirea la timp.
~ Se combat pneumoniile hipostatice prin ridicarea în şezut a bolnavului şi gimnastică respiratorie
de mai multe ori /zi.
~ Atrofia muşchilor şi scăderea tonusului organismului se previn prin fricţionări cu alcool diluat pe
toată suprafaţa corpului.
~ Stomatita se previne prin întreţinerea igienei cavităţii bucale, clătirea cu apă bicarbonatată 30%,
clătirea gurii cu apă mentolată.
~ Constipaţia se previne prin stimularea tranzitului intestinal prin mijloace naturale pentru a nu
obişnui bolnavul cu purgative sau clisme.
~ Deformările articulare, anchilozele, poziţiile vicioase se previn prin poziţii corecte şi mobilizare
pasivă şi activă cât mai precoce.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU VĂRSĂTURI
→ Definiţie:
Vărsătura reprezintă evacuarea conţinutului gastric pe gură.
~ Tratamentul curativ este medical.
~ Un astfel de bolnav trebuie internat imediat în spital, sub o riguroasă observaţie medicală.
→ Cauze:
~ Intoxicaţii. Mese copioase. Boli ale aparatului digestiv.
~ Urgenţe chirurgicale sau medicale:
▪ Abdomen acut → apendicită acută, colecistită acută, pancreatită acută, ocluzie
intestinală, ulcer perforat, peritonită.
▪ Edem cerebral şi hipertensiune intracraniană cauzate de → encefalopatie hipertensivă,
hemoragii, tromboze cerebrale, abces cerebral, tumori cerebrale, encefalite, meningite
(vărsăturile de origine cerebrală nu sunt precedate de greaţă şi se produc fără efort).
▪ Infarct de miocard.
▪ Intoxicaţii acute. Infecţii acute.
▪ Boli cronice gastro-intestinale, hepatobiliare, pancreatice. Insuficienţă renală etc.
→ Aprecierea gravităţii vărsăturilor:
~ Deshidratare. Demineralizare. Starea generală alterată. Tegumente şi mucoase uscate.
~ Tahicardie, tulburări de ritm. Hipotensiune arterială. Dispnee cu polipnee.
~ Oligurie. Tulburări nervoase – somnolenţă, convulsii, comă.
~ Pentru eficienţă maximă, intervenţiile trebuie aplicate imediat şi trebuie tratată cauza.
→ Conduita de urgenţă:
~ Nu se părăseşte bolnavul când varsă.
~ Asistenta ajută pacientul în timpul vărsăturii.
~ Păstrează produsul captat în tăviţa renală – pentru vizită sau pentru laborator.
~ La indicaţia medicului aplică măsuri adresate bolii de bază.
~ Instituie perfuzia cu ser fiziologic – funcţie de gravitatea stării bolnavului.
~ Administrează medicaţie antiemetică – de preferat injectabile sau sub formă de supozitoare.
~ Aplică măsuri de deşocare dacă este cazul.
→ Asigurarea condiţiilor de spitalizare.
~ Bolnavii cu trebuie izolaţi în rezerve datorită simptomatologiei.
~ Saloanele trebuie să fie bine încălzite pentru a se putea aerisi cât mai frecvent, fără să scadă
temperatura aerului. Se asigură repaus la pat.
~ Se preferă o cameră izolată sau secţia de terapie intensivă.
~ Poziţia optimă în pat este semişezând sau şezând în timpul vărsăturilor. Sau decubit dorsal cu
capul într-o parte – cât mai aproape de marginea patului.
~ Se asigură la îndemână vase colectoare. Se protejează patul cu muşama şi aleză.
~ Se îndepărtează proteza dentară mobilă dacă există.
~ Se recomandă evitarea eforturilor intelectuale.
~ Se va asigura o strictă igienă a bolnavului şi a lenjeriei acestuia.
~ Pentru atenuarea senzaţiei de greaţă se recomandă bolnavului să inspire profund.
→ Prevenirea incidentelor şi accidentelor:
~ Plăgile operatorii abdominale → vor fi comprimate uşor cu mâna în timpul vărsăturilor.
~ La bolnavii inconştienţă vărsăturile devin periculoase prin posibilitatea de aspiraţie a conţinutului
gastric. Se întoarce capul în partea stângă sau la nevoie se introduce o sondă de aspiraţie
gastrică.
~ Dacă vărsătura a fost aspirată în căile respiratorii se face imediat aspiraţie şi se aşează bolnavul
în poziţie declivă pentru drenaj postural.
~ Dacă vărsăturile sunt cauzate de ingestia unor substanţe toxice se face imediat spălătură gastrică.
→ Îngrijirea bolnavului după vărsătură:
~ Se îndepărtează vasul colector. Se şterg tegumentele bolnavului.
~ Se oferă un pahar cu apă aromată pentru clătirea gurii. Se face toaleta tegumentelor.
~ Se schimbă lenjeria murdară şi se aranjează patul. Se aeriseşte salonul.
~ Se aşează bolnavul în repaus.
~ La bolnavii inconştienţi se va îndepărta toate resturile din gură sau faringe cu tampoane curate.
→ Tratament medicamentos.
~ Se pregătesc medicamentele necesare pentru combaterea simptomatică a vărsăturilor:
Plegomazin3-4 f pe zi i.m., Clordelazin 1 dj. Emetiral drajeu sau supozitor, Reglan 1-2 f pe zi,
papaverină f s.c., i.m. sau i.v. lent în 15 minute cu ser glucozat 33%, atropină 1-3 f pe zi,
Scobutil 3-4 cp sau supozitor.
~ Nu se combat vărsăturile din intoxicaţii sau toxiinfecţii alimentare.
→ Corectarea tulburărilor electrolitice:
~ Se suspendă alimentaţia.
~ Se începe alimentaţia parenterală cu ser glucozat de diferite concentraţii, hidrolizate proteice,
amestecuri de aminoacizi, vitamine, electroliţi.
~ Bolnavii cu vărsături nu pot fi alimentaţi pe sondă.
~ Rehidratarea orală se va face treptat, cu cantităţi mici de lichide reci, oferite cu linguriţa.
~ Se poate da apă, apă minerală, limonadă, sucuri de fructe sau bucăţi de gheaţă.
~ Se pot da lichide fierbinţi – ceai, supe sărate de legume.
~ Reechilibrarea hidroelectrolitică se face în funcţie de simptomatologie şi de rezultatele de
laborator, ionogramă serică, rezervă alcalină.
→ Recoltări de produse biologice:
~ Se recoltează sânge pentru determinare de rezervă alcalină, ionogramă, hematocrit, uree.
~ Prin rezultate se poate pune în evidenţă: hemoconcentraţia, hiposodemia, hipocloremia,
hipopotasemia, alcaloza metabolică.
~ La nevoie se pot recolta şi vărsăturile.
→ Urmărirea şi determinarea funcţiilor vitale şi vegetative:
~ Se măsoară temperatura, pulsul, tensiunea arterială – se notează valorile în foaia de temperatură.
~ Se observă caracterul vărsăturilor – numărul, cantitatea, aspectul.
~ Se determină diureza pe 24 ore.
~ Se face bilanţul hidric.
~ Se observă caracterul scaunului eliminat.
→ Observaţii:
~ Asistenta va monitoriza cu stricteţe pierderile de lichide – prin urină, scaun, vărsături – la care va
adăuga cantitatea de aproximativ 800-1500 ml, reprezentând pierderile prin respiraţie şi
perspiraţie.
SONDAJUL DUODENAL
→ Definiţie
~ Tubajul duodenal reprezintă introducerea unei sonde Einhorn dincolo de pilor, realizând o
comunicare între duoden şi mediul exterior.
→ Scop:
~ Poate avea, în general, scop explorator, terapeutic, evacuator, alimentar.
→ Materiale necesare:
~ Materiale de protecţie. Pătură rulată.
~ Einhorn sterilă. Pensă hemostatică. Tăviţă renală. Stativ cu eprubete.Seringi. Sulfat de magneziu,
eter.
→ Pregătirea pacientului:
~ Pregătirea psihică constă în informarea şi explicarea tehnicii.
~ Pentru pregătirea fizică se cere pacientului să nu mănânce. Se protejează bolnavul şi lenjeria de
corp şi de pat.
~ Se îndepărtează proteza dentară – dacă este mobilă. Pacientul va susţine sub bărbie tăviţa
renală.
→ Execuţia tubajului:
~ Se introduce sonda duodenală cerând bolnavului să respire adânc, cu gura deschisă şi să înghită
de câteva ori până ce sonda trece în esofag. Se continuă înaintarea la marcajul de 45 cm la
arcada dentară. În continuare se aşează pacientul în decubit lateral drept, cu coapsele flectate pe
bazin şi cu o pătură făcută sul sub rebordul costal.
~ Se continuă înghiţirea sondei până ce ajunge la marcajul de 60-65 cm. Introducerea sondei se
face fără a grăbi, cu ritm de 1-2 cm la 3-5 minute. Diviziunea 75 cm se află la arcada dentară →
sonda se consideră în duoden.
~ Se verifică poziţia sondei:
▪ Se extrage suc duodenal cu bilă.
▪ Se insuflă aer sau pe sondă → după 1 minute se recuperează prin extragere dacă
sonda a ajuns în duoden numai 20 ml.Control radiologic.
→ Îngrijirea bolnavului după tehnică:
~ După terminarea tehnicii se pensează sonda şi se extrage cu blândeţe, dar ferm, având grijă ca
bolnavul să nu aspire secreţiile.
~ Se şterg mucozităţile de pe tegumente şi se îndepărtează materialul folosit.
~ Se oferă pentru clătirea gurii un pahar cu apă aromată.
→ Accidente posibile:
~ Înnodarea sondei datorită contracţiilor pereţilor stomacali în timpul senzaţiei de vomă,
încolăcirea sondei în stomac, greaţă şi vărsături, precum şi imposibilitatea drenării sucului
duodenal.
Tubajul duodenal Melzer-Lyon
→ Explorarea căilor biliare pot să verifice şi permeabilitatea căilor biliare. În practică se utilizează:
proba Melzer-Lyon, proba tubajului duodenal minutat. Greu de suportat la bolnavii cu litiază biliară,
poate contribui la declanşarea unor colici prin administrarea de ulei sau sulfat de Mg.
→ La 60-90 minute de la introducerea sondei în stomac, la capătul liber al sondei apare bila A
coledociană, de culoare galben-aurie, care se recoltează într-o eprubetă. Se introduce prin sondă 40
ml soluţie de sulfat de magneziu 33% sterilă încălzită la temperatura camerei pentru a favoriza
drenarea bilei veziculare. Se închide sonda 15 minute, după care se colectează 30-40 ml bilă
vâscoasă (în staza sau atonia veziculară bila B se poate evacua în cantitate de cca. 80-100 ml) de
culoare castanie, tulbure – bila B veziculară. Culoarea bilei B poate fi verde sau verzuie dacă staza
este însoţită de infecţia veziculară biliară. Bila este transparentă, dar cu multe flocoane de mucus în
caz de colecistită şi devine tulbure în colecistitele grave. După evacuarea bilei B se colectează o bilă
clară care provine direct din ficat – bila C hepatică.
→ Mostrele de bilă recoltate în eprubete separate se trimit imediat la laborator pentru a fi supuse
examinării biochimice, morfologice şi parazitologice. Dacă se trimite cu întârziere se vor altera
elementele celulare şi se pot distruge paraziţii (Lamblia) prin răcirea mediului şi pierderea
mobilităţii.
Tubajul duodenal minutat
→ Sondajul duodenal minutat este o metodă dinamică. Recoltarea sucului duodenal se face concomitent
cu supravegherea şi notarea diverselor reacţii din partea bolnavului: senzaţii dureroase, greaţă etc.
→ Pentru sondajul duodenal minutat se pregătesc şi un stativ cu două rânduri de câte 8 eprubete, 50 ml
soluţie de MgSO4 33% şi 50 ml ulei de măsline.
→ Se introduce sonda în duoden şi după ce începe să se scurgă bila A se injectează prin sondă 40 ml din
soluţia călduţă de sulfat de magneziu 33%, apoi se închide capătul liber al sondei pentru 5 minute.
→ Se deschide sonda şi se introduce capătul ei, pe rând în primele 8 eprubete lăsând să se scurgă bila în
ele câte 5 minute pentru fiecare eprubetă – total 40 minute.
→ Se introduce pe sondă 40 ml ulei călduţ, se pensează din nou sonda pentru 5 minute, apoi se deschide
sonda şi se introduce capătul sondei în cel de-al doilea rând de 8 eprubete – câte 5 minute în fiecare
eprubetă – timp total 40 minute.
→ Se notează cantitatea sucului recoltat, culoarea, senzaţiile dureroase apărute.
→ Cele două serii de eprubete recoltate, etichetate, împreună cu tabelul completat vor fi prezentate
medicului şi apoi trimise la laborator.
→
EVALUAREA - STABILIREA VÂRSTEI SARCINII
→ Criterii de calcul a vârstei sarcinii:
1. Data coitului fecundant:
Se adaugă la data respectivă 280 de zile sau 40 de săptămâni. Sau se numără lunile.
2. Data ultimei menstruaţii:
Ovulaţia se produce la 10-12 zile după apariţia menstruaţiei.
Se adaugă la dată ultimei menstruaţii 10 zile (data calendaristică reprezintă începutul
sarcinii) şi apoi 9 luni (ex. 15 martie + 10 zile = 25 martie + 9 luni = 25 decembrie).
Condiţii: data ultimei menstruaţii să fie certă, ciclurile menstruale să fie regulate.
3. Înălţimea fundului uterin:
Este singurul semn obiectiv şi cel mai important pentru stabilirea vârstei sarcinii.
Reprezintă distanţa dintre fundul uterin şi marginea superioară a simfizei pubiene.
În primul trimestru de sarcină măsurarea uterului se face în raport cu volumul uterin numai
prin tact vaginal. Din luna a IV-a măsurarea se face pe abdomen pe linia mediană, în raport
cu simfiza pubiană, cu panglica metrică.
Valoarea se împarte la 4, iar la rezultat se adaugă o unitate.
Se obţine vârsta sarcinii în luni.
Ex.:
- Distanţa de 32 cm.
- 32 : 4 = 8.
- 8 + 1 = 9 luni.
4. Data primelor mişcări fetale
Primele mişcări fetale se marchează la gravide după luna a V-a.
La multipare se percep la 4 luni. La primipare se percep la 4 ½ luni.
→ Vârsta sarcinii stabilită prin volumul uterului
Fundul uterului:
2 luni Uterul cât o portocală, formă sferică.
3 luni Uterul cât un cap de făt. 8 cm deasupra simfizei pubiene.
4 luni Fundul uterului este la aproximativ jumătatea 4 cm sub ombilic
distanţei dintre simfiza pubiană şi ombilic. 12 cm deasupra simfizei pubiene.
5 luni La ombilic.
6 luni Fundul uterului este la aproximativ jumătatea 4 cm deasupra ombilicului.
distanţei dintre apendicele xifoid şi ombilic. 20 cm de la simfiza pubiană.
8 luni 4 cm sub apendicele xifoid.
28 cm deasupra simfizei pubiene.
8 ½ luni Circumferinţa abdomenului la nivelul La nivelul apendicelui xifoid
ombilicului este de 92 cm. 32 cm deasupra simfizei pubiene.
9 luni Fundul uterului coboară datorită formării 4 cm sub apendicele xifoid.
segmentului inferior şi a fixării craniului fetal 28-30 cm deasupra simfizei pubiene.
la bazin
Uterul creşte în medie cu 4 cm lunar.
Definiţie Înregistrarea grafică a fenomenelor biolectrice din cursul unui ciclu cardiac.
Este o metodă de diagnostic.
Aparat Electrocardiograf de diferite tipuri.
Legătura cu bolnavul se face printr-un cablu la care sunt ataşate plăcuţele
metalice – 10 electrozi – pentru înregistrarea a 4 derivaţii standard şi
unipolare şi 6 derivaţii precordiale.
Înregistrarea Diagrama este numită electrocardiogramă .
Înregistrarea se face pe hârtie specială imprimată cu sistem de coordonate.
În practică se înregistrează 12 derivaţii:
3 derivaţii bipolare – D1, D2, D3.
3 derivaţii unipolare de membre notate aVR, aVL, aVF.
6 derivaţii precordiale notate V1, V2, V3, V4, V5, V6.
aVR – derivaţia unipolară a braţului drept.
aVL – derivaţia unipolară a braţului stâng.
aVF – derivaţia unipolară a piciorului stâng.
Pregătirea Se explică bolnavului necesitatea efectuării tehnicii, apoi bolnavul va fi aşezat
bolnavului în decubit dorsal, relaxat fizic şi psihic. Temperatura camerei să fie de circa
200, tegumentele vor fi degresate cu alcool, iar electrozii puşi în contact cu
membrele pe regiuni nepăroase prin intermediul unor fâşii de pânză udate cu
soluţie salină (clorură sau bicarbonat de Na).Se înlătură factorii emoţionali.
Se transportă bolnavul în sala de înregistrare – de preferinţă cu căruciorul –
cu 15 minute înainte.
Pacientul va fi culcat în decubit, comod, cu musculatura complet relaxată.
Montarea Se montează pe părţile moi ale extremităţilor plăcilor de metal ale electrozilor.
electrozilor pe Între placa electrodului şi tegument se aşează o pânză înmuiată în soluţie de
bolnav electrolit (o lingură de sare la un pahar cu apă) sau pastă specială pentru
electrozi.
Fixarea electrozilor se face în felul următor:
o Montarea electrozilor pe membre:
Roşu – mâna dreaptă.
Galben – mâna stângă.
Verde – picior stâng.
Negru – picior drept.
o Montarea electrozilor precordiali:
V1 – spaţiul IV intercostal pe marginea dreaptă a sternului.
V2 – spaţiul IV intercostal, pe marginea stângă a sternului.
V3 – între V2 şi V4.
V5 – la intersecţia liniei orizontale dusă din V4 cu linia axilară
anterioară stângă.
V6 - la intersecţia liniei orizontale dusă din V4 cu linia axilară
mijlocie stângă.
Notarea Asistenta notează pe electrocardiogramă numele şi prenumele, vârsta, sexul,
electrocardiogramei talia, greutatea, medicaţia folosită, data şi ora înregistrării, viteza de
derulare, semnătura celui care a înregistrat.
Interpretare Pe o electrocardiogramă se definesc:
o Unde – numite convenţional P, Q, R, S, T, U.
o Segmente – distanţa dintre două unde (PQ), (ST).
o Intervale – undă + segment (PQ = P + segmentul PQ), (OT = unda
QRS + segmentul ST + unda T), (TP = linie izoelectrică).
Linia izoelectrică este linia cu potenţial electric zero.
Undele situate deasupra liniei izoelectrice sunt pozitive, cele care se găsesc
ESCARELE DE DECUBIT
→ Definiţie:
~ Escara este o leziune profundă a ţesuturilor prin irigarea insuficientă datorită compresiunilor
lor mai îndelungate, între proeminenţele osoase şi un plan dur.
~ Escarele pot să apară în câteva ore sau în câteva zile în funcţie de factorul de risc şi de toleranţa
pielii la tensiune îndelungată.
→ Cauzele escarelor:
~ Escarele sunt cauzate de: umezeală, căldură excesivă, cutele lenjeriei, resturi alimentare sau de
aparat gipsat. Cauzele escarelor pot fi: generale, locale, favorizante.
~ Escara apare la vârstnici cu afecţiuni neuro-psihice sau la bolnavii cu accidente vasculare
cerebrale repetate.
→ Regiunile predispuse la escare sunt:
~ În decubit dorsal:
o Regiunea occipitală. Regiunea omoplaţilor. Regiunea sacrală. Regiunea fesieră.
o Regiunea coatelor. Regiunea călcâielor.
~ În decubit lateral:
o Regiunea temporală şi retroauriculară. Umăr. Regiunea trohanteriană.
o Regiunea internă şi externă a genunchilor. Regiunea maleolară internă şi externă.
~ În poziţie decubit ventral:
o Regiunea claviculară. Regiunea sternală. Crestele iliace. Genunchi. Haluce.
~ În poziţie şezând: Regiunea ischiatică.
→ Metode de prevenire a escarelor:
~ Toaleta zilnică a regiunilor predispuse escarelor. Spălarea zilnică cu apă şi săpun, masarea şi
ungerea regiunilor predispuse escarelor, deoarece pielea unsă se macerează mai greu decât
pielea umedă sau uscată.
~ Fricţionarea cu alcool a regiunilor predispuse. Pudrarea cu talc, local.
~ La bolnavii cu incontinenţă de urină, inconştienţă, se foloseşte sondajul à demeure cu sonda
Foley. Se schimbă lenjeria ori de câte ori este necesar.
~ Schimbarea poziţiei bolnavului la un interval de 30 minute 1 oră, succesiv: decubit dorsal, decubit
lateral drept şi stâng, decubit ventral.
~ Se face la 2-3 ore sau mai des, întorcându-se o foaie de supraveghere a escarelor în care se
notează orele de schimbare şi poziţia. În foaie se mai notează aspectul tegumentelor şi Zona de
masaj.
~ Folosirea materialelor complementare necesare pentru prevenirea escarelor. Se folosesc colaci
de cauciuc, înveliţi în tifon, la nivelul zonelor tegumentare predispuse la escare.
~ Saltele speciale, antidecubit, perne de diverse dimensiuni şi forme pentru regiunile predispuse
escarelor (exemplu pentru genunchi), colaci de cauciuc, colăcei de vată (exemplu pentru călcâie).
~ Pentru ungerea pielii se foloseşte oxid de zinc, vitamină A+D2 şi talc.
~ Se va întinde perfect şi se va schimba lenjeriei la nevoie. Se are în vedere evitarea cutelor lenjeriei
de pat şi lenjeriei de corp.
~ Îndepărtarea din pat a resturilor alimentare şi a obiectelor ce ar putea provoca prin comprimare
tulburări locale circulatorii (nasturi, medicamente, firimituri etc.).
→ Favorizarea vascularizaţiei în zonele comprimate
~ Masajul favorizează vascularizarea profundă şi superficială, îndepărtează celulele descuamate,
destupă glandele sebacee. Rehidratarea pielii se face cu un unguent hidratant masând uşor
regiunile respective. În timpul masajului în cameră trebuie să fie cald, geamurile închise şi nu se
circulă pe uşă.
~ Masajul este contraindicat în febră, infecţii ale pielii, septicemie.
→ Tratamentul curativ este descurajant.
~ Diminuarea presiunii planurilor dure. Îndepărtarea detritusurilor necrotice.
~ Combaterea infecţiei cu sterilizare cu soluţie alcoolică 1% sau rivanol 1%, fenosept, raze
ultraviolete, pudră, îndepărtarea puroiului, administrare de Gentamicină.
→ Observaţii:
~ Asistenta intervine în evitarea apariţiei.
~ Apariţia escarelor reprezintă o catastrofă la bolnavii vârstnici.
~ În profilaxia şi tratamentul escarelor, rămâne programul rotaţiei continue care presupune
îngrijire continuă.
~ Alimentaţia trebuie să fie bogată în proteine şi vitamine pentru a favoriza cicatrizarea. Hidratarea
se va face cu 1,5-2 litri zilnic.
→ Hidratarea.
~ Completarea pierderilor de lichide este elementul esenţial al tratamentului şi îngrijirii bolnavului,
căci deshidratarea însăşi poate duce la IR. Pe de altă parte şi hiperhidratarea poate înrăutăţi
starea bolnavului, deoarece este redusă capacitatea de eliminare a organismului prin insuficienţa
organului excretor principal. La aportul de lichide se vor lua în considerare lichidele din băuturi,
alimente, perfuzie, precum şi apa formată în organism din ţesuturile proprii, numită apă endogenă
care se evaluează la aproximativ 200-400 ml pe 24 ore.
~ Aportul de lichide se stabileşte de la o zi la alta în aşa fel încât bolnavul să scadă în greutate cu o
rată de 300-700 g pe zi. Orice creştere în greutate trebuie considerată ca o retenţie hidrică. De
asemenea orice scădere a Na plasmatic, în absenţa vărsăturilor şi a diareei trebuie considerată ca
hiponatremie de diluţie deci ca o hiperhidratare.
~ Calea de administrare şi compoziţia lichidelor vor fi stabilite totdeauna de medic. Dacă bolnavul
este conştient şi nu are vărsături, hidratarea se face pe cale orală cu lichide zaharate. Dacă
bolnavul are vărsături, după aspirarea conţinutului stomacal se va introduce sonda Einhorn în
duoden şi se va încerca hidratarea picătură cu picătură pe această cale. Aceeaşi cale se va utiliza
şi în caz de comă. Administrarea de clorură de sodiu trebuie să acopere numai pierderile zilnice
datorate transpiraţiilor şi vărsăturilor. Această cantitate nu poate fi mai mare de 1-3 g pe zi.
~ Pentru eventualitatea cumulării K în sânge, asistenţa va avea pregătită soluţia de gluconat de Ca
10%, soluţia hipertonică de glucoză şi insulină.
→ Alimentaţia.
~ Regimul dietetic poate contribui în mare măsură la împiedicarea acumulării produselor azotate
rezultate din procesele de metabolism în organism. Din acest motiv, se vor exclude substanţele
proteice şi sarea din regim. Se va asigura un regim alimentar bogat în glucide (230-300 g) şi
lipide (100-150 g) care să asigure un aport caloric de 2000 cal pe zi.
~ Regimul va cuprinde: orez fiert sub formă de piure, paste făinoase, unt, untdelemn, biscuiţi, zahăr.
~ Se exclud: pâinea, lactatele, ouăle, carnea, peştele, alimentele cu conţinut mare de K – fructe
uscate, sucuri de fructe. Dacă bolnavul nu poate înghiţi sau varsă, de cele mai multe ori uremia
producând intoleranţă digestivă, nutriţia se va asigura pe cale parenterală. Necesarul de calorii
se va acoperi prin perfuzii de soluţii concentrate de glucoză 20-40% - 500-700 ml pe zi, având în
vedere restricţia de lichide la anurici, pe cateter central şi foarte lent pentru a evita hiperglicemia,
asociată cu insulină 20-40 UI pentru un flacon de glucoză administrat subcutanat, fracţionat la 6
ore.
~ În formele hipercatabolice mai ales, bilanţul azotat echilibrat se poate obţine numai cu perfuzii de
aminoacizi esenţiali şi glucoză hipertonă 30-50% pe cateter venos. În aceste forme cantitatea de
azot necesară este de 0,4g/Kg/zi. 1 g azot = 6,25 g proteine, iar raţia calorică de 40-50 calorii pe
zi.
~ Catabolismul proteic poate fi redus şi prin administrarea de testosteron în doză de 25-50 mg pe zi
în tot timpul stadiului oligo-anuric.
→ Tratamentul IRA funcţională:
~ Îndepărtarea cât mai rapidă a cauzelor care au indus IRA funcţională.
~ Refacerea volemiei prin aport parenteral (perfuzii i.v. cu soluţii hidroionice).
~ În cazurile cu hipernatremie se administrează glucoză 5%.
~ În hiponatremie se administrează glucoză 10% sau 20%.
~ În caz de normonatremie se administrează ser fiziologic în cantităţi adecvate.
~ Transfuzii de sânge sau plasmă, substituenţi plasmatici, soluţie Dextran 70.
~ Hemisuccinat de Hidrocortizon.
~ Tratamentul trebuie să vizeze corectarea hipoxemiei, acidozei metabolice, pierderilor electrolitice
(ex. Dopamină).
~ Administrarea diureticelor de ansă (Furosemid) se face numai după refacerea volemiei şi
redresarea hemodinamică.
→ Tratamentul IRA prin necroză tubulară:
~ Tratament preventiv – poate fi aplicat atunci când factorii etiologici sunt detectaţi şi îndepărtaţi
în timp util.
o Furosemidul este folosit în doze repetate începând cu 100 mg şi crescând progresiv
până la 3200 mg pe zi. Furosemidul scurtează durata hiperazotemiei oligurice.
~ Recoltarea sângelui pentru examinări de laborator (pH, uree, rezervă alcalină, ionogramă,
creatinină).
~ Recoltarea urinei pentru examinări fizico-chimice.
~ Urmărirea respiraţiei – respiraţia Kussmaul şi acidoză.
~ Măsoară TA, puls, temperatura, respiraţia – febra şi polipneea pot creşte pierderile de apă.
Măsurarea greutăţii corporale.
~ Efectuarea EKG – în hiperkaliemie.
~ Observarea semnelor de hipocalcemie - semnul Chvostek.
~ Efectuarea bilanţului hidric – intrări-ieşiri.
~ Observarea vărsăturilor – se pierd ioni de Na+, K+, Cl-, apa.
~ Efectuarea îngrijirilor igienice şi servirea la pat cu ploscă, urinar.
~ Prevenirea complicaţiilor. Combaterea convulsiilor.
~ Corectarea dezechilibrelor hidro-electrolitice. Restabilirea diurezei.
~ Împiedicarea acumulării produşilor azotaţi în cazul anuriei şi asigurarea regimului dietetic.
~ Diminuarea catabolismului protidic prin epurare extrarenală hemodializată şi dializă peritoneală.
→ Îngrijirea bolnavilor în perioada de recuperare a funcţiilor renale.
~ IRA reversibilă de obicei, se ameliorează după 12-14 zile. restabilirea funcţiei renale este
semnalată prin reapariţia progresivă a diurezei.
~ În funcţie de cantitatea şi densitatea urinei eliminate precum şi a valorilor ionogramei sanguine şi
urinare se îmbogăţeşte dieta bolnavului cu un aport mai mare de apă, fructe şi zarzavaturi, care
asigură necesitatea de vitamine şi săruri minerale pentru recuperarea pierderilor în condiţii
menajării rinichiului încă bolnav, regimul trebuie să fie hipercaloric, hiperglucidic, normolipidic
şi hipoproteic.
~ Aportul de proteine se va începe cu proteine vegetale, urmate de lactate şi pe urmă carne. Aportul
alimentar şi medicamentos şi Na şi K se va face numai pe baza ionogramei.
~ Pe măsura ameliorării diurezei se ridică în mod corespunzător şi aportul de apă, lăsând bolnavul
să bea la discreţie, dacă diureza a atins 1500 ml /24 ore.
→ Dializa peritoneală.
~ Utilizează ca membrană dializantă pentru epurarea sângelui endoteliu seroasei peritoneale, care
are o suprafaţă de 20.000 cm2. Cu ajutorul unui tub se introduce în cavitatea peritoneală lichidul
de dializă care, după ce traversează suprafaţa endoteliului peritoneal este îndepărtat prin alt tub.
~ Pregătirea instrumentelor şi a materialelor:
~ Toate materialele sunt pregătite steril. Trusă de paracenteză cu 1-2 trocare, ambele prevăzute cu
stilet ascuţit şi mandren bont.
~ 20 flacoane de lichid de dializă de câte 2 l, soluţie utilizată la hemodializă la care se mai adaugă
heparină pentru evitarea obstrucţiei cateterului şi antibiotice pentru a preveni infecţia.
▪ Materiale necesare pentru anestezie, dezinfecţie locală, pansament.
▪ 2 sonde din material plastic lungi de 20 cm, care să poată fi introduse prin canula trocarului
în cavitatea peritoneală, prevăzută cu orificii laterale, la extremitatea care se introduce în
abdomen. Aparat de perfuzat soluţii.
▪ Tub de cauciuc pentru scurgerea lichidului evacuat, vas colector de 10-20 l gradat. Aparat
pentru încălzirea sau menţinerea constantă a lichidului de dializă la temperatura corporală
(baie termostat) sau un vas cu apă fierbinte prin care trece tubul de la aparatul de perfuzie.
▪ Seringă şi medicamente pentru prima urgenţă în caz de accidente.
~ Pregătirea bolnavului:
▪ Pentru pregătirea psihică a bolnavului se administrează un calmant.
▪ Bolnavul îşi goleşte vezica urinară. I se face o clismă evacuatoare.
▪ Bolnavul va fi aşezat comod în pat, deoarece dializa durează 16-20 ore.
~ Tehnica:
▪ Medicul execută paracenteza abdominală în fosa iliacă stângă.
▪ Se adaptează aparatul de perfuzie la un flacon înfăşurat în pernă electrică sau se trece tubul
de perfuzie prelungit în formă de serpentină prin apă fierbinte. Flaconul se fixează la o
înălţime de 2 m,
▪Prin canula trocarului se introduce sonda din material plastic la care se racordează amboul
aparatului de perfuzie şi se dă drumul lichidului.
▪ Sonda şi cu amboul tubului de perfuzie se fixează de peretele abdomenului cu leucoplast, iar
împrejurul locului de pătrundere a tubului în cavitatea peritoneală se aşează o compresă
sterilă îmbibată într-o soluţie dezinfectantă.
▪ Se fixează debitul de 2-3 litri în prima oră.
▪ După ce s-a adunat în cavitatea peritoneală o cantitate de cca. 2 litri lichid, se introduce în
partea dreaptă celălalt tub şi se fixează în peretele abdominal. La această sondă se
racordează tub de scurgere, ce se introduce în vasul colector.
▪ După ce a început să se scurgă lichid în vasul colector – se reglează ritmul în aşa fel încât în
cavitatea peritoneală să se menţină 2 l de lichid.
▪ Asistenta va supraveghea circulaţia lichidelor de dializă. În caz de dureri abdominale va
micşora viteza de administrare.
▪ Controlează pulsul, temperatura, TA, respiraţia.
▪ Cu acest procedee se pot elimina 40-60 g uree şi alte produse de dezasimilaţie. Dializa poate fi
repetată după 48 ore. Starea generală a bolnavului se îmbunătăţeşte considerabil şi se câştigă
4-6 zile pentru recuperarea funcţiilor rinichiului.
~ Dializa peritoneală se poate executa şi printr-un alt procedeu: se face o singură paracenteză
abdominală la 2 laturi de deget sub ombilic, pe linia mediană. În acest caz se introduce soluţie
încălzită la 370 într-un ritm de 2 l în 30 de minute. Lichidul se lasă în peritoneu o oră după care se
elimină lent în 30 minute şi se introduc apoi 2 l. La copil, cantitatea de lichid de dializă care se
introduce este în funcţie de greutate.
~ Trecerea progresivă la un regim dietetic:
▪ Regimul se îmbogăţeşte treptat prin introducerea proteinelor – ouă, lapte, brânză, carne.
▪ Se introduc alimente bogate în potasiu, sucuri de fructe, suc de legume.
▪ Când diureza atinge 1-1,5 l, bolnavul va putea primi regim normal sărat.
▪ Bolnavul poate să bea 500-800 ml lichide peste pierderile zilnice.
▪ Incapacitatea de muncă durează 2-3 luni.
→ Hemodializa (rinichiul artificial):
~ Este cea mai eficace metodă de epurare extrarenală – epurarea sângelui în afara organismului.
~ Pregătirea aparaturii şi materialelor:
▪ Asistenta pregăteşte aparatul pentru executarea hemodializei şi soluţia dializantă formată din
clorură de Na, clorură de potasiu, clorură de Mg, clorură de Ca, bicarbonat de Na şi glucoză,
realizând un mediu uşor hipertonic, cantitatea care se foloseşte o dată este în funcţie de tipul
de aparat (poate fi chiar 100 l).
▪ Se pregăteşte 500 ml sânge izo-grup, proaspăt, instrumentar şi materiale pentru anestezie
locală şi descoperirea chirurgicală a vaselor – de obicei se foloseşte artera radială şi vena de
la acelaşi braţ.
~ Pregătirea bolnavului:
▪ Înainte de începerea intervenţiei asistenta va recolta sânge pentru determinarea ureei,
creatininei, Cl, Na, K, rezervei alcaline, hemogramei, hematocritului.
▪ Bolnavul este aşezat într-un pat comod, deoarece şedinţa durează 6-8 ore. Capul şi toracele
vor fi uşor ridicate, iar membrele superioare fixate în poziţie accesibilă denudării vaselor.
~ Aplicarea tehnicii:
▪ Se introduce în linia arterială a aparatului 1000 ml ser fiziologic heparinmat, steril, pentru
umplerea compartimentului de sânge. Aparatul porneşte circulaţia lichidului de dializă care se
încălzeşte pe parcurs. Se conectează bolnavul la aparat pe linia arterială şi se înlocuieşte
pompa arterială cu un debit de 100-150 ml / minut. Sângele înlocuieşte serul fiziologic din
linia arterială din dializor, care este captat pe linia venoasă într-un recipient.
▪ Asistenta controlează din 15 în 15 minute pulsul, tensiunea arterială, respiraţia, iar din oră în
oră se determină hematocritul pentru depistarea sărilor de hiperhidratare sau hemoliză.
▪ Durata hemolizei pe o şedinţă în medie este de 4-6 ore.
▪ Se urmăreşte funcţionalitatea aparatului pentru că pot surveni unele incidente – ruperea
membranei, scăderea debitului de sânge, coagularea sângelui în aparat.
▪ Într-o şedinţă de hemodializă se pot elimina din organism 60-110g uree şi mari cantităţi de
~ Aspiraţia se face timp de 15 secunde rotind sonda pentru extragerea secreţiilor de pe toată
suprafaţa.
~ Se extrage sonda. Se clăteşte sonda cu o soluţie sterilă prin aspiraţie.
~ Se lasă pacientul în repaus cca. 30 secunde, reamplasând canula pentru oxigenoterapie.
~ Se cere pacientului să respire profund şi să tuşească între aspiraţii.
~ După terminarea aspiraţiei se face igiena cavităţii bucale.
~ Se îndepărtează materialul folosit, se curăţă, se pregăteşte pentru sterilizare
~ Nu se fac aspiraţii în timpul introducerii sondei.
o Alimentaţia să fie compusă din fructe, legume şi proteine, în cantitate normală, cu un aport
redus de lichide.
o Igienă corespunzătoare. Exerciţii fizice moderate – exerciţii musculare, mers etc.
~ Diminuarea anxietăţii.
→ Îngrijiri generale:
~ Supraveghează funcţia respiratorie şi circulatorie pentru o bună oxigenare.
~ Notează valorile de tensiune, temperatură, puls, respiraţie.
~ Asigură condiţiile de mediu şi de igienă.
~ Asistenta învaţă pacientul să:
o Întrerupă consumul de alcool şi tutun.
o Să aibă alimentaţie bogată în fructe şi zarzavaturi.
o Să reducă grăsimile şi clorura de Na din alimentaţie.
~ Asistenta medicală administrează medicaţia prescrisă: tonice cardiace, antiaritmice, diuretice,
vasodilatatoare, hipotensive, antianginoase, anticoagulante. Urmăreşte efectul medicamentelor.
~ Aplică tehnici de favorizare a circulaţiei: exerciţii active, pasive, masaje.
~ Asistenta medicală informează pacientul asupra stadiului bolii sale asupra gradului de efort pe
care poate să-l depună, asupra importanţei continuării tratamentului medicamentos.
~ Exerciţii respiratorii:
o Respiraţie cu presiune pozitivă – respiraţie cu buzele strânse.
o Este eficace în dispneea de efort.
o Poziţia pacientului: ortostatism, şezând, decubit.
~ Diminuarea anxietăţii.
~ Restabilirea forţei şi tonusului muscular. Prevenirea escarelor de decubit.
~ Menţinerea unei poziţii corecte care să favorizeze circulaţia sanguină.
~ CLISMA SIMPLĂ → se efectuează cu apă călduţă, la temperatura de 22-30 0C, utilizând 0,75 –
1,5 l lichid pentru o clismă.
~ Pentru întărirea efectului clismelor se pot adăuga în apă 1-2 linguriţe de săpun fărâmiţat, 2-3
linguri de glicerină, o linguriţă de sare de bucătărie, o linguriţă de ulei de ricin etc. care se
amestecă bine cu apa până la dizolvarea substanţelor solubile.
~ Se evacuează aerul şi prima coloană de apă.
~ Se lubrefiază canula cu o compresă de tifon cu vaselină.
~ Se fixează irigatorul pe stativ.
~ Se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Asistenta îndepărtează fesele bolnavului cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă introduce canula
lubrefiată prin anus în rect10-12 cm, insistând pătrunderea prin mişcări de rotaţie împrejurul
axului longitudinal al canulei, până ce se învinge rezistenţa sfincterului anal. În momentul
pătrunderii prin sfincter, canula trebuie să fie perpendiculară pe suprafaţa subiacentă, ceea ce
necesită ca vârful să fie îndreptat puţin înainte, în direcţia vezicii urinare.
~ Imediat ce vârful canulei a trecut prin sfincter se loveşte de peretele anterior al rectului, din care
motiv extremitatea externă a canulei trebuie ridicată, îndreptând astfel vârful canulei în axa
ampulei rectale. Dacă pe acest parcurs canula întâmpină rezistenţă (plici ale mucoasei), atunci,
fie se va retrage câţiva cm. fie că se va da drumul la apă pentru ca aceasta să facă drum pentru
înaintarea canulei în continuare prin întinderea şi lărgirea rectului, precum şi prin dizolvarea şi
dislocarea maselor de fecale.
~ Se deschide robinetul sau pensa şi se reglează viteza de curgere.
~ Se captează scaunul la pat sau la toaletă.
~ CLISMA ÎNALTĂ → se procedează ca mai sus, doar că se foloseşte o canulă flexibilă de 30-40
cm introdusă în colon, iar irigatorul se ridică la 1,5 m faţă de anus.
~ CLISMA MEDICAMENTOASĂ → se procedează ca la clisma simplă. Se introduc soluţii
medicamentoase introduse în vase izoterme (digitală, clorură de calciu, clorhidrat, tinctură de
opiu, chinină etc.) şi care se absorb la nivelul mucoasei rectale. Se fac microclisme sau clisme
picătură cu picătură cu ritm de 60 picături pe minut, (precedate de clismă evacuatoare cu 1 ½ ore
înainte).
~ MICROCLISMA → 10-15 ml soluţie medicamentoasă se introduce cu seringa adaptată la
canulă.
~ CLISMA ULEIOASĂ → se face cu 200 ml ulei vegetal încălzit la 37 0C în baie de apă. Se
injectează profund. Se indică în constipaţii cronice, fecalom.
→ Îngrijirea bolnavului după tehnică:
~ Se închide robinetul şi se îndepărtează canula şi se aşează în tăviţa renală.
~ Pacientul este rugat să reţină apa 10-15 minute.
~ Pacientul este adus în poziţie de decubit lateral drept, apoi decubit dorsal.
~ Se face toaleta locală după eliminarea scaunului sau după terminarea clismei cu alt scop.
~ Se aeriseşte salonul. Se îndepărtează materialul folosit, se spală şi se sterilizează.
~ Se notează tehnica în foaia bolnavului.
→ Accidente:
~ Dureri.
~ Crampe intestinale → se opreşte pe moment curentul lichidului, se reia după câteva minute.
→ Observaţii:
~ Irigatorul va fi fixat la o înălţime de 0,5 – 1,5 m. De la înălţimea de 1 m, 1 litru de lichid apos
pătrunde în rect în decurs de 5 minute.
~ Pentru reducerea vitezei de scurgere a lichidului, irigatorul va fi ţinut la un nivel inferior.
~ Pentru a uşura reglarea vitezei de scurgere a apei din irigator în colon, este bine că după
pornirea curentului de apă, rezervorul să fie detaşat de pe stativ şi să fie ţinut în mâna stângă
liberă; dacă în cursul intrării apei, bolnava semnalează dureri, crampe intestinale, se opreşte
curentul de apă pentru câteva minute, până ce musculatura colonului se linişteşte, după care se
poate continua clisma.
~ Se va avea grijă să nu pătrundă aer în rect, din acest motiv lichidul din irigator nu se va goli
niciodată, ci, când nivelul apei se apropie de nivelul tubului de scurgere se închide robinetul din
faţa canulei rectale. Nu se foloseşte vată → irită mucoasa rectală.
CĂILE DE HIDRATARE
→ Definiţie:
~ Apa este solventul tuturor substanţelor chimice din organism. În organism întâlnim apă liberă
(circulantă) şi apă fixă (structurală, în molecule).
~ Apa liberă → 50% lichid intracelular, 20% lichid extracelular (15% lichid interstiţial, 5% lichid
plasmatic).
~ Apa circulantă → provine din ingestie de lichide şi din reacţii chimice (apă exogenă şi apă
endogenă).
~ Lichidele şi electroliţii → se elimină prin urină, scaun, transpiraţii sau diferite secreţii.
~ În mod normal este echilibru între lichidele introduse şi cele eliminate → pierdute fiziologic.
~ Patologic se produce dezechilibru hidric şi / sau electrolitic.
~ Reechilibrarea hidrică se face prin HIDRATARE.
→ Scop:
~ Reechilibrarea echilibrului hidric. Corectarea volemiei. Reechilibrarea ionică a plasmei.
→ Căile de hidratare:
~ Calea naturală → orală. Calea rectală → clisma.
~ Calea parenterală → perfuzia (intravenoasă, subcutanată, excepţional intraosoasă).
→ Calea orală:
~ Se asigură apa şi electroliţii necesari.
~ Este contraindicată în stenoza pilorică, vărsături, inflamaţii intraperitoneale, stări de şoc etc.
→ Calea rectală:
~ Se pot administra soluţii hipotone sau izotone sub formă de clismă picătură cu picătură.
~ Înaintea administrării se face clismă evacuatoare (cu 1 ½ ore înainte).
~ Soluţii folosite: ser glucozat 5%, ser fiziologic, ser bicarbonatat 14‰, clorură de potasiu 2%,
soluţie Ringer → pentru hidratare fiziologică.
RADIOGRAFIA DE BAZIN
→ Definiţie:
~ Examinarea radiologică a bazinului se face pe radiografie citită şi interpretată la negatoscop.
→ Scop:
~ Studiul morfologiei şi funcţionalităţii oaselor bazinului.
~ Stabilirea diagnosticului de luxaţie sau fractură.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă şi se explică necesitatea tehnicii.
~ Se explică condiţiile de examinare din serviciul de radiologie.
~ Se dezbracă regiunea inferioară a corpului.
~ Se îndepărtează bijuteriile şi obiectele radioopace.
~ Se ridică pansamentul de pe regiunea interesată. Se îndepărtează prin spălare unguentele.
~ Se poate administra un calmant în cazul traumatismelor care prin mobilizare pod declanşa dureri.
~ Se recomandă clismă evacuatoare → NU SE FACE CLISMĂ ÎN TRAUMATISME RECENTE DE
BAZIN.
→ Tehnică:
~ Se aşează pacientul pe masa de radiologie.
~ Se administrează substanţe de contrast sau se umple cavităţile cu aer sau oxigen pentru
evidenţierea spaţiilor → numai la solicitarea medicului.
~ Se ajută pacientul să-şi menţină poziţiile indicate.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se ajută bolnavul să coboară de pe masă şi să se îmbrace.
~ Se conduce la salon. Se notează tehnica în foaie.
→ Îngrijiri în spital:
~ Se asigură poziţia decubit dorsal. Se menţin libere căile respiratorii.
~ Se face toaleta cavităţii bucale şi se îndepărtează mucozităţile.
~ Se introduc canule faringiene pentru a preîntâmpina căderea limbii.
~ Respiraţie artificială în stop respirator.
~ Se asigură accesul la 1-2 vene şi se instalează perfuzii.
~ Se monitorizează funcţiile vitale şi vegetative: puls, tensiune arterială, respiraţie, temperatură,
reflex de deglutiţie, pupile, comportamentul bolnavului.
~ Se tratează cauza.
TIPURI DE ALIMENTAŢIE
→ Definiţie:
~ Alimentaţia asigură necesarul de principii alimentare pentru întreţinerea ţesuturilor şi pentru
menţinerea energiei indispensabile unei bune funcţionări.
→ Alimentaţia dietetică:
~ Regim de cruţare a intestinului. Regim de cruţare a mucoasei bucale.
~ Regim de cruţare a stomacului. Regim hepatic. Regim renal. Regim cardiac.
~ Regim de supraalimentaţie. Regim hipocaloric. Regim pentru diabetici etc.
→ Moduri de alimentare:
~ În funcţie de starea bolnavului, alimentarea se poate face:
o Activ → bolnavul mănâncă singur, fără ajutor.
1. În sala de mese.
2. În salon – la masă.
3. La pat – pe tavă.
4. La pat – pe masa reglabilă.
o Pasiv → bolnavul mănâncă cu ajutor:
1. După servirea mesei celorlalţi bolnavi.
2. Servirea se face la pat.
o Artificial → alimentele sunt introduse în organism în condiţii nefiziologice.
1. Alimentaţie prin sondă.
2. Alimentaţie prin fistulă.
3. Alimentaţie prin clismă (hidratare).
4. Alimentaţie prin perfuzie.
DEZINFECŢIA
→ Definiţie:
~ Reprezintă distrugerea agenţilor patogeni – virusuri, bacterii, protozoare, fungi – sau condiţionat
patogeno, de pe tegumente şi obiecte din mediu extern.
→ Mijloace de dezinfecţie:
~ Mecanice:
~ Spălarea cu apă şi săpun.
▪ Lenjeria, tegumentele pacientului, mâinile personalului.
~ Îndepărtarea prafului – ştergerea cu cârpa umezită sau aspirare.
▪ Suprafaţa meselor, patul, noptierele, masa de operaţie, pardoselile.
~ Fizice:
~ Radiaţii ultraviolete.
▪ Suprafeţe – masa de operaţie, masa din sala de tratamente, patul, aerul din încăperi.
~ Căldură uscată.
▪ Lenjeria de pat şi de corp prin călcare cu fier încins.
▪ Deşeurile – de pansamente, produse anatomopatologice, seringi şi perfuzoare de unică
folosinţă se incinerează în cuptoare speciale.
~ Căldură umedă.
▪ Lenjeria, vesela, tacâmurile – se fierb 30 minute.
▪ Hainele, saltele, pernele – cu vapori de apă sub presiune.
~ Chimice:
~ Var cloros.
▪ 2% - ştergere – pavimente, pereţi.
▪ 5% - amestecuri cu produse patologice (spută, urină, fecale).
▪ 4-5% - spălare WC.
▪ 4% - submerjare 2 ore – ploscă, urinar. 1% - submerjare 2 ore lenjeria albă.
~ Cloramină.
▪ 2% - ştergere paviment, pereţi. 1% - ştergere chiuvete, băi, căzi.
▪ 1% - ştergere, spălare muşamale şi jucării din cauciuc, plastic.
▪ 0,5% - submerjarea termometrelor. 4% - spălarea plăgilor.
~ Javel.
▪ Submerjare (1-2 tb/10 litri apă) – veselă, lenjerie.
▪ Pulverizare pe suprafeţe mese, paviment, pereţi, fântâni, piscine.
~ Apă oxigennată. 3% - spălarea plăgilor.
~ Permanganat de potasiu. 2/5000 – spălarea plăgilor, mucoaselor.
~ Sodă de rufe. 1-2% - spălare, ştergere veselă, tacâmuri, duşumele.
~ Alcool. Alcool 700 – badijonare, ştergere – tegumente, masa de operaţie, lampa scialitică.
~ Oxicianura de mercur. 1/5000 – spălarea mucoaselor.
~ Septozol. Betadine. Badijonare tegumente, băi dezinfectante.
~ Formol.
▪ Soluţie 2% sau 10g/mmc.
▪ Submerjare, pulverizare, aerosolizare – veselă, pahare, suprafeţe de lucru, săli de
operaţie, saloane, săli de pansamente.
→ Trebuie respectat:
~ Timpul de acţiune. Temperatura de lucru.
~ Concentraţia dezinfectantului. Incompatibilităţile soluţiilor folosite.
~ Rezistenţa germenilor la anumiţi dezinfectanţi.
~ Folosirea mănuşilor de cauciuc la prepararea soluţiilor.
→ Dezinfecţia pielii:
~ Este o etapă obligatorie înaintea execuţiei unor tehnici – injecţii, puncţii, intervenţii chirurgicale.
~ Dezinfecţia se face în trepte: Tehnici cu risc redus de infecţie (injecţii),
~ Tehnici cu risc mediu de infecţie (cateterisme venoase).
Tehnici cu risc mare de infecţie (operaţii, puncţii etc.).
DEZINSECŢIA
→ Definiţie:
~ Reprezintă totalitatea procedeelor de prevenire şi distrugere a insectelor care au rol în
transmiterea bolilor infecţioase – muşte, gândaci, păduchi etc.
→ Tipuri de dezinsecţie:
~ Dezinsecţia profilactică – constă în măsuri igienico-sanitare aplicate în locuinţe, subsoluri
tehnice, precum şi măsuri individuale aplicate pentru îndepărtarea insectelor.
~ Dezinsecţia de combatere – se realizează prin metode fizice, chimice şi biologice.
→ Metode fizice:
~ Îndepărtarea mecanică a insectelor prin:
o Pieptănare. Perierea părului. Scuturarea lenjeriei. Călcare cu fier încins.
~ Plase de sârme la ferestre. Palme de muşte. Ghene de gunoi cu capac. Cutii de vase acoperite.
→ Procedee chimice:
~ Se utilizează substanţe chimice sub formă de pulberi, soluţii, aerosoli, gaze cu efect imediat sau
remanent una-două săptămâni sau luni, urmărind distrugerea insectelor.
→ Alte metode:
~ Golirea zilnică a noptierelor. Păstrarea alimentelor în dulapuri sau frigidere.
~ Astuparea crăpăturilor, fisurilor, orificiilor din podea, pereţi, locuri de pătrundere a ţevilor etc.
DERATIZAREA
→ Definiţie:
~ Reprezintă totalitatea procedeelor folosite pentru prevenirea şi distrugerea rozătoarelor cu rol în
transmiterea bolilor infecţioase (şoareci, şobolani etc.).
→ Tipuri de deratizare:
→ Deratizarea profilactică – constă în măsuri luate încă din construcţia clădirilor pentru a preveni
pătrunderea rozătoarelor.
~ Deratizarea de combatere – constă în folosirea unor procedee mecanice (curse), chimice
(substanţe raticide ce pătrund pe cale digestivă sau inhalatorie producând moartea) şi biologice.
→ Folosirea de curse şi capcane
~ Se pregătesc cu mâna protejată cu mănuşi. Nu se fac modificări timp de 7 zile în locul aplicării.
→ Procedee chimice:
~ Se utilizează substanţe chimice sub formă de pulberi – prăfuire (ANTU) în benzi late de 10-20 cm
şi cu distanţe de 30-40 cm între ele, dispuse perpendicular pe pereţii încăperii.
~ Momeli cu ANTU – 1-3 g ANTU la 100 g mălai, aşezate lângă sursa de apă.
Momeli cu Warfarină.
DEPARAZITAREA
→ Definiţie:
~ Operaţia de îndepărtare şi distrugere a insectelor parazite prezente pe om (purici, păduchi etc.).
→ Scop:
~ Îndepărtarea şi distrugerea insectelor parazite ce pot transmite îmbolnăviri, fiind vectori.
→ Depistarea paraziţilor:
~ Examinarea bolnavului la internare – în triaj. Dezbrăcarea bolnavului de hainele proprii.
→ Distrugerea mecanică:
~ Se face curăţare mecanică cu pieptene foarte des şi cu soluţie de sublimat 10% în oţet cald. Se
aplică pe suprafeţele păroase care se pot scurta sau runde complet cu acordul pacientului.
→ Distrugerea chimică:
~ Se aplică pe haine prin pulverizare soluţie de cimexan – până la ud.
~ După uscare hainele sunt depozitate în saci de plastic sau în vestiare speciale.
~ Se face baie dezinfectantă cu săpun insecticid. Se pot aplica insecticide de contact pe piele.
~ Operaţia mecanică trebuie repetată. Se aplică un insecticid remanent acoperind capul cu capelină
sau basma.
→ Observaţii:
~ Suprafeţele păroase rase se spală cu săpun insecticid. Deparazitarea se repetă până la
distrugerea tuturor ouălor, larvelor sau paraziţilor.
~ Este obligatorie să se aplice metode mixte – mecanică şi chimică.
APARATE RĂCITOARE:
~ Sunt alcătuite din tuburi prin care circulă apă rece.
~ Sunt adaptate pentru anumite regiuni.
~ Viteza de circulaţie a apei este reglată astfel ca apa încălzită de temperatura corpului să fie
înlocuită de apa rece.
Material Cărbune animal, ulei de ricin, materiale necesare efectuării unei clisme
necesar evacuatorii.
Odiston 75% sau iodură de sodiu 10%.
Medicaţie antihistaminică.
Medicaţie de urgenţă.
Pregătirea Se anunţă pacientul şi se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea
bolnavului diagnosticului.
Se pregăteşte ca pentru radiografie renală simplă.
Se face testarea sensibilităţii bolnavului la iod. Dacă bolnavul prezintă reacţie
hiperergică se întrerupe administrarea substanţei de contrast, se dau
antihistaminice şi se anunţă medicul.
Dacă toleranţa organismului este bună, se conduce bolnavul la sala de cistoscopie
→ unde se execută cistoscopia în condiţii de asepsie perfectă.
Pregătirea Cu 2-3 zile înaintea examinării pacientul va consuma regim fără alimente care
alimentară a conţin celuloză şi dau reziduuri foarte multe – fructe, legume, zarzavaturi, paste
pacientului făinoase, pâine, ape gazoase.
Cu o zi înainte pacientul va consuma un regim hidric – supe, ceai, apă negazoasă.
În seara precedentă pacientul va primi ceai cu pâine prăjită.
Înaintea examenului pacientul nu mănâncă şi nu consumă lichide.
Pregătirea Cu două zile înaintea examinării se efectuează administrare de cărbune medicinal
medicament şi Triferment – câte 2 tb de 3 ori / zi.
oasă a În seara precedentă examenului se administrează o lingură de ulei de ricin.
pacientului În dimineaţa examenului se efectuează o clisă evacuatoare.
Aerul din tubul irigatorului trebuie complet evacuată pentru a nu fi introdus în
colon.
Înaintea executării radiografiei pacientul îşi va goli vezica urinară.
Se va controla radiologic prezenţa gazelor în intestine.
Participarea Va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze în decubit dorsal pe masa radiologică.
la examen Sub controlul cistoscopului medicul introduce sonda în ureter.
Se introduce pe sondă Odiston la 370C – 5-10 ml, de fiecare parte, cu presiune
redusă.
Pacientul este condus la serviciul de radiologie pe targă.
Îngrijirea După efectuarea examinării se extrage cu sernga substanţa de cotrast.
pacientului pacientul este ajutat să se îmbrace, va fi condus la salon unde va fi instalat comod
după tehnică în pat.
Se notează examenul în foaia de observaţie.
Observaţie Pielografia se execută în condiţii de asepsie perfectă.
Substanţa de contrast trebie uşor încălzită pentru a nu produce contracţii spastice
reflexe ale bazinetului.
Injectarea substanţei de contrast se face cu presiune moderată – se pot produce
rupturi ale bazinetului sau reflux pielorenal.