Consacrarea către Dumnezeu, în mod total şi necondiţionat, a fructelor tuturor acţiunilor

benefic integrate ce vor fi realizate de către noi în această Tabără spirituală yoghină de
vacanţă®
 
Fiinţa umană se poate apropia şi poate intra în comuniune spirituală profundă cu Dumnezeu
Tatăl în orice moment, prin orice fel de acţiune benefică pe care ea o face, indiferent de natura
acesteia, dacă atunci fiinţa umană respectivă consacră în mod integral şi necondiţionat lui
Dumnezeu Tatăl acţiunea respectivă (care este la modul fundamental bună), precum şi toate
fructele ei. 

Pentru realizarea consacrării către Dumnezeu Tatăl este înainte de toate necesar ca fiinţa umană
să aibă o intensă stare lăuntrică de deschidere spirituală şi umilinţă. Această atitudine spirituală
este de fapt o cheie fundamentală în întreaga practică spirituală, de ordin lăuntric. În momentul
oferirii fructelor unei acţiuni lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu primeşte această ofrandă, ce
urmează ulterior să fie fructificată prin acţiune, practic acea acţiune nu mai este înfăptuită de
fiinţa umană în cauză, pentru că de fapt adevăratul făptuitor este atunci chiar Dumnezeu, căruia
fiinţa umană care realizează consacrarea i-a oferit în totalitate şi în mod necondiţionat orice fel
de rezultate. În situaţia în care fiinţa umană consacră lui Dumnezeu şi atunci când consacrarea
ofrandelor acţiunilor ei este primită de către Dumnezeu, fiinţa ajunge să fie ghidată, inspirată şi
susţinută în mod direct de către Dumnezeu Tatăl. Într-o astfel de situaţie, ea se deschide faţă de
eternitatea şi infinitatea lui Dumnezeu şi atunci ea poate să trăiască, într-o anumită măsură, o
stare profundă de comuniune spirituală cu Dumnezeu. Menţinând aproape în fiecare clipă starea
de consacrare a fructelor acţiunilor noastre lui Dumnezeu şi urmărind apoi să fim cât mai atenţi
la răspunsul lăuntric afirmativ, manifestat sub forma unei stări de comuniune intimă, tainică cu
fiinţa infinită a lui Dumnezeu, fiecare putem să trăim, chiar în clipa prezentă, starea de nemurire
spirituală. În această ipostază, fiinţa noastră este capabilă să simtă în mod inefabil că Dumnezeu
o îmbrăţişează şi că, în acelaşi timp, ea este capabilă să se deschidă la rândul ei şi să-L
îmbrăţişeze plină de dragoste pe Dumnezeu Tatăl, chiar în propriul ei univers lăuntric, acum
dilatat şi perceput în dimensiunea sa infinită de Microcosmos. Devenim în felul acesta părtaşi la
starea de nemurire spirituală, la starea de eternitate pe care Dumnezeu ne-o transfuzează direct,
imediat după realizarea consacrării, atunci când El ne oferă răspunsul Său afirmativ pentru
realizarea acelei acţiuni. În această situaţie, noi putem să simţim, după ce am realizat
consacrarea, că Dumnezeu Se manifestă în şi prin noi, şi astfel noi Îi putem simţi direct, chiar în
fiinţa noastră, inspiraţia, forţa, Graţia, puterea şi, ceea ce este cel mai important din punct de
vedere practic, noi vom fi absolviţi atunci de efectele acţiunii respective, ale cărei consecinţe ar
fi trebuit altfel să ni le asumăm ca urmare a acţiunii realizate, în condiţiile în care nu am fi făcut
consacrarea.

Pentru a putea realiza cât mai bine consacrarea către Dumnezeu, trebuie să facem să apară în noi
o stare de sinceritate totală, pentru că atunci când nu avem nicio făţărnicie şi niciun fel de
ascunziş, putem cu adevărat să simţim răspunsul real care vine de la Dumnezeu. Această
sinceritate se referă la atitudinea lăuntrică în care noi realizăm că nu avem cum să ascundem în
inima noastră ceva faţă de Dumnezeu. Este vorba de o atitudine interioară, care adesea este
numită sinceritate cu propria fiinţă. De fapt este chiar sinceritatea noastră în raport cu Dumnezeu,
care este perceput ca prezenţă vie în chiar universul nostru lăuntric. Tocmai de aceea, având
această stare, Îi vom putea dărui lui Dumnezeu din inimă ceea ce vom realiza ca acţiune, şi astfel
să Îi solicităm totodată în mod direct ghidarea, îndrumarea, pentru a avea astfel răspunsul just la
ceea ce urmează să realizăm sau nu. Prin consacrarea către Dumnzeu, noi nu facem altceva decât
să oferim, plini de sinceritate, ca dar lui Dumnezeu, fructele care rezultă în urma realizării acelei
acţiuni. Prin această stare sinceră pe care noi o manifestăm, oferindu-I plini de iubire lui
Dumnezeu rezultatele acţiunilor noastre, noi vom simţi lăuntric o stare inefabilă de comuniune
cu ceva care ne depăşeşte ca dimensiuni şi subtilitate. Ea se va manifesta ca o încărcare cu un
flux subtil extatic, transcendent, generator de fericire şi bucurie interioară, care întotdeauna se
manifestă în fiinţa noastră de sus în jos. De regulă, acest răspuns inefabil îl simţim ca venind de
undeva de deasupra creştetului capului, inundându ne fiinţa şi făcându-ne astfel să intrăm
aproape instantaneu într o stare de conştiinţă superioară plină de fericire, stare de vibraţie care
este mult superioară stărilor din viaţa de zi cu zi.

În lumina revelaţiilor făcute de profesorul yoga Gregorian Bivolaru, consacrarea fructelor unei
acţiuni lui Dumnezeu Tatăl are pentru cei iniţiaţi trei imense avantaje:
Avantajul nr. 1: Consacrarea fructelor ne permite în momentul primirii răspunsului să ne dăm
seama cu anticipaţie dacă ceea ce urmează să facem este, în conformitate cu conştiinţa tainică a
lui Dumnezeu, bun sau rău, şi în felul acesta ne permite să evităm cu anticipaţie răul de care noi
nu ne dădeam seama că ar putea să apară ca o consecinţă a acţiunii noastre. În cazul în care
răspunsul este afirmativ, aceasta ne dezvăluie totodată, de fiecare dată, tainele Binelui lui
Dumnezeu. În felul acesta, noi învăţăm câte ceva cu privire la tainele Binelui lui Dumnezeu din
fiecare consacrare a roadelor la care răspunsul primit de noi este afirmativ.
Avantajul nr. 2: Atunci când răspunsul la consacrarea pe care tocmai am realizat-o este pozitiv,
afirmativ, aceasta arată că respectiva acţiune care urmează să fie făptuită este, fără îndoială, bună
în faţa lui Dumnezeu Tatăl. În acel caz, acţiunea bună pe care urmează să o realizăm nu implică
niciodată după aceea apariţia unui „lanţ“ bun care ne înlănţuie totuşi să ne întoarcem în mod
obligatoriu pentru a primi fructele pe care acea acţiune le implică, indiferent dacă noi vrem sau
nu aceasta, cum ar fi în cazul roadelor bune ale acţiunii noastre care nu este detaşată. În felul
acesta, noi nu mai suntem deloc înlănţuiţi din cauza Legii cauzei şi efectului, sau altfel  spus,
datorită Legii karma-ei. Acest aspect iniţiatic are o valoare imensă mai ales pentru aceia care îşi
dau seama de importanţa sa uriaşă. Tocmai de aceea se poate afirma că în realitate consacrarea
fructelor acţiunilor noastre către Dumnezeu Tatăl este, fără îndoială, o modalitate spirituală şi
religioasă esenţială. Deşi simplă în aparenţă şi la îndemâna oricui, indiferent de religia pe care o
are, consacrarea fructelor acţiunilor noastre lui Dumnezeu este şi va rămâne totodată, mai ales
pentru cei care o înţeleg şi o pun aproape fără încetare în practică, o esenţială revelaţie planetară.
Avantajul nr. 3: Acest avantaj este cel mai important şi el poate fi descoperit numai şi numai de
către aceia care au gramul de practică necesară în această direcţie. Tocmai de aceea, se poate
spune că poţi deveni maestru în arta consacrării spirituale numai prin exersarea ei perseverentă.
Aceasta este valabil numai şi numai în situaţia în care la consacrarea respectivă primim la final
un răspuns afirmativ, care ne dezvăluie totodată că acţiunea noastră este fără îndoială bună, în
conformitate cu Voia cea tainică a lui Dumnezeu. Atunci când primim un răspuns afirmativ la
consacrarea noastră, în care fructele I-au fost dăruite în mod necondiţionat lui Dumnezeu, în
cadrul acţiunii care este după aceea înfăptuită prin fiinţa noastră de către Dumnezeu, noi trăim
astfel în mod tainic de fiecare dată (atunci când facem o anumită acţiune sau faptă cu consacrare)
condiţia inefabilă, misterioasă a unui eliberat spiritual în viaţă (jivanmukta). Prin urmare, în
cazul unei acţiuni sau fapte ce este realizată cu consacrarea fructelor sau a roadelor către
Dumnezeu, Cel care acţionează în şi prin fiinţa noastră într-un mod enigmatic este Dumnezeu
Tatăl.

În lumina acestei revelaţii, ne putem da seama că, atunci când în urma consacrării făcute de noi,
Dumnezeu realizează prin fiinţa noastră o acţiune sau o faptă, noi devenim totodată atunci
martorii uimiţi şi detaşaţi a tot ceea ce Dumnezeu realizează clipă de clipă în şi prin fiinţa
noastră. În felul acesta se poate spune că, în cazul oricărei acţiuni sau fapte care este realizată cu
consacrarea fructelor, noi putem învăţa de fiecare dată extraordinar de mult din tot şi toate cele
pe care Dumnezeu le realizează în şi prin fiinţa noastră, atunci când El acţionează în şi prin noi,
pentru a împlini acea acţiune sau faptă ale cărei roade Îi aparţin doar Lui. În lumina acestor
revelaţii, ne putem da seama cu uşurinţă că atunci când avem dubii cu privire la cât de bună
poate să fie pentru noi o anumită acţiune, putem să ne clarificăm în prealabil, cu ajutorul lui
Dumnezeu, realizând consacrarea fructelor acelei acţiuni lui Dumnezeu Tatăl. Apoi, în funcţie de
răspunsul care apare, noi ne putem da seama dacă respectiva acţiune pe care deocamdată o
intenţionăm este sau nu bună şi din punctul tainic de vedere al lui Dumnezeu Tatăl.
 

Starea de comuniune profundă cu Energia subtilă a Misterului Dumnezeiesc

 
Într-o străveche lucrare hermetică, „Kore Kosmu“, atribuită de tradiţie marelui înţelept şi iniţiat
Hermes Trismegistos, se spune cu privire la mister: „Misterul teribil al iniţierii primite de la un
mare înţelept nu trebuie niciodată să fie revelat sau divulgat oricui, pentru că el are o specificitate
şi o încărcătură divină, oferindu-ne în mod inefabil accesul la o energie subtilă divină tainică“.

Energia subtilă tainică a Misterului Dumnezeiesc a fost denumită în alchimie prin expresia
„mysterium magnum“, expresie prin care se înţelege, din punct de vedere cosmologic, substanţa
tainică primordială sau, altfel spus, materia primă a tot ceea ce există. Aceasta corespunde
conceptului de natură primordială prakriti sau mulaprakriti din filosofiaSamkhya. Din punct de
vedere cosmogonic energia subtilă tainică a Misterului Dumnezeiesc ni se dezvăluie sub forma
vacuităţii sau a separării ce există, de fapt doar în aparenţă, între Dumnezeu şi Natură. În acest
sens iniţiatul Jacob Böhme afirmă „Acest substrat ultim al Lumii este numit de către înţelepţi
„mysterium magnum“, iar sursa sa ultimă este descrisă ca fiind o vacuitate inefabilă, care se află
imediat înainte de sursa ultimă a binelui şi răului, a luminii şi a întunericului, a vieţii şi a morţii,
a bucuriei şi a durerii, a mântuirii şi a damnării. Acest substrat ultim este de fapt scânteia din
Dumnezeu, prezentă în toate făpturile ca Spirit Nemuritor, şi ea este o beatifică prezenţă tainică,
ce există atât în sufletele umane, cât şi în entităţile angelice şi în toate creaturile divine. Acest
substrat misterios fiinţează, tainic şi cel mai adesea nebănuit, chiar şi în fiinţele şi entităţile rele
ori inferioare“.
Sfântul Ioan din Damasc descrie şi el, în felul său specific, realitatea tainică a Energiei subtile a
Misterului Dumnezeiesc spunând: „Este clar că există Dumnezeu. Pentru că ceea ce este
Dumnezeu în esenţa şi natura sa este absolut de neînţeles şi de necunoscut. Tot ceea ce este de
înţeles despre El este faptul că El (Dumnezeu) este de neînţeles. În această formă tainică de
înţelegere a faptului că El este de neînţeles se ascunde de fapt energia cea tainică a Misterului
Dumnezeiesc“. O serie de scriitori, iniţiaţi şi oameni de geniu au remarcat şi ei, în decursul
timpului, profunda şi complexa legătură între existenţa misterului şi manifestarea lui Dumnezeu.
George Bataille remarca: „De fiecare dată când mă gândesc la mister, eu înţeleg ceea ce, în mod
obişnuit este numit de ceilalţi oameni Dumnezeu“. René Magritte completează: „Cuvântul
Dumnezeu nu are o semnificaţie foarte clară pentru mine, însă tot ceea ce pot să spun este că eu
îl asociez întotdeauna misterului insondabil“. Romano Celli spunea: „La misterioasa întrebare
„Cine se află la originea Creaţiei?“, toate religiile lumii ne răspund printr-un mister şi mai
incomprehensibil – Dumnezeu“. Jean Daniélou adaugă: „Numai Dumnezeu este Acela care,
atunci când merităm, ne poate revela unele dintre misterele Sale, prin intermediul energiei subtile
tainice a Misterului Dumnezeiesc“.

Una dintre cele mai emoţionante mărturii despre realitatea tainică a energiei subtile a Misterului
Dumnezeiesc îi aparţine lui Albert Einstein: „Emoţia magnifică şi cea mai profundă pe care noi o
putem resimţi este starea inefabilă de mister. Acela căruia această emoţie tainică îi este străină,
acela care nu este capabil să se scufunde pierdut în sine în extaz, lăsându-se cât mai des cuprins
de admiraţie, este un om mort sufleteşte. A şti că tot ceea ce este pentru noi enigmatic şi de
nepătruns există totuşi, manifestându-se ca înţelepciunea cea mai înaltă şi ca frumuseţea cea mai
radioasă, pe care facultăţile noastre obtuze nu o percep cel mai adesea decât sub o formă
primitivă, această certitudine inefabilă, acest sentiment profund şi îmbătător se află în centrul
oricărei stări sublime veritabile“.

Marii mistici şi yoghinii avansaţi au relatat la unison că în trăirile spirituale care preced marile
revelaţii legate de realitatea tainică a lui Dumnezeu, energia subtilă tainică a Misterului
Dumnezeiesc joacă un rol covârşitor. Numai atunci când recunoaştem, copleşiţi şi cutremuraţi,
faptul că nu avem cum să înţelegem şi să pătrundem doar cu mintea misterul copleşitor al lui
Dumnezeu însuşi, doar atunci suntem pregătiţi să ne apropiem de El. Pentru yoghinul cufundat în
stare de meditaţie, pentru misticul având sufletul copleşit de iubirea divină, momentele de intimă
comuniune cu Dumnezeu, în care survin anumite manifestări tainice ale lui Dumnezeu sunt
întotdeauna precedate de o anumită etapă în care sentimentul anticipării acestora este copleşitor
şi îmbracă forma unei stări profunde şi copleşitoare de mister. Atunci când energia subtilă a
Misterului Dumnezeiesc este manifestată plenar în fiinţă, ea poate apoi să declanşeze apariţia
trăirilor extatice iluminatorii, care ne revelează realitatea tainică a lui Dumnezeu Tatăl.
 

Starea constantă de atenţie supramentală plenară

 
Atenţia reprezintă o focalizare fermă a conştiinţei asupra unui anumit obiect, fiinţă, fenomen sau
energie, mai mult sau mai puţin subtilă, ori asupra unui anumit aspect al realităţii, care a fost în
prealabil selectat. Altfel spus, atenţia este o sui generis tensiune şi concentrare fermă asupra unui
obiect determinat al gândirii. Fie că ştim sau că nu ştim aceasta, există anumite forme de atenţie
care declanşează, fiecare dintre ele, în Microcosmosul fiinţei umane procese distincte
de rezonanţă ocultă®, ce atrag în universul fiinţei umane anumite energii subtile distincte, ce le
corespund. 

Privită în lumina tradiţiei milenare yoga, atenţia supramentală ni se dezvăluie ca fiind un proces
lăuntric foarte complex. Atenţia supramentală se manifestă în fiinţă printr-o focalizare fermă şi
constantă, ce generează atragerea în învelişul supramental al fiinţei umane a energiilor subtile
tainice supramentale, ce sunt captate din învelişul gigantic ce există în Macrocosmos şi care este
cunoscut de către yoghini sub numele de maha vijnanamaya kosha. Atenţia supramentală este
întotdeauna un proces fundamental ce este manifestat în cazul practicii yoga avansate. În cazul
unei fiinţe umane al cărei înveliş supramental (vijnanamaya kosha) este intens energizat, fiinţa
umană în cauză va fi dinamică, optimistă, intuitivă, creativă şi va putea manifesta în mod
frecvent stări de genialitate, iar performanţele sale cognitive vor atinge cu uşurinţă un nivel
superior, chiar extraordinar de manifestare. În cazul unei fiinţe umane la care trezirea,
dinamizarea şi energizarea învelişului tainic supramental (vijnanamaya kosha) este intensă, fiinţa
umană în cauză va dispune cu uşurinţă de o capacitate de cunoaştere superioară, cu totul
extraordinară, supramentală, care îi va uimi pe ceilalţi oameni prin realizările sale.

În acest proces de trezire şi energizare a atenţiei supramentale, un rol foarte mare îl are
transmutarea potenţialului sexual creator în energie, ce va fi apoi însoţită de sublimarea
armonioasă a acestor energii la nivelul învelişului supramental. Cei iniţiaţi ştiu de mii de ani că
potenţialul sexual substanţial sau fizic poate fi transmutat la temperatura organismului şi astfel,
acest potenţial fizic poate deveni energie, iar această energie rezultantă, cunoscută de yoghini
sub numele de ojas, poate apoi să fie modulată şi acumulată în forme specifice, subtile, tainice la
nivelul învelişului tainic supramental (vijnanamaya kosha). Prin această intensă acumulare a
unor energii subtile specifice, învelişul tainic supramental (vijnanamaya kosha) va fi activat,
energizat, dinamizat şi aceasta va facilita manifestarea cu uşurinţă a atenţiei supramentale.

Atenţia supramentală exprimă orientarea specifică şi concentrarea selectivă superioară a

activităţii conştiinţei, ce se realizează în mod distinct asupra unui anumit aspect, în scopul
cunoaşterii lui esenţiale. Atenţia supramentală face să apară o orientare selectivă şi eficientă a
energiei intenţionale, ce conduce la creşterea capacităţii de concentrare a activităţii conştiinţei
individuale, în special a capacităţii de cunoaştere asupra unui aspect determinat. Procesul atenţiei
supramentale implică o activare, o mobilizare şi o orientare selectivă a proceselor specifice ale
conştiinţei, în vederea unei optime şi facile reflectări a Realităţii în universul nostru lăuntric.
Atenţia supramentală se află în slujba activităţii de cunoaştere superioară şi de autocunoaştere a
fiinţei umane. Marii înţelepţi consideră că, de fapt, atenţia supramentală se află la baza
introspecţiei şi a cunoaşterii pluridisciplinare. Atenţia supramentală declanşează în
Microcosmosul fiinţei umane procese tainice de rezonanţă ocultă® şi îi permite yoghinului să
intre în legătură cu sferele nesfârşite de energie subtilă ce există în Macrocosmos. Atenţia
supramentală reprezintă un aspect esenţial al vieţii spirituale. În ceea ce priveşte practica yoga,
atenţia supramentală face posibilă o cunoaştere exactă, fidelă, profundă şi esenţială, de natură
intuitivă, fiind prin excelenţă un proces conştient aflat în serviciul evoluţiei spirituale accelerate a
fiinţei. În procesul meditaţiei yoghine profunde sau al contemplării spirituale, atenţia
supramentală contribuie în mod direct, gradat, la golirea progresivă a conştiinţei yoghinului de
orice conţinut rezidual, pentru ca, în cele din urmă, să facă posibilă manifestarea unei stări de vid
supramental. Într-o astfel de stare superioară, Sinele Suprem Nemuritor (Atman) îşi poate revela
existenţa tainică şi, în felul acesta, atenţia supramentală însăşi, ce a condus către această stare,
este atunci transcensă. Aceasta face ca să apară, în universul lăuntric al yoghinului, starea de
extaz divin supraconştient, care este cunoscută în tradiţia yoghină milenară sub numele
de samprajnata samadhi.
 
 
Starea spirituală de mobilizare lăuntrică exemplară
 
Marea majoritate a oamenilor înţeleg mobilizarea ca fiind rezultatul acţiunii concertate de a
apăra anumite idealuri ce sunt comune membrilor grupului uman din care fac parte. Tocmai de
aceea, mobilizarea este adeseori înţeleasă ca fiind apanajul situaţiilor de criză sau a situaţiilor
limită. În realitate însă, starea spirituală de mobilizare exemplară însumează prezenţa, în fiinţa
sau în fiinţele umane care manifestă această stare superioară, a Atributelor dumnezeieşti ale
Unităţii şi ale Binelui divin, ce determină realizarea unor acţiuni benefice, prin trezirea
capacităţii de a depăşi prompt şi eficient obstacolele, mai ales prin intermediul trezirii eficiente a
unor resurse potenţiale nebănuite. 

Starea spirituală de mobilizare exemplară poate fi înţeleasă din două perspective principale, o
perspectivă individuală şi o perspectivă colectivă. Atunci când este privită din punct de vedere
individual, starea spirituală de mobilizarea exemplară exprimă capacitatea fiinţei umane de a
pune în acţiune, în mod concordant, mai multe tipuri de resurse individuale, ce se află
deocamdată, în cazul ei, în stare de potenţialitate. Atunci când se referă la o anumită colectivitate
de fiinţe umane, starea spirituală de mobilizare exemplară implică antrenarea unui număr
considerabil de oameni ce aparţin unei colectivităţi, având personalităţi şi caractere mai mult sau
mai puţin diferite, în vederea realizării unei acţiuni benefice, ce este de interes general. 
Privită la modul general, fie că este vorba de perspectiva individuală sau de cea colectivă, starea
spirituală de mobilizare exemplară face întotdeauna posibilă activarea simultană a unor
potenţialităţi latente, diferite, ce sunt prezente în mod tainic în Microcosmosul fiecărei fiinţe
umane într-o manieră ce este perfect concordantă în raport cu obiectivul sau scopul benefic
urmărit. Concordanţa este astfel o caracteristică esenţială ce conduce la realizarea, prin
intermediul stării spirituale de mobilizare exemplară, a unui anumit scop benefic ce prezintă o
anumită complexitate.

Starea spirituală de mobilizare exemplară face posibilă abolirea aproape instantanee a

predominanţelor inerţiale, a stagnării şi a dezordinii şi ea produce totodată o accelerată activare a
resurselor potenţiale, latente şi de cele mai multe ori nebănuite din fiinţă. În cazul stării spirituale
de mobilizare exemplară subzistă totodată o tainică forţă subtilă de coeziune, care conferă
coerenţă, ordine şi o exemplară concentrare a forţelor fizice, psihice, mentale, sufleteşti şi
spirituale ale fiinţei umane. Privită din perspectiva transformărilor spirituale profunde pe care le
generează în Microcosmosul individual al fiinţei umane, starea spirituală de mobilizare
exemplară face cu putinţă transcenderea rapidă a anumitor stări limitatoare de ataşament, unele
dintre ele extrem de constrângătoare, care de regulă sunt rezultate din feluritele obişnuinţe
curente, de zi cu zi, ale oamenilor.

În cazul stării spirituale de mobilizare exemplară are loc o rapidă trecere la acţiune, se manifestă
o stare spirituală intensă de detaşare şi simultan se produc cu rapiditate o serie de transformări
lăuntrice care permit înfăptuirea eficientă a intenţiilor benefice asociate scopului sau obiectivului
urmărit. Astfel, starea spirituală de mobilizare exemplară este cea care permite fiinţei umane să
depăşească condiţionările, handicapul, obstrucţiile, inerţia, blocajele şi să învingă cu un mare
curaj ceea ce este ostil şi malefic. Starea spirituală de mobilizare exemplară predispune fiinţa
umană la o asociere spontană cu cei ce sunt asemenea ei, în gânduri şi intenţii benefice ce sunt
similare. Se poate spune că odată cu manifestarea stării spirituale de mobilizare exemplară se
instalează, adeseori în mod spontan, şi starea de fraternitate spirituală. Aspiraţia intensă către
unitate spirituală este un aspect central către care tind atunci energiile psihice şi sufleteşti ale
celui sau celor care trăiesc plenar starea spirituală de mobilizare exemplară.

Pentru practicanţii yoghini, starea spirituală de mobilizare exemplară este o cale rapidă şi
eficientă de a acţiona în mod benefic şi transformator, manifestând simultan o stare continuă de
detaşare suverană în acţiune. În cazul stării spirituale de mobilizare exemplară se manifestă
totodată capacitatea de a antrena şi de a angrena resurse tainice latente nebănuite din fiinţă.
Starea spirituală de mobilizare exemplară reprezintă o trezire simultană a mai multor capacităţi
superioare, latente, ce sunt capabile să se manifeste eficient şi într-un deplin acord, la unison.
Starea spirituală de mobilizare exemplară permite yoghinilor să atingă şi să manifeste apoi o
stare superioară de transcendere ce se realizează chiar printr-o acţiune frenetică. Acesta este de
cele mai multe ori cazul celor care se angrenează ferm şi cu abnegaţie pe calea eroului spiritual
(vira).
 

Starea net superioară de competenţă pluridisciplinară pe care o generează în fiinţă

dinamizarea învelişului supramental (vijnanamaya kosha)
 
Competenţa este un termen care a început să fie folosit relativ recent în limbajul curent al omului
modern, însă realitatea de ordin subtil pe care noţiunea de competenţă o desemnează nu este
deloc nouă. Conceptul de competenţă a început să fie vehiculat în domeniul psihologiei practice
începând de prin anii 1960 şi în cel al dezvoltării personale ulterior, însă în vorbirea populară
există din vechime termenii meșter, meșteșug, meșteșugar, măiestrie, referindu-se la o persoană
care stăpânește în mod desăvârșit o meserie.
În prezent, competenţa este considerată ca fiind o aptitudine esenţială, ce reprezintă premiza
oricărei activităţi de succes. Când ne referim la competenţă, cei mai mulţi oameni înţeleg că este
vorba despre ceea ce ştie un om într-un anumit domeniu sau despre experienţa practică a acestuia
într-un anumit domeniu al vieţii. Privind la modul esenţial, competenţa înseamnă însă mai mult
decât atât. Competenţa este suma cunoştinţelor, a abilităţilor şi a aptitudinilor creatoare, care
contribuie împreună la manifestarea capacităţii unei fiinţe umane de a îndeplini într-un mod
eficient anumite acţiuni benefice şi de a face faţă cu succes unor responsabilităţi asociate
acestora.

Psihologul american David McClelland (1917-1998) este printre primii cercetători din domeniu
care a definit din punct de vedere practic noţiunea de competenţă, pornind de la ideea de bază că
testele de inteligenţă folosite pentru a evalua capacităţile de a acţiona eficient ale unei persoane
nu sunt întotdeauna suficiente. Un mare avantaj pe care abordarea lui McClelland o aducea în
psihologie la vremea respectivă a fost perspectiva optimistă, conform căreia competenţele unei
persoane pot fi identificate şi dezvoltate prin antrenament adecvat. Această viziune, complet
nouă pentru acele timpuri, a reprezentat în felul ei o redescoperire a unui adevăr fundamental pe
care tradiţia spirituală yoghină milenară l-a afirmat de mii de ani şi anume acela că, printr-o
dinamizare adecvată a învelişului supramental (vijnanamaya kosha) fiecare fiinţă umană poate să
îşi trezească şi să îşi amplifice anumite înzestrări latente, până la nivelul manifestării acestora
sub forma unor competenţe. De regulă, majoritatea oamenilor consideră talentul ca fiind ceva cu
care te naşti şi că acesta nu poate fi trezit sau dezvoltat prin antrenament. Însă, în conformitate cu
viziunea tradiţională yoghină, atunci când se produce dinamizarea învelişului supramental
(vijnanamaya kosha), fiinţa umană poate să înveţe mult mai mult într-un anumit domeniu, poate
să îşi amplifice cunoaşterea şi aptitudinile, poate să deprindă anumite abilităţi, poate să îşi
orienteze în mod binefăcător aptitudinile pentru a se asigura astfel că ajunge la rezultate
excelente. Deloc întâmplător, și în tradiția populară există rostirile înțelepte: „Nimeni nu se naşte
meşter.“ și „Lucrarea multă îl face pe meșterul bun.“

Competenţa este asociată unui domeniu distinct de activitate şi tocmai de aceea mai este numită
competenţă unidisciplinară. Competenţa într un anumit domeniu necesită o foarte bună informare
în acel domeniu şi implică, totodată, capacitatea de a judeca în mod just și cu discernământ ceea
ce ţine de domeniul respectiv. În plus, cel competent dobândeşte totodată şi o anumită formă de
autoritate, care îi permite să evalueze sau să acţioneze eficient într-o anume direcţie. Starea de
competenţă îndreptăţeşte fiinţa umană să se poată pronunţa asupra unui aspect, pe temeiul unei
cunoaşteri profunde pe care o are şi, pe această bază, poate îndeplini unele atribuţii, tocmai
pentru că dispune de o informaţie şi o experienţă practică vastă în domeniu.

Starea de competenţă implică pricepere, abilitate şi cunoaştere specifică a ceva anume. Starea de
competenţă face ca fiinţa umană respectivă să fie bună, capabilă, destoinică, dotată,
experimentată, înzestrată, pregătită, pricepută, valoroasă, vrednică, avizată şi autorizată în
direcţia competenţei sale. Unii oameni spun despre cel care este competent că „este chemat“ să
facă ceva anume sau că are o anumită „chemare“. Aceasta remarcă intuitivă indică faptul că
aptitudinea excepţională dobândită prin intermediul stării de competenţă este expresia unui
anumit merit, ce a fost acumulat în Microcosmosul individual.

Atunci când starea de competenţă se manifestă în simultaneitate asupra mai multor domenii,
aceasta este numită competenţă pluridisciplinară. Pluridisciplinaritatea implică existenţa unui
anume transfer creator şi dinamic de concepte şi metode din mai multe domenii. Competenţa
pluridisciplinară survine sub forma unei stări net superioare ce rezultă în urma unei excepţionale
dinamizări a învelişului supramental (vijnanamaya kosha). Atunci când se manifestă într-o
anumită fiinţă umană, aceasta poate aduce avantaje majore şi poate fi extrem de folositoare mai
multor discipline ale cunoaşterii în general. Competenţa pluridisciplinară presupune exercitarea
în simultaneitate a tuturor caracteristicilor competenţelor unidisciplinare ce sunt specifice mai
multor domenii, la care se adaugă şi manifestarea unei interdepedenţe concordante şi integratoare
a tuturor acestor capacităţi.

Starea net superioară de competenţă pluridisciplinară este o realizare de ordin lăuntric de o mare
complexitate, ce reflectă o dinamizare amplă şi complexă a învelişului supramental (vijnanamaya
kosha) al fiinţei. În istoria omenirii, doar unele fiinţe umane excepţionale au excelat în acest
sens. Privită din punct de vedere spiritual, starea net superioară de competenţă pluridisciplinară
reprezintă o sui generis „poartă magică“ supramentală, care permite descoperirea în propriul
univers lăuntric a realităţii misterioase a Atributelor divine ale Omniprezenţei şi Omniscienţei
dumnezeieşti.
 

Starea de comuniune spirituală profundă cu marele înţelept şi realizat spiritual Apollonius

din Tyana, care a vizitat Shambala şi a beneficiat de unele iniţieri speciale de la marii
înţelepţi care există în acest tarâm tainic

Înţeleptul Apollonius din Tyana a trăit în secolul I al erei noastre. El s-a născut în Cappadocia
(provincie situată acum în Turcia Centrală). Se spune despre Apollonius că era nu numai de o
inteligenţă remarcabilă, dar şi foarte frumos, contrazicând ideea preconcepută că numai cei cu
defecte fizice sunt preocupați de lumea ideilor şi de filosofie, în care ei s-ar refugua pentru a
scăpa de confruntarea cu viața. Tatăl său era un om foarte bogat, astfel că tânărul Apollonius a
crescut într-un mediu aristocratic. La 14 ani tatăl său l-a trimis la Tars pentru a-şi desăvârşi
educaţia, însă în scurt timp profesorii săi nu au mai avut ce să-l înveţe. La 16 ani a mers în
Templul lui Asclepios pentru a dobândi iniţierile şcolii pitagoreice.

Tânărul Apollonius a beneficiat de iniţierile pitagoreice, dovedind, pe lângă o dorinţă arzătoare

de a dobândi cunoaşterea secretă, uluitoare capacităţi de vindecare şi clarviziune. Pentru a se
purifica în vederea practicării medicinii, el nu consuma carne şi nici vin. Umbla desculţ şi
îmbrăcat în haine de in, refuzând să poarte haine de lână. Tot în acea perioadă, Apollonius şi-a
impus patru ani de tăcere, o asceză care era cerută pentru a obţine iniţierea hermetică cea mai
importantă. Se mai spune despre el că a făcut tot felul de miracole, predicţii care se adevereau, a
calmat o revoltă prin simpla sa prezenţă, a înviat o tânără chiar în timpul înmormântării ei.

Toate acestea erau însă aspecte secundare pentru Apollonius. El a pornit în căutarea izvorului
cunoaşterii esenţiale, pe urmele maestrului său, Pitagora, spre India. În vederea acestei călătorii,
un preot al lui Apollo de la templul din Daphne i-a dăruit nişte plăci metalice pe care era
imprimată harta călătoriilor lui Pitagora, pe care Apollonius s-a decis să o urmeze întocmai. La
Mespila (străvechiul Ninive) l-a întâlnit pe asirianul Damis, care i-a devenit ghid, însoţitor loial
şi discipol. Într-o mare măsură lui Damis îi datorăm relatarea pelerinajelor lor în India şi în Tibet.

Apollonius şi Damis au traversat Indusul şi au urmat cursul Gangelui, s-au orientat spre munţii
Himalaya şi au urcat din greu un lanţ muntos, timp de 18 zile. Acest marş ar fi trebuit să-i
conducă în Nepalul de nord sau în Tibet. În pofida așteptărilor lor, pe măsură ce se apropiau de
ţintă, au început să se petreacă tot felul de fapte tulburătoare. Aveau ciudata senzaţie că drumul
pe care veniseră dispărea brusc în spatele lor. Se aflau ca într-un loc vrăjit în care peisajul se
mişca şi se transforma astfel încât călătorul nu mai avea un punct de reper fix. Un băiat tânăr cu
tenul închis la culoare a apărut dintr-o dată în faţa lui Apollonius şi a lui Damis şi i-a vorbit în
limba greacă filosofului, ca şi cum venirea sa ar fi fost aşteptată: “Drumul celorlalţi trebuie să se
oprească aici, dar dumneavoastră trebuie să mă urmaţi, căci Maeştrii înşişi mi-au dat această
poruncă“. Cuvântul „Maeştri“ i-a plăcut lui Apollonius din Tyana, de aceea l-a urmat pe tânăr,
luându-l cu el doar pe credinciosul Damis. Atunci când Apollonius din Tyana a fost prezentat
Regelui Înţelepţilor, Iarchas (sau Hiarchas – Maestrul Sfânt), a descoperit cu uimire că monarhul
cunoştea deja conţinutul scrisorii pe care i-o adusese, precum şi toate incidentele lungii sale
călătorii din Cappadocia. Apollonius a rămas mai multe luni în regiunea transhimalayană, în
Ţara Înţelepţilor, despre care toate descrierile indică faptul că era chiar Shambala. Realizările
ştiinţifice şi intelectuale ale locuitorilor acestui oraş necunoscut şi nemarcat pe nicio hartă l-au
impresionat atât de puternic pe Apollonius încât el s-a mulţumit să aprobe din cap atunci când
regele Iarchas i-a spus: „Ai ajuns la oamenii care ştiu totul“.

Damis a remarcat că gazdele lor himalayene „trăiau simultan pe pământ şi dincolo de el“.
Această remarcă enigmatică semnifică faptul că Înţelepţii erau capabili să trăiască în două lumi,
cea fizică şi cea spirituală. Despre ei Apollonius mai spune că „nu posedau nimic, şi totuşi aveau
întreaga bogăţie din lume“. În ceea ce priveşte doctrina lor spirituală, regele Iarchas avea o
filosofie cosmică ce se poate sintetiza în ideea că „Universul este o structură vie“. Când a venit
vremea să se întoarcă, Iarchas i-a dăruit lui Apollonius 7 inele din metalele corespunzătoare celor
7 planete. De atunci, Apollonius a purtat în fiecare zi câte un inel, potrivit legilor astrologice.

Apollonius s-a întors din India având o misiune spirituală, încredinţată lui de înţelepţii din
Shambala. Regele Iarchas l-a învăţat arta de a încărca obiecte cu influenţe spirituale (talismane)
care pot acţiona apoi la distanţă şi de-a lungul timpului. El trebuia să îngroape astfel de
talismane, al căror rol era de a perpetua forţa spirituală ce le fusese conferită, în anumite locuri
speciale, preferabil sanctuare care conţineau deja influenţe energetice de sorginte spirituală. Tot
astfel, în morminte străvechi şi în camere secrete el trebuia să găsească talismane puse acolo de
mesageri spirituali anteriori lui. Se ştie că după vizita în India Apollonius a călătorit neîntrerupt
până la moarte, prin Grecia, Imperiul Roman, Spania, Egipt, Etiopia şi Asia Mică, răspândind
cunoaşterea pe care o dobândise şi săvârşind minuni.

Scopul cel mai evident pe care Apollonius l-a urmărit a fost acela de unificare a credinţelor,
explicare a simbolurilor, revelare a spiritului din spatele imaginilor zeităţilor păgâne, suprimarea
sacrificiilor şi a formelor exterioare de adorare a divinităţilor, pentru ca ceremoniile religioase să
conducă la o comuniune profundă cu Dumnezeu. Pe lângă darul clarviziunii şi al profeţiei pe
care le-a dovedit de multe ori, Apollonius şi-a folosit capacităţile paranormale în diverse ocazii,
de exemplu pentru a scăpa de persecuţiile împăratului roman Nero. Se povesteşte că, în faţa
tribunalului roman care judeca acuzaţiile aduse de Nero, el a reuşit, prin măiestria sa spirituală,
să şteargă conţinutul documentului acuzator.

Închis de împăratul roman Domiţian, el a fost apoi achitat în mod inexplicabil de tribunalul care
l-a judecat şi a dispărut din faţa acestora brusc, pentru a apărea în cu totul alt loc. Miracolele pe
care le-a făcut Apollonius în faţa a numeroşi martori, exorcizări, vindecări fizice şi psihice,
profeţii, apariții și dispariții misterioase, par a avea totodată scopul de a-i convinge pe cei
sceptici de existenţa lumii spirituale. Cel din urmă miracol din miile de minuni săvârşite de-a
lungul existenţei sale de marele filosof şi iniţiat pitagorician a fost chiar miracolul propriei morţi.
La aproape 100 de ani, Apollonius a dispărut fără urmă. Unii spun că a dispărut de la casa sa din
Efes, alţii – din templul Dictynna, după o noapte petrecută în meditaţie. Oricum ar fi, nimeni nu
a auzit vorbindu-se vreodată despre mormântul lui Apollonius, tot la fel cum nu se ştie nimic
despre cel al lui Pitagora.
 
 
Translaţie paranormală (prin proiecţie astrală) în tărâmul tainic al Shambala-ei
 
Conform textelor spirituale străvechi, Shambala este centrul sau polul spiritual tainic al planetei
noastre. Ea este un tărâm subtil care poate fi asemănat cu un soare spiritual, în jurul căruia
gravitează întreaga înţelepciune planetară. Shambala inspiră divin umanitatea şi este ocrotitoarea
tuturor învăţăturilor şi căilor spirituale autentice. Shambala este precum o stea călăuzitoare,
precum o oază de înţelepciune şi de spiritualitate cosmică, ai cărei reprezentanţi au îndrumat
omenirea de-a lungul secolelor spre un grad din ce în ce mai înalt de înţelegere, spre o
spiritualitate mai elevată şi o apropiere mai mare de Dumnezeu, spre o stare de iubire, de
solidaritate şi de fraternitate între oameni.
Tărâmul cel misterios al Shambala-ei ascunde nenumărate taine care ne incită curiozitatea şi ne
înflăcărează aspiraţia şi imaginaţia. Tradiția afirmă în mod simbolic despre tărâmul Shambala-ei
că are forma unei flori de lotus cu opt petale, adică este împărţită în opt regiuni principale, iar în
centru se află capitala, Kalapa, unde îşi are reşedinţa Regele Lumii. Fiecare dintre cele opt
regiuni principale este împărţită în 12 domenii, având fiecare un guvernator. Practic, în Shambala
există 96 de provincii distincte plus capitala, Kalapa, un oraş vast şi înfloritor, în care se află
impresionantul palat al Regelui Shambala-ei. Lumina din Turnul Shambala-ei străluceşte precum
un diamant cu mii de feţe scânteietoare. Acolo se află Regele Shambala-ei – neobosit, mereu
vigilent, veghind omenirea.

Shambala este un tărâm tainic, vast, de o frumuseţe paradiziacă, în care există peisaje mirifice şi
temple splendide. Acest tărâm este totodată scena unor activităţi armonioase şi pline de
înţelepciune care au ca scop susţinerea şi ghidarea spirituală a fiinţelor umane încarnate pe
Pământ. Textele vechi care descriu Shambala relatează că această lume a atins un nivel
tehnologic foarte avansat, iar locuitorii ei folosesc, de exemplu, vehicule de zbor foarte
performante. Înţelepţii din Shambala au în grijă vaste arhive care păstrează istoria umanităţii şi o
mare cantitate de informaţii despre spiritualitatea planetară.

În fiecare epocă istorică, o anumită zonă a planetei noastre devine un focar spiritual planetar,
prin proiecţia Shambala-ei pe Pământ în acea zonă. Aceasta înseamnă nu numai că legătura zonei
respective cu Shambala este foarte puternică, ci şi că Shambala acţionează direct prin acel focar,
pentru a impulsiona evoluţia spirituală planetară, prin intermediul fiinţelor umane care au
privilegiul de a face parte din grupările spirituale care acționează în respectiva zonă. Din aceste
motive, proiecţia Shambala ei pe Pământ poate fi considerată chiar ca o manifestare directă şi ca
o extindere a Shambala ei  în lumea fizică. Dar, chiar mai mult decât atât, în zonele de proiecţie a
Shambala ei pe Pământ există anumite pasaje speciale, secrete, de trecere între aceste două lumi.
Accesul se face prin „porţi“ tainice, cum ar fi de exemplu o fântână, ce reprezintă în mod
simbolic  un izvor al cunoaşterii. Drumul care conduce către „tărâmul pur“ se contopeşte cu
acela al descoperirii esenţei profunde a fiinţei. Translaţia în Shambala este  similară cu
pătrunderea în lumea divină a Sinelui – împărăţia sacră interioară.

Există profeţii celebre, precum cea a lui Sundar Singh, care afirmă că România va deveni focarul
spiritual principal al planetei noastre, iar diferite surse iniţiatice atestă faptul că, deja în această
perioadă, zona tainică de proiecţie a Shambala ei în planul fizic este România. În trecutul
îndepărtat, locul privilegiat, zona de maximă înflorire a spiritualităţii planetare s-a aflat în Tibet,
şi tot în Tibet s-a aflat şi proiecţia Shambala ei. Toate tradiţiile culturale şi spirituale ale planetei
vorbesc la modul elogios despre Shambala, chiar dacă îi dau nume diferite: Tula, Insula albă,
Tărâmul fericirii, Lumea înţelepţilor, Ţara apelor albe, Hiperboreea, Shangri La. Dar toate afirmă
cam acelaşi lucru: că există o lume tainică a înţelepţilor care ghidează şi susţine umanitatea.
Această lume spirituală i-a inspirat pe marii deschizători de drumuri spirituale şi pe marii
înţelepţi.

În lumina Legii rezonanţei oculte®, pentru a intra cu uşurinţă în starea de comuniune cu lumea

Shambala ei şi chiar a translata în Shambala, pentru a atrage graţia fiinţelor înţelepte ce trăiesc în
această lume subtilă şi mai ales a Regelui Shambala ei, o modalitate eficientă o reprezintă orice
acţiune, stare, atitudine spirituală inspirată de modelul acestor fiinţe nobile. Astfel, puritatea,
iubirea, generozitatea, abnegaţia, spiritul de sacrificiu, dăruirea, aspiraţia plină de dragoste către
Dumnezeu Tatăl, pacea profundă, studiul atent al textelor spirituale autentice şi, în special,
acţiunile dezinteresate prin care urmărim să îi ajutăm din punct de vedere material, sufletesc,
intelectual sau spiritual pe toţi acei oameni care cu adevărat merită, sunt tot atâtea modalităţi de a
ne amplifica starea de rezonanţă ocultă® cu tărâmul cel tainic al Shambala-ei şi de a atrage graţia
fiinţelor din Shambala. În urma translaţiei paranormale conştiente (prin proiecție astrală) în
tărâmul spiritual al Shambala ei în fiinţă se trezeşte simţul sacrului şi starea magică de
sacralitate. A trăi într-un mod plin de sacralitate viaţa, manifestând compasiune faţă de
suferinţele celorlalte făpturi ce sunt înlănţuite de dorințe egotice şi de lupta pentru supravieţuire,
ne apropie de Divin şi de lumea spirituală misterioasă a Shambala-ei.

 
 
Starea inefabilă de percepţie şi conştientizare pură, transfiguratoare
 
Tradiţia milenară a sistemului yoga indică faptul că în fiecare act de conştientizare sunt prezente
trei aspecte distincte care alcătuiesc aşa-numita triadă perceptivă (triputipratyaksha): subiectul
cunoscător, obiectul de cunoscut și actul propriu-zis al cunoașterii. Fiecare proces de
conştientizare revelează subiectul, obiectul şi cunoaşterea ce alcătuiesc triada perceptivă.
Obiectul cunoaşterii este perceput atunci când este corelat cu o anumită formă de cunoaştere
manifestată, care revelează obiectul. 
În tradiţia spirituală orientală, cunoaşterea esențială revelează eul cunoscător, Sinele Divin
Nemuritor (Atman), care este substratul său esenţial. Cunoaşterea esențială este comparată cu
manifestarea luminii. Lumina dezvăluie obiectul asupra căruia este proiectată, la fel cum
cunoaşterea revelează obiectul cu care este corelată. Lumina nu necesită un alt aspect pentru a se
revela. Ea are o luminozitate intrinsecă şi astfel se autorevelează. Lumina nu doar se auto
revelează, ci şi revelează obiectul luminat de ea. Totodată, ea revelează, analogic vorbind, şi
fitilul lămpii care o generează, şi care este substratul ei. În mod similar, cunoaşterea esențială nu
se revelează doar pe sine şi obiectul ei, ci revelează şi eul cunoscător, care este substratul ei. În
acest mod, fiecare act de cunoaştere proiectează din lumina sa tainică asupra subiectului
cunoscător, Sinele Divin Nemuritor (Atman).

Conform cu viziunea yoghinilor avansaţi, un act de conştientizare este urmarea cognoscibilității

aspectelor manifestate. Actul cunoaşterii decurge din conştientizarea obiectului şi nu este un
obiect al percepţiei. Noi realizăm actul cunoașterii prin percepţie internă, prin intermediul
instrumentului intern de cunoaștere (antahkarana), analogic vorbind așa cum noi percepem un
obiect prin percepţie externă cu ajutorul simţurilor.

Fiecare act de cunoaștere fructifică această realitate esenţială, subtilă şi luminoasă care este
lumina intrinsecă a cunoaşterii. Aceasta este o realitate pură, neatinsă de natura comună a
obiectelor percepţiilor exterioare de tot felul. Ea nu este doar sursa şi esenţa conştientizării, ci din
ea se manifestă capacitatea tainică a transfigurării, care conferă conştientizării o orientare
esenţială, luminoasă şi unificatoare totodată.

Transfigurarea este o modalitate transformatoare superioară, ce se manifestă într-o intimă

apropiere cu procesele de cunoaştere, percepţie şi conştientizare. Transfigurarea face posibilă
punerea rapidă a fiinţei umane în stare de rezonanţă ocultă® cu anumite energii subtile divine
superioare, cu anumite sfere de forţă şi aspecte elevate, sublime din Macrocosmos.
Transfigurarea iluminează într un mod misterios actul percepţiei şi al conştientizării, conferindu-i
un suport arhetipal, universal şi esenţial.

Atunci când transfigurarea însoţeşte actul perceptiv sau pe cel de conştientizare, ea generează o
tainică deschidere pentru transcendență în actul propriu-zis al cunoaşterii. Transfigurarea face cu
putinţă atragerea în Microcosmosul individual al fiinţei umane în care ea se trezeşte în mod
adecvat, disponibilitatea de a exercita o capacitate perceptivă superioară. Starea inefabilă de
percepţie şi conştientizare pură şi transfiguratoare face ca elementele realităţii exterioare să fie
într-un anume mod filtrate, după un criteriu selectiv superior, ce permite recunoaşterea sursei
esenţiale a tuturor atributelor senzoriale.

În starea inefabilă de percepţie şi conştientizare pură, transfiguratoare, fiinţa umană se percepe

pe sine, percepe obiectul şi însuşi actul cunoaşterii dintr-o perspectivă luminoasă esenţială.
Puritatea şi transfigurarea ce sunt prezente într un astfel de act sublim de cunoaştere superioară
fac posibilă reflectarea reciprocă, unificatoare, ce se produce în sfera conştiinţei individuale a
fiinţei, a celor trei aspecte fundamentale ce alcătuiesc triada perceptivă (triputipratyaksha) şi
anume conştientizarea obiectului, conştientizarea subiectului şi conştientizarea conştientizării
sau, altfel spus, conştiinţa auto-conştientizării. Starea inefabilă de percepţie şi conştientizare
pură, transfiguratoare revelează intima relaţie ce există la modul esenţial între subiectul
cunoscător, ce este în realitate Sinele Nemuritor (Atman) şi obiectul de cunoscut, care este
perceput, în acest caz, în mod inefabil, în esenţa sa nediferenţiată, prin intermediul percepţiei
pure şi transfiguratoare.
 
 
Starea sublimă, pură, de dinamism amoros euforic ce apare între iubiţii ce se adoră
reciproc 

Erosul superior, sublim şi pur este simbolul elanului subtil energetic-spiritual către adevăr,
fericire, armonie, unitate, bine şi frumos. În mitologia greacă, Eros este fiul lui Poros (bogăţia) şi
al Peniei (sărăcia), deoarece el doreşte cu ardoare să ofere celor care merită din preaplinul său,
din bogăţia efervescentă a fiinţei sale înzestrate cu multiple calităţi şi totodată aspiră să se
unească, să fuzioneze şi astfel să acceadă la o stare superioară de conştiinţă. De aici sau, cu alte
cuvine, din natura tainică a erosului transfigurator decurge misterul copleşitor şi dinamismul
amoros euforic ce apare între iubiţii care se adoră reciproc.
În cadrul sistemului multimilenar yoga, erosul intens trăit, perfect controlat prin continenţă
amoroasă® perfectă şi care este totodată profund transfigurator aduce fericirea, desăvârşirea,
armonia, puterea binefăcătoare, trezirea capacităţilor paranormale latente, plenitudinea şi bogăţia
vieţii interioare. În viziunea yoghinilor, erosul pur și sublim, manifestat dinamic prin
intermediul continenţei amoroase® perfecte capătă o dimensiune spirituală, transfiguratoare şi
profund religioasă, fiind manifestat ca o veritabilă „religie a iubirii pure şi sublime“.

Starea sublimă, pură, de dinamism amoros euforic prezintă două aspecte esenţiale integratoare.
Primul dintre aceste aspecte constă în exprimarea acestei stări sublime în timpul jocului amoros,
printr-o serie de manifestări frenetice, care implică atât o trăire vie şi intensă lăuntrică, cât şi o
modalitate de manifestare trupească plină de vivacitate, efervescenţă, intensitate şi pasionalitate
transfiguratoare. Cel de-al doilea aspect esenţial se referă la existenţa unei stări superioare şi
persistente de erotism rafinat, ce poate fi trăită atât în timpul, cât şi în afara jocului amoros
propriu-zis, această stare fiind marcată de o atitudine mentală pregnant senzuală, pură şi rafinată,
caracterizată totodată de o foarte intensă dinamizare energetică a potenţialităţilor amoroase într-
un sens ascendent, sublimator. Starea sublimă, pură, de dinamism amoros euforic nu este
nicidecum expresia vreunei forme de exprimare forţată, zgomotoasă sau haotică a impulsului
sexual erotic, ci în realitate ea reprezintă expresia sublimă, rafinată, manifestată inclusiv trupeşte,
a unei stări elevate şi intense de iubire frenetică, amplă şi profundă, care este totodată
generatoare de fericire, optimism, bucurie, exuberanţă, încredere şi vigoare sufletească.

Starea sublimă, pură, de dinamism amoros euforic ce apare între iubiţii care se adoră reciproc
este, de asemenea, o expresie a unei forţe tainice ascendente, a unui elan amoros efervescent de
origine divină, care imprimă asupra tuturor planurilor vibratorii din fiinţele celor care se iubesc
astfel, atât la nivel trupesc, cât şi la nivel energetic şi spiritual, o copleşitoare stare de extaz
amoros. În acest sens, starea sublimă şi pură de dinamism amoros euforic se completează perfect
cu contemplarea extatică, ce este realizată în mod sublim în timpul jocului amoros ce este
realizat cu iubire, transfigurare şi continenţă sexuală® perfectă. Catalizatorul acestei stări
superioare este tocmai starea de adoraţie transfiguratoare, ce este totodată cheia secretă ce face
posibilă declanşarea, în Microcosmosul iubiţilor care se adoră astfel, a stării sublime, pure, de
dinamism amoros euforic.

Cuvântul românesc „adoraţie“ este intim legat de rădăcina monosilabică „dor“, ce există numai
în limba română şi este conex cu termenul latin compus „adoratio“. Starea de adoraţie
desemnează o stare foarte puternică şi profundă de iubire arzătoare, ce este pregnant
transfiguratoare şi care se manifestă ca ceva inefabil, înălţător, fără margini şi fără măsură.
Adoraţia pentru o fiinţă umană de sex opus apare şi se manifestă în anumite condiţii speciale prin
creşterea şi amplificarea gradată sau rapidă a unei stări intense de iubire profundă. În cazul
apariţiei unei stări de adoraţie pentru o fiinţă umană de sex opus, aceasta implică să o iubim într-
un mod pregnant transfigurator, foarte intens şi profund, fiind însufleţiţi de o stare puternică şi
net superioară de pasionalitate. Condiţia esenţială a apariţiei stării de adoraţie este o putere
interioară cu totul extraordinară de a transfigura fiinţa iubită, ce este dublată de o deschidere
totală faţă de manifestarea unei stări de iubire intense, profunde şi fără măsură. Această stare de
transfigurare implică mai ales să fim capabili să contemplăm sau măcar să intuim existenţa în
fiinţa iubită a scânteii misterioase a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman).

Starea sublimă, pură, de dinamism amoros euforic implică totodată apariţia unei stări de dăruire
totală în iubire, ce este intensă şi profundă, şi care se manifestă între iubiţii care se adoră
reciproc. Starea sublimă, pură, de dinamism amoros euforic caracterizează la modul esenţial
iubirea pe care fiinţa umană începe să o simtă din ce în ce mai intens şi trezeşte astfel, în
universul lăuntric al fiinţei, starea sublimă, intensă, profundă, supremă şi copleşitoare de iubire
pe care fiinţă umană o simte pentru Dumnezeu.
 
 Starea inefabilă de iubire, pură, profundă, ce face cu putinţă trezirea sufletului
 
Mai ales pentru yoghini, iubirea adevărată este un sentiment inefabil, copleşitor şi divin care face
cu putinţă, pentru acela sau pentru aceea care o trăieşte plenar, să resimtă o inefabilă dilatare
euforică a fiinţei sale şi totodată a câmpului conştiinţei, de la finit către infinit. Ceea ce
caracterizează în mod fundamental iubirea adevărată, pură şi profundă, este faptul că permanent
ea este opusul sentimentului limitator al egoismului şi, astfel, ea face cu putinţă trezirea
sufletului.
Iubirea pură şi profundă este simţită intens de fiinţele umane sub forma unui sentiment
unificator, profund euforic şi copleşitor. Iubirea se manifestă printr-o aspiraţia sublimă,
dezinteresată, profund transfiguratoare şi pătrunsă de abnegaţie către o fiinţă umană de sex opus
care ne atrage, către o anumită fiinţă asupra căreia resimţim spontan imboldul să ne revărsăm în
mod detaşat afecţiunea, către o colectivitate, o idee, o valoare ori o activitate şi, la modul cel mai
profund, către fiinţa infinită, misterioasă şi grandioasă a lui Dumnezeu Tatăl.

Iubirea pură şi profundă dintre fiinţele de sex opus, manifestată prin transfigurare amoroasă şi
adoraţie, reprezintă o fuziune complementară inefabil unificatoare pe toate planurile, inclusiv cel
fizic-sexual. Iubirea pură şi profundă generează în fiinţă o imensă stare de fericire şi de împlinire
sufletească. Iubirea este o nesfârşită forţă euforică, transfiguratoare, sublimă, divină, cosmică,
grandioasă, generatoare a tot ceea ce este frumos, minunat şi sublim.

Distingând genuri diferite ale iubirii şi considerând-o pe cea profund transfiguratoare şi

spirituală, pură, profundă, înălţătoare şi divină ca fiind net superioară, numeroşi gânditori i-au
recunoscut virtuţile transformatoare fundamentale. Iubirea capătă importante sensuri şi valenţe
umane şi spirituale în viaţa omului, revelându-se ca factor de unificare a solidarităţii umane
profunde, ca factor de asigurare a comunităţii de idei a seminției umane, ca modalitate esenţială
de comunicare inefabilă, non-verbală, ce susține contactul sufletesc dintre oameni, tocmai
datorită naturii ei unice de esenţă sublimă, divină şi profund transfiguratoare.

Yoghinii au considerat întotdeauna sentimentul iubirii ca fiind extraordinar de important şi l-au

caracterizat adeseori drept un esenţial criteriu valoric al gradului de umanizare şi de elevare a
comportamentului natural al omului, o măsură a faptului că, în partea cea mai intim individuală a
fiinţei sale microcosmice, cel care iubeşte poate totodată să devină, datorită iubirii, o fiinţă
dilatată în infinit, macrocosmică, unificată şi divină. În tradiţia spirituală yoghină, „sufletul“ este
în mod semnificativ conex cu termenul „suflu“, legătura lor trimiţând la aspectul subtil, superior,
divin ce dă viaţă trupului şi întregii fiinţe, în ansamblul său. Sufletul reprezintă aspectul afectiv-
dinamic ce determină forma biologică a fiinţei umane şi care se reflectă la nivelul trupului şi al
individualităţii sale. Noţiunea de suflet este foarte complexă şi se cuvine să precizăm că, în
această direcţie, unele şcoli iniţiatice disting, pe de-o parte, un aşa-numit suflet superior, care s-ar
părea că este foarte apropiat de vibraţia foarte elevată şi pură a supramentalului, iar, pe de altă
parte, ele disting un aşa-numit suflet inferior, care reprezintă aspectele instinctive şi
schimbătoare ale fiinţei umane. În creştinismul ortodox, structura fiinţei umane este văzută ca un
binom, trup muritor-suflet nemuritor, iar sufletul, la rândul lui, are un aspect inferior, numit parte
pătimitoare, supusă suferinţei şi robiei simţurilor şi un aspect superior, numit parte
nepătimitoare, care se află dincolo de influenţa grosieră a instinctualităţii. Tradiţia hindusă a
înţelepciunii şi cea egipteană prezintă chiar mai multe astfel de diviziuni şi nuanţări ale
sufletului. În psihologia occidentală, sufletul este asimilat așa-zisului inconştient, ceea ce
corespunde eului superior al şcolilor iniţiatice din antichitate.

Însă, dincolo de viziunile variate pe care diferitele tradiţii spirituale ale umanităţii le-au exprimat
asupra existenţei sufletului, este unanim înţeles faptul că iubirea pură şi profundă este cea mai
mare dintre fericirile umane, deoarece ea reprezintă efortul suprem pe care omul îl poate face
pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice, ce este, de regulă, încarcerată în egoism.
Iubirea este infinit încântătoare şi profund educatoare. Ea conferă un sens divin existenţei, în
varietatea şi valoarea ei reală. Prin iubire, totul se transformă în mod divin şi toate aspectele
vieţii capătă o anume însemnătate. Prin iubire şi transfigurare se poate naşte în fiinţă un divin
paradis misterios. Sufletul uman este martorul şi totodată beneficiarul fericit al acestei
transformări fundamentale, pe care iubirea pură şi profundă o face cu putinţă în Microcosmosul
fiinţei umane care iubeşte astfel. Iubirea este, chiar şi atunci când nu bănuim aceasta, suprema
lege a Universului. Iubirea este o lege tainică misterioasă, care guvernează şi orânduieşte totul,
de la atom până la unirea în cuplu a fiinţelor umane. De la ea pleacă şi spre ea converg, adeseori
ca spre un centru divin de irezistibilă atracţie, toate gândurile şi acţiunile noastre şi ea este cheia
cea misterioasă care deschide întotdeauna porţile sufletului individual uman către a face cu
putinţă îmbrăţişarea extaziantă dintre Dumnezeu şi om.
 

Conştientizarea intensă, amplă şi profundă a energiei subtile sublime, tainice a Atributului

Dumnezeiesc al Instantaneităţii Divine

fragment din prezentările realizate de profesor yoga Gregorian Bivolaru

În cazul Atributului Dumnezeiesc al Instantaneităţii Divine se poate spune că el este, înainte de

toate, caracterizat de existenţa unei energii subtile, sublime distincte ce prezintă o anumită
frecvenţă de vibraţie şi care nu se modifică niciodată. Atributul Instantaneităţii Divine are o mare
importanţă, chiar dacă cel mai adesea fiinţele umane nici măcar nu-şi dau seama că acest Atribut
dumnezeiesc există. Dacă ar fi să urmărim definirea acestui termen, am putea spune că
instantaneitatea este însuşirea a ceea ce este sau se manifestă instantaneu. Instantaneitatea este
totdată aspectul cel fulgerător al unei clipe. Tot ceea ce este instantaneu se desfăşoară sau, altfel
spus, se manifestă extraordinar de repede.

Cuvântul românesc „instantaneitate“ se referă la caracterul instantaneu al unui fenomen, care se

produce brusc și cu o repeziciune foarte mare, fulgerător. Instantaneitate este ceea ce se
manifestă extraordinar de repede, într-o clipă. Clipa este un punct tainic de contact între timp şi
Eternitate ce poate fi trăit ca atare. Analogic vorbind, clipa este un atom al Eternităţii. Clipa este
un aşa-zis atom al percepţiei. Ea este, atunci când este privită dintr-un anumit punct de vedere,
un sui generis moment indivizibil. Fiecare clipă ce este sesizată fulgerător şi care este
conştientizată în plenitudinea ei, evidenţiază pentru anumite fiinţe umane, ce sunt deja pregătite
deja să o experimenteze ca atare, o valoare indescriptibilă ce este în legătură cu caracterul ei, în
acelaşi timp de neînlocuit, ce este sortită unei ineluctabile dispariţii. Clipa este ceea ce noi
oamenii nu vom putea vedea la modul obişnuit a doua oară. Numai Dumnezeu Tatăl, a căruit
Omnipotenţă este inegalabilă, este oricând capabil să fixeze definitiv şi pentru totdeauna fiecare
clipă ce se manifestă fulgerător în Creaţia sa. Aceasta face ca fiecare clipă a manifestării sau a
existenţei lui Dumnezeu să poată fi evidenţiată de anumite fiinţe umane ce sunt capabile să
realizeze aceasta prin intermediul Atributului Dumnezeiesc al Instantaneităţii Divine. Prin
intermediul energiei subtile, sublime a Instantaneităţii Divine, fiecare clipă asupra căreia ne
focalizăm într-un mod adecvat atenţia ni se revelează într-un mod fulgerător şi ne dezvăluie o
realitate misterioasă şi profundă care este sesizată ca atare. Atributul Instantaneităţii Divine face
cu putinţă să fie oprit în mod fulgerător timpul. În felul acesta este totodată intuită tangenţa
enigmatică a fiecărei clipe cu Eternitatea ce îmbrăţişează în permanenţă totul.

Experienţa inefabilă a Instantaneităţii Divine ne permite totodată să descoperim că noi, oamenii,

am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Atributul Instantaneităţii Divine implică,
aşa cum este de la sine înţeles, existenţa unei energii subtile sublime, ce prezintă întotdeauna
aceeaşi frecvenţă de vibraţie care nu se modifică niciodată. Aşa cum am menţionat deja, dincolo
de aparenţe, experimentarea directă a Atributului Instantaneităţii Divine face fulgerător cu
putinţă o sui generis oprire a timpului şi ne permite să-i scrutăm imediat fondul prin intermediul
energiei subtile sublime a Instantaneităţii Divine. După cum ne putem aminti, mai ales aceia
dintre noi care am citit „Faust“ de Goethe, personajul principal, care este chiar Faust, îl provoacă
pe Mefistofel să-i spună clipei care trece, citez: „Opreşte-te, căci eşti extraordinar de frumoasă.“
Dincolo de aparenţe, aceste cuvinte evidenţiază în realitate existenţa Instantaneităţii Divine.

După cum unii dintre noi deja ştim, arta evidenţiază adeseori o astfel de provocare şi prin
modalităţile sale specifice, ea conferă clipei care trece puterea de a ne permite să descoperim
fulgerător Eternitatea, prin intermediul energiei sublime tainice a Instantaneităţii Divine.
Experienţa indescriptibile a Instantaneităţii Divine este cel mai adesea strâns legată de Clipă,
care este o secvenţă extrem de scurtă pe care conştiinţa fiinţei umane ce este pregătită să o
recepteze, o trăieşte fulgerător ca pe un tot. Tocmai de aceea, Atributul Instantaneităţii Divine
este intim legat de intuiţia fulgerătoare şi indescriptibilă a clipei ce ni se dezvăluie în toată
măreţia ei.

Clipa este un aşa-zis punct determinat, inefabil şi indivizibil al duratei, în cadrul căreia ni se
dezvăluie într-un mod indescriptibil, numai dacă suntem pregătiţi, Instantaneitatea Divină.
Fiecare clipă cheamă fulgerător opusul ei. Intervalul specific de timp în cadrul căruia se
revelează Instantaneitatea Divină. Clipa cheamă întotdeauna opusul ei, intervalul infim de timp
fără de care nu am putea să o trăim ca atare. Clipele care revelează în simultaneitate manifestarea
enigmatică a Instantaneităţii Divine nu se succed decât cu condiţia de a apare unele după altele şi
ele sunt întotdeauna separate de intervale.

Yoghinii avansaţi afirmă că practicanţii care ating o anumită stare de măiestrie prin practica
atentă, corectă şi perseverentă a procedeelor yoga devin în felul acesta capabili să experimenteze
într-un mod direct şi nemijlocit Atributul Instantaneităţii Divine. Fiecare clipă este un infim
interval de timp ce face ce face cu putinţă experienţa profundă şi indescriptibilă a momentului
prezent prin intermediul Instantaneităţii Divine. Referitor la acest aspect, filosoful Aristotel ne
vorbeşte despre experienţa timpului ce însoţeşte orice mişcare şi despre care se afirmă pe drept
cuvânt că presupune un anumit interval de timp pentru a se efectua. Ceea ce este, însă, cel mai
dificil de redat este şi rămâne statutul intrinsec al Clipei. Clipa este o enigmatică limită sau hotar
între trecut şi viitor. Dar întotdeauna, fără excepţie, clipa este experimentată de fiinţa umană prin
intermediul Atributului Dumnezeiesc al Instantaneităţii Divine.

Pornind de la o înţelegere a timpului, ca fiind o succesiune de clipe, devine în felul acesta cu

putinţă să experimentăm într-un mod intuitiv realitatea Instantaneităţii Divine. Experienţa
inefabilă a Instantaneităţii Divine ne permite să descoperim că energia tainică a timpului şi
mişcarea se măsoară una pe cealaltă, chiar dacă această operaţie nu se realizează într-un mod
simetric. După cum ştim cu toţii, timpul nu este substanţializabil pornind de la clipă sau, altfel
spus, de la acel ACUM ce este trăit prin intermediul Instantaneităţii Divine şi care poate fi
considerat ca fiind o parte ce îi evidenţiază scurgerea energiei sale enigmatice. Dacă acel
indescriptibil ACUM conţine o anumită consistenţă ce ni se revelează prin intermediul
Instantaneităţii Divine, acest aspect nu poate fi generalizat, căci de fapt nici viitorul şi nici
trecutul nu conţin în ele acelaşi grad de realitate. Această indescriptibilă realitate a Clipei ce este
trăită ACUM ni se revelează de fiecare dată prin intermediul acestei energii subtile sublime a
Instantaneităţii Dumnezeieşti.

Cu toate că este ceva evident, Atributul Instantaneităţii Divine nu se revelează decât fiinţelor
umane care au un anumit grad de inteligenţă, ce au reuşit să-şi trezească intuiţia superioară şi
care deja sunt caracterizate de o sensibilitate globală elevată. Cel mai adesea, marea majoritate a
fiinţelor umane experimentează Instantaneitatea Divină fără să îşi dea, însă, seama că ea există.
Acest aspect este întrucâtva asemănător cu ceea ce se petrece atunci când toate fiinţele umane
respiră fără încetare pe întreaga durată a existenţei lor, dar cu toate acestea, numai yoghinii
avansați, ce efectuează într-un mod lucid, atent şi perseverent anumite tehnici
de pranayama descoperă în mod gradat nu numai virtuţile ascunse, dar şi mecanismele complexe
ale respiraţiei. Un asemenea yoghin observă inclusiv ceea ce se petrece atunci când ritmul
respiraţiei este într-un anume fel modificat.

În felul acesta se poate spune că, dacă pentru unii dintre noi Clipa nu înseamnă deocamdată
nimic, atunci timpul trece aproape neobservat, iar experienţa instantaneităţii divine nu este
accesibilă, chiar dacă ea se revelează totuşi pentru unele fiinţe umane care sunt deja pregătite să
o experimenteze ca atare. Marii iniţiaţi au afirmat că experimentarea Instantaneităţii Divine este
într-un mod intim tangentă atât cu Atributul Eternităţii Divine, cât şi cu Realitatea fundamentală
tainică a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman).

Altfel spus, experienţa profundă şi inefabilă a Instantaneităţii Divine este, totodată, şi rămâne o
modalitate de acces la realitatea misterioasă a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman), mai ales
pentru aceia sau pentru acelea ce sunt pregătite să o trăiască într-un mod pregnant şi profund.
Acest aspect ne permite să înţelegem importanţa cel mai adesea nebănuită a acestui Atribut
Dumnezeiesc.

Experienţa amplă şi cel mai adesea indescriptibilă a Instantaneităţii Divine devine cu putinţă
printr-o descoperire evidentă şi adecvată a Realităţii Clipei, care este ceva enigmatic, deoarece
despre ea nu se poate spune nici că este neant şi nici nu se poate spune ce anume este. Energia
tainică a timpului poate să măsoare mişcarea şi mişcarea poate fi măsurată de timp. În astfel de
situaţii, pentru o astfel de mişcare este aleasă o unitate măsurătoare. La ora actuală se ştie că una
dintre realizările cele mai dificile ale mecanicii clasice a fost să reuşească să definească şi apoi să
exprime măsura unei deplasări, a unei viteze, a unei accelerații care se produce într-o clipă.

Este, prin urmare, esenţial să reţinem că Atributul Instantaneităţii Divine este intim legat atât de
perceperea inefabilă a energiei timpului, cât şi de intuirea tangenţei clipei cu Eternitatea ce face
totodată cu putinţă intuirea prezenţei tainice a lui Dumnezeu, care în permanenţă îmbrăţişează tot
ceea ce există în întreaga Manifestare datorită Omniprezenţei sale.
 
 
Starea profundă şi copleşitoare de mister care Îl revelează pe Dumnezeu
 
În sens direct, misterul reprezintă ceea ce trebuie să fie păstrat sub tăcere sau, cu alte cuvinte,
ceea ce nu trebuie comunicat fără discernământ sau care este interzis să fie dezvăluit neiniţiaţilor.
Cuvântul mister desemnează ceea ce trebuie primit într-o stare de profundă transfigurare,
reculegere şi tăcere sau, altfel spus, ceea ce nu trebuie să fie descris oricui sau care nu trebuie să
fie divulgat. La modul cel mai profund, misterul desemnează, de fapt, inexprimabilul, care,
datorită profunzimii şi complexităţii sale extraordinare, nu poate să fie contemplat decât în
tăcere. Misterul este ceea ce este inexprimabil, profund şi complex şi care trebuie contemplat
într-o stare profundă de interiorizare adecvată. Într-o tentativă de a defini misterul, am putea
spune că misterul este un adânc şi tainic amestec de înţeles şi neînţeles. El este o fereastră
enigmatică deschisă către absolut şi implicit către Dumnezeu Tatăl. Starea profundă şi
copleşitoare de mister ne revelează în mod inefabil ceea ce este ascuns în spatele lumii vizibile.
Misterul face ca ceea ce este invizibil şi tainic să devină parţial vizibil. Pentru aspiranţii sinceri,
misterul este cheia cea secretă, esenţială, în procesul tainic de revelare a lui Dumnezeu Tatăl. Cel
mai mare mister dintre toate câte există este, în realitate, Dumnezeu Tatăl. Nu există, nu a existat
şi nu va exista un mister mai mare decât El. Trăirea intensă şi profundă a stării profunde şi
copleşitoare de mister implică automat un act de transcendere, care face ca orizontul cunoaşterii
noastre să devină tangent cu infinitul.
Dumnezeu Tatăl este, fără încetare, misterul cel mai copleşitor, el este Totul infinit care
îmbrăţişează mereu Totul. Dumnezeu este în acelaşi timp şi manifestat şi nemanifestat. Slava sau
gloria lui Dumnezeu este fără egal. Conceptul de Dumnezeu nu poate fi înţeles decât în
indivizibila sa unitate, şi aceasta dincolo de diversele modalităţi care pot servi reprezentărilor
sale, conform necesităţilor temporale ale Manifestării. Astfel, pluralul este un non-sens când este
vorba de Dumnezeu – chiar şi din punctul de vedere hindus, nu doar din cel iudaic, creştin sau
islamic, cum am avea tendinţa să ne imaginăm rapid – şi aceasta pentru că în esenţa sa cea mai
intimă, substanţialmente am putea spune, Dumnezeu nu este doar unul, El este unul, Unicul fără
al doilea. În infinitatea sa, Dumnezeu este absolut inaccesibil, neafectat şi mereu necunoscut,
deoarece El nu poate fi un obiect al cunoaşterii pentru un altul decât el însuşi, aceasta
explicându-se prin faptul că în afara Lui nimic nu deţine facultatea cunoaşterii, deoarece orice
cunoaştere, chiar relativă, nu este decât o participare la cunoaşterea absolută şi supremă. El este
considerat, dintr-o anumită perspectivă, ca fiind incognoscibil, dincolo de Unu, ceea ce înseamnă
că totala sa transcendenţă depăşeşte chiar şi afirmarea inaccesibilităţii sale absolute.

Toate care au fost, toate care sunt şi care vor fi sunt opera Sa. Dumnezeu Tatăl îmbrăţişează fără
încetare totul şi totodată el există pretutindeni, în tot şi în toate cele pe care le îmbrăţişează
neîncetat. Nu a existat, nu există şi nu va exista vreodată ceva în care Dumnezeu să nu fie clipă
de clipă prezent. Întregul joc iluzoriu al Manifestării şi întregul Macrocosmos în care există cele
trei Lumi (Universul Fizic, Universul Astral, Universul Cauzal) sunt, toate, creaţia sa.

Fiind omniscient, Dumnezeu Tatăl ştie în permanenţă totul despre toate cele care există în
întregul Macrocosmos. Dumnezeu simte, trăieşte şi ştie tot ceea ce fiecare făptură simte, trăieşte
şi gândeşte, clipă de clipă. Această revelaţie ar trebui să ne deschidă calea descoperirii prezenţei
tainice a lui Dumnezeu în fiinţa noastră. Lui Dumnezeu nu Îi scapă niciodată nimic din aşa-zisa
„vedere“ a Sa. Această revelaţie ne permite să ne dăm seama că, în realitate, fiecare dintre noi nu
suntem niciodată singuri. Chiar şi atunci când – deocamdată – nu ne dăm seama de aceasta,
Dumnezeu ne îmbrăţişează neîncetat. Chiar şi atunci când noi nu bănuim deloc aceasta,
Dumnezeu se află, totodată, prezent în fiecare dintre noi şi ne aşteaptă să-l descoperim în centrul
cel tainic al fiinţei noastre, unde el există sub forma Sinelui Suprem Nemuritor (Atman). Pentru
cel înţelept este fascinant, uluitor şi misterios acest joc divin, pe care în mod analogic l-am putea
numi jocul „de-a v-aţi ascunselea“ al lui Dumnezeu Tatăl cu el însuşi, unde el există în
Microcosmosul fiecărei fiinţe umane, ca Sine Nemuritor Suprem (Atman). Poarta spirituală către
această realizare interioară este tocmai starea profundă şi copleşitoare de mister care Îl revelează
pe Dumnezeu.
 
 
Translaţie spirituală, paranormală, în Universul Cauzal

Creaţia lui Dumnezeu cuprinde trei Universuri: Universul Fizic, Universul Astral şi Universul
Cauzal, toate trei fiind de fapt manifestate, susţinute fără încetare şi îmbrăţişate fără încetare de
Energia Supremă Divină, Maha Shakti. Cele trei Universuri sau Lumi diferă prin frecvenţele lor
de vibraţie predominante, specifice. Universul Fizic (cel mai grosier dintre cele trei), este inclus
în Universul Astral, care la rândul său este inclus în Universul Cauzal (cel mai subtil şi mai vast
dintre cele trei Universuri). Fiind de o subtilitate şi de o complexitate extrem de mari, pentru a
conştientiza şi a înţelege Universul Cauzal, fiinţa umană ar trebui să manifeste o capacitate
extraordinară de concentrare mentală şi de interiorizare. Printr-o anumită formă superioară de
concentrare mentală putem cuprinde, într-un anumit fel, în conştiinţa noastră expansionată, cele
două universuri, Fizic şi Astral, cu întreaga lor complexitate. Astfel se poate atinge imediat după
aceasta nivelul experienţei inefabile a conştientizării realităţii Lumii subtile cauzale, ce există la
graniţa dintre materie şi spirit.

Marele yoghin Sri Yukteswar a făcut unele revelaţii uluitoare despre Universul Cauzal. Conform
revelaţiilor sale, învelişul cauzal al fiinţei se dezvăluie mai ales prin gândire pură şi elevată, în
cazul introspecţiei şi în stările de meditaţie profundă. Tot ceea ce o fiinţă umană poate face
numai în minte, fiinţa cauzală poate face instantaneu în realitate. Fiinţa aproape în întregime
eliberată spiritual, care nu mai are ca înveliş exterior decât corpul cauzal, vede şi se identifică
aproape în totalitate cu întregul Univers. Fiinţa cauzală poate „materializa“, atât în lumea astrală,
cât şi în cea fizică nu contează ce numai printr-un instantaneu act de supremă voinţă şi de
gândire. Iată de ce senzaţiile fizice, chiar foarte plăcute, legate de trup sau chiar fericirea astrală
nesfârşită apar destul de grosiere şi oarecum inferioare acestor fiinţe cauzale, ce sunt deosebit de
evoluate spiritual.

Fiinţa cauzală care nu are drept veşmânt decât voalul ultrarafinat al corpului cauzal este cu
uşurinţă capabilă să manifeste şi să insufle viaţă chiar unor noi lumi fizice sau astrale, după
exemplul divin al Creatorului Absolut – Dumnezeu Tatăl. Ea creează orice energie, fenomen sau
lucru şi, fulgerător, îl poate face să dispară prin nelimitata şi extraordinara putere a conştiinţei
sale atotputernice, care se poate manifesta permanent la nivel cosmic. Naşterea şi moartea se
realizează numai în gândire, în lumea cauzală. Fiinţele cauzale absorb în Universul Cauzal numai
ambrozia cunoaşterii, înnoită în eternitate. Ele îşi potolesc setea de Absolut în fluviul păcii
beatifice, plutind în nesfârşitul Ocean al fericirii divine. După ce o astfel de fiinţă cauzală şi-a
terminat de fructificat karma sa cauzală sau germenele dorinţelor sau aspiraţiilor cauzale din
trecut, spiritul abandonează definitiv ultimul voal al ignoranţei sau corpul cauzal şi, ieşind din
vehiculul cauzal, se contopeşte pentru totdeauna cu Dumnezeu Tatăl.

În lumina acestor revelaţii, devine evidentă pentru orice aspirant la starea de desăvârşire
spirituală importanţa translaţiei spirituale paranormale în Universul Cauzal. Un element-cheie
pentru bascularea în această lume atât de complexă şi de vastă o constituie, de exemplu,
concentrarea simultană asupra a două sau mai multe aspecte, care pot fi fizice sau subtile, aşa
cum indică unele sutra-e din tratatul fundamental al shivaismului caşmirian, „Vijnana Bhairava
Tantra“.

Fiinţele care translatează definitiv în Universul Cauzal trăiesc într-o stare neîntreruptă de extaz
divin profund şi perfect. În cele din urmă, spiritul pe deplin eliberat se detaşează pentru
totdeauna şi de minuscula sa teacă cauzală, ajungând astfel să ţâşnească în imensitatea nesfârşită
a Esenţei Absolute Ultime a lui Dumnezeu Tatăl. Ca nişte valuri oceanice nenumărate, totul –
idei, putere, iubire, voinţă, bucurie, energie, pace, intuiţie, feminin, masculin, calm, stăpânire de
sine, cunoaştere, concentrare – se topeşte în Esenţa Absolută a Totului, unificându-se într un unic
ocean nesfârşit, inefabil, extatic, de o insondabilă beatitudine şi libertate. Aceasta este ultima şi
suprema eliberare, care atrage după sine starea de nemurire în eternitate.
 
 

Starea sublimă, profundă, de rezonanţă ocultă® cu Atributul Dumnezeiesc al Binelui Divin

Definit într-un mod succinct şi esenţial, binele este aproape întotdeauna o tainică manifestare
divină care se caracterizează prin absenţa răului. Binele este o tainică şi distinctă energie divină
esenţială care provine din fiinţa cea misterioasă şi nesfârşită a lui Dumnezeu Tatăl. Binele este
una dintre energiile tainice, perfecte şi esenţiale ale lui Dumnezeu, care se află într-o misterioasă
şi inefabilă legătură cu energiile esenţiale ale frumuseţii, adevărului şi armoniei, ce evidenţiază
unitatea şi perfecţiunea deplină a manifestării lui Dumnezeu Tatăl.

Întocmai ca şi iubirea, binele poate fi simţit, descoperit şi înţeles prin trăirea sa plenară, profundă
şi inefabilă în propriului nostru univers lăuntric. Experienţa directă şi nemijlocită a Atributului
Dumnezeiesc al Binelui Divin se revelează într-un mod plenar şi misterios în fiinţa noastră
aproape de fiecare dată atunci când gândim cu putere binele sau atunci când facem fapte bune,
fiind însufleţiţi de o stare de abnegaţie. Experienţa plenară, profundă şi inefabilă a energiei
fundamentale a binelui în fiinţa noastră este o dovadă edificatoare, esenţială, lăuntrică a
existenţei eterne şi atotputernice a lui Dumnezeu. Atributului Dumnezeiesc al Binelui Divin
acţionează la unison cu energiile frumuseţii, a adevărului, armoniei şi iubirii. Aceste energii de
bază evidenţiază într-un mod misterios pentru fiinţa umană care este capabilă să le intuiască
existenţa şi să le experimenteze în propriul univers lăuntric Unitatea perfectă, suprasensibilă şi
enigmatică a Totului Creaţiei lui Dumnezeu. Datorită faptului că omul a fost încă de la începuturi
creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Tatăl, el este singura creatură de pe această
planetă care, prin exercitarea perfect liberă a voinţei sale, poate să intre oricând într-o tainică şi
inefabilă stare de rezonanţă ocultă® cu energia subtilă esenţială a binelui, făcând-o astfel să se
manifeste atât în universul său lăuntric (Microcosmosul fiinţei sale), cât şi în afara sa.

Energia subtilă, tainică a Binelui dumnezeiesc îi permite fiinţei umane care o trezeşte şi o
amplifică în universul său lăuntric să atingă în mod gradat starea sublimă de îndumnezeire.
Trezirea şi amplificarea energiei binelui în Microcosmosul fiinţei noastre face fără îndoială
posibilă desăvârşirea fiinţei umane şi permite atingerea unei stări plenare şi profunde de armonie
divină şi fericire către care se îndreaptă în mod firesc orice existenţă. După ce este captată în
universul său lăuntric, datorită proceselor de rezonanţă ocultă®, energia subtilă a Binelui divin,
care provine din fiinţa cea veşnică şi misterioasă a lui Dumnezeu Tatăl, se va manifesta în şi prin
Microcosmosul fiinţei umane respective, atât în interiorul acesteia, cât şi în afara ei, într-un mod
specific, fiind aproape de fiecare dată modulată şi integrată, graţie unui proces complex şi
inefabil de „filtrare“, în funcţie de ideile predominante şi concepţiile pe care fiecare fiinţă umană
le are.

Comuniunea misterioasă, euforică, inefabilă şi profundă care apare în mod gradat în universul
fiinţei noastre datorită declanşării unui proces de rezonanţă ocultă® cu energia subtilă tainică a
binelui, care se revarsă în fiinţa noastră de la Dumnezeu, ne revelează astfel într-un mod intuitiv
existenţa Legilor Divine eterne ale lui Dumnezeu, care se află la baza întregii Creaţii şi ne
permite să descoperim, printr-o experienţă mistică inefabilă, anumite repere morale
fundamentale. Revărsarea în fiinţa noastră a energiei subtile tainice a binelui ne ajută nu numai
să descoperim în mod intuitiv Legile Divine eterne ale Creaţiei lui Dumnezeu ci, totodată, ne
impulsionează într-un anume mod să le respectăm. Energia subtilă a binelui ne face să
descoperim ulterior într-un mod uşor, simplu şi spontan tot ceea ce este bun şi divin necesar
pentru noi şi totodată ne permite să descoperim în mod intuitiv ceea ce ne este permis şi să
evităm ceea ce nu ne este permis.

Binele ne face să înțelegem ceea ce este rău şi în acelaşi timp ne dezvăluie ceea ce ne este în mod
categoric interzis, pentru a nu viola armonia perfectă a Creaţiei lui Dumnezeu şi a Legilor
Divine. Acţionând într-o tainică armonie cu energia subtilă a iubirii, care şi ea se revarsă în
universul fiinţei umane tot din Fiinţa infinită şi veşnică a lui Dumnezeu, energia subtilă a binelui
poate, prin amplificare, să trezească şi să intensifice iubirea spontană a fiinţei umane pentru
Dumnezeu Tatăl, făcând-o în felul acesta să se dăruiască în totalitate Lui, subordonându-şi în
mod spontan şi firesc voinţa sa individuală, egotică şi limitată, Voinţei supreme şi atotputernice a
lui Dumnezeu Tatăl, pentru a se uni într-un mod profund şi perfect cu El. Procedând în felul
acesta fiinţa umană ajunge astfel să fie fără încetare integrată în Dumnezeu Tatăl şi totodată
Dumnezeu Tatăl i se revelează pe deplin în fiinţa sa interioară. Aceasta este o etapă
fundamentală în care fiinţa umană în cauză atinge cu ajutorul lui Dumnezeu Tatăl starea divină,
supremă de îndumnezeire, care este caracteristică sfinţilor şi de asemeni marilor yoghini care au
atins starea de Eliberare spirituală ultimă.
 
 

Trezirea capacităţii de percepţie paranormală benefică, ocultă

Privită la modul general, percepţia este o formă de cunoaştere imediată. Ea este definită ca fiind
cunoaşterea produsă prin contactul obiectului de perceput cu organul de simţ corespondent. La
modul general vorbind, percepţia reprezintă o reprezentare directă a obiectului
(sakshatkarijnanam) şi este lipsită de orice asociere cu conceptele. Atunci când organele de simţ
vin în contact direct cu obiectele lor corespondente, ele determină cunoaşteri perceptuale.
Conceptele reprezintă semne verbale artificiale care sunt atribuite de către minte (manas)
obiectelor percepţiei, atunci când ea le recunoaşte ca aparţinând unei anumite categorii sau ca
fiind asemănătoare cu ceea ce a perceput anterior. Pentru a asocia un obiect al percepţiei cu un
concept trebuie să ne reamintim obiectele similare percepute în trecut şi să le recunoaştem.
Această reamintire nu este determinată de obiectul percepţiei.
Abordarea yoghină tradiţională a percepţiilor realizează în mod net distincţia între percepţiile
anormale şi percepţiile paranormale. Percepţiile anormale reprezintă tulburări de percepţie şi nu
au un caracter benefic, în timp ce percepţiile paranormale oculte sunt manifestări superioare ale
fenomenului perceptiv şi prezintă o dominantă benefică indubitabilă. Percepţiile benefice
paranormale oculte se situează deasupra legilor generale şi deasupra condiţiilor curente ale
percepţiilor obişnuite. Percepţia benefică paranormală ocultă transcende categoriile de spaţiu,
timp şi cauzalitate şi face posibilă perceperea naturii reale a aspectelor existente, ce sunt
dezgolite astfel de toate asocierile lor mentale cu nume sau concepte. În decursul timpului,
yoghinii au urmărit să evidenţieze concepţia esenţială referitoare la percepţiile benefice
paranormale oculte, folosind argumente practice şi făcând apel la stările lor intuitive superioare.
În categoria percepţiilor paranormale sunt integrate fenomenele de autosugestie, clarvedere,
claraudiţie, hiperestezie a vederii, auzului, atingerii, hipermnezie, citirea gândurilor, telepatie,
precum şi diferite tipuri de transă benefică, precum şi stările de extaz profund. Pe lângă intuiţia
yoghină şi cea a înţelepţilor, tot în categoria percepţiilor benefice paranormale oculte sunt
integrate percepţiile ocultiştilor, care de regulă nu pot percepe obiectele suprasensibile, asemeni
yoghinilor şi înţelepţilor, dar pot percepe acele obiecte sensibile care sunt extrem de subtile şi
îndepărtate pentru simţurile noastre grosiere şi prin urmare sunt ascunse privirilor noastre. Ei pot
percepe aceste obiecte subtile, îndepărtate şi ascunse nu prin intermediul percepţiei yoghine, ca
urmare a meditaţiei sau a austerităţilor, ci prin intermediul simţurilor exterioare, ce sunt rafinate
printr-o anumită practică specifică, care determină apariţia anumitor capacităţi benefice oculte la
nivel senzorial. O astfel de formă percepţie benefică paranormală ocultă este pur senzorială,
deoarece este produsă de simţurile exterioare cu ajutorul unei rafinări senzoriale excepţionale.
Diferenţa dintre percepţia obişnuită şi percepţia benefică paranormală ocultă constă în aceea că
prima este produsă de simţuri, în condiţiile obişnuite de funcţionare ale acestora, în timp ce
percepţia benefică paranormală ocultă este determinată de organele senzoriale, ce sunt rafinate şi
care îndeplinesc sarcina de colectare senzorială dincolo de cadrul şi limitele comune ce există cel
mai adesea în sfera senzorialului. Adeseori, această formă particulară de percepţie benefică
paranormală ocultă este numită percepţie extrasenzorială.

Conform tradiţiei yoghine milenare, intuiţia superioară ce se manifestă, în general, în cazul

înţelepţilor, poate da naştere aşa-numitelor străfulgerări intuitive. O astfel de străfulgerare
intuitivă este o percepţie benefică paranormală ocultă validă, bineînţeles atunci când este
determinată de existenţa uni anumit obiect, când nu este dubitativă, nu este contradictorie, iar
cauzele sale nu sunt viciate. În cazul percepţiei benefice paranormale oculte de acest tip, obiectul
intuiţiei superioare nu este niciodată inexistent. El este reprodus în memorie dintr-o anumită
cauză de natură ocultă şi această reproducere a sa este cauza prezenţei sale în conştiinţă. Intuiţia
unui obiect constituie efectul reproducerii sale în memorie. Astfel se produce o cunoaştere
validă, ce este determinată de un obiect care are o existenţă reală. Totuşi, acest tip de percepţie
nu respectă legile percepţiei obişnuite, nefiind produs de stimularea periferică. Percepţia benefică
paranormală ocultă nu este o formă de perccepţie de natura percepţiei senzoriale, ci mai degrabă
de natura „intuiţiei“, ce este produsă ca urmare a unei dinamizări supramentale. Percepţia
benefică paranormală ocultă nu este nici o formă de deducţie, deoarece nu este produsă de
cunoaşterea vreunui reper de deductiv. Percepţia benefică paranormală ocultă nu este nici vreo
analogie, deoarece nu este produsă de vreo cunoaştere a asemănării. Percepţia benefică
paranormală ocultă nu este nici vreo formă de cunoaştere verbală, deoarece ea nu este produsă de
cuvinte. Percepţia benefică paranormală ocultă nu este nici vreo formă de percepţie intuitivă a
vreunui obiect din viitor, adus în conştiinţă de memorie dintr-o anumită cauză. În realitate,
percepţia benefică paranormală ocultă este o formă de cunoaştere perceptivă superioară, ce este
produsă în mod direct la nivelul învelişului supramental (vijnanamaya kosha). Percepţia benefică
paranormală ocultă se produce independent de organele senzoriale, datorită trezirii şi energizării
intense a structurii supramentale a fiinţei, ce face cu putinţă activarea într-o formă subtilă,
superioară şi mult rafinată a disponibilităţilor esenţiale de natură senzorială în însăşi „substanţa“
subtilă a învelişului supramental (vijnanamaya kosha).
 
 

Starea supramentală de cunoaştere diferenţiatoare, ce ne revelează misterul Unicităţii

Dumnezeieşti

Unul dintre Atributele fundamentale ale lui Dumnezeu este sublima şi misterioasa Sa Unicitate
Dumnezeiască. Întreg Macrocosmosul manifestat de către El este un vast ansamblu integrat, care
este susţinut în mod absolut de Fiinţa Sa Unică, Dumnezeiască. Fiecare parte a Macrocosmosului
este susţinută clipă de clipă de singura şi unica minte divină infinită. Lumea Fizică, Lumea
Astrală și Lumea Cauzală sunt toate corelate prin puterea divină a Unicităţii Dumnezeieşti. Atât
perfecţiunea, cât şi imperfecţiunea sunt într-o intimă conexiune şi corelaţie creatoare, tocmai
datorită Unicităţii Divine. Diferitele niveluri ale Manifestării divine sunt toate unificate în
intenţiile şi în manifestările lui Dumnezeu.

Pentru marea majoritate a fiinţelor umane diversitatea este pretutindeni. Ea se desfăşoară atât în
timp, cât şi în spaţiu, atât în lumea vizibilă, cât şi în cea invizibilă. Toate aspectele, lucrurile,
fiinţele şi fenomenele se diferenţiază între ele prin caracteristici distincte şi printr-o mişcare ce le
este proprie. Însă cei iniţiaţi sunt capabili să perceapă Unitatea Divină care se manifestă în
diversitate şi, datorită dinamizării învelişului lor supramental (vijnanamaya kosha), sunt totodată
capabili să sesizeze unitatea divină fundamentală pe care se sprijină diversitatea din manifestare.
Celor iniţiaţi, Dumnezeu le oferă posibilitatea de a descoperi misterul Unicităţii Sale Divine, ce
este atotprezentă în toată această manifestare a pluralităţii. Starea de dinamizare supramentală
face posibilă manifestarea intuiţiei profunde,  care ne face să cunoaştem cu adevărat sensul divin
şi unic ce este manifestat de către Dumnezeu în toate aceste numeroase manifestări diferite,
diferenţiate în mod distinct, ale energiei Sale creatoare infinite.

Celui iniţiat, care poate să pătrundă cu uşurinţă în stări supramentale de conştiinţă, Dumnezeu îi
oferă revelaţia faptului că, dincolo de această copleşitoare diversitate, există în mod tainic acel
Unic Suprem şi Absolut, care constituie sursa primordială a tuturor diferenţelor. În cazul fiinţelor
umane care şi-au trezit intuiţia şi care pot intra într-o stare de cunoaştere supramentală, poate să
survină percepţia superioară a unei viziuni unitare asupra tuturor aspectelor diferenţiate existente,
care sunt percepute atunci ca provenind dintr-o Unică sursă divină infinită. Această viziune şi
înţelegere superioară poate fi aplicată la orice scară, în întregul Univers (Macrocosmos).

Unicitatea Divină, ce este astfel descoperită prin intermediul trezirii supramentale, se prezintă ca
fiind manifestarea unitară a tuturor aspectelor existente, ca rezultat al proprietăţilor holistice, de
integrare organică a elementelor constitutive ale Totului. 
Unicitatea Divină este continuă, eternă şi neschimbătoare. În stările supramentale de conştiinţă,
Universul este perceput ca având proprietatea de a fi Unic şi Unitar, iar această percepţie divină
ne conduce către revelarea misterului Unicităţii Dumnezeieşti. În stările supramentale de
conştiinţă poate să survină înţelegerea holistică a Unicităţii Dumnezeieşti. O astfel de trăire poate
aduce în prim planul atenţiei noastre trei idei-forţă esenţiale, ce permit descoperirea interioară a
Unicităţii Dumnezeieşti.

1. Unicitatea Divină nu se referă numai la Univers în ansamblul său, ci şi la toate aspectele

distincte, de sine-stătătoare, care alcătuiesc în mod multiplu acest ansamblu macrocosmic divin. 
2. Unicul Divin este de fapt corelat intim cu multiplicitatea, pe baza raporturilor de
complementaritate ce există între unitate şi diversitate şi între general şi individual.
3. Unicitatea Dumnezeiască se exprimă ca o divină modalitate, integratoare şi dinamică, de
manifestare a lui Dumnezeu în Creaţie şi ea nu poate fi identificată cu vreo presupusă
neschimbare sau cu vreo posibilă formă imaginată de nemişcare absolută.

Prin urmare, fiinţa care, datorită dinamizării supramentale, atinge o stare superioară de
conştiinţă, poate descoperi extaziată că Unicul Divin integrează într-un mod tainic
multiplicitatea, care se manifestă întotdeauna într-un mod concordant pretutindeni. În
manifestare, Unicul Divin se diferenţiază sub forma multiplicităţii, iar această diferenţiere este
temeiul posibilităţii de a fi cunoscut de către partea care îl alcătuieşte şi care este înzestrată cu
conştiinţă. Mişcarea universală, ca atribut fundamental a Existenţei Unice, este cea care
generează totalitatea diferenţierilor. Dinamismul diferenţierii este de fapt temeiul mobilităţii
Unicului Divin în manifestare. Diferenţierea este, aşadar, modul cel tainic şi misterios de
manifestare a Unicului Divin şi astfel diferenţierea reprezintă suportul şi condiţia esenţială ce
permite cunoaşterea reală a Unicităţii Dumnezeieşti.
 
 

Starea sublimă de forţă spirituală pe care o conferă perfecta integrare divină

Termenul „integrare“ are sensul de „întregire“. Privită din punct de vedere spiritual, starea de
integrare divină reprezintă manifestarea unui tainic proces de reîntregire spirituală. Starea
sublimă de integrare divină face posibilă apariţia unui sentiment profund de regăsire de Sine şi ea
face să dispară sentimentul limitator şi de cele mai multe ori dureros al separării faţă de
Dumnezeu.

În conformitate cu învăţăturile spirituale tradiţionale, starea de integrare divină este, pentru

aspirantul spiritual, o tainică lumină călăuzitoare, întocmai aşa cum, analogic vorbind, un far
aprins călăuzeşte un vas ce se apropie de port, pe vreme de furtună. Integrarea divină face cu
putinţă ca o anumită parte separată, ce aparţinea la origine unui întreg, să poată să reintre în mod
armonios în ansamblul căruia îi aparţinea. Integrarea divină face posibilă reunirea în acelaşi loc,
în cadrul uneia şi aceleiaşi unităţi universale, a mai multor părţi, într-un singur tot, unitar şi
coerent. Integrarea divină presupune includerea, înglobarea şi armonizarea fiinţei celui care
aspiră să fie călăuzit de această stare sublimă, în cadrul Totului unitar, macrocosmic, ce este
Fiinţa infinită a lui Dumnezeu Tatăl.

Starea de integrare divină poate fi atinsă prin acţiune dezinteresată, realizată într-o deplină stare
de detaşare, înfăptuită într-un mod armonios, într-un deplin acord cu Voinţa lui Dumnezeu.
Integrarea divină implică faptul de a ne abandona fiinţa individuală într-un mod înţelept, pentru a
putea îngloba în conştiinţa individuală, ce este acum expansionată, întregul din care facem parte.
Starea de integrare divină reprezintă premiza esenţială a sentimentului stenic al unităţii şi
aceasta, la rândul său, face cu putinţă trăirea unor stări sublime de integrare armonioasă.
Integrarea divină implică includerea sau, altfel spus, încorporarea superioară a fiinţei individuale
într-un tot superior, divin. Starea de integrare divină face posibilă stabilirea unei strânse
interdependenţe între noi şi celelalte fiinţe vii, întocmai ca o parte care se potriveşte perfect cu
diferitele părţi constitutive ale unui întreg.

Starea de integrare divină poate fi atinsă printr-o orientare superioară a conştiinţei, care conferă o
înţelegere coerentă, cu respectarea constantă şi neabătută a principiilor şi Legilor divine
imanente. Întotdeauna starea de integrare divină aduce în fiinţă răspunsul adecvat la aspiraţiile
noastre spirituale, la necesităţile vitale, emoţionale, mentale şi sufleteşti ale fiinţei umane, astfel
încât tot ceea ce este bun în Microcosmosul individual să fie pus în valoare într-un mod divin.
Integrarea divină se referă, de asemenea, la stabilirea unui angajament lăuntric faţă de un anumit
aspect spiritual superior, faţă de un ideal, faţă de o anumită idee-forţă benefică, ce transcende
aspectele curente şi pragmatice, şi care ne călăuzeşte astfel către Realitatea tainică a lui
Dumnezeu Tatăl. Tocmai de aceea, starea de integrare divină ne poate deschide accesul la stări
spirituale, sublime, de transcendenţă.

Un prim pas, esenţial, în direcţia trezirii şi amplificării stării de integrare divină, este trezirea şi
amplificarea credinţei ferme şi de nezdruncinat în Dumnezeu. Starea de integrare divină oferă
întotdeauna fiinţei umane o viziune nouă, amplă şi profundă, despre procesul evoluţiei spirituale,
ilustrând în permanenţă principiul fundamental al reflectării întregului în parte şi a părţii în
întreg, starea de integrare divină conduce fiinţa umană care este pregătită din punct de vedere
spiritual către o înţelegere unitară a complexităţii Manifestării, privită în integralitatea
ansamblului ei. Trupul, mintea, emoţiile şi spiritul sunt inseparabile şi împreună, acestea joacă
fiecare roluri esenţiale, ce sunt interconectate şi contribuie la păstrarea unei stări de integrare
armonioasă. Starea de integrare divină ne face să înţelegem rostul concordanţei ce există între
diferitele părţi şi între diferitele niveluri vibratorii distincte ale Universului, având fiecare
frecvenţe de vibraţie diferite.
 
Starea de integrare divină implică necesitatea unei practici constante şi coerente, ce este necesar
să fie realizată într-un mod consecvent, cu o mare aspiraţie spirituală. Efortul sintetizator ce
apare în cazul stării de integrare divină este rezultanta mai multor preocupări convergente şi
sistematice anterioare, care pun în valoare aspecte de natură diferită, vitale, psihice, relaţionale,
mentale sau spirituale, ce alcătuiesc fiinţa umană. Starea de integrare divină conduce la o
constantă menţinere a echilibrului interior, ea aduce armonie şi poate genera o constantă
transformare rodnică, conducând fiinţa umană spre o stare de bine printr-o rapidă evoluţie
spirituală.

Starea de integrare divină conferă astfel o tainică şi sublimă forţă spirituală, ce permite fiinţei
umane să facă faţă în mod eficient diferitelor sale raporturi cu lumea în care trăieşte. De
asemenea, starea de integrare divină consolidează încrederea şi credinţa în Dumnezeu, conferă
aspiraţie, curaj spiritual şi speranţă divină, precum şi întărirea conştientizării valorii inestimabile
a experienţelor spirituale semnificative.  Accesarea stării de integrare divină este, analogic
vorbind, întocmai ca un salt în necunoscut. Odată înfăptuit cu curaj acest salt interior, în fiinţă
survine o sublimă stare de forţă spirituală, a cărei sursă este Fiinţa infinită a lui Dumnezeu Tatăl.

Misterul copleşitor al Momentului Prezent

În viziunea sistemului tradiţional yoga, timpul apare ca o manifestare ciclică şi având, întocmai
ca şi spaţiul, Atributul Reversibilităţii într-o devenire ciclică a Universului. Întreaga Creaţie este
supusă acestei neîncetate deveniri temporale. Timpul relativ al devenirii individuale este de fapt
un simţ interior al succesiunii stărilor de conştiinţă ale subiectului şi o percepţie pură a
continuităţii eului individual. Numai Pura Conştiinţă Divină, plasându-se în Eternitatea ce
transcende orice devenire şi orice durată, se situează în afara acestui proces continuu al devenirii
temporale.

Genialul savant Albert Einstein spunea: „Distincţia dintre trecut, prezent şi viitor este de fapt o
iluzie şi am putea chiar spune că ea este cea mai persistentă iluzie“. La rândul său, eminentul
savant Erwin Schrödinger afirma: „Despre bariera despre care se presupune că există între trecut,
prezent şi viitor nu putem spune că trebuie distrusă, deoarece această barieră nu există în
realitate.“ Cu asemenea afirmaţii, conceptul indian şi yoghin de iluzie cosmică (maya) primeşte o
tot mai clară confirmare ştiinţifică, deşi anomaliile cursului iluzoriu al timpului zgâlţâie din
temelii cauzalitatea fizicii clasice. Se vorbeşte, de asemenea, despre „natura cu multiple faţete a
energiei timpului“ şi despre percepţia uneori neliniară a timpului în conştiinţă. Ceea ce omul
modern numeşte, datorită obişnuinţei, timp, se dovedeşte, la o analiză atentă a nu fi de fapt
timpul, ci numai o singură linie sau un singur punct aflat în mişcare în planul posibilităţilor care
devin actualizări.
Pentru un clarvăzător sau pentru un yoghin avansat, de exemplu, toate nivelurile timpului există
în simultaneitate. Deşi timpul este o calitate a Universului Fizic, simţul nostru interior al timpului
nu este atât fizic, cât emoţional şi mental. Noi nu percepem timpul cu trupul nostru, aşa cum
percepem alte aspecte ale lumii exterioare. Mintea, şi nu trupul, ne spune că a trecut o oră, de
exemplu. Chiar şi în împrejurări aşa-zis „normale“, aprecierea noastră asupra timpului este
extrem de variabilă, depinzând foarte mult de implicarea noastră emoţională în ceea ce facem şi
de nivelul de focalizare al atenţiei în respectiva activitate. Uneori, timpul pare că stă pe loc, mai
ales în cazul aşa-numitelor „experienţe de vârf“, al stărilor de extaz sau în cazul intuiţiei şi al
trăirii stărilor de transcendenţă. În astfel de stări superioare de conştiinţă, în fiinţă poate să apară
revelaţia misterului copleşitor al Momentului Prezent. Percepţia plenară a atemporalităţii,
întocmai ca şi cum atunci am ieşi din timp, se produce prin intermediul fixării atenţiei şi a
conştiinţei noastre asupra clipei.

Atunci când este privită în sens psihic şi existenţial, clipa este un moment de trezire, de
constituire şi chiar de structurare a conştiinţei şi a existenţei în raport cu scurgerea energiei
timpului. Clipa se deosebeşte, în sens filosofic, de momentul cu o semnificaţie pur temporală ce
apare ca limită între trecut, prezent şi viitor. Unii filozofi atribuie clipei un statut special ce este
în mod paradoxal atât temporat, cât şi atemporal. Chiar dacă clipa nu coincide întru totul nici cu
timpul, nici cu veşnicia, ea este totuşi punctul indescriptibil de întâlnire al acestora.

Filozoful Søren Kierkegaard interpretează în felul său clipa ca fiind o irumpere a veşniciei în
timp, care face totodată posibilă nu numai victoria, ci şi mântuirea, dacă mai ales atunci se
manifestă actul instantaneu al credinţei. Această caracterizare religioasă se păstrează mai ales în
existenţialismul german. Pentru filosoful Karl Jaspers, clipa evidenţiază constituirea deplină şi
concretă a spiritualităţii, prezenţa indescriptibilă a veşniciei în timp. Filosoful Martin Heidegger
distinge între clipă ca prezent autentic în care există decizia premergătoare a morţii şi momentul
care, în viziunea sa, este prezentul neautentic al vieţii cotidiene, ce este specific preocupărilor
lumeşti, omeneşti, obişnuite.

A trăi în clipa prezentă înseamnă să descoperim, din clipă în clipă, că trăim într-un neîncetat
început. Energia cea tainică a timpului este întotdeauna urzită din clipe. Între o clipă şi alta există
întotdeauna energia vidului enigmatic ce cuprinde fără încetare totul. Chiar şi atunci când nu ne
dăm seama de aceasta, între două clipe ce se succed există totuşi un hiatus ce ne oferă ocazia să
ne desprindem din fluxul enigmatic al scurgerii energiei timpului şi astfel, prin această fisură ce
se deschide şi care ne revelează Eternitatea, ne putem da seama de realitatea cea tainică a clipei
şi putem descoperi misterul copleşitor al Momentului Prezent. Ţine de libertatea noastră de a
alege şi de a fi fulgerător prompţi pentru a descoperi acel hiatus, ce este poarta cea tainică a
misterului Momentului Prezent şi care există la limita fiecărei clipe.
 
 
 Starea de transcendere a scurgerii energiei subtile a timpului, care ne revelează misterul
copleşitor al Eternităţii

La modul obişnuit, noi nu putem să experimentăm realitatea energiei timpului, ce este

considerată a fi a patra dimensiune a Universului, la fel ca pe celelalte trei dimensiuni ale
spaţiului. Atunci când percepem spaţiul tridimensional avem posibilitatea, de exemplu, să ne
rotim în jurul unui obiect fizic şi, de asemenea, putem să-l privim din toate părţile. Însă, în ceea
ce priveşte experimentarea dimensiunii temporale, noi suntem de regulă constrânşi să ne
deplasăm numai în linie dreaptă şi într-un singur sens. Aşadar, putem spune că noi suntem fiinţe
mono-dimensionale în raport cu energia subtilă a timpului. Chiar şi aprecierea celei de-a patra
dimensiuni, cea a energiei subtile a timpului, se dezvoltă şi se nuanţează de regulă doar odată cu
trecerea sau, altfel spus, cu parcurgerea în sens liniar a energiei timpului, parcurgere ce se
produce o dată cu vârsta.
 
Însă, atunci când, intrând şi menţinându-ne în anumite stări elevate de conştiinţă, nu mai suntem
aproape deloc încătuşaţi de materie şi de simţuri, putem ajunge să avem o viziune cu totul nouă
asupra celor patru dimensiuni ale continuumului spaţio-temporal, ca şi cum am intra într-o nouă
lume, în care învăţăm să ne mişcăm cu totul altfel, întocmai, analogic vorbind, ca un bebeluş care
se adaptează gradat, prin învăţare, cu lumea tridimensională fizică. Această viziune nouă asupra
continuumului spaţio-temporal ne poate face să înţelegem o mare gamă de fenomene
paranormale, cum ar fi clarviziunea, premoniţia, claraudiţia şi multe altele. Timpul este o energie
subtilă care, în funcţie de starea derezonanţă ocultă® pe care o declanşează în conştiinţa noastră,
poate fi experimentată cu o mai mică sau mai mare intensitate. Elevarea nivelului nostru
predominant de conştiinţă poate să modifice perceperea energiei timpului, făcând-o să se
topească împreună cu restul spaţiului tridimensional. Poeţii inspiraţi şi fiinţele intuitive privesc
timpul ca pe un fluviu aflat mereu în mişcare, însă yoghinii şi înţelepţii îl văd ca fiind o parte
integrantă din iluzia cosmică (maya), ce este sursa determinatoare ce generează întreaga realitate
relativă.

În viziunea spirituală yoghină, energia timpului este mai mult decât un aspect al modului în care
conştiinţa noastră ne organizează experienţele. Marii mistici, precum şi yoghinii avansaţi
relatează că, în stările spirituale, superioare, de extaz mistic sau în cazul experienţelor spirituale
de vârf, apare în fiinţă, aproape întotdeauna, o senzaţie inefabilă de aşa-zisă „ieşire din timp“.
Această „evadare“ temporară din condiţionările limitatoare ale timpului face posibilă depăşirea
limitărilor percepţiei comune asupra timpului şi a scurgerii sale. Atunci când, în anumite stări
spirituale înalte, survine starea de transcendere a timpului, succesiunea continuă a momentelor
„prezent“ este brusc înlocuită de un fel de „prezent continuu şi neîntrerupt“ sau, altfel spus, de un
„etern prezent“. O asemenea stare superioară de transcendere a timpului face posibilă revelarea
Realităţii Absolute sau, altfel spus, ea face să apară revelarea misterului tulburător al Eternităţii.
Aprecierea interioară a adevăratei naturi a celei de-a cincea dimensiuni, Eternitatea, apare gradat,
proporţional cu evoluţia concepţiei şi trăirilor noastre lăuntrice referitoare la energia subtilă,
tainică, a timpului.
În concepţia comună, Eternitatea este înţeleasă de regulă ca fiind o perioadă de timp ce pare să
dureze la nesfârşit. În realitate, Eternitatea este cu totul altceva. Ea nu este doar o extindere
nesfârşită a timpului, ci ea se situează, de fapt, în afara timpului şi a scurgerii sale. Eternitatea
este realitatea tainică de dincolo de timp sau, altfel spus, atemporalitatea. Eternitatea reprezintă
ceea ce este cu adevărat Divin şi care există în afara timpului. Marele mistic Toma D’Aquino
recunoştea şi el această distincţie atunci când scria că: „Dumnezeu este etern, în timp ce infernul
este indefinit ca durată“. Eternitatea este o realitate mult mai vastă şi mai profundă, ce este
diferită de starea de nemurire, care desemnează o anume formă de supravieţuire fără limite în
timp. În stările de deosebită elevare spirituală, care ne înalţă pe culmile fericirii extatice a
conştiinţei cosmice, fiinţa noastră ajunge să fie tangentă cu Eternitatea. Acest sentiment
tulburător al Eternităţii apare şi ca o stare de supremă realizare lăuntrică, atunci când trăim plenar
Momentul Prezent. Clipa prezentă este imaginea mobilă a Eternităţii, iar trăirea simultană, cu
profunzime şi autenticitate, a clipei prezente, conduce la transcenderea acesteia prin înălţarea în
sfera sublimă a viziunii şi a trăirii autentic spirituale. Într-o astfel de stare superioară de
conştiinţă putem înţelege că timpul este de fapt umbra proiectată de Eternitate în spaţiul
tridimensional sau, conform descrierii intuitive a lui Platon, „Timpul este doar o imagine
mişcătoare a Eternităţii“.
 
 

Starea de comuniune profundă cu energia subtilă a Graţiei Dumnezeieşti sublime,

copleşitoare, paradiziace

Atunci când aspirăm intens să intrăm în stare de comuniune cu energia subtilă a Graţiei
Dumnezeieşti, nu trebuie să pornim de la premiza că manifestarea Graţiei Divine poate să
survină numai în anumite cazuri particulare sau doar cu anumite ocazii speciale. În realitate,
întreaga relaţie spirituală dintre Dumnezeu şi om este, privind dintr-un cât mai înalt punct de
vedere, pătrunsă în permanenţă, fără întrerupere, de Graţia Divină sublimă, copleşitoare şi
paradiziacă.

Manifestarea Graţiei Dumnezeieşti sublime şi paradiziace poate fi recunoscută prin însuşi faptul
că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Tot o manifestare a Graţiei Divine este
faptul că Dumnezeu ne-a înzestrat cu potenţialitatea de a ne transforma şi de a putea deveni
gradat, asemeni Lui. O altă manifestare a energiei subtile a Graţiei Divine este faptul că
Dumnezeu ne învăluie clipă de clipă cu dragostea Sa infinită şi aşteaptă cu răbdare eoni de timp
pentru ca noi să evoluăm spiritual, pentru ca să putem deveni asemenea Lui şi să-i împărtăşim
dragostea, puterea şi cunoaşterea Sa Divină. Tot o manifestare a energiei Graţiei Dumnezeieşti
este faptul că Dumnezeu nu ne forţează niciodată cu nimic şi, în virtutea liberului arbitru pe care
tot El ni l-a dăruit, ne permite să alegem în mod liber modul specific în care să ne trăim viaţa, în
conformitate cu individualitatea noastră ce este unică. Energia subtilă a Graţiei Divine se
manifestă de asemenea prin faptul că Dumnezeu ne oferă cu o infinită generozitate tot ceea ce
avem cu adevărat nevoie şi apoi tot El ni se dăruie pe El Însuşi atunci când noi devenim capabili
să ne detaşăm de toate aceste aspecte iluzorii ale lumii manifestate şi ajungem să aspirăm intens
şi frenetic să ne contopim cu El şi numai cu El. Energia subtilă tainică a Graţiei Dumnezeieşti se
exprimă atunci când Dumnezeu Însuşi nu forţează intrarea Sa în inima noastră şi ne întâmpină cu
o infinită iubire în fiinţa Sa infinită doar atunci când noi ne deshidem în totalitate inima spirituală
faţă de El, cu o iubire şi o recunoştinţă profundă şi sinceră. Graţia Dumnezeiească se manifestă
totodată prin faptul că Dumnezeu ne aduce mereu înapoi pe drumul cel drept, de fiecare dată
când ne rătăcim, oferindu-ne în permanenţă, fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama,
ghidarea Sa tainică spirituală permanentă. Atenţia sa permanentă îndreptată asupra fiecăruia
dintre noi face să apară multitudinea de manifestări ale energiei subtile a Graţiei Dumnezeieşti,
ce este sublimă şi copleşitoare.

Putem vedea nenumărate manifestări ale energiei subtile a Graţiei Dumnezeieşti, precum şi a
binefacerilor şi a iubirii Divine infinite, dacă urmărim să ne trezim înţelepciunea şi devotamentul
sincer şi profund faţă de Dumnezeu. Putem descoperi realitatea energiei subtile a Graţiei
Dumnezeieşti de fiecare dată când simţim dragostea, binefacerea şi dreptatea lui Dumnezeu.
Energia subtilă a Graţiei lui Dumnezeu se poate manifesta în multe feluri, în funcţie de
necesitatea, temperamentul şi stadiul de dezvoltare al aspirantului spiritual. Progresul nostru
spiritual este determinat de Graţia lui Dumnezeu. Revărsarea Graţiei Divine încununează efortul
spiritual al aspirantului. Graţia lui Dumnezeu se revarsă uneori în mod surprinzător şi ea conduce
atunci aspirantul la stări spirituale înalte. Manifestarea sublimă şi copleşitoare a energiei Graţiei
Dumnezeieşti poate crea uneori impresia că ea s-ar produce aparent fără nici o cauză care să aibă
legătură cu dispoziţia actuală a aspirantului. Relaţia dintre Graţia Divină şi efortul de sine
stătător al aspirantului spiritual reprezintă un mare mister. Natura tainică, ascunsă, a acestei
relaţii este ea însăşi o expresie a Misterului Dumnezeiesc. Putem observa în fenomenele naturale
că atunci când aplicăm în mod repetat şi continuu o anume forţă sau un stimul într-o direcţie
anume, efectul unei astfel de aplicaţii poate să nu apară imediat. Doar în cazul unora dintre
fenomenele chimice, fizice şi mecanice efectul urmează imediat cauzei. În cazul marii majorităţi
a fenomenelor biologice, a celor care sunt asociate cu viaţa, observăm că există aproape
întotdeauna un decalaj. Stimularea continuă conduce, ca să zicem aşa, la un fel de „cumul“ al
efectelor, ce are loc în dimensiunile invizibile ale Naturii, adeseori fără nici o aparenţă
exterioară, pentru ca apoi, aparent brusc, toate sau o bună parte din efectele acumulate să se
exteriorizeaze într-un eveniment surprinzător. Cauza unui astfel de fenomen este pur şi simplu
aceea că noi nu am fost capabili să vedem efectele subtile care se acumulau undeva, într-o
anumită dimensiune subtilă, de regulă invizibilă. Această lege a cumulului funcţionează aproape
universal şi pe tărâmul minţii. Tocmai de aceea, celor mai mulţi oameni revărsarea Graţiei
Divine, atunci când se manifestă, le apare că are loc brusc ori pare să nu aibă nici o legătură cu
eforturile anterioare, sau pare ca şi cum Graţia lui Dumnezeu se revarsă fără nici un motiv
vizibil, exterior. Însă, chiar acţiunea lăuntrică de a ne goli mintea şi de a ne abandona cu succes
în faţa lui Dumnezeu implică un efort spiritual şi este o sarcină mult mai dificilă decât alte tipuri
de eforturi comune, la fel cum crearea de vid într-un vas închis este mult mai dificilă decât
acţiunea de a-l umple cu ceva. Obținerea vidului într-un vas închis este una dintre cele mai
dificile operaţiuni şi necesită o tehnică foarte elaborată, în timp ce a-l umple cu unele gaze este
relativ uşor. Analogic vorbind, abandonul de sine pe calea devoţiunii către Dumnezeu reprezintă
o formă esenţială de efort spiritual. În Yoga-Sutra, capitolul 4, sutra 29 se indică faptul că „cea
mai înaltă formă desamadhi (Dharma-megha-samadhi) nu este nimic altceva decât efortul
suprem şi final al yoghinului de a-şi goli complet mintea şi de a dizolva chiar şi ultima urmă a
conştiinţei „egoului“ înainte de a putea trăi plenar starea de comuniune profundă cu fiinţa infinită
a lui Dumnezeu“. Starea de comuninue cu energia subtilă a Graţiei Dumnezeieşti se manifestă,
de asemenea, atunci când aspirantul spiritual vine în contact personal, direct cu o fiinţă spirituală,
cu un realizat spiritual sau cu un înţelept, care îi poate conferi astfel o imensă impulsionare
spirituală. În marea majoritate a şcolilor spirituale de bhakti-yoga se pune un mare accent pe
valoarea relaţiei personale cu un suflet ce este realizat spiritual (Mahatma). Un astfel de contact
spiritual poate face cu putinţă intrarea în stare de comuninue cu energia subtilă a Graţiei
Dumnezeieşti, dând astfel naştere unei oportunităţi divine pentru evoluţia spirituală a acelui
aspirant spiritual.

Din perspectiva lui Dumnezeu, energia subtilă a Graţiei Sale Divine se manifestă întotdeauna
numai la momentul potrivit. Dacă expansiunea conştiinţei care urmează practicii spirituale poate
fi considerată ca fiind efectul direct al cauzelor puse în mişcare de yoghin, ea reprezintă de fapt
un merit spiritual care atrage astfel în fiinţa sa extazul cauzat de revărsarea Graţiei Divine.
Eforturile realizate pentru a atinge starea de abandon în faţa fiinţei infinite a lui Dumnezeu
determină manifestarea unor forţe subtile spirituale binefăcătoare în fiinţa aspirantului, care se
acumulează tainic undeva în fiinţă. Chiar dacă aspirantul spiritual nu este deocamdată conştient
de ele şi poate nici de procesul de acumulare a acestor forţe subtile spirituale în fiinţa sa,
Dumnezeu este întotdeauna cel care recunoaşte toate acestea ca fiind „substanţa subtilă tainică“ a
ceea ce tradiţia spirituală numeşte „meritul spiritual“ al unei fiinţe umane. O astfel de acumulare
meritorie în fiinţa aspirantului poate face posibilă manifestarea energiei subtile a Graţiei Divine.

Starea de comuniune cu energia subtilă a Graţiei Dumnezeieşti ne poate revela realitatea şi

legitimitatea divină prin care Dumnezeu îşi manifestă în mod complet liber Voinţa Sa Divină,
sub forma unui flux neîngrădit de iubire şi putere Divină infinită. Acesta exercitare invizibilă a
Voinţei Divine este cea despre care mari mistici şi yoghinii avansaţi o descriu ca fiind Voinţa
Divină ce exprimă libertatea absolută a lui Dumnezeu şi care este cea care „ordonează în
permanenţă într-un mod sublim, copleşitor şi paradiziac tot ceea ce există, prin intermediul
energiei subtile a Graţiei Dumnezeieşti“.
 
 

Conştientizarea puterii transformatoare tainice a Adevărului Ultim Divin

Adevărul Ultim Divin deţine în veşnicie o existenţă enigmatică, ce există prin ea însăşi,
independent de noi. Rolul nostru, care totodată este una dintre menirile noastre fundamentale, 
implică să cunoaştem prin revelaţie directă şi nemijlocită Adevărul Ultim Divin. Este, de
asemenea, esenţial să ne dăm seama că în afara acestei cunoaşteri prin revelaţie, în propriul
nostru univers lăuntric, a Adevărului Ultim Divin, în fiecare dintre noi nu subzistă decât eroarea.
Pentru unele fiinţe umane acest aspect este dificil de înţeles la prima vedere, dar dacă analizăm
cu atenţie ne putem da seama cu uşurinţă că numai cunoaşterea directă şi nemijlocită, în propriul
nostru univers lăuntric, prin revelaţie, a Adevărului Ultim Divin, este singura modalitate care
face într-adevăr să înceteze starea de eroare. Abia atunci când în fiinţa noastră începe să se
reveleze în mod gradat Adevărul Ultim Divin noi ieşim din starea de eroare, pentru că în fiinţă
noastră apare pentru prima oară sclipirea mirifică, esenţială a „luminii eterne a Adevărului Ultim
Divin“, care ne conferă accesul la adevărata cunoaştere şi ne permite să înţelegem Realitatea, atât
cea lăuntrică, cât şi cea înconjurătoare, din perspectiva tainică a Adevărului Ultim Divin, al lui
Dumnezeu Tatăl.

Cunoaşterea Adevărului Ultim Divin în propriul nostru univers lăuntric face să apară o esenţială
transformare a viziunii şi a perspectivei asupra Realităţii. În locul viziunii personale şi eronate
asupra Realităţii în care ne-am aflat, fără îndoială, până atunci, în fiinţa noastră se instalează şi
rămâne apoi pentru totdeauna o nouă şi fundamentală viziune superioară, care aparţine
Adevărului Ultim Divin. Cunoaşterea Adevărului Ultim Divin face să apară în noi o
fundamentală transformare a viziunii, care înlocuieşte viziunea eronată de dinainte cu o nouă
viziune, adevărată, divină, care este lipsită de eroare. Ea ne conferă o tainică putere spirituală
transformatoare, a cărei origine este Adevărul Ultim Divin. Este evident că această cunoaştere a
Adevărului Ultim Divin în propriul nostru univers lăuntric, despre care a vorbit Iisus, nu numai
că ne ajută să ne eliberăm din punct de vedere spiritual ci, totodată, ea ne eliberează de viziunea
eronată care exista în noi înainte de revelarea directă şi nemijlocită a Adevărului Ultim Divin în
fiinţa noastră. Acesta este secretul fundamental care este încriptat în cuvintele pline de
înţelepciune ale lui Iisus: „Cunoaşteţi Adevărul și atunci Adevărul vă va elibera“.

Toţi marii înţelepţi, toţi yoghinii avansaţi şi toţi marii sfinţi care au atins Suprema Realizare
Divină au reuşit, într-o anumită etapă a evoluţiei lor spirituale, să-şi reveleze în propriul lor
univers lăuntric Adevărul Ultim Divin. Prin revelarea Adevărului Ultim Divin în propria lor
fiinţă, ei au reuşit cu adevărat să-l cunoască pe Dumnezeu Tatăl şi totodată au reuşit să-şi
transforme viziunea personală, eronată, într-o nouă şi fundamentală viziune divină, eternă şi
universal valabilă. Cunoaşterea Adevărului Ultim Divin în propriul univers lăuntric, precum şi
conştientizarea puterii spirituale tainice, transformatoare pe care revelarea Adevărului Ultim
Divin în propria fiinţă o face cu putină, face să dispară eroarea. Atunci când fiinţa umană
cunoaşte Adevărul Ultim Divin, ea încetează să mai existe în eroare. Începutul cunoaşterii
Adevărului Ultim Divin în propriul nostru univers lăuntric, prin revelaţie directă şi nemijlocită,
marchează, de fapt, începutul sfârşitului stării de eroare în care am trăit până atunci. Iată de ce
unii înţelepţi afirmă că: „Orice început este un sfârşit şi orice sfârşit este un nou început“. Cei
înţelepţi spun că, de fapt, Adevărul Ultim Divin aparţine sferei gigantice, misterioase a
înţelepciunii pure a lui Dumnezeu Tatăl.

Este esenţial să ştim că prin percepţie spirituală esenţială, imediată şi directă putem ajunge la
Adevărul Ultim Divin. Atunci când intuiţia superioară, supramentală, este trezită în mod adecvat,
ea ne permite să descoperim că Adevărul Ultim Divin este propriul „obiect“ al înţelepciunii
veritabile. Adevărul Ultim Divin ne este transmis în conformitate cu ordinea sa şi după natura sa.
Însă, este însă esenţial să reţinem că „Numai Adevărul Ultim Divin este acela care face să fie
atras în universul nostru lăuntric Adevarul Ultim Divin, care există în Macrocosmos“. În lumina
acestor revelaţii, ne putem da seama că pentru aceasta este foarte important să intrăm într-o stare
lăuntrică de perfectă disponibilitate şi deschidere faţă de Adevărul Ultim Divin sau, altfel spus,
să intrăm într-o stare inefabilă de rezonanţă ocultă® care face ca Adevărul Ultim Divin să fie
imediat atras în fiinţa noastră prin intermediul Adevărului Ultim Divin care deja a fost revelat în
universul nostru lăuntric, şi care ne conferă astfel o tainică forţă spirituală transformatoare.
 
 

Starea de recunoştinţă profundă, amplă şi umilă faţă de Dumnezeu Tatăl

Foarte mulţi oameni obişnuiesc să se roage şi să Îi ceară lui Dumnezeu Tatăl diferite lucruri, dar
mai puţini îşi amintesc să-I mulţumească atunci când Dumnezeu răspunde la rugile lor. Şi mai
puţini sunt cei care acceptă orice se petrece în viaţa lor cu seninătate şi Îi sunt recunoscători lui
Dumnezeu chiar şi atunci când li se pare, uneori, că nu primesc ceea ce ei considerau că merită.
Dacă în relaţiile dintre oameni lipsa recunoştinţei sau incapacitatea de a mulţumi este o
deficienţă de caracter, în schimb în relaţia cu Dumnezeu Tatăl am putea spune că, de fiecare când
suntem nerecunoscători, cădem la o anumită încercare spirituală majoră.

De fiecare dată când realizăm o consacrare către Dumnezeu, practic noi cerem ajutorul,
inspiraţia, susţinerea şi ghidarea lui Dumnezeu Tatăl. Tocmai de aceea, ar trebui să nu uităm
niciodată să-I mulţumim de fiecare dată atunci când încheiem cu succes orice activitate pentru
care am realizat consacrarea şi pentru  care noi am primit răspunsul favorabil din partea lui
Dumnezeu. Cu atât mai mult trebuie să fim recunoscători atunci când simţim din plin susţinerea
divină, care se manifestă prin diferite fenomene de sincronicitate, printr-o anumită stare de
integrare divină, armonioasă, printr-o anumită stare de vitalitate şi energizare, printr-o anumită
stare de inspiraţie şi ghidare divină, printr-o capacitate de înţelegere şi de acţiune eficientă, care
toate ne permit să ducem acea acţiune la bun sfârşit. Este chiar foarte bine dacă ne obişnuim să Îi
mulţumim în fiecare zi lui Dumnezeu Tatăl pentru tot ceea ce ne oferă, amintindu-ne de cel puţin
5-7 ori pe zi, în momente cursrul unor activităţi ce prezintă caracteristici diferite, să ne exprimăm
spontan şi sincer recunoştinţa faţă de El. O astfel de practică spirituală se va dovedi a fi extrem
de eficientă şi ne va ajuta să ne transformăm uluitor de rapid. Însă pentru aceasta trebuie să
urmărim să avem deschiderea şi mai ales curiozitatea de a realiza efectiv această formă de
practică spirituală.

Atunci când ne manifestăm în mod exemplar recunoştinţa faţă de Dumnezeu Tatăl, vom remarca
imediat adevărul copleşitor al afirmaţiei că: „Atunci când noi facem un singur pas către
Dumnezeu,  Dumnezeu face zece paşi către noi“. De cele mai multe ori este suficient să
manifestăm spontan şi sincer o stare exemplară de recunoştinţă, pentru ca imediat după aceea să
simţim o inconfundabilă revărsare de Graţie Divină. În realitate, întotdeauna Dumnezeu este cel
care ne copleşeşte cu daruri spirituale, chiar şi atunci când, în aparenţă, noi suntem cei care ne
exprimăm recunoştinţa.
Este, prin urmare, esenţial să Îi fim mereu recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ceea ce avem şi
pentru tot ceea ce se manifestă în viaţa noastră. Procedând mai mereu astfel, putem fi siguri că
această atitudine superioară va avea chiar ea un efect transformator benefic asupra întregii
noastre existenţe. Bucurându ne şi fiindu-I mereu recunoscători lui Dumnezeu Tatăl pentru toate
darurile pe care El ni le oferă, vom constata că acestea se vor multiplica apoi în avalanşă. Iubind
lumina şi frumuseţea din fiecare floare, vom învăţa sa iubim splendoarea şi măreţia lui
Dumnezeu, pe care le vom recunoaşte apoi în noi înşine, precum şi în toţi ceilalţi.

Dumnezeu ne dăruieşte permanent şi necondiţionat totul. Nu ar fi, oare, de dorit să răspundem şi

noi, cât mai des şi cât mai conştient, cu umilinţă, nepreţuitului Său dar, deschizându-ne cât mai
des inimile, pline de recunoştinţă, către El? Starea de recunoştinţă profundă, amplă şi umilă pe
care o manifestăm faţă de Dumnezeu Tatăl este însăşi măsura conştienţei noastre şi măsura a
ceea ce suntem capabili cu adevărat să primim. Un suflet nerecunoscător este, de fapt, un suflet
închis în faţa darului pe care Dumnezeu i-l oferă, iar în situaţia închiderii sale, singura alternativă
este retragerea darului ce i s-a acordat, pentru simplu fapt că el nu îl poate primi. Deloc
întâmplător, în popor se spune că „nemulţumitului i se ia darul“. Starea de recunoştinţă profundă,
amplă şi umilă faţă de Dumnzeueu Tatăl este o „hrană“ spirituală tainică, o hrană subtilă de
lumină pentru sufletele noastre, hrană ce va face ca ele să crească şi să poată să primească şi mai
mult, alte noi şi noi daruri pe care Dumnezeu, în imensa Sa iubire şi compasiune, ni le oferă
neîncetat. Starea de recunoştinţă profundă, amplă şi umilă pe care o manifestăm faţă de
Dumnezeu Tatăl este darul pe care noi îl putem oferi Celui care este sursa infinită şi care are şi
oferă toate darurile care există, Dumnezeu Tatăl.
 
 

Energia subtilă sublimă a Iertării Dumnezeieşti

prezentare realizată de profesor yoga Gregorian Bivolaru în 27 decembrie 2011

La modul profund, iertarea face cu putinţă să fie anihilate şi arse, în universul nostru lăuntric
traumele, tensiunile afective, stresurile şi tot ceea ce ne împiedică să fim puri, deschişi faţă de
Dumnezeu şi armonioşi. Întodeauna, fără excepţie, în astfel de situaţii, dacă dorim cu adevărat să
ne transformăm, dacă dorim cu adevărat să devenim cu mult mai buni şi profund purificaţi,
pentru aceasta este necesar să atragem în noi, în universul nostru lăuntric, energia subtilă
dumnezeiească a iertării. Un străvechi proverb al înţelepciunii spune: „A greşi este omenesc, a
ierta este dumnezeiesc, a persevera în greşeală este diavolesc sau, altfel spus, diabolic“. În acest
proverb al înţelepciunii transpare, cât se poate de clar, că iertarea este dumnezeiască. Dar merită
să ne gândim ce este, dincolo de orice aparenţă, iertarea.

Iertarea este o energie dumnezeiească, este un Atribut Dumnezeiesc, care are o frecvenţă de
vibraţie care nu se modifică niciodată. Energia subtilă, sublimă, a iertării poate fi captată în fiinţă
prin declanşarea unui proces adecvat de rezonanţă ocultă® în universul nostru lăuntric şi, atunci
când energia subtilă, sublimă, a iertării este atrasă în fiinţa noastră, se poate spune că efectele ei,
care survin aproape imediat după aceea, ne ajută imens, direct proporţional cu atragerea acestei
energii în flux neîntrerupt în fiinţa noastră. În final, atunci când energia subtilă, sublimă, a iertării
a ajuns să se manifeste în flux continuu în fiinţa noastră, noi iertăm, dar cu o energie
dumnezeiască, care se manifestă acum plenar în fiinţa noastră şi care ne este infuzată astfel în
fiinţă de la Dumnezeu. Altfel spus, prin intermediul energiei subtile sublime a Atributului
Dumnezeiesc al iertării, care este atrasă în universul nostru lăuntric, în fiinţa noastră se produc
veritabile minuni.

Tocmai de aceea, cheia oricărei anihilări a unei anumite traume, ori a traumelor şi a tensiunilor
afective care există în noi, deocamdată este şi rămâne comuniunea intimă, profundă şi plenară cu
energia subtilă, sublimă, a iertării dumnezeieşti. Aceasta este cheia de boltă pentru o
transformare profundă, pentru purificarea noastră, deoarece numai astfel putem să anihilăm toate
traumele, toate stresurile, toate tensiunile, toate resentimentele pe care le avem.

Atunci când reuşim să atragem în noi, prin declanşarea unor procese inefabile de rezonanţă
ocultă®, energia subtilă sublimă a acestui atribut dumnezeiesc al iertării, putem spune că suntem
mântuiți, putem spune că suntem regeneraţi şi astfel noi devenim o altă fiinţă umană, profund
transformată şi purificată prin intermediul energiei iertării dumnezeieşti. Procesul renaşterii
apare în noi direct proporţional cu atragerea în microcosmosul fiinţei noastre a energiei subtile,
sublime, a iertăririi dumnezeieşti. Tocmai de aceea, nu trebuie să uităm că această energie subtilă
sublimă a iertării dumnezeieşti este oricând la dispoziţia noastră, cu condiţia de a o chema sau,
altfel spus, de a o atrage în noi. Cu cât atragem mai mult în fiinţa noastră energia subtilă sublimă
a iertării dumnezeieşti, cu atât devenim mai iertători, cu atât iertăm tot ceea ce ni s-a făcut rău,
tot ceea ce simţim că este traumă şi, în felul acesta, suntem regeneraţi şi complet purificaţi
lăuntric.

Aceasta aeste „cheia-cheilor“ în orice situaţie în care ne simţim traumatizaţi, ranchiunoşi sau cu
anumite tensiuni afective, care pot să ne chinuie întreaga viaţă. Dacă, de exemplu, astfel de
tensiuni au fost acumulate în noi timp îndelungat, ele generează răni sufleteşti care pot să persiste
în noi întreaga existenţă. Tocmai de aceea, nu trebuie să precupeţim nici un efort adecvat pentru
a intra în stare de comuniune cu energia subtilă, sublimă, a iertării dumnezeieşti. Dacă vom face
aceasta vom deveni din ce în ce mai blânzi, din ce în ce mai iertători, din ce în ce mai buni şi
totodată vom constata că toate traumele, toate tensiunile, toate resentimentele dispar ca prin
farmec. Acesta este esenţa şi tocmai de aceea este necesar să avem în vedere şi niciodată de
acum încolo să nu uităm.

Atunci când îi cerem lui Dumnezeu cu umilinţă ajutorul, atunci când îi implorăm sprijinul şi îl
rugăm să reverse în fiinţa noastră energia subtilă sublimă, a iertării dumnezeieşti, noi facem deja
un prim pas către Dumnezeu în această direcţie şi atunci Dumnezeu face zece paşi către noi şi va
revărsa în fiinţa noastră, din abundenţă, energia subtilă, sublimă, a iertării. Însă aceasta se poate
petrece doar cu o condiţie şi anume să fim sinceri şi plini de umilinţă atunci când îi cerem lui
Dumnezeu aceasta. Prin urmare, o cheie esenţială de a anula traumele, tensiunile, ajutându-i
astfel să se transforme şi pe ceilalţi este să devenim mari maeştrii în arta iertării şi să facem astfel
primul pas pe calea iertării dumnezeieşti şi să nu pierdem din vedere niciodată că un gram de
practică în această direcţie valorează cât tone de teorie.