1

ROBERT LUDLUM

SUPREMAŢIA
LUI BOURNE
Versiunea românească: CORNELIA BUCUR

www.virtual-project.eu

2
 I.S.B.N.
973-9100-58-9

The Bourne Supremacy,

1990 by Robert Ludlum
EDITURA ELIT-COMENTATOR
1994

3
 „IDENTITATEA LUI BOURNE” e urmată de „SUPREMAŢIA LUI
BOURNE”.
Fără a exagera cu nimic, considerăm această trilogie – ultimul
volum va apărea tot la editura ELIT – ca pe o capodoperă a
genului, singulară în felul ei, de nedepăşit prea curând.
Ludlum e perfect aici, iar când nu e perfect e doar genial.

4
 CAPITOLUL 1
Kowloon. Ultima frontieră a Chinei, parte a nordului doar în
spirit – dar spiritul coboară adânc în hrubele sufletului omenesc,
fără să ţină seama de detaliile pământene, brutale, ale graniţelor
politice. Pământ şi apă sunt tot una şi numai puterea spiritului
determină felul în care sunt ele folosite – şi tot fără să ţină seama
de noţiuni abstracte cum sunt o libertate inutilă sau o detenţie
asumată. Singura preocupare e pentru stomacurile goale,
stomacurile femeilor, ale copiilor. Supravieţuirea. Nimic altceva.
Restul nu e decât îngrăşământ risipit pe un sol nefertil.
Apune soarele şi, atât în Kowloon cât şi în Golful Victoria, pe
insula Hong Kong, se aşterne o pătură nevăzută peste haosul zilnic
al ţinutului. Ţipetele stridente – Aiyas! – ale negustorilor amuţesc
în penumbre, negocieri tăcute, purtate la nivelurile superioare,
răcoroase, ale impunătoarelor structuri de oţel şi sticlă care
marchează orizontul coloanei, se încheie cu o înclinare din cap, o
ridicare din umeri şi un zâmbet scurt de acceptare fără cuvinte.
Noaptea se apropie, anunţată de un soare orbitor, portocaliu, care
străpunge peretele imens, zdrenţuit, fragmentat de nori, dinspre
vest, cu raze ascuţite şi bine desenate – o descărcare de energie
care, nici în clipa dispariţiei dincolo de orizont, nu vrea să lase
această parte a lumii să uite de existenţa luminii.
Curând întunericul se va întinde pe tot cerul, dar nu şi pe
pământ. Acolo, luminile strălucitoare născocite de oameni vor
împopoţona lumea, această parte a ei devenită subiect de discuţie
şi măr al discordiei. Odată cu carnavalul nocturn, nesfârşit şi
strident, vor începe şi alte jocuri pe care omenirea ar fi trebuit să le
abandoneze odată cu prima scânteie a Creaţiei Divine. Dar pe
atunci nu existau oameni – şi atunci cine să le fi văzut? Cine să le
ştie? Cui să-i pese? Moartea nu e o marfă.
O barcă micuţă, cu un motor a cărui putere îi contrazice
exteriorul ponosit, goneşte pe apele Canalului Lamma şi se
îndreaptă spre port, urmând linia coastei. Pentru un observator
neinteresat nu e decât o xiao wanju, moştenirea lăsată fiului mai
mare de un pescar odată sărac, care a dat o mică avere: câştigul de
o noapte la mah-jongg, traficul cu haşiş adus din Triunghi, sau cu
bijuterii din Macao, dar cui îi pasă? Fiului îi e mai uşor să

5
pescuiască sau să-şi transporte marfa cu un vas cu motor puternic
decât folosind jonca tradiţională, cu pânze, sau motorul leneş al
unui sampan. Nici măcar grănicerii chinezi sau patrula de coastă
din largul insulei Shenzen Wan nu-şi bat capul cu pungaşi atât de
mărunţi; sunt cu totul lipsiţi de importanţă – şi apoi, cine ştie ce
familie din Noile Teritorii sau de pe continent va profita de pe urma
lor? Poate chiar familia ta. Buruienile cele dulci culese pe deal
umplu stomacul – poate va fi unul de-ai tăi. Cine ce treabă are?
Lasă-i să intre. Lasă-i să iasă.
Bărcuţa cu ambele laturi ale cocpitului acoperite cu prelată de
Bimini îşi micşorase viteza şi înainta prudentă printre joncile şi
sampanele care se întorceau în danele supraaglomerate din
Aberdeen. Unul după altul, marinarii îşi aruncau ocările asupra
intrusului, a motorului său sfidător şi a siajului şi mai sfidător pe
care îl lăsa în urmă. La trecerea bărcii, o tăcere ciudată se lăsa în
jur; orice va fi fost sub prelată făcea ca izbucnirile de furie să se
potolească imediat.
Vasul se înscrise pe culoarul de intrare în port, cărare
întunecoasă de ape, mărginită de luminile orbitoare ale insulei
Hong Kong pe dreapta şi ale Kowloon-ului pe stânga. Trei minute
mai târziu, motorul exterior al bărcii fu pus în registrul cel mai jos,
în timp ce carena se prelingea pe lângă două barje murdare,
ancorate în dreptul depozitelor şi intra într-o dană goală pe partea
de vest a lui Tsim Sha Tsui, docul aglomerat şi atât de conştient de
valoarea banului. Hoardele ţipătoare de negustori care îşi vindeau
pe chei capcanele nocturne pentru turişti, nu-i dădură nici o
atenţie: o jigi care se întorcea de la „vânătoare”. Ei; şi?
Apoi, ca şi marinarii de pe canal cei care se aflau cu tarabele
mai aproape de umilul intrus, tăcură pe rând. Vocile aţâţate
amuţeau în mijlocul ordinelor sau contraordinelor şi privirile se
întorceau atrase de silueta ce urca scara înnegrită de ulei a
pontonului.
Era un om sfânt. Trupul îi era drapat într-un veşmânt alb,
imaculat, care îi accentua silueta înaltă şi suplă – chiar foarte
înaltă pentru un Zhongguo ren, probabil peste un metru optzeci.
Chipul însă nu i se vedea prea bine, căci veşmântul, larg, îi era
mereu lipit de faţă de vântul care bătea acoperindu-i trăsăturile
întunecate şi scoţând în evidenţă albul ochilor în care se citeau
hotărârea şi devoţiunea. Oricine putea vedea că nu avea de-a face
cu un preot ca oricare altul. Era un heshang, unul din cei aleşi de
bătrânii înţelepţi care percep adâncimea spirituală interioară a

6
călugărului tânăr, născut pentru ţeluri înalte. Faptul că acest
călugăr era înalt şi suplu ca şi focul din privirile sale, nu puteau
decât să-i fie de folos. Astfel de oameni atrag atenţia asupra lor,
asupra personalităţii lor – asupra ochilor lor – şi, odată cu atenţia,
tributul generos al celorlalţi, tribut de teamă şi adoraţie; dar mai
ales de teamă. Poate acest heshang făcea parte dintr-una din
sectele mistice care cutreierau munţii şi pădurile lui Guangze, sau
din vreo confrerie religioasă din munţii îndepărtatului Qing
Gaoyuan – descendenţi, după cum se spunea, ai unui popor venit
tocmai din Himalaia – ai cărei reprezentanţi erau destul de vizibili
dar mai cu seamă temuţi fiindcă prea puţini erau aceia care le
pătrundeau învăţăturile. Învăţăturile îmbălsămate în blândeţe şi
bunătate, dar cu aluzii mascate la chinuri de nedescris care îl
aşteaptă pe cel care le nesocoteşte poveţele. Iar de chinuri, pe
pământ sau în apă, oamenii nu duceau lipsă. Şi plăteau tributul
spiritului, ochilor focoşi. Poate, cândva, cineva îşi va aduce aminte.
Silueta îmbrăcată în alb trecu fără grabă prin mulţimea care se
dădea la o parte, pe lângă digul Star Ferry, plin de lume, dispărând
în hărmălaia din ce în ce mai mare de pe Tsim Sha Tsui. Clipa
magică trecuse; taberele se întoarseră la nebunia lor obişnuită.
Preotul se îndreptă spre est, pe strada Salisbury, până la hotelul
Peninsula, a cărui eleganţă neostentativă ducea o bătălie în
pierdere cu împrejurimile. Ajuns acolo, coti spre nord pe strada
Nathan, până la intrarea în Golden Mile, fâşia de lumină unde
mulţimile, ca nişte armate care se înfruntă, încercau să iasă din
anonimat prin ţipete ascuţite. Băştinaşi şi turişti deopotrivă
priveau în urma bărbatului sfânt care trecea pe lângă magazinele
aglomerate şi aleile înecate în mărfuri, pe lângă discoteci cu mai
multe etaje şi cafenele cu program de strip-tease, în care pe
panouri uriaşe, pictate de o mână de amator, se făcea reclamă
talismanurilor orientale, pe deasupra tejghelelor pe care erau
întinse delicatesele aburinde ale bucătăriei locale. Străbătu timp
de zece minute carnavalul strident, înclinând uşor din cap din
când în când, în semn de răspuns la privirile celor din jur. De
două ori clătină negativ din cap dând ordine scurte chinezului
vânjos, care când îl urma, când îl depăşea cu paşi iuţi, ca de
dansator, întorcându-se să privească întrebător în ochii cei
arzători, aşteptând un semn.
Semnul veni – două aplecări scurte ale capului – iar preotul se
întoarse şi intră prin perdeaua de mărgele din uşa unui cabaret
zgomotos. Însoţitorul rămase afară cu mâna furişată sub tunica

7
largă, cu ochii cercetând strada aglomerată, un loc pe care nu-l
înţelegea. Era scandalos! Revoltător! Dar el era un tudi şi sarcina
lui era să-l apere pe omul sfânt cu viaţa sa, fără să ţină seama de
gusturile şi părerile proprii.
Înăuntru, în cabaret, straturile grele de fum erau sfâşiate de
fascicule colorate de lumină care se mişcau în toate părţile, cele
mai multe concentrate asupra unei scene pe care un grup rock se
lamenta într-o frenezie asurzitoare, amestec ciudat de punk şi
orient. Picioarele subţiri se agitau nebuneşte îmbrăcate în
pantaloni lucioşi, negri, strâmţi şi prost croiţi, sub jachete negre de
piele purtate peste cămăşi albe, transpirate, descheiate până la
brâu; capete rase de jur-împrejur până la înălţimea tâmplelor, feţe
groteşti, machiate puternic pentru a reliefa trăsăturile asiatice,
pasive prin excelenţă. Şi, ca pentru a accentua şi mai tare
diferenţele dintre est şi vest, din când în când, muzica stridentă se
întrerupea brusc, surprinzător, lăsând să se audă o melodie
chinezească simplă, melancolică, de pe corzile triste ale unui
singur instrument, în timp ce cântăreţii stăteau încremeniţi sub
bombardamentul ameţitor al orgii de lumini.
Timp de o clipă, preotul rămase nemişcat, cercetând cu privirea
încăperea imensă, aglomerată. Câţiva clienţi, în diferite stadii de
ebrietate, îi aruncară bani, apoi îşi văzură de treburile lor; alţii se
ridicară de pe scaune, aruncând pe masă preţul consumaţiei în
dolari Hong Kong şi se îndreptară spre uşă. Prezenţa preotului
avea un efect asupra celor din jur, dar nu efectul pe care l-ar fi
dorit bărbatul obez, îmbrăcat în smoking, care se apropie de el.
— Cu ce pot să-ţi fiu de folos, prea sfinţite? întrebă stăpânul
cabaretului.
Preotul se aplecă uşor şi-i şopti la ureche un nume. Patronul
făcu ochii mari, apoi se închină şi îi indică o măsuţă de lângă
perete. Preotul dădu din cap în semn de mulţumire şi îl urmă,
aşezându-se, spre stânjeneala celor din jur.
Patronul se înclină rostind cu falsă reverenţă:
— Pot să-ţi ofer ceva de băut, prea sfinţite?
— Lapte de capră, dacă se întâmpla să aveţi. Dacă nu, un pahar
cu apă îmi e de ajuns. Şi vă mulţumesc.
— E o cinste pentru localul nostru, spuse bărbatul în smoking,
după care se înclină din nou, apoi se îndepărtă încercând să
localizeze dialectul acesta tărăgănat şi moale, pe care nu-l
recunoştea. Oricum, nu avea prea mare importanţă. Preotul înalt,
îmbrăcat în alb, avea o treabă cu laoban-ul şi asta era tot ce conta.

8
Ba chiar se referise la el spunându-i pe nume, ceea ce nu se
întâmpla prea des în Golden Mile, iar în seara aceasta
atotputernicul taipan era prezent – într-o încăpere pe care n-ar fi
recunoscut niciodată în public că o cunoaşte. Nu cădea însă în
sarcina patronului să-i comunice laoban-ului că preotul sosise; cel
înveşmântat în alb fusese categoric în această privinţă. Totul urma
să se desfăşoare în tăcere. Când augustul taipan va dori să-l vadă,
va trimite pe cineva după el. Deci, aşa să fie, dacă asta era dorinţa
misteriosului laoban, unul dintre cei mai bogaţi şi mai cunoscuţi
taipani din Hong Kong.
— Trimite un ajutor de la bucătărie să caute nişte lapte de
capră, îi ordonă unuia dintre chelneri. Şi spune-i să-şi mişte
fundul iute-iute. Viaţa plozilor lui atârnă de asta. Bărbatul cel
sfânt stătea calm la masă, cu ochii pătimaşi acum ceva mai
domoliţi, privind la ce se întâmpla în jur, aparent fără a condamna
sau accepta nimic, ci doar urmărind totul cu îngăduinţa unui tată,
care-şi supraveghează copiii năstruşnici.
Deodată, sub luminile ameţitoare, începu o mişcare nouă. La
câteva mese depărtare, cineva aprinse un chibrit puternic, de
campanie, pe care îl stinse repede. Urmă un altul şi, în fine, al
treilea, aprins la capătul unei ţigări lungi, negre. Seria de flăcări
scurte atrăsese atenţia preotului. Îşi întoarse chipul acoperit spre
flacără şi spre chinezul singur, nebărbierit şi prost îmbrăcat care
acum trăgea din ţigară. Ochii li se întâlniră; preotul dădu din cap
cu o mişcare imperceptibilă, căreia celălalt îi răspunse în acelaşi
fel, apoi stinse chibritul.
În câteva secunde, masa fumătorului sărăcăcios îmbrăcat luă
brusc foc. Flăcările izbucniseră din tăblie şi se întindeau cu
repeziciune spre toate obiectele de hârtie din apropiere: şerveţele,
liste de bucate, coşuleţe pentru dim sum, erupţii izolate ale unui
potenţial dezastru. Chinezul zdrenţăros scoase un strigăt şi, cu un
zgomot infernal, răsturnă masa spre care se îndreptau, ţipând, o
mulţime de chelneri. Clienţii din toate colţurile încăperii săriră de
pe scaune în timp ce focul, în limbi albastre, pulsânde, se întindea
în mod curios, ca un pârâu cu multe braţe, printre picioarele care
ţopăiau agitate. Tărăboiul crescu şi mai mare când lumea încercă
să stingă flăcările cu feţele de masă sau cu şorţurile. Patronul şi
şefii de sala dădeau din mâini în toate direcţiile, strigând că totul
este în regulă şi că primejdia trecuse. Orchestra rock cânta cu şi
mai multă patimă, încercând să atragă mulţimea în orbita sa
frenetică departe de zona de panică, acum în descreştere.

9
 Deodată, o alta izbucnire, o erupţie şi mai violentă. Chelnerii
avuseseră o ciocnire cu chinezul zdrenţăros a cărui neglijenţă
provocase focul. Replica lui fu dată cu lovituri rapide Wing Chun –
cu muchia palmei la baza gâtului – simultane cu loviturile de
picior în abdomen, care-i aruncară pe cei doi chelneri pe spate, în
braţele privitorilor. Atacul înteţi panica şi haosul. Patronul cel gras
intră în scenă răcnind, numai pentru a se alătura victimelor,
ameţit de o lovitură de picior bine plasată în coaste. Chinezul
nebărbierit ridică apoi un scaun şi-l azvârli către grupul adunat în
jurul patronului, prăbuşit, în timp ce alţi trei chelneri se repezeau
în ajutorul şefului lor, intrând în grămada formată. Bărbaţi şi
femei care, cu numai câteva secunde în urmă, nu făcuseră altceva
decât să ţipe, începuseră să dea din mâini la întâmplare, lovind pe
oricine se nimerea să le stea în cale. Grupul rock se îndepărtă cât
putu de tare, într-o disonanţă demnă de scenă în desfăşurare.
Bătaia devenise generală; ţăranul chinez aruncă doar o privire pe
deasupra încăperii, către masa izolată de lângă perete. Preotul
dispăruse.
Ridică un al doilea scaun şi-l trânti de o masă din apropiere,
zdrobind cadrul de lemn şi continuând să fluture ameninţător un
picior de scaun spre mulţimea din jur. Nu va mai dura decât
câteva clipe, dar aceste clipe puteau fi hotărâtoare.
Preotul se strecurase pe uşa de la capătul celălalt al peretelui,
de lângă intrarea în cabaret. O închise repede în urmă, lăsându-şi
ochii să se obişnuiască cu penumbra culoarului lung şi strâmt. Cu
braţul drept ţeapăn sub caftanul alb şi stângul în diagonală în
dreptul mijlocului, dar tot sub faldurile îmbrăcăminţii largi, înaintă
pe coridor. La nu mai mult de şapte metri depărtare, un bărbat
tresări alarmat, se dezlipi de perete şi băgă grăbit mâna sub haină,
scoţând un pistol greu, de calibru mare, dintr-un toc nevăzut.
Preotul se mulţumi să dea din cap neimpresionat, de câteva ori, în
timp ce se apropia cu paşi graţioşi, ca într-o procesiune religioasă.
— Amita fo, Amita fo, spuse el încet, încă o dată şi încă o dată.
Totul e în pace, totul e liniştit, spiritele doresc liniştea.
— Jou matyeh? Paznicul se apropiase de o uşă; întinse pistolul
şi continuă într-o cantoneza guturală, învăţată în nordul ţării. Te-
ai rătăcit, părinte? Ce cauţi aici? Ieşi afară! Ăsta nu-i un loc pentru
dumneata!
— Amita fo, Amita fo…
— Ieşi de aici! Imediat!
Paznicului nu i se lăsă nici o şansă. Cu o mişcare iute, preotul

10
scoase din faldurile strânse în jurul taliei un cuţit cu lama dublă,
ascuţit ca un brici. Îi taie omului încheietura mâinii în care ţinea
arma, aproape desprinzându-i-o de antebraţ, apoi îi trasă, uşor ca
un chirurg, un arc de cerc în jurul gâtului; cu capul căzut pe spate
într-un val roşu, strălucitor, cu sângele care erupea împreună cu
aerul din beregată tăiată, omul se prăbuşi pe podea: un simplu
cadavru.
Fără ezitare, preotul ucigaş îşi strecură cuţitul murdar înapoi
sub caftan, de sub care scoase un pistol automat nu prea mare,
Uzi, în al cărui încărcător încăpea mai multă muniţie decât îi
trebuia lui. Cu energia unei pisici sălbatice, îşi repezi piciorul în
uşa dincolo de care ştia ce avea să găsească.
Cinci bărbaţi – Zhongguo ren – stăteau aşezaţi în jurul unei
mese pe care aveau ceainice şi păhărele mici cu whisky; nicăieri
nu se vedea vreo bucată de hârtie, vreun caiet sau vreo agendă, nu
existau decât urechi ciulite şi ochi atenţi. Şi, pe măsură ce fiecare
pereche de ochi se ridica surprinsă, feţele se contorsionau de
groază. Doi dintre negociatori, bine îmbrăcaţi, îşi vârâră mâinile
sub sacourile frumos croite, ridicându-se de pe scaune; un altul se
aruncă sub masă, pe când ceilalţi doi se repeziră căutând apărare
în pereţii acoperiţi cu tapet de mătase, învârtindu-se în loc şi
implorând o iertare pe care ştiau bine că nu aveau s-o capete. O
rafală violentă muşcă din toţi cei cinci Zhongguo ren. Sângele ţâşni
din răni mortale, cranii despicate şi ochi străpunşi; gurile căscate,
înroşite, scoteau ţipete tăcute, în agonie. Pereţii, podeaua şi masa
lăcuită prezentau dovezile însângerate ale morţii. Pretutindeni. Se
sfârşise.
Ucigaşul îşi privi opera. Mulţumit, îngenunchie lângă o baltă
mare de sânge, prin care îşi plimbă degetul arătător. Scoase, apoi
din mânecă o bucată pătrată de pânză neagră şi o întinse
deasupra. Se ridica în picioare şi ieşi grăbit din încăpere,
descheindu-şi caftanul alb în timp ce alerga pe culoarul întunecat;
când ajunse la uşa cabaretului, toţi nasturii erau descheiaţi. Îşi
scoase cuţitul din faldurile veşmântului şi-l puse într-o teacă
prinsă de curea. Apoi, strângând cu mâinile materialul adunat în
jurul trupului, cu gluga trasă pe ochi şi cu arma ucigaşă atârnată
pe umăr, pe dedesubt, trase de uşă şi pătrunse în haosul care nu
dădea semne ca ar vrea să se sfârşească. De altfel, nici nu avusese
când. Nu părăsise încăperea de mai mult de treizeci de secunde,
iar omul său era perfect antrenat.
— Faai-di!

11
 Strigătul venise dinspre ţăranul voinic şi nebărbierit din
Canton. Acesta, la trei metri distanţă, mai răsturnă o masă şi mai
aprinse un chibrit pe care îl lăsă să-i cadă pe podea.
— Poliţia are să fie aici cât de curând. Barmanul tocmai i-a
chemat, l-am văzut eu!
Preotul-ucigaş îşi smulse caftanul şi gluga. Sub luminile care se
roteau, figura sa era la fel de sinistră ca şi cele ale cântăreţilor
rock. Ochii îi erau evidenţiaţi de dungi groase de machiaj alb; faţa
îi era neobişnuit de închisă la culoare.
— Treci în faţa mea! îi ordonă el ţăranului. Îşi aruncă veşmântul
şi pistolul automat grămadă lângă uşă şi-şi scoase din mâini
mănuşile chirurgicale; pe acestea le îndesă în buzunarul
pantalonilor.
Decizia de a chema poliţia nu e uşor de luat în cazul unui
cabaret din Golden Mile. Urmează, de obicei, amenzi grele pentru
neregulile de funcţionare şi pentru primejduirea vieţilor turiştilor.
Poliţia ştia toate acestea şi de aceea răspundea cu promptitudine
atunci când era chemată. Ucigaşul îl urmă pe ţăranul cantonez
care se alăturase deja mulţimii ce încerca, ţipând, să iasă. Omul
era puternic ca un taur; înaintea lui, trupurile se prăbuşeau unul
după altul sub lovituri. Gardian şi asasin ieşiră în stradă, unde o
altă mulţime se adunase şi azvârlea întrebări, epitete sau blesteme
asupra localului. Îşi croiră drum prin mulţimea agitată, însoţiţi
acum de chinezul scund şi musculos care îi aşteptase afară.
Înşfacă braţul stăpânului său, rămas acum fără caftan şi-l trase
într-o alee foarte strâmtă, unde scoase de sub haină doua
prosoape. Unul uscat şi moale, celălalt într-o pungă de plastic,
umed, cald şi parfumat.
Asasinul lua prosopul ud şi începu să se şteargă cu el pe faţă,
mai ales în şi în jurul orbitelor şi pe partea vizibilă a gâtului,
întoarse prosopul pe partea cealaltă şi repetă operaţiunea, frecând
şi mai puternic, la tâmple şi la baza părului, până când pielea sa
albă ieşi la iveală. Apoi se şterse cu cel de-al doilea. Îşi pieptănă
părul negru şi îşi îndreptă cravata asortată cu cămaşa alb-unt, pe
sub sacoul bleumarin.
— Jau! le ordonă el celor doi însoţitori. Aceştia o rupseră la fugă
şi se pierduseră în mulţime.
În timp ce un occidental singuratic, îmbrăcat elegant intra în
lumea plăcerilor orientale.
Înăuntrul cabaretului, patronul, îl certa pe barmanul care
chemase poliţia; amenzile vor cădea pe capul lui nenorocit! Căci

12
scandalul se potolise în mod inexplicabil, lăsând numai clienţi
nedumeriţi. Chelnerii şi şefii de sală încercau să împace pe cei
rămaşi, bătându-i amical pe umeri şi curăţând locul, îndreptând
mesele, aducând alte scaune şi împărţind băutură pe gratis.
Orchestra rock se concentră asupra şlagărelor la modă şi ordinea
se restabili la fel de repede cum fusese distrusă. Cu puţin noroc, se
gândea patronul cel îmbrăcat în smoking, poliţia va accepta
explicaţia că un barman mai puţin experimentat confundase
manifestările unui beţiv zgomotos cu ceva mult mai grav.
Şi deodată, gândurile despre amenzi şi hărţuială din partea
autorităţilor îi fură gonite din minte la vederea unei grămăjoare de
pânză albă pe podea, în celălalt capăt al încăperii, chiar lângă uşa
care ducea spre birouri. Pânza albă, de un alb pur… preotul? Uşa!
Laoban-ul! Întrunirea! Cu respiraţia întretăiată şi faţa lac de
sudoare, obezul patron se repezi printre mese la caftanul
abandonat. Îngenunche, cu ochii ieşiţi din orbite, cu răsuflarea
pierită complet şi zări ţeava întunecată a unei arme ciudate ieşind
dintre faldurile albe. Dar lucrul care îi opri bătăile inimii fu vederea
picăturilor şi dârelor minuscule de sânge încă neuscat care pătau
veşmântul.
— Go hai matyeh? Întrebarea îi fu pusă de un al doilea bărbat
îmbrăcat în smoking, dar fără prestanţa pe care ţi-o oferă şi un
brâu de mătase – fratele patronului şi mâna sa dreaptă. Ah,
blestemat fie creştinul Iisus! spuse înăbuşit, în timp ce fratele mai
mare ridica de jos pistolul cel straniu şi caftanul pătat cu sânge.
— Hai! spuse patronul ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă.
— Dar, poliţia! obiectă celălalt. Unul din noi trebuie să discute
cu ei, să-i potolească, trebuie să facem ceva!
— E posibil să nu mai putem face nimic, să le dăm capetele
noastre pe tavă. Mişcă-te!
Dovada o găsiră pe culoarul întunecat. Paznicul ucis zăcea într-
o baltă de sânge, strângând pistolul într-o mână aproape
desprinsă de trup. Iar în camera în care avusese loc întrunirea,
dovada era completă. Cinci cadavre însângerate, într-o dezordine
spasmodică, dar mai ales unul dintre ele atrăgea magnetic privirile
patronului. Se apropie de leşul cu ţeasta găurită de gloanţe.
Cu batista îi şterse sângele de pe faţă.
— Suntem nişte oameni morţi, spuse în şoaptă. Kowloon-ul e
mort. Hong Kong-ul e mort. Suntem pierduţi cu toţii.
— Ce?
— Omul acesta e Vice-Premierul Republicii Populare Chineze,

13
succesor al însuşi Preşedintelui.
— Uite-aici!
Fratele adjunct se apropie grăbit de trupul laoban-ului. Alături
de cadavrul sfârtecat era o basma neagră. Fusese întinsă pe podea
şi modelele albe se îmbibaseră cu sânge. Fratele o ridică şi căscă
gura la vederea cuvintelor scrise în cercul de sânge de dedesubt:
JASON BOURNE.
Patronul sări la uşă.
— Dumnezeule creştin! spuse, tremurând din toate
încheieturile. S-a întors! Asasinul s-a întors în Asia! Jason Bourne!
S-a întors!

14
 CAPITOLUL 2
Soarele apunea dincolo de munţii Sangre de Cristo din centrul
podişului Colorado, în timp ce elicopterul Cobra se desprindea din
discul orbitor – siluetă gigantică, mişcătoare – ce-şi căuta drum
peste pragul stâncos, la limita pădurii. Pista de aterizare din beton
se afla la câteva zeci de metri depărtare de o clădire
dreptunghiulară, construită din lemn şi sticlă groasă, ranforsată.
Nici o altă structură nu era la vedere în afara generatoarelor şi a
antenelor camuflate. Copacii înalţi formau un zid protector, care
ascundea clădirea de priviri curioase. Piloţii aparatelor de zbor cu
manevrabilitatea foarte mare se recrutau din rândul ofiţerilor
superiori ai şcolii de la Cheyenne, în Colorado Springs. Nici unul
nu avea grad mai mic de colonel plin şi toţi fuseseră verificaţi de
Consiliul Naţional de Securitate de la Washington. Nu vorbeau
nimănui despre excursiile la cabana din munţi; destinaţia înscrisă
în orarele de zbor era întotdeauna alta. Instrucţiunile le primeau
prin radio doar în clipa decolării. Coordonatele nu se aflau pe nici
o hartă, iar sistemele de comunicaţie instalate erau indescifrabile
de prieteni şi duşmani deopotrivă. Securitatea era absolută; aşa
cum se şi cuvenea să fie. Acesta era locul de întâlnire al unor
strategi a căror muncă era atât de delicată şi avea implicaţii
generale atât de serioase încât persoanele respective nu aveau voie
să fie văzute împreună în afara sau înăuntrul unor clădiri
guvernamentale şi cu atât mai puţin în birouri alăturate,
comunicând între ele printr-o simplă uşă. Peste tot se aflau ochi
curioşi – prieteni şi duşmani – care ştiau care sunt atribuţiile
strategilor; dacă aceştia ar fi fost văzuţi împreună, s-ar fi dat
alarme. Duşmanul era veşnic treaz iar prietenii îşi păzeau cu
străşnicie fiecare bucata lui de pâine.
Uşile elicopterului Cobra se deschiseră. O scară metalică fu
coborâtă imediat şi un bărbat evident uluit coborî în luminile
reflectoarelor. Era escortat de un general maior în uniformă.
Civilul era slăbuţ, de vârstă mijlocie şi înălţime medie, îmbrăcat
într-un costum cu dunguliţe, cămaşă albă şi cravată cu modele
indiene. Nici măcar curentul elicei nu reuşise să-i strice ţinuta, ca
şi cum aceasta ar fi fost un lucru foarte important pentru el şi
trebuia neapărat păstrat. Îl urmă pe ofiţer şi, împreună,

15
parcurseră aleea de beton care ducea până la o uşă aflată în
laterala casei. Uşa se deschise şi ambii bărbaţi se apropiară. Dar
numai civilul intră; generalul înclină scurt din cap, într-un salut
din cele pe care veteranii le rezervă civililor şi celor de acelaşi rang
cu ei.
— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, d-le McAllister, spuse
generalul. Altcineva are să vă aducă înapoi.
— Dumneavoastră nu intraţi? întrebă civilul.
— Eu n-am fost niciodată înăuntru, răspunse ofiţerul zâmbind.
Eu doar mă asigur că dumneavoastră sunteţi cel care mă
interesează şi vă aduc din punctul B în punctul C.
— Ce risipă de ranguri, domnule general.
— S-ar putea să nu fie chiar aşa, spuse ofiţerul fără alte
comentarii. Şi pe urmă, asta nu e singura mea îndatorire. La
revedere.
McAllister intra într-un hol prelung, cu pereţii lambrisaţi, însoţit
acum de un bărbat elegant, cu o figură plăcută, cu toate semnele
distinctive ale Serviciului de Securitate Internă: agil şi puternic,
dar anonim într-o mulţime.
— Zborul a fost plăcut, domnule? îl întrebă.
— E vreodată un zbor plăcut, în drăciile astea?
Paznicul râse.
— Pe aici, vă rog.
Înaintară pe coridor, trecând de câteva uşi situate pe ambele
părţi şi ajunseră la capăt, unde era o uşă mare, dublă, cu două
beculeţe roşii în fiecare din colţurile superioare. Acestea erau
camerele de luat vederi, fiecare cu circuitul propriu. Edward
McAllister nu mai văzuse astfel de aparate de când părăsise Hong
Kong-ul, cu doi ani în urma, iar atunci le văzuse numai pentru că,
pentru scurtă vreme, fusese detaşat pe post de consultant pentru
Ramura Specială a Serviciului de Contrainformaţii Britanic, MI6.
După părerea lui, britanicii exagerau când era vorba de securitate.
Nu-i înţelesese niciodată şi cu atât mai puţin atunci când îi
acordaseră o distincţie pentru un serviciu pe care li-l făcuse, într-
un domeniu în care s-ar fi cuvenit ca ei să fie cei mai buni.
Însoţitorul său bătu la uşă; se auzi un zgomot scurt iar el deschise
uşa din dreapta.
— Celălalt oaspete, domnule, spuse.
— Mulţumesc foarte mult, îi răspunse o voce. McAllister, uimit,
o recunoscu imediat din zecile de transmisii de televiziune văzute
de-a lungul anilor, cu inflexiunile învăţate într-o şcoală bună şi

16
câteva universităţi celebre, urmate de o carieră postuniversitară în
Insulele Britanice. Dar nu mai avea timp acum să schimbe nimic.
Bărbatul cu păr cărunt, impecabil îmbrăcat, cu faţa prelungă care
dezminţea cei şaptezeci şi ceva de ani pe care îi avea, se ridică de
la biroul mare la care stătea şi traversă încăperea cu paşi uşori; îi
întinse mâna.
— Domnule Subsecretar, vă mulţumesc că aţi venit. Daţi-mi
voie să mă prezint. Numele meu este Raymond Havilland.
— Desigur că ştiu cine sunteţi, domnule ambasador. E o onoare
pentru mine.
— Ambasador fără portofoliu, McAllister, ceea ce înseamnă că
mi-au mai rămas foarte puţine privilegii. Dar şi foarte multă
muncă.
— Nu-mi pot imagina nici un Preşedinte al Statelor Unite din
ultimii douăzeci de ani supravieţuind fără dumneavoastră.
— Unii au încercat, domnule Subsecretar, dar, cu experienţa
dumitale la Departamentul de Stat1, presupun că ştii toate astea
mai bine decât mine. Diplomatul îşi întoarse capul. Dă-mi voie să
ţi-l prezint pe John Reilly. Jack e unul dintre asociaţii aceia
atoateştiutori pe care e de presupus că nu-i cunoaştem niciodată,
din Consiliul de Securitate Naţională. Nu arată chiar atât de
înspăimântător, nu-i aşa?
— Sper că nici nu e, spuse McAllister, traversând încăperea să
dea mâna cu Reilly, care se ridicase dintr-unul din cele două fotolii
de piele din faţa biroului. Încântat de cunoştinţă, d-le Reilly.
— Domnule Subsecretar, spuse omul grăsuţ, cu păr roşcovan şi
pistrui pe frunte. Dar în spatele ochelarilor cu ramă metalică, ochii
nu zâmbeau; erau tăioşi şi reci.
— Domnul Reilly se află aici pentru a se asigura că nu calc
strâmb, spuse Havilland, aşezându-se în spatele biroului şi
făcându-i semn lui McAllister spre fotoliul rămas liber, din
dreapta. După cum înţeleg eu toată povestea, se cheamă că sunt
lucruri pe care eu pot să le spun, altele pe care eu nu pot să le
spun şi o a treia categorie, pe care numai el are voie să le spună.
Ambasadorul se aşeză.
— Chiar dacă vi se pare că sunt cam enigmatic, domnule
Subsecretar, mă tem că, în momentul acesta, e tot ce vă pot oferi..
— Tot ce mi s-a întâmplat în ultimele cinci ore, de când am
primit ordin să mă duc la baza Andrews a Forţelor Aeriene, e o

1
Ministerul de externe, (n. tr.)

17
enigmă, domnule ambasador Havilland. Nu am nici cea mai vagă
idee de ce am fost chemat aici.
— Atunci daţi-mi voie să vă spun eu, dar în termeni foarte
generali, spuse diplomatul privind la Reilly şi aplecându-se peste
birou. Sunteţi în situaţia de a putea fi de un extraordinar folos ţării
dumneavoastră – şi nu numai ei – într-o măsură cu mult mai mare
decât aţi făcut-o vreodată în îndelungata şi fructuoasa
dumneavoastră carieră.
McAllister privea gânditor chipul auster al ambasadorului,
neştiind ce să răspundă.
— Cariera mea la Departamentul de Stat a fost îndelungată şi
şi-a avut împlinirile ei, dar nu cred că poate fi numită fructuoasă
în sensul larg al cuvântului. Ca să fiu sincer nu mi s-a prea ivit
ocazia.
— Vi s-a ivit acum, îl întrerupse Havilland. Şi dumneavoastră
sunteţi cum nu se poate mai potrivit pentru îndeplinirea acestei
sarcini.
— Cum? Şi de ce eu?
— Orientul îndepărtat, spuse diplomatul, cu o inflexiune
ciudată în voce, ca şi când răspunsul însuşi ar fi ascuns o
întrebare. După ce v-aţi luat doctoratul la Harvard în studii asupra
Orientului îndepărtat, aţi lucrat în Departamentul de Stat timp de
douăzeci de ani. V-aţi slujit ţara în mod meritoriu de-a lungul
mulţilor ani pe care i-aţi petrecut în Asia şi, de când v-aţi întors,
sfaturile dumneavoastră s-au dovedit extrem de utile în formularea
atitudinii noastre faţă de această parte a lumii atât de tulburată.
Sunteţi considerat un analist de excepţie.
— Vă mulţumesc, dar în Asia nu am fost singur. Au fost alţii
care au obţinut rezultate egale sau mai bune decât ale mele.
— Asta pentru că s-a întâmplat să aibă posturi mai uşoare sau
mai lipsite de evenimente, domnule Subsecretar. Haideţi să fim
sinceri, adevărul este că v-aţi descurcat minunat.
— Dar ce mă deosebeşte de ceilalţi? De ce sunt eu mai potrivit
pentru slujba asta decât ei?
— Pentru că, atunci când e vorba de afacerile interne ale
Republicii Populare Chineze, nu există specialist mai bun – cred că
nu mă înşel când spun că aţi jucat un rol esenţial în negocierile
comerciale dintre Washington şi Beijing. De asemenea, numai
dumneavoastră v-aţi petrecut şapte ani în Hong Kong.
Raymond Havilland se opri o clipă, apoi continuă.
— În fine, sunteţi singurul nostru specialist în probleme asiatice

18
numit sau acceptat măcar în teritoriu de guvernul britanic, prin
Ramura Specială a lui MI6.
— Aha, spuse McAllister, înţelegând că această ultimă calitate,
care lui i s-ar fi părut cea mai puţin importantă, avea greutate
specială pentru interlocutorul său. Activitatea mea în serviciul de
informaţii a fost de scurtă durată, domnule ambasador. Acceptarea
mea de către Ramura Specială a pornit mai degrabă de la propria
lor… dezinformare e, cred, cuvântul, decât de la calităţile mele
unice. Erau convinşi de adevărul unor date care sfârşeau prin a nu
se potrivi între ele. N-a fost mare lucru să găsesc „cifrele exacte”,
după cum le-au spus ei.
— Au avut încredere în dumneata, McAllister. Şi încă mai au.
— Şi presupun că această încredere e vitală pentru misiunea
aceasta, oricare ar fi ea?
— Exact. Vitală.
— Atunci, puteţi să-mi spuneţi despre ce e vorba?
— Desigur. Havilland privi către cel de-al treilea participant la
discuţie, bărbatul din Consiliul Naţional de Securitate. Te rog,
adăugă el.
— E rândul meu, spuse acesta, pe un ton agreabil.
Îşi schimbă poziţia în scaun şi îl privi pe McAllister, cu ochi în
continuare cercetători, dar fără răceala de mai înainte, de parcă
acum ar fi cerut înţelegere.
— Vocile noastre sunt înregistrate în acest moment – şi e
dreptul dumneavoastră constituţional să ştiţi asta – dar e un drept
care funcţionează în ambele sensuri. Trebuie să juraţi să păstraţi
tăcerea absolută asupra informaţiilor pe care le veţi afla aici, nu
numai de dragul intereselor naţionale, ci şi al unora mai înalte şi
mai cuprinzătoare, care privesc condiţiile lumii contemporane. Ştiu
că sună ca şi cum aş încerca să vă stârnesc doar pofta, dar vă
asigur că nu e aşa. Lucrurile sunt extrem de serioase. Sunteţi de
acord cu această condiţie? În cazul în care vă încălcaţi jurământul
puteţi fi judecat de un tribunal restrâns pentru violarea secretelor
care ţin de securitatea naţională.
— Cum pot să fiu de acord cu o astfel de condiţie când n-am
nici o idee despre informaţiile pe care urmează să le primesc?
— Eu pot să vă fac o prezentare sumară, suficientă pentru a lua
o decizie. Dacă răspunsul dumneavoastră e negativ, atunci veţi fi
dus înapoi la Washington şi nimeni nu va avea nimic de pierdut.
— Daţi-i drumul.
— Bun, spuse Reilly calm. E vorba despre evenimentele care s-

19
au întâmplat în trecut – nu în antichitate, dar, în orice caz, nici de
curând. Acţiunile ca atare au fost de mult tăgăduite, sau mai
degrabă îngropate. Vă sună cunoscut, domnule Subsecretar?
— Lucrez la Departamentul de Stat. Şi noi îngropăm trecutul
atunci când el nu ne mai foloseşte. Împrejurările se schimbă şi
raţionamente care azi sunt făcute în bună credinţă, mâine pot da
naştere la probleme. Nici noi nu putem controla aceste schimbări,
după cum nici ruşii şi nici chinezii nu pot.
— Foarte bine spus, zise Havilland.
— Nu încă, spuse Reilly, făcând un gest spre ambasador.
Domnul Subsecretar e, în mod evident, un diplomat cu experienţă,
încă n-a spus nici da, nici nu.
— Care e răspunsul, domnule Subsecretar? Doriţi să colaboraţi
cu noi sau să plecaţi?
— O parte din mine ar vrea să se ridice şi să plece cât mai
repede, spuse McAllister, privind pe rând la cei doi. Cealaltă parte
îmi spune: Stai!
Făcu o pauză, cu privirea acum numai la Reilly, apoi adăugă:
— Fie că aţi intenţionat sau nu, mi-aţi stârnit pofta.
— Preţul e mare, atunci când eşti flămând, îi răspunse
irlandezul.
— Dar nu e numai asta, spuse Subsecretarul de Stat, calm. Eu
sunt un profesionist şi, dacă eu sunt omul de care aveţi nevoie,
atunci nu am prea mult de ales, nu-i aşa?
— Mă tem că trebuie să auzim şi cuvintele exacte, spuse Reilly.
Vreţi să vi le repet eu?
— Nu e nevoie. McAllister se încruntă puţin, gândindu-se, apoi
spuse: Eu, Edward Newington, înţeleg pe deplin că tot ce se
vorbeşte în timpul acestei întâlniri…
Se opri şi se uită la Reilly.
— Presupun că veţi completa dumneavoastră detaliile locul,
data, persoanele prezente?
— Data, locul, ora şi minutul, ca şi codurile de identificare vor fi
completate şi înregistrate.
— Mulţumesc. Înainte de plecare o să iau şi eu o copie.
— Bineînţeles.
Fără să ridice vocea, Reilly ordonă, cu privirea aţintită înainte:
— Vă rog să luaţi notă. O copie a benzii pe care subiectul să o
poată lua cu el. De asemenea, echipamentul necesar dacă va voi să
verifice conţinutul pe loc. Am să încep eu copia… Daţi-i drumul,
domnule McAllister.

20
 — Vă mulţumesc… Cu privire la tot ce se va discuta la această
întâlnire, accept să păstrez secretul. Nu voi vorbi nimănui despre
nimic din ce s-a discutat aici, decât cu permisiunea
ambasadorului Havilland. Ştiu că, în cazul în care voi viola această
înţelegere, pot fi judecat de un tribunal restrâns. Dar, dacă se va
ajunge într-o asemenea situaţie, îmi rezerv dreptul de a-i confrunta
direct pe acuzatorii mei, nu împuterniciri sau mărturii scrise din
partea lor. Adaug aceasta deoarece nu pot să-mi închipui
împrejurările în care mi-aş putea călca jurământul, cu sau fără
voia mea.
— Dar asemenea împrejurări există, ştiţi prea bine, spuse Reilly
pe un ton blând.
— Nu şi în codurile mele.
— Agresiuni fizice extreme, substanţe chimice, bărbaţi sau
femei cu mult mai multă experienţă, care pot încerca să vă înşele.
Căi se găsesc întotdeauna, domnule Subsecretar.
— Vă repet. În cazul în care mi se vor aduce astfel de acuzaţii –
li s-a mai întâmplat şi altora – îmi rezerv dreptul de a-mi confrunta
acuzatorii.
— E-n regulă. Din nou Reilly privi drept înainte şi spuse:
încheiaţi banda şi ieşiţi de pe recepţie. Confirmaţi.
— Confirmat, se auzi o voce stranie de undeva, dintr-un difuzor
montat deasupra capetelor. Acum sunteţi… singuri.
— Începeţi, domnule ambasador, spuse bărbatul roşcovan. Am
să vă întrerup numai când am să cred că e nevoie.
— Ştiu, Jack. Havilland se întoarse spre McAllister: Îmi iau
vorba înapoi; omul ăsta e într-adevăr o pacoste. După mai bine de
patruzeci de ani de serviciu, vine un Morcoveaţă grăsuliu care-mi
spune când trebuie să tac din gură.
Cei trei zâmbiră; bătrânul diplomat ştia şi când şi cum să facă
tensiunea să descrească. Reilly dădu din cap şi îşi întinse braţele
în lături.
— N-aş îndrăzni în viaţa mea aşa ceva, domnule. În orice caz nu
aşa, pe faţă.
— Ce zici McAllister? Hai să cerem azil politic în Rusia şi să
spunem că el ne-a recrutat. Ruşii or să ne dea probabil nişte case
luxoase la ţară, iar el o să-nfunde puşcăria aici.
— Dumneavoastră da, aţi căpăta o casă la ţară, domnule
ambasador. Dar eu ar trebui să împart un apartament cu
doisprezece siberieni. Nu, mulţumesc. Nu pe mine mă întrerupe.
— Frumos. Mă mir că nici unul din încurcă – lume ăia bine

21
intenţionaţi din Biroul Oval nu te-a înhăţat să lucrezi pentru el,
sau măcar să te fi trimis la O.N.U.
— N-au ştiut că exist.
— Asta se va schimba, spuse Havilland, deodată serios. Se opri,
privi la McAllister, apoi continuă pe un ton mai scăzut: Ai auzit
vreodată numele de Jason Bourne?
— Cum ar putea cineva care a lucrat în Asia să nu-l fi auzit?
Între treizeci şi cinci şi patruzeci de crime, asasinul plătit care a
scăpat din toate capcanele care-i s-au întins. Criminalul patologic
a cărui singură morală e dată de preţul plătit. Se spune că era
american… că e american; nu ştiu, a dispărut de o vreme. Se mai
spune că e un preot răspopit, sau un industriaş care a fugit cu
milioanele firmei, sau un dezertor din Legiunea Străină, sau
Dumnezeu mai ştie câte alte poveşti. Singurul lucru de care sunt
sigur e că nu a fost niciodată prins şi că incapacitatea noastră de a
pune mâna pe el a rămas o pată pe obrazul nostru diplomatic în
tot Orientul îndepărtat.
— Există vreun detaliu comun tuturor victimelor sale?
— Nici unul. Par alese la întâmplare, din toate categoriile. Doi
bancheri ici, trei ataşaţi colo – oameni ai C.I.A.-ului; un ministru
din Delhi, un industriaş din Singapore şi mulţi, prea mulţi oameni
politici, în general persoane de treabă. Maşinile bombardate în
plină stradă, apartamentele aruncate în aer. Soţi infideli şi soţii cu
amanţii lor, implicaţi în diverse scandaluri mondene; el a fost cel
care oferea soluţia finală oricărei mândrii rănite. Nu există
persoană pe care să nu vrea să o ucidă, metodă prea brutală sau
înjositoare pentru el… Nu, nu există nici un detaliu comun al
crimelor, în afară de bani. Câştigă cel care licitează cel mai mult. A
fost un monstru – este un monstru, dacă mai e în viaţă.
Din nou Havilland se aplecă peste birou, privindu-l ţintă pe
McAllister.
— Spui că a ieşit din scenă. Aşa, pur şi simplu? N-ai auzit
nimic, nici un zvon sau vreo bârfă de pe la ambasadele şi
consulatele noastre din Asia?
— S-au spus multe, dar nimic din ce s-a spus nu s-a confirmat.
Povestea pe care am auzit-o cel mai des vine de la poliţia din
Macao, unde se spune că s-ar fi aflat, ultima dată Bourne. Se
spune că nu e mort şi nici nu s-a retras, dar că a plecat în Europa,
în căutare de clienţi mai bogaţi. Dacă e adevărat, atunci nu avem
decât o jumătate a poveştii. Poliţia mai susţine că, de câteva ori,
Bourne a dat greş, că o dată a omorât pe cine nu trebuia şi că altă

22
dată a violat-o pe soţia unui client. Poate că cercul se strângea în
jurul lui… poate nu.
— Ce vrei să spui?
— Mulţi dintre noi am crezut prima parte a istoriei, dar nu şi pe
a doua. Bourne nu poate omora pe cine nu trebuie; el nu face
astfel de greşeli. Şi, daca a violat-o pe soţia clientului, sau – ceea
ce e îndoielnic – a făcut-o din ură sau din răzbunare. L-ar fi legat
pe soţ şi l-ar fi obligat să privească, apoi i-ar fi ucis pe amândoi.
Nu, cei mai mulţi dintre noi suntem de părere că doar prima parte
e adevărată. A plecat către Europa, unde sunt peşti mai graşi de
prins… şi de ucis.
— Aşa eraţi programaţi, să acceptaţi această versiune, spuse
Havilland, lăsându-se pe spate în scaun.
— Poftim?
— Singurul om pe care Jason Bourne l-a ucis în Asia, după
războiul din Vietnam a fost un traficant furios, care a încercat să-l
omoare.
Stupefiat, McAllister se uita la diplomat cu ochi mari.
— Nu înţeleg.
— Jason Bourne cel pe care ni l-ai descris n-a existat niciodată.
El e un mit.
— Nu se poate.
— Ba se poate. Vremurile erau foarte tulburi în Asia. Reţelele de
traficanţi de droguri din Triunghiul de Aur duceau un război
haotic, subteran. Consuli, viceconsuli, poliţişti, oameni politici,
bande de escroci, soldaţi din patrula de coastă – toţi erau implicaţi,
indiferent din ce strat al societăţii proveneau. Banii, în cantităţi
inimaginabile, erau laptele care hrănea corupţia. Oriunde şi
oricând avea loc o crimă care se bucura de publicitate, indiferent
de statutul social al celor acuzaţi, Bourne apărea în scenă şi îşi
asuma responsabilitatea asasinatului.
— Dar el era asasinul, insistă McAllister, dezorientat. Semnele
erau pretutindeni, semnele lui. Toată lumea le ştia!
— Toată lumea a presupus că le ştie, domnule Subsecretar. Un
telefon la poliţie, un articol de îmbrăcăminte trimis prin poştă, o
basma neagră găsită în tufişuri a doua zi. Totul făcea parte din
strategie.
— Strategie? Ce tot vorbiţi?
— Jason Bourne, adevăratul Jason Bourne, a fost un criminal
fugar, a cărui existenţă a luat sfârşit cu un glonţ în cap într-un loc
numit Tam Quan, în ultimele luni ale războiului din Vietnam. A

23
fost o execuţie în junglă. Omul era un trădător. Trupul i-a fost
lăsat să putrezească – a dispărut pur şi simplu. Câţiva ani mai
târziu, cel care îl executase şi-a asumat identitatea lui pentru unul
din proiectele noastre, proiect care aproape că ne-a reuşit, ar fi
trebuit să ne reuşească, doar că a luat-o razna.
— Ce a făcut?
— A scăpat de sub control. Acela care a acceptat să lucreze
pentru noi sub numele de Jason Bourne – un om extrem de
curajos – a fost rănit, iar rezultatul acestor răni a fost o amnezie
totală. Şi-a pierdut memoria: nu mai ştia nici cine e cu – adevărat,
nici cine se presupunea că e.
— Dumnezeule mare!
— Era între ciocan şi nicovală. Cu ajutorul unui medic alcoolic
dintr-o insulă din Mediterana, a încercat să-şi regăsească
identitatea şi aici, îmi pare rău că trebuie să o spun, a dat greş. El
s-a înşelat dar femeia cu care se împrietenise între timp n-a făcut-
o; ea îi e acum soţie. Instinctul a ajutat-o, iar el îi spunea că Jason
nu e un ucigaş. L-a forţat să-şi analizeze cuvintele şi capacităţile şi
în cele din urmă să facă acele contacte care să-l aducă până la noi.
Noi însă, cu aparatura cea mai sofisticată din lume când e vorba
de informaţii, nu am dat ascultare inteligenţei umane. I-am întins
o capcană şi am încercat să-l ucidem…
— Trebuie să vă întrerup, domnule ambasador, spuse Reilly.
— De ce? întrebă Havilland. E adevărat şi nici nu se
înregistrează.
— Decizia a fost luată de un individ, nu de Guvernul Statelor
Unite. Trebuie lămurit acest lucru.
— Bine, acceptă diplomatul, înclinând din cap. Numele
individului era Conklin, dar asta nu are nici o importanţă, Jack.
Reprezentanţii Guvernului au fost de acord. Asta e realitatea.
— Reprezentanţii Guvernului l-au ajutat şi să-şi salveze viaţa.
— Unii dintre ei când era prea târziu, murmură Havilland.
— Dar de ce? întrebă McAllister, aplecându-se la rândul său
înainte, fascinat de această poveste stranie. Era de-al nostru. De
ce ar fi vrut cineva să-l ucidă?
— Amnezia sa a fost greşit interpretată. S-a crezut că fusese
cumpărat, că-şi ucisese trei dintre oamenii de contact şi că a
dispărut cu o mare sumă de bani – fonduri guvernamentale în
valoare de cinci milioane de dolari.
— Cinci milioane…? Uluit, Subsecretarul de Stat se lăsă să cadă
la loc pe scaun. Avea acces personal la o asemenea sumă?

24
 — Da, spuse ambasadorul. Banii făceau parte din aceeaşi
strategie, din proiect.
— Presupun că asta e în parte cauza pentru care totul e secret.
Proiectul acesta, vreau să spun.
— Secretul e obligatoriu, răspunse Reilly. Nu atât din cauza
proiectului – în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, nu trebuie să ne
cerem scuze pentru operaţia respectivă – ci pentru omul pe care l-
am recrutat ca să devină Jason Bourne şi pentru locul de unde
vine el.
— Vorbiţi cifrat.
— Am să mă explic.
— Proiectul, vă rog.
Reilly privi către Havilland, care dădu din cap şi spuse:
— Noi am creat un ucigaş pentru a scoate din bârlog pe cel mai
cumplit asasin al Europei.
— Carlos?
— Gândiţi rapid, domnule Subsecretar.
— Cine altcineva ar fi putut fi? În Asia se făcea mereu
comparaţia între Bourne şi Şacal.
— Comparaţia aceasta a fost mereu încurajată. Adesea
amplificată şi răspândită de strategii proiectului, un grup cunoscut
sub numele de Treadstone 71, după adresa unei case „sterile” pe
strada 71 din New York, unde noul Jason Bourne fusese instruit.
Acolo era punctul de comandă şi un nume pe care ar trebui să-l
ştii.
— Da, spuse McAllister, gânditor. Pe urmă, comparaţiile care
creşteau odată cu reputaţia lui Bourne, au servit drept momeală
pentru Carlos. Şi atunci Bourne s-a mutat în Europa, pentru a-i
arunca mănuşa direct Şacalului. Pentru a-l forţa să iasă la vedere
şi să-şi înfrunte adversarul.
— Foarte bine, domnule Subsecretar. Pe scurt, asta era
strategia.
— E extraordinară. Nu trebuie neapărat să fi expert pentru a
vedea ce bine e gândită. Şi Dumnezeu mă ştie, eu nu sunt un
expert.
— Dar puteţi deveni…
— Şi spuneţi că omul acesta, care a devenit Bourne, asasinul
legendar şi-a petrecut trei ani jucându-şi rolul, după care a fost
rănit…
— Împuşcat, îl întrerupse Havilland. Membranele creierului i-au
fost sfâşiate.

25
 — Şi şi-a pierdut memoria?
— Complet.
— Dumnezeule!
— Şi, în ciuda a tot ce i se întâmplase şi cu ajutorul femeii –
care lucra ca economist pe lângă guvernul canadian – a fost foarte
aproape de-a face totul praf. Interesantă poveste, nu?
— Incredibilă. Dar ce fel de om trebuie să fie cel care ar face una
ca asta, care ar putea să facă una ca asta?
Roşcovanul Reilly tuşi uşor; aruncându-i o privire scurtă,
ambasadorul îi predă ştafeta.
— Ajungem acum chiar la ţinta noastră. Dacă mai aveţi ezitări,
nu e prea târziu să vă retrageţi.
— Încerc să nu mă repet. Aveţi banda.
— Cum doriţi, e apetitul dumneavoastră.
— Presupun că e felul dumneavoastră de a mă avertiza că s-ar
putea să nu am parte nici măcar de un proces, la o adică.
— Nu m-aş aventura niciodată să spun aşa ceva.
McAllister înghiţi în sec întâlnind privirea calmă a celui de la
Consiliul de Securitate. Se întoarse spre Havilland.
— Vă rog, domnule ambasador, continuaţi. Cine e omul ăsta?
De unde a apărut?
— Se numeşte David Webb. În prezent este profesor asociat la o
mică universitate din Maine, unde predă studii orientale şi e
căsătorit cu femeia care l-a scos literalmente din labirintul propriei
minţi. Fără ea ar fi fost cu siguranţă ucis, dar e la fel de adevărat
că, fără el, ea ar fi sfârşit pe post de cadavru, undeva în Zurich.
— Extraordinar, spuse McAllister, de abia auzit.
— Ea este însă a doua lui soţie. Prima a fost victima unui
asasinat oribil – atunci a început povestea lui pentru noi. Cu mulţi
ani în urmă Webb, pe atunci tânăr ofiţer cu studii strălucite
asupra Orientului îndepărtat, vorbind curent câteva limbi orientale
şi căsătorit cu o tânără thailandeză pe care o cunoscuse la
universitate, avea un post în Phnom Penh. Locuiau, împreună cu
cei doi copii, într-o casă pe malul râului. Era existenţa ideală
pentru un astfel de om. Combina cunoştinţele strict necesare,
obţinute la Washington, cu ocazia de a locui în propriul său
muzeu. Apoi conflictul din Vietnam s-a înteţit şi, într-o dimineaţă,
un avion de vânătoare – nu se ştie dacă al lor sau al nostru, dar
nimeni nu a avut curajul să-i spună asta lui Webb – i-a măcelărit
soţia şi copiii în timp ce se jucau în apa râului. Trupurile
sfârtecate au plutit la mal în timp ce Webb încerca să le

26
pescuiască; îi strângea în braţe şi ţipa neputincios după avionul
care se îndepărta.
— Oribil, şopti McAllister.
— Momentul acela a fost cel care l-a schimbat. A devenit ceea ce
nu fusese niciodată şi nici nu visase vreodată că are să fie. A
devenit luptătorul de gherilă cunoscut sub numele de Delta.
— Delta? spuse Subsecretarul de Stat. Gherilă…? Mă tem că nu
prea înţeleg.
— Nici nu ai cum. Havilland privi la Reilly, apoi din nou la
McAllister. După cum ţi-a spus Jack cu câteva clipe în urmă, am
ajuns la punctul crucial. Împins de ură, Webb a zburat într-un
suflet la Saigon unde, printr-o ironie a soartei, un ofiţer C.I.A. pe
nume Conklin, care, mulţi ani mai târziu, va încerca să-l omoare,
l-a ajutat să intre într-o operaţiune clandestină numită Meduza.
Cei din Meduza nu au avut niciodată nume, ci litere din alfabetul
grecesc; astfel, Webb a devenit Delta Unu.
— Meduza? N-am auzit în viaţa mea.
— Nici nu e de mirare, spuse Reilly. Dosarul Meduza e încă
secret, dar am reuşit să scoatem părţi din el special pentru acest
caz. Unităţile Meduza erau compuse din oameni de toate
naţionalităţile, care cunoşteau bine teritoriul vietnamez, atât
nordul cât şi sudul. La drept vorbind, mulţi dintre ei erau certaţi
cu legea: traficanţi de droguri, aur, arme, bijuterii şi multe altele.
De asemenea, erau criminali, condamnaţi în contumacie… şi un
mic număr de colonişti cărora li se confiscaseră averile – iarăşi, nu
se mai ştie de care din părţi. Toţi veneau la noi în speranţa că le
vom rezolva toate problemele în timp ce ei, infiltraţi în zonele ostile,
ucideau locuitori ai Viet Cong-ului suspectaţi de colaboraţionism şi
şefi de state despre care se credea că înclină către comunişti, sau
încercau să pregătească evadările unor prizonieri de război acolo
unde puteau. Erau nişte echipe de asasini – brigăzi ale morţii,
dacă vrei – şi asta spune totul; dar bineînţeles că nimeni nu va
recunoaşte vreodată în mod oficial asta. S-au făcut şi greşeli, s-au
furat milioane, iar majoritatea acestor oameni n-ar fi fost nicicând
primiţi într-o armată civilizată. Inclusiv Webb.
— Cu educaţia lui, cu studiile lui, acceptase să devină membru
al unui astfel de grup?
— Avea un motiv covârşitor, spuse Havilland. Era convins că
avionul din ziua aceea, de la Phnom Penh, fusese vietnamez.
— Unii susţineau că e nebun, continuă Reilly. Alţii susţineau că
e un tactician extraordinar, luptătorul de gherilă perfect, care

27
înţelegea modul de gândire oriental şi care conducea echipele cele
mai agresive din Meduza, temut de Comandamentul din Saigon tot
atât de tare ca şi de duşman. Era imposibil de stăpânit; singurele
legi pe care le respecta erau cele pe care el însuşi şi le făcea. Era ca
o răzbunare personală, ca şi când ar fi încercat să găsească pe cel
care condusese avionul care-i distrusese viaţa. Era războiul lui,
furia lui; cu cât lucrurile erau mai violente, cu atât erau mai pe
placul lui – sau poate mai aproape de dorinţa lui de a-şi găsi
moartea.
— Moartea…? Subsecretarul de Stat lăsă cuvântul suspendat în
aer.
— Pe vremea aceea, era teoria cea mai plauzibilă, interveni
ambasadorul.
— Şi războiul s-a sfârşit, spuse Reilly, la fel de dezastruos
pentru Delta ca şi pentru noi toţi. Poate chiar mai rău: lui nu-i mai
rămăsese nimic. Nu mai avea nici un rost, nici duşmani pe care
să-i caute şi să-i ucidă. Până când am luat legătura cu el şi i-am
oferit un motiv să continue să trăiască. Sau poate un motiv să
continue să încerce să moară.
— Devenind Bourne şi pornind pe urmele Şacalului, ale lui
Carlos, completă McAllister.
— Exact, aprobă ofiţerul de contrainformaţii. Urmă o tăcere
scurtă.
— Iar acum avem din nou nevoie de el, spuse Havilland.
Cuvintele căzură greu, ca o secure pe o buturugă tare.
— Carlos a ieşit din nou la suprafaţă?
Diplomatul negă din cap.
— Nu în Europa. Avem nevoie de el în Asia şi nu avem nici o
clipă de pierdut.
— Altcineva? O altă… ţintă? McAllister înghiţi în sec fără să
vrea. Şi aţi vorbit cu el?
— Nu ne putem permite să facem asta. Nu în mod direct.
— De ce?
— Nici nu ne-ar deschide uşa. Nu mai are încredere în nimeni şi
nimic din ce vine de la Washington şi nici nu poate fi condamnat
pentru asta. Zile, săptămâni la rând, a strigat după ajutor, iar noi
nu l-am ascultat. În schimb am încercat să-l omorâm.
— Trebuie să vă contrazic din nou, îl întrerupse Reilly. Nu noi
am încercat. A fost vorba de un singur individ care a acţionat pe
baza unor informaţii greşite. Iar guvernul cheltuieşte anual mai
bine de patru sute de mii de dolari pentru protecţia lui Webb.

28
 — Care se bucură de tot dispreţul lui Webb, care e de părere că
totul nu e altceva decât o capcană pentru Carlos, în cazul în care
Şacalul îl găseşte din nou. E convins că nu vă pasă de el nici cât
negru sub unghie şi nu sunt sigur că greşeşte prea mult: El l-a
văzut pe Carlos, care nu ştie că Webb nu-şi mai aminteşte figura
lui. Şacalul are toate motivele să încerce să-i ia viaţa. Şi, dacă o
face, are să vă dea vouă o a doua şansă să-l prindeţi.
— Şansele lui Carlos de a-l găsi sunt atât de mici încât nici nu
merită atenţie. Hârtiile cazului Treadstone sunt îngropate şi, chiar
dacă n-ar fi, nu conţin nici o informaţie legată de locul unde se află
acum Webb sau ce face.
— Haide – haide, d-le Reilly. Cu educaţia şi pregătirea lui. Cât
de greu i-ar veni? Omul ăsta are „Universitate” scris în frunte.
— Nu vă contrazic, d-le ambasador, spuse Reilly, ceva mai
potolit. Nu voiam decât să limpezim foarte bine lucrurile. Cinstit
vorbind, cu Webb va trebui să ne purtăm foarte atent. Şi-a
recăpătat o mare parte a memoriei, dar nu pe toată. În orice caz,
îşi aminteşte destule despre Meduza pentru a reprezenta o
ameninţare serioasă la adresa intereselor ţării.
— În ce fel? întrebă McAllister. Poate că nu a fost nici cea mai
bună, dar nici cea mai proastă dintre strategiile noastre în timpul
războiului, iar în timp de război multe sunt permise.
— O strategie care nu a fost văzută, înregistrată sau aprobată
de nimeni. Nu există nici un act oficial.
— Cum a fost posibil? S-au băgat bani în ea, iar atunci când e
vorba de bani…
— Nu e nevoie să-mi citaţi din regulament, îl întrerupse grasul.
Tot nu ne aude nimeni.
— Să iau asta drept un răspuns?
— Nu, iată răspunsul: linia de demarcaţie între crima şi
pierderile de război e foarte labilă, d-le Subsecretar. Împotriva
ofiţerilor noştri şi a personalului aliat s-au comis crime violente, în
cea mai mare parte, ele au fost comise de ucigaşi sau de hoţi
surprinşi atunci când voiau să prade, să jefuiască, sau să violeze
pe cineva. Mulţi dintre ei erau cazuri patologice. Eficientă din
multe puncte de vedere, Meduza a fost o eroare tragică, născută
din furie şi neputinţă într-o situaţie fără ieşire. La ce bun să
redeschidem toate rănile acestea vechi? Pe lângă tot ce avem noi
înşine să ne reproşăm am deveni şi un paria în ochii celei mai mari
părţi a lumii civilizate.
— După cum vă spuneam, zise McAllister încet, parcă împotriva

29
voinţei proprii, nici nouă, în Departamentul de Stat, nu ne place să
deschidem răni mai vechi. (Se întoarse către ambasador.) Încep să
înţeleg. Vreţi să iau eu legătura cu acest David Webb şi să-l
conving să se întoarcă în Asia. Pentru un alt proiect, în căutarea
unei alte ţinte – deşi niciodată în viaţă nu am folosit cuvântul
acesta în acest context până astă – seară. Şi presupun că m-aţi
ales pentru că între carierele noastre de început sunt multe
paralele. Am lucrat amândoi în Asia. Amândoi avem, probabil, un
mod special de a înţelege Orientul îndepărtat şi sunteţi de părere
că pe mine are să mă asculte.
— În câteva cuvinte, cam asta ar fi.
— Şi totuşi, îmi spuneţi că nici nu vrea să audă de noi. Aici nu
mai înţeleg. Cum credeţi că o să-l pot convinge eu?
— O să o facem împreună. Aşa cum altădată şi-a făcut singur
legile, acum o să i le facem noi. Trebuie.
— Pentru că vreţi să ucideţi un om?
— Să-l neutralizăm ar fi suficient. Dar trebuie neapărat.
— Şi Webb e cel care o poate face?
— Nu. Doar Jason Bourne poate. Şi-a petrecut trei ani în
condiţii de încordare extraordinară, apoi, brusc, memoria i-a fost
răpită iar el a fost vânat ca un animal. Cu toate acestea şi-a
păstrat capacitatea de a se infiltra într-un mediu străin şi de a
ucide. Vedeţi, sunt cinstit.
— Înţeleg asta. Şi dacă tot nu suntem înregistraţi – sau cu atât
mai mult dacă suntem… Subsecretarul îl privi dezaprobator pe
Reilly, care neagă din cap şi ridică din umeri… Pot să ştiu cine e
ţinta?
— Puteţi şi chiar vreau să ţineţi minte acest nume, d-le
Subsecretar. Este ministrul de externe chinez, Sheng Chou Yang.
McAllister se înroşi de furie.
— Nu trebuie să ţin minte nimic şi cred că ştiţi asta destul de
bine. Sheng a făcut parte dintr-un grup de economişti chinezi,
împreună cu care am luat parte la negocierile de la Beijing la
sfârşitul anilor şaptezeci. Eu am fost acela care l-a „citit”, care l-a
analizat. El era omologul meu direct şi cred că nu trebuie să vă
mai spun că aveam datoria s-o fac.
— Zău? Căruntul ambasador îşi arcui sprâncenele prefăcându-
se că nu aude reproşul. Şi ce ai aflat despre el?
— Era considerat foarte inteligent şi foarte ambiţios – dar asta e
uşor de dedus din ascensiunea lui de la Beijing. A fost descoperit
cu ani în urmă de oamenii Comitetului Central, la Universitatea

30
Fudan, din Shanghai. Mai întâi pentru că vorbea atât de bine
englezeşte şi pentru că avea un foarte bun nivel de înţelegere, chiar
sofisticată, a economiei apusene.
— Şi mai ce?
— Era considerat un cadru promiţător şi, după o îndoctrinare
profundă, a fost trimis la Londra, să-şi completeze studiile
academice. Dar n-a mers.
— Cum adică?
— Sheng e marxist până în măduva oaselor când e vorba de
economia centralizată de stat, dar are şi un respect sănătos pentru
profiturile capitaliste.
— Înţeleg, spuse Havilland. Ceea ce înseamnă că ar putea
accepta prăbuşirea sistemului sovietic?
— El pune această prăbuşire pe seama corupţiei şi a supunerii
oarbe în eşaloanele superioare şi a alcoolului în cele inferioare.
Spre lauda lui, a reuşit să scape de mare parte din abuzuri în
centrele industriale.
— Parcă ar fi fost instruit de I.B.M., nu?
— E cel care a pus la punct multe din strategiile economice ale
Chinei din ultima vreme. A adus ţării o grămadă de bani.
Din nou Subsecretarul de Stat se aplecă în scaun, cu ochii
mari, cu uimirea – sau mai degrabă stupefacţia – întipărită pe faţă.
— Dumnezeule mare, cine în lumea occidentală ar putea să-i
dorească moartea lui Sheng? Dar e absurd! El este aliatul nostru
economic, un factor de stabilitate economică în sânul celei mai
numeroase naţiuni de pe pământ, care ni se opune din punct de
vedere ideologic! Cu ajutorul lui şi al celor ca el am obţinut nişte
acorduri. Fără el, indiferent ce vom face, ne paşte dezastrul. Eu
sunt specialist în probleme legate de China, d-le ambasador şi vă
repet, ceea ce-mi propuneţi e absurd. Un om de capacitatea
dumneavoastră ar trebui să-şi dea seama de toate acestea înaintea
tuturor.
Bătrânul diplomat îl privea încremenit; când vorbi, o făcu rar,
alegându-şi cu grijă cuvintele.
— Cu câteva clipe mai înainte eram în domeniul celui mai strict
secret. Un ofiţer de contrainformaţii pe nume David Webb a
devenit Jason Bourne cu un scop precis. În acelaşi fel, Sheng
Chou Yang nu este omul pe care l-ai cunoscut şi studiat
dumneata. El a devenit acel om cu un scop precis.
— Ce tot spuneţi? întrebă McAllister. Tot ce v-am spus despre el
e înregistrat oficial, strict secret şi numai pentru a fi citit, nu

31
reprodus.
— Citit? întrebă fostul ambasador, obosit. Citit, povestit… cine
eşti? Gurile bat mai repede ca morile de vânt. O ştampilă pusă pe
un dosar citit de oameni care habar nu au cum a ajuns informaţia
respectivă acolo; şi asta-i destul după părerea lor. Nu, domnule
Subsecretar, nu e destul, niciodată nu e destul.
— E limpede că dumneavoastră aveţi nişte informaţii pe care eu
nu le am, spuse cel de la Departamentul de Stat, cu răceală. Dacă
informaţie este şi nu dezinformare. Omul pe care vi l-am descris,
omul pe care l-am cunoscut eu, este Sheng Chou Yang.
— Tot aşa cum omul pe care vi l-am descris noi e Jason
Bourne? Nu, vă rog să nu vă enervaţi. Nu mă joc cu cuvintele. Este
foarte important să mă înţelegeţi. Sheng nu e omul pe care l-aţi
cunoscut dumneavoastră. Nu a fost niciodată.
— Şi atunci, eu pe cine am cunoscut? Cine era omul pe care l-
am văzut la toate negocierile?
— E un trădător, domnule Subsecretar. Sheng Chou Yang e un
trădător de ţară şi, atunci când trădarea sa va fi descoperită, după
cum cu siguranţă se va întâmpla în curând, Beijing-ul ne face
răspunzători pe noi, cei din Lumea Liberă. Consecinţele acestei
erori inevitabile sunt de neimaginat. Măcar îi ştim fără putinţă de
îndoială ţelurile.
— Sheng… trădător? Nu vă cred! La Beijing e adorat! Într-o zi va
fi preşedinte!
— Atunci Chină va fi condusă de un fanatic naţionalist, a cărui
ideologie îşi are rădăcinile în Taiwan.
— Sunteţi nebuni! Nebuni de legat! Staţi puţin, aţi spus că are
un ţel. Aţi spus că ştiţi care este acesta.
— El şi ai lui intenţionează să pună mâna pe Hong Kong.
Pregătesc un război economic fulger şi pun tot comerţul şi toate
instituţiile financiare ale insulei sub controlul unei comisii
„neutre”, un oficiu de cliring aprobat de Beijing, adică aprobat de
el însuşi. Baza de lucru va fi tratatul cu Marea Britanie, care
expiră în 1997; comisia lui va fi astfel considerată un preludiu
rezonabil la anexarea Hong Kong-ului. Iar preluarea se va face
atunci când Sheng va avea drumul liber, fără obstacole. Atunci
când în economia chineză nici o altă voce nu va răsuna mai
puternic decât a lui. Peste o lună, sau peste două. Sau săptămâna
viitoare.
— Şi credeţi că Beijing-ul e de acord cu asta? protestă
McAllister. Vă înşelaţi! E… e o nebunie! China nu se va atinge

32
niciodată de Hong Kong! Şaizeci la sută din întreaga ei economie
trece prin Hong Kong. Acordurile cu China îi garantează un statut
de Zonă Economică Liberă pe timp de cincizeci de ani, iar Sheng e
unul din semnatari, cel mai important!
— Dar Sheng nu e Sheng, nu cel pe care-l ştii dumneata.
— Atunci cine naiba e?
— Pregăteşte-te pentru un şoc, domnule Subsecretar. Sheng
Chou Yang e fiul mai mare al unui industriaş din Shanghai, care a
făcut avere în vechea Chină coruptă, în Kuomintang-ul lui Chiang
Kai-shek. Când succesul revoluţiei lui Mao a devenit evident,
familia a fugit, aşa cum au făcut mulţi proprietari de pământ şi
seniori ai războiului, ducând cu ei atât cât au putut. Bătrânul e
acum unul din cei mai influenţi taipani din Hong Kong – numai că
nu ştim care. Colonia va deveni proprietatea lui şi a familiei lui,
graţie serviciilor unui ministru de la Beijing, prea iubitul său fiu.
Va fi cea din urmă ironie, ultima răzbunare a bătrânului: Hong
Kong-ul va intra pe mâna celor care au corupt China naţionalistă.
Ani de zile şi au furat fără scrupul ţara, profitând de pe urma
muncii unui popor înfometat, dezmoştenit, pavând calea pentru
revoluţia maoistă. Şi chiar dacă ţi se pare că sună a propagandă
comunistă, mă tem că cea mai mare parte e stânjenitor de
adevărată. O mână de fanatici, hoţi ordinari conduşi de un
maniac, vor acum un lucru pe care nici un tribunal internaţional
n-o să li-l dea vreodată.
Havilland se opri o clipă, apoi scuipă un singur cuvânt:
— Maniaci!
— Dar dacă nu ştiţi cine e taipan-ul, de unde ştiţi că povestea e
adevărată?
— Sursele sunt supersecrete, interveni Reilly, dar au fost
confirmate. Primele zvonuri le-am primit din Taiwan. Informatorul
nostru originar – membru al cabinetului naţionalist; era de părere
că acest curs dezastruos nu poate duce decât la o baie de sânge în
întregul orient. Ne-a implorat să o oprim. L-au găsit a doua zi
dimineaţă, cu trei gloanţe în cap şi cu beregata tăiată – în chineză
asta înseamnă un trădător mort. De atunci, încă cinci oameni au
mai fost ucişi, iar trupurile lor mutilate în mod asemănător. Deci e
adevărat. Conspiraţia există şi ea vine din Hong Kong.
— E aberant!
— Mai mult decât atât, spuse Havilland, nu are nici o şansă.
Dacă ar putea funcţiona vreodată, ne-am face că nu vedem şi ne-
am ruga lui Dumnezeu să grăbească lucrurile, dar nu se poate. Are

33
să eşueze la fel, ca şi complotul lui Lin Biao împotriva lui Mao în
1972. Iar atunci toată lumea va da vina pe forţele financiare
americane şi taiwaneze, în colaborare cu englezii şi cu aprobarea
tăcută a marilor instituţii bancare. Opt ani de progres economic se
vor duce pe apa sâmbetei pentru că o gaşcă de fanatici vor să se
răzbune. După propria dumneavoastră expresie, domnule
Subsecretar, Chină e o naţie turbulentă şi bănuitoare – şi dacă-mi
daţi voie să mai adaug şi de la mine câte ceva, are un guvern
aproape paranoic, obsedat de ideea de trădare, atât dinăuntru cât
şi dinafară. Dacă nu intervenim, China va crede că toată lumea
încearcă să o izoleze economic, să o gonească de pe pieţele
mondiale şi să o îngenuncheze, în timp ce ruşii îşi râd în barbă
dincolo de graniţa nordică. Va răspunde lovind fulgerător,
închizându-şi toate frontierele, absorbind totul. Va ocupa cu trupe
Kowloon-ul, insula şi toate Teritoriile Noi care abia se nasc. Se vor
pierde investiţii de miliarde. Fără experienţa Hong Kong-ului,
comerţul se va sufoca, o forţă de muncă uriaşă va fi aruncată în
haos – foametea şi bolile vor bântui în voie. Orientul îndepărtat va
fi în flăcări, iar rezultatul ar putea fi un război la care nici unul din
noi nu vrea să se gândească.
— Iisuse Christoase! şopti McAllister. Aşa ceva nu poate să se
întâmple.
— Nu, nu se poate, aprobă diplomatul.
— Dar de ce Webb?
— Nu Webb, îl corectă Havilland. Jason Bourne.
— Bine. De ce Bourne?
— Fiindcă în Kowloon s-a zvonit deja că el este acolo.
— Ce?
— Iar noi ştim că nu este.
— Ce aţi spus?
— A lovit din nou. A ucis. S-a întors în Asia.
— Webb?
— Nu, Bourne. Legenda.
— Nu are nici un pic de sens ce-mi spuneţi.
— Te asigur că Sheng Chou Yang înţelege foarte bine sensul.
— Cum?
— El l-a adus înapoi. Jason Bourne a apărut din nou şi, ca
întotdeauna, clientul său e de nedescoperit – în cazul de faţă cel
mai puţin probabil client din lume. Purtătorul de cuvânt al Chinei,
care trebuie să-şi elimine concurenţii atât în Hong Kong cât şi la
Beijing. În ultimele şase luni, un număr de voci puternice de

34
obicei, din Comitetul Central chinez au rămas ciudat de tăcute.
Conform anunţurilor oficiale unii au murit, ceea ce, luând în
considerare vârsta lor, e de înţeles. Alţi doi au fost, după cum se
spune, ucişi în accidente, unul într-un accident de avion, celălalt,
închipuie-ţi, în urma unei hemoragii cerebrale pe când făcea o
excursie în munţii Shaoguan. Dacă toate acestea nu sunt
adevărate, măcar nu duc lipsă de imaginaţie. Apoi un altul a fost
„îndepărtat” – un eufemism pentru căderea în dizgraţie. În fine, cel
mai neaşteptat, vice-premierul guvernului a fost asasinat în
Kowloon, fără ca nimeni de la Beijing să fi ştiut măcar că el se afla
acolo. Episodul a fost sângeros, cinci oameni masacraţi în Tsim
Sha Tsui, iar asasinul şi-a lăsat cartea de vizită: numele de Jason
Bourne scris în balta de sânge de pe podea. Mândria unui
impostor care vrea ca asasinatele să-i fie recunoscute.
McAllister clipea iute, fără să-şi poată concentra privirea.
— Toată povestea asta mă depăşeşte, spuse el neputincios.
Apoi, recăpătându-şi stăpânirea de sine, îl privi pe Havilland drept
în ochi.
— Unde e legătura? întrebă.
Diplomatul dădu din cap.
— Rapoartele primite de la oamenii noştri sunt categorice. Toţi
cei ucişi erau opozanţi ai politicii lui Sheng – unii pe faţă, alţii
mascat. Vice-premierul, un bătrân revoluţionar şi veteran al
Lungului Marş al lui Mao, era dintre cei mai vehemenţi. Nu-l putea
înghiţi pe parvenitul Sheng. Dar ce căuta el în Kowloon, în
compania a patru bancheri? Beijing-ul nu poate da un răspuns
dar, ca să-şi salveze „faţa”, se face ca asasinatele nici nu au avut
loc. Aşa că i-au ars trupul şi au uitat că a existat vreodată.
— Şi cu „cartea de vizită” a ucigaşului, numele înscris în balta
de sânge, se face a doua oară legătura cu Sheng, spuse
Subsecretarul de Stat, cu vocea aproape tremurându-i şi
masându-şi nervos fruntea.
— Dar de ce? De ce şi-a lăsat semnătura?
— S-a întors şi omorul a fost deosebit de spectaculos. Acum
începi să înţelegi?
— Mă tem că nu prea.
— Pentru noi acest nou Bourne e calea directă până la Sheng
Chou Yang. El e capcana noastră. Un impostor care pozează în
legendă, dar, dacă adevăratul Bourne apare şi-l elimină, atunci el
va avea posibilitatea de a ajunge la Sheng. E foarte simplu. Bourne
cel creat de noi îl va înlocui pe ucigaşul care îi foloseşte numele.

35
Odată aflat acolo, Bourne al nostru îi trimite un semnal de alarmă
urgent lui Sheng, spunându-i că se întâmplă ceva ce îi ameninţă
strategia, iar Sheng va trebui să-i răspundă. Nu-şi poate permite
să n-o facă, fiindcă trebuie să-şi protejeze poziţia şi să rămână cu
mâinile curate. Va fi nevoit să iasă la iveală, fie şi numai pentru a-
şi elimina ucigaşul plătit, pentru a evita orice asociere. Iar când se
va face, vom fi prezenţi.
— E o plasă, spuse McAllister abia şoptit, privindu-l pe diplomat
şi din câte îmi spuneţi despre Webb, acesta nu va vrea nici să se
apropie, darămite să şi intre în ea.
— Atunci va trebui să-i dăm un motiv covârşitor s-o facă, spuse
Havilland suav. În meseria mea, meseria mea dintotdeauna, ca să
fiu sincer, căutăm întotdeauna tipare care se repetă, motivaţii
pentru diverse acte săvârşite de oameni.
Încruntat, cu privirea fixă, ambasadorul se lăsă pe spate în
scaun; era limpede că ceva nu-i pica bine.
— Uneori faptele sunt urâte, sau chiar dizgraţioase, dar trebuie
cântărite avantajele şi beneficiile. Ale tuturor.
— Asta mie nu-mi spune nimic.
— David Webb a devenit Jason Bourne pentru un singur motiv,
acelaşi care l-a împins în Meduza. O soţie care i-a fost răpită; copiii
şi mama lor, ucişi.
— Dumnezeule…
— E momentul ca eu să mă retrag, spuse Reilly şi se ridică de
pe scaun.

36
 CAPITOLUL 3
Marie! Of, Doamne, Marie, s-a întâmplat iar! Stăvilarul s-a
deschis, iar eu n-am fost în stare să-l închid la loc. Am încercat,
iubita mea, am încercat din răsputeri, dar m-a doborât – m-a
luat apa şi era să mă înec! Ştiu ce ai să-mi spui dacă-ţi
povestesc şi de aia nici n-am să-ţi povestesc, chiar dacă ai să-
mi citeşti în priviri, ai să auzi în glasul meu – ai să ştii, aşa
cum numai tu poţi şti. Ai să-mi spui că ar fi trebuit să mă întorc
acasă, să-ţi povestesc, să fim împreună, împreună!
Dumnezeule! Cât poţi să mai rabzi? Cât pot să te mai
nedreptăţesc? Până când? Te iubesc atât de mult în atât de
multe feluri: uneori înţeleg că trebuie să mă mai descurc şi
singur. Fie şi numai pentru a-ţi da timp să te aduni, să respiri
fără nervii întinşi la maximum de grijă pentru mine. Dar vezi
tu, iubita mea, eu pot să mă descurc şi singur. Am făcut-o astă-
seară şi mă simt foarte bine. Acum m-am liniştit. Mi-e bine. Şi
am să mă întorc la tine mai bine decât înainte. Trebuie s-o fac,
pentru că, fără tine, nu-mi mai rămâne nimic.
Cu faţa scăldată în sudoare şi treningul lipit de trup, cu
respiraţia întretăiată, David Webb alerga peste câmpul cu iarbă
întunecată şi răcoroasă; trecu de peluze şi o luă pe aleea asfaltată
care ducea până la sala de sport a universităţii. Soarele de toamnă
dispăruse dincolo de clădirile de piatră ale campus-ului, dar razele
continuau să incendieze cerul serii, coborât peste pădurile întinse
ale statului Maine. Frigul era pătrunzător. Tremura. Nu acesta
fusese tratamentul la care se gândiseră doctorii.
În mare, le urmase sfaturile; aceasta fusese una din zilele când
o făcuse. Îi spuseseră că, dacă va avea perioade – şi le va avea, cu
siguranţă – când îi vor reveni în minte, brutal, fragmente de
amintiri sau imagini tulburătoare, cea mai bună metodă pentru a
scăpa de ele este exerciţiul fizic intens. Electrocardiogramele
arătau că avea o inimă puternică, plămânii îi erau buni deşi făcea
greşeala să fumeze şi, trupul tot rezista la efort, era cea mai bună
cale pentru a-şi linişti mintea. Acum avea nevoie de echilibru
sufletesc.
— Şi ce se-ntâmplă dacă beau puţin şi fumez câteva ţigări? le
spusese medicilor, punând lucrurile în ordinea reală a

37
preferinţelor. Inima îmi bate mai repede, trupul nu suferă, iar
sufletul îmi e mult mai uşor.
— Sunt factori depresivi, fusese replica singurului om de care
mai asculta. Stimulenţi artificiali care nu duc decât la deprimare şi
mai profundă şi la o anxietate sporită. Aleargă, înoată sau fă
dragoste cu nevasta – sau mă rog, cu cine vrei tu. Nu fi prost, c-ai
să te întorci la mine făcut bucăţi. Nu te gândi la tine, ci la mine.
Am muncit cu tine mai mult decât în toată viaţa mea, ingratule.
Pleacă, Webb. Ia-ţi viaţa – atât cât îţi mai aminteşti din ea – de la
capăt şi bucură-te de ea. Adu-ţi aminte că o duci mai bine decât
mulţi alţii, că de nu, întrerupem vizitele lunare la expoziţii şi, din
partea mea, poate să te mai ia şi dracu’. Şi nu-l invidiez. Du-te,
David. E timpul să pleci.
Morris Panov era singura persoană, în afară de Marie, cu care
putea comunica. Era, într-un fel, o ironie, căci iniţial Mo nu făcuse
parte din echipa de doctori oficiali, angajaţi de guvern, să se ocupe
de el; psihiatrul nu încercase să obţină şi nici nu obţinuse,
teoretic, aprobările necesare pentru a putea asculta detaliile
secrete legate de ocupaţia lui David Webb, acolo unde era
îngropată minciuna numită Jason Bourne. Şi totuşi, Panov îşi
făcuse loc cu forţa, ameninţând că dă în vileag tot soiul de
amănunte stânjenitoare dacă nu i se permite să-l trateze pe Webb.
Motivaţia sa era simplă: atunci când David Webb, fusese la un pas
de a fi ucis de către nişte oameni care, la rândul lor erau convinşi
că fac un lucru bun ucigându-l, totul plecase de la interpretările
lui Panov, iar acum lucrul acesta nu-i dădea pace. Fusese abordat
într-un moment în care în mod normal nu se lăsa pradă acestui
sentiment şi i se puseseră întrebări „ipotetice”, referitoare la un
agent cu posibile dereglări de comportament, aflat într-o situaţie
potenţial dezastruoasă. Răspunsurile sale fuseseră reţinute şi
echivoce; nu putea şi nici nu dorea să pună un diagnostic unui
pacient pe care nu-l văzuse niciodată – dar sigur, era posibil, se
mai auzise de cazuri asemănătoare, deşi nici un diagnostic nu e
valabil fără un examen fizic şi psihiatric. Cuvintele cheie erau „nici
un diagnostic”. Ar fi fost mai bine dacă tăcea din gură! susţinuse el
mai apoi. Fiindcă, interpretate de creierele unor amatori, vorbele
acestea îi pecetluiseră lui Webb condamnarea la moarte –
condamnarea lui „Jason Bourne” – act evitat doar în ultima clipă,
de David însuşi, în timp ce echipa de călăi îşi ocupase poziţiile şi
aştepta.
Morris Panov nu se mulţumise să se vâre cu forţa în comisia de

38
doctori de la spitalul Walter Reed şi mai târziu de la sanatoriul
medical din Virginia, dar el era acum cel care dirija spectacolul,
spectacolul lui Webb: Nenorocitul e amnezic, idioţilor: De săptămâni
întregi încearcă să vă comunice asta într-o engleză perfect coerentă –
probabil prea coerentă pentru minţile voastre încâlcite.
Lucraseră câteva luni împreună, mai întâi ca medic şi pacient,
apoi ca prieteni. Îl ajuta faptul că Marie îl adora pe Mo – numai
Dumnezeu ştia ce mare nevoie avea de un aliat. Povara pe care o
reprezentase omul acesta pentru soţia lui era de neimaginat,
începând cu primele zile, în Elveţia, când începuse să înţeleagă
prin ce suferinţe trecea bărbatul care o luase prizonieră, până
când se angajase – cu totul împotriva voinţei ei – să-l ajute, fără să
creadă o clipă ceea ce el însuşi credea, spunându-i tot timpul că
nu e ucigaşul care se crede, că nu e asasinul pe care îl cred
ceilalţi. Convingerea ei devenise o ancoră în lumea lui care se
prăbuşea, iar dragostea ei, miezul normalităţii sale care abia se
năştea. Fără Marie n-ar fi fost decât un om abandonat, urât, mort.
Iar fără Mo n-ar fi fost mai mult decât o legumă. Cu amândoi lângă
el, alunga încetul cu-ncetul nori turbaţi şi regăsea soarele.
Iată de ce optase pentru o oră de alergare pe pista îngheţată şi
pustie în loc să meargă direct acasă după seminarul de după-
amiază. Seminariile, săptămânale, se prelungeau adesea mult
după ora la care ar fi trebuit să se sfârşească şi Marie nu avea
niciodată o oră fixă pentru masă, ştiind că vor mânca în oraş,
urmaţi de cei doi bodyguarzi, în întuneric, tot aşa cum unul îi
urma şi în clipa de faţă, peste pajişte, iar celălalt se afla fără
îndoială deja în sala de sport. Ce nebunie! Sau…
Imaginea care îl împinsese spre „exerciţiul fizic intens” al lui
Panov îi apăruse fără veste în minte, cu câteva ceasuri în urmă, pe
când punea note pe lucrări, în biroul său. Fusese un chip, un chip
pe care îl cunoştea şi îl iubea foarte mult. Un chip de copil, care se
maturizase pe ecranul creierului său în câteva secunde şi devenise
portretul tulbure, imperfect dar întreg, al unei părţi a fiinţei sale;
era îmbrăcat în uniformă. Cu lacrimi scurgându-i-se pe obraji,
înţelesese că era fratele său, cel despre care îi povestiseră,
prizonier de război pe care el îl salvase cu ani în urmă din jungla
din Tam Quan, în pofida exploziilor asurzitoare şi a unui trădător
pe care tot el îl executase, pe nume Jason Bourne. Imaginile
violente, fragmentate, fuseseră prea mult pentru el; îşi dusese cu
greu până la urmă seminarul, pretextând o durere de cap. Trebuia
să se elibereze, să accepte sau să respingă straturile cojinde ale

39
memoriei cu ajutorul raţiunii, care îl îndemna acum spre sala de
sport, îl îndemna să alerge împotriva vântului, oricât de puternic.
N-o putea împovăra pe Marie de fiecare dată când se prăbuşea câte
un stăvilar; o iubea prea mult. Atunci când putea, se descurca
singur. Era contractul lui cu sine însuşi.
Deschise uşa grea, întrebându-se în trecere de ce toate uşile
sălilor de sport trebuie să aibă greutatea unor porţi de fortăreaţă.
Intră, trecu pe sub o arcadă, străbătu un coridor cu pereţi albi şi
ajunse la uşa vestiarului facultăţii. Fu încântat să constate că
încăperea era goală; nu se afla într-o stare de spirit propice
conversaţiilor banale şi dacă ar fi fost obligat să răspundă ar fi
părut posac, sau chiar straniu. De asemenea, se simţea mult mai
bine fără privirile curioase pe care fără îndoială ar fi trebuit să le
suporte. Marginea prăpastiei era încă foarte aproape; trebuia să se
retragă încet, mai întâi în sinea sa, apoi împreună cu Marie. Iisuse,
când aveau să se sfârşească toate acestea? Cât mai putea să-i
ceară? Adevărul era că nu trebuise să-i ceară niciodată nimic – ea
îi dăduse totul fără să i se ceară.
Webb ajunse în dreptul şirului de dulapuri. Al lui era la capătul
opus. Se îndrepta spre el printre băncuţele de lemn şi dulapurile
adiacente când privirile îi fură atrase de un obiect aflat în faţa şa.
Se repezi la el; un bilet împăturit, lipit cu scotch de dulap. Îl
smulse şi-l desfăcu: A telefonat soţia ta. Te roagă s-o suni cât poţi
de curând. Zice că-i urgent. Ralph.
Îngrijitorul vestiarului ar fi putut avea atâta minte încât să iasă
şi să strige după el! îşi spuse David furios, descuindu-şi dulapul.
Căută febril în buzunarele pantalonilor atârnaţi în cui, apoi alergă
la telefonul instalat pe perete. Băgă moneda, neplăcut impresionat
de constatarea că îi tremurau mâinile, apoi realiză şi de ce. Marie
nu folosea niciodată cuvântul „urgent”. Evita astfel de cuvinte,
dacă putea.
— Alo?
— Ce s-a întâmplat?
— M-am gândit eu că trebuie să fii pe afară, spuse soţia sa.
Panaceul lui Mo, cel pentru care el garantează c-o să te vindece,
dacă nu mori mai întâi de inimă.
— Ce s-a întâmplat?
— David, vino acasă. Te aşteaptă cineva cu care trebuie să te
întâlneşti. Vino repede, iubitule.

Subsecretarul de Stat Edward McAllister făcu o introducere cât

40
mai scurtă dar, lăsând să-i scape câte un detaliu pe ici pe colo, îi
dădu de înţeles lui Webb că nu face parte din eşaloanele inferioare
ale Departamentului. Dar că experienţa şi cunoştinţele sale îl
puneau la adăpost de efectele schimbărilor din administraţie.
— Dacă vreţi, d-le Webb, afacerile noastre mai pot aştepta până
vă schimbaţi hainele cu ceva mai confortabil.
David mai purta încă şorţul pătat de transpiraţie şi un tricou,
hainele şi le înşfăcase din dulap şi, cu ele în braţe, se repezise la
maşină.
— Nu cred, răspunse el. Nu cred că afacerile dumneavoastră pot
să aştepte d-le McAllister, nu la serviciul de unde veniţi.
— Stai jos, David. Marie St. Jaques Webb intră în încăpere
ducând două prosoape. Unul i-l întinse lui Webb, în timp ce cei doi
se aşezau faţă în faţă, lângă căminul unde focul nu fusese aprins.
Marie trecu în spatele soţului ei ştergându-i gâtul şi umerii cu cel
de-al doilea prosop. Lumina unei veilleuze îi accentua tenta
roşcată a părului dar îi lăsa în umbră trăsăturile şi ochii aţintiţi
asupra omului venit din partea Departamentului de Stat.
— Vă rog, continuaţi, spuse ea. După cum ne-am înţeles, am
aprobarea guvernului să asist la orice aveţi de spus.
— S-a pus problema altfel? întrebă David privind mai întâi în
sus, la ea, apoi la oaspete, fără a-şi ascunde ostilitatea.
— Nici o clipă răspunse McAllister zâmbind stins, dar sincer.
Nimănui din cei care au citit despre contribuţia soţiei
dumneavoastră nu i-ar trece prin cap să o facă. Acolo unde alţii au
dat greş, ea a învins.
— Asta aşa e, aprobă Webb. Şi fără să facă prea multe
comentarii.
— Hai David, lasă.
— Iertaţi-mă. Are dreptate. Am idei preconcepute şi n-ar trebui,
nu?
Webb încercă să zâmbească, dar nu prea reuşi.
— După părerea mea, aveţi tot dreptul, spuse Subsecretarul.
Dacă aş fi în locul dumneavoastră aş face la fel. Dar în ciuda
faptului că venim din medii asemănătoare – şi eu am lucrat în
Orientul îndepărtat câţiva ani – nimeni nu s-ar fi gândit măcar să
mă propună pentru misiunea pe care v-aţi asumat o
dumneavoastră. Ceea ce aţi făcut e la ani-lumină de puterile mele.
— Şi ale mele, în mod destul de evident.
— Nu la fel se vede şi de unde stau eu. Dumnezeu mi-e martor,
eşecul nu vi se datorează.

41
 — Acum sunteţi amabil. Nu vă supăraţi, dar prea multă
amabilitate – de unde staţi dumneavoastră – mă nelinişteşte.
— Atunci haideţi să ne ocupăm de scopul venirii mele, vreţi?
— Vă rog.
— Şi sper că ideile dumneavoastră despre mine nu sunt prea
drastice. Nu vă sunt duşman, d-le Webb. Vreau să vă fiu prieten.
Am puterea să trag sfori în aşa fel încât să vă ajut şi să vă protejez.
— De ce?
— De un lucru la care nu se aşteaptă nimeni.
— S-auzim.
— Începând peste o jumătate de oră, paza dumneavoastră va fi
dublată, spuse McAllister, privindu-l pe David drept în ochi. E
decizia mea şi o voi cvadrupla dacă mi se pare că este nevoie. Orice
persoană care intră în campus va fi interogată, iar împrejurimile
cercetate din oră în oră. Bodyguarzii nu se vor mai pierde în decor,
mulţumindu-se să vă urmărească din priviri, ci vor fi la rândul lor
extrem de vizibili. Vizibili şi sper ameninţători.
— Christoase! sări Webb de pe scaun. Carlos!
— Nu cred, spuse reprezentantul Departamentului de Stat. Nu-l
putem exclude pe Carlos, dar posibilitatea e foarte mică.
— Da? David dădu din cap. Probabil că aşa e. Dacă ar fi fost
Şacalul, oamenii voştri ar fi fost peste tot dar nu la vedere. I-aţi
lăsa să vină după mine, ca să puneţi mâna pe el; iar dacă mă
ucide, ei bine, preţul e acceptabil.
— Nu şi pentru mine. Nu trebuie neapărat să mă credeţi pe
cuvânt, dar să ştiţi că aşa e.
— Vă mulţumesc dar, atunci, despre ce e vorba?
— Dosarul dumneavoastră a fost deschis – vreau să vă spun
dosarul Treadstone a ieşit la iveală.
— A ieşit sau a fost scos?
— La început cu permisiunea autorităţilor, fiindcă era vorba de
o situaţie limită şi, într-un fel, n-am avut de ales. Apoi lucrurile
ne-au scăpat din mână iar acum ne preocupă soarta
dumneavoastră.
— Staţi aşa. Cine a pus mâna pe dosar?
— Unul din oamenii din interior, de sus de tot. Avea cele mai
bune recomandări, nimeni nu le-ar fi putut pune la îndoială.
— Cine e?
— Un agent al MI6 care opera în Hong Kong, un om pe care CIA
a contat ani de zile. S-a suit în avion, a aterizat la Washington, s-a
dus direct la legătura lui dinăuntrul Agenţiei şi la cerut să-i dea tot

42
ce există legat de Jason Bourne. A susţinut că are o criză în
teritoriu, ca rezultat direct al proiectului Treadstone. Deasemenea
a lăsat să se înţeleagă că, dacă Serviciul de Informaţii american
mai vrea să coopereze cu cel englez, e mai bine să i se satisfacă
cererea.
— Dar trebuia să vină cu un motiv foarte solid.
— Asta a şi făcut.
McAllister făcu o pauză, clipi nervos şi îşi masă fruntea cu
degetele.
— Ei?
— Jason Bourne a apărut din nou, spuse McAllister încet. A mai
comis o crimă. În Kowloon.
Marie trase brusc aer în piept şi îşi încleşta mâna pe umărul
soţului ei; în ochii mari, căprui, se citea furia dar şi spaima. Privi
tăcută la vizitator. Webb nu se clinti. Îl studia pe McAllister, ca pe
un om care priveşte o cobră.
— Ce dracu’ tot spui? şopti, apoi îşi recapătă glasul. Jason
Bourne – acel Jason Bourne nu mai există. N-a existat niciodată!
— Asta o ştii dumneata şi o ştim noi, dar în Asia legenda este
încă vie. Dumneata ai creat-o, domnule Webb – şi ai făcut-o după
părerea mea strălucit.
— Nu mă interesează părerea dumitale, domnule McAllister,
spuse David îndepărtând mâna soţiei sale şi ridicându-se de pe
scaun. La ce caz lucrează agentul ăsta MI6? Câţi ani are? Care e
factorul lui de stabilitate, care sunt antecedentele lui? Trebuie să fi
aflat ceva despre el până acum.
— Desigur. Nu e nimic special. Londra îi confirmă statele de
serviciu excepţionale, statutul actual şi informaţiile pe care ni le-a
dat. Ca şef de staţie pentru MI6, a fost contactat de poliţia din
Kowloon – Hong Kong în urma unor evenimente de natură
explozivă. Până şi Foreign Office-ul l-a susţinut.
— O greşeală! strigă Webb scuturând din cap, apoi coborî
glasul. A fost cumpărat, McAllister. Cineva trebuie să-i fi oferit o
mică avere pentru dosarul ăla. S-a folosit de singura minciună
credibilă, iar voi aţi înghiţit momeala!
— Mă tem că nu e minciună – nu din punctul lui de vedere. El a
crezut în dovezile care-i s-au adus, după cum şi Londra le-a
crezut. Un Jason Bourne s-a reîntors în Asia.
— Şi dacă îţi spun că nu e prima dată când centrului i se
serveşte o minciună numai pentru ca un agent prost plătit şi
expus la prea multe riscuri să poată trece de partea cealaltă. După

43
atâţia ani şi atâtea primejdii, te trezeşti că nu ţi-a rămas nimic.
Profiţi de ocazia care îţi asigură venitul pe piaţă. În acest caz,
dosarul.
— Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu i-a folosit prea mult. E
mort.
— Ce e?
— A fost împuşcat mortal acum două seri, în biroul său din
Kowloon, la numai o oră după ce aterizase la Hong Kong.
— Fir-ar să fie, asta n-ar fi trebuit să se-ntâmple, spuse David,
uimit. Un om care trădează are grijă să-şi acopere spatele. Îşi
construieşte un dosar despre binefăcătorul său şi are grijă să-l
anunţe că, dacă i se întâmplă ceva, dosarul are să ajungă pe
mâinile cui trebuie. E asigurarea lui, singura.
— Era curat, insistă McAllister.
— Sau tâmpit.
— Nimeni nu crede asta.
— Dar ce credeţi despre el?
— Că era pe urmele unui fir extraordinar, care ar fi putut duce
la explozii de violenţă în toată lumea interlopă din Hong Kong şi
Macao. Brusc, crima organizată a devenit grozav de haotică,
asemănătoare războaielor din anii douăzeci şi treizeci. Asasinatele
s-au înmulţit. Bande rivale au început să instige la revoltă;
cheiurile s-au transformat în câmpuri de luptă, depozitele, ba
chiar şi navele de marfă sunt aruncate în aer din răzbunare sau
pentru a elimina concurenţi. Uneori nu e nevoie decât de câteva
fracţiuni războinice, puternice – şi de un Jason Bourne în fundal.
— Dar, din moment ce nu există un Jason Bourne, restul e
treaba poliţiei. Nu a celor de la MI6.
— Domnul McAllister tocmai a spus că agentul a fost contactat
de poliţia din Hong Kong, interveni Marie privindu-l fix pe
Subsecretarul de Stat. În mod evident, MI6 a fost de acord cu
decizia. De ce?
— Din greşeală.
David stătea nemişcat cu respiraţia întretăiată.
— Jason Bourne nu e creaţia poliţiei, spuse Marie alăturându-
se soţului ei. El a fost creat de Reţeaua de Informaţii a Statelor
Unite, prin intermediului Departamentului de Stat. Dar eu cred că
MI6 avea un motiv mai puternic decât găsirea unui asasin care se
dădea drept Jason Bourne. N-am dreptate, domnule McAllister?
— Ba da, doamnă Webb. Un motiv cu mult mai puternic. În
discuţiile pe care le-am avut în ultimele zile mulţi dintre noi au fost

44
de părere că dumneavoastră o să vedeţi lucrurile mai limpede
decât putem să le vedem noi. Să spunem că e vorba de o problemă
de natură economică, ale cărei consecinţe ar putea fi foarte grave
în domeniul politic şi nu numai în Hong Kong, ci în întreaga lume.
Cât timp aţi lucrat pentru guvernul canadian, aţi fost un
economist foarte apreciat. Aţi acordat asistenţă ambasadorilor şi
delegaţilor cu activitate pretutindeni în lume.
— Da, dar vă rog să-i explicaţi toate acestea şi stăpânului casei.
— Nu e momentul potrivit pentru a dezechilibra piaţa Hong
Kong-ului, domnule Webb, chiar dacă e – sau poate cu atât mai
mult cu cât e – o piaţă ilegală. Un astfel de dezechilibru, combinat
cu violenţe, lasă impresia unei lipse de stabilitate a guvernului,
dacă nu cumva una mult mai profundă. Şi nu e cel mai potrivit
moment pentru a da Chinei pe mână mai multă MUNIŢIE decât
are deja.
— Mai spuneţi-mi odată.
— Tratatul din 1997, răspunse Marie încet. Data limită e peste
nici zece ani, motiv pentru care s-au negociat noi acorduri cu
Beijing-ul. Şi totuşi, nimic nu e sigur, totul e instabil şi e mai bine
să nu clătinam prea tare barca. Stabilitatea şi calmul sunt cheia
afacerii.
David privi la ea, apoi la McAllister. Dădu din cap.
— Pricep. Am mai citit prin ziare şi prin reviste, dar e un subiect
la care nu mă pricep foarte bine.
— Soţul meu e interesat de alte lucruri, îi explică Marie lui
McAllister. De studiul oamenilor, a civilizaţiilor.
— Bun, spuse Webb. Şi?
— Pe mine mă interesează banii şi schimburile de valori, pieţele
şi fluctuaţiile lor, stabilitatea lor, sau lipsa lor de stabilitate. Iar
Hong Kong-ul înseamnă, dacă nu altceva, bani. Banii sunt, mai
mult sau mai puţin, singura lui bogăţie; şi singura lui raţiune de a
exista. Economia lui ar muri fără bani; neunsă, orice pompă
începe să scârţâie.
— Şi fără stabilitate nu rămâne decât haosul, adăugă
McAllister. E scuza tuturor bătrânilor seniori ai războiului chinez.
China intervine pentru a pune capăt haosului, pentru a-i suprima
pe agitatori şi, deodată, n-a mai rămas decât gigantul în ale cărui
mâini stau şi colonia şi Noile Teritorii. Minţile mai lucide de la
Beijing sunt ignorate în favoarea elementelor violente, care doresc
să-şi spele păcatele printr-o dominaţie militară. Băncile se
prăbuşesc, iar Orientul îndepărtat intră la stăpân. Haos.

45
 — Îi credeţi pe chinezi în stare de una ca asta?
— Hong Kong, Kowloon, Macao şi toate teritoriile fac parte din
„cel mai mare stat de sub soare”, până şi acordurile occidentului
cu China o recunosc. E o singură entitate şi ştii foarte bine că
orientalii nu au înţelegere pentru copiii neascultători.
— Şi vrei să-mi spui că un singur om poate provoca toată
această criză doar dându-se drept Jason Bourne? Nu te cred.
— Sigur probabilitatea e mică, dar ea există. Vezi dumneata
legenda asta e de partea lui, ea acţionează ca un factor hipnotic. I
s-au atribuit nenumărate crime şi numai pentru a îndepărta
poliţia de pe urmele adevăraţilor autori – conspiratori fanatici de
dreapta sau de stânga, care se folosesc de imaginea ucigaşă a lui
Bourne. Dacă stai să te gândeşti, de fapt aşa s-a născut legenda
însăşi, nu? Ori de câte ori o persoană importantă era asasinată în
partea de sud a Chinei dumneata, sub numele de Jason Bourne
făceai în aşa fel încât asasinatul să-ţi fie atribuit. În doi ani erai
celebru dar, de fapt, nu ai ucis decât un singur om, pe
informatorul beat din Macao, cel care a încercat să te sugrume.
— Nu-mi amintesc, spuse David.
Trimisul Departamentului de Stat dădu din cap cu înţelegere.
— Da, mi s-a spus. Dar nu înţelegi că, dacă victimele acestor
asasinate sunt personalităţi politice şi influente – sau să spunem,
guvernatorul britanic sau un negociator din partea chineză –
atunci întreaga colonie s-ar putea revolta.
McAllister se opri clătinând din cap de parcă ar fi încercat să
alunge astfel de imagine.
— Asta însă e grija noastră, nu a dumitale şi pot să-ţi spun că
cei mai buni oameni ai serviciilor de informaţii lucrează în zona
aceasta. Grija dumitale trebuie să fii dumneata însuţi, domnule
Webb. Iar acum e şi a mea. Trebuie să te protejăm.
— Dosarul ăla, spuse Marie cu răceală, n-ar fi trebuit dat
nimănui.
— N-am avut de ales. Britanicii ne sunt colaboratori apropiaţi:
trebuia să le dovedim că Treadstone e un caz încheiat şi că soţul
dumneavoastră e la mii de kilometri depărtare de Hong Kong.
— Le-aţi spus şi unde e? strigă soţia lui Webb. Cum îndrăzniţi?
— N-am avut de ales, repetă McAllister masându-şi iar fruntea.
Trebuie să cooperăm în momente de criză. Nu se poate să nu
înţelegeţi atâta lucru.
— Ce nu înţeleg eu este cum de a existat un asemenea dosar
referitor la soţul meu. Ar fi trebuit să fie o acţiune strict secretă.

46
 — Legea spune ca operaţiunile finanţate cu acordul Congresului
trebuie înregistrate.
— Nu zău, interveni David, supărat. Dacă tot ştii totul despre
mine înseamnă că ştii şi de unde vin. Spune-mi, unde sunt toate
dosarele referitoare la Meduza?
— Nu pot să-ţi dau un răspuns.
— Tocmai mi-ai dat unul.
— Doctorul Panov a încercat să vă convingă să distrugeţi toate
hârtiile cazului Treadstone, insistă Marie. Sau măcar să folosiţi
nume false, dar nici măcar atâta lucru n-aţi vrut să faceţi. Ce fel
de oameni sunteţi?
— Eu personal aş fi fost de acord, spuse McAllister cu o căldură
surprinzătoare. Îmi pare rău, d-nă Webb. Iertaţi-mă. Dar toate
acestea s-au întâmplat înainte de sosirea mea… Ca şi
dumneavoastră, am fost indignat de procedură. Poate aveţi
dreptate, poate n-ar fi trebuit să existe niciodată un dosar. S-ar fi
găsit alte căi…
— Rahat! îl întrerupse David, cu vocea spartă. Asta face parte
dintr-o nouă strategie, dintr-o nouă capcană. Vreţi pielea lui
Carlos şi nu vă pasă cum puneţi mâna pe ea.
— Mie îmi pasă, domnule Webb, chiar dacă dumneavoastră nu
mă credeţi. Ce-mi pasă mie de Carlos – mie sau Departamentului
pentru Orientul îndepărtat? El e o problemă a Europei.
— Vrei să spui ca mi-am petrecut trei ani din viaţă urmărind un
om lipsit de importanţă?
— Nu, bineînţeles că nu. Vremurile se schimbă, perspectivele se
schimbă şi ele. Uneori totul pare zadarnic.
— Iisuse Christoase!
— Las-o mai moale, David, spuse Marie îndreptându-şi atenţia
pentru scurtă vreme asupra reprezentantului guvernamental,
palid, aşezat pe scaunul său, cu mâinile încleştate. Hai să ne
calmăm cu toţii.
Apoi, privindu-şi soţul adânc în ochi, spuse:
— Ceva s-a întâmplat azi după-amiază, nu?
— Îţi spun eu mai târziu.
— Bine.
În timp ce David se reaşeza la locul lui, Marie îl privi pe
McAllister, îi privi chipul ridat şi obosit, mai bătrân decât fusese cu
câteva minute în urmă.
— Tot ce ne-aţi spus până acum are un scop, nu-i aşa? Şi încă
n-aţi terminat. Am dreptate?

47
 — Da şi nu mi-e uşor. Vă rog să nu uitaţi că nu e multă vreme
de când am început să lucrez la dosarul secret al d-lui Webb.
— Inclusiv informaţiile referitoare la soţia şi copiii ucişi în
Cambodgia?
— Da.
— Atunci spuneţi ce aveţi de spus, vă rog.
Încă o dată, McAllister îşi întinse degetele subţiri să-şi maseze
fruntea.
— Din câte ştiu, din informaţiile confirmate de Londra în urmă
cu cinci ore, e posibil ca soţul dumneavoastră să fi devenit ţinta
unui om care încearcă să-l ucidă.
— Dar nu Carlos, nu Şacalul, spuse Webb, aplecându-se în
scaun.
— Nu. Cel puţin până acum n-am găsit legătura cu el.
— Dar ce legături aţi găsit? întrebă Marie. Ce aţi aflat?
— Agentul MI6 din Kowloon avea în biroul său o mulţime de
hârtii foarte importante. Dar, din toate, nu a dispărut decât
dosarul Treadstone – dosarul referitor la Jason Bourne. Asta ne-a
fost confirmat de Londra. E ca şi când s-ar fi emis un semnal. El e
cel pe care îl vrem, numai Jason Bourne.
— Dar de ce? strigă Marie, cu mâna încleştată pe încheietura
soţului ei.
— Pentru că un om a fost asasinat, spuse Webb încet. Iar alt om
vrea să se răzbune.
— De la ideea asta am plecat şi noi, spuse McAllister dând din
cap. Şi am făcut ceva progrese.
— Cine e cel asasinat? întrebă fostul Jason Bourne.
— Înainte de a vă da un răspuns trebuie sa ştiţi că tot ce avem e
ce-au putut să descopere oamenii noştri din Hong Kong, pe cont
propriu. Speculaţii în cea mai mare parte, nu avem dovezi.
— Cum adică „pe cont propriu”? Unde dracu’ erau englezii?
Doar voi le-aţi dat dosarul Treadstone!
— Pentru că ne-au dovedit că un om a fost ucis în numele
creaţiei Treadstone, al creaţiei noastre – al dumitale! Nu ne-ar fi
dezvăluit sursele lor, aşa cum nici noi nu le spunem cine sunt
oamenii noştri de legătură. Ai noştri au tras câte douăzeci şi patru
de ore din douăzeci şi patru ca să afle cine erau sursele agentului
MI6 omorât, în ideea că unul din ei e autorul. În Macao au auzit
un zvon care s-a dovedit a fi mai mult decât atât.
— Te întreb din nou: cine e cel asasinat?
— O femeie, răspunse McAllister. Soţia unui bancher din Hong

48
Kong, un bancher pe nume Yao Mng, un taipan pentru care banca
reprezintă numai o mică parte din avere. Are atât de mulţi bani
încât până şi Beijing-ul l-a reprimit cu braţele deschise, pe post de
consilier şi investitor. E influent, puternic şi intangibil.
— Împrejurările?
— Urâte dar nu mai urâte decât de obicei. Soţia lui era o actriţă
oarecare, cu câteva roluri în filmele fraţilor Shaw, un pic mai
tânără decât soţul ei. De asemenea, fidelă lui ca o iepuroaică în
călduri, dacă-mi iertaţi…
— Vă rog, spuse Marie, continuaţi.
— În fine, tipul oricum se făcea că nu vede; ea era cucerirea lui,
tânără şi frumoasă. Femeia făcea parte din protipendada coloniei,
care-şi are partea ei de personaje dubioase. Weekend-ul acesta
erau jocurile de noroc din Macao, cu mize incredibile, următorul –
cursele din Singapore, sau o excursie cu avionul în Pescadore,
pentru jocurile cu pistoale din locurile de întâlnire mai rău famate
ale fumătorilor de opiu, cu pariurile de mii de dolari, atunci când
focul începe pe deasupra meselor şi pistoalele trag la nimereală:
care din cei prezenţi va fi ucis? Şi, desigur, drogurile la scară mare.
Ultimul amant al femeii era lui distribuitor. Se aproviziona din
Guanzhou, iar drumurile îl duceau dincolo de graniţa estică a lui
Lok Ma Chau.
— Rapoartele spun că e o zonă cu trafic foarte intens, îl
întrerupse Webb. Ce v-a făcut să vă concentraţi asupra lui şi a
reţelei lui?
— Faptul că reţeaua lui, aşa cum foarte corect o numeşti,
ameninţa să acapareze tot oraşul sau măcar o parte a lui. Scăpase
de concurenţi unul câte unul, mituind patrulele chinezeşti să le
scufunde bărcile şi să le omoare echipajele. Se pare că lucrau
eficient fiindcă o mulţime de trupuri sfârtecate de gloanţe au
sfârşit în noroiul de pe malul râului. Fracţiunile şi-au declarat
război iar distribuitorul – amantul tinerei soţii a bancherului – a
fost sortit morţii.
— În situaţia dată tipul trebuie să fi ştiut ce-l aştepta. Trebuie
să fi avut cel puţin zece bodyguarzi în jur.
— Ai dreptate. Şi numai o legendă poate înfrânge o gardă de
dimensiunile astea. Legenda pe care au plătit-o duşmanii lui.
— Bourne, şopti David, scuturând din cap, cu ochii strânşi.
— Da, aprobă McAllister. Acum două săptămâni, traficantul de
droguri şi soţia lui Yao Ming au fost împuşcaţi într-un pat din
hotelul Lisabone din Macao. O crimă urâtă, cadavrele abia dacă au

49
putut fi recunoscute. Arma folosită era un pistol automat Uzi.
Incidentul a fost muşamalizat, poliţia şi reprezentanţii guvernului
mituiţi cu sume mari de bani – banii unui taipan.
— Stai să ghicesc, spuse Webb monoton. Pistolul. E acelaşi cu
cel folosit într-o crimă precedentă atribuită tot acestui Bourne.
— Arma a fost abandonată la uşa unui cabaret din Kowloon. În
cabaret s-au găsit cinci cadavre, dintre care trei ale unora dintre
cei mai bogaţi oameni de afaceri ai coloniei. Englezii n-au făcut nici
un comentariu; doar ne-au arătat câteva fotografii.
— Bancherul ăsta, Yao Ming, spuse David. Soţul actriţei. El e
legătura descoperită de oamenii voştri, nu?
— Am aflat că era una din sursele agentului MI6. Relaţiile pe
care le avea la Beijing făceau din el unul din cei mai importanţi
oameni ai Serviciului de Informaţii. Era de nepreţuit.
— Apoi, desigur, după ce i-a fost omorâtă soţia, tânăra şi iubita
lui soţie…
— Trofeul lui, îl întrerupse McAllister. Cucerirea a fost cea care
i-a fost răpită.
— Bine, bine, spuse Webb. Trofeul era mai important decât
nevasta.
— Mi-am petrecut câţiva ani în Orient. E o expresie pentru asta,
cred că în chineză, dar nu mi-o mai amintesc.
— Ren you iaqian, spuse David. Preţul imaginii unui om, cum s-
ar zice.
— Da, cred că asta e.
— Deci englezul de la MI6 primeşte un mesaj de la omul său de
legătură, taipanul, care, îndurerat, îi cere să-i facă rost de dosarul
lui Jason Bourne, asasinul care i-a ucis soţia – trofeul – sau nu s-a
terminat cu informaţiile de la Beijing pentru Serviciul Britanic de
Informaţii.
— Aşa cred şi-ai noştri. Drept răsplată, englezul e ucis pentru
că Yao Ming nu-şi poate permite nici cea mai mică apropiere între
numele lui şi al lui Bourne. Taipanul trebuie să rămână inaccesibil
şi incoruptibil. El vrea să se răzbune dar nu cu riscul de a se lăsa
descoperit.
— Şi englezii ce spun? întrebă Marie.
— Ne-au spus limpede să stăm deoparte. Londra a fost
categorică. În cazul Treadstone am făcut-o de oaie, nu vor să ne
mai băgăm nasul în afacerea din Hong Kong mai ales în vremurile
astea tulburi.
— I-au pus vreo întrebare lui Yao Ming?

50
 Webb îl privea atent pe Subsecretarul de Stat.
— Când am adus în discuţie numele ne-au spus că nici nu
poate fi vorba. S-au cam speriat, dar asta nu i-a făcut să-şi
schimbe atitudinea. Sau, cel mult, i-a enervat şi mai tare.
— Inaccesibil, spuse David.
— Probabil vor să continue să-l folosească.
— După câte a făcut? întrebă Marie. După câte i-a făcut şi i-ar
mai putea face soţului meu?
— E o altă lume, spuse McAllister, moale.
— Aţi colaborat cu ei…
— A trebuit s-o facem, interveni reprezentantul guvernamental.
— Atunci insistaţi ca şi ei să colaboreze cu voi. Pretindeţi-le-o.
— Iar ei, la rândul lor, ne vor cere altceva în schimb. Nu putem.
— Mincinoşilor!
Marie întoarse capul dezgustată.
— Eu nu v-am spus nici o minciună, doamnă Webb.
— Oare de ce simt că nu pot avea încredere în dumneata,
domnule McAllister.
— Poate pentru că nu ai încredere în guvern, domnule Webb şi
nici nu ai prea multe motive s-o faci. Nu pot să-ţi spun decât că eu
sunt un om cinstit. Poţi accepta asta sau nu – mă poţi accepta pe
mine sau nu – dar între timp eu trebuie să îţi asigur protecţia.
— Mă priveşti ciudat… De ce?
— Pentru că n-am mai fost niciodată într-o situaţie ca asta, de
aia.
Se auzi clopoţelul sunând şi Marie, clătinând din cap, se ridică
şi ieşi în hol. Deschise uşa. Pentru o clipă, respiraţia i se opri şi ea
rămase privind ţintă la cei doi bărbaţi care, umăr la umăr îşi
prezentau legitimaţiile învelite în plastic negru, fiecare cu insigna
agăţată în partea de sus, cu vulturul în care se reflecta lumina
lămpilor de pe verandă. În spatele lor, lângă bordură, apăruse o a
doua maşină întunecată; înăuntru se vedeau alte siluete şi vârful
aprins al unei ţigări – alţi bărbaţi, alte gărzi. Îi venea să ţipe, dar n-
o făcu.
Edward McAllister se urcă pe locul din dreapta al maşinii puse
la dispoziţia sa de Departamentul de Stat şi privi prin fereastra
închisă la silueta rămasă în prag. Fostul Jason Bourne stătea
nemişcat cu ochii la vizitatorul care pleca.
— Hai să mergem de aici, îi spuse McAllister şoferului, un
bărbat cam de aceeaşi vârstă cu el, cu chelie şi ochelari cu rame
de baga.

51
 Maşina porni; şoferul era atent la strada necunoscută, îngustă,
mărginită de copaci, la numai un cvartal depărtare de plaja
stâncoasă a micului orăşel din Maine. Timp de câteva minute, nici
unul din ei nu rosti un cuvânt. În cele din urmă, şoferul întrebă:
— Cum a mers?
— Mers? răspunse celălalt. După cum spune ambasadorul,
toate piesele sunt la locul lor. Temelia e pusă, raţionamentul
există; munca de misionar e făcută.
— Îmi pare bine s-aud asta.
— Da? Atunci şi mie îmi pare bine.
McAllister îşi ridică mâna ce-i tremura.
— Ba nu, mie nu-mi pare bine, spuse el brusc. Mie mi-e silă.
— Îmi pare rău…
— Şi apropo de munca de misionar să ştii că eu sunt creştin.
Vreau să spun că sunt credincios – nu sunt fanatic, nu cred că am
mai trăit o dată, mai demult, nu mă prosternez cu ceasurile în faţa
altarului, dar cred cu adevărat. Merg cu soţia la biserică cel puţin
de două ori pe lună şi amândoi fiii mei fac la fel. Sunt un om
generos pentru că aşa vreau eu să fiu. Poţi să înţelegi atâta lucru?
— Sigur. Nu-ţi împărtăşesc sentimentele, dar pot să le înţeleg.
— Numai că eu abia am ieşit din casa omului ăluia!
— Hei, uşurel. Ce ţi s-a-ntâmplat?
McAllister privea fix înainte şi luminile care alergau pe lângă ei i
se prelingeau pe faţă.
— Dumnezeu să mă ierte, şopti el.

52
 CAPITOLUL 4
Întunericul se umplu deodată de urletele suprapuse într-o
hărmălaie îngrozitoare, din ce în ce mai aproape. Apoi trupurile
apărură din senin, se repeziră la ei strigând, cu feţele
contorsionate în agonie. Webb căzu în genunchi, acoperindu-şi
faţa şi gâtul cu mâinile cum putea mai bine, ţintă mişcătoare în
mijlocul cercului de atacatori. Hainele negre erau bune în
întuneric, dar nu aveau să-l ajute prea mult dacă începeau să
tragă la întâmplare omorându-i şi unul din paznici. Dar nu
întotdeauna asasinii trăgeau cu gloanţe. Mai existau şi săgeţile –
proiectile ucigaşe aruncate din arme cu aer comprimat, înfipte
acolo unde pielea e neapărată şi care aduc moartea în câteva
minute. Sau secunde.
O mână i se aşeză pe umăr. Se răsuci aruncându-şi braţul în
sus şi îndepărtând-o, în acelaşi timp făcând un pas spre stânga şi
ghemuindu-se ca un animal.
— Vă simţiţi bine, domnule profesor? îl întrebă bodyguard-ul
din dreapta lui zâmbindu-i larg în lumina lanternei.
— Ce? Ce s-a întâmplat?
— Nu-i grozav? strigă şi bodyguard-ul din stânga apropiindu-se
pe când David se ridica în picioare.
— Ce?
— Puştii ăştia sunt extraordinari. Îţi face plăcere să-i priveşti.
Se terminase. Campusul era tăcut din nou; în depărtare, printre
clădirile de piatră aşezate cu faţa la terenurile de joc şi la stadion,
flăcările unui foc de tabără dansau pe sub băncile peluzelor goale.
Suporterii echipei de fotbal se încălziseră iar paznicii lui se distrau
de minune.
— Dar dumneavoastră, domnule profesor? spuse în continuare
cel din stânga. Vă simţiţi mai liniştit acum că suntem aici, cu
dumneavoastră?
Se terminase. Criza de nebunie luase sfârşit. Sau…? De ce-i
bătea inima atât de tare? De ce era atât de dezorientat, atât de
speriat? Ceva nu era în regulă.

— Oare de ce mă irită toată parada asta? spuse David la

cafeaua de dimineaţă aşezat în nişa în care îşi luau întotdeauna

53
micul dejun, din vechea casă victoriană.
— Duci dorul plimbărilor pe plajă, spuse Marie, punându-i
soţului său un ou ochi pe o felie de pâine prăjită. Mănâncă asta
înainte să fumezi.
— Nu, serios. Mă enervează. De o săptămână încoace sunt ca o
raţă la o tarabă de tir de la bâlci, cu o protecţie superficială. Abia
ieri după-amiază mi-am dat seama.
— Cum adică?
Marie puse tigaia în chiuvetă, fără să-şi ia ochii de la Webb.
— Ai şase oameni după tine, patru „în flancuri” după cum spui
tu, ceilalţi doi scrutând drumul înainte şi în urma ta.
— Paradă.
— De ce-i spui aşa?
— Nu ştiu. Toată lumea e la locul ei, toţi merg ca după tobă. Nu
ştiu.
— Simţi că ceva nu e bine?
— Cred că da.
— Atunci spune-mi. Aşa mi-ai salvat viaţa pe Guisan Quai, în
Zurich. Vreau să aud – adică, poate că nu vreau, dar trebuie.
Webb sparse gălbenuşul pe pâine.
— Îţi imaginezi ce uşor i-ar fi cuiva, destul de tânăr ca să treacă
drept student, să se apropie de mine pe o alee şi să tragă cu o
săgeată dintr-un pistol cu aer comprimat? Zgomotul se poate
acoperi cu o tuse sau cu un hohot de râs, iar eu aş sfârşi cu o sută
de centimetri cubi de stricnina în sânge.
— Tu ştii lucrurile astea mult mai bine decât mine.
— Sigur. Pentru că eu aşa aş face.
— Nu. Jason Bourne ar putea face asta. Nu tu.
— Bine, să zicem că m-am pus în pielea lui. Asta nu înseamnă
că n-am dreptate.
— Ce s-a întâmplat ieri după-amiază?
Webb se juca cu oul şi cu pâinea pe farfurie.
— Am terminat seminarul târziu, ca de obicei. Se întuneca şi cei
doi bodyguarzi mi s-au alăturat şi am pornit împreună să
traversăm curtea interioară spre parcare. Un meci de fotbal –
echipa noastră neînsemnată contra unei alte echipe neînsemnate,
dar un meci important pentru noi. Galeria a trecut pe lângă noi în
goană, îndreptându-se spre un foc de tabără de dincolo de peluze,
cu ţipete şi strigăte şi cântece războinice, ca să se încălzească. În
momentul ăla mi-am spus: Pană aici mi-a fost. Dacă e să se
întâmple cândva, acum are să se întâmple. Crede-mă, timp de

54
câteva clipe, am fost Jason Bourne. M-am ferit şi m-am ghemuit
încercând să nu-i scap din ochi – am fost foarte aproape de panică.
— Şi, pe urmă? întreabă Marie, neliniştită de tăcerea lui bruscă.
— Aşa-zişii mei paznici priveau spectacolul şi râdeau, mai ales
cei doi din faţă se distrau nemaipomenit.
— Şi te-a deranjat?
— Instinctiv. Eram o ţintă descoperită, în mijlocul unei mulţimi
aţâţate. Simţurile mi-au transmis mesajul, mintea n-a mai avut
nevoie.
— Cine e cel care vorbeşte acum?
— Nici eu nu ştiu. Nu ştiu decât că în acele câteva clipe, în jurul
meu nimic n-a mai avut sens. Apoi, un moment mai târziu, ca şi
când ar fi vrut să-mi confirme sentimentele pe care nu le pusesem
în cuvinte, tipul din stânga mea, din spate, mi-a pus mâna pe
umăr şi mi-a spus ceva de genul: Nu-i aşa ca puştii ăştia sunt
grozavi? Tare-ţi place să te uiţi la ei, nu? I-am mormăit ceva fără
sens, iar el mi-a spus şi astea sunt exact cuvintele lui: Iar
dumneavoastră, domnule profesor? Vă simţiţi mai liniştit acum că
suntem aici, cu dumneavoastră?
David îşi ridică privirile către soţia sa.
— Oare mă simt mai bine? Eu? Acum?
— Omul ştie care e datoria lui, îl întrerupse Marie. Să te
protejeze. Sunt sigură că vroia să ştie dacă te simţi mai în
siguranţă.
— Oare? Mulţimea aceea zgomotoasă de copii, lumina puţină,
umbrele trupurilor, feţele neclare… iar el intră în joc şi se distrează
şi toţi fac acelaşi lucru. Oamenii aceştia sunt aici ca să mă apere
cu adevărat?
— Dar de ce altceva?
— Nu ştiu. Poate e din cauză că eu am trecut pe acolo pe unde
ei n-au fost. Poate gândesc prea mult; mă tot gândesc la McAllister
şi la ochii ăia ai lui. Dacă n-ar fi clipit, ar fi arătat ca ai unui peşte
mort. Puteai citi orice voiai în ei, după cum aveai chef.
— Ţi-a spus o mulţime de lucruri şocante, spuse Marie,
rezemată de chiuvetă, cu braţele încrucişate şi privindu-şi atent
soţul. Trebuie să fi avut un efect teribil asupra ta. Ştiu, pentru că
asupra mea l-a avut.
— Probabil, răspunse Webb dând din cap. Ironia e că pe cât
vreau de mult să-mi amintesc unele lucruri, sunt şi altele pe care
aş vrea să le uit.
— De ce nu-l suni pe McAllister, să-i spui şi lui ce simţi, ce

55
crezi? Ai un număr direct al lui şi de acasă şi de la serviciu. Mo
Panov te-ar sfătui şi el să faci asta.
— Da, ştiu.
David continuă să ciugulească fără chef din ou.
— Da, dacă ai o modalitate de a-ţi descărca sufletul, fă-o cât
mai repede, asta mi-ar spune.
— Atunci fă-o.
Webb zâmbi, cam cu tot atâta entuziasm cu cât îşi mânca micul
dejun..
— Poate am s-o fac, poate nu. Nu vreau să par că dau semnele
unei obsesii recurente, sau pasive, sau latente, cum i s-o fi
spunând. Dacă ar fi după el, Mo s-ar înfiinţa imediat să-mi stoarcă
creierii.
— Dacă n-o face el, s-ar putea s-o fac eu.
— „Ni shi nuhaizi”, spuse David ştergându-se cu un şerveţel,
ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre ea.
— Şi ce înseamnă asta, soţul meu enigmatic şi iubitul meu
numărul 87?
— Înseamnă, în traducere liberă, că eşti încă o puştoaică şi nu
tocmai – şi că încă pot să fac faţă, trei zile din cinci, în patul ăla în
care am şi altceva de făcut cu tine decât să te bat la fund.
— Toate astea într-o propoziţie atât de scurtă?
— Noi nu ne risipim în cuvinte, noi desenăm imagini… Trebuie,
să plec. Seminarul de azi e despre Rama al doilea al Siamului şi
pretenţiile lui asupra statelor malaieziene la începutul secolului al
XIX-lea. Nu e prea interesant, dar e important. Ce-i mai rău însă e
că am un student din Moulmein, din Burma, care cred că ştie mai
multe decât mine.
— Siam? întreabă Marie îmbrăţişându-l. Asta e Thailanda.
— Da, acum e Thailanda.
— Soţia ta, copiii. Doare, David?
O privi atent. O iubea atât de mult.
— Nu doare atât de tare pentru că nu mi-i amintesc foarte bine.
Uneori sper să nu mi-i mai amintesc niciodată.
— Nu sunt de acord. Vreau să-i vezi şi să-i auzi şi să-i simţi. Şi
să ştii că şi eu îi iubesc.
— Of, Doamne!
O îmbrăţişa şi trupurile li se lipiră unul de altul cu o căldura
care era numai a lor.
*
* *

56
 Pentru a doua oară suna ocupat; Webb puse receptorul în furcă
şi se întoarse la studiul cărţii lui V. F. Vella despre „Siamul sub
Rama III”, să vadă dacă studentul din Burma avea dreptate în
legătură cu conflictul lui Rama II cu sultanul din Kedah, privitor la
insula Penang. Era timpul înfruntărilor în sferele rarefiate ale
studiilor academice. Pagodele Moulmein-ului din poezia lui Kipling
lăsaseră locul unui student lipsit de respect pentru cei mai bătrâni
ca el. Kipling ar înţelege asta şi l-ar face praf.
O bătaie scurtă la uşa biroului şi uşa se deschise înainte ca
David să fi avut timp să răspundă. Era unul din bodyguarzi, cel
care vorbise ieri după-amiază când cu galeria echipei de fotbal, în
mijlocul mulţimii, al zgomotului, în mijlocul tuturor spaimelor lui.
— Bună ziua, domnule profesor.
— Bună. Jim, nu i aşa?
— Nu, Johnny. Dar n-are importanţă, nu se aştepta nimeni să
ne ţineţi minte numele.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, dimpotrivă. Am venit să-mi iau la revedere, în numele
tuturor. Drumul e liber, totul a revenit la normal. Ni s-a ordonat să
ne prezentăm la B-Unu-L.
— La ce?
— Sună ridicol, nu? În loc să spună „Reveniţi la bază”, îi spun
B-Unu-L, ca şi când ceilalţi n-ar înţelege.
— Eu unul nu înţeleg.
— Baza-Unu-Langley2.
— Plecaţi? Toţi?
— Cam aşa.
— Dar am crezut… am crezut ca avem o urgenţă aici.
— Aici totul e curat.
— Nu m-a înştiinţat nimeni. N-am primit nici un mesaj de la
McAllister.
— Regret, nu-l cunosc. Noi avem ordinele noastre.
— Dar nu se poate să veniţi aici şi să-mi spuneţi că plecaţi, aşa,
din senin, fără să-mi daţi o explicaţie: Mie mi s-a spus că sunt o
ţintă! Că cineva din Hong Kong vrea să mă omoare!
— Păi, eu nu ştiu ce vi s-a spus, sau dacă nu v-aţi convins
singur de asta; tot ce ştiu eu e că avem o misiune de gradul zero în
Newport News. Avem ordine de primit şi trebuie să ne apucăm de
treabă.

2
Suntem agenţi CIA, toţi şase, presupun că ştiţi.

57
 — Misiune de gradul zero? Şi eu?
— Odihniţi-vă, domnule profesor. Ni s-a spus că aveţi mare
nevoie.
Tipul de la CIA se întoarse brusc pe călcâie şi ieşi pe uşă,
închizând-o în urma lui.
Păi, eu nu ştiu ce vi s-a spus, sau dacă nu v-aţi convins singur…
Dar dumneavoastră, domnule profesor? Vă simţiţi mai liniştit acum,
că suntem aici, cu dumneavoastră?
Paradă?… Şaradă!
Unde pusese numărul lui McAllister? Unde Dumnezeu era? Fir-
ar să fie şi ştia că îl are în două exemplare, unul acasă şi unul în
sertarul biroului – nu, în portofel. Îl găsi şi formă numărul,
tremurând din toate încheieturile de teamă şi de furie.
— Biroul d-lui McAllister, spuse o voce de femeie.
— Credeam că e un număr direct. Mie aşa mi s-a spus.
— Domnul McAllister e plecat din Washington, domnule, în
acest caz noi trebuie să preluăm convorbirile şi mesajele.
— Mesajele? Unde e McAllister?
— Nu ştiu, domnule. Eu sunt una din secretare. Dar dânsul
sună aproape în fiecare zi. Cine să-i spun că a sunat?
— Nu e suficient. Numele meu e Webb. Jason Webb… Nu, David
Webb! Trebuie să vorbesc cu el acum. Imediat!
— Vă fac legătura cu departamentul care se ocupă de
convorbirile sale urgente…
Webb trânti telefonul. Avea numărul de acasă a lui McAllister.
Formă.
— Alo? O altă voce feminină.
— Cu domnul McAllister, vă rog.
— Mă tem ca nu-l puteţi găsi. Dar dacă vreţi să-mi lăsaţi
numele şi un număr de telefon, am să i le transmit.
— Când?
— Păi ar trebui să sune mâine sau cel mai târziu poimâine,
întotdeauna sună.
— Trebuie să-mi daţi numărul unde-l pot găsi acum, doamnă
McAllister. Presupun că sunteţi doamna McAllister.
— Cred şi eu. De vreo optsprezece ani. Cu cine vorbesc?
— Webb! David Webb.
— Aa, desigur! Edward nu-mi prea povesteşte chestiunile de
serviciu – şi în nici un caz nu mi-ar fi povestit de dumneavoastră –
dar mi-a spus că dumneavoastră şi soţia dumneavoastră sunteţi
nişte oameni atât de drăguţi! Ba chiar fiul nostru mai mare, care e

58
acum la şcoală, a devenit foarte interesat de universitatea unde
predaţi. E-adevărat, în ultimul an n-a avut note prea bune, dar
priveşte viaţa cu un entuziasm atât de mare, încât sunt sigură că
ar fi o alegere bună…
— Doamnă McAllister! o întrerupse Webb. Trebuie să iau
legătura cu soţul dumneavoastră. Acum!
— Vai, îmi pare foarte rău, dar nu cred că este posibil. E în
Orientul îndepărtat şi, evident, nu am un număr de telefon de
acolo. În situaţii urgente, întotdeauna sunam la Departamentul de
Stat.
David închise. Trebuia să o alerteze – s-o sune – pe Marie. Linia
trebuie să fie liberă de acum; sunase ocupat timp de aproape o oră
şi Marie nu avea cu cine să vorbească atâta, nici măcar cu părinţii,
sau cu fraţii ei din Canada. Ţineau mult unul la altul, dar ea se
rupsese de viaţa dinainte. Nu mai era nici francofilă, ca tatăl său,
nici lipită de casă, ca mama sa şi, chiar dacă îşi iubea foarte tare
fraţii, nu mai avea nimic din fetişcana de la ţară, vorbind un
dialect tărăgănat. Îşi găsise un alt destin în straturile rarefiate ale
ştiinţelor economice superioare, cu un doctorat şi o slujbă bine
plătită la guvernul canadian. Şi se măritase cu un american..
Quel dommage!
Tot ocupat! Fir-ar să fie, Marie!
În clipa aceea încremeni, cu tot trupul transformat într-un bloc
de gheaţă arzândă. Aproape că nu se mai putea mişca, dar o făcu
totuşi – ieşi în goană din biroul mic şi se repezi cu o asemenea
viteză pe culoar că aproape răsturnă trei studenţi şi pe unul din
colegii săi în drum; pe doi îi lipi de perete, iar ceilalţi se ghemuiră
să-i facă loc; era, deodată, ca un om posedat de diavol.
În faţa casei calcă violent frâna; maşina scrâşni şi se opri, iar el
sări afară şi se repezi pe aleea ce ducea la uşă. Rămase nemişcat,
privind fix, cu respiraţia tăiată. Uşa era deschisă, iar pe tăblia în
relief o mână lăsase o urmă roşie: sânge.
Webb se arunca înăuntru zvârlind totul în cale. Cercetă
parterul, zdrobind mobila şi spărgând lampadarele. Apoi urcă
scările; mâinile îi erau ca două lespezi subţiri de granit, nervii
încordaţi, în aşteptarea unui sunet, a unui corp, toate instinctele
ucigaşe treze şi limpezi ca amprenta însângerată de pe uşa de jos.
Fu clipa în care realiză şi acceptă faptul că era din nou asasinul –
animalul ucigaş – acel Jason Bourne în a cărui piele mai fusese o
dată. Dacă soţia lui era sus, va ucide pe oricine era acela care îi va
face vreun rău – sau i-l făcuse deja.

59
 Ajuns pe palier, împinse uşa dormitorului.
Explozia dărâmă toată partea de sus a peretelui holului. Se
aruncă în partea opusă, rostogolindu-se; nu avea cu el nici o armă,
dar avea o brichetă. Băgă mâna în buzunarul pantalonilor,
căutând teancurile de hârtii pe care orice profesor le poartă cu el,
le făcu mănunchi, se răsuci spre stânga şi aprinse bricheta;
flacăra cuprinse hârtiile imediat. Le aruncă în dormitor, cât putu
mai departe şi se ridică, cu spatele lipit de perete, dar cu ochii la
celelalte două uşi de pe culoarul îngust de la etajul al doilea. Două
lovituri fulgerătoare de picior şi ateriza pe podea, rostogolindu-se
în umbră.
Nimic. Cele două încăperi erau pustii. Dacă exista un inamic, el
se afla în dormitor. Dar cuvertura era deja în flăcări, care se
întindeau încet spre tavan. Nu mai avea decât câteva secunde.
Acum!
Dintr-un salt, fu în încăpere şi, apucând cuvertura arzândă, o
făcu ghem, apoi se aruncă pe podea, deasupra ei, înăbuşind focul
până nu mai rămase din el decât cenuşa, aşteptând tot timpul
şocul rece al unei lovituri în umăr sau în braţ, conştient, în acelaşi
timp, că asta nu-l va împiedica să se ridice şi să-şi ucidă
adversarul. Iisuse Christoase! Era din nou Jason Bourne!
Nu găsi nimic; Marie a lui nu era aici. Nimic altceva decât un
agregat primitiv, o sfoară cu ajutorul căreia se declanşase o puşcă,
menită să-l ucidă la intrarea pe uşă. Calcă bucăţile de pânză care
mai ardeau încă, se întinse după un lampadar şi îl aprinse.
Marie. Marie!
Îl văzu. Un bilet aşezat pe perna ei: „Mi-ai răpit o soţie, îţi răpesc
o soţie, Jason Bourne. E rănită, dar nu moartă, aşa cum e soţia
mea. Ştii unde mă găseşti şi, dacă eşti prudent şi ai şi noroc, poate
o mai găseşti şi pe ea. Poate cădem la o înţelegere, fiindcă şi eu am
duşmani. Dacă nu, ce mai înseamnă moartea încă unei fiice?”
Webb scoase un strigăt şi se prăbuşi pe perne, încercând să
înăbuşe revolta şi groaza care-i se ridicau în gât, să-şi domine
durerea care îi încingea tâmplele. Se întoarse pe spate şi, cu ochii
în tavan, simţi cum îl copleşeşte o linişte teribilă, brutală, îl
înconjurau lucruri uitate, lucruri pe care nici lui Morris Panov nu i
le dezvăluise. Trupuri prăbuşindu-se sub cuţitul său, secerate de
gloanţele armei sale, crime reale, nu imaginare. Făcuseră din el
ceea ce el nu era, dar făcuseră treabă bună. Devenise imaginea
aceea creată, devenise omul care ar fi vrut să nu fie niciodată.
Trebuise s-o facă. Trebuise să supravieţuiască, fără a şti cine era

60
cu adevărat.
Acum ştia că cei doi indivizi dinăuntrul său formau o fiinţă. Pe
unul şi-l va aminti întotdeauna, pentru că era cel care voia să fie,
dar, pentru moment, trebuia să fie celălalt, cel pe care îl detesta.
Jason Bourne se ridică de pe pat şi se îndreptă spre debaraua
în care era un sertar ascuns, încastrat în perete, al treilea din cele
montate. Întinse mâna şi desprinse cheia lipită cu scotch pe
tavanul debaralei. O băgă în broască şi deschise sertarul. Înăuntru
se găseau două pistoale automate demontate, patru bobine de
sfoară subţire, care-i încăpeau în palmă, trei paşapoarte valabile
pe trei nume diferite şi şase încărcături de exploziv destul de
puternice ca să arunce în aer încăperi întregi, fiecare dintre ele. Va
folosi una, sau pe toate. David Webb avea să-şi găsească soţia. Sau
Jason Bourne avea să devină teroristul pe care nu-l visase nimeni
vreodată, nici în coşmarurile cele mai groaznice. Îi era indiferent – i
se luaseră prea multe. Nu mai putea răbda.
Bourne montă cele două pistoale şi îi puse celui de-al doilea
încărcătorul. Acum erau pregătite. Şi el era. Se întoarse şi se
întinse la loc pe pat, cu ochii ţintă în tavan. Piesele vor cădea,
fiecare la locul ei, în cele din urmă, ştia. Apoi va începe
vânătoarea. O va găsi – vie sau moartă, dar dacă era moartă, va
începe din nou să ucidă şi nu-l va mai putea opri nimeni.
Oricine era cel care i-o răpise, nu va scăpa. Nu de Jason
Bourne.

61
 CAPITOLUL 5
Reuşind cu greu să se stăpânească, Webb ştia că problema
păstrării calmului era exclusă. Cu degetele crispate pe automat,
simţea mulţimea de gânduri ce i se perindau prin minte, în rafale
scurte. Mai presus de toate, trebuia să acţioneze. Trebuia să se
scoale şi să se mişte!
Departamentul de Stat. Acei oameni din departament pe care-i
cunoscuse în timpul ultimelor luni petrecute în îndepărtatul şi
secretul complex medical din Virginia – bărbaţii aceia obsedaţi,
insistenţi, ce-l interogau fără milă, arătându-i zeci de fotografii
până când Mo Panov le ordona să se oprească. Le aflase numele şi
le notase, gândindu-se că poate într-o zi va dori să afle cine erau,
de fapt, pentru nici un alt motiv decât o neîncredere instinctivă;
erau oamenii care încercaseră să-l ucidă doar cu câteva luni
înainte. Nu se interesase niciodată cum îi chema, iar ei nu se
prezentaseră; îi cunoştea doar ca Harry, Bill, sau Sam, în ideea că
identităţile lor reale i-ar fi mărit confuzia. În schimb, le citea,
neobservat, ecusoanele şi, după ce plecau, nota şi băga bucăţile de
hârtie în sertarul biroului, laolaltă cu obiectele sale personale.
Când venea Marie să-l vadă, ceea ce se întâmpla în fiecare zi, îi
dădea numele să le ascundă în casă, să le ascundă bine.
Mai târziu, Marie recunoscu că, deşi procedase exact aşa cum îi
spusese el, o făcuse cu convingerea că bănuielile sale erau
neîntemeiate, excesive. La puţin timp după aceea, într-o
dimineaţă, la numai câteva minute după terminarea unei sesiuni
foarte înfierbântate cu cei din Washington, David o rugă să
părăsească imediat clinica, să se urce în maşină, să meargă la
banca unde aveau un seif şi să procedeze după cum urmează: să
pună o şuviţă scurtă de păr în marginea stângă a seifului, să
încuie, să părăsească banca şi să revină după două ore să vadă
dacă firul se mai găsea încă acolo.
Acesta dispăruse însă între timp. Marie fixase bine şuviţa în
seif, nu avusese cum să cadă, decât dacă seiful fusese deschis. O
găsi pe podeaua de gresie.
— De unde ai ştiut? îl întrebase ea.
— Unul dintre anchetatorii mei nostimi s-a înfierbântat o dată şi
a încercat să mă provoace. Mo lipsea din cameră pentru câteva

62
minute şi tipul ăsta aproape m-a acuzat că mă prefac şi că le
ascund diverse lucruri. Ştiam că trebuia să vii, aşa că i-am făcut
jocul. Am vrut să văd, pentru mine, cât de departe merge cât de
departe ar fi în stare să meargă.
Nimic nu fusese inviolabil atunci şi nu era nici acum. Prea
semăna totul. Gărzile fusese îndepărtate, reacţiile lui proprii
suspectate condescendent, ca şi cum el ar fi fost cel care ceruse
protecţie în plus şi nu un oarecare Edward McAllister. Apoi, la
numai câteva ore, Marie fusese răpită, conform unui scenariu pus
la punct de către un bărbat agitat cu o privire moartă. Iar acum,
acelaşi McAllister, se afla dintr-o dată la cincisprezece mii de mile
depărtare de teritoriul în care se afla el în acest moment. Trădase
Subsecretarul? Fusese cumpărat în Hong Kong? Trădase acesta
Washingtonul, ca şi pe omul pe care jurase că-l va proteja? Ce se
întâmplase? Oricum, indiferent ce era, printre toate secretele
diabolic protejate, se afla şi numele de cod Meduza. Nu fusese
niciodată menţionat în timpul interogatoriilor, niciodată nu se
făcuse vreo referire la el. Absenţa sa era surprinzătoare. Era ca şi
când batalionul secret de psihopaţi şi criminali care n-ar fi existat
niciodată; istoria sa fusese ştearsă din documente. Dar istoria
putea fi reînviată. Acesta era punctul lui de plecare.
Webb ieşi grăbit din dormitor şi se îndreptă către camera de
lucru, cândva o mică bibliotecă în capătul coridorului din vechea
casă în stil victorian. Se aşeză la birou, deschise sertarul de jos şi
scoase câteva caiete şi hârtii diverse. Apoi, cu un coupe-papier,
ridică fundul fals sub care se aflau alte hârtii. Era o colecţie
stranie de amintiri fragmentate, imagini care-i reveniseră în minte
la orele cele mai neaşteptate din zi şi din noapte. Se aflau acolo
bucăţi de hârtie şi pagini rupte din diferite carneţele pe care notase
cuvintele şi imaginile ce-i străfulgerau adeseori prin minte. O
grămadă de amintiri dureroase, cele mai multe atât de cumplite
încât nu le împărtăşise niciodată Mariei, temându-se ca nu cumva
durerea provocată de ele să nu fie prea mare, dezvăluirile lui Jason
Bourne prea brutale pentru ca soţia sa să le poată face faţă.
Printre toate aceste secrete se aflau şi numele experţilor în
operaţiuni clandestine ce-l interogaseră atât de eficient în Virginia.
Privirea lui David căzu pe arma ameninţătoare aflată pe
marginea biroului. Fără să îşi dea seama, o luase, aducând-o din
dormitor; o privi nedumerit un moment, apoi apucă telefonul. Era
începutul unei ore de agonie în timp ce, cu fiecare clipă ce trecea,
Marie se îndepărta tot mai mult de el.

63
 La prime două apeluri dădu de nevestele sau amantele celor pe
care-i căuta; cei pe care încerca să-i contacteze dispăreau imediat
ce se prezenta. Nu le era încă permis să-i răspundă personal! Nu s-
ar fi atins de el, fără autorizaţie şi acea autorizaţie nu fusese data
de cei în măsură să o facă. Dumnezeule, trebuia să-şi fi dat seama
de asta mai dinainte.
— Alo?
— Casa Lanier, vă rog?
— Da.
— Cu William Lanier, vă rog. Transmiteţi-i că este urgent, alertă
„O Mie Şase Sute”. Numele meu este Thompson, de la
Departamentul de Stat.
— Un moment, spuse femeia, îngrijorată.
— Cine este acolo? întrebă o voce de bărbat.
— David Webb. Îţi aminteşti de Jason Bourne, nu-i aşa?
— Webb? urmă o pauză acoperită doar de respiraţia lui Lanier.
— Webb? De ce ai spus că eşti Thompson? Şi că este alertă la
Casa Albă?
— Am bănuit că nu vrei să vorbeşti cu mine. Mi-am adus
aminte că nu poţi comunica cu anumite persoane, fără autorizaţie.
Ordinul e să raportezi încercarea de contactare.
— Atunci presupun că ţi-ai adus de asemenea aminte că este
strict interzis să mă suni la un telefon particular.
— Telefon particular? Asta include şi telefonul de acasă?
— Ştii foarte bine ce vreau să spun.
— Am spus că este o urgenţă.
— Nu poate avea nimic de-a face cu mine, protestă Lanier. Eşti
un dosar uitat în biroul meu.
— Aşadar sunt un om mort? îl întrerupse David.
— N-am spus asta, izbucni bărbatul din serviciul secret. Tot ce
am vrut să spun este că nu te afli pe lista mea şi că regula cere să
nu ne băgăm în treburile altora.
— Adică nu te interesează ce vreau să-ţi spun?
— Mă interesează sau nu, n-are a face. Nu te afli pe nici o listă
de a mea şi asta este tot, în ce mă priveşte. Dacă ai ceva să spui,
sună-ţi legătura autorizată.
— Am încercat. Nevastă-sa mi-a spus că e plecat în Orientul
îndepărtat.
— Încearcă la birou. Cineva te va prelua.
— Ştiu şi nu vreau să fiu preluat. Vreau să vorbesc cu cineva pe
care îl cunosc şi eu te cunosc pe tine, Bill. Îţi aduci aminte? Erai

64
„Bill” atunci în Virginia, aşa ziceai să-ţi spun. Pe atunci erai al
dracului de interesat în ce aveam de povestit.
— Asta a fost atunci. Uite ce e, Webb, nu pot să te ajut pentru
că nu am ce sfat să-ţi dau. N-are importanţă ce vrei să-mi spui, nu
pot să-ţi răspund la întrebări. Nu mai sunt la curent cu situaţia ta
de aproape un an. Legătura ta este… poate fi găsită. Sună la
Departamentul de Stat din nou. Eu am să-nchid.
— Meduza, şopti David. M-ai auzit, Lanier? Meduza!
— Meduza, ce? Încerci să-mi spui ceva?
— Distrug totul, mă auzi? Dau în vileag absolut tot dacă nu
primesc nişte răspunsuri!
— De ce nu ţi le dai singur, de fapt? spuse bărbatul din serviciul
secret cu răceală în glas. Sau fă-ţi degrabă un control medical.
Urmă un declic scurt şi David, lac de sudoare, puse receptorul
la loc.
Lanier nu ştia nimic despre Meduza. Dacă ar fi ştiut, ar fi rămas
pe fir, încercând să afle cât mai multe, deoarece Meduza depăşea
limita „politicii” şi a „actualului”. Însă Lanier era unul dintre
anchetatorii tineri pe care-i avusese, nu era un veteran în
domeniu. Cineva cu câţiva ani mai în vârstă ar fi ştiut probabil
despre batalionul renegat ţinut încă secret. Webb se uită la numele
de pe listă şi la numerele de telefon corespunzătoare. Apucă din
nou receptorul.
— Alo, răspunse o voce de bărbat.
— Samuel Teadstale?
— Da. Cu cine vorbesc?
— Sunt încântat că ai răspuns tu la telefon şi nu nevastă-ta.
— De obicei răspund nevestele, când este posibil, spuse
Teadstale, devenit dintr-o dată prudent. A mea însă nu mai e de
găsit. Navighează pe undeva, prin insulele Caraibe, cu cineva de
care n-am auzit în viaţa mea. Acum că mi-ai aflat povestea vieţii,
cine dracu’ eşti?
— Jason Bourne, îţi aduci aminte?
— Webb?
— Îmi amintesc foarte vag de acest nume, spuse David.
— De ce m-ai sunat?
— Te-ai purtat frumos. Atunci, în Virginia, mi-ai spus să-ţi zic
Sam.
— O.K., O.K., David, ai dreptate. Ţi-am spus să-mi zici Sam –
aşa îmi spun prietenii, Sam…
Teadstale, luat prin surprindere, era tulburat şi-şi alegea cu

65
grijă cuvintele.
— Dar asta a fost aproape acum un an, Davey şi doar ştii
regulile. Ţi-a fost repartizată o persoană cu care să vorbeşti fie în
teren, fie în Departamentul de Stat. Cu el ar trebui să stai de
vorbă, el este la curent cu totul.
— Tu nu, Sam?
— Nu, despre tine nu. Îmi amintesc dispoziţia în scris. Ne-a fost
aruncată pe birouri la câteva săptămâni după ce ai părăsit
Virginia. Toate informaţiile privitoare la subiectul descris, etc.
Trebuiau transmise secţiei cum – dracu’ – i-o fi zis, numitul
„subiect” având acces imediat la agenţii din teren cât şi la cei din
Departament.
— Agenţii – dacă într-adevăr asta erau – au fost eliminaţi din
scenă şi omul meu de legătură a dispărut fără urmă.
— Ei, hai, obiectă Teadstale fără convingere. Asta e o prostie. Nu
se poate aşa ceva.
— Ba s-a putut! urlă Webb. Cu soţia mea s-a putut.
— Ce-i cu soţia ta? Ce tot spui?
— A dispărut, ticălosule, toţi sunteţi nişte ticăloşi! Voi aţi
permis să se întâmple asta!
Webb îşi apucă încheietura mâinii, strângând-o cu putere
pentru a-i opri tremurul.
— Vreau nişte răspunsuri, Sam. Vreau să ştiu cine a aranjat
totul, cine a trădat. Am o vagă idee cine este, dar am nevoie de
dovezi ca să-l elimin. O să vă elimin pe toţi, dacă e nevoie.
— Gata, opreşte-te! izbucni Teadstale furios. Dacă încerci
cumva să mă compromiţi, faci o greşeală regretabilă! Du-te şi
împuie-le capul doctorilor tăi, nu pe al meu! În fond nu sunt
obligat să vorbesc cu tine şi tot ce am de făcut este să raportez că
m-ai sunat, ceea ce voi şi face imediat ce termin cu tine. Şi o să le
spun că mi-ai turnat o grămadă de tâmpenii! Mai bine te-ai duce
să te cauţi…
— Meduza! strigă Webb. Nimeni nu vrea să vorbească despre
acest dosar Meduza, nu-i aşa? Chiar şi astăzi este bine zăvorât,
nu-i aşa?
Nu urmă nici un declic pe linie. Teadstale nu închise. Apoi,
începu să vorbească, plat fără comentarii.
— Zvonuri, spuse. Ca dosarele lui Hoover, poveşti de adormit
copiii, dar fără valoare.
— Eu nu sunt un zvon, Sam. Trăiesc, respir şi transpir… cum
transpir acum. Ăsta nu-i un zvon.

66
 — Tu… îţi ai problemele tale, Davey.
— Am fost acolo! Am luptat în Meduza! Unii spuneau că am fost
cel mai bun, sau poate cel mai rău. De aia am fost ales, de aia am
devenit Jason Bourne.
— Nu ştiam. N-am discutat niciodată despre asta, aşa că nu
ştiu. Am discutat noi vreodată în legătură cu asta, Davey?
— Încetează să mai foloseşti diminutivul ăsta blestemat. Eu nu
sunt Davey.
— În Virginia eram „Sam” şi „Davey”, îţi aminteşti?
— N-are importanţă! Am jucat fiecare jocul lui. Morris Panov era
arbitrul până când, într-o zi, te-ai hotărât să fii dur.
— Mi-am cerut scuze, spuse Teadstale, blând. Toţi avem zile
proaste. Ţi-am povestit despre nevastă-mea.
— Nu mă interesează nevasta ta! Mă interesează a mea!
— Sunt sigur că vei putea obţine orice ajutor crezi de cuviinţă
dacă îţi contactezi omul de legătură din Departamentul de Stat.
— Nu este acolo! A plecat!
— Atunci întreabă de cel care-i ţine locul. O să te preia cineva.
— Să mă preia? Iisuse, ce eşti tu, robot?
— Numai un om care încearcă să-şi facă meseria, domnule
Webb şi tare mă tem că nu mai pot face nimic pentru
dumneavoastră. Noapte bună.
Declicul se auzi şi vocea lui Teadstale se stinse.
Mai există o persoană, gândi David înfierbântat, în timp ce
mijindu-şi ochii din pricina transpiraţiei ce i se scurgea de pe
frunte, urmărea repertoarul. Un bărbat mai calm, mai înţelegător
decât ceilalţi, un sudic, al cărui fel de a vorbi, încet şi tărăgănat,
era sau o acoperire pentru o minte ageră, sau rezistenţa
şovăielnică împotriva unei meserii pe care el însuşi o considera
nepotrivită. Dar nu avea timp pentru aprecieri de felul ăsta.
— Locuinţa domnului Babcock?
— Desigur, răspunse o voce de femeie, cu un puternic accent
regional. Nu e casa noastră, desigur, de fiecare dată spun asta,
însă sigur, locuim aici.
— Aş putea vorbi cu Harry Babcock, vă rog?
— Dar aş putea şi eu să ştiu mai întâi cine-l caută, vă rog?
Probabil este afară în grădină, cu copiii, dar poate să-i fi luat între
timp şi să se fi dus în parc. E foarte multă lumină acum, nu ca-
nainte şi nu mai are de ce să-ţi fie frică atâta vreme cât mergi
numai…
— Numele meu este Reardon, de la Departamentul de Stat. Am

67
un mesaj urgent pentru domnul Babcock. Ordinele mele sunt să-l
găsesc cât se poate de repede. Este vorba de o urgenţă. Imediat, un
foşnet uşor se auzi în receptorul acoperit, sunete ascunse
răzbătând de la celălalt capăt al firului. Harry Babcock răspunse
cu voce înceată şi cumpătată.
— Nu cunosc nici un domn Reardon, domnule Reardon. Toate
convorbirile mele trec printr-o centrală telefonică specială. Sunteţi
de la centrală, vă rog?
— Nu ştiu dacă chiar am mai auzit pe cineva venind dintr-o
grădină sau traversând strada dintr-un parc aşa de repede,
domnule Babcock.
— Remarcabil, nu-i aşa? Poate ar trebui să particip la crosurile
Olimpice. Dar, vă cunosc vocea de undeva. Numai că nu-mi
amintesc numele.
— Ce aţi spune de Jason Bourne?
Pauza fu scurtă – o minte foarte ageră.
— Cred că numele ăsta ne dă puţintel înapoi în timp, nu-i aşa?
Cam un an, aş zice. Eşti David, nu-i aşa?
— Da, Harry. Trebuie neapărat să-ţi vorbesc.
— Nu, David, ar trebui să discuţi cu alţii, nu cu mine.
— Să înţeleg că sunt izolat?
— Dumnezeule, e prea dur, prea nepoliticos. Aş fi mai mult
decât încântat să aflu cum o duceţi tu şi încântătoarea ta doamnă
Webb în noua voastră existenţă, reîncepută. În Massachusetts, nu-
i aşa?
— Maine.
— Desigur. Iartă-mă. Merge bine? După cum sunt sigur că îţi
dai seama, colegii mei şi cu mine, am fost implicaţi în atâtea
probleme, încât n-am mai avut timp să ne ocupăm de dosarul tău.
— Cineva mi-a spus că n-aţi mai avut acces la ele.
— Dar nici nu cred că a încercat cineva.
— Vreau să-ţi vorbesc, Babcock, spuse David aspru.
— Eu nu, replică Harry Babcock clar, cu voce aproape glacială.
Eu îmi urmez ordinele şi, ca să fiu sincer, eşti total izolat pentru
oameni ca mine. Nu întreb de ce, lucrurile se schimbă, totul e în
continuă schimbare.
— Meduza! spuse David. Să nu vorbim despre mine, să vorbim
despre Meduza!
Pauza dură mai mult ca înainte. Iar când Babcock reîncepu să
vorbească, o făcu pe un ton rece.
— Telefonul acesta e sigur. Convorbirile nu pot fi interceptate,

68
aşa că îţi pot spune tot ce vreau. Ai fost aproape exterminat cu un
an în urmă şi ar fi fost o greşeală. Te-am compătimit sincer. Însă
dacă încâlci regulile jocului, n-o să te mai compătimească nimeni.
Bineînţeles, cu excepţia soţiei tale.
— Nenorocitule! A dispărut! A fost răpită! Voi, ticăloşilor, aţi
lăsat să se întâmple una ca asta!
— Nu ştiu despre ce vorbeşti.
— Gărzile mele! Au fost îndepărtate, toate până la una şi ea a
fost răpită! Vreau răspunsuri, Babcock, sau distrug totul! Acum
ascultă! Să faceţi exact ce vă spun, sau vor fi regrete pe care nici
nu le-aţi visat vreodată, or să le încerce ai voştri: soţiile, copiii
orfani, oricine! Sunt Jason Bourne, nu uita!
— Eşti un dement, asta este tot ce-mi aduc aminte. Cu
ameninţări de astea vom trimite o echipă specială să te găsească,
în stil Meduza. Vezi dacă-ţi convine aşa!
Brusc, un bâzâit puternic se făcu auzit pe linie; asurzitor,
strident, îl făcu pe David să-şi îndepărteze imediat receptorul de la
ureche. Apoi, vocea calmă a unui telefonist se făcu auzită clar:
— Intervenim pentru o urgenţă. Dă-i drumul, Colorado. Webb,
încet, îşi duse din nou receptorul la ureche.
— Jason Bourne? întrebă un bărbat cu un accent cultivat şi o
voce rafinată, aristocratică.
— Mă numesc David Webb.
— Sigur că da. Dar sunteţi de asemenea Jason Bourne.
— Am fost, spuse David, fascinat de ceva ce nu putea defini.
— Liniile conflictuale ale identităţii se intersectează, domnule
Webb. În special pentru cineva care a trecut prin atâtea.
— Cine dracu’ sunteţi?
— Un prieten, fiţi sigur. Iar un prieten îi previne pe cei pe care-i
consideră prietenii lui. Aţi adus acuzaţii serioase unora dintre
oamenii cei mai devotaţi ţării noastre, oameni cărora nu li se vor
da niciodată pe mână 5 milioane de dolari fără să li se ceară
socoteală, până în ziua de azi.
— Vreţi să mă percheziţionaţi?
— Nu mai mult decât vreau să aflu procedurile labirintice prin
care inteligenta dumneavoastră soţie a îngropat acele sume de
bani într-o duzină de bănci europene…
— A dispărut! Nu mai este! Oamenii voştri „devotaţi” v-au spus
acest lucru?
— Mi-aţi fost descris ca surescitat, „delirant”, a fost cuvântul
folosit; şi ca făcând declaraţii surprinzătoare referitoare la soţia

69
dumneavoastră.
— Referitoare la… nenorocitule, a fost răpită de acasă! Cineva o
ţine ostatică pentru că mă vor pe mine!
— Sunteţi sigur?
— Întreabă-l pe peştele ăla mort numit McAllister. Este
scenariul lui, se vede negru pe alb din bilet. Şi dintr-o dată e plecat
la capătul celălalt al lumii!
— Un bilet? întrebă vocea cultivată.
— Unul foarte clar. Este mâna lui McAllister şi el a permis toate
astea! Voi le-aţi permis!
— Poate că ar trebui să examinaţi biletul cu mai multă atenţie.
— Pentru ce?
— N-are importanţă. V-ar putea deveni mai clar dacă cereţi
ajutor – ajutorul unui psihiatru.
— Poftim?
— Noi dorim să facem tot ce putem pentru dumneavoastră,
credeţi-mă. Aţi trecut prin atâtea – mai mult decât ar fi suportat
oricine – şi contribuţia dumneavoastră substanţială nu poate fi
neglijată, nici măcar în faţa legii. V-am plasat într-o situaţie
delicată şi vom fi alături de dumneavoastră – chiar dacă aceasta
înseamnă să eludăm legile şi să „convingem” toate tribunalele.
— Ce tot spui? izbucni David.
— Un medic militar respectabil şi-a ucis în mod tragic nevasta
cu câţiva ani în urmă. Evenimentul a fost relatat în toate ziarele.
Tensiunea a fost prea mare pentru el. Dar, prin comparaţie,
tensiunea prin care aţi trecut dumneavoastră este înzecit mai
mare.
— Nu, zău!
— S-o luăm altfel, atunci, domnule Bourne.
— Nu sunt Bourne!
— În regulă, domnule Webb. Voi fi sincer cu dumneavoastră.
— Asta e un pas înainte.
— Nu sunteţi un om pe deplin sănătos. Aţi fost supus unei
terapii psihiatrice timp de 8 luni – şi încă există o mare parte a
vieţii dumneavoastră despre care nu vă amintiţi nimic: Nu vă ştiaţi
nici măcar numele. Totul se află în fişe medicale, fişe meticuloase
care descriu clar starea avansată a unei boli mintale: înclinaţia
dumneavoastră spre violenţă şi respingerea obsesivă a propriei
dumneavoastre identităţi. În suferinţa dumneavoastră, deliraţi şi
pretindeţi a fi persoane care nu sunteţi de fapt. Păreţi să doriţi a fi
altcineva decât dumneavoastră înşivă.

70
 — Asta e o nebunie şi o ştiţi prea bine! Minciuni sfruntate!
— Nebunie este un cuvânt dur, domnule Webb, iar minciunile
nu sunt ale mele. Oricum, profesiunea mea este să protejez
guvernul de calomnie şi de acuzaţii neîntemeiate care ar putea în
mod serios să prejudicieze interesele ţării.
— Ca de pildă?
— Invenţia dumneavoastră, privitoare la o organizaţie
necunoscută pe care o denumiţi Meduza. Sunt sigur că soţia
dumneavoastră se va întoarce. Dacă va putea, domnule Webb. Dar
dacă insistaţi cu această invenţie, cu această plăsmuire a minţii
dumneavoastră chinuite pe care o denumiţi Meduza, vă vom
eticheta drept paranoic şi mincinos patologic, înclinat către
violenţă necontrolabilă şi autoînşelare. Iar dacă un astfel de om
pretinde că soţia i-a fost răpită, cine ştie unde poate duce această
boală patologică despre care am vorbit? Am fost clar?
David închise ochii, cu broboane de transpiraţie scurgându-i-se
pe faţă.
— Ca cleştarul, spuse el încet şi închise telefonul.
Paranoic… patologic. Ticăloşii! Deschise ochii, vrând să-şi verse
furia ce-l stăpânea năpustindu-se asupra unui lucru, a oricărui
lucru! Apoi se opri şi rămase nemişcat în timp ce un alt gând îi
străfulgera prin minte, gândul salvator: Morris Panov! Mo Panov
putea să-i eticheteze pe cei trei monştri drept ceea ce ştia că sunt.
Incompetenţi şi mincinoşi, manipulatori şi protectori ai propriilor
interese sau ale unui sistem birocratic corupt. Şi, în mod sigur,
mai mult decât atât, mult mai mult. Apucă telefonul şi, tremurând,
formă numărul care de atâtea ori în trecut îi adusese o voce
raţională, calmă, care-i inspira sentimentul valorii şi respectul faţă
de sine, atunci când simţea că-i mai rămăsese foarte puţin.
— David, ce bine-mi pare să te aud! spuse Panov cu o căldură
sinceră în glas.
— Mi-e teamă că n-ai de ce, Mo. Este cel mai nenorocit telefon
pe care ţi l-am dat vreodată.
— Ei hai, David, nu cred că-i aşa dramatic. Am trecut prin
atâtea…
— Ascultă-mă! strigă Webb. Marie a dispărut! Au răpit-o!
Cuvintele i se scurgeau de pe buze în dezordine, secvenţele
temporale se suprapuneau.
— Opreşte-te, David! îi ordonă Panov. Ia-o de la început. Vreau
să aud totul de la capăt. De când a venit individul să vadă, după…
amintirile despre fratele tău.

71
 — Ce individ?
— De la Departamentul de Stat.
— Da! Desigur. McAllister, ăsta îi e numele.
— Ia-o de-aici. Nume, titluri, funcţii. Spune-mi şi numele
bancherului din Hong Kong. Şi pentru Dumnezeu, linişteşte-te!
Webb îşi apucă din nou încheietura mâinii cu care ţinea
receptorul, pentru a-şi opri tremurul. Începu să vorbească
impunându-şi un calm fals în tonul devenit treptat ridicat,
strident, grăbit. În cele din urmă spuse tot ce ştia, tot ce putea să-
şi aducă aminte, realizând cu groază că nu-şi amintea totul.
Golurile, petele albe îl umpleau de durere. Şi reveneau,
înfricoşătoarele petele albe ale memoriei. Pentru moment, spusese
totul; nu mai era nimic altceva.
— David, începu Mo Panov ferm, vreau să-mi faci un serviciu.
Acum.
— Ce anume?
— S-ar putea să-ţi pară prostesc, chiar puţin nebunesc, dar te-
aş ruga să ieşi afară, pe plajă şi să faci o plimbare în lungul
ţărmului. O jumătate de oră, 45 de minute, nu mai mult. Ascultă
oceanul şi valurile care se lovesc de stânci.
— Nu cred că vorbeşti serios! protestă Webb.
— Vorbesc cât se poate de serios, insistă Mo. Adu-ţi aminte, am
fost odată de acord amândoi că trebuie să existe momente în care
omul să-şi pună mintea la păstrare. Dumnezeu mi-e martor, cred
că eu însumi am făcut-o de mai multe ori decât orice psihiatru
care se vrea respectat. Evenimentele pot să ne copleşească şi,
înainte de a ne concentra asupra faptelor, trebuie să eliminăm o
parte din stres. Fă cum îţi spun, David. În nu mai mult de o oră te
sun. Şi vreau să te găsesc mai calm decât eşti acum.
Ceea ce sugerase Panov liniştit, pe un ton de conversaţie
banală, era o nebunie, însă exista o doză de logică în tot. Webb
mergea de-a lungul plajei răcoroase, pline de stânci, fără să uite o
clipă ceea ce se întâmplase. Cu toate acestea, fie din cauza
schimbării aerului ori din pricina foşnetelor neîncetate ale
oceanului, descoperi că putea să respire mult mai liniştit, fără
isteria care acum îl părăsea. Se uită la cadranul ceasului luminat
de lumina lunii. Mergea de vreo treizeci de minute; era tot ce-şi
putea permite. Se întoarse pe aceeaşi potecă pe care venise,
dinspre dunele cu vegetaţie sălbatică spre stradă şi se îndreptă
către casă, cu paşi din ce în ce mai iuţi.
Se aşeză în scaunul de la birou, cu ochii aţintiţi spre telefon. În

72
sfârşit, sună. Ridică receptorul înainte ca ţârâitul să se oprească.
— Mo?
— Da.
— A fost al naibii de frig. Mulţumesc.
— Eu îţi mulţumesc.
— Ce ai aflat?
Obsesia coşmarului reîncepu.
— De cât timp a dispărut Marie, David?
— Nu ştiu. O oră, două ore, poate mai mult. Ce importanţă are?
— Nu cumva e la cumpărături, sau poate v-aţi certat şi a vrut
să rămână singură o vreme? Am căzut amândoi de acord că uneori
lucrurile nu sunt chiar aşa simple pentru ea. Tu singur ai spus-o.
— Ce dracu’ tot îndrugi acolo? Este aici o hârtie care explică
totul! Şi o amprentă însângerată!
— Da, mi-ai mai spus, dar sunt amănunte mult prea
incriminatorii. Ce motiv ar fi avut cineva să facă una ca asta?
— De unde să ştiu? A fost aranjat, ei au aranjat totul. E tot aici!
— Ai anunţat poliţia?
— Iisuse, nu! Nu e treaba poliţiei! Este a noastră, a mea! Nu
înţelegi?… Ce ai aflat? De ce-mi vorbeşti în felul ăsta?
— Pentru că aşa trebuie. În toate întâlnirile de-a lungul lunilor
în care am stat de vorbă, nu ne-am ascuns nimic, ne-am dezvăluit
adevărul unul altuia pentru că tu de adevăr ai nevoie.
— Mo! Pentru Dumnezeu, este vorba de Marie!
— Te rog, David, lasă mă să termin. Dacă ei mint – şi au mai
făcut-o şi altădată – o să aflu şi o să dau totul în vileag. N-o să pot
să fac altfel, fii sigur de asta. Dar o să-ţi spun acum exact ceea ce
mi-a declarat omul numărul doi din secţia pentru Orientul
îndepărtat şi apoi ce mi-a citit şeful securităţii Departamentului de
Stat din convorbirile înregistrate oficial.
— Oficial?
— Da, aşa mi-a spus. Conform înregistrărilor, ai susţinut că ai
fost ameninţat; vorbeai „incoerent” – ăsta e cuvântul pe care l-a
folosit – şi ai cerut pază suplimentară, imediat. Dat fiind statutul
special al dosarului tău, cererea a fost transmisă mai sus, iar cei
de sus au spus: Daţi-i ce vrea şi potoliţi-l.
— Nu pot să cred.
— Stai, că nu am terminat încă, David. Ascultă-mă, pentru că şi
eu te-am ascultat.
— O.K. Continuă!
— Aşa. Ia-o uşor. Să judecăm la rece… Nu, taie cuvântul „rece”.

73
 — Te rog, continuă.
— Odată ce gărzile au fost puse la postul lor – din nou, conform
imprimărilor telefonice – ai mai sunat de două ori la
Departamentul de Stat pretinzând că gărzile nu-şi îndeplinesc
datoria. Ai spus că beau în maşini, în faţa casei, că râd de tine
când te însoţesc la universitate şi că – iar aici citez – „îşi bat joc de
ceea ce sunt puşi să facă”. Subliniez aceasta frază.
— Îşi bat joc?
— Uşurel, David. Aici este sfârşitul, poveştii cu imprimările. Ai
făcut un ultim apel telefonic şi ai declarat emfatic că doreşti să fie
îndepărtate toate gărzile, pentru că aceştia îţi erau duşmanii
adevăraţi, ei erau oamenii care vroiau să te ucidă. În esenţă i-ai
transformat pe aceia ce încercaseră să te protejeze în inamici care
te-ar fi putut ataca în orice clipă.
— Şi sunt sigur că asta se potriveşte foarte bine cu deciziile
psihiatrice care mi-au convertit – sau pervertit – neliniştirile în
paranoia.
— Într-adevăr, foarte bine, chiar prea bine, spuse Panov.
— Ce ţi-a spus omul numărul doi din secţia pentru Orientul
îndepărtat?
Panov tăcu un moment.
— Nu este ceea ce vrei tu să auzi, David, însă omul a fost
categoric. N-au auzit niciodată de un bancher sau taipan influent
numit Yao Ming. Mi-a mai spus că, dacă ar fi existat o astfel de
persoană, la modul în care stau acum lucrurile în Hong Kong i-ar
fi ştiut dosarul pe dinafară.
— Crede cumva ca am inventat eu totul? Numele, soţia,
afacerea cu droguri, locurile, împrejurările, reacţia englezilor? Pe
Dumnezeu, n-aş fi putut să inventez toate astea nici dacă aş fi
vrut.
— Ar fi fost prea mult chiar şi pentru tine, aprobă psihiatrul.
Deci tot ce ţi-am povestit eu până acum, auzi pentru prima dată şi
e fără sens. Nu aşa îţi aminteşti tu lucrurile, nu?
— Mo, totul e o minciună! Niciodată n-am sunat la
Departamentul de Stat. McAllister a venit acasă la noi şi ne-a spus
amândurora, mie şi Mariei, tot ce ţi-am povestit, inclusiv afacerea
cu Yao Ming! Iar acum ea a dispărut şi mi s-a lăsat un fir pe care
să-l urmez. De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, ce vor să facă
oamenii ăştia cu noi?
— Am întrebat de McAllister, spuse Panov, dintr-odată furios.
Reprezentantul pentru Extremul Orient a verificat la

74
Departamentul de Stat şi m-a chemat după aceea. Cei de acolo
spun că McAllister a plecat spre Hong Kong acum două săptămâni
şi ca urmare a programului său foarte strict nu ar fi putut să se
afle în acelaşi timp şi în casa voastră în Maine şi în Hong Kong.
— Dar a fost aici!
— Eu te cred.
— Ce înseamnă asta?
— Că printre alte multe lucruri, pot să audă adevărul în glasul
tău, uneori când tu nici nu poţi să-ţi dai seama. De asemenea,
propoziţia „îşi băteau joc” de nu ştiu ce, nu se află, în general, în
vocabularul unui psihotic într-o stare foarte agitată.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
— Cineva a observat unde eşti angajat şi cum îţi câştigi
existenţa şi apoi s-a gândit că ar putea adăuga ceva vocabular mai
elevat. Pentru culoarea locală, în cazul tău.
Apoi Panov răbufni.
— Dumnezeule, ce dracului fac oamenii ăştia?
— Mă aşează deocamdată pe un bloc – start, spuse Webb moale.
Mă pun pe urmele unui vânat, oricare va fi el.
— Ticăloşii!
— Asta se numeşte recrutare. David privi în gol, înspre perete.
— Nu te băga Mo, nu poţi face nimic. Au toate piesele la locul
lor. Sunt recrutat.
Apoi închise telefonul.
Ameţit, Webb ieşi din biroul său modest afară în hol, privind
mobila răsturnată şi lămpile sparte, cioburile împrăştiate în toate
părţile pe podeaua sufrageriei. Apoi, cuvintele spuse de Panov
puţin mai devreme îi reveniră în minte: „sunt amănunte mult prea
incriminatorii”.
Abia realizând unde-l duceau paşii, se apropie de uşa de la
intrare şi o deschise. Se sili să se uite la amprenta mâinii din
centrul lambriului de sus, cu sângele închegat întunecat în lumina
felinarelor. Se trase mai aproape şi o examină.
Era urma unei mâini, dar nu o amprentă. Se observa bine
conturul imprimat al mâinii: cu palma şi degetele răsfirate, clar,
fără nici un defect în forma însângerată, nici o dungă sau
crestătură pe care o mână însângerată, sprijinită de lemnul dur, ar
fi putut să o lase, nici un semn de identificare, sau vreun element
izolat care să dezvăluie caracteristici particulare. Era ca o umbră
întinsă, pictată pe o bucată de sticlă, un singur plan fără
adâncimi. Probabil o mănuşă? O mănuşă de cauciuc?

75
 David îşi întoarse privirea şi se îndreptă încet către scara din
centrul holului, cu gândul la cuvintele rostite de un alt bărbat. Un
bărbat ciudat, cu o voce care te hipnotiza.
„Poate că ar trebui să examinaţi biletul cu mai multă atenţie. V-
ar putea deveni mai clar cu ajutor psihiatric”.
Webb începu deodată să urle disperat, groaza dinăuntrul său
crescând, în timp ce alerga, pe scări şi se îndreptă în fuga spre
dormitor, unde rămăsese privind ţintă la biletul dactilografiat de pe
pat. Îl apucă cu temă şi îl puse pe masa de toaletă a soţiei sale.
Apoi aprinse veioza şi începu să studieze caracterele la lumină.
Dacă inima din pieptul lui ar fi putut să explodeze, în acel
moment ar fi aruncat totul în aer. Jason Bourne, însă examina
hârtia dinaintea sa cu răceală.
Uşoara înclinaţie, neregulată, a „r”-urilor era vizibilă, ca „d”-
urile cu codiţele întretăiate la jumătate.
Blestemaţii!
Biletul fusese scris la propria sa maşină. Recrutare.

76
 CAPITOLUL 6
Aşezat pe stâncile de deasupra plajei, David ştia că mai întâi de
toate trebuia să gândească limpede. Trebuia să înţeleagă ce-l
aştepta şi la ce se aşteptau de la el. Apoi cum să dejoace planurile
celor care-l manipulau. Însă mai presus de toate, ştia că nu
trebuie să intre în panică; un om cuprins de panică devenea
periculos şi riscă să fie eliminat. Dacă îi cedau nervii, îşi semna
propria condamnare la moarte şi pe a Mariei. Era foarte simplu.
Totul era atât de şubred, cumplit de şubred.
David Webb nu avea ce căuta aici. Jason Bourne trebuia să
preia controlul. Era o nebunie! Mo Panov îi spusese lui Webb să se
plimbe pe plajă cu o oră în urmă, iar acum Jason Bourne stătea
acolo, reflectând asupra unor lucruri pe care numai acesta le
putea gândi. Era nevoit să-şi lege o parte din el şi să o accepte pe
cealaltă, opusă primei. În mod ciudat, nu i se părea atât de
imposibil şi nici măcar intolerabil, deoarece soarta Mariei era în
joc. Iubirea lui, singura lui iubire. Nu gândi aşa spuse Jason
Bourne: Marie reprezintă un obiect valoros ce-ţi aparţine şi ţi-a
fost luat. Trebuie s-o aduci înapoi! David Webb: Nu, nu un obiect
ci viaţa mea!
Jason Bourne: Atunci încalcă toate regulile! Găseşte-o! Adu-o
înapoi la tine!
David Webb: Nu ştiu cum. Ajută-mă! Foloseşte-mă! Foloseşte tot
ce ai învăţat de la mine. Tu deţii controlul; l-ai deţinut ani întregi.
Erai cel mai bun din Meduza. Mai presus de toate era stăpânirea
de sine. Ai fost conştient de acest lucru şi de asta ai reuşit să
supravieţuieşti.
Stăpânire de sine.
Ce cuvinte simple! Ce incredibilă necesitate!
Webb coborî de pe stânci şi o porni din nou pe poteca năpădită
de vegetaţie sălbatică spre stradă, îndreptându-se înapoi către
vechea casă construită în stil victorian, urând-o pentru golul
brusc, înfricoşător şi nedrept pe care-l adăpostea. Din mers, un
nume îi străfulgera prin minte; care reveni şi deveni obsedant.
Treptat, chipul corespunzând acelui nume prinse contur în mintea
sa – încet, căci amintirea stârnea în David o ură nu mai puţin

77
violentă decât tristeţea pe care de asemenea o evoca.
Alexander Conklin încercase să-l ucidă – de două ori – şi de
fiecare dată fusese foarte aproape. Dar Alex Conklin, conform
mărturisirilor sale şi de asemenea, numeroaselor şedinţe
psihiatrice cu Mo Panov şi amintirilor vagi, ce-i veneau în minte,
fusese bun prieten cu agentul secret Webb, cu soţia lui thailandeză
şi cu cei trei copii ai lor în Cambodgia, într-o altă viaţă. Când
moartea căzuse din cer, umplând fluviul cu şiroaie de sânge, David
fugise orbeşte la Saigon, în furia lui necontrolată. Acolo prietenul
său din CIA, Alexander Conklin, îi găsise un loc în batalionul
nelegitim numit Meduza.
Dacă vei putea să supravieţuieşti antrenamentului din junglă, vei
fi ales. Dar fii cu ochii pe ei, pe fiecare în parte, în orice clipă! Sunt
în stare să-ţi taie mâna ca să-ţi ia ceasul. Acestea erau cuvintele
pe care Webb şi le aducea aminte, cuvinte rostite de glasul lui
Alexander Conklin.
Supravieţuise antrenamentului crâncen şi devenise Delta. Nici
un alt nume, numai o literă din alfabetul grecesc. Delta Unu. Apoi,
după război, Delta, deveni Cain. Cain este pentru Delta şi Carlos
este pentru Cain. Asta era mănuşa aruncată lui Carlos, asasinul
notoriu. Creat de Treadstone 71, un asasin numit Cain trebuia să-l
prindă pe Şacal.
Cain, un nume sub care lumea interlopă europeană ştia că se
ascunde de fapt Jason Bourne cel din Asia, fusese trădat de către
Conklin. Un simplu gest de încredere din partea lui Alex ar fi
schimbat totul, dar Alex nu avusese putere să facă acest pas;
propria lui înverşunare a exclus acest gest uman. A crezut în
latura negativă a personalităţii fostului său prieten fiindcă
sentimentul propriului său martiriu l-a făcut să vrea să creadă în
ea. Astfel şi-a recăpătat încrederea de sine, convingându-se că era
mai bun decât fostul său prieten. În vremea Meduzei, piciorul lui
Conklin fusese ciopârţit de explozia unei mine şi astfel s-a pus
capăt carierei sale strălucite de strateg. Un invalid nu putea lucra
în teren, unde o reputaţie mereu în creştere l-ar fi putut ridica în
ierarhia carierelor unor oameni ca Allen Dulles şi James Angleton,
iar Conklin nu avea viclenia necesară înfruntărilor birocratice de la
Langley. Cu timpul se veşteji, un strateg extraordinar, nevoit să
privească oameni inferiori ca valoare luându-i-o înainte în timp ce
toţi cei care veneau să-i ceară sfatul o făceau pe ascuns. Creierul
de altădată al Meduzei rămas pentru totdeauna în umbră,
primejdios, ţinut la distanţă. Doi ani de abstinenţă impusă, până

78
un om cunoscut sub numele de „Călugărul” – un Rasputin al
Serviciilor secrete – îl scosese din această izolare. Motivul era
apariţia unui David Webb, ales pentru o misiune specială, pe care
Conklin îl cunoştea de ani de zile. S-a înfiinţat Treadstone 71, care
l-a născut pe Jason Bourne cu Carlos, Şacalul, ca ţintă. Timp de
aproape trei ani, Conklin ţinu în mână cea mai sofisticată şi mai
secretă operaţiune, până când scenariul se prăbuşi o dată cu
dispariţia lui Jason Bourne şi cu dispariţia unei sume de peste
cinci milioane de dolari dintr-un cont secret al lui Treadstone 71,
aflat în Zurich.
Fără vreun argument care să demonstreze contrariul, Conklin
presupuse tot ce putea fi mai rău. Legendarul Jason Bourne
trădase; viaţa în lumea interlopă devenise prea grea pentru el şi
tentaţia de a începe o viaţă nouă cu ajutorul a cinci milioane de
dolari, fusese prea mare pentru a-i putea rezista. Mai ales pentru
el, ştiut ca fiind un cameleon, un specialist poliglot în stare să-şi
schimbe înfăţişarea şi stilul de viaţă cu atâta uşurinţă, încât putea
pur şi simplu să dispară. O capcană pentru un asasin fusese pusă
în mişcare dar momeala se evaporase dovedindu-se a fi fost doar
un hoţ inventiv. Pentru Alexander Conklin aceasta nu era doar o
înşelătorie, ci o trădare intolerabilă. Ţinând seama de toate prin
care trecuse, piciorul, nu mai mult decât o greutate incomodă,
dureros implantată în came. Cariera, odată strălucită, acum
distrusă, viaţa personală copleşită de o singurătate pe care numai
un devotament total pentru Agenţie putuse să o mai umple, un
devotament care însă nu era reciproc – ce drept aveau alţii să
trădeze? Cine altcineva mai dăduse atâta cât dăduse el?
Astfel, prietenul său cel mai apropiat, cândva – David Webb,
deveni duşmanul său – Jason Bourne. Nu un duşman pur şi
simplu, ci o obsesie. El participase la crearea mitului şi tot el îl va
distruge. Prima încercare fusese cu ajutorul a doi criminali plătiţi
în suburbiile Parisului.
David se înfiora la aducerea aminte, păstrând încă vie în faţa
ochilor imaginea lui Conklin, îndepărtându-se învins.
A doua încercare de asasinat şi-o amintea foarte vag. Probabil
niciodată nu şi-o va reaminti complet. Se întâmplase pe strada Nr.
71 din New York, sediul secret al organizaţiei Treadstone: o
capcană ingenioasă pusă la cale de Conklin, zădărnicită prin
eforturile disperate ale lui Webb de a supravieţui şi, ciudat, de

79
prezenţa lui Carlos.3
Mai târziu, atunci când adevărul ieşise la iveală şi anume că
„trădătorul” nu trădase, ci suferise de o boală mintală numită
amnezie, Conklin cedase nervos. În timpul lunilor cumplite de
convalescenţă ale lui David în Virginia, Alexander a încercat de mai
multe ori să-şi viziteze fostul prieten, să-i explice, să-i povestească
sângeroasa întâmplare, să-şi ceară iertare cu fiecare părticică a
fiinţei sale.
David nu găsise nici o umbră de iertare în sufletul său.
— Dacă intră pe uşa asta, îl omor! fuseseră cuvintele lui.
Situaţia e acum alta, gândi Webb, în timp ce-şi iuţi paşii către
casă. Indiferent de greşelile şi de duplicitatea lui, Conklin dispunea
de o intuiţie şi de surse de informaţie pe care puţini le aveau în
serviciile secrete, ambele dezvoltate de-a lungul multor ani de
serviciu devotat. David nu se gândise la Alexander de luni de zile,
se gândi la el acum şi brusc îşi aduse aminte ultima dată când îi
fusese pomenit numele. Mo Panov dăduse verdictul: „nu pot să-l
ajut pentru că nu vrea să fie ajutat. Îşi va căra cu el ultima sticlă
cu băutură până în sala aia spaţioasă, ascunsă, destinată
operaţiunilor secrete, beat mort. Mă îndoiesc că prinde pensia, la
sfârşitul anului. Pe de altă parte, dacă mai umblă multă vreme
beat, s-ar putea să-l lege cât de curând într-o cămaşă de forţă, ca
să-l scoată din circulaţie. Jur că nu ştiu cum reuşeşte să ajungă la
slujbă în fiecare zi.”
Panov rostise aceste cuvinte cu mai mult de cinci luni în urmă.
Dar Conklin era încă pe poziţie.
Îmi pare rău, Mo. Viaţa lui nu mă mai interesează în nici un fel. În
ce mă priveşte, e un om mort.
Nu mai era însă mort acum, gândi David, în timp ce urcă în
goană treptele pridvorului uriaş. Alexander Conklin era încă în
viaţă, beat ori nu şi chiar şi murat în bourbon, îşi avea sursele
sale, relaţiile pe care le întreţinuse într-o viaţă întreagă de
devotament dăruită unei lumi a iluziilor, care în final îl respinsese,
înăuntrul acelei lumi, datoriile erau plătite de teamă.
Alexander Conklin. Numărul unu pe lista lui Jason Bourne.
David deschise uşa şi, pentru a nu ştiu câta oară, contemplă
holul, dar ochii lui nu mai vedea dezastrul.
Logica îl îndemna să se întoarcă în birou de unde va trece la
acţiune. Fără ordine nu era decât confuzie, însă confuzia genera
3
Toate referirile de mai sus se fac la acţiunea romanului „Identitatea
lui Bourne” – Editura Elit – Comentator 1993.

80
întrebări – iar el nu şi le putea permite. Totul trebuia să fie precis
înăuntrul realităţii pe care o crea, astfel încât aceasta să distragă
atenţia asupra altor lucruri.
Se aşeză la masă şi încercă să se concentreze. În faţa lui se afla
ca întotdeauna caietul cu spirală cumpărat de la librăria facultăţii.
Întoarse coperta groasă şi îl deschise la prima pagină întinzându-
se după un creion… Nu putea să-l ridice! Mâna îi tremura atât de
tare încât întregul corp începu să i se zguduie, îşi ţinu răsuflarea şi
strânse pumnul încleştat până când unghiile i se înfipseră în
carne. Închise ochii după care îi deschise, forţându-şi mâna să
apuce creionul, impunându-i să-şi facă treaba. Încet, cu stângăcie,
degetele apucară creionul subţire şi galben apoi îl aşezară în
poziţia de scris. Cuvintele erau aproape ilizibile, dar se găseau
totuşi acolo.
Universitatea – telefon preşedintelui şi decanului. Problemă
familială, nu Canada – poate fi depistat. Inventează – poate un frate
în Europa. Da, Europa. Concediu – scurt concediu. Imediat. Ţinem
legătura. Casa – de sunat agenţia imobiliară – aceeaşi poveste.
Rugat Jack să verifice periodic. Are cheia. De întors termostatul la
60°. Corespondenţa – de completat formularul la poştă: (păstrată
toată corespondenţa). Ziarele – anulate.
Aceste lucruri mărunte, neînsemnat de mărunte – rutina zilnică
atât de neînsemnată – deveniră teribil de importante acum.
Trebuia să ţină seama neapărat de ele pentru a nu apărea nici un
semn de abatere de la viaţa de zi cu zi fără o revenire plănuită. Era
vital; trebuia să-şi reamintească fiecare lucru în parte, întrebările
trebuiau reduse la minimum, speculaţiile inevitabile, ţinute la
proporţii rezonabile, ceea ce însemna că va trebui să prevină
evidenta concluzie cum că, într-un fel sau altul, recenta poveste a
gărzilor duse la plecarea lui în concediu. Pentru a înlătura orice
asociere de idei, cea mai potrivită metodă era de a sublinia durata
scurtă a concediului, scoţând problema din discuţie: „Dacă, din
întâmplare, vă trece prin cap că plecarea mea are cea mai mică
legătură cu interesul meu pentru siguranţa personală, ei bine, vă
înşelaţi. Acesta e un subiect încheiat; tot nu face prea multe
parale.”
Va şti mai bine ce răspunsuri să dea atunci când va vorbi cu
preşedintele şi decanul universităţii; reacţiile lor îl vor ghida. Dacă
mai era ceva care să-l ghideze acum. Dacă mai era capabil să
gândească. Nu te opri – dă-i înainte! Mişcă creionul! Umple pagina
cu lucrurile care trebuie făcute – apoi altă pagină şi apoi alta!

81
Paşapoarte, iniţiale de pe portofele, portmonee şi cămăşi care să
corespundă cu numele folosite; rezervări – pentru bilete de avion –
zboruri – ocolite, nu rute directe – Oh, Dumnezeule! Unde? Marie!
Unde eşti?
Opreşte-te! Controlează-te! Eşti în stare, trebuie să fii în stare.
N-ai de ales, aşa că fii ce ai fost odată. Fii ca de stâncă! Fii de
stâncă!
Luat prin surprindere, „zidul” pe care începuse să şi-l ridice
împrejurul său fu dintr-o dată sfărâmat de sunetul asurzitor al
telefonului aflat la câţiva centimetri de mâna sa, pe birou. Privi
spre aparat, apoi înghiţi în sec, întrebându-se dacă mai este
capabil să răspundă cât de cât normal. Telefonul sună din nou cu
o insistenţă teribilă. N-ai de ales!
David ridică receptorul, strângându-l cu asemenea putere, încât
încheieturile degetelor i se albiră. Reuşi să pronunţe un singur
cuvânt:
— Da!
— Aici centrala telefonică aeriană, transmisie prin satelit…
— Cine? Ce-aţi spus?
— Avem o convorbire radio aeriană pentru un domn Webb.
Sunteţi cumva domnul Webb?
— Da.
Imaginea a tot ce-l înconjura se sfărâmă dintr-o dată în mii de
bucăţi, ca o oglindă, fiecare în parte provocându-i un chin cumplit.
— David!
— Marie?
— Nu intra în panică, iubitule! Mă auzi, nu intra în panică!
Vocea ei răzbătea printre paraziţii emisiei; încerca să nu ţipe dar
nu reuşea.
— Eşti teafără? Biletul spunea că eşti rănită!
— N-am nimic. Câteva zgârieturi, atâta tot.
— Unde eşti?
— Deasupra oceanului. Însă sunt sigură că o să afli mai multe
de la ei. Eu nu ştiu; m-au drogat.
— Oh, Iisuse! Nu mai suport! Te-au răpit!
— Adună-te, David. Eu ştiu cât îţi e de greu, ei nu. Înţelegi ce
vreau să spun? Ei nu ştiu!
Marie îi trimitea un mesaj codificat; nu era greu de descifrat.
Trebuia să fie din nou omul pe care-l ura. Trebuia, să redevină
Jason Bourne, asasinul care trăia sub înfăţişarea lui David Webb.
— În regulă. Da, în regulă. Aproape că înnebunisem!

82
 — Vocea îţi este amplificată.
— Bineînţeles.
— Mă lasă să vorbesc cu tine ca să ştii că sunt în viaţă.
— Ţi-au făcut vreun rău?
— Nu intenţionat.
— Ce dracu înseamnă „zgârieturile”?
— M-am zbătut. M-am bătut cu ei. Şi ştii că am ceva forţă.
— Oh, Dumnezeule…
— David, te rog! Nu-i lăsa să-ţi facă una ca asta!
— Mie? Poate ţie!
— Ştiu, iubitule. Cred că încearcă să te testeze, înţelegi?
Din nou mesajul. Trebuia să fie Jason Bourne pentru amândoi –
pentru vieţile amândurora.
— Bine. Da, în regulă, spuse David coborându-şi vocea,
încercând să se stăpânească.
— Când s-a întâmplat? întrebă el.
— Azi dimineaţă, cam la o oră după ce ai plecat.
— Azi dimineaţă? Cum?
— Au sunat la uşă. Doi bărbaţi…
— Cine?
— Îmi dau voie să spun că sunt din Orientul îndepărtat. De
fapt, nici nu ştiu mai mult decât atâta. Mi-au cerut să-i urmez şi
am refuzat. Am alergat în bucătărie şi am văzut un cuţit, l-am
înfipt cuţitul unuia dintre ei în mână.
— Amprenta mâinii de pe uşă…
— Nu înţeleg.
— N-are importanţă.
— Cineva vrea să vorbească cu tine, David. Ascultă-l, dar nu cu
mânie – nu pornit împotriva lui – pricepi?
— Foarte bine. Da, pricep.
Vocea se făcu auzită pe fir. Era şovăielnică dar clară. Omul
vorbea o engleză aproape perfectă, probabil învăţase limba de la un
englez, sau de la cineva care trăise în Anglia. Oricum, era evident
orientală: accentul, din partea de sud a Chinei, intonaţia, vocalele
scurte şi consoanele tăioase, tipic cantoneze.
— Nu intenţionăm să-i facem vreun rău soţiei dumneavoastră,
domnule Webb, dar dacă este necesar, nu vom putea evita acest
lucru.
— N-aş face asta, dacă aş fi în locul vostru, răspunse David cu
răceală.
— Vorbeşte Jason Bourne?

83
 — Chiar el.
— Asumarea este primul pas în înţelegerea noastră.
— Ce înţelegere?
— I-aţi răpit cuiva un lucru de mare valoare.
— Şi voi mi-aţi răpit un lucru de mare valoare.
— Dar care trăieşte…
— Şi ar fi bine s-o facă în continuare.
— Cealaltă persoană este moartă. Dumneavoastră aţi ucis-o.
— Sunteţi sigur?
Bourne nu recunoştea decât dacă era în interesul lui să o facă.
— Suntem foarte siguri.
— Ce dovadă aveţi?
— Aţi fost văzut. Un bărbat înalt, ascuns în umbră, gonind pe
coridoarele hotelului şi pe scările de incendiu cu mişcări de pisică
sălbatică.
— Deci, n-am fost văzut cu adevărat, nu-i aşa? Nici n-aş fi
putut fi. Mă aflam la mii de kilometri depărtare.
Bourne îşi lăsa întotdeauna o portiţă de scăpare.
— În acest secol al vitezei în care trăim, ce mai contează
distanţa? Orientalul făcu o pauză, apoi adăugă tăios:
— V-aţi anulat contractele pentru o perioadă de cinci zile acum
două săptămâni şi jumătate.
— Şi dacă v-aş spune că am fost la Boston la un simpozion pe
tema studiului dinastiilor Sung şi Yuan, ceva foarte obişnuit în
munca mea…
— Sunt surprins – interveni bărbatul, curtenitor – că Jason
Bourne poate oferi o asemenea scuză puerilă.
Nu vroise să meargă atunci la Boston. Simpozionul nu avea nici
o legătură cu subiectul prelegerilor lui, însă i se ceruse oficial să
participe. Cererea venise de la Washington, din partea Programului
de Schimburi Culturale prin intermediul Catedrei de Studii
Orientale a universităţii. Iisuse! Nici un amănunt nu fusese scăpat
din vedere.
— Scuză pentru ce?
— Pentru a vă fi aflat acolo unde de fapt nu aţi fost. Mulţimi
amestecându-se printre exponate, anumiţi oameni plătiţi ca să
jure că aţi fost acolo.
— E ridicol, ca să nu spun că ar fi o treabă de amator. Eu nu-i
plătesc pe alţii.
— Dumneavoastră aţi fost acela care a fost plătit.
— Eu? Cum anume?

84
 — Prin intermediul aceleaşi bănci de care v-aţi folosit şi altă
dată. La Zurich. Banca Gemeinschaft din Zurich – cea de pe
Bahnhofstrasse, desigur.
— Ciudat, n-am primit nici un extras de cont, spuse David,
ascultând atent.
— Pe vremea când eraţi Jason Bourne în Europa, nu aveaţi
nevoie de aşa ceva, deoarece deţineaţi un cont trei – zero – cel mai
secret, ceea ce în Elveţia înseamnă top – secret. Dar noi am găsit
copia unui transfer către Gemeinschaft printre hârtiile unui individ
– mort, desigur.
— Desigur. Dar nu omul pe care se presupune că l-am omorât
eu.
— Nu, bineînţeles. Ci acela a dat ordin ca individul respectiv să
fie omorât, împreună cu un lucru scump patronului meu.
— Un lucru scump e un trofeu, nu-i aşa?
— Amândouă se câştigă, domnule Bourne. Destul cu vorbăria.
Dumneavoastră sunteţi dumneavoastră. Plecaţi cât se poate de
repede şi îndreptaţi-vă spre Kowloon, la Hotelul Regent.
Înregistraţi-vă sub ce nume doriţi, dar cereţi apartamentul 6 – 9 –
0 – spuneţi că v-a fost rezervat.
— Cât se poate de convenabil. Propriile mele camere.
— Asta vă va scuti de o pierdere inutilă de timp.
— În schimb, îmi va lua ceva timp să îmi rezolv problemele aici.
— Suntem siguri că nu veţi declanşa vreo alarmă şi că veţi face
treaba cât se poate de repede. Fiţi aici până la sfârşitul săptămânii.
— Contaţi pe amândouă. Daţi-mi-o din nou pe soţia mea.
— Regret, însă nu pot.
— Pentru numele lui Dumnezeu, puteţi asculta tot ceea ce
vorbim!
— Veţi vorbi cu ea când veţi ajunge în Kowloon.
Urmă un declic repetat şi nu se mai auzi nimic pe linie în afară
de paraziţii emisiei. David închise telefonul, forţa cu care strânsese
receptorul lăsându-i un cârcel dureros între degetul mare şi
arătător. Îşi descleştă pumnul şi îşi scutură violent mâna. Se
bucura că durerea îl readucea la realitate, treptat. Apoi îşi apucă
mâna dreaptă cu cea stângă şi ţinând-o nemişcată, îşi presă
degetul mare în locul unde îl apucase cârcelul, după care, în timp
ce urmărea cum i se destind degetele, se gândea la ce trebuia să
facă, fără să piardă un singur minut cu toate acele esenţiale
lucruri neînsemnate. Trebuia să-l găsească imediat la Washington
pe Conklin, ticălosul care încercase să-l omoare ziua în amiaza

85
mare pe strada 71 din New York. Alex, beat sau treaz, nu făcea nici
o deosebire între orele zilei şi cele ale nopţii, după cum nici
operaţiunile pe care le cunoştea prea bine, nu ţineau seamă de
noapte sau de zi, fiindcă în munca lui ele nu existau. Nu exista
decât lumina tuburilor de neon din birourile care nu se închideau
niciodată. Dacă va fi nevoie, îl va strânge de gât pe Alexander
Conklin, până când sângele îi va ţâşni prin ochii ăia de şobolan; va
afla tot ceea ce va trebui să afle, fiindcă Conklin era singurul care
putea obţine informaţiile de care avea nevoie.
Webb se sculă şovăielnic de pe scaun şi, ieşind din birou, se
duse în bucătărie unde îşi turnă ceva tare, fericit că, deşi mâna
încă îi mai tremura, o făcea mult mai puţin ca înainte.
Pentru unele din sarcini putea delega pe altcineva.
Jason Bourne nu făcea asta niciodată, dar el era încă David
Webb şi se găseau câţiva oameni în universitate în care putea să
aibă deplină încredere – desigur nu spunându-le adevărul, ci o
minciună bine formulată. Când se întoarse în biroul său, la
telefon, se hotărâse deja asupra celui care-i va folosi drept
intermediar. „Intermediar” – pentru numele lui Dumnezeu! Un
cuvânt din trecut pe care credea că fusese îndreptăţit să-l uite. Dar
tânărul va face ce-i cere, iar lucrarea sa de diplomă avea să fie
notată de profesorul David Webb.
Profită de orice atu; foloseşte-te de el ca să provoci frica sau să
trezeşti mila, indiferent că e vorba de bezna cea mai adâncă sau de
lumina orbitoare.
— Alo, James? David Webb la telefon.
— Vă salut, domnule Webb. Ce-am zbârcit?
— N-ai zbârcit nimic, Jim; trebuie neapărat să te rog ceva.
Lucrurile s-au precipitat în jurul meu şi aş avea nevoie de ajutor.
Crezi că poţi să mi-l dai? Va lua ceva timp.
— Spuneţi.
— Ei bine, între noi fie vorba – şi ţi-aş fi recunoscător dacă ar
rămâne doar între noi – trebuie să lipsesc pentru o săptămână,
poate chiar două şi vreau să-i telefonez celor de sus să le sugerez
că ai putea să-mi ţii locul. Nu e nici o problemă pentru tine;
răsturnarea de la putere a lui Manchu şi acordurile chino-ruse,
care sună foarte familiar astăzi.
— 1900 până pe la 1912, spuse candidatul la diplomă stăpân pe
sine.
— Poţi să te mai uiţi peste texte. Nu uita de japonezi, de portul
Arthur şi de bătrânul Teddy Roosevelt; pui totul în ordine şi faci

86
nişte paralele, asta fac şi eu.
— Se poate. Se face. Cum rămâne pentru mâine?
— Trebuie să plec la noapte, Jim; soţia mea e deja pe drum. Ai
un creion?
— Da.
— Te rog să te duci la difuzarea presei şi la poştă şi să le spui să
păstreze totul – semnează tu tot ce trebuie. Apoi suna la agenţia
Scully în oraş şi discută cu Jack sau cu Adele. Spune-le să…
Candidatul era recrutat. Următorul telefon fu mult mai uşor
decât se aşteptase. În onoarea lui însuşi, preşedintele universităţii
dădea o recepţie la reşedinţa proprie şi era cu mult mai interesat
de discursul care îl aştepta decât la o neaşteptată sau neobişnuită
– plecare a unui profesor – asociat.
— Căutaţi-l pe domnul decan, vă rog domnule… Webb… Eu n-
am timp să mă ocup de asta acum. Eu trebuie să mă ocup de
strângerea de fonduri, fir-ar să fie!
Cu decanul nu fu chiar aşa uşor.
— David, e cumva vreo legătură cu oamenii care-ţi dădeau
târcoale săptămâna trecută? Vreau să spun, prietene, că sunt
unul dintre puţinii de aici care ştiu că ai fost implicat în nişte
afaceri foarte secrete cu cei de la Washington.
— Nimic de felul ăsta, Doug. Aia a fost o prostie de la bun
început; asta nu e. Fratele meu a fost serios accidentat, maşina lui
e complet distrusă. Trebuie neapărat să plec la Paris pentru câteva
zile, poate o săptămână. Asta e tot.
— Am fost şi eu la Paris acum doi ani. Şoferii sunt nebuni de
legat.
— Nu mai rău decât cei din Boston, Doug şi nici pe departe ca
cei din Cairo.
— Ştiu eu, cred că pot să aranjez. O săptămână nu înseamnă o
eternitate şi Johnson a lipsit aproape o lună cu pneumonia lui…
— Am aranjat deja – cu aprobarea ta, desigur. Jim Crowther,
care vrea să-şi ia diploma îmi va ţine locul. E vorba de material pe
care-l cunoaşte şi va face treabă bună.
— Oh, da. Crowther, un tânăr foarte deştept, în ciuda bărbii.
Niciodată nu am avut încredere în bărboşi, dar asta mi se trage din
anii ’60.
— Lasă-ţi barbă. Îţi va dispărea neîncrederea.
— Mă fac că n-am auzit. Dar eşti sigur că treaba asta n-are
nimic de-a face cu indivizii de la Departamentul de Stat? Trebuie
să-mi dai mai multe amănunte, David. Cum îl cheamă pe fratele

87
tău? La ce spital din Paris se află?
— Nu ştiu spitalul, dar poate Marie îl ştie; ea a plecat azi-
dimineaţă. La revedere, Doug. Îţi telefonez mâine sau poimâine.
Trebuie să ajung la aeroportul Logan din Boston.
— David?
— Da.
— De ce am senzaţia că n-ai fost complet sincer cu mine?
Webb îşi aduse aminte.
— Pentru că n-am mai fost pus niciodată în situaţia asta, spuse
el. Să cer o favoare unui prieten din pricina cuiva la care nici nu
vreau să mă gândesc.
Apoi David întrerupse convorbirea.
*
* *
Zborul de la Boston către Washington fu înnebunitor din cauza
unui profesor „fosilizat” de pedanterie care îşi avea locul în avion
alături de David. Vocea bărbatului era foarte iritantă şi cu toate că
David aproape nu dădea nici o atenţie discursului, acesta o ţinu
tot aşa până la sfârşitul călătoriei. Când aterizară la aeroportul
naţional din Washington, profesorul recunoscu adevărul.
— Am fost plicticos ştiu, dar vă rog să nu mi-o luaţi în nume de
rău. Mi-e o frică grozavă de călătoriile cu avionul şi pentru ca să
îmi mai dispară teama, vorbesc tot timpul. Penibil, nu-i aşa?
— Deloc, dar de ce n-aţi spus aşa de la început? Nu e nici o
crimă.
— Probabil din cauza fricii de ridicol.
— Îmi voi aminti de aceasta data viitoare când voi sta lângă
cineva asemeni dumneavoastră.
Webb zâmbi.
— Probabil voi putea chiar să-i fiu de folos.
— Sunteţi foarte amabil. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte
mult.
— Pentru puţin.
David îşi recuperă geamantanul de pe bandă şi ieşi din aeroport
căutând un taxi, enervat că acestea nu luau persoane singure,
neînsoţite şi insistau ca doi sau mai mulţi pasageri ce mergeau în
aceeaşi direcţie să le ocupe. Însoţitoarea sa fu o femeie, o femeie
foarte atrăgătoare ce folosea direct gesturile împreună cu nişte
priviri rugătoare. Pentru el nu avea nici un sens aşa ca îi dădu de
înţeles să nu spere în schimb îi mulţumi pentru că îl dusese
primul la destinaţie.

88
 David îşi luă o cameră la hotelul Jefferson, pe strada Nr. 16,
sub o identitate falsă, inventată pe moment. Hotelul fusese ales cu
grijă; se afla la o mică distanţă de apartamentul lui Conklin,
acelaşi în care ofiţerul C.I.A. locuise aproape 20 de ani când nu era
plecat în teren. Era o adresă pe care David avusese grijă să o
obţină înainte de a părăsi Virginia – din nou instinctul, acea
neîncredere viscerală. Avea şi un număr de telefon, însă ştia că
nu-i va fi de folos; nu putea să-i telefoneze lui Conklin. Fostul
strateg şi-ar fi pregătit apărarea, mai mult mental decât fizic, iar
Webb dorea să-l ia pe nepregătite. Va apărea din senin,
revendicând o datorie care trebuia achitată.
David se uită la ceas; era douăsprezece fără zece noaptea, un
moment ca oricare altul, sau chiar mai bun decât altele. Se spălă,
îşi schimbă cămaşa şi, în cele din urmă, scoase una dintre cele
două arme demontate din geanta groasă, căptuşită cu folie
metalizată pe care o ţinuse în geamantan. Asamblă arma la loc,
testă mecanismul de tragere şi-i puse încărcătorul. Îşi întinse
mâna care ţinea arma şi o studie, satisfăcut că nu observă nici un
tremur. Cu opt ore în urmă nu ar fi crezut că poate ţine o armă în
mână, de teamă să nu se descarce. Asta însă cu opt ore în urmă,
nu acum. Acum o simţea confortabil, o bucată din el, o prelungire
a lui Jason Bourne.
Ieşi din hotel şi o apucă în jos pe strada Nr. 16, luând-o la
dreapta, la primul colţ şi studiind numerele de pe clădirile vechi,
foarte vechi, care-i aminteau de construcţiile din cărămidă din
partea estică, a oraşului New York. Era o logică curioasă în această
observaţie, ţinând seama de rolul pe care-l jucase Conklin în
proiectul Treadstone, gândi el. Casa Treadstone de pe strada 71
din Manhattan, era de cărămidă şi avea o configuraţie ciudată, cu
ferestrele de sus colorate într-o nuanţă de bleu. O vedea clar şi
auzea vocile atât de desluşit, fără să-i pătrundă cu adevărat
sensul; uzina în care se născuse Jason Bourne:
— Fă-o din nou!
— Al cui e chipul ăsta?
— Care-i este trecutul? Metodele?
— Greşit! Greşeşti! Ia-o de la capăt!
— Cine e acesta? Care este legătura cu Carlos?
— Fir-ar al dracului, gândeşte! Nu-ţi poţi permite să greşeşti.
O clădire de cărămidă. Unde se născuse celălalt ins din el, cel
de care avea atâta nevoie acum. Iată şi apartamentul lui Conklin.
Stătea la etajul II, cu faţa la stradă. Luminile erau aprinse; Alex

89
era acasă şi era treaz. Webb traversă strada, conştient de burniţa
care umpluse brusc atmosfera, făcând ca lumina felinarelor să
devină neclară, răspândindu-se în halouri dedesubtul lămpilor
tremurânde. Urcă scările şi deschise uşa micului foaier; intră şi
studie numele de pe cutiile poştale ale celor şase apartamente. Sub
fiecare era plasat un interfon cu ajutorul căruia vizitatorul se
anunţa.
Nu avea timp să inventeze ceva complicat. Dacă verdictul lui
Panov era exact, vocea lui va fi suficientă. Apăsă pe butonul de la
apartamentul lui Conklin şi aşteptă; răspunsul veni după aproape
un minut.
— Da? Cine-i acolo?
— Harry Babcock, spuse David păstrând accentul sudic al
acestuia, puţin exagerat. Trebuie neapărat să te văd, Alex.
— Harry? Ce dracu? Sigur, sigur, urcă!
Interfonul bâzâi cu o scurtă întrerupere – un deget ezitant.
David intră şi o luă la fugă pe scara strâmtă către etajul 1,
sperând să ajungă lângă uşă când Conklin va deschide. Ajunse cu
mai puţin de o secundă înainte ca Alex, cu ochii tulburi, să
deschidă uşa şi să înceapă apoi să urle. Webb se năpusti înăuntru
acoperindu-i faţa cu o mână, cu cealaltă răsucindu-i braţul şi izbi
uşa la loc, cu piciorul.
Nu-şi aducea aminte de când nu mai atacase fizic pe cineva. Ar
fi trebuit să se simtă ciudat, sau penibil, dar nu simţea nimic
deosebit. Totul era perfect normal. O, Dumnezeule!
— Am să-mi iau mâna, Alex, dar dacă îţi ridici vocea o pun la
loc. Şi nu vei scăpa cu viaţa, e clar?
David îşi îndepărtă mâna, smucind capul lui Conklin înspre el.
— Ce surpriză, spuse agentul C.I.A., tuşind şi clătinându-se
şchiopătat, de îndată ce fu eliberat. Asta cere ceva de băut.
— Presupun că ăsta îţi e regimul permanent.
— Suntem ce suntem, răspunse Conklin, apucând stângaci un
pahar gol de pe o măsuţă din faţa unei canapele largi, uzate.
Merse cu el spre un bar acoperit cu aramă sprijinit de perete,
unde stăteau aşezate într-un rând sticle identice de whisky. Fără
ingrediente, fără apă, doar o găletuşă pentru gheată; nu era un bar
pentru oaspeţi. Era pentru gazdă – metalul strălucitor indicând o
extravaganţă pe care locatarul şi-o putea permite. Restul
sufrageriei nu era din aceiaşi categorie. Barul de aramă era o
declaraţie de intenţie.
— Cărui fapt – continuă Conklin, turnându-şi un pahar – îi

90
datorez această dubioasă plăcere? Ai refuzat să mă primeşti în
Virginia – ai jurat să mă omori, nu poţi nega asta. Aşa ai spus. Mă
omori daca intru pe uşă, asta ai spus.
— Eşti beat.
— Probabil. Dar, aşa sunt de obicei în jurul acestei ore. Vrei să
începi cu morala? N-o să aibă nici un efect, dar încearcă dacă
doreşti.
— Eşti bolnav.
— Nu, sunt beat, aşa ai spus. Mă repet cumva?
— Până la plictiseală.
— Îmi pare rău.
Conklin puse la loc sticla, luă câteva înghiţituri din pahar şi se
uită la Webb.
— N-am fost eu cel care a intrat pe uşa ta, tu ai venit la mine.
Dar presupun că asta nu contează. Ai venit aici să-ţi duci la bun
sfârşit ameninţarea, să-ţi îndeplineşti profeţia, să îndrepţi greşelile
trecutului, sau cum mai vrei să-i zici? Mă îndoiesc că umflătura
aceea destul de evidentă de sub haina ta este o sticlă de whisky.
— Nu mai am o dorinţă copleşitoare să te văd mort, dar, da, s-ar
putea să te şi ucid. Ai putea provoca dorinţa aceea foarte uşor.
— Fascinant. Cum aş putea să fac asta?
— Nedându-mi ce-mi trebuie, lucruri de care tu poţi să-mi faci
rost.
— Trebuie să ştii tu ceva ce eu nu ştiu.
— Ştiu că ţi-ai pierdut 20 de ani în operaţiuni mai mult sau mai
puţin murdare şi că le ştii ca pe buzunarele tale.
— Istorii trecute, mormăi Conklin, sorbind din băutură.
— Ce pot fi reînviate. Spre deosebire de mine, memoria ta este
intactă. A mea este limitată, a ta nu. Am nevoie de informaţii, de
răspunsuri la întrebări.
— La ce? Pentru ce?
— Mi-au răpit soţia, spuse David simplu, pe un ton limpede ca
gheaţa. Au luat-o pe Marie de lângă mine.
Conklin clipi şi pleoapele îi acoperiră ochii goi.
— Mai spune o dată. Cred că nu am auzit bine.
— Ai auzit foarte bine! Iar voi, nenorociţilor, vă ascundeţi
undeva în spatele acestui scenariu putred!
— Nu eu! N-aş îndrăzni – n-aş putea! Ce dracu’ spui acolo?
Marie a fost răpită?
— Se află acum într-un avion deasupra Pacificului. Iar eu
trebuie s-o urmez. Trebuie să plec în Kowloon.

91
 — Eşti nebun! Ai înnebunit de tot!
— Ascultă-mă, Alex. Ascultă atent la tot ce-ţi spun.
Din nou cuvintele i se scurseră de pe buze, dar acum cu un
calm pe care nu fusese capabil să şi-l impună în discuţia cu Morris
Panov. Conklin, beat fiind, avea o percepţie mai acută asupra
faptelor decât cei mai treji oameni din Lumea informaţiilor secrete,
era capabil să înţeleagă şi Webb nu-şi putea permite goluri în
relatare; trebuia să fie clar de la început, din momentul când
vorbise cu Marie la telefon din sala de gimnastică şi a auzit-o,
spunând: „David, vino acasă. E aici cineva pe care trebuie să-l vezi
neapărat. Repede, iubitule!”
În timp ce el vorbea, Conklin şchiopăta clătinându-se prin
cameră până la canapea pe care se aşeză fără să-şi Ia ochii de pe
chipul lui Webb. Când David termină menţionând hotelul din
vecinătate, Alex scutură din cap şi se întinse după băutură.
— Ciudat, spuse el după un timp de tăcere şi de concentrare
intensă în care se luptase cu norii de alcool; apoi puse paharul jos
şi urmă: Este ca şi cum o schemă regizată ar fi scăpat de sub
control.
— A scăpat?
— A ieşit de sub control.
— Cum?
— Nu ştiu, continuă fostul tactician, împleticindu-se uşor,
încercând să nu amestece cuvintele. Ţi se dă un scenariu despre
care nu se ştie dacă e sau nu real, apoi ţintele se schimbă – pentru
tine, ţinta e soţia ta – şi începe jocul. Reacţiile tale sunt previzibile
dar, când pomeneşti de Meduza eşti ameninţat că dacă insişti, ai
să te arzi.
— Asta e uşor de prevăzut.
— Dar ăsta nu este modul cel mai potrivit de a racola pe cineva.
Dintr-odată, nevasta este în mijlocul acestui joc sinistru şi
Meduza, pericolul cel mai grav. Cineva a calculat greşit. Ceva a
deviat de la schemă, ceva s-a întâmplat.
— Ai ce ţi-a mai rămas din noaptea asta şi ziua de mâine pentru
a-mi da câteva răspunsuri. La ora 7 p.m. iau avionul spre Hong
Kong.
Conklin se aplecă scuturându-şi capul uşor şi, cu mâna dreaptă
tremurândă, apucă din nou paharul cu whisky.
— Ai greşit adresa, spuse el, înghiţind. Credeam că ştii, fiindcă
ai făcut-o mică aluzie la drojdie. Nu-ţi pot fi de nici un folos. Nu
mai sunt în actualitate, sunt aruncat la coşul de gunoi. Nimeni nu

92
îmi mai spune nimic şi de ce ar face-o? Sunt o epavă, Webb.
Nimeni nu vrea să mai aibă de-a face cu mine. Sunt complet izolat.
Un singur pas în plus şi voi fi beyond salvage4 – presupun că
expresia ţi-e bine întipărită în mintea aia bolnavă pe care o mai ai.
— Da, într-adevăr. „Ucideţi-l. Ştie prea multe”.
— Poate chiar vrei să mă împingi până acolo, nu-i aşa? Îndoapă-
l bine, fă-l să reînvie Meduza, ca să-l cureţe chiar ai lui.
— Tu, m-ai condamnat pe mine, spuse David, scoţându-şi
pistolul din tocul de sub haină.
— Da, am făcut-o, aprobă Conklin dând din cap şi privind
înspre armă. Pentru că îl cunoşteam pe Delta şi în ce mă privea,
totul era posibil. Te văzusem în acţiune. Dumnezeule, i-ai zburat
creierii unui om, unuia dintre ai tăi, în Tam Quan, deoarece
credeai – nu ştiai, credeai – că transmitea informaţii radio în Ho
Chu Minh! Fără acuzare, fără apărare pur şi simplu, execuţie
rapidă în junglă. S-a dovedit după aia că avuseseşi dreptate, dar la
fel de bine s-ar fi putut să fi greşit! L-ai fi putut aduce înapoi la
bază; am fi putut afla multe lucruri, dar nu, Delta nu procedase
astfel! El se conducea după propriile sale reguli. Şi, puteam foarte
uşor să cred că eşti în stare să trădezi, atunci, în Zurich!
— Nu-mi amintesc exact evenimentele de atunci din Tam Quan,
dar alţii şi le-au amintit, spuse David cu furie potolită. A trebuit să
scot – de-acolo nouă oameni – nu mai era spaţiu şi pentru al
zecelea care fie ne-ar fi încetinit mersul, fie ar fi zbughit-o,
trădându-ne poziţiile.
— Bun! Regulile tale. Eşti inventiv, iar situaţiile sunt
asemănătoare. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu apeşi pe
trăgaciul ăla odată! Ţi-am spus şi atunci în Paris s-o faci!
Respirând, Conklin se opri şi îşi ridică ochii injectaţi înspre
Webb; continuă într-o şoaptă văicăreaţă.
— Te-am îndemnat atunci şi te mai îndemn şi acum; Scoate-mă
tu din joc! N-am curajul să o fac singur.
— Am fost prieteni, Alex! ţipă David. Ai fost oaspete în casa
noastră! Ai mâncat cu noi la masă şi te-ai jucat cu copiii! Ai înotat
cu ei în râu.
Oh, Dumnezeule! Totul îi revenea din nou în minte. Imagini,
chipuri. Oh, Iisuse Christoase, chipurile, cadavrele plutind pe apă
printre pete de sânge. Controlează-te! Respinge totul! Chiar acum.
Acum!
4
Tradus mot-a-mot înseamnă „dincolo de salvare”, dar în text are
sensul de condamnat la moarte, fără şanse de scăpare.

93
 — Asta s-a întâmplat cândva, în altă ţară. David. Şi apoi, cred
că nu vrei să auzi şi restul frazei.
— „Şi apoi, ea e moartă”. Nu, aş prefera să nu mai aud nimic.
— Indiferent de orice altceva, spuse Conklin răguşit, luând o
gură zdravănă de whisky, suntem amândoi nişte erudiţi, nu-i aşa?
Nu pot să te ajut cu nimic.
— Ba da, poţi. Şi o vei face!
— Las-o baltă! N-am cum!
— Sunt mulţi cei care au datorii la tine. Cere-le să şi le
plătească. Fiindcă şi eu ţi-o cer ţie.
— Îmi pare rău. Pot să apeşi pe trăgaciul ăla când doreşti, dar
dacă nu o faci, nu o să mă osândesc singur la moarte şi nici nu o
să renunţ la ce mi se cuvine, în mod legitim. Dacă îmi este permis
să rămân în viaţă, intenţionez să mă bucur de ea. Mi s-a luat
destul. Vreau câte ceva înapoi.
Ofiţerul C.I.A. se ridică de pe canapea şi traversă şchiopătând
camera îndreptându-se spre bar. Şchiopătatul său devenise mult
mai pronunţat de cât îşi amintea Webb. Piciorul drept nu era mai
mult decât un ciot implantat, târât strâmb de-a lungul podelei, cu
un efort evident dureros.
— Piciorul e mai rău, nu-i aşa? întrebă David scurt.
— O să supravieţuiesc.
— Şi vei şi muri cu el, spuse Webb ridicându-şi automatul.
Pentru că nu pot trăi fără soţia mea, iar tu nu dai doi bani. Ştii
oare ce înseamnă asta pentru mine, Alex? După tot ce ne-ai făcut
amândurora, toate minciunile, toate capcanele, asasinii plătiţi să
ne omoare.
— Pe tine! întrerupse Conklin, umplându-şi paharul şi privind
la armă. Nu pe ea!
— Omorând pe unul din noi, ne-ai fi omorât pe amândoi, dar tu
nu poţi înţelege asta.
— N-am avut norocul.
— Nu te-a lăsat autocompătimirea ta detestabilă! Nu vrei decât
să te bălăceşti în ea de unul singur şi laşi alcoolul să gândească în
locul tău. „Fără mina aia blestemată ar fi fost Directorul sau
Călugărul sau Vulpea Cenuşie – agentul Angleton al anilor ’80”.
Eşti patetic. Îţi ai viaţa ta, mintea ta.
— Iisuse, ia-mi-le! Trage! Apasă pe trăgaciul ăla blestemat dar
lasă-mi şi mie ceva! Conklin sorbi dintr-o înghiţitură toată
băutura; urmă o tuse încărcată, violentă, prelungită. După ce-i
trecu spasmul, îşi îndreptă din nou privirea spre David, cu ochii

94
umezi şi venele umflate.
— Crezi că nu aş încerca să te ajut, dacă aş putea,
nemernicule? şopti el răguşit. Crezi că-mi convine existenţa asta
raţională în care mă complac? Tu eşti cel greu de cap, tu eşti cel
încăpăţânat, David. Nu înţelegi, nu-i aşa?
Agentul C.I.A. ţinea paharul în faţa lui cu două degete. Îl lăsă să
cadă pe podeaua tare de lemn. Paharul se sparse, cioburile se
răspândiră în toate direcţiile. Apoi spuse, cu voce ascuţită, în timp
ce dedesubtul ochilor înlăcrimaţi, un zâmbet trist îi apăru în colţul
buzelor.
— N-aş mai suporta un alt eşec, prietene. Şi aş da greş crede-
mă. V-aş omorî pe amândoi şi nu cred că aş mai putea trăi după
aceea.
Webb lăsă arma în jos.
— Cu ceea ce ai în cap şi cu ceea ce ai învăţat, nu. În orice caz,
îmi voi încerca şansele; opţiunile îmi sunt limitate şi eu te aleg pe
tine. Ca să fiu sincer, nici nu cunosc pe altcineva. Deasemeni am
câteva idei, poate chiar un plan, dar trebuie neapărat pus la punct
cât mai repede.
— A, da? Conklin se sprijini de bar căutându-şi echilibrul.
— Pot să fac o cafea, Alex?

95
 CAPITOLUL 7
Cafeaua fără zahăr îl trezi pe Conklin, dar şi mai tare îl trezi
încrederea lui David în el. Fostul Jason Bourne privea cu respect
darurile fostului lui duşman de moarte şi i-o şi spusese. Au
discutat până la patru dimineaţa, punând la punct amănuntele
unei strategii, bazându-se pe fapte concrete, dar trecând mult mai
departe. În timp ce efectul alcoolului scădea, creierul lui Conklin
începu să lucreze, dând formă planului vag al lui David. Percepu
fundamentul solid al abordării lui Webb şi îi dădu o formă.
— Ceea ce mi-ai povestit descrie o situaţie de criză bazată pe
răpirea Mariei, care apoi a scăpat de sub control. Dar, precum ai
spus, trebuie să acţionăm foarte repede, lovind dur fără nici un fel
de ezitare.
— Foloseşte întregul adevăr mai întâi, întrerupse Webb, iute.
Am dat buzna aici ameninţând că te voi ucide. Am adus acuzaţii
bazate pe lucruri care s-au întâmplat – pornind de la scenariul lui
McAllister şi până la declaraţia lui Babcock care a spus că vor
trimite o echipă specială să mă găsească şi vocea aceea de gheaţă,
cu accent englezesc, care mi-a spus, să nu mai pomenesc de
Meduza, sau mă vor declara nebun şi mă vor trimite într-un
ospiciu. Nimic din toate acestea nu poate fi negat. S-au întâmplat
şi am de gând să dau în vileag totul, inclusiv Meduza.
— Atunci ne bălăcim într-o mare de minciuni, spuse Conklin,
turnându-şi puţină cafea. O fisură a unui scenariu, atât de bine
pus la punct, care pune orice şi pe oricine într-o situaţie diametral
opusă celei reale.
— Ca de pildă?
— Nu ştiu încă. Trebuie să ne gândim. Trebuie să fie ceva total
neaşteptat, ceva care îi va încurca pe strategi, oricine ar fi aceştia,
pentru că intuiţia îmi spune că undeva au pierdut controlul. Şi,
dacă am dreptate, unul dintre ei va trebui să ia legătura cu
altcineva.
— Atunci, deschide-ţi agenda, insistă David. Întoarce-o pe faţă
şi pe dos până găseşti cinci sau şase oameni care ar putea fi la
curent cu situaţia.
— Asta ar putea lua ore, chiar zile întregi obiectă agentul C.I.A.
Baricadele sunt ridicate şi ar trebui să fac cumva să le ocolesc. N-

96
avem timp pentru aşa ceva, tu nu ai timp.
— Trebuie să am timp! Începe acum!
— Există o cale mai bună, replică Alex. Panov ţi-a sugerat-o.
— Mo?
— Da. Înregistrările telefonice făcute la Departamentul de Stat,
imprimările oficiale.
— Imprimările? Webb uitase de ele, Conklin nu. În ce fel?
— Acolo este punctul de unde au început să-ţi creeze un nou
dosar. Voi găsi o altă versiune la cele spuse de tine, o variantă care
va smulge unele răspunsuri de la cineva anume. Aceasta dacă am
dreptate, dacă scenariul a deviat de la schema originară.
Imprimările sunt numai un instrument, ele indică, nu confirmă
realitatea. Însă personalul, responsabil pentru ele, va trebui să
reacţioneze dacă află că cineva a pătruns în reţea. Vor face treaba
în locul nostru. Dar avem nevoie de o minciună.
— Alex, spuse David, aplecându-se pe scaunul din faţa
canapelei uzate, cu câteva momente în urmă ai folosit termenul
„fisură”.
— Înseamnă pur şi simplu o scindare a scenariului, o rupere în
şablonul existent.
— Ştiu ce înseamnă, dar vreau să vorbesc de termenul propriu
aici. Nu scindare, ci „scăpare”. Au spus că sunt un caz patologic,
că sunt schizofrenic – aceasta înseamnă că am închipuiri, că
uneori spun adevărul iar alteori nu şi nu sunt capabil să fac
diferenţa între el şi minciună.
— Da, aşa au spus, aprobă Conklin. Unii dintre ei s-ar putea
să-şi creadă. Ei şi?
— De ce să nu speculăm acest avantaj, necunoscut lor? Să
anunţăm că Marie „a scăpat”. Că a luat deja legătura cu mine şi
suntem pe cale de a ne întâlni.
Alex se încruntă, apoi încet deschise larg ochii, cutele îi
dispărură.
— Perfect, spuse el încet. Dumnezeule, e perfect! Confuzia se va
răspândi ca o flacără într-o căpiţă de fân. Într-o operaţiune secretă
de acest gen numai două sau trei persoane cunosc toate detaliile.
Celorlalţi nu li se spune nimic. Iisuse, îţi dai seama? O răpire
aprobată oficial? S-ar putea ca unii, acolo sus, chiar să intre în
panică, să se ciocnească unii de alţii, încercând să-şi salveze pieile.
Foarte bine gândit, domnule Bourne.
Destul de ciudat pe Webb nu-l deranja remarca, o acceptă
automat.

97
 — Ascultă, spuse el, sculându-se. Suntem amândoi epuizaţi.
Ştim acum încotro mergem, aşa că hai să tragem un pui de somn
şi mai recapitulăm mâine dimineaţă. Şi tu şi eu am învăţat de-a
lungul anilor diferenţa dintre un pui de somn şi nimic.
— Te întorci la hotel? întrebă Conklin.
— Nici gând, replică David, uitându-se în jos la faţa palidă,
trasă a agentului C.I.A. Îmi trebuie doar o pătură. Mă aşez chiar
aici jos, în faţa barului.
— Ar fi trebuit să înveţi, de asemenea, când să nu te îngrijorezi
de unele lucruri, spuse Alex, ridicându-se de pe canapea şi
şchiopătând către un dulap de lângă micul foaier.
— Dacă acesta va fi cântecul meu de lebădă – într-un fel sau
altul – îl voi cânta cum ştiu mai bine.
Conklin se întoarse aducând o pătură şi o pernă, luate de pe un
raft al dulapului.
— Presupun că asta se cheamă premoniţie, dar ştii ce am făcut
aseară după ce m-am întors de la lucru?
— Bineînţeles. Printre altele am observat un pahar spart pe
parchet.
— Nu, vreau să spun înainte de asta.
— Ce?
— M-am oprit la un magazin şi am cumpărat o tonă de
mâncare. Friptură, ouă, lapte, chiar şi cleiul ăla care-l numesc ei
fulgi de ovăz. Vreau să spun, eu nu fac niciodată aşa ceva.
— Erai înfometat rău. Se întâmplă.
— Când mi se întâmplă, merg la restaurant.
— La ce încerci să ajungi?
— Culcă-te; canapeaua este destul de încăpătoare. Eu mă duc
să mănânc. Vreau să mai gândesc la ce avem de făcut. O să-mi fac
o friptură, poate şi câteva ouă.
— Ai nevoie de somn.
— Două ore, două ore şi jumătate îmi ajung. Pe urmă o să
mănânc nişte fulgi de ovăz.
*
* *
Alexander Conklin mergea de-a lungul coridorului de la etajul
patru al Departamentului de Stat, reducându-şi şchiopătatul prin
pură voinţă, dar sporindu-şi durerile. Ştia ce se întâmplase: avea o
problemă pe care dorea foarte mult să o rezolve corect, chiar
strălucit, dacă acest termen mai avea vreo însemnătate pentru el.
Alex îşi dădu seama că lunile întregi în care îşi torturase şi trup şi

98
spirit nu puteau fi uitate în câteva ore, dar ceva din lăuntrul lui îi
putea fi de ajutor. Era simţul său autoritar, împletit cu o mânie
îndreptăţită. Iisuse, ce ironie a soartei! Cu doar un an în urmă
voise să-l distrugă pe omul pe care îl numeau Jason Bourne; acum
totul se transformase într-o obsesie bruscă, crescândă, de a-l ajuta
pe David Webb, deoarece greşise încercând să-l ucidă pe Jason
Bourne. Aceasta ar putea fi condamnarea lui la moarte dar era un
risc pe care era normal să şi-l asume. Poate simţul etic nu produce
întotdeauna laşitate. Poate uneori, îl face pe om să se împace mai
bine cu sine însuşi.
Şi să arate mai bine, consideră el. Se forţase să meargă mai
mult decât ar fi trebuit, lăsând vântul rece al toamnei de pe străzi
să-i aducă în obraji o culoare pe care nu o mai avusese de ani.
Combinată cu un bărbierit îngrijit şi un costum cu dungi subţiri,
bine călcat, pe care nu-l mai purtase de luni întregi, mai seamănă
foarte puţin cu cel pe care îl găsise Webb în seara trecută. Restul
era actorie, ştia, în timp ce se apropia de uşile duble, sacrosancte,
ale şefului Securităţii interne din Departamentul de Stat.
Pierdu puţin timp cu formalităţile necesare şi chiar şi mai puţin
cu conversaţia banală la cererea lui Conklin – a se citi la ordinul
Agenţiei – secretarul părăsi încăperea şi-l lăsă faţă în faţă cu un
fost general de brigadă al Corpului 2 de Armată care conducea
acum serviciul de securitate internă. Alex luă iniţiativa încă de la
primele cuvinte.
— Nu mă aflu aici într-o misiune diplomatică, domnule general
– bănuiesc că sunteţi general, nu-i aşa?
— Da, mi se recunoaşte încă acest grad.
— Deci, nu intenţionez s-o iau pe ocolite, mă înţelegeţi?
— Ce înţeleg e că începi să nu-mi prea fii simpatic.
— Acest lucru, spuse Conklin, este ultimul care mă interesează.
Ceea ce mă interesează, în schimb, este un om pe nume David
Webb.
— Ce-i cu el?
— Cu el? Faptul că îi recunoaşteţi numele aşa de uşor nu este
deloc de bun augur. Ce se întâmplă aici, „generale”?
— Poate doreşti şi un megafon, sperietoare? spuse acesta scurt.
— Doresc răspunsuri, caporal – fiindcă asta sunteţi toţi pentru
noi.
— Scuteşte-mă, Conklin! Când te-ai anunţat cu aşa-zisa ta
urgenţă şi cu verificarea telefonică, mi-am făcut şi eu verificările
mele. Acea renumită reputaţie a dumitale este foarte şubredă în

99
prezent şi folosesc termenul la propriu. Eşti un beţivan, o fantomă.
Nu se face nici un secret din asta. Aşa că ai mai puţin de un minut
să spui ce vrei, înainte să te dau afară. Alege: liftul sau fereastra.
Alex luase în considerare posibilitatea că ştirea despre beţiile lui
să fi fost „telegrafiată”. Privi drept la şeful securităţii interne şi-i
vorbi linişti, oarecum înţelegător.
— Generale, voi răspunde acestei acuzaţii cu o singură frază, iar
dacă vreodată va ajunge la cine trebuie, voi şti de unde provine şi
va şti şi Agenţia.
Conklin făcu o pauză, aţintindu-l cu o privire limpede
pătrunzătoare.
— Imaginea noastră este, adesea, aşa cum vrem noi să fie, din
motive despre care nu putem discuta. Sunt sigur că înţelegeţi ce
vreau să spun.
Cel de la Departamentul de Stat păru că aprobă fără voie cele
spuse de Alex:
— Dumnezeule! spuse el moale. Şi noi dădeam referinţe proaste
celor care erau trimişi la Berlin.
— Deseori la sugestia noastră, aprobă Conklin, dând din cap. Şi
cu asta am încheiat subiectul.
— Da, da, desigur. Nu eram la curent, dar pot să-ţi spun că
imaginea e foarte veridică. Unul dintre directorii voştri mi-a spus
că numai respiraţia ta, de partea cealaltă a camerei ar fi suficientă
să mă ameţească.
— Nici nu vreau să aflu cine este acest om, generale, pentru că
i-aş râde în faţă. Adevărul e că nu beau. Să ne întoarcem la David
Webb, adăugă el scurt.
— Care vă este nedumerirea?
— Nedumerirea? Este vorba de viaţa mea! Ceva se petrece aici şi
vreau să ştiu ce! Ticălosul a dat buzna ieri seară în apartamentul
meu şi m-a ameninţat că mă omoară. A făcut câteva acuzaţii
numind oameni de ai voştri ca Harry Babcock, Samuel Teasdale şi
William Lanier. Am verificat: fac parte din divizia voastră secretă şi
sunt încă activi. Ce dracu’ le-a venit? Unul a lăsat să se înţeleagă
că veţi trimite o echipa specială de execuţie după el! Ce fel de
limbaj e ăsta? Altul i-a spus să se întoarcă la spital – a fost în două
spitale, chiar şi în clinica noastră privată din Virginia – noi toţi l-
am dus acolo şi a ieşit cu diagnosticul de om sănătos! Pe deasupra
ştie şi câteva lucruri pe care nu ne-ar plăcea să le auzim spuse în
gura mare. Dar omul ăsta e gata să izbucnească din cauza unui
lucru pe care l-aţi făcut voi, sau l-aţi lăsat să se întâmple! Sau aţi

100
închis ochii ăia blestemaţi, pentru ca să se întâmple! Pretinde că
are dovada că v-aţi băgat din nou în viaţa lui şi i-aţi întors-o din
nou pe dos:
— Ce dovadă? întrebă generalul buimăcit.
— A vorbit cu nevastă-sa, spuse Conklin, dintr-odată monoton.
— Şi?
— A fost luată de acasă de către doi bărbaţi care au drogat-o şi
au suit-o într-un avion particular. Şi dusă pe coasta de est.
— Vrei să spui că a fost răpită?
— Chiar aşa. Şi ceea ce ar trebui să vă dea de gândit este că i-a
auzit pe cei doi vorbind cu pilotul şi că a înţeles că întreaga afacere
murdară are ceva de-a face cu Departamentul de Stat pentru
motive necunoscute încă – dar a fost menţionat numele lui
McAllister. Spre lămurirea dumneavoastră, acesta este unul dintre
subsecretarii secţiei pentru problemele Orientului îndepărtat.
— E o adevărată nebunie!
— Vă spun eu că este mai mult decât atâta. Femeia a reuşit să
scape în timpul unei pauze de realimentare la San Francisco. De
acolo l-a sunat pe Webb. Între timp mai bine v-aţi pregăti câteva
răspunsuri solide, dacă nu puteţi dovedi că e nebun şi că şi-a
omorât nevasta – ceea ce sper că puteţi – şi că n-a fost la mijloc
nici o răpire – ceea ce sper din tot sufletul că n-a fost.
— Acest om nu este sănătos psihic! izbucni şeful securităţii
interne din Departamentul de Stat. Am citit acele dactilograme! A
trebuit, a mai sunat cineva aseară în legătură cu el. Nu mă
întrebaţi cine, nu vă pot spune.
— Dar ce dracu’ se petrece? întrebă Conklin aplecându-se peste
birou cu mâinile sprijinite pe marginea lui, nu numai de dragul
efectului ci şi ca să se sprijine.
— Este paranoic, ce pot să spun? Inventează lucruri şi le crede!
— Asta nu este ceea ce au spus doctorii însărcinaţi de guvern
spuse Conklin rece. Se întâmplă, să ştiu câte ceva despre asta.
— Eu nu, fir-ar al dracului!
— Şi probabil nu veţi şti niciodată, aprobă Alex. Dar, ca
membru supravieţuitor al operaţiunii Treadstone, puteţi găsi pe
cineva care să-mi poată da nişte informaţii exacte pentru a mă
linişti. Cineva a deschis o cutie cu maimuţe, pe care vreau să o
închidem la loc.
Conklin scoase un carnet şi un pix; scrise pe el un număr,
rupse pagina şi o puse pe birou.
— Acesta este un telefon neinterceptat; o depistare eventuală v-

101
ar putea indica numai o adresă falsă. Continuă el, cu privirea
aspră şi vocea fermă pe care tremurul uşor nu făcuse decât să o
facă să fie mai ameninţătoare. Folosirea lui se va face numai între
orele trei şi patru azi după-amiază şi atât. Găsiţi pe cineva care să
ia legătura cu mine. Nu mă interesează cine este sau cum faceţi.
Poate că va fi necesar să vă întruniţi într-una din celebrele voastre
conferinţe politice, dar doresc răspunsuri – dorim răspunsuri!
— Puteţi să vă înşelaţi toţi, ştiţi bine!
— Sper că da. Dar dacă nu, voi cei de aici va trebui să fiţi
pregătiţi – serios de tot – pentru că aţi păşit pe un teritoriu
interzis.
*
* *
David era mulţumit că trebuiau rezolvate atâtea lucruri. Fără
ele ar fi putut să se scufunde într-o amorţeală totală, să paralizeze
din pricina încordării de a şti prea multe şi în acelaşi timp prea
puţine. După ce plecase Conklin spre Langley, se întoarse la hotel
şi începuse inevitabilele liste. Listele îl calmau, ele reprezentau
preliminariile unor activităţi necesare şi îl forţau să se concentreze
asupra unor anumite probleme specifice în loc să se gândească la
cauzele lor. Dacă se gândea prea mult la ele mintea avea să-i fie
schilodită, la fel ca piciorul lui Conklin. Nici la Alex nu se putea
gândi – existau prea multe posibilităţi şi imposibilităţi. Nici nu-i
putea telefona fostului său duşman de moarte. Conklin era un tip
conştiincios: era într-adevăr cel mai bun. Fostul strateg plănuia
fiecare etapă a unei operaţiuni şi implicit efectele ei ulterioare.
Prima lui decizie fu că imediat ce va fi vorbit cu şeful securităţii
interne din Departamentul de Stat, telefonul respectiv nu mai
trebuia folosit, iar celelalte două vor fi neîndoielnic puse sub
urmărire: cel din apartamentul său şi cel de la Langley. De aceea,
pentru a evita orice necazuri, nu intenţionase să se întoarcă la
birou.
Avea să se întâlnească cu David la aeroport, cu o jumătate de
oră înainte de plecarea avionului spre Hong Kong.
— Crezi că ai ajuns aici fără să te fi urmărit cineva? îl întrebă
Webb. Nu sunt prea sigur. Ai fost programat; cine mânuieşte
claviatura controlează toate datele.
— Vrei, te rog, să vorbeşti englezeşte? Sau măcar chinezeşte. Mă
descurc cu amândouă, dar cu păsăreasca asta nu.
— Poate ţi-au pus un microfon sub pat.
Nu aveau să se mai întâlnească până în sala de aşteptare a

102
aeroportului Dulles. De aceea David stătea acum în faţa unei
caserii dintr-o marochinărie de pe Wyoming Avenue. Îşi cumpără o
geantă mare în locul geamantanului; nu-şi luase cu el prea multe
lucruri. Îi reveneau multe în minte, între care şi riscul la care se
supunea aşteptându-şi bagajele într-un aeroport şi, fiindcă
anonimatul unui zbor la clasa a doua era preferabil, nu-şi putea
permite un bagaj prea voluminos luat cu el în avion. Îşi va
cumpără acolo unde se va afla, iar asta înseamnă să aibă o mare
sumă de bani pentru orice eventualitate. Acest fapt îi determină
următoarea oprire la o bancă de pe strada Nr. 14.
Cu un an în urmă atunci când doctorii însărcinaţi de guvern îl
consultau în legătură cu amnezia sa, Marie, retrăsese rapid şi fără
prea multă zarvă fondurile pe care David le lăsase în banca
Gemeinschaft din Zurich, precum şi pe acelea transferate la Paris
de Jason Bourne. Apoi trimisese banii în Insulele Cayman, unde
cunoştea un bancher canadian şi stabilise un cont (secret). Ţinând
seama de ceea ce Washigtonul îi făcuse vieţii fiindcă refuzaseră să-
i asculte strigătele disperate de ajutor – guvernul scăpase ieftin.
Dacă David s-ar fi decis să ceară despăgubiri – ceea ce încă nu
era exclus – orice procuror care ar fi deschis procesul ar fi cerut
daune de peste 10 milioane de dolari, nu numai cinci, câte existau
în băncile din Zurich şi Paris, luate la un loc.
Ea îşi exprimase cu glas răspicat gândurile privitoare la aceste
compensări legale într-o discuţie cu un director extrem de agitat
din C.I.A. nici nu discutase despre fondurile lipsă, dar îşi expuse
părerea că, din experienţa profesională proprie în domeniul
financiar, era îngrozită să afle că banii contribuabililor americani
fuseseră protejaţi atât de slab. Această critică fusese făcută cu o
voce mirată şi inocentă, în timp ce privirea comunica altceva.
Femeia era şi inteligentă şi profund motivată iar mesajul fu
receptat imediat. Astfel, oameni mai înţelepţi şi mai precauţi îşi
dădură seama de logica speculaţiilor sale şi cedară. Fondurile au
fost astfel socotite drept cheltuieli pentru strategii secrete.
De fiecare dată când aveau nevoie de bani – o călătorie, o
maşină, casa – Marie sau David luau legătura cu bancherul aflat
în insulele Cayman şi acesta trimitea telegrafic fondurile cerute la
oricare din cele şaizeci de sucursale din Europa, Statele Unite,
Insulele Pacificului şi Orientul îndepărtat, cu excepţia Insulelor
Filipine.
De la un telefon public de pe Wyoming Avenue, Webb formă
numărul bancherului, uimindu-l puţin pe acesta cu suma de bani

103
de care avea nevoie imediat şi cu cealaltă, pe care o dorea
disponibilă în Hong Kong. Convorbirea telefonică costă mai puţin
de opt dolari, iar banii pe care îi ceruse însumau peste jumătate de
milion..
— Presupun că înţeleaptă mea prietenă Marie, e de acord, nu-i
aşa?
— Ea a fost cea care m-a rugat să iau legătura cu
dumneavoastră. A spus că nu-şi poate permite să piardă timpul cu
fleacuri.
— Ce bine o recunosc! Băncile pe care le vei folosi sunt…
*
* *
Webb intră pe uşile de sticlă groasă ale băncii de pe strada Nr.
14, petrecu 20 de minute iritante cu un vice-preşedinte care
exagera prin amabilitate şi plecă cu 50.000 dolari – patruzeci în
bancnote de 500, restul mărunţiş.
Apoi opri un taxi care-l duse până în faţa unui apartament aflat
în nord-vestul Washingtonului, la locuinţa unui bărbat pe care-l
cunoscuse pe când era Jason Bourne – un bărbat care fusese de
mare folos organizaţiei Treadstone 71. Omul, un negru cu părul
argintiu fusese şofer de taxi până în ziua când un pasager îşi
uitase un aparat de fotografiat marca Hasselblad în maşina Iui şi
nu-l mai revendicase niciodată. Asta se întâmplase cu ani în urmă
şi timp de câţiva ani, taximetristul experimentase, găsindu-şi
vocaţia adevărată. Era un geniu al „modificărilor”, specializat în
paşapoarte, carnete de conducere cu fotografii şi acte de identitate,
pentru cei aflaţi în conflict cu legea, în general pentru delicte
minore.
David nu-şi amintise de el, dar sub hipnoza lui Panov îi rostise
numele – Cactus, oricât ar fi părut de ciudat. Apoi Mo îl adusese
pe fotograf în Virginia să ajute la recuperarea memoriei lui Webb.
La prima sa vizită, privirea bătrânului negru fu plină de afecţiune
şi îngrijorare. Cu toate că îi era incomod, îi ceruse voie lui Panov
să-l viziteze pe David o dată pe săptămână.
— De ce, Cactus?
— E un om necăjit, domnule Panov. Am văzut asta şi în urmă
cu câţiva ani atunci când l-am cunoscut. E ceva care lipseşte în el,
dar, cu toate acestea, e un om bun la suflet. Eu pot să comunic cu
el. Îmi place mult.
— Vino când doreşti, Cactus şi las-o mai moale cu „domnule
Panov”. Lasă-mi mie privilegiul ăsta, domnule.

104
 Webb coborî din taxi, cerându-i şoferului să aştepte. Acesta
refuză. David îi lăsă un bacşiş minim, apoi se îndreptă pe poteca
pavată cu dale spre vechea casă. Într-un fel, acesta îi reamintea de
casa lui din Maine, spaţioasă, fragilă, având nevoie de reparaţii.
Împreună cu Marie, deciseseră să cumpere o alta pe plajă la
sfârşitul anului; un profesor asociat, proaspăt sosit, care se muta
în cartierul rezidenţial încă de la început ar fi bătut la ochi. Sună.
Uşa se deschise şi Cactus, mijindu-şi ochii sub cozorocul verde,
îl salută, de parcă se văzuseră cu câteva zile înainte.
— Ai maşina asigurată, David?
— N-am nici maşină, nici taxi – n-a vrut să aştepte.
— Trebuie să fi auzit toate zvonurile neîntemeiate răspândite de
presa fascistă. Eu am deja trei mitraliere la ferestre. Intră, mi-a
fost dor de tine. De ce nu mi-ai dat un telefon că vii?
— Numărul tău nu e în cartea de telefon.
— Trebuie să fi fost o scăpare.
Cei doi conversară în bucătărie câteva minute, timp suficient
pentru ca specialistul fotografic să-şi dea seama că Webb era
grăbit. Bătrânul îl conduse pe David în studioul său, puse cele trei
paşapoarte ale lui Webb sub o lampă înclinată pentru a le inspecta
mai îndeaproape, apoi îşi pofti clientul să se aşeze în faţa unui
aparat de fotografiat cu obiectivul descoperit.
— Îţi voi face părul cenuşiu deschis, nu aşa de blond cum îl
aveai atunci la Paris. Nuanţa asta de cenuşiu deschis se schimbă
în lumina şi putem folosi aceeaşi poză pe fiecare dintre aceste
paşapoarte drăgălaşe cu diferenţe considerabile între ele,
bineînţeles faţa rămânând aceeaşi. Sprâncenele lasă-le, ţi le fac eu
după aceea.
— Şi ochii? întrebă David.
— Nu e timp pentru lentilele alea de contact fanteziste pe care ţi
le-au dat atunci, dar ne descurcăm şi fără. Ochelari cu lentile
obişnuite, cu câteva prisme colorate puse la locul potrivit. Poţi să
ai ochii albaştri, căprui, negri, ca tăciunele orice culoare doreşti.
— Toate trei, spuse Webb.
— Asta vine ceva mai scump, David şi numai în bani gheaţă.
— Am bani la mine.
— Nu mai spune şi altora.
— Acum părul. Cine mi-l aranjează?
— Tot pe strada asta. O asociată de a mea, proprietara unui
salon de cosmetică, până când poliţia i-a cotrobăit prin camerele
de la etaj. Lucrează bine. Vino, te conduc.

105
 O oră mai târziu, Webb ieşea de sub o cască într-o încăpere
mică, bine luminată, apoi îşi privi chipul într-o oglindă. Proprietara
ciudatului salon, o negresă scundă, cu păr cenuşiu, coafat şi un
ochi expert, veni alături de el.
— Sunteţi dumneavoastră, dar parcă nu mai sunteţi
dumneavoastră, spuse ea, dând din cap întâi aprobator, apoi ca
negaţie. Bună treabă am făcut, trebuie să recunosc.
Chiar aşa, gândi David, uitându-se în oglindă. Părul său închis
la culoare nu numai că devenise cu mult mai deschis, dar se
potrivea cu tonurile feţei. De asemenea, părul arăta mai fin,
dându-i un aer îngrijit dar sportiv, ca bătut de vânt, cum spuneau
reclamele. Omul care se privea era deopotrivă el însuşi şi altcineva
care îi semăna foarte bine.
— Sunt de acord, spuse Webb. E foarte bine. Cât face?
— Trei sute de dolari, replică femeia simplu. În care intră şi
preţul, a cinci doze de şampon făcut de mine, cu tot cu
instrucţiuni, plus cele mai bune sigilate buze din Washington.
Primele te ţin vreo două luni, cele din urmă toată viaţa.
— Sunteţi o femeie minunată. David căută în portofel, numără
bancnotele şi i le dădu.
— Cactus a spus că îl suni când suntem gata.
— Nu-i nevoie. E deja în salonaş.
— În salonaş?
— A, e doar un fel de hol cu o canapea şi un lampadar, dar mie
îmi place să-i spun salonaş. Sună frumos, nu-i aşa?
Şedinţa de fotografie se derulă rapid, întreruptă doar de
refacerea sprâncenelor lui Webb de către Cactus cu o periuţă de
dinţi şi un spray pentru cele trei fotografii separate, însoţită de
schimbarea cămăşilor şi a hainelor – Cactus avea o garderobă
demnă de un teatru – în final, două perechi de ochelari, una cu
rame de baga iar cealaltă cu rame metalice îi schimbară culoarea
ochilor căprui în albaştri şi respectiv negri pentru două din
paşapoarte. Specialistul potrivi fotografiile la locul lor, apoi, sub o
lupă mare, puternică, imită cu îndemânare perforaţiile originale ale
Departamentului de Stat cu ajutorul unei unelte din arsenalul
propriu. Când treaba fu gata, îi înmâna lui David cele trei
paşapoarte la control.
— Nici un vameş din lume n-o să descopere ceva la ele, spuse
Cactus încrezător.
— Arată mai adevărate decât înainte.
— Le-am curăţat. Adică le-am făcut câteva îndoituri că să pară

106
mai vechi.
— Grozavă treabă, prietene. Cât îţi datorez?
— Drace, nu ştiu. A fost cam uşor.
— Cât, Cactus?
— Cât te aranjează? Nu cred că Statul te plăteşte prea bine, nu?
— Mă descurc binişor, mulţumesc.
— Cinci sute e de ajuns.
— Poţi să-mi chemi un taxi, te rog?
— Ar lua prea mult timp şi nu ştiu dacă vine cineva până aici.
Nepotul meu te aşteaptă; te va duce unde vrei. E ca mine, nu pune
întrebări. Vino, văd că eşti grăbit, David. Te conduc până la uşă.
— Mulţumesc mult. Las banii aici pe tejghea.
— Bine.
Scoţându-şi banii din portofel, cu spatele la Cactus, Webb
numără şase bancnote de câte 500 dolari pe care le lăsă în cel mai
întunecat colţ al studioului. La 1.000 de dolari bucata,
paşapoartele erau un chilipir, dar lăsând mai mult şi-ar fi jignit
prietenul.
Se întoarse la hotel, dar coborî din maşină la câteva blocuri
depărtare; în mijlocul unei intersecţii aglomerate, astfel că nepotul
lui Cactus să nu fie implicat. Tânărul era student în drept la
Universitatea Americană şi deşi, evident, îşi adora bunicul, la fel de
evident era că se temea de amestecul în afacerile bătrânului.
— Mă dau jos aici, spuse David în plin trafic.
— Mulţumesc, răspunse tânărul negru cu voce plăcută şi
calmă, dar cu uşurare în ochii inteligenţi. Vă sunt recunoscător.
Webb îl privi.
— De ce ai făcut-o? Vreau să spun, ca viitor avocat, ar trebui să
te ţii cât mai departe de Cactus.
— Aşa şi fac de obicei. Dar este un om nemaipomenit care a
făcut multe pentru mine. Şi mi-a spus odată ceva. Mi-a spus că va
fi un privilegiu pentru mine să vă întâlnesc şi că, poate, peste ani,
îmi va povesti cine a fost străinul care s-a urcat în maşina mea.
— Sper că pot reveni cât mai curând şi să-ţi povestesc eu
însumi. Nu reprezint nimic special pentru nimeni, dar povestea ar
putea sfârşi în manualele de drept. La revedere.
Întors în camera de hotel, David se confruntă cu o ultima listă
care nu se cerea scrisă; o ştia pe dinafară. Trebuia să-şi aleagă
puţină îmbrăcăminte pe care o va lua cu el şi să se debaraseze de
rest, inclusiv de cele două pistoale automate pe care le adusese din
Maine în furia care-l copleşise. Una era să demontezi şi să înfăşori

107
în foiţă metalică părţile unei arme pentru a fi puse în geamantan şi
complet altceva să treci arme prin punctele de control vamal. Ar fi
imediat depistate, după care el ar fi arestat. Trebuia să le distrugă
mecanismele de tragere şi să le arunce într-un canal. Îşi va
cumpăra o armă cândva ajunge în Hong Kong, nu era o achiziţie
dificilă.
Mai era un ultim lucru pe care trebuia să-l facă, un lucru dificil
şi dureros. Trebuia să se aşeze şi să-şi amintească tot ce spusese
Edward McAllister în seara aceea în Maine – absolut tot ce
discutaseră şi, în special cuvintele Mariei. Ceva era ascuns undeva
în acea discuţie extrem de încărcată de revelaţii şi confruntări,
ceva carei scăpase – şi continua încă să-i scape.
Se uită la ceas. Era ora 3:37; ziua trecuse rapid, agitată.
Trebuia să se ţină tare! O, Dumnezeule, Marie! Unde eşti?
*
* *
Conklin puse jos paharul cu apă minerală pe tejgheaua
murdară şi zgâriată a unui local prăpădit de pe strada nr. 9.
Devenise un client obişnuit al acestui local pentru simplu motiv că
nimeni din cercul său profesional şi ce-i mai rămăsese din cel de
prieteni n-ar fi îndrăznit să intre pe uşa murdară de sticlă. Aceasta
îi dădea un oarecare grad de libertate: Ceilalţi clienţi îi
acceptaseră, şchiopul care îşi desfăcea întotdeauna cravata în clipa
în care intra pe uşă, şchiopătând spre un taburet din fundul
barului. Şi de fiecare dată îl aştepta paharul plin cu whisky. De
asemenea barmanul proprietar nu avea nici o obiecţie ca Alex să
primească telefoane în cabina telefonică străveche aflată lângă
peretele din spate. Era „telefonul lui steril”, ce nu putea fi
interceptat şi care suna în momentul de faţă. Târşâindu-şi piciorul
pe podea, Conklin intră în cabină şi trase uşa după el. Ridică
receptorul.
— Da? spuse el.
— Treadstone? întrebă o voce ciudată de bărbat.
— Am fost acolo. Şi tu?
— Nu, n-am fost, dar am acces la dosar şi ştiu întreaga poveste.
Vocea! gândi Alex. Cum o descrisese Webb? Anglicizată?
Jumătate englezească, jumătate americană, rafinată, în orice caz
neobişnuită. Era aceeaşi persoană. Treaba mersese, făcuseră ceva
progrese. Cuiva îi era teamă.
— Atunci sunt sigur că memoria dumneavoastră corespunde cu
toate însemnările mele deoarece eu am fost acolo şi am pus totul

108
pe hârtie. Fapte, nume, evenimente, probe, dubluri, absolut tot,
incluzând povestea pe care am aflat-o de la Webb astă-noapte.
— Deci mi-e dat să înţeleg că dacă ceva merge prost,
voluminosul dumneavoastră reportaj se va găsi în drum spre o
subcomisie a Senatului sau spre o haită de câini de pază ai
Congresului. Am dreptate?
— Îmi pare bine că ne înţelegem unul pe altul.
— N-ar fi de prea mare folos, spuse bărbatul, condescendent.
— Dacă merge ceva prost, n-ar trebui să-mi pese, nu-i aşa?
— Mai aveţi puţin până la pensie. Beţi foarte mult.
— N-am băut întotdeauna atât de mult. De obicei, există un
motiv pentru aceste două lucruri pentru un om de vârsta şi
competenţa mea. S-ar putea admite că acestea să fie legate, într-
un dosar relevant?
— Hai s-o lăsăm baltă şi să discutăm serios.
— Nu înainte de a-mi demonstra că într-adevăr sunteţi în
cunoştinţă de cauză cu dosarul Treadstone. Doresc probe
edificatoare.
— În regulă, Meduza.
— Ceva mai bine, spuse Alex, dar nu îndeajuns.
— Foarte bine. Naşterea lui Jason Bourne. Călugărul.
— Călduţ.
— Fondurile pierdute – neexplicate şi niciodată recuperate –
estimate a fi în jurul sumei de cinci milioane de dolari, în băncile
din Zurich, Paris şi mai la Vest.
— Au existat destule zvonuri despre toate acestea. Am nevoie de
o informaţie edificatoare.
— Am să v-o dau. Execuţia lui Jason Bourne. Pe 23 mai în Tam
Quan şi aceeaşi zi în New York, la câţiva ani mai târziu. Pe strada
71. Treadstone 71.
Conklin închise ochii şi respiră adânc simţind un nod în gât.
— Da, spuse el încet. Eşti înăuntrul cercului.
— Nu vă pot spune numele meu.
— Atunci ce o să-mi spuneţi?
— Doar trei cuvinte: Nu vă băgaţi!
— Credeţi că voi accepta?
— Vă trebui, spuse vocea, pronunţând foarte clar cuvintele.
Este nevoie de Bourne acolo unde se va duce.
— Bourne?
Alex privi lung receptorul.
— Da, Jason Bourne. Nu poate fi recrutat pe cale obişnuită,

109
ştim amândoi asta.
— Şi i-aţi răpit soţia? Animale nenorocite!
— Nu va păţi absolut nimic.
— Nu puteţi garanta asta! Nu mai deţineţi voi controlul absolut.
O să trebuiască să vă folosiţi de intermediari şi din câte îmi cunosc
meseria – şi o cunosc bine – aţi plătit probabil indivizi care-şi fac
treaba astfel ca să nu puteţi fi depistaţi; nici măcar nu ştiţi cine
sunt. Dumnezeule, nu m-aţi fi sunat dacă aţi fi fost siguri pe
situaţie. Dacă aţi fi putut lua legătura cu ei şi verifica n-aţi mai fi
stat de vorbă cu mine!
Vocea aristocrată, spuse după o pauză:
— Atunci înseamnă că am minţit amândoi, nu-i aşa, domnule
Conklin? Nu există nici o evadare a femeii, nici un telefon dat lui
Webb. Nimic. Aţi pescuit în ape tulburi, ca şi mine şi amândoi ne-
am ales cu mâna goală.
— Sunteţi un rechin domnule Anonim.
— Domnule Conklin, nici dumneavoastră nu vă este străină
ipoteza. Chiar şi în cazul David Webb. Să vedem însă ce-mi puteţi
spune dumneavoastră mie.
Alex simţi din nou nodul în gât, acum însoţit de o durere acută
în piept.
— I-aţi pierdut, nu-i aşa? şopti el. Aţi pierdut-o.
— Patruzeci şi opt de ore nu este o veşnicie, spuse vocea
prudent.
— Dar aţi încercat în disperare să obţineţi din nou contractul!
protestă Conklin. V-aţi chemat oamenii de legătură, cei care i-au
angajat pe acei indivizi care ascultă orbeşte şi, dintr-odată, au
dispărut toţi şi nu mai puteţi da de ei. Iisuse, înseamnă că aţi
pierdut complet controlul! A sărit totul din schemă! Cineva s-a
băgat pe fir în toată această poveste şi voi n-aveţi nici cea mai vagă
idee cine este. V-a cântat în strună, apoi v-a suflat-o!
— Reţeaua noastră de siguranţă e întinsă peste tot, obiectă
bărbatul, fără convingerea pe care o afişase până acum. Cei mai
competenţi oameni în domeniu sunt răspândiţi în fiecare cartier.
— Asta-l include şi pe McAllister. În Kowloon? Sau în Hong
Kong?
— Ştiţi şi asta?
— După cum se vede, da.
— McAllister e un prost, însă un profesionist desăvârşit. Da, se
află acolo. Nu suntem deloc într-o situaţie disperată. O să
recuperăm.

110
 — Să recuperaţi ce? întrebă Alex, furios. Marfa? Strategia
voastră nu a reuşit! Altcineva se găseşte acum la pupitrul de
comandă. De ce v-ar da „marfa” înapoi pe care deja au pus mâna?
I-aţi omorât soţia lui Webb, domnule Fără-Nume. Ce dracului v-aţi
închipuit că faceţi?
— Am vrut doar să-l obligăm să vină acolo, replică vocea,
apărându-se. Să-i explicăm cum stau lucrurile şi să i le arătăm.
Avem nevoie de el.
Bărbatul îşi regăsi stăpânirea de sine.
— Şi din câte ştim, totul este sub control. Comunicaţiile cu acea
parte a lumii sunt cunoscute ca fiind foarte proaste.
— Veşnica scuză în afaceri de genul ăsta.
— În cele mai multe afaceri, domnule Conklin. Cum vi se pare?
Acum eu sunt cel care întreabă – foarte sincer. Aveţi o reputaţie
impresionantă.
— Am avut, domnule „Fără-Nume”..
— Reputaţiile nu pot fi luate înapoi sau infirmate, numai
îmbogăţite! Pozitiv sau negativ fireşte.
— Sunteţi un izvor de informaţii nesigure, ştiaţi?
— Dar am dreptate. Se spune că aţi fost unul dintre cei mai
buni strategi. Cum vi se pare asta?
Alex scutură din cap înăuntrul cabinei telefonice. Aerul era
închis; zgomotul de afară creştea în intensitate în barul de pe
strada nr. 9.
— Ce am spus şi mai înainte. Cineva trebuie să fi aflat cum veţi
recruta pe Webb şi a decis să preia totul.
— Pentru Dumnezeu, de ce?
— Pentru că oricine ar fi, îl vrea pe Jason Bourne mult mai mult
decât voi, spuse Alex şi închise telefonul.
*
* *
Era 6:28 când Conklin intră în sala de aşteptare a aeroportului
Dulles. Aşteptase stând într-un taxi pe strada hotelului unde Webb
îşi închiriase o cameră apoi îl urmărise pe David, dându-i şoferului
indicaţii precise. Avusese dreptate, dar nu avea nici un sens să-l
mai împovăreze pe David cu asta. Două Plymouth-uri gri se
luaseră după taxiul în care se urcase David şi îşi schimbau
poziţiile, când unul când celălalt în spatele său. Alexander Conklin
se gândi că el ar putea fi cel vizat, dar apoi respinse ideea. Cei din
Departamentul de Stat se purtau în mod stupid, îşi spuse el în
timp ce îşi nota numerele celor două maşini, îl găsi pe Webb într-

111
un colţ mai retras.
— Tu eşti, nu? spuse Alex, trăgându-şi cu greu piciorul invalid
după el şi aşezându-se. Crezi că blonzii au mai mult succes?
— Mi-a mers în Paris, pe vremuri. Ce-ai aflat?
— În linii mari, au pus la punct o strategie pentru a te atrage în
Kowloon. Era bazată pe experienţă anterioară.
— Poţi să treci peste asta, spuse David. De ce?
— Individul a spus că este nevoie de tine acolo. Nu de tine,
Webb, ci de Bourne.
— Asta pentru că Bourne se află deja acolo. Ţi-am povestit
istorisirea lui McAllister. Ţi-a pomenit ceva în legătură cu ea?
— Nu, n-am putut afla atât de multe, dar cred că pot să mă
folosesc de ea pentru a-i strânge cu uşa. Oricum, persoana cu care
am vorbit mi-a spus altceva, David şi trebuie să ştii. Nu-şi mai
găsesc oamenii de legătură, nu-i cunosc pe cei de acolo, nu mai
ştiu ce se întâmplă. Consideră ca ceva temporar, dar de fapt este
că au pierdut-o pe Marie. Altcineva te vrea acolo şi a preluat
comanda.
Webb îşi duse mâna la frunte şi închise ochii. Lacrimi i se
prelinseră pe obraji în linişte.
— Sunt din nou ceea ce am fost odată, Alex. Odată, cu mult
timp în urmă, nici nu-mi pot aminti când anume. O iubesc aşa de
mult, am nevoie atât de mult de ea!
— Termină cu prostiile! îi ordonă Conklin. Azi-noapte m-ai făcut
să cred că mai am încă mintea care să judece, chiar dacă trupul
nu e sănătos. Tu le ai pe amândouă. Pune-le la treabă!
— Cum?
— Fii ceea ce vor ei să fii – fii cameleonul de altă dată! Fii Jason
Bourne!
— E atât de mult de atunci.
— Încă poţi s-o faci. Joacă rolul pe care ţi l-au dat.
— Nu am de ales, nu-i aşa?
În difuzoare se auzi ultimul apel pentru Zborul 26 către Hong
Kong.
*
* *
Havilland puse receptorul la loc în furcă şi îndreptându-se în
scaun, privi de-a latul camerei la McAllister. Subsecretarul de Stat
stătea sub un glob pământesc imens care se învârtea în jurul axei
sale, cocoţat pe un trepied ornamental în fată unei biblioteci. Era
cu arătătorul pe partea sudică a Chinei dar ochii îi erau fixaţi în

112
direcţia ambasadorului.
— Totul a mers ca pe roate, spuse diplomatul. Se află în drum
spre Kowloon.
— E oribil, replică McAllister.
— Sunt sigur că aşa vi se pare, acum dar, înainte să interpretaţi
faptele, cântăriţi avantajele. Acum suntem ieşiţi din joc. Nu mai
suntem răspunzători pentru evenimentele care se vor petrece. Ele
sunt manipulate în momentul de faţă de către o entitate
necunoscută.
— În spatele căreia ne aflăm noi! Repet, e oribil!
— V-aţi gândit la consecinţele unui eşec?
— Voinţa noastră e liberă. Numai etica e cea care ne îngrădeşte.
— Banal, domnule Subsecretar. Există interese mai presus de
orice altceva.
— Există de asemenea şi o viaţă de om, un om pe care l-am
manipulat şi l-am împins înapoi în mijlocul coşmarurilor uitate.
Avem oare acest drept?
— N-avem de ales. El poate face ceea ce nimeni altul nu poate –
dacă îi oferim o motivaţie.
McAllister dădu un impuls globului şi se îndreptă către biroul
diplomatului.
— Poate n-ar trebui s-o spun, dar o voi face, începu el,
postându-se în faţa lui Raymond Havilland. Cred că sunteţi cel mai
imoral om pe care l-am întâlnit vreodată.
— Aparenţele, domnule subofiţer. Am o singură calitate, ce
compensează toate nelegiuirile pe care le am comis. Voi merge şi
voi comite orice mârşăvii pentru a opri oricât de departe această
planetă de la autodistrugere. Iar aceasta include şi viaţa unui
oarecare David Webb – cunoscut acolo unde-l vreau sub numele de
Jason Bourne.

113
 CAPITOLUL 8
Pâcla se întindea ca o eşarfă diafană deasupra portului Victoria
în timp ce avionul uriaş cu reacţie făcea ultimul înconjur pentru
aterizare pe aeroportul Kai-tak. Ceaţa zorilor era deasă, promiţând
o zi umedă în colonie. Jos, în golf, joncile şi sampanele săltau pe
suprafaţa apei alături de cargouri imense, barje pătrăţoase, bacuri
supraetajate şi de câte o vedetă a patrulei de coastă care se
întâmpla să străbată portul. În timp ce avionul ateriza pe
aeroportul din Kowloon, şirurile înghesuite de zgârie-nori ai insulei
Hong Kong îşi făcură apariţia, ca nişte uriaşi de alabastru,
străpungând ceaţa şi reflectând primele raze de lumină ale soarelui
de dimineaţă.
Webb privea peisajul de dedesubt, deopotrivă aflat sub un stress
extraordinar şi încercat de o curiozitate stranie, detaşată. Acolo,
jos, undeva în acel vast teritoriu suprapopulat, se afla Marie – era
gândul dureros ce-l copleşea. O altă parte din el era însă ca un
savant mânat de curiozitate care priveşte prin lentilele întunecate
ale unui microscop, încercând să discearnă ceea ce ochii şi mintea
sa nu pot înţelege. Obişnuitul şi neobişnuitul coexistau, iar
rezultatul provoca tulburare şi frică. În timpul întâlnirilor cu Panov
în Virginia, David citise şi recitise sute de pliante de călătorie şi
broşuri ilustrate ce descriau toate locurile pe unde se ştia că
trecuse legendarul Jason Bourne; era un exerciţiu continuu,
dureros recunoscute, de auto-interogare. Îi reveneau în minte
fragmente din trecut; multe dintre ele erau prea scurte şi confuze,
altele prelungite, amintirile bruşte uimitor de exacte, cu imagini
proprii, nu acelea de pe pliantele de călătorie.
Privea acum în jos şi zărea multe din lucrurile pe care ştia că le
ştie, însă de care nu putea să-şi aducă aminte precis. Aşa că îşi
întoarse privirea şi se concentră asupra zilei care îl aştepta.
De la aeroportul Dulles sunase la hotelul Regent din Kowloon
solicitând o cameră pentru o săptămână pe numele unui oarecare
Howard Cruett – numele de pe paşaportul în care avea ochi
albaştri. Apoi adăugase: „Cred că s-au făcut rezervări pentru firma
noastră, pentru apartamentul 690 în cazul în care este disponibil.
Ziua sosirii este fixă, zborul nu.”
Apartamentul era disponibil. Ceea ce trebuia el să afle era cine

114
anume îl făcuse disponibil. Era primul pas către Marie. Şi
bineînţeles, înainte, după sau pe parcursul desfăşurării
evenimentelor trebuiau achiziţionate anumite lucruri. Unele erau
uşor de găsit, altele nu, în orice caz, nu imposibil. Acesta era Hong
Kong-ul, colonie şi unealtă a supravieţuirii. Deasemeni, unul din
locurile civilizate de pe glob unde religiile cele mai variate aveau un
singur Dumnezeu comun, ştiut de toţi credincioşii şi necredincioşii
deopotrivă – banul. Cum spusese Marie: „Hong Kong-ul are alt
motiv pentru existenţă”.
În atmosfera caldă a dimineţii se amestecau mirosurile unei
mulţimi aflate într-o grabă permanentă. Se spălau energic
trotuarele, vaporii de pe pavaj se uscau sub razele fierbinţi ale
soarelui, iar aroma ierburilor fierte în ulei începea să se
răspândească printre străzile strâmte, unde negustorii ambulanţi
ţipau pentru a-şi atrage clienţii. Zgomotul se amplifică, devenind
un crescendo constant al vânzărilor sau măcar al negocierii. Hong
Kong-ul era esenţa supravieţuirii; ori munceai până la epuizare ori
nu puteai trăi. Adam Smith era depăşit, demodat; el n-ar fi putut
niciodată să conceapă o asemenea lume. Ea anula toate elementele
gândite de el pentru o economie liberă; era o adevărată nebunie.
Era Hong Kong-ul.
David făcu semn unui taxi să oprească. Aceste străzi pe unde
şoferii îl plimbaseră odată îi erau cunoscute. Nu-şi amintea cu
exactitate de ele, dar într-un fel le recunoştea. Sentimentul îi
dădea o senzaţie de uşurare şi în acelaşi timp de stinghereală. Ştia
lucruri pe care nu le ştia. Era o marionetă manipulată pe scena
propriului său spectacol, fără să cunoască nici păpuşa şi nici
păpuşarul.
*
* *
— S-a făcut-o greşeală, spuse David recepţionerului din spatele
unei mese ovale de marmură din mijlocul holului hotelului Regent.
Nu doresc un apartament. Aş prefera ceva mai mic, o cameră
simplă sau dublă dacă se poate.
— Dar rezervările au fost făcute deja, domnule Cruett, replică
recepţionerul mirat, folosind numele de pe paşaportul fals al lui
Webb:
— Cine le-a făcut?
Tânărul oriental privi jos la o semnătură de pe rezervare.
— Au fost reţinute de directorul adjunct, domnul Liang.
— Atunci ar trebui să vorbesc cu dânsul, nu-i aşa?

115
 — Mi-e teamă că va fi necesar. Nu sunt sigur că există altceva
disponibil.
— Înţeleg. Voi găsi alt hotel.
— Sunteţi considerat un oaspete foarte important, domnule. Mă
voi duce să discut cu domnul Liang.
Webb dădu aprobator din cap, în timp ce recepţionerul traversă
rapid holul aglomerat îndreptându-se spre o uşă din spatele
pupitrului portarului. Se uită împrejur la holul opulent care
începea de afară, dintr-o imensă curte circulară, cu fântâni
arteziene impunătoare şi trecea apoi prin uşile elegante de sticlă,
de-a lungul podelei de marmură spre un semicerc cu ferestre
înalte, de sticlă colorată, ce dădeau spre portul Victoria. Imaginea
de afară, în permanentă mişcare, era un adaos hipnotizant la
mizanscena holului circular, deschis spre peretele de sticlă
colorată. În hol se aflau zeci de mese mici şi canapele de piele, cele
mai multe dintre ele ocupate, printre care alergau chelneri şi
chelneriţe. Era un fel de arenă din care turiştii şi oamenii de
afaceri deopotrivă puteau privi viaţa comercială a portului care se
întindea până în depărtare, unde se contopea cu conturul insulei
Hong Kong. Priveliştea de afară îi era familiară lui Webb, însă
nimic mai mult. Numai fusese niciodată înlăuntrul acestui hotel
extravagant; nimic din ceea ce vedea nu-i provoca aduceri aminte.
Deodată, privirea îi fu atrasă de imaginea recepţionerului ce
păşea grăbit cu câţiva paşi înaintea unui oriental între două
vârste, evident directorul adjunct, domnul Liang. Tânărul
recepţioner îşi reluă locul, în faţa lui David, plin de solicitudine, în
timp ce administratorul hotelului se apropie şi se înclină scurt,
conform rangului.
— Domnul Liang, domnule, anunţă recepţionerul.
— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă directorul. Aş adăuga că este
o adevărată plăcere să vă avem ca oaspete.
Webb zâmbi şi dădu din cap politicos.
— Poate altă dată, mulţumesc.
— Sunteţi nemulţumit de cameră, domnule Cruett?
— Nu, deloc, ar trebui să fiu foarte mulţumit. Dar, după cum
presupun că v-a transmis recepţionerul, prefer o cameră mai mică,
nu un apartament. Dar înţeleg că nu este nimic liber.
— Apelul dumneavoastră telefonic a menţionat anume
Apartamentul 690.
— Am înţeles asta şi îmi cer scuze. A fost probabil greşeala
unuia dintre funcţionarii mei.

116
 Webb se încruntă într-o manieră comică, prietenoasă şi întrebă
curtenitor:
— Apropo, cine a făcut rezervările? Eu în mod sigur nu le-am
făcut.
— Reprezentanţa dumneavoastră, probabil, răspunse Liang.
— Nu, n-ar fi avut căderea. Mi s-a spus că a fost una din
companiile locale. Aş vrea să ştiu cine a făcut asemenea ofertă
generoasă, chiar dacă nu o pot accepta. Cu siguranţa că
dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi, domnule Liang, de vreme ce
aţi autorizat personal rezervarea.
Privirea consilierului deveni mai distantă, apoi acesta clipi; fu de
ajuns pentru David, dar piesa trebuia jucată până la capăt.
— Cred că cineva din personalul nostru – personal foarte
numeros, de altfel – a venit la mine cu această cerere. Se fac atât
de multe rezervări, iar noi suntem atât de ocupaţi, încât sincer vă
spun, nu-mi aduc aminte.
— Cu siguranţă că există nişte instrucţiuni de plată.
— Avem mulţi clienţi al căror cuvânt la telefon este suficient.
— Hong Kong-ul s-a schimbat mult.
— Şi se schimbă continuu, domnule Cruett. Este posibil ca
gazda dumneavoastră să dorească să vă spună personal că a
închiriat acest apartament. Nu ar fi indicat să împiedicăm această
dorinţă.
— Aveţi multă încredere în clienţii dumneavoastră.
— Justificată de conturile la care are acces computerul nostru,
evident.
Liang încercă un zâmbet. Era fals.
— Atunci, de vreme ce nu aveţi altceva disponibil, îmi voi
încerca norocul în altă parte. Am câţiva prieteni la Peninsula,
hotelul de vis-a-vis, spuse Webb, făcând referire la un alt hotel
luxos din oraş.
— Nu va fi necesar. Putem aranja altceva.
— Dar recepţionerul dumneavoastră a spus.
— El nu este directorul hotelului Regent, domnule.
Liang îi aruncă o privire tânărului din spatele tejghelei.
— Ecranul computerului nu arată nimic disponibil, încercă să
protesteze recepţionerul.
— Gura!
Liang zâmbi imediat la fel de fals ca şi înainte, conştient de
faptul că pierduse teren folosind acest ton violent.
— E atât de tânăr – toţi sunt atât deţineri şi fără experienţă –

117
dar foarte inteligent, foarte binevoitor. Conducerea hotelului
păstrează întotdeauna câteva camere disponibile pentru ocazii de
felul acesta.
Din nou Liang privi spre recepţioner vorbindu-i aspru în timp ce
şi păstra zâmbetul pe faţă.
— Ting, ruan-ji! continuă rapid în chineză; deşi înţelegea fiecare
cuvânt, Webb îi privea impasibil.
— Ascultă, cioroi schilodit! Tu nu oferi informaţii în prezenţa
mea decât dacă ţi le cer eu! Te ia mama dracului dacă mai faci
asta vreodată. Ai auzit? Acum repartizează imbecilului ăstuia
camera 202. Este listată ca Rezervată; schimbă rezervarea şi dă-i
drumul.
Directorul, cu zâmbetul său de ceară şi mai pronunţat acum, se
întoarse către David.
— Am găsit o cameră disponibilă foarte confortabilă pentru
dumneavoastră, cu o splendidă vedere spre port, domnule Cruett.
Partida se terminase şi câştigătorul îşi minimaliză victoria cu o
mulţumire convingătoare.
— Vă sunt foarte recunoscător, spuse David, privind ţintă în
ochii lui Liang, dintr-odată mai puţin sigur pe sine. Aceasta mă va
scuti de povara de a telefona prin tot oraşul pentru a le spune
partenerilor mei unde mă aflu.
Apoi se opri, cu mâna dreaptă ridicată ca un om pe punctul de a
continua. David Webb acţiona instinctiv ca Jason Bourne.
— Când aţi pomenit de „o cameră disponibilă cu o vedere
splendidă”, presupun că vroiaţi să spuneţi „you hao jingse de fang
jan”. Am dreptate? Sau chineza mea este mult prea imbecilă?
Hotelierul îl privi fix pe american.
— Nici eu nu m-aş fi exprimat mai, bine, spuse el moale.
Recepţionerul se va îngriji de tot. Şedere plăcută în hotelul nostru,
domnule Cruett.
— Plăcerea va trebui măsurată prin realizări, domnule Liang.
Acesta este un proverb chinezesc foarte vechi sau foarte nou? Nu
ştiu sigur.
— Cred că este nou, domnule Cruett. Este prea „activ” pentru
reflecţia pasivă care stă la baza principiilor lui Confucius, după
cum cu siguranţă că ştiţi.
— Nu este oare aceasta o realizare?
— Sunteţi prea iute pentru mine, domnule.
Liang se înclină.
— Dacă aveţi nevoie de ceva, nu ezitaţi să mă căutaţi.

118
 — Nu cred că va fi necesar, dar mulţumesc. Sincer să fiu, a fost
o călătorie lungă şi obositoare, aşa că voi cere centralei să nu-mi
facă nici o legătură până la cină.
— Da?
Nesiguranţa lui Liang devenise mai pronunţată; îi era teamă.
— Dar desigur, dacă se iveşte vreo urgenţă.
— Nu există nimic care nu poate să aştepte. Şi de vreme ce nu
mă aflu în apartamentul 690, centralista poate spune pur şi
simplu că sosirea mea este aşteptată ceva mai târziu. Este
plauzibil, nu-i aşa? Sunt teribil de obosit. Vă mulţumesc, domnule
Liang.
— Eu vă mulţumesc, domnule Cruett.
Consilierul se înclină din nou, căutând în privirea lui Webb un
ultim semn. Nu găsi însă nici unul. Se întoarse repede şi se
îndreptă către biroul său.
Acţionează neaşteptat. Derutează-ţi adversarul, fă-l să-şi piardă
echilibrul. Jason Bourne. Sau Alexander Conklin?
— Este o cameră foarte plăcută, domnule, exclamă
recepţionerul uşurat. Veţi fi deosebit de mulţumit.
— Domnul Liang este foarte amabil, spuse David. Ar trebui să-
mi arăt mulţumirea, cum desigur o voi face pentru ajutorul
dumitale.
Webb îşi scoase portofelul de piele şi luă neobservat o bancnotă
de 20 dolari americani. Întinse braţul ca pentru o strângere de
mână, cu bancnota ascunsă în palmă.
— Când pleacă domnul Liang acasă?
Tânărul rămase surprins dar încântat privind în dreapta şi-n
stânga, apoi începu să vorbească, în propoziţii incoerente.
— Da! Sunteţi foarte amabil, domnule. Nu este necesar, dar vă
mulţumesc, domnule. Domnul Liang pleacă din biroul său în
fiecare zi la ora cinci. Eu, de asemenea. Trebuie să rămân,
bineînţeles, în cazul în care conducerea o cere, deoarece încerc să
fac tot ce pot pentru renumele acestui hotel.
— Sunt convins de asta, spuse Webb. Cheia mea, te rog.
Bagajul îmi va sosi mai târziu de la aeroport.
— Desigur, sir.
David se aşeză într-un scaun de lângă fereastră privind portul,
către insula Hong Kong. Nume însoţite de imagini îi reveneau în
minte – Causeway Bay, Wanchai, Repulse Bay. Aberdeen,
Mandarin şi în cele din urmă, foarte clar conturată, Victoria Peak
cu perspectiva sa măreaţă asupra întregii colonii. Apoi revăzu cu

119
ochii minţii masele de oameni scurgându-se pe străzile aglomerate,
colorate şi permanent murdare, apoi holurile pline ale hotelurilor,
cu candelabrele lor cu lumină filigranată cu aur, unde bătrâna
coroană şi mai marele rege, banul, încercând să coexiste. Aleile.
Figuri alergând, izbindu-se de coteţele păsărilor şi şerpilor de
mărimi diferite ce se zvârcoleau – mărfuri ale negustorilor
ambulanţi de pe cea mai joasă treaptă în ierarhia comerţului
autohton. Bărbaţi şi femei de toate vârstele, copii, bătrâni
îmbrăcaţi în zdrenţe, fumul înţepător, greoi, ce se răspândea
încetişor în sus, umplând spaţiul dintre clădirile părăginite,
acoperind lumina şi sporind tristeţea pereţilor de piatră întunecaţi,
înnegriţi de timp şi neglijenţă. Vedea totul şi fiecare lucru avea un
sens pentru el, pe care însă nu-l înţelegea. Îi lipseau detaliile. Nu
avea nici un punct de referinţă şi acest lucru era cumplit.
Marie se afla acolo! Trebuia s-o găsească! Sări de pe scaun
copleşit de un sentiment de frustrare. Şi-ar fi tras pumni în cap ca
să-şi limpezească toate astea în minte, dar ştia că n-ar ajuta la
nimic, cu excepţia timpului, care devenea insuportabil. Trebuia să
o găsească, să o ţină în braţe, să o protejeze, aşa cum ea, odată, o
făcuse şi crezuse în el, atunci când până şi el îşi pierduse
încrederea în sine. Trecu în faţa oglinzii de deasupra biroului şi
privi la faţa suptă şi palidă. Un lucru era clar. Trebuia să elaboreze
un plan şi să acţioneze rapid, dar nu ca omul pe care-l vedea în
oglindă. Trebuia să pună în aplicare tot ceea ce învăţase şi uitase
Jason Bourne. De undeva, din lăuntrul lui trebuia să cheme
trecutul şi să se încreadă în instincte uitate.
Făcuse primul pas; legătura era solidă, ştia bine. Într-un fel sau
altul, Liang îi va da o informaţie, probabil neînsemnată, însă era
un început: un nume, un loc, sau un contact iniţial care ar putea
conduce la altul şi apoi la altul. Tot ceea ce trebuia să facă era să
acţioneze rapid folosind orice informaţie, să nu-i dea timp
adversarului să-şi întărească poziţii strategice. Dar pentru asta
trebuia să fie pregătit. Lucrurile de care avea nevoie trebuiau
achiziţionate cât mai repede, apoi aranjat un tur în jurul coloniei.
Avea nevoie de o oră pentru a cerceta împrejurimile de pe bancheta
din spate a unui automobil, pentru a-şi reaminti fragmente ale
trecutului.
Apucă un ghid hotelier voluminos, cu coperţi din piele roşie,
apoi se aşeză pe marginea patului şi îl deschise, răsfoind grăbit
paginile. The New World Shopping Centre, un complex format din
cinci etaje care adăpostesc mărfuri de calitate excepţională din cele

120
patru colţuri ale lumii…
Complexul se afla chiar lângă hotel, era potrivit pentru nevoile
lui. Limuzine disponibile de închiriat, parcul de automobile Daimler.
Închirierile pot fi făcute pentru o oră sau o zi întreagă pentru afaceri
sau obiective turistice. Vă rugăm contactaţi poarta hotelului. Formaţi
numărul 62.
Limuzinele însemnau şi şoferi experimentaţi, cunoscători ai
tuturor străzilor, şoselelor şi regulilor de circulaţie din Hong Kong,
Kowloon şi Noile Teritorii. Astfel de oameni ştiau toate colţurile
coloniei. Şi dacă nu greşea – şi instinctul îi spunea că nu – avea
să-şi satisfacă o necesitate imediată. Era vorba de o armă.
În fine, în Districtul Central al Hong Kong-ului, exista o bancă
ce păstra anumite relaţii de interes cu o instituţie similară la mii
de mile depărtare, în Insulele Cayman. Trebuia să se ducă acolo,
să semneze actele necesare şi apoi să iasă cu mai mulţi bani decât
ar duce orice om normal, singur în Hong-Kong – sau oriunde
altundeva. Apoi va găsi un loc unde să-i ascundă, dar nu într-o
bancă, unde orele de program îi micşorau posibilitatea de mişcare.
Jason Bourne ştia: promite-i unui om viaţa şi va fi oricând alături
de tine; promite-i viaţa şi pe deasupra o sumă mare de bani şi
efectul cumulat va fi supunerea totală.
David apucă creionul şi carneţelul de lângă telefonul de pe
noptieră şi începu să facă o nouă listă. Treburi neînsemnate
deveneau, cu fiecare oră care trecea, mai complexe şi nu mai avea
prea mult timp. Era aproape ora unsprezece. Portul strălucea
acum în soarele amiezii. Trebuia să termine o mulţime de lucruri
înainte de ora 16.30, când intenţiona să se posteze neobservat
undeva, lângă ieşirea de serviciu, ori jos, în garajul hotelului,
pentru a-l putea urmări pe Liang, omul care reprezenta prima sa
legătură.
Trei minute mai târziu, lista fu completă. Rupse pagina, se
sculă de pe pat şi îşi luă haina de pe spătarul scaunului aflat
lângă masă. Brusc, telefonul sună, străpungând liniştea din
încăpere. Trebui să închidă ochii şi să-şi încordeze fiecare muşchi
al corpului pentru a nu se repezi să răspundă, în speranţa
iraţională că va auzi glasul Mariei, chiar din captivitate. Nu va
ridica receptorul. Jason Bourne nu putea deţine, deocamdată,
controlul asupra situaţiei. Dacă ar răspunde, atunci el ar fi fost cel
controlat. Îl lăsă să sune în timp ce traversă îndurerat camera şi
ieşi.
Era ora 12:10 când se întoarse ducând un număr de sacoşe de

121
plastic cu cumpărături făcute în magazine din Shopping Centre. Le
lăsă pe pat şi începu să scoată lucrurile cumpărate. Printre ele se
aflau o haină de ploaie uşoară, închisă la culoare şi o pălărie de
pânză, o pereche de tenişi negri, pantaloni negri şi un pulover, de
asemenea negru; acestea erau lucrurile pe care le va purta
noaptea. Apoi o mulinetă solidă pe care puteai înfăşură fir de
pescuit lung de trei sute de metri, două cârlige, un presse papier, o
daltă pentru gheaţă şi un cuţit de vânătoare, cu două tăişuri
ascuţit ca briciul, cu lamă îngustă, lungă de 10 cm şi teacă.
Acestea erau armele tăcute pe care le va purta cu el zi şi noapte.
Un singur lucru rămăsese de găsit şi îl va găsi.
În timp ce-şi examina lucrurile, cu atenţia îndreptată spre
cârligele şi firul de pescuit, simţi pe faţă o rază subţire de lumină.
Era supărătoare deoarece nu putea depista de unde venea şi, cum
i se întâmpla adeseori, trebuia să-şi pună întrebarea dacă într-
adevăr venea de undeva sau era, pur şi simplu, altă plăsmuire a
minţii sale. Apoi ochii îi fură atraşi spre noptiera de lângă pat;
razele soarelui răzbăteau prin ferestre, deasupra telefonului, dar
de acolo venea scânteierea, din colţul din stânga al aparatului de
abia vizibilă, însă din acelaşi loc. Era semnalul pentru mesaje, o
luminiţă roşie ce strălucea o secundă, apoi dispărea o secundă,
după care se relua la aceste intervale. Un mesaj nu era totuna cu o
convorbire telefonică, reflectă el. Se îndreptă către noptieră şi
studie instrucţiunile de pe cartele de plastic. Apoi apăsă pe
butonul cuvenit.
— Da, domnule Cruett? răspunse telefonista de la centrala
automatizată.
— Vreun mesaj pentru mine? întrebă el.
— Da, domnule. Domnul Liang a încercat să vă găsească…
— Am crezut că instrucţiunile mele au fost clare, o întrerupse
Webb. Nici un apel telefonic până când nu voi anunţa personal
centrala.
— Vă rugăm să ne scuzaţi, însă domnul Liang este directorul
adjunct al hotelului, el dă ordine când superiorul său nu se află
aici, cum a fost cazul în această dimineaţă, vreau să spun în
această după-amiază. Dânsul ne a spus că este vorba de ceva
foarte urgent. V-a căutat foarte des în ultima eră. Îl sun acum,
domnule.
David închise. Nu era pregătit pentru Liang, sau mai bine zis
Liang nu era încă pregătit pentru el – cel puţin nu aşa cum îl voia
David. Liang era foarte îngrijorat, poate chiar aproape de panică,

122
deoarece el reprezenta primul contact şi totodată cel mai
neînsemnat. Dăduse greş în tentativa de a amplasa subiectul în
locul destinat lui, într-un anume apartament plin de microfoane,
unde duşmanul îi putea urmări orice mişcare. Dar aproape de
panică nu era suficient. David îl dorea pe Liang dincolo de această
limită. Şi cel mai rapid mod de a provoca acest lucru era să nu
permită nici un contact, nici o discuţie, nici o explicaţie care i-ar fi
putut oferi date despre subiect şi apoi preluarea controlului de
către adversar.
Webb înşfacă hainele de pe pat şi le băgă în două sertare ale
dulapului împreună cu lucrurile pe care le scosese din geantă;
apoi puse cârligele şi firul de pescuit printre haine. După aceasta,
puse prespapierul pe masă şi băgă cuţitul de vânătoare în
buzunarul hainei. Privi în jos spre dalta de gheaţă şi dintr-odată fu
izbit de un gând izvorât din acelaşi instinct ciudat: un om ros de
nelinişte va reacţiona disproporţionat, surprins de mişcarea
neaşteptată a unei scene înspăimântătoare. Imaginea îl va şoca
adâncindu-i frica. David scoase o batistă din buzunarul de la
piept, apucă dalta şi şterse mânerul. Ţinând instrumentul ucigaş
în batistă, se îndreptă rapid către micul foaier şi înfipse lama în
zidul aflat în faţa uşii de la intrare, într-un loc vizibil. În acelaşi
moment, telefonul începu să sune din nou insistent, parcă
disperat. Webb ieşi din cameră şi alergă de-a lungul holului către
lifturi; se strecură pe un culoar adiacent şi aşteptă.
Calculase bine. Uşile strălucitoare ale liftului din mijloc se
deschiseră şi Liang îşi făcu apariţia îndreptându-se cu paşi repezi
spre camera lui Webb. David se răsuci pe după colţul – unde
stătuse şi se repezi către lifturi, apoi calm, se îndreptă spre capătul
propriului coridor. Din acel loc îl vedea pe Liang apăsând nervos pe
butonul soneriei şi bătând în uşă cu furie crescândă.
Se deschise un alt lift şi două cupluri ieşiră râzând. Unul dintre
bărbaţi se uită mirat la Webb, apoi dădu din umeri în timp ce
perechea cealaltă o luă la stânga. David îşi întoarse atenţia asupra
lui Liang. Directorul era de acum înnebunit, apăsând pe sonerie şi
bătând în uşă cu disperare. Apoi se opri şi îşi lipi urechea de uşă;
căută în buzunar şi scoase o legătură de chei. Webb îşi retrase
brusc capul în momentul în care directorul îşi întoarse privirea,
cercetând din ochi coridorul şi introduse o cheie în broască. David
nu avea nevoie să privească; voia doar să audă.
Nu aşteptă mult. Un urlet gutural, înăbuşit, fu urmat de
zgomotul uşii trântite. Dalta îşi făcuse efectul. Webb alergă din

123
ascunzişul său de lângă ultimul lift. Se lipi de un perete şi privi.
Liang, vizibil zguduit, respira cu greutate, în timp ce apăsa des
butonul liftului. În cele din urmă, se auzi clopoţelul şi uşile
metalice ale celui de-al doilea lift se deschiseră. Directorul de hotel
se repezi înăuntru.
David nu avea un plan precis, însă ştia vag ce avea de făcut,
pentru că nu exista alternativă. Merse de-a lungul coridorului,
trecu repede de lifturi şi parcurse în grabă distanţa rămasă până
la camera lui. Intră, apoi ridică telefonul şi formă numărul pe care
şi-l întipărise în memorie.
— Poarta, răspunse o voce plăcută cu accent mai degrabă
indian.
— Am legătura cu portarul-şef? întrebă Webb.
— Da, domnule.
— Nu cu vreunul dintre funcţionari?
— Mi-e teamă că nu. Doriţi cumva să vorbiţi cu cineva anume?
Cineva care vă poate ajuta într-o problemă anumită?
— Nu, cu dumneavoastră vreau să vorbesc, spuse David cu glas
scăzut. Mă găsesc într-o situaţie care trebuie neapărat să rămână
confidenţială. Pot conta pe dumneavoastră? Voi fi foarte generos.
— Locuiţi în hotel?
— Da.
— Şi nu-i vorba de ceva ilegal, sper. Nimic care ar putea dăuna
instituţiei noastre.
— Îi va spori reputaţia printre oamenii de afaceri prudenţi care
doresc să investească în teritoriu.
— Vă stau la dispoziţie, domnule.
Aranjamentul fu încheiat. O limuzină Daimler, cu cel mai
experimentat şofer liber la acea oră, îl va lua în zece minute de la
ieşirea în pantă de pe Salisbury Road. Portarul se va găsi lângă
maşină, iar pentru discreţia sa va primi 200 de dolari americani,
aproximativ 1500 dolari Hong-Kong. Nu va fi precizat nici un nume
la închirierea maşinii plătită cash pentru o perioadă de 24 de ore –
doar numele unei firme ales la întâmplare. În plus, „domnul
Cruett”, escortat de un tânăr angajat, va putea folosi liftul de
serviciu până, la etajul inferior al hotelului, unde o ieşire dădea în
New World Centre, cu accesul direct către punctul de întâlnire de
pe Salisbury Road.
Câteva minute mai târziu, plata fiind făcută şi amabilităţile
încheiate, David urcă în spatele unui automobil Daimler. Îl
întâmpină faţa trasă, obosită, a unui şofer în uniformă, aflat între

124
două vârste şi a cărui expresie era numai parţial acoperită de o
încercare de a părea amabilă.
— Bine aţi venit, domnule. Numele meu este Pak-fei şi mă voi
strădui să vă satisfac dorinţele! Îmi spuneţi unde şi eu vă duc.
Cunosc fiecare colţişor.
— Contam pe aceasta, spuse Webb moale.
— Pardon, domnule?
— Wo bushi luke, spuse David, lăsând să se înţeleagă că nu era
un turist oarecare. Dar cum n-am mai fost pe aici de ani, continuă
el în chineză, aş dori să revăd locurile. Ce ai spune de un tur
obişnuit al insulei, iar apoi o călătorie rapidă prin Kowloon?
Trebuie să mă întorc peste câteva ore şi… Şi de acum înainte
vorbim în engleză.
— Ahh! Chineza dumneavoastră este foarte bună – de clasă
înaltă, dar înţeleg tot ce spuneţi. Numai două zhongtou…
— Ore, îl întrerupse Webb. Vorbim englezeşte, adu-ţi aminte şi
nu vreau să fiu înţeles greşit. Însă aceste două ore şi bacşişul
dumitale ca de altfel şi cele 22 de ore rămase, împreună cu
respectivul bacşiş vor depinde decât de bine ne înţelegem, nu-i
aşa?
— Da, da! strigă Pak-fei, pornind motorul maşinii şi intrând în
traficul intolerabil de pe Salisbury Road. Mă voi strădui să fiţi
foarte mulţumit.
Şi se ţinu de cuvânt, iar numele şi imaginile care-i veniseră în
minte lui David la hotel fura reîmprospătate pe viu. Recunoscu
străzile din Central District, hotelul Mandarin şi Clubul Hong
Kong, ca de altfel şi Chater Square, cu a sa Curte Supremă a
coloniei aflată în faţa băncilor din Hong Kong, Queen’s Road,
Hillier, Possession Street – toate îi veniră înapoi în minte, dându-şi
seama că fusese prin acele locuri – că ştia străzile, până chiar şi
scurtăturile care duceau dintr-un loc într-altul. Recunoscu
şoseaua şerpuită ce ducea spre Aberdeen, anticipă priveliştea
extravagantă a restaurantelor plutitoare, iar mai încolo,
aglomeraţia de neconceput de jonci şi şampane ale pescarilor – o
comunitate plutitoare, masivă de săraci. Auzea zgomotele şi
strigătele jucătorilor de mah-jongg, contestându-şi pariurile în
lumina slabă a lampioanelor. Întâlnise acolo mulţi bărbaţi şi femei
– contacte şi oameni de legătură, gândi el – pe plajele din Shek O şi
Big Wave. Înotase în apele aglomerate ale lui Repulse Bay. Le
putea vedea acum pe toate, le recunoştea pe toate şi, totuşi, încă
nu putea să lege ceea ce vedea de ce se întâmplase în trecut.

125
 Privi la ceas; trecuseră aproape două ore. Mai era un ultim
popas de făcut pe insulă, apoi îl va supune pe Pak-fei unui test.
— Întoarce către Chater Square, spuse el. Am nişte treburi la
una din bănci. Poţi să mă aştepţi.
Banii nu erau numai un lubrifiant social şi industrial; în
cantităţi îndeajuns de mari reprezenta un instrument pentru
„manevre”. Fără ei, oamenii nu însemnau nimic, speranţele le erau
amputate şi chiar spulberate adeseori, de lipsa mijloacelor pentru
a continua lupta.
Cu cât era cantitatea de bani mai mare cu atât erau mai uşoare
formalităţile; ce chin trăieşte cel care solicita un împrumut de 500
de dolari şi ce uşor îi vine altuia, a cărui linie de credit este în
valoare de 500.000 dolari. Aşa a fost şi cu David la banca din
Chater Square. Aranjamentul fu rapid şi profesional; îi fu adusă o
servietă diplomat, fără nici un comentariu, pentru transportul
fondurilor şi i se oferi un paznic pentru a-l însoţi până la hotel! El
refuză, semnă documentele de eliberare şi nu mai fură puse nici
un fel de întrebări. Apoi se întoarse la maşină traversând strada
aglomerată.
Intră în maşină şi se aplecă deasupra fotoliului din faţă,
ţinându-şi mâna stângă la câţiva centimetri de capul şoferului
împreună cu o bancnotă de 100 dolari, între degetul mare şi
arătător.
— Pak-fei, spuse el. Am nevoie de o armă.
Încet, şoferul întoarse capul. Privi la bancnotă, apoi se răsuci
mai mult pentru a se uita la Webb. Expresia de veselie forţată de
pe faţa sa trasă dispăruse, acum chipul era pasiv, iar ochii oblici
aveau o privire rece.
— Kowloon. În Mongkok, răspunse el apucând suta de dolari.

126
 CAPITOLUL 9
Limuzina îşi croia drum prin mulţimea ce se îmbulzea pe
străzile Hong Kong-ului, cartier ce avea reputaţia de neinvidiat de
a fi cel mai aglomerat din lume şi, locuit aproape exclusiv de
chinezi. O figură occidentală era o raritate care atrăgea priviri
curioase, ostile şi, în acelaşi timp, amuzate.
Nici un bărbat sau femeie albă nu se încumetau să străbată acel
cartier după asfinţitul soarelui. De fapt, nu era o problemă de
rasism, ci numai de acceptare a realităţii. Exista prea puţin spaţiu
de locuit şi acest fapt îi determina pe oameni să-şi păzească
teritoriul cu înverşunare. Familia reprezenta totul pentru chinezi,
iar mulţi dintre ei locuiau dacă nu în mizerie, totuşi destul de
primitiv, într-o singură cameră, cu un singur pat şi rogojini pe
podelele tari.
Cu toate acestea, Monkok nu era nicidecum un cartier sărac.
Culori ţipătoare te izbeau pretutindeni, mai ales nuanţele de
roşu. Firme imense puteau fi văzute în orice loc ar fi poposit
privirea omenească; reclamele, care se ridicau pe suprafaţa a trei
etaje, se aliniau de-a lungul străzilor şi afişau complicatele
ideograme chinezeşti ce încercau să atragă consumatorii. Existau
şi mulţi bani în Monkok: bani „spălaţi” ca şi bani „murdari”, dar
nu întotdeauna obţinuţi pe căi legale. Însă ceea ce nu găseai era
excesul de spaţiu, iar dacă exista, acesta aparţinea celor care
trăiau acolo, nu intruşilor. Dacă însă un intrus furniza bani
pentru a hrăni nesăţioasa maşină ce producea o vastă gamă de
bunuri lumeşti, unele fiind chiar, într-o oarecare măsură, ne
lumeşti, atunci situaţia se schimba: intrusul era tolerat. Totul era
să ştii pe cine să abordezi şi ce sumă să oferi. Pak-fei cunoştea
persoana care trebuia contactată, iar Jason Bourne dispunea de
banii necesari.
— Opresc aici să dau un telefon, spuse Pak-fei, parcând în
spatele unui camion. Vă încui în maşină. Vin imediat.
— E neapărat nevoie? întrebă Webb.
— E servieta dumneavoastră, nu a mea. Dumnezeule, gândi
David, fusese total neprevăzător! Nu se gândise la servieta
diplomat. Ducea cu el peste 300.000 de dolari în inima Mongkok-
ului de parcă ar fi fost pachetul de mic dejun. Apucă mânerul,

127
punându-şi servieta în poală şi verifică încuietorile; erau sigure
dar, la o apăsare a celor două butoane, chiar uşoară, servieta se
deschidea imediat. Strigă după şofer, care se îndepărta cu
repeziciune.
— Adu-mi nişte bandă! Bandă adezivă!
Prea târziu. Zgomotele străzii erau asurzitoare, mulţimea se
tălăzuie ca o cortină în mişcare, pretutindeni. Şi, dintr-odată, o
sută de perechi de ochi se îndreptă în direcţia lui, în timp ce feţele
contorsionate se lipiră de geamurile maşinii, împresurată din toate
părţile de trupuri.
Webb nimerise în mijlocul unui vulcan ce începuse să erupă.
Pretutindeni se auzeau voci isterice ţipând întrebări în chineză:
„Cine e ăsta?”. „Cine e grangurul?”. „Unul plin de bani”.
Se simţea ca un animal închis într-o cuşcă pentru a fi studiat
de o hoardă de animale sălbatice. Apucă servieta mai strâns,
privind drept înainte şi, în timp ce două mâini începură să forţeze
uşoara deschizătură de sus a geamului din dreapta sa, îşi lăsă
mâna în jos căutând în buzunar cuţitul de vânătoare. Degetele
intrusului reuşiră să pătrundă înăuntru.
— Jau! urlă Pak-fei, făcându-şi loc prin mulţime. Este un taipan
foarte important şi poliţia din capătul străzii o să vă toarne ulei
fiert între picioare dacă-l deranjaţi! Căraţi-vă! Repede!
Şoferul descuie, sări la volan şi trânti uşa, închizând-o în
mijlocul înjurăturilor furioase. Pomi motorul şi, cu mâna pe
claxon, croi drum limuzinei prin marea de trupuri care se dădeau
la o parte cu încetineală. Cu smucituri, Daimler-ul înainta pe
strada îngustă.
— Unde mergem? strigă Webb. Credeam că am ajuns!
— Omul cu care veţi discuta şi-a schimbat sediul şi bine a
făcut, pentru că Mongkok-ul, după cum vedeţi, nu-i prielnic
acestor treburi.
— Trebuia să telefonezi mai întâi. N-a fost prea plăcut pentru
mine să aştept aici în maşină.
— Dacă îmi permiteţi să modific imaginea unui serviciu
imperfect, domnule, spuse Pak-fei, privind către Webb prin oglinda
retrovizoare. Acum suntem siguri că nu sunteţi urmărit, în
consecinţa, nici eu nu sunt urmărit, până acolo unde vă voi duce.
— Ce tot îndrugi acolo?
— Aţi intrat cu mâinile goale într-o bancă de pe Chater Square
şi aţi ieşit de acolo nu tocmai cum aţi intrat, ci cu o servietă.
— Şi? întrebă Webb uitându-se fix în ochii şoferului care îl

128
urmărea cu atenţie.
— Eraţi neînsoţit şi există destui oameni periculoşi interesaţi de
unii ca dumneavoastră – deseori sunt înăuntru alţi oameni care
trimit semnal. Trăim vremuri tulburi, a trebuit să mă asigur.
— Şi eşti sigur… acum?
— Desigur, domnule! Pak-fei zâmbi: Un automobil ce ne-ar fi
urmărit pe o stradă lăturalnică din Monkok ar fi fost foarte uşor de
depistat.
— Deci n-ai dat nici un telefon.
— Ba am dat, domnule. Trebuie întotdeauna să dai telefon
înainte. Dar am fost foarte rapid şi m-am întors înapoi, fără şapcă,
fireşte, câţiva metri. N-am văzut nici o mutră furioasă în vreo
maşină şi n-a coborât nimeni s-o rupă la fugă pe stradă. Acum îmi
voi permite, mult mai liniştit să vă conduc acolo unde trebuie.
— Şi eu sunt mai liniştit, spuse David, întrebându-se de ce
instinctul lui Jason Bourne îl părăsise pe moment. Şi nici măcar
nu mi-a trecut prin cap să fiu îngrijorat. Că aş fi putut fi urmărit.
În vreme ce se apropiau de portul Victoria, aglomeraţia
cartierului se mai atenua pe măsură ce clădirile deveneau din ce în
ce mai joase. Webb zărea apele învolburate ale portului în spatele
unor garduri înalte. Dincolo de baricadele ameninţătoare se aflau o
adunătură de depozite pe digurile unde erau ancorate vasele
comerciale. Pak-fei întoarse la intrarea unui depozit izolat ce părea
părăsit şi în care singurul semn de viaţa erau două maşini parcate.
Poarta era închisă; un paznic apăru din ghereta mică de sticlă şi
se îndreptă spre ei cu o hârtie în mână.
— Nu-mi vei găsi numele pe nici o listă, spuse Pak-fei în
chineză, cu autoritate, în timp ce paznicul se apropia. Dă-i de ştire
domnului Wu Song că Numărul Cinci Regent se află aici şi că îi
aduce un taipan la fel de important ca şi dânsul. Ne aşteaptă.
Paznicul dădu din cap, mijindu-şi ochii în lumina după amiezii,
să zărească faţa importantului pasager.
— Aiya! ţipă Pak-fei iritat de impertinenţa lui. Apoi se întoarse
şi privi spre Webb.
— Nu trebuie să interpretaţi greşit, domnule, spuse el în timp ce
paznicul alerga la telefon. Folosirea numelui hotelului la care sunt
angajat nu are nimic de-a face cu hotelul în sine. La drept vorbind,
dacă domnul Liang sau altcineva, ar şti că am menţionat numele
hotelului în asemenea afaceri aş rămâne fără slujbă. Pur şi simplu
m-am născut în a cincea zi a lunii a cincea în anul Domnului
nostru Iisus Christos, 1935.

129
 — N-o să mai spun la nimeni, zise David, zâmbind, gândindu-se
că Jason Bourne nu îl părăsise cu totul. Cel ce fusese odată ştia
toate căile către oamenii potriviţi, le ştia cu ochii închişi, iar
personajul acela sălăşluia încă înlăuntrul lui David Webb.
Depozitul, cu intrarea ascunsă de perdele, plin cu vitrine
orizontale, ferecate, nu se deosebea prea mult de un muzeu care
expunea rămăşiţele civilizaţiilor demult apuse: unelte primitive,
insecte fosilizate şi sculpturi aparţinând religiilor trecute. Diferenţa
consta în obiectele prezentate. Aici erau arme de tot felul, de la
pistoale şi puştile de cel mai mic calibru până la cele mai
sofisticate arme de fabricaţie ultra modernă – pistoalele automate
cu încărcătoare în spirală, de mii de cartuşe, pe cadre aproape fără
greutate şi cu rachete ghidate prin laser, cu lansatoare portabile;
un adevărat arsenal pentru terorişti. Doi bărbaţi în costume
stăteau de pază, unul în faţa intrării altul înăuntru. Cum era de
aşteptat, bărbatul care se afla afară, scoase un scanner electronic
şi, cu scuzele de rigoare, începu să-l plimbe în sus şi în jos pe
hainele lui Webb şi ale şoferului său. Apoi întinse mâna după
servietă. David o retrase imediat dând din cap şi făcând semn
către scanner. Paznicul îşi trecuse deja aparatul pe suprafaţa
servietei, privind în tot acest timp indicatoarele.
— Acte personale, explică Webb, în chineză, paznicului mirat, în
timp ce trecea pragul.
Aproape un minut întreg îi trebui lui David să cuprindă tot cu
privirea şi să se convingă că nu visează.
Atenţia îi fu atrasă de tăbliţele atârnate pe toţi pereţii, pe care
scria cu majuscule „Fumatul interzis”, în engleză, franceză şi
chineză şi se întrebă care o fi fost motivul pentru care se aflau
acolo.
Nimic nu se afla la vedere. Examină mărfurile ţinând strâns
servieta în mână ca şi cum ea era calea către normal într-o lume
nebună bazată pe instrumente ale violenţei.
— Huanyng! strigă o voce, urmată de apariţia unui bărbat
tânăr, arătos, îmbrăcat într-unul din acele costume europene
strâmte care exagerează lăţimea umerilor şi micşorează talia,
lărgindu-se în spate ca o coadă de păun – rodul imaginaţiei unor
designeri hotărâţi să fie chic cu preţul distrugerii imaginii
masculine.
— Acesta este domnul Wu Song, spuse Pak-fei înclinându-se
mai întâi în faţa negustorului şi apoi către Webb. Nu este necesar
să vă spuneţi numele.

130
 — Bu! latră tânărul negustor, făcând semn înspre servieta
diplomat a lui David. Bu jing ya!
— Clientul dumneavoastră, domnule Song, vorbeşte fluent
chineza. Şoferul se întoarse înspre David.
— Cum aţi auzit, domnule, domnul Song obiectează împotriva
prezenţei servietei dumneavoastră.
— Nu o las din mână, replică Webb.
— Atunci nu vom putea face afaceri cu adevărat, spuse Wu
Song într-o engleză perfectă.
— De ce nu? Omul de afară a verificat-o. Nu am nici o armă
înăuntru şi, chiar dacă aş avea, am vaga impresie că aş fi
neutralizat imediat ce aş încerca s-o deschid.
— Dar materialele plastice? Microfoanele de plastic conectate la
dispozitive de înregistrare, cu un conţinut de metal atât de
nesemnificativ încât nu poate fi detectat nici chiar de cele mai
sofisticate aparate?
— Ai o idee fixă.
— Cum se spune pe la voi; face parte din regulile jocului.
— Zicalele îţi vin la fel de uşor ca şi engleza pe care o vorbeşti.
— Universitatea Columbia, promoţia 1973.
— Ţi-ai făcut diploma în arme de foc?
— Nu, în marketing.
— Aiya! ţipă Pak-fei, dar prea târziu. Scurta conversaţie
acoperise mişcările bodyguarzilor; aceştia traversaseră camera şi,
în ultimul moment, se năpustiseră asupra sa şi a lui Webb.
Jason Bourne se răsuci, dislocând braţul atacatorului său din
umăr şi răsucindu-i-l, îl forţă să se aplece apoi îl izbi cu servieta în
faţă. Mişcările îi intraseră din nou în reflex.
Violenţa uitată revenea, aşa cum îi revenise din ziua în care,
amnezic şi dezorientat se trezise într-o barcă de pescuit, plutind în
apropierea unei insule din Mediterana. Atâtea lucruri uitate, atâtea
altele neclare dar mereu prezente.
Omul căzu, ameţit, în timp ce partenerul său se întoarse furios
către Webb după ce-l aranjase pe Pak-fei, lăsându-l întins pe
podea. Se repezi înainte, cu mâinile întinse pentru atac în
diagonală. David aruncă servieta, se aplecă spre dreapta, apoi
pivotă şi, cu piciorul stâng, îl izbi pe atacator în vintre cu
asemenea forţă încât acesta se prăbuşi îndoit de mijloc, urlând.
Webb îl izbi apoi cu piciorul drept în gât, exact sub falcă; omul se
rostogoli pe podea, sufocat, ţinându-se de locurile lovite. Primul
paznic începu să se ridice; Bourne făcu un pas înainte şi îl izbi cu

131
genunchiul în piept trimiţându-l în mijlocul camerei, unde căzu
inconştient sub o vitrină.
Tânărul negustor era stupefiat. Asistase la ceva incredibil,
aşteptându-se ca în fiecare moment ca situaţia să se inverseze şi
victoria să încline de partea gărzilor sale. Apoi, brusc, îşi dădu
seama că nu se va întâmpla aşa; o luă în goană spre ieşire,
atingând uşa exact în momentul în care Webb îl prinse din urmă.
David îl apucă de umerii supradimensionaţi ai hainei şi-l aruncă
înapoi. Wu Song se încurcă în propriile picioare şi se prăbuşi. Apoi
îşi ridică mâinile cerând îndurare.
— Nu, vă rog! Opriţi-vă! Nu suport violenţa fizică! Luaţi ce vreţi
numai lăsaţi-mă!
— Ce nu suporţi?
— M-aţi auzit bine, îmi face rău!
— Ce dracu’ crezi că înseamnă toate astea? zbieră David,
cuprinzând cu un gest toată încăperea.
— Eu doar satisfac o cerere, asta e tot. Luaţi orice vreţi dacă nu
mă atingeţi. Vă implor!
Dezgustat, Webb se îndreptă către şoferul căzut, care tocmai se
ridica pe genunchi, cu sângele scurgându-i-se din colţul gurii.
— Ce iau o să plătesc, spuse Webb negustorului în timp ce
apuca braţul şoferului ajutându-l să se ridice.
— Eşti teafăr?
— O să daţi de mare necaz, domnule, replică Pak-fei, cu mâinile
tremurând şi cu teamă în priviri.
— N-are nimic de-a face cu tine. Wu Song ştie asta, nu-i aşa
Wu?
— Dar eu v-am adus aici! insistă şoferul.
— Pentru a face o achiziţie, adăugă David rapid. Aşa că hai să o
facem. Dar mai întâi leagă-i pe bandiţii ăia doi. Cu perdele. Dă-le
jos.
Pak-fei se uită îngrozit, spre tânărul negustor.
— Pentru Dumnezeu, fă ce ţi-a spus, altfel o să mă bată, ţipă
Wu Song. Ia perdelele şi leagă-i pe ăştia doi mai repede, imbecilule!
Trei minute mai târziu, Web ţinea în mână o armă ciudată,
greoaie dar nu masivă. Era o armă sofisticată; cilindrul perforat
care constituia amortizorul se prindea printr-un mecanism
pneumatic, reducând zgomotul în împuşcături la cel al unei sticle
de şampanie desfăcute, neafectând precizia la distanţă mică.
Încărcătorul de nouă cartuşe intra şi ieşea din patul armei în
câteva secunde; avea şi trei încărcătoare de rezervă – în total

132
treizeci şi şase de cartuşe de calibrul unui Magnum 357, într-un
pistol de două ori mai mic decât un Colt 45.
— Remarcabil, spuse Webb, privind la paznicii legaţi şi la
înfricoşatul Pak-fei. Cine l-a proiectat?
Toate aceste cunoştinţe care-i reveneau în minte – de unde oare?
— Ca american, s-ar putea să vă supere, răspunse Wu Song. Un
tip din Bristol, Connecticut, care şi-a dat seama că niciodată nu va
fi recompensat pe măsura muncii sale de către compania unde
lucrează şi pentru care a făcut proiectul. Prin intermediari însă l-a
lansat pe piaţa neagră internaţională şi l-a vândut celui care a
licitat cel mai mult.
— Adică ţie?
— Eu nu investesc. Eu sunt un intermediar.
— Aşa e, uitasem. Tu doar satisfaci cererea pieţei.
— Exact.
— Şi unde plăteşti?
— Într-un cont bancar din Singapore, asta e tot ce ştiu. Sunt
acoperit, desigur. Totul este pe bază de comandă.
— Înţeleg. Cât face ăsta?
— Puteţi să-l luaţi – cadou de la mine.
— Puţi… Nu iau cadouri de la oameni care miros urât. Cât?
Wu Song înghiţi în sec:
— Preţul de catalog este de 800 dolari americani. Webb se căută
în buzunarul stâng şi scoase bancnotele pe care şi le pusese acolo.
Numără opt de câte 100 de dolari şi i le dădu negustorului.
— Achitat, spuse el.
— Desigur, aprobă chinezul.
— Leagă-l, spuse David, întorcându-se către Pak-fei. Nu te jena.
Leagă-l!
— Fă ce ţi-a spus, idiotule!
— Apoi du-i afară pe toţi trei. În dreptul depozitului, lângă
maşină. Şi fereşte-te să fii văzut de la poartă.
— Repede! ţipă Song. E nervos!
— Sunt încântat că ai remarcat, aprobă Webb.
Patru minute mai târziu, cei doi bodyguarzi şi Wu Song ieşeau
împleticindu-se pe uşă. Strălucirea razelor soarelui de după-
amiază era intensificată de oglindirea în apele unduitoare ale
portului Victoria.
Genunchii şi braţele prizonierilor fuseseră legate cu fâşii tăiate
din draperii, astfel încât mişcările deveniseră nesigure, ezitante.
Liniştea era garantată de ghemotoacele de pânză pe care le aveau

133
în gură. Această precauţie era inutilă în cazul tânărului negustor;
era înlemnit de groază.
Rămas singur, David îşi puse servieta pe podea şi înconjură
grăbit camera şi studie marfa expusă până când găsi ceea ce-i
trebuia. Sparse o vitrină cu patul armei şi îndepărtă cioburile
pentru a scoate afară obiectele necesare – arme râvnite de terorişti
pretutindeni – grenade cu efect întârziat, fiecare cu impactul unei
bombe de 10 kilograme. De unde ştia toate astea? De unde îi
veneau în minte aceste amănunte?
Alese şase grenade şi verifică sarcina fiecărei baterii. Cum putea
face asta? De unde ştia unde să caute, pe ce să apese? N-avea
importanţă. Ştia. Privi la ceas.
Potrivi cronometrul fiecărei grenade şi alergă de-a lungul
vitrinelor izbind cu patul armei în geamul protector al fiecăreia şi
lăsând să cadă înăuntru câte o grenadă. Îi mai rămase una
singură şi două vitrine; privi înspre tăbliţă pe care stătea scris în
trei limbi „Fumatul interzis” şi se răzgândi. Alergă către uşa
interioară, o deschise şi văzu ceea ce se aştepta să vadă. Apoi
aruncă înăuntru ultima grenadă.
Îşi privi ceasul, culese servieta diplomat şi ieşi afară,
îndreptându-se către maşina aflată într-o parte a depozitului unde
Pak-fei părea că-şi cere iertare prizonierilor săi, lac de transpiraţie.
Şoferul era pe rând mustrat şi consolat de Wu Song, care nu dorea
altceva decât să fie scutit de alte posibile violenţe.
— Du-i lângă sparge-val, ordonă David, arătând înspre peretele
de piatră ridicat deasupra apelor portului.
Wu Song privi la Webb.
— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el.
Momentul sosise. Acum era timpul.
Webb îşi controlă din nou ceasul şi se apropie de tânărul
negustor. Îl apucă pe Wu Song de cot şi-l împinse de-a lungul
peretelui depozitului unde puteau discuta în şoaptă fără să fie
auziţi.
— Numele meu este Jason Bourne, spuse David simplu.
— Jason Bo.
Orientalul icni reacţionând ca şi când un stilet i-ar fi fost înfipt
în beregată. Îşi vedea moartea cu ochii, violentă, sigură.
— Iar dacă ai vreo idee în privinţa pedepsirii cuiva de aici – să
zicem a şoferului meu – scoateţi-o cât mai repede din cap. Voi şti
unde să te găsesc.
Webb făcu o pauză de o clipă, apoi continuă.

134
 — Eşti un om privilegiat, Wu, dar acest privilegiu cere anumite
responsabilităţi. S-ar putea să fii interogat şi nu mă aştept din
partea ta să declari că nu ne-am întâlnit. Mă îndoiesc că minţi
prea convingător. Dacă vrei, poţi spune chiar că am furat din
depozit. Dar dacă îmi faci o descriere exactă ar fi mai bine pentru
tine să te găseşti de cealaltă parte a pământului. Şi mort. Va fi
mult mai puţin dureros.
Absolventul facultăţii Columbia îngheţă. Buza de jos începu să-i
tremure în timp ce-l fixa pe Webb. David îşi susţinu privirea în
tăcere, dând din cap ameninţător o singură dată. Eliberă braţul lui
Wu Song după care se înapoie la Pak-fei şi la cei doi bodyguarzi
legaţi, lăsându-l pe negustorul speriat să-şi adune gândurile.
— Fă cum ţi-am spus, Pak-fei, porunci el, uitându-se încă o
dată la ceas. Du-i lângă sparge-val şi spune-le să stea întinşi.
Explică-le că sunt cu arma îndreptată spre ei şi că voi fi până când
ieşim pe poartă. Cred ca patronul lor va recunoaşte faptul că sunt
un ţintaş destul de bun.
Şoferul dădu ordinele în chineză, înclinându-se către negustor
şi Wu Song porni înaintea celorlalţi îndreptându-se nesigur cu vreo
70 de metri spre dig. Webb aruncă o privire înăuntrul Daimler-
ului.
— Aruncă-mi cheile! îi strigă lui Pak-fei. Şi grăbeşte-te! David
prinse cheile din aer şi urcă la volan. Porni motorul, băgă maşina
în viteză şi urmări scena din spatele depozitului.
Wu Song şi cei doi bodyguarzi stăteau prosternaţi cu faţa la
pământ. Webb sări din maşină, lăsând motorul mergând şi alergă
pe partea cealaltă, ţinând în mână arma nou achiziţionată cu
amortizorul fixat.
— Urcă şi dă-i drumul! strigă la Pak-fei. Repede! Şoferul se sui
la volan îngrozit. David trase trei focuri de armă care muşcară
asfaltul pe lângă urechile fiecărui captiv.
Era destul; toţi trei se rostogoliseră speriaţi către zid. Webb urcă
în maşină, lângă şofer.
— Să mergem! spuse el, aruncând o ultimă privire la ceas. În
mână ţinea arma, îndreptată spre cele trei figuri înspăimântate.
— Acum!
Poarta se deschise pentru augustul taipan din limuzina luxoasă.
Daimler-ul trecu în viteză şi intră direct în traficul înnebunitor al
autostrăzii cu două benzi spre Mongkok.
— Încetineşte! ordonă David. Trage pe dreapta, scoate-o de pe
asfalt.

135
 — Şoferii ăştia sunt nebuni, domnule! Conduc cu viteza asta
pentru că ştiu că în curând circulaţia se blochează. Va fi dificil să
reintrăm pe şosea.
— N-aş crede.
Momentul sosise. Exploziile izbucniră una după alta trei, patru,
cinci… şase. Depozitul izolat sări în aer. Flăcările şi fumul dens
negru umplură aerul deasupra portului, făcând automobilele şi
vehiculele care treceau să frâneze cu scrâşnituri ale pneurilor pe
şosea.
— Dumneavoastră? ţipă Pak-fei, cu gura căscată şi holbându-se
înspăimântat la Webb.
— Am trecut pe acolo.
— Amândoi am fost domnule! Sunt un om pierdut! Aiya!
— Nu, Pak-fei, nu eşti, spuse David. Eşti pus sub protecţie,
crede-mă pe cuvânt. Nu vei mai auzi de domnul Wu Song
niciodată. Presupun că va debarca de cealaltă parte a lumii, în
Iran probabil, să-i înveţe marketing pe preoţii musulmani. Nu
cunosc pe altcineva care l-ar putea accepta.
— Dar de ce? Cum?
— E terminat. Afacerile lui erau pe bază de comenzi, asta
însemnând că plăteşte în clipa în care vinde. Înţelegi?
— Cred că da.
— Acum nu mai are marfă, dar nici n-a vândut-o. Pur şi simplu
a pierdut-o.
— Poftim?
— În camera din spate ţinea dinamită şi alte materiale explozive.
Obiecte prea primitive pentru a le expune în vitrine. Şi prea
voluminoase.
— Poftim?
— Nu mi-a dat voie să fumez. Intră pe şosea, Pak-fei. Trebuie să
ajung înapoi la Kowloon.
La intrarea în Tsim Sha Tsui, mişcările constante ale lui Pak-fei
care şi tot întorcea capul spre el îl făcură pe Webb să-şi întrerupă
şirul gândurilor.
— Ce este? întrebă.
— Nu sunt sigur, sir. Mi-e frică.
— Nu mă crezi? Că n-ai de ce să te temi?
— Nu e asta, domnule. Cred că trebuie să vă cred, pentru că am
văzut ce aţi făcut şi i-am văzut faţa lui Wu Song când aţi vorbit cu
el. Cred că dumneavoastră sunteţi acela care mă sperie. Dar cred
că greşesc, pentru că mi-aţi ţinut într-adevăr partea. Privirea lui

136
Wu Song… nu-mi pot explica.
— Nu te nelinişti, spuse David, căutând în portofel după bani.
Eşti căsătorit, Pak-fei? Sau ai o prietenă, ori un prieten? N-are
importanţă de care.
— Căsătorit, domnule. Am doi copii mari cu nişte posturi nu
tocmai rele. Mai aduc şi ei ceva bani; vremurile sunt bune.
— Şi or să fie şi mai bune. Du-te acasă, ia-ţi soţia – şi copiii,
dacă vrei – apoi urcă-te în maşină, Pak-fei. Fă o plimbare lungă în
Noile Teritorii. Opriţi-vă să luaţi o masă pe cinste în Tuen Mun sau
Yuen Long şi după aceea mergeţi mai departe. Dă-le o şansă alor
tăi să se bucure de această maşină grozavă.
— Poftim?
— O xiao xin, continuă Webb, cu banii în mână. Ceea ce numim
noi în engleză o minciună nevinovată, care nu supără niciodată pe
nimeni. Vreau ca kilometrajul maşinii să arate pe unde m-ai
plimbat astăzi, până seara târziu.
— Şi unde e asta?
— Prima cursă a domnului Cruett, a fost, să zicem în Lo Wu iar
apoi în Lok Ma Chau, dincolo de munţi.
— Acestea sunt punctele de intrare în China.
— Da, sunt, aprobă David, scoţând două bancnote de câte 100
dolari, apoi o a treia. Crezi că poţi să ţii minte asta şi să potriveşti
kilometrajul întocmai?
— Mai mult ca sigur, domnule.
— Şi crezi, adăugă Webb, cu mâna pe a patra bancnotă, că ai
putea spune că am părăsit maşina în Lok Ma Chau şi am hoinărit
peste dealuri timp de vreo oră?
— Şi zece ore, dacă doriţi, domnule. N-am nevoie de somn.
— O oră e perfect.
David ridică cele patru bancnote în faţa ochilor uluiţi ai
şoferului.
— Voi şti dacă ai respectat întocmai înţelegerea.
— N-aveţi nici o grijă, domnule! strigă Pak-fei, cu o mână pe
volan şi cu cealaltă strângând bancnotele. O să-mi iau soţia, copiii,
pe părinţii ei şi pe ai mei. Animalul ăsta pe care-l conduc e destul
de încăpător pentru doişpe. Vă mulţumesc, domnule! Vă
mulţumesc!
— Lasă-mă la vreo zece străzi depărtare de Salisbury Road şi
dispari din zona. Nu vreau ca maşina să fie văzută în Kowloon.
— Nu, domnule, bineînţeles că nu. Noi vom fi în Lo Wu, în Lok
Ma Chau!

137
 — Mâine dimineaţă poţi spune oricui ce doreşti. Nu voi mai fi
aici. Plec la noapte. Nu mă vei mai vedea niciodată.
— Da, domnule.
— Contractul nostru e încheiat, Pak-fei, spuse Jason Bourne,
concentrat asupra unei strategii ce îi devenea tot mai clară cu
fiecare pas pe care îl făcea. Avea o anumită libertate pe care o
avusese înainte.
Joacă rolul pe care ţi l-au impus. Fii în zece locuri în acelaşi timp.
Fă-i să năduşească.
*
* *
La cinci şi două minute, Liang, vădit tulburat, ieşi pe uşile de
sticlă ale hotelului Regent. Privi neliniştit în jurul său la turiştii
care veneau sau plecau, apoi se întoarse către stânga şi îşi iuţi
pasul pe trotuar către rampa ce dădea direct în stradă. David îl
urmări printre fântânile arteziene de vis-a-vis de curtea hotelului.
Folosind fântânile ca scut, Webb alergă de-a lungul zonei ticsite,
printre maşini şi taxiuri; ajunse la rampă şi îl urmă pe Liang în jos
înspre Salisbury Road.
Se opri la mijlocul străzii şi se întoarse, răsucindu-se înspre
stânga. Directorul adjunct al hotelului se oprise brusc, cu corpul
înclinat înainte, ca o persoană neliniştită, grăbită, care dintr-odată
îşi aduce aminte de ceva sau se răzgândeşte în privinţa unui lucru.
Probabil a doua, gândi David, întorcând precaut capul urmărindu-l
cu privirea pe Liang, care se grăbea către zona aglomerată a lui
New World Shopping Centre. Webb realiză că îl va pierde în
mulţime dacă nu se grăbea, aşa că îşi ridică amândouă mâinile
oprind circulaţia şi traversă în diagonală strada, alergând, în
vreme ce claxoanele şi ţipetele furioase, începură să răzbată din
maşinile care treceau. Ajunse pe trotuar, transpirat, neliniştit. Îl
pierduse pe Liang! Unde era? Masa de figuri orientale deveni
omogenă, feţele atât de asemănătoare şi în acelaşi timp atât de
diferite. Unde era? David se năpusti înainte, bolborosind scuze
oamenilor surprinşi de care se izbea; deodată îl zări! Era sigur că
era Liang. Sau nu, nu chiar. Văzuse o siluetă într-un costum
închis la culoare cotind pe o alee care ducea în port, o fâşie lungă,
asfaltată, deasupra apei unde oamenii pescuiau, se plimbau sau
îşi făceau exerciţiile de tai chi, dimineaţa. Văzuse însă numai
spatele unui om; dacă nu era Liang, însemna că l-a pierdut.
Instinctul. Nu al tău, ci al lui Jason Bourne – ochii lui Jason Bourne.
Webb o rupse la fugă către arcada ce dădea în alee. Linia

138
orizontului insulei Hong Kong scânteia în lumina soarelui din
depărtare, iar în port navele ţopăiau pe apele agitate. David
încetini de cum trecu pe sub arcadă, dându-şi seama că nu mai
exista nici o altă ieşire înspre Salisbury Road. Întrebarea era de ce
alesese Liang – dacă era Liang – un astfel de drum, închis? Ce îl
atrăsese către acesta?
Un contact, un schimb, vreo legătură? Orice ar fi fost, însemna
că orientalul nu se gândise că ar fi putut fi urmărit; acesta fu
răspunsul imediat de care avea nevoie David. Îi dădea informaţia
de care avea nevoie. Victima sa se afla în panică; un eveniment
neaşteptat l-ar fi putut împinge doar către o spaima şi mai atroce.
Ochii lui Jason Bourne nu îl înşelaseră. Era Liang, dar prima
întrebare era tot fără răspuns, acum mai mult ca niciodată. Dintre
miile de telefoane publice din Kowloon – băgate peste tot prin toate
gangurile aglomerate şi prin colţurile ascunse ale – holurilor
întunecate ale hotelurilor – Liang alesese un telefon de pe peretele
interior al aleii spre port. Era, expus, în centrul unei magistrale
largi, ea însăşi un drum închis. N-avea nici un sens; chiar şi
ultimul amator îşi avea instinctele sale de apărare. Şi când era în
panică, îşi căuta locuri cât mai ascunse.
Liang scotoci prin buzunare căutând nişte monede. Deodată, ca
împins de o voce interioară, David realiză că nu putea să lase
convorbirea să aibă loc. Când va veni vremea, el era acela care
trebuia să dea telefonul. Era o parte a strategiei sale, o parte care-l
aducea mai aproape de Marie! Iniţiativa trebuia să fie a lui, nu a
celorlalţi!
Începu să alerge direct către cabina telefonică, vroind să strige
dar ştiind că trebuie să se apropie îndeajuns ca să se poată face
auzit peste zgomotul valurilor ce se spărgeau de stânci. Directorul
hotelului tocmai terminase de format numărul Undeva, un telefon
începu să sune.
— Liang! răcni Webb. Lasă telefonul! Dacă vrei să trăieşti,
închide şi pleacă de acolo!
Chinezul se întoarse brusc, cu faţa transformată într-o mască
rigidă a groazei.
— Tu! urlă el isteric, lipindu-se de cabina de plastic alb. Nu. Nu!
Nu acum! Nu aici!
Dintr-odată focuri de armă acoperiră zgomotul valurilor, explozii
repetate acompaniind nenumăratele zgomote ale portului. Panica
se răspândi imediat, oamenii începură să strige şi să ţipe isteric,
aruncându-se la pământ sau fugind în toate direcţiile

139
înspăimântaţi de teroarea morţii izbucnite instantaneu.

140
 CAPITOLUL 10
— Aiya! urlă Liang, plonjând pe partea neexpusă a cabinei
telefonice în timp ce gloanţele muşcară zidul din spate, ricoşând în
aer. Webb se năpusti către chinez, târându-se lângă el, cu cuţitul
de vânătoare scos din teacă.
— Nu! Ce faci?
Urletul lui Liang se transformă într-un ţipăt înfricoşător, când
David, din lateral, îl înşfacă de cămaşă şi îi înfipse lama cuţitului
în bărbie, făcând sângele să ţâşnească.
— Ahhee!
Plânsetul isteric se pierdea în infernul străzii.
— Dă-mi numărul! Acum!
— Nu-mi face una ca asta! Îţi jur că n-am ştiut că era o
capcană!
— Capcana nu e pentru mine, Liang, spuse Webb cu răsuflarea
întretăiată, în timp ce transpiraţia i se scurgea pe fată. Este pentru
tine!
— Pentru mine? Eşti nebun! De ce pentru mine?
— Pentru că ei ştiu că sunt acum aici, iar tu m-ai văzut şi ai
discutat cu mine. Ai dat telefonul – acum nu-şi mai pot permite să
te ţină în viaţă.
— Dar de ce?
— Ţi-a fost dat un număr de telefon. Ţi-ai îndeplinit misiunea şi
nu-şi pot permite nici un fel de urme.
— Asta nu-mi explică nimic!
— Poate că numele meu îţi va explica. Jason Bourne.
— Oh, Dumnezeule…! şopti Liang; albindu-se la faţă şi căscând
gura, în timp ce privea în gol către David.
— Eşti o umbră, spuse Webb. Eşti mort.
— Nu, nu! Chinezul scutură din cap. Nu se poate! Nu cunosc pe
nimeni, numai numărul! Este al unui birou părăsit din New World
Centre, un telefon instalat provizoriu. Te rog! Numărul este trei,
patru, patru, zero, unu! Nu mă omorî, domnule Bourne! În numele
lui Dumnezeu la care ne închinăm amândoi, nu o face!
— Dacă aş fi crezut o clipă că această capcană a fost pentru
mine, atunci ai fi fost plin de sânge, nu numai pe bărbie… Trei,
patru, patru, zero, unu?

141
 — Da, exact!
Vacarmul provocat de gloanţe se stinse tot atât de brusc cum
începuse.
— New World Centre este cel de deasupra noastră, nu-i aşa?
Una dintre ferestrele de acolo, de sus.
— Exact! Pe Liang îl trecu un fior rece; nu-şi lua ochii de pe
chipul lui David. Apoi îi închise strâns şi de sub gene i se scurseră
lacrimi în timp ce-şi scutura violent capul.
— Nu te-am văzut în viaţa mea! Jur pe crucea sfântului Iisus!
— Uneori mă întreb dacă mă aflu în Hong Kong sau la Vatican.
Webb îşi săltă capul şi se uită împrejur. Pe stradă, oamenii
îngroziţi, începând cu mamele ce-şi ţineau la piept copiii şi
terminând cu bărbaţii care încercau să protejeze femeile se
hotărâră, cu teamă, să se ridice mai întâi pe genunchi, apoi în
picioare. Dintr-o dată se formă o masă de oameni alergând
îngroziţi către arcada ce făcea legătura cu Salisbury Road.
— Ţi s-a spus să dai telefonul ăsta neapărat de aici, nu-i aşa?
spuse David, rapid, întorcându-se către hotelierul îngrozit.
— Da, domnule.
— De ce? Ţi-au dezvăluit vreun motiv?
— Da, domnule.
— Pentru numele lui Dumnezeu, deschide ochii!
— Da, domnule.
Liang se supuse, dar fără a se uita la Webb.
— Au spus că nu au încredere în oaspetele care a cerut să fie
cazat în apartamentul 690. Că este un om care ar putea forţa pe
alţii să transmită informaţii false. De aceea aveau nevoie să mă
vadă când vorbesc cu ei… Domnule Bourne – nu, mă scuzaţi, nu
am vrut să spun asta! Domnule Cruett – am încercat toată ziua să
vă găsesc! Doream să vă informez că am fost contactat de aceşti
oameni în mod repetat, domnule Cruett. Mi-au telefonat într-una,
vrând să ştie când o să iau legătura cu ei de aici. Le-am spus tot
timpul că nu aţi sosit! Ce altceva puteam să fac? Încercând să vă
găsesc în mod constant, înţelegeţi că am încercat să vă avertizez!
Este evident, nu-i aşa?
— Ce e evident este că eşti un mare dobitoc.
— Nu sunt înzestrat domnule, pentru o astfel de treabă.
— De ce ai făcut-o?
— Banii, domnule! Am fost de partea lui Chiang, alături de
Kuomintang. Am o soţie şi cinci copii – doi băieţi şi trei fete. A
trebuit să fug de pe teritoriul Chinei. Ăştia verifică dosarele

142
oamenilor şi îi etichetează fără drept de apel. Sunt un om cultivat,
domnule! La Universitatea Fudan am fost al doilea în clasă şi am
fost proprietarul unui hotel în Shanghai. Dar toate acestea nu mai
au nici un fel de importanţă acum. Iar când Beijing-ul va lua
puterea şi asupra acestui teritoriu voi fi mort domnule, familia îmi
va fi distrusă. Şi acum veniţi dumneavoastră să-mi spuneţi că sunt
pierdut chiar din acest moment. Ce să fac?
— Pekin-ul – Beijing-ul – nu se va atinge niciodată de colonie,
nu va schimba niciodată nimic, spuse David, amintindu-şi
cuvintele pe care-i le spusese Marie în acea seara teribilă după
vizita lui McAllister. Numai dacă extremiştii preiau puterea.
— Toţi sunt extremişti, domnule. Vă rog să mă credeţi. Nu îi
cunoaşteţi.
— Poate că nu. Dar cunosc pe câţiva dintre voi. Şi, sincer, aş fi
preferat să nu vă fi întâlnit. Cum le cheamă pe fiicele tale?
— Le cheamă… le cheamă… Wang. Wang Sho.
— Las-o baltă! răbufni David, privind în arcada intrării de pe
Salisbury Road. Ni bushi ren! Nu eşti om, eşti un porc! Rămâi cu
bine, Liang al Kuomintang-ului. Rămâi cu bine, cât o să te mai
lase ăştia. Mie puţin îmi pasă.
Webb se ridică în picioare, pregătit să se arunce din nou la
pământ, la prima scânteiere neobişnuită dinspre ferestrele din
aripa stângă a clădirii. Ochii lui Jason Bourne nu-l înşelau: era
linişte. David se alătură mulţimii ce trecea pe sub arcadă şi îşi croi
drum prin aglomeraţia de pe Salisbury Road.
Se opri la o cabină telefonică dintr-un pasaj zgomotos,
aglomerat, dincolo de Nathan Road. Îşi introduse arătătorul în
urechea dreaptă ca să audă mai bine.
— Wei? răspunse un bărbat.
— Bourne la telefon. Am să vorbesc în engleza. Unde îmi este
soţia?
— Wode tian ah! Mi s-a spus că vorbeşti limba noastră în mai
multe dialecte.
— E mult timp de atunci şi vreau să fiu bine înţeles. Te-am
întrebat de soţia mea!
— Liang ţi-a dat acest număr?
— N-a avut de ales.
— Dar nici zile multe nu mai are.
— Nu-mi pasă ce faceţi, dar dacă aş fi în locul vostru, m-aş mai
gândi dacă să-l ucid sau nu.
— De ce? Viaţa lui face mai puţin decât a unui vierme.

143
 — Pentru că aţi ales un mare dobitoc – unul fricos. A vorbit cu
prea mulţi oameni. Centralista mi-a spus că m-a căutat în fiecare
minut.
— Te-a căutat pe tine?
— Am sosit aici azi dimineaţă. Unde-mi este soţia?
— Mincinosul de Liang!
— Doar nu vă aşteptaţi din partea mea, să fi stat în acel
apartament nu-i aşa? L-am convins să-mi dea o alta camera. Am
fost văzuţi împreună – certându-ne – cu o duzină şi jumătate de
recepţioneri în jur. Dacă îl omorâţi, veţi stârni mai multe valuri
decât vrea oricare dintre noi. Poliţia va fi pe urmele unui american
bogat dat dispărut.
— Chiloţii îi sunt probabil umezi, spuse chinezul. Poate e de
ajuns.
— Acum, soţia mea!
— Te-am auzit. Nu am norocul să am astfel de informaţii.
— Atunci cheamă pe cineva care le are. Acum!
— Te vei întâlni cu persoane puse la curent cu această
problemă!
— Când?
— Te vom anunţa. În ce cameră te afli?
— Vă mai caut eu. Aveţi cincisprezece minute la dispoziţie.
— Îmi dai mie ordine?
— Ştiu unde te afli, ce fereastră, care birou – eşti neglijent cu
arma aia. Ar fi trebuit să-i înfăşori ţeava cu ceva; lumina soarelui
se reflectă în metal, asta ştie oricine. În treizeci de secunde voi fi la
douăzeci de metri de uşa ta, iar tu nu vei şti unde mă aflu şi nu îţi
poţi părăsi postul.
— Nu te cred!
— Pune-mă la încercare. Nu tu mă urmăreşti pe mine acum. Eu
te urmăresc pe tine. Ai la dispoziţie cincisprezece minute şi când
sun din nou vreau să vorbesc cu soţia mea.
— Nu e aici!
— Dacă aş crede că este acolo, ai fi fost mort de mult, cu capul
desprins de restul corpului şi azvârlit pe fereastră să ţină de urât
celorlalte gunoaie din port. Iar dacă crezi că exagerez, n-ai decât să
verifici. Întreabă-i pe oamenii care au avut de-a face cu mine.
Întreabă-ţi taipanul, pe Yao Ming, care nu există.
— Nu pot să-ţi scot nevasta din pământ, Jason Bourne! ţipă
individul îngrozit.
— Dă-mi un număr unde o pot găsi. Ori îi aud vocea vorbind cu

144
mine – ori nu stăm de vorbă. O să rămână cadavrul tău decapitat
cu o eşarfa neagră în jurul gâtului însângerat. Cincisprezece
minute!
David închise telefonul, apoi îşi şterse transpiraţia de pe faţă. O
făcuse. Creierul şi cuvintele erau ale lui Jason Bourne – se
întorsese într-un timp mai mult intuit decât cunoscut şi instinctiv
ştia cum să procedeze, ce să spună, cu ce să ameninţe. Era o lecţie
undeva, ascunsă. Sau o realitate din înăuntrul său care vroia să
izbucnească, să preia controlul, spunându-i lui David Webb să
aibă încredere în cel dinlăuntrul său.
Părăsi pasajul aglomerat şi se întoarse la dreapta pe trotuarul la
fel de ticsit de lume. Golden Mile din Tsim Sha Tsui se pregătea
pentru jocurile sale nocturne şi la fel şi el. Se putea întoarce acum
la hotel; directorul adjunct al hotelului Liang, se afla cu siguranţă
acum la mile depărtare probabil, căutând cel mai apropiat zbor
către Taiwan, dacă fusese vreun sâmbure de adevăr în toate
declaraţiile sale înspăimântate. Webb va folosi liftul de marfa
pentru a ajunge în cameră, pentru cazul în care în holul hotelului
l-ar fi aşteptat cineva, deşi se îndoia. Terenul de tir din pasajul de
lângă New World Centre nu era un punct de comandă, ci doar o
legătură, un om acum speriat de moarte.
Cu fiecare pas pe care David îl făcea pe Nathan Road, respiraţia
îi devenea tot mai sacadată, iar inima îi bătea tot mai tare. Peste
exact douăsprezece minute va auzi vocea Mariei. Dumnezeule,
dorea atât de mult s-o audă! Trebuia! Era singurul lucru care-l
ţinea să nu înnebunească, tot ceea ce mai conta acum.
*
* *
— Timpul a expirat, spuse Webb, stând pe marginea patului,
încercând să-şi stăpânească bătăile inimii şi întrebându-se dacă
zgomotul lor putea fi auzit la fel de tare cum îl auzea el. Spera că
va putea să-şi ascundă tremurul vocii.
— Sună la cinci, doi, şase, cinci, trei.
— Cinci? David recunoscu prefixul.
— Dar ea se află aici, în Hong Kong, nu în Kowloon.
— Va fi transportată într-acolo.
— Te sun după ce vorbesc cu ea.
— Nu e nevoie, Jason Bourne. Cei în cunoştinţă de cauză se află
acolo şi vei vorbi cu ei. Rolul meu s-a terminat, iar tu nu ştii cine
sunt.
— Nici nu trebuie să ştiu. Când vei părăsi biroul ţi se va face o

145
fotografie, dar nu vei şti de unde sau de către cine. Vei vedea
probabil un număr mare de oameni – în hol, sau în lift dar nu vei
şti care dintre ei are un aparat de fotografiat care arată fie ca un
nasture de la haină, fie ca o emblemă pe o poşetă. Succes,
stârpitură. Ai grijă de tine.
Webb apăsă pe furcă întrerupând legătura, aşteptă trei secunde,
apoi ridică din nou. Auzi tonul, apoi începu să formeze numărul.
La capătul celalalt începu să sune. Iisuse, nu mai suporta!
— Wei?
— Bourne la telefon. Vreau să vorbesc cu soţia mea.
— Imediat.
— David?
— Eşti bine? ţipă Webb la capătul puterilor.
— Da, puţin obosită, dar asta e tot, iubitule. Tu eşti bine…
— Te au rănit – s-au atins de tine?
— Nu, David, nu. Au fost chiar foarte amabili. Dar ştii cum sunt
când obosesc uneori. Îţi aminteşti săptămâna aceea în Zurich când
ai vrut să vezi Fraumunster-ul şi muzeele? Apoi m-ai invitat la o
plimbare cu barca pe Limmat, iar eu ţi-am spus că nu mă simt aşa
bine.
Nu fusese nici o astfel de săptămână în Zurich. Numai coşmarul
unei singure nopţi când amândoi aproape erau să-şi piardă vieţile.
El primise provocarea posibililor asasini pe urme în
Steppdekstrasse, ea aproape violată şi condamnată la moarte pe un
chei pustiu în Guisan Ouai. Ce încerca să-i transmită?
— Da, îmi amintesc.
— Aşa că nu trebuie să-ţi faci griji, în privinţa mea, iubitule.
Mulţumesc lui Dumnezeu că eşti aici! Vom fi împreună curând,
mi-au promis. Va fi ca la Paris, David. Îţi aduci aminte atunci în
Paris când am crezut că te-am pierdut? Dar tu ai venit după mine
şi amândoi am ştiut unde să mergem. Strada aceea superbă cu
copaci înverziţi şi cu…
— Asta a fost tot, doamnă Webb, interveni o voce bărbătească.
Sau ar trebui să spun doamnă Bourne? adăugă omul, vorbind
direct în receptor.
— Gândeşte-te, David şi fii prudent! ţipă Marie din depărtare şi
nu-ţi face griji iubitule! Strada aceea superbă cu şirul de copaci
înverziţi, copacul meu favorit…
— Ting zhi! strigă vocea bărbatului, dând un ordin în chineză.
Luaţi-o de aici! Îi dă informaţii! Repede! N-o lăsaţi să mai
vorbească!

146
 — Dacă îi faceţi vreun rău, veţi regreta pentru tot restul vieţii,
spuse Webb rece. Jur pe Dumnezeu că vă voi găsi!
— Nu a existat nici un motiv de nemulţumire până în momentul
de faţă, replică bărbatul încet, pe un ton sincer. Aţi auzit ce a spus
soţia dumneavoastră bine. Nu are de ce să se plângă.
— Ceva e în neregulă cu ea! Ce dracu i-aţi făcut, ce nu-mi poate
spune?
— Este numai tensiunea, domnule Bourne. Iar de transmis v-a
transmis ceva, fără nici o îndoială, sperând că ar putea într-un fel
descrie unde se află – greşit, ar trebui să adaug – dar chiar dacă ar
fi exact, v-ar fi la fel de nefolositor ca şi numărul de telefon. Acum
ea e pe drum către un alt apartament, unul dintre milioanele de
apartamente din Hong Kong. De ce i-am face vreun rău? Nu ne-ar
folosi la nimic. Un taipan important doreşte să vă întâlnească.
— Yao Ming?
— Ca şi dumneavoastră şi dânsul are mai multe identităţi.
Probabil veţi ajunge amândoi la o înţelegere.
— Ori ajungem, ori e un om mort. La fel şi voi.
— Vă cred, domnule Bourne. Mi-aţi ucis o rudă apropiată care
se afla dincolo de raza dumneavoastră de acţiune, în insula
Lantau. Sunt sigur că vă aduceţi aminte.
— Nu le ţin socoteala. Yao Ming. Când?
— Deseară.
— Unde?
— Trebuie să înţelegeţi că dânsul este foarte cunoscut, aşa că
va trebui să fie un loc foarte neobişnuit.
— Inaccesibil, desigur. Nu insistaţi. Soţia dumneavoastră e în
mâinile noastre.
David se încordă; pierdea controlul de care avea nevoie
disperată.
— Spune-l, spuse el.
— Walled City. Presupunem că ştiţi unde se află.
— Am auzit de el, îl corectă Webb, încercând să se concentreze.
Mahalaua cea mai împuţită de pe faţa pământului, dacă-mi aduc
bine aminte.
— Ce altceva ar putea fi? Este singura posesiune legală a Chinei
în toată colonia. Chiar şi detestabilul Mao Zedong a dat
permisiunea poliţiei noastre să cureţe zona. Dar funcţionarii de
stat nu sunt plătiţi destul de bine pentru asta. Aşa că lucrurile au
rămas neschimbate.
— La ce oră deseară?

147
 — După ce se întunecă, dar înainte să se închidă bazarele.
După nouă şi jumătate şi nu mai târziu de zece fără un sfert.
— Cum îl găsesc pe acest Yao Ming – care de fapt nu există?
— O femeie se va afla în primul bloc din piaţa deschisă şi va
vinde măruntaie de şarpe ca afrodisiace. Duceţi-vă la ea şi
întrebaţi o unde se află „şeful”. Vă va spune pe ce scări să coborâţi
şi pe ce alee să o luaţi. Acolo veţi fi aşteptat.
— S-ar putea să nu mai ajung până acolo. Culoarea pielii mele
nu este tocmai bine văzută acolo.
— Nimeni nu vă va face nici un rău. Oricum, vă sugerez să nu
purtaţi îmbrăcăminte care să bată la ochi sau să vă expuneţi
bijuterii scumpe.
— Bijuterii?
— Dacă purtaţi un ceas foarte scump, e mai bine să-l lăsaţi
acasă.
Îţi vor tăia mâna pentru un ceas. Meduza. Fie.
— Mulţumesc pentru sfat.
— O ultimă rugăminte. Nu vă gândiţi să implicaţi autorităţile
sau consulatul dumneavoastră într-o încercare nesăbuită de a-l
compromite pe taipan. Dacă o faceţi, soţia dumneavoastră va muri.
— Nu era nevoie să mi-o spune-ţi.
— Cu Jason Bourne nu se ştie niciodată. Veţi fi urmărit la
fiecare pas.
— Între nouă jumătate şi nouă patruzeci şi cinci, spuse Webb,
închizând telefonul şi sculându-se de pe pat. Se îndreptă către
fereastră şi privi portul. Ce? Ce încercase Marie să-i transmită?
…ştii cum sunt când obosesc uneori.
Nu, nu ştia asta. Soţia lui era o femeie puternică, fiică de
fermier din Ontario, care nu se plânsese niciodată de oboseală.
…nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa mea, iubitule.
O rugăminte prostească, iar ea ştia asta. Marie nu pierdea
momente preţioase comportându-se prosteşte. Doar dacă se
exprima oare incoerent?
…Va fi ca la Paris, David. Am ştiut amândoi unde să mergem.
Strada aceea superbă cu copaci înverziţi, înşiruiţi.
Nu, nu bătuse câmpii, se prefăcuse; îi transmitea un mesaj. Dar
ce mesaj? Ce stradă superbă cu „copaci înverziţi, înşiruiţi”? Nu-şi
amintea nimic şi asta îl scotea din minţi! Dăduse greş. Îi fusese
transmis un semnal, iar sensul lui îi scăpa.
…Gândeşte-te David şi fii prudent!… nu-ţi face griji, iubitule!
Strada aceea superbă cu şirul de copaci înverziţi, copacul meu

148
favorit…
Ce strada superbă? Ce blestemat şir de copaci, ce copac favorit?
Nu avea nici un sens pentru el şi totuşi trebuia să existe un sens!
Trebuia să fie în stare să răspundă, în să privească în gol pe
fereastră, cu memoria pustiită. Ajută-mă Doamne! strigă el în
pustiu.
O voce interioară îi spuse să nu insiste pe ceea ce nu putea
înţelege. Avea multe lucruri de făcut; nu putea să se ducă aşa, pur
şi simplu, la un loc de întâlnire stabilit de duşman, fără să vadă
terenul şi fără nici o carte pe mânecă. Vă sugerez să nu purtaţi
îmbrăcăminte care să bată la ochi. Nu va fi fost în nici un caz ceva
care să bată la ochi, gândi Webb, dar acum va fi ceva total opus –
şi neaşteptat.
În timpul lunilor în care încercase să scape de Jason Bourne, o
idee îi revenea în minte cu mare intensitate. Schimbă-te, schimbă-
te, schimbă-te. Bourne fusese un expert al schimbării; pentru
aceasta fusese supranumit „cameleonul”, un om care se putea
„topi” oricând cu multă uşurinţă în orice mediu. Nu ca ceva
grotesc, o caricatură cu perucă şi nasuri false, ci ca cineva care se
putea adapta oricărei situaţii astfel încât aceia care-l întâlniseră pe
„asasin” – rar de tot, în plină lumină şi stând foarte aproape de el –
dădea descrieri extrem de variate ale omului urmărit de la un
capăt la celălalt al Asiei şi Europei. Detaliile se băteau întotdeauna
cap în cap: părul era negru sau blond; ochii căprui, albaştri sau
spălăciţi; pielea albă, bronzată sau pătată; hainele bine croite şi
sobre dacă rendez-vous-urile aveau loc într-o cafenea destul de
scumpă, cu lumină slabă sau boţite şi potrivite dacă întâlnirile
erau stabilite pe vreun dig sau în cele mai ascunse colţuri ale
oraşului. Schimbarea. Fără nici un pic de efort, cu minimum de
trucuri. David Webb va avea încredere în cameleonul din el. Mergi
unde te îndeamnă Jason Bourne.
După ce încheie convorbirea telefonică, David o porni către
hotelul Peninsula şi, cu un bacşiş considerabil, obţinu o cameră.
Servieta diplomat şi-o lăsă în seiful hotelului. Apoi, avu prezenţa
de spirit să se înregistreze sub cel de-al treilea nume de pe
paşaportul fals aranjat de Cactus. Dacă îl căuta cineva, vor apela
la numele folosit şi înregistrat la hotelul Regent; era tot ceea ce
aveau.
Se întoarse din nou pe Salisbury Road. Folosi liftul de serviciu şi
se îndreptă rapid către camera lui unde împachetă puţină
îmbrăcăminte de care avea nevoie în geanta cumpărată la plecare.

149
Nu anunţă hotelul Regent de plecarea sa. Dacă îl căuta cineva,
lasă-i să-l caute acolo unde nu se afla.
Odată aranjat la Peninsula, avu timp să mănânce ceva şi să
intre în câteva magazine până la lăsarea serii. Iar atunci când
întunericul va coborî se va afla în Walled City – înainte de nouă şi
jumătate. Jason Bourne dădea comenzile iar David Webb se
supunea.
*
* *
Cartierul Walled City5 din Kowloon nu este separat de restul
oraşului prin nici un zid vizibil dar cu toate acestea este strict
delimitat încât parcă ar exista unul, construit din oţel dur.
Cartierul se deschide cu o piaţă în aer liber, extrem de aglomerată,
care se întinde de-a lungul străzii, în faţa unui rând de case
dărăpănate şi întunecoase. Oriunde te-ai uita poţi zări colibe
cocoţate una peste alta, la întâmplare, dându-ţi impresia că în
orice moment totul se va prăbuşi sub propria greutate lăsând în
urmă numai ruine şi moloz. În acea parte există însă şi o forţă
înşelătoare pe care o descoperi coborând treptele care duc în
interiorul mahalalei. Sub nivelul străzii, alei pietruite, înguste ca
nişte tunele, legătură între numeroasele clădiri şubrede, înăuntrul
acestora, cerşetori invalizi se alătură prostituatelor sumar
îmbrăcate şi comercianţilor de droguri adunaţi în încăperi straniu
luminate de becuri atârnate de fire neizolate în lungul pereţilor de
piatră. Pretutindeni domneşte o umezeală râncedă; totul este
depravare şi descompunere, adâncite şi întărite de trecerea
timpului.
Din aleile murdare, într-o dezordine completă, un şir de trepte
strâmte abia luminate duc către şirurile de locuinţe dărăpănate, cu
două etaje şi subsol. În camerele mici, sărăcăcioase, se vând şi se
cumpăra droguri şi prostituate de tot soiul; totul este dincolo de
raza de acţiune a poliţiei – acceptat pe tăcute de toate părţile – căci
puţini dintre cei care reprezintă legea îndrăznesc să se aventureze
în mijlocul acestui cartier. E un iad închis. De care nimănui nu-i
place să se atingă.
Afară în piaţa deschisă, în strada inundată de gunoaie, pe unde
nu circulă maşini, mese murdare îngrămădite cu mărfuri furate şi
rebuturi se înghesuie printre chioşcurile soioase. Din vase uriaşe
cu ulei prăjit în care zac bucăţi dubioase de carne de porc, de

5
The Walled City – Oraşul închis, (n. tr.).

150
pasăre şi de şarpe împachetate apoi în ziare şi vândute, se ridică
permanent rotocoale de fum. Mulţimea forfoteşte în lumina
împrăştiată de lămpile chioare de la o gheretă la alta tocmindu-se
cu glas tare, strigând, cumpărând şi vânzând. Vin apoi cei care
stau direct pe trotuar, bărbaţi şi femei, zdrenţăroşi, fără o gheretă
sau măcar o masă, îşi vând marfa pe jos. Stau ghemuiţi pe vine şi
îşi expun bijuteriile ieftine şi gablonzurile, cele mai multe furate
din port şi cuştile împletite în care foşcăie insecte şi se zbat
păsărele.
La intrare în acest bazar ciudat, infestat, o femeie singuratică,
voinică stătea pe un scăunel de lemn cu picioarele groase
desfăcute, jupuind şerpi şi scoţându-le măruntaiele. Privirea sa
întunecată era fixată asupra vieţuitoarelor care-i se zbăteau în
mâini. De fiecare parte avea nişte saci de pânză, în care se
zvârcoleau reptile şuierătoare muşcându-se cu furie una pe alta,
înfuriate de captivitatea aceasta. Încleştată sub greutatea
piciorului drept, dezgolit al femeii, o cobră neagră imobilă cu capul
ridicat şi gluga desfăcută, cu ochii mici şi privirea fixă, hipnotizată
parcă de mişcarea constantă a mulţimii. Mizeria cumplită a pieţei
deschise era o baricadă eficientă pentru cartierul fără de nici un
zid numit Walled City.
De după colţul de la celălalt capăt al bazarului îşi făcu apariţia
în bulevardul suprapopulat o siluetă sărăcăcioasă. Omul era
îmbrăcat într-un costum ieftin maro, cu pantalonii prea largi şi
haină lăbărţată care părea totuşi strâmtă deasupra umerilor aduşi.
O pălărie neagră, cu boruri largi, tipic orientală, îi aruncă o umbră
permanentă pe faţa tarabelor şi meselor şi examină marfa; totuşi o
singură dată băgă mâna în buzunar să cumpere ceva. Chiar şi
atunci, o făcu cu un aer umil, imaginea unui om gârbovit de anii
neîndurători petrecuţi la munca câmpului sau la pescuit, hrana
niciodată suficientă pentru un trup atât de chinuit.
Se putea citi tristeţea în atitudinea lui, blazarea născută din
neputinţa de a schimba ceva. Era recunoaşterea zădărniciei, a
abandonării mândriei, deoarece nu avea nimic cu care ar fi putut
să se mândrească; preţul supravieţuirii fusese mult prea mare. Şi
acest om, această siluetă cocârjată care cumpărase într-un cornet
de hârtie de ziar câţiva peştişori prăjiţi, nu era altfel decât
numeroşi bărbaţi aflaţi în piaţă – ar fi putut oricând trece
neobservat. Se apropie de femeia musculoasă ce începuse să
smulgă intestinele unui alt şarpe care încă se mai zvârcolea.
— Unde e Şeful? întrebă Jason Bourne în chineză, cu ochii fixaţi

151
pe cobra imobilă, cu grăsimea de pe ziar prelingându-i-se pe mâna
stângă.
— Ai venit mai devreme, îi răspunse femeia fără expresie. E
întuneric, dar ai venit devreme.
— Am fost chemat să vin repede. Pui la îndoială ordinele
taipanului?
— E-al dracului de zgârcit pentru un taipan! izbucni ea într-o
cantoneză guturală. Dar ce-mi pasă? Coboară scările din spatele
meu şi ia-o pe prima alee la stânga. O curvă va fi la cincisprezece-
douăzeci de metri în jos. Îl aşteaptă pe albul pe care trebuie să-l
conducă la taipan. Nu care cumva eşti chiar el? Nu-mi dau seama
la lumina asta şi te descurci bine în chineză dar nu arăţi a alb şi
nici hainele nu-ţi sunt de alb.
— Să zicem că ai fost în locul meu. Te-ai fi afişat ca alb dacă ţi
s-ar fi spus să vii până aici?
— Aş fi făcut orice să arăt ca din Qing Gaoyan! spuse femeia
râzând printre dinţii tociţi. În special dacă aş avea la mine bani. Ai
ceva bani, stăpâne?
— Mă flatezi, dar nu am.
— Minţi. Albii ştiu să mintă atât de bine când e vorba de bani.
— Foarte bine, mint. Sper că şarpele n-are să mă muşte pentru
atâta lucru.
— Eşti prost! E bătrân şi n-are nici colţi, nici venin. Dar este în
schimb imaginea divină a unui organ bărbătesc. El îmi aduce
banii. Tu nu-mi dai nimic?
— Pentru un serviciu, da.
— Aiya! Dacă vrei trupul ăsta bătrân, înseamnă că ai un topor
în pantaloni. Rupe-o pe curvă, nu pe mine!
— Nu trupul, ci numai câteva cuvinte, spuse Bourne,
strecurând mâna dreaptă în buzunarul de la pantaloni. Scoase o
bancnotă de 100 dolari şi o ţinu în palma desfăcută în faţa
vânzătoarei de şerpi, acoperind-o cu cealaltă pentru a nu fi văzută
de lupii hămesiţi dimprejur.
— Aiya – aiya! şuieră femeia în timp ce Jason îi smulse
bancnota dintre degetele lacome; şarpele mort căzu între picioarele
ei groase.
— Serviciul, repetă Bourne. De vreme ce ai crezut că sunt unul
dintr-ai voştri, presupun că şi alţii vor crede la fel. Tot ce vreau să
faci e să spui tuturor că albul nu s-a arătat. Ai înţeles?
— Înţeles! Dă-mi banii!
— Şi serviciul?

152
 — Ai cumpărat şerpi. Şerpi! Ce ştiu eu de vreun alb? N-a apărut
niciodată. Ţine aici şarpele. Du-te şi fă dragoste!
Femeia înhaţă bancnota, apucă măruntaiele şarpelui şi le
îndesă într-o pungă de plastic pe care se putea vedea semnătura
designerului – Christian Dior.
Bourne se înclină rapid de două ori în semn de mulţumire, se
retrase din mulţime pentru a arunca măruntaiele şarpelui lângă o
bordură destul de ferită de lumina străzii ca să nu poată fi
observat. Cu cornetul umed de peşte mirositor în mână se prefăcu
de câteva ori că duce la gură în timp ce, încet, îşi croia drum spre
scări şi coborî în inima cartierului Walled City. Se uită la ceas,
răsturnând peştii. Era nouă şi un sfert; patrulele taipanului erau
probabil în zonă. Era vital pentru el să afle ce măsuri de securitate
îşi luase bancherul. Voia ca minciuna pe care i-o spusese
ucigaşului din biroul părăsit din port să devină adevăr. Voia să fie
nu urmărit, ci urmăritor. Nu să primească ordine, ci să le dea. Va
memora fiecare faţă, fiecare post din structura de comandă,
rapiditatea cu care fiecare gardă lua o decizie în condiţii extreme,
echipamentul cu care se realizau comunicările şi, mai presus de
toate, va descoperi punctele slabe. David înţelese că Jason Bourne
prelua comanda; era un anumit scop în tot ceea ce făcea. Biletul
lăsat de duşman începea cu următoarele cuvinte: O nevastă
pentru o nevastă. Numai un singur cuvânt trebuia schimbat: Un
taipan pentru o nevastă.
Bourne o luă pe aleile din stânga şi merse câţiva zeci de metri,
ignorând priveliştea; orice om familiarizat cu cartierul ar fi făcut la
fel. Pe o scară cufundată în întuneric o femeie în genunchi
îndeplinea actul pentru care era plătită. Bărbatul ţinea banii în
mână peste creştetul ei. Doi tineri drogaţi se milogeau de un
bărbat îmbrăcat într-o haină scumpă de piele neagră; un băiat ce
fuma o ţigară de marijuana, urina lângă un zid, iar un cerşetor,
fără picioare, pe o scândură pe rotile ce zdrăngăneau pe caldarâm,
îngâna: Bong ngo, bong ngo! cerând de pomană. Pe o altă scară
prost luminată, un codoş bine îmbrăcat o ameninţa pe una din
târfele sale cu desfigurarea dacă nu-i dă mai mulţi bani. David
Webb se gândea că acesta nu e Disney Land-ul, iar Jason Bourne
studia aleea ca pe o zonă periculoasă în spatele liniilor
duşmanului. Ora 9:24. Soldaţii trebuiau să se afle la posturi.
Jason Bourne se întoarse să-şi continue misiunea.
Prostituata tocmai îşi ocupa locul. Bluza ei de un roşu aprins,
desfăcută, abia îi acoperea sânii mici, iar tradiţionala despicătură

153
a fustei negre îi ajungea până la coapsă. Era o caricatură umană.
„Albul” nu trebuia să greşească. Punctul unu: Evidenţe îngroşate.
De ţinut minte: subtilitatea nu e dintre calităţile lor principale. La
câţiva metri în spatele ei un om vorbea într-un aparat de emisie. O
ajunse din urmă, dădu din cap şi o luă la fugă, către capătul aleii
şi către scări. Bourne se opri, cu umerii lăsaţi şi se întoarse cu faţă
la zid. Paşii grăbiţi se auzeau în spatele lui, apăsaţi, tot mai iuţi.
Un al doilea chinez se apropie şi trecu pe lângă el, un bărbat de
vârstă mijlocie în costum închis de om de afaceri, cu cravată şi
pantofi lustruiţi. Nu era un locuitor al cartierului Walled City; pe
chipul său se citea o amestecătură de teamă şi dezgust. Ignorând
prostituata, privi la ceas şi alergă înainte. Avea privirea şi
comportarea unui executant pus să facă lucruri pe care le găseşte
dezgustătoare.
Jason studie şirurile neregulate ale scărilor; bărbatul coborâse
pe unul din ele. Zgomotul paşilor se auzise brusc şi, judecând
după ritmul lor, nu veniseră de la o depărtare mai mare de
douăzeci-treizeci de metri de pe a treia scară pe stânga sau a patra
pe dreapta. Într-unul din apartamentele de la capătul acestor scări
un taipan îşi aştepta oaspetele. Taipanul trebuia să fie luat prin
surprindere, chiar speriat. Trebuia să înţeleagă cu cine are de-a
face şi ce preţ va trebui să plătească.
Jason porni din nou, de data asta luându-şi mers de beţiv; îi
veniră în minte cuvintele unui vechi cântec popular chinez. Me li
hua cherng zhang liu yue, fredonă el uşor, izbindu-se de zid şi
apropiindu-se de prostituată.
— Am bani, spuse el blând, tărăgănând cuvintele. Şi tu, fată
frumoasă, ai ce am eu nevoie. Unde mergem?
— Nicăieri, beţivanule, cară-te de aici.
— Bong ngo! Cheng bong ngo! urlă cerşetorul invalid
zdrăngănind pe alee şi lovindu-se de zid.
— Jau! – ţipă femeia, cară-te de aici până când nu te azvârl cu
un picior de pe scândura aia, Loo Mi! Ţi-am spus să nu te mai bagi
în afacerile mele!
— Pe beţivul ăsta l-ai găsit? Îţi aduc eu ceva mai bun!
— Nu mi l-am găsit, iubiţelule. Mă bate la cap şi nu pot să scap
de el. Aştept pe cineva.
— Atunci o să-i tai picioarele! ţipă personajul, grotesc, scoţând
un satâr de sub scândură.
— Ce dracu’ faci? izbucni Bourne în engleză, înfigându-şi
piciorul în pieptul cerşetorului şi trimiţându-l cu tot cu scândură

154
în zidul opus.
— Există legi! continuă să ţipe sinistru cerşetorul. Ai atacat un
invalid! Vrei să jefuieşti un invalid!
— Dă-mă în judecată, spuse Jason, întorcându-se către femeie,
în timp ce cerşetorul se ducea zdrăngănind de unde venise.
— Ai vorbit. În engleză. Prostituata îl privi mirată.
— Şi tu la fel, spuse Bourne.
— Vorbeşti chinezeşte, dar nu eşti chinez.
— În spirit poate sunt. Te căutam.
— Tu eşti acela?
— Da.
— Te conduc la taipan.
— Nu. Spune-mi numai ce scară şi ce etaj.
— Nu astea sunt instrucţiunile pe care le-am primit.
— Sunt unele noi, date de taipan. Pui la îndoială cumva noile
sale ordine?
— Nu, dar trebuia să fie transmise de omul lui.
— Micul Zhongguo ren în costum închis?
— Da. El ne transmite totul şi ne plăteşte din partea taipanului.
— Pe cine plăteşte?
— Întreabă-l.
— Taipanul vrea să ştie.
Bourne scotoci în buzunar şi scoase un teanc de bancnote
împăturite.
— Mi-a spus să te plătesc foarte bine dacă mă ajuţi. Crede că
omul lui îl înşeală.
Femeia se retrase spre zid uitându-se când la bani, când la
chipul lui Bourne.
— Dacă mă minţi.
— De ce-aş minţi? Taipanul vrea să mă vadă, doar ştii asta.
Trebuie să mă duci la el. El mi-a spus să ma îmbrac aşa, să mă
port aşa, să te găsesc şi să-i urmăresc pe aceşti oameni. De unde
aş fi putut şti despre tine dacă nu de la el?
— Sus în piaţă. Trebuia să te întâlneşti cu cineva.
— N-am fost acolo. Am venit direct aici. Jason despături câteva
bancnote.
— Lucrăm amândoi pentru taipan. Ţine. Mi-a spus să-ţi dau
astea şi să pleci, dar nu trebuie să ieşi în stradă.
Jason îi întinse banii.
— Taipanul este generos, spuse prostituata, întinzând mâna
după bancnote.

155
 — Care scară? întrebă Bourne, retrăgând banii. Ce etaj?
Taipanul nu ştia nici el.
— Acolo, replică femeia, arătând înspre zidul mai îndepărtat.
Scara a treia, etajul doi. Dă-mi banii.
— Cine este pe statul de plată al omului? Repede.
— În piaţă ticăloasa cu şerpii şi hoţul boşorogit care vinde
lanţuri de aur fals din nord şi omul cu peşte şi carne împuţită.
— Asta-i tot.
— Am vorbit. Asta e tot.
— Taipanul a avut dreptate, este înşelat. Îţi va fi recunoscător
pentru asta.
Bourne despături o altă bancnotă.
— Dar vreau să ştiu totul. În afara celui cu radioul, câţi mai
lucrează pentru omul de legătură al taipanului?
— Trei, tot cu radiouri, spuse prostituata, cu ochii lipiţi pe bani,
cu mâna întinzându-i-se către ei.
— Poftim, ia-i şi pleacă. Ia-o pe aici şi nu ieşi în stradă. Femeia
apucă bancnotele şi porni iute pe alee topindu-se în lumina slabă.
Bourne o urmări până când o pierdu din vedere, apoi se întoarse şi
se îndreptă cu repeziciune către scări. Îşi lăsă iar umerii să-i
atârne şi urcă în stradă. Trei gărzi şi un şef peste ele. Ştia ce
trebuia să facă. Şi încă repede. Era 9:36. Un taipan pentru o
nevastă.
Pe primul bodyguard îl găsi stând de vorbă cu negustorul de
peşti, furios, făcând gesturi scurte prin aer. Zgomotul mulţimii era
supărător. Vânzătorul continua să dea din cap în semn de negaţie.
Bourne alese din mulţime un bărbat greoi ce stătea lângă gorilă şi-
l îmbrânci în acesta. Apoi păşi într-o parte în timp ce omul
taipanului dădu înapoi luat pe nepregătite. În scurt învălmăşeala
se produse, Jason îl trase pe chinezul uimit într-o parte şi îl izbi cu
încheieturile degetelor la baza gâtului. Apoi îl răsuci chiar în
momentul în care era pe cale să se prăbuşească şi, îl mai lovi o
dată cu muchia palmei la baza craniului. Apoi, în starea de
inconştienţă, îl târî de-a lungul pavajului murmurând scuze în
chineză pentru amicul său beat. Îl aruncă printre gunoaiele din
faţa unui depozit, îi luă radioul şi îl sfărâmă.
Pentru cel de-al doilea om al taipanului fu nevoie de o tactică
diferită. Era singur de cealaltă parte a mulţimii strigând în
aparatul de emisie. Bourne se apropie, silueta umilă şi
neameninţătoare, cu mâna întinsă ca orice cerşetor. Gorila îi făcu
semn să plece de acolo; era ultimul gest pe care şi-l va aminti,

156
deoarece Bourne îi apucă încheietura mâinii răsucindu-i-o şi
fracturându-i braţul. Câteva secunde mai târziu, cel de-al doilea
bodyguard al taipanului zăcea în dosul unui maldăr de gunoi, cu
radioul aruncat printre resturi.
Al treilea discuta cu „ticăloasa cu şerpii”. Spre satisfacţia lui
Bourne, ea nega din cap, cum făcuse şi negustorul de peşti; în
Walled City exista un anumit tip de loialitate, ce putea fi
cumpărată. Bărbatul îşi scoase radioul, dar nu mai avu timp să-l
folosească pentru că Bourne apucă şarpele bătrân, fără dinţi şi-i
azvârli capul plat al animalului drept în faţa. Icnetul de spaimă,
urmată de un ţipăt, fură exact ce aşteptase Jason Bourne. Nervii
gâtului sunt cea mai potrivită alegere când e vorba de imobilizarea
cuiva, fibrele ca nişte coarde conectând toate organele corpului cu
sistemul nervos. De aceea Bourne le luă drept ţintă acţionând
rapid şi, încă o dată, îşi târî victima prin mulţime, cerându-şi
scuze, după care o abandonă în stare de inconştienţă într-un loc
mai retras. Apucă radioul şi-l duse la ureche; nu se auzea nimic în
receptor. Ora 9:40. Un singur om, omul taipanului mai rămăsese.
Chinezul nu prea tânăr îmbrăcat în costum scump şi pantofi
lustruiţi mai că se ţinea de nas în timp ce trecea grăbit de la un
post la altul, încercând să-şi localizeze oamenii, ferindu-se cât
putea de orice contact fizic cu mulţimea adunată în jurul meselor
şi tarabelor vânzătorilor. Statura sa scundă îl împiedica să vadă tot
ceea ce se petrecea împrejurul său. Bourne urmări încotro se
îndreaptă. Îl depăşi în goană, apoi, rapid, se întoarse şi îl izbi cu
pumnul în abdomen. În timp ce chinezul se îndoia de durere,
Jason îl cuprinse de talie cu mâna stângă, îl ridică şi-l duse către o
bordură unde şedeau doi oameni, legănându-se şi trecându-şi
unul altuia o sticlă. Plasă o lovitură de Wushu la baza gâtului
victimei sale şi-l lăsă să cadă între cei doi beţivi. Chiar şi prin ceaţa
provocată de alcool, cei doi se vor asigura că noul lor tovarăş va
rămâne în stare de inconştienţă o perioadă îndelungată. Erau
desigur multe buzunare de scotocit între timp şi multă
îmbrăcăminte, ca şi o pereche de pantofi ce trebuiau luaţi. Toate
vor aduce mai târziu o sumă frumuşică de bani. Ora 9:43.
Bourne se îndreptă de spate şi cameleonul se făcu nevăzut. Se
repezi în josul străzii inundate de mulţime şi coborî scările
ajungând în alee. Reuşise! Îndepărtase pericolul „gărzilor
pretoriene”. Un taipan pentru o nevastă. Ajunse la scară – a treia pe
partea dreaptă – şi scoase sofisticata armă pe care o achiziţionase
de la negustorul din Monkok. Încet, încercând fiecare treaptă cu

157
piciorul, urcă până la al doilea etaj. Se încorda şi, lăsându-şi toată
greutatea pe partea dreaptă, ridică piciorul stâng izbind în lemnul
subţire al uşii.
Sări din ţâţâni. Pătrunse înăuntru şi, ghemuindu-se pe vine,
îndreptă arma ameninţător.
Era aşteptat de trei bărbaţi formând un semicerc, fiecare cu o
armă aţintită asupra lui. În spatele lor, îmbrăcat într-un costum
alb de mătase, un chinez masiv stătea aşezat într-un fotoliu.
Bărbatul făcu oamenilor săi un semn cu capul.
Pierduse. Bourne calculase greşit iar David Webb va trebui să
moară. Dar mult mai chinuitor era gândul că moartea soţiei sale îi
va urma curând lui. Lasă-i să tragă, gândi David. Lasă-i să apese
pe trăgaci şi să te scape de toate. Ucisese singurul lucru care conta
în viaţa lui.
— Trageţi, blestemaţilor! Trageţi!

158
 CAPITOLUL 11
— Bun venit, domnule Bourne! spuse bărbatul în costum de
mătase îndepărtându-şi gorilele. Presupun că înţelegeţi de ce ar fi
mai bine dacă ai lăsa arma jos. De altfel nu ai de ales, ştii prea
bine.
Webb privi spre cei trei chinezi; cel din mijloc trase piedica
automatului. David lăsă arma jos şi o împinse înainte.
— Mă aşteptaţi, nu-i aşa? întrebă, el încet, ridicându-se, în timp
ce cel din dreapta sa îi lua pistolul.
— N-am ştiut la ce să ne aşteptăm – exceptând imprevizibilul.
Cum ai reuşit? Oamenii mei sunt morţi?
— Nu. Sunt doar răniţi şi fără cunoştinţă, dar nu morţi.
— Remarcabil. Credeaţi că mă veţi găsi singur aici?
— Mi s-a spus că sunteţi însoţit de un om de încredere şi de alţi
trei oameni, nu de şase. Mi s-a părut logic. Mai mulţi ar fi bătut la
ochi.
— Într-adevăr. De aceea ei au sosit mai devreme să facă
aranjamentele şi nu au părăsit această gaură de şobolan de când
au venit. Aşa deci aţi sperat că mă veţi putea răpi şi apoi schimba
cu soţia dumneavoastră.
— Este evident faptul că ea n-are de-a face cu nimic din toate
acestea. Lăsaţi-o să plece; nu vă poate face nici un rău. Omorâţi-
mă, dar lăsaţi-o pe ea să trăiască.
— Pi ge! spuse bancherul, cerând ca două gărzi să iasă afară;
cei doi se înclinară şi părăsiră iute camera. Celălalt va rămâne,
continuă el, întorcându-se spre Webb. În afara imensei loialităţi pe
care o are pentru mine, nu vorbeşte şi nu înţelege nici un cuvânt
englezesc.
— Observ că aveţi încredere în oamenii dumneavoastră.
— N-am încredere în nimeni.
Bărbatul făcu un gest înspre un scaun şubred aşezat la capul
celălalt al camerei sărăcăcioase, dând la iveală un ceas Rolex de
aur pe încheietura mâinii, cu diamante încrustate în jurul
cadranului, asortat cu butonii din acelaşi metal.
— Staţi jos, îi ordonă el. Am făcut multe eforturi şi am cheltuit
mulţi bani pentru a face posibilă această întâlnire.
— Omul dumneavoastră de încredere – presupun că era omul

159
de încredere – spuse Bourne cu falsă nepăsare, cercetând cu
privirea fiecare ungher al încăperii în timp ce se îndrepta spre
scaun m-a sfătuit să nu port ceasuri scumpe dacă am treabă în
acest cartier. Observ că dumneavoastră nu l-aţi luat în seamă.
— Am sosit aici într-un caftan slinos şi murdar, cu mâneci
destul de largi pentru a-l ascunde. După felul cum văd că eşti
îmbrăcat, sunt sigur că mă înţelegi.
— Deci dumneavoastră sunteţi Yao Ming. Webb se aşeză.
— Este unul din numele de care m-am folosit, cred că vă daţi
seama. „Cameleonul” îşi poate însuşi multe forme şi culori.
— Nu v-am ucis eu soţia şi nici pe bărbatul care s-a nimerit să
se afle cu ea.
— Ştiu asta, domnule Webb.
— Poftim? sări David de pe scaun; gorila făcu repede un pas
înainte, cu arma ridicată.
— Luaţi loc, repetă bancherul. Nu-l alarmaţi pe prietenul meu
devotat căci am putea regreta amândoi şi vă asigur că
dumneavoastră mult mai mult decât mine.
— Ştiaţi că n-am fost eu şi totuşi ne-aţi făcut ce ne-aţi făcut!
— Aşezaţi-vă, vă rog.
— Vreau un răspuns! răspunse Webb aşezându-se.
— Deoarece dumneata eşti adevăratul Jason Bourne. Acesta
este motivul pentru că te afli aici, iar soţia dumitale se află în
mâinile mele şi aşa va rămâne până când vei îndeplini ceea ce îţi
cer.
— Am vorbit cu ea.
— Ştiu. Cu aprobarea mea.
— Nu mi s-a părut în apele ei – chiar ţinând seama de
împrejurări. Se ţine de obicei foarte tare, mai tare decât mine
uneori. A dovedit-o în timpul acelor săptămâni blestemate în
Elveţia şi la Paris. Ceva nu e în regulă cu ea! Aţi drogat-o?
— Bineînţeles că nu.
— Atunci e rănită?
— Sufleteşte, probabil, dar nu în alt fel. Dar va fi rănită şi va
muri, dacă mă refuzi. Sunt destul de clar?
— Sunteţi un om mort.
— Vorbeşte adevăratul Bourne. Asta e foarte bine. Este exact
ceea ce îmi trebuie.
— Ce anume?
— Sunt urmărit de cineva care se foloseşte de numele dumitale,
începu taipanul, cu vocea crescându-i treptat în intensitate.

160
Problema e mai serioasă – Dumnezeu să mă ierte – decât pierderea
unei neveste tinere. Teroristul, acest nou Jason Bourne, atacă din
toate părţile, din toate locurile. Îmi omoară oamenii, distruge
importante transporturi de mărfuri, ameninţă alţi taipani cu
moartea dacă mai fac afaceri cu mine. Onorariile lui exorbitante
sunt plătite de duşmanii mei de aici din Hong Kong şi Macao şi de
dincolo de Deep Bay, înspre nord!
— Aveţi mulţi duşmani.
— Aria intereselor mele este foarte întinsă.
— La fel, mi s-a spus, era şi cea a omului pe care nu l-am ucis
eu în Macao.
— În mod destul de ciudat – spuse taipanul respirând cu
greutate şi strângând braţul scaunului, încercând să se controleze
– n-am fost duşmani. Ba chiar, în anumite zone, interesele noastre
s-au suprapus. Aşa, de altfel, a întâlnit-o pe soţia mea.
— Ce simplu. Bunuri deţinute în comun, ca să-i zicem aşa.
— Mă jigniţi.
— Nu eu am făcut regulile, replică Bourne cu privirea rece,
aţintită asupra orientalului. Treceţi la subiect. Soţia mea este în
viaţă şi o vreau înapoi nevătămată. Dacă i se face vreun rău de
orice fel, dumneavoastră înşivă şi toţi Zhongguo ren-ii
dumneavoastră nu veţi scăpa de ce vă aşteaptă.
— Nu vă aflaţi chiar într-o poziţie potrivită pentru ameninţări,
domnule Webb.
— Webb poate că nu e, aprobă cel care odată fusese cel mai
căutat asasin din Asia şi Europa. Dar Bourne este.
Orientalul îl privi fix pe Jason, apoi dădu din cap de două ori în
timp lăsând ochii în jos sub privirea lui.
— Îndrăzneala îi este pe măsura aroganţei. Prin urmare, să
trecem la subiect. Totul e cât se poate de simplu.
Brusc, taipanul îşi încleştă mâna dreaptă, ridică braţul şi izbi cu
pumnul în braţul fragil al scaunului învechit.
— Vreau o dovadă împotriva duşmanilor mei! se răsti el,
fulgerând cu ochi furioşi din spatele pleoapelor grele şi umflate şi
singurul mod de a obţine este să mi-l aduci pe acest impostor care
ţi-a luat locul! Vreau să-l văd şi să mă privească în ochi în timp ce
simte cum i se scurge viaţa din vine, până când îmi spune tot ce
trebuie să ştiu. Adu-mi-l, Jason Bourne!
Taipanul inspiră adânc, apoi adăugă încet. Atunci şi numai
atunci vei fi din nou alături de soţia dumitale. Webb îl privi în
tăcere.

161
 — Ce vă face să credeţi că pot? spuse el în cele din urmă.
— Cine altul poate mai bine să atragă în cursă pe un impostor
decât originalul însuşi?
— Vorbe, spuse Webb. Fără nici o acoperire.
— Te-a studiat! Ţi-a analizat metodele şi tehnicile. Nu s-ar fi
putut da drept Jason Bourne dacă n-ar fi făcut-o. Găseşte-l!
Întinde-i o capcană aplicând tacticile pe care dumneata însuţi le-ai
creat.
— Credeţi că-i aşa de simplu?
— Vei beneficia de ajutor. Câteva nume şi descrieri de persoane
care sunt sigur că întreţin legături cu acest criminal care foloseşte
un nume uitat de mult.
— În Macao?
— Niciodată! Cu nici un chip în Macao. Nu trebuie să existe nici
un fel de legătură, nici o referinţă de orice fel la incidentul petrecut
la hotelul Lisabona. Faptul este consumat; nu ştii nimic despre el.
Persoana mea nu trebuie să fie asociată în nici un fel, cu ceea ce
vei face. Nu ai nimic de-a face cu mine! Nu faci decât să te răzbuni
pe un om care ţi-a preluat identitatea. Şi, în acelaşi timp, să te
aperi. Un lucru perfect natural în aceste împrejurări.
— Am crezut că vreţi o dovadă.
— O voi avea atunci când mi-l vei aduce pe impostor! ţipă
taipanul.
— Dacă nu în Macao, atunci unde?
— Aici în Kowloon. În Tsim Sha Tsui. Cinci bărbaţi au fost
asasinaţi într-o încăpere dosnică a unui cabaret. Printre ei se afla
un bancher – ca şi mine, taipan, asociatul meu, la fel de influent
ca şi mine şi alţi trei oameni ale căror identităţi nu au fost date
publicităţii. Aparent a fost o decizie oficială. N-am aflat niciodată
cine au fost.
— Dar ştiţi cine a fost cel de-al cincilea.
— Era delegatul meu. Mi-a ţinut locul la întrunirea aceea. Dacă
aş fi fost acolo, impostorul ce-ţi poartă numele m-ar fi ucis. De aici
trebuie să începi, din Kowloon; din Tsim Sha Tsui. Îţi voi da
numele celor doi morţi cunoscuţi şi o listă cu numele multora
dintre duşmanii lor, acum duşmanii mei. Trebuie acţionat rapid.
Găseşte-l pe omul care ucide în numele dumitale şi adu-mi-l. Şi un
ultim avertisment, domnule Bourne. Dacă încerci să afli cine sunt,
ordinul va fi rapid iar execuţia şi mai rapidă. Soţia dumitale va
muri.
— Şi apoi dumneavoastră. Daţi-mi numele.

162
 — Se află pe această foaie de hârtie, spuse bărbatul care folosea
numele de Yao Ming, căutând în buzunarul vestei de mătase albă.
Lista a fost dactilografiată la hotelul Mandarin. Nu are nici un sens
să încerci să dai de urma maşinii de scris.
— Ar fi o pierdere de timp, spuse Bourne luând bucata de
hârtie. Trebuie să existe douăzeci de milioane de maşini de scris în
Hong Kong.
— Însă nu aşa de mulţi taipani de talia şi înălţimea mea, nu-i
aşa?
— Asta voi ţine minte.
— Sunt sigur că o vei face.
— Cum iau legătura cu dumneavoastră?
— Nu o iei. Niciodată. Această întâlnire nu a avut loc vreodată.
— Atunci de ce? Ce rost au avut toate acestea? Să admitem că
mă descurc şi îl găsesc pe idiotul care şi-a luat numele de Bourne
– ceea ce nu e deloc sigur – ce fac apoi cu el? Îl las plocon pe
scările de la intrare, aici, în Walled City?
— Ar putea fi o idee strălucită. Drogat, nimeni nu i-ar da nici
cea mai mică atenţie, în afară de a-i scotoci prin buzunare.
— Eu i-aş da foarte multă atenţie. Serviciu contra serviciu.
Vreau o garanţie de fier. Îmi vreau nevasta înapoi.
— Şi care ar fi o astfel de garanţie?
— Mai întâi să-i aud vocea la telefon şi să mă convingă că e
nevătămată. Apoi să o văd – să spunem plimbându-se în susul şi
în josul unei străzi singură, cu nimeni alături.
— Jason Bourne e cel care, vorbeşte acum?
— El însuşi.
— Foarte bine. În Hong Kong s-a dezvoltat o tehnologie extrem
de dezvoltată, poţi să întrebi pe orice american care lucrează în
domeniul electronicii. În josul acestei foi se află un număr de
telefon. Atunci când şi dacă – şi numai atunci când şi dacă – pui
mâna pe impostor, suni la acest număr şi repeţi cuvintele „snake
lady”6 de câteva ori.
— Meduza, îl întrerupse Jason în şoaptă. Divizia aeropurtată.
Taipanul îşi arcui sprâncenele, păstrând o expresie neutră.
— Desigur m-am referit la femeia din bazar.
— Pe dracu’. Continuaţi.
— Cum spuneam, repeţi cuvintele acestea de câteva ori până
când auzi o serie de declicuri.

6
Snake lady – femeia cu şerpi (n. tr.).

163
 — După care urmează un alt număr, sau numere, îl întrerupse
Bourne din nou.
— E vorba de calitatea sunetelor din sintagmă, presupun,
aprobă taipanul. Un „s” şuierător, urmat de o vocală plată şi
consoane tari. Ingenios, nu?
— Aceasta se cheamă programare pe bază de recepţie sonoră,
aparatele sunt activate de amprentele vocale.
— De vreme ce nu eşti impresionat, dă-mi voie să accentuez
condiţiile în care poate fi făcut apelul telefonic. De dragul soţiei
dumitale, sper ca asta să te impresioneze. Apelul trebuie făcut
numai când eşti gata să ni-l predai pe impostor în următoarele
câteva minute. Dacă dumneata, sau oricine altcineva, veţi folosi
respectivul număr şi codul fără această garanţie, voi considera
totul o capcană. În această eventualitate, soţia dumitale va fi
ucisă, apoi o femeie albă desfigurată şi neidentificată va fi găsită în
apele din jurul insulei. M-am făcut înţeles?
Înghiţind în sec şi înăbuşindu-şi furia care-l cuprindea în ciuda
fricii, Bourne răspunse rece:
— Condiţia este înţeleasă. Acum am şi eu una de pus. Atunci
când şi dacă voi face apelul telefonic, vreau să vorbesc cu nevasta
mea – nu în câteva minute, ci în câteva secunde. Dacă nu, veţi
auzi împuşcătura şi veţi şti că asasinul vostru, dovada pe care
spuneţi că trebuie neapărat să o aveţi, tocmai s-a împrăştiat în
cele patru vânturi. Veţi avea 30 de secunde la dispoziţie.
— Condiţia dumneavoastră este deasemenea înţeleasă şi va fi
respectată. Aş spune că această întâlnire a luat sfârşit domnule
Jason Bourne.
— Îmi vreau arma înapoi. Una din gărzile care a plecat mi-a
luat-o.
— Vă va fi înmânată la ieşire.
— Va trebui să prezint o garanţie pentru a-mi fi dată?
— Nu e necesar. Simplul fapt că ieşi viu de aici presupune că
trebuie să ţi-o înapoieze. Un cadavru nu are nevoie de pistol.
*
* *
Ceea ce a rămas din impunătoarele conace din perioada
colonială extravagantă a Hong Kong-ului sunt pe înălţimile
dealurilor ce domină oraşul în zona cunoscută sub numele de
Victoria Peak. Aici, grădini răcoroase străbătute de poteci
mărginite de trandafiri duc înspre pavilioane luxoase de vară şi
verande, de unde cei înstăriţi pot contempla splendorile portului şi

164
ale insulelor din depărtare. Vilele cu cele mai frumoase privelişti
sunt imitaţii şterse ale caselor bogătaşilor din Jamaica. Înalte şi
complicate, interioarele comunică între ele formând unghiuri
ciudate special construite pentru a intensifica efectul brizei în
timpul lungului şi apăsătorului sezon de vară. Peste tot se văd
ferestre sculptate în lemn lustruit făcute să ţină piept vânturilor şi
ploilor anotimpului rece. Trăinicia şi confortul se îmbină perfect în
aceste locuinţe maiestuoase, a căror arhitectură este dictată de
climă.
Una dintre aceste case din districtul Peak se diferenţia însă de
celelalte. Nu prin dimensiune sau eleganţă, nici prin frumuseţea
grădinilor sale, ceva mai întinse decât cele ale vecinelor sale şi nici
prin înfăţişarea ameninţătoare a porţii principale sau înălţimea
zidului de piatră ce înconjura vila. Parte din ceea ce o făcea să fie
diferită de celelalte era probabil liniştea ce o înconjura, mai ales
noaptea, când numai câteva lumini erau aprinse în numeroasele ei
încăperi şi nici un zgomot nu răzbătea de la ferestre ori din
grădină. Era ca şi cum casa ar fi fost locuită numai parţial şi de
persoane foarte retrase. Dar ceea ce o detaşa net de clădirile din
jurul ei erau gărzile de la poartă şi cele care patrulau prin grădina
de dincolo de zid. Erau toţi înarmaţi şi îmbrăcaţi în uniforme de
camuflaj. Făceau parte din marina militară americană.
Proprietatea fusese închiriată de Consulatul Statelor Unite ale
Americii la cererea Consiliului Naţional de Securitate. Oricăror
întrebări puse, consulatul trebuia să le răspundă că în decursul
lunii viitoare reprezentanţi numeroşi ai guvernului şi industriei
americane vor sosi în colonie la intervale de timp incerte şi că atât
securitatea cât şi eficienţa locuinţelor erau de maximă importanţă.
Era de altfel tot ceea ce ştia consulatul. Dar o parte din personalul
britanic din MI6, Brigada Specială avea unele informaţii în plus,
deoarece cooperarea lor fusese considerată ca necesară şi
autorizată de Londra. Şi acestea însă limitate la strictul necesar,
de asemenea cu aprobarea Londrei. Cei din posturile cele mai
înalte ale ambelor guverne, inclusiv consilierii preşedintelui şi ai
primului ministru ajunseră la aceeaşi concluzie: orice dezvăluiri
privind adevăratele scopuri ale proprietăţii din Victoria Peak ar
putea avea urmări catastrofale pentru Extremul Orient şi pentru
restul lumii. Era o „locuinţă sterilă” cartierul general al unei
operaţiuni secrete atât de delicate, încât nici chiar preşedintele şi
primul ministru însuşi nu cunoşteau destule amănunte, ci numai
scopurile finale.

165
 O mică limuzină ajunse în dreptul porţii. Imediat se aprinseră
reflectoare puternice, orbindu-l pe şofer care îşi ridică mâinile
pentru a-şi proteja ochii. Doi soldaţi din gardă se apropiară de
fiecare parte a automobilului, cu armele pregătite.
— Ar trebui să cunoaşteţi maşina asta deja, flăcăi, spuse
orientalul masiv în costum de mătase albă, privind cu ochii mijiţi
pe fereastra deschisă.
— Maşina o cunoaştem, domnule maior Lin, replică caporalul
din stânga. Trebuie doar să verificăm şoferul.
— Cine mi-ar putea lua mie locul? spuse maiorul zâmbind.
— Man Mountain Dean, domnule, răspunse soldatul din
dreapta.
— A, da, îmi amintesc. Un luptător american.
— Bunicul obişnuia să-mi vorbească despre el.
— Mulţumesc, fiule. Ai fi putut măcar să spui că era tatăl tău.
Pot să trec sau sunt reţinut?
— Închidem luminile şi deschidem imediat poarta, domnule,
spuse primul soldat. Apropo, domnule maior, mulţumesc pentru
recomandarea restaurantului din Wanchai. Într-adevăr, e de clasă
înaltă şi nici nu te usucă la buzunar.
— Dar, vai, n-aţi găsit nici o Suzie Wong.
— Pe cine, domnule?
— Nimic. Poarta, vă rog.
În interiorul casei, în fosta bibliotecă, acum transformată în
birou. Subsecretarul de Stat Edward Newington McAllister stătea
aşezat la o masă de lucru. Pe masă, la lumina unei lămpi se putea
vedea un dosar pe care acesta îl cerceta cu multă atenţie, făcând
mici observaţii pe margine. Era adâncit în lucru, cu atenţia
concentrată la maximum. Interfonul zbârnâi. McAllister făcu o
sforţare să-şi ridice privirea şi mâna pentru a răspunde.
— Da?
Ascultă, apoi răspunse:
— Trimiteţi-l, desigur. McAllister închise şi se reîntoarse la
dosarul din faţa sa, cu creionul în mână. În capul paginii pe care
tocmai o citea, se aflau cuvintele scrise în aceeaşi poziţie pe fiecare
filă: Ultra Maximum Classified. P.R.C. Internal. Sheng Chon Yang. 7
Uşa se deschise şi uriaşul maior, scoţându-şi Rolex-ul de aur de
la mână şi butonii, îi puse pe masă şi spuse cu glas scăzut:
— Ce păcat să dai aşa ceva înapoi. Mi-au acordat o anumită
7
Ultrasecret. Republica Populară Chineză. Pentru uz intern. Sheng
Chon Yang.

166
prestanţă. Dar îmi vei plăti pentru costum nu, Edward? Nu este
strict necesar pentru garderoba mea, dar ca tot restul mărfurilor
de aici, din Hong Kong, e la un preţ rezonabil, chiar şi la mărfurile
mele.
— Da, desigur, aprobă Subsecretarul, absent.
— Maiorul Lin se aşeză în fotoliul îmbrăcat în piele neagră din
faţa mesei, păstrând tăcerea timp de un minut. Era evident că nu
putea rămâne aşa mai mult.
— Pot să te ajut cu ceva, Edward? Sau mai precis, e ceva legat
de problema noastră? Ceva ce poţi să-mi spui şi mie?
— Mi-e teamă că nu, Lin. Nimic.
— Va trebui oricum să ne spui mai devreme sau mai târziu. Sau
ne vor spune superiorii nostru de la Londra. „Procedaţi aşa cum vi
se spune”, ni s-a ordonat. „Înregistraţi toate conversaţiile şi
directivele, însă urmaţi-i ordinele şi ajutaţi-l”. Ajutor? Nu există
nici un fel de ajutor, numai manevre. Un om aflat la fereastra unui
birou pustiu, care trage patru gloanţe în peretele digului, şase
gloanţe în apă şi restul în aer – mulţumesc lui Dumnezeu că n-a
făcut nimeni vreun stop cardiac – a fost suficient pentru a crea
situaţia pe care aţi dorit-o. Asta nu e greu de înţeles…
— Am auzit că totul s-a desfăşurat foarte bine.
— S-a creat panică, dacă asta înţelegi tu prin „foarte bine”.
— Într-adevăr, asta înţeleg. McAllister se lăsă pe spătarul
scaunului masându-şi tâmplele cu degetele subţiri ale mâinii
drepte.
— Unu la zero, amice. Adevăratul Jason Bourne a fost convins
în cele din urmă să treacă la acţiune. Apropo, vei avea de plătit
spitalizarea pentru un braţ rupt şi pentru doi din oamenii mei care
pretind că au suferit şocuri puternice în urma incidentului şi au
dureri ale muşchilor gâtului. Al patrulea este prea jenat ca să mai
spună ceva.
— Bourne e foarte bun în ceea ce face – în ceea ce a făcut.
— E de o violenţă nemaiîntâlnită, Edward!
— Tu te-ai descurcat cu el, presupun.
— În fiecare secundă cu teama că va face bucăţele încăperea
aceea oribilă! M-a speriat de moarte. Tipul e un descreierat.
Spune-mi, de ce trebuie să evite Macao? Mi se pare o restricţie
ciudată.
— Poate face totul de aici. Asasinatele au avut loc aici. Clienţii
impostorului sunt în mod evident aici în Hong Kong, nu în Macao.
— Ca de obicei, nu mi-ai răspuns la întrebare.

167
 — Hai s-o luăm altfel. Asta pot să-ţi spun. De fapt ştii deja, de
vreme ce ai avut rolul pe care l-ai jucat astă seară. Minciuna
despre tânăra nevastă a închipuitului nostru taipan şi amantul ei
care au fost asasinaţi în Macao, nu-ţi dă de gândit?
— O soluţie ingenioasă, spuse Lin încruntându-se. Actele de
răzbunare se bucură întotdeauna de înţelegere: ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte. Într-un fel, aceasta este baza strategiei noastre
– din câte ştiu eu.
— Ce crezi că va face Webb dacă ar afla că totul a fost o
minciună?
— Nu are cum să afle. Mi-ai spus clar că asasinatele au fost
îngropate.
— Îl subestimezi. Odată aflat în Macao, n-ar rămâne piatră pe
care să nu o răstoarne ca să afle identitatea adevărată a acelui
taipan. Ar interoga pe comisionarii hotelului Lisabona, ar ameninţa
sau mitui jumătate din personalul acestui hotel şi poliţia, până
când ar afla adevărul.
— Dar soţia lui e în mâinile noastre şi asta nu mai e o
minciună. Va fi nevoit să ţină cont de asta.
— Da, însă diferit. Orice ar crede acum – şi cu siguranţă trebuie
să aibă nişte bănuieli – nu poate fi sigur. Dacă va căuta însă în
Macao şi va afla adevărul, va avea şi dovada că a fost înşelat de cei
din guvern.
— Cum, mai exact?
— Pentru că minciuna i-a fost furnizată de către un funcţionar
superior din Departamentul de Stat, în persoana mea. Şi, cel puţin
după părerea lui, a mai fost trădat şi altă dată.
— Asta ştim.
— Vreau un om permanent la aeroportul din Macao. Angajează
oameni în care ai încredere şi dă-le fotografii, dar nu informaţii.
Oferă o primă celui care îl depistează şi apoi te anunţă!
— Asta se poate face însă ar fi inutil. Nu-şi va asuma riscul. E
convins că şansele sunt împotriva sa. Un informator la hotel sau la
cartierul general al poliţiei şi nevasta îi va fi ucisă. Nu va risca.
— Dar nici noi nu ne putem asuma riscul, oricât de mic ar fi el.
Dacă află că a fost manipulat din nou – trădat din nou – ar putea
deveni de necontrolat. Va face şi va spune lucruri care ar putea
avea consecinţe incalculabile pentru noi toţi. Sincer să fiu, dacă se
îndreaptă spre Macao, ar putea deveni mai degrabă primejdios
decât comoara pe care avem credinţa că am creat-o.
— Şi atunci trebuie eliminat? întrebă simplu maiorul.

168
 — Îmi vine greu să folosesc acest cuvânt.
— Nici nu cred că va fi nevoie. Am fost foarte convingători. Mi-
am pocnit pumnul de braţul fotoliului şi am ameninţat cu vocea
ridicată: „Soţia dumneavoastră va muri”! Am strigat. Şi m-a crezut.
Ar fi trebuit să mă fac actor.
— Ai procedat aşa cum trebuia.
— Interpretarea a fost demnă de Akim Tamiroff.
— Cine?
— Te rog. Am mai trecut prin asta şi la poartă.
— Poftim?
— Las-o baltă. La Cambridge mi-au spus că voi întâlni oameni
ca tine. Am avut un decan la istorie orientală care spunea că nu
lăsaţi nimic să treacă de la voi. Absolut nimic. Insistaţi să păstraţi
secrete deoarece consideraţi că Zhongguo ren-ii vă sunt inferiori şi
nu pot înţelege chiar totul. Este cazul şi acum, yang guizi?
— Doamne fereşte, nu!
— Atunci ce naiba facem aici? Ceea ce era de înţeles, am înţeles.
A trebuit să recrutăm un om care se află în poziţia privilegiată de a
putea extermina un asasin pentru că acesta i-a furat numele, nu
se ştie din ce motive. Dar a merge până atât de departe – răpindu-i
nevasta şi implicându-ne pe noi în aceste jocuri periculoase şi
meticulos elaborate e altceva. Sincer îţi spun, Edward, când mi-ai
prezentat acest scenariu, am cerut confirmare Londrei. „Execută
ordinele” mi-au repetat. „Şi mai presus de toate păstraţi totul
secret”. Ei bine, cum ai spus tu însuţi cu o secundă înainte, nu
mai este suficient. Ar trebui să ştim mai multe. Nefiind în
cunoştinţă de cauză, cum poate MI6 să-şi asume
responsabilităţile?
— Pentru moment, responsabilitatea se află în mâinile noastre,
iar deciziile ne aparţin. Londra a fost de acord, lucru care nu s-ar fi
întâmplat dacă nu ar fi fost convinşi că este cea mai bună cale.
Discreţia trebuie să fie absolută; nu ne putem permite scurgeri de
informaţii sau calcule greşite. Din întâmplare, chiar acestea au fost
directivele date de la Londra.
McAllister se aplecă în scaun, împreunându-şi mâinile,
încheieturile degetelor i se albiră din pricina strânsorii.
— Şi îţi mai spun ceva, Lin: aş fi vrut din tot sufletul să nu fi
fost responsabilitatea noastră şi mai ales să nu fi fost eu la mijloc.
Sigur, nu eu iau hotărârile decisive, dar mai bine n-aş lua nici
una. Nu sunt îndreptăţit să o fac.
— N-aş spune asta, Edward. Eşti unul dintre cei mai capabili

169
oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Ai dovedit-o cu doi ani în
urmă. Eşti un analist de clasă. Nu trebuie să ai tu însuţi
experienţa, de vreme ce îţi primeşti ordinele din partea unei
persoane care are această experienţă. Tot ceea ce îţi trebui este
înţelegere şi convingere – iar aceasta din urmă îţi este întipărită
limpede pe chip. Vei face ceea ce trebuie dacă e să depindă de tine.
— Îţi mulţumesc.
— Ceea ce ai dorit, s-a petrecut astă seară. Aşa că în curând vei
afla dacă „vânătorul” pe care ai dorit să-l reînvii mai posedă încă
abilităţile din trecut. În decursul zilelor ce vin, putem urmări
derularea evenimentelor, însă asta este tot. Restul nu mai depinde
de noi. Acest Bourne şi-a început periculoasa aventură.
— Prin urmare i-ai dat lista de nume?
— Nume autentice, Edward. Numele celor mai periculoşi
membri ai lumii interlope din Hong Kong şi Macao – soldaţi de
rang superior care iniţiază afaceri şi aranjează contracte
periculoase. Dacă există cineva pe teritoriu care întreţine legături
cu ucigaşul impostor, el se va găsi pe lista respectivă.
— Am trecut la faza a doua. E bine. McAllister îşi descleştă
mâinile şi privi la ceas.
— Dumnezeule, am pierdut cu totul simţul timpului. A fost o zi
lungă pentru tine. Cu siguranţă că nu era nevoie să înapoiezi
ceasul şi butonii astă seară.
— Bineînţeles, ştiu asta.
— Atunci de ce ai venit?
— Nu vreau să te împovărez mai mult decât eşti, însă s-ar putea
să avem o problema neprevăzută. Cel puţin una pe care nu am
luat-o în considerare, poate din prostie.
— Care anume?
— Femeia s-ar putea să fie bolnavă. Soţul ei a sesizat asta când
a vorbit cu ea.
— Vorbeşti serios?
— Nu putem exclude posibilitatea – doctorul nu poate face acest
lucru.
— Doctorul?
— N-a avut nici un sens să te alarmeze. Am chemat pe unul din
medicii noştri acum câteva zile – se poate avea încredere totală în
el. Femeia nu mânca şi se plângea că i-e greaţă. Doctorul a crezut
că ar putea fi vorba de starea de anxietate sau de o depresiune,
sau chiar un virus, aşa că i-a dat nişte antibiotice şi tranchilizante
uşoare. Dar situaţia nu s-a îmbunătăţit deloc. Ba chiar starea ei s-

170
a agravat rapid. A devenit placidă; o apucă tremuratul, iar mintea
pare să i-o ia razna. Şi nu e felul ei, crede-mă.
— Fireşte că nu! spuse Subsecretarul de Stat clipind repede. Ce
putem face?
— Doctorul consideră că ar trebui imediat trimisă la spital
pentru analize.
— Imposibil! Iisuse! Asta este de neconceput! Ofiţerul de
contraspionaj se ridică de pe scaun şi se apropie de masă cu paşi
măsuraţi.
— Edward, începu el calm. Nu cunosc implicaţiile acestei
operaţiuni, dar pot în mod evident să pun laolaltă câteva elemente
esenţiale, în special unul. Mi-e teamă că trebuie să-ţi pun
întrebarea: ce se va întâmpla cu Jason Bourne al tău dacă ea
moare?

171
 CAPITOLUL 12
— Am nevoie de fişa ei medicală şi o vreau cât mai repede,
domnule maior. Este un ordin din partea unui fost locotenent din
Garda Medicală a Majestăţii Sale.
Acesta este doctorul englez care m-a examinat şi pe mine. Este
foarte politicos, dar foarte distant şi, cred un medic extraordinar de
bun. Acum este îngrijorat. Semn bun.
— O veţi avea. Ziceaţi că n-a vrut să vă spună numele
doctorului ei din Statele Unite?
Acesta este Chinezul masiv care se comportă întotdeauna cu
politeţe – mieros, de fapt, dar sincer. S-a purtat bine cu mine, ca de
altfel şi oamenii lui. Trebuie să îndeplinească nişte ordine – toţi
îndeplinesc ordine – însă nu ştiu din ce motive.
Chiar şi în momentele de luciditate parcă pluteşte, ceea ce nu
este deloc încurajator. Ar putea fi vorba de un mecanism de
apărare al organismului conştient de o îmbolnăvire progresivă pe
care să o oprească.
— Nu este genul, doctore. Este o femeie rezistentă.
— Forţa psihică este relativă, domnule maior. Adesea cei mai
puternici oameni sunt refractari când e vorba de moarte. Ego-ul lor
o refuză. Să-mi dai fişa ei medicală. Trebui neapărat să o văd.
— Vom contacta Washington-ul iar cei de acolo vor face tot ce le
stă în putinţă pentru a o găsi. Ştiu unde locuieşte şi în câteva
minute îi voi cunoaşte şi vecinii. Cineva tot ne va da numele
doctorului. Îl vom găsi.
— Vreau totul transmis prin satelit. Avem echipamentul
necesar.
— Orice informaţie trebuie să treacă pe la noi pe la birou.
— Atunci vă voi însoţi. Aşteptaţi-mă doar câteva minute.
— Sunteţi destul de alarmat, nu-i aşa, doctore?
— O tulburare neurologică este întotdeauna o problemă
îngrijorătoare, domnule maior. Dacă oamenii dumneavoastră
acţionează prompt, poate voi putea să vorbesc personal cu
doctorul ei. Aşa ar fi cel mai bine.
— N-aţi aflat nimic din examinarea făcută de dumneavoastră?
— Numai posibilităţi, nimic concret. O durere acută într-o parte
şi nici una în altă parte. Am cerut o examinare CAT în dimineaţa

172
asta.
— Păreţi îngrijorat.
— Nicidecum.
Ah! Aţi ajuns sa faceţi exact ce voiam eu! Dumnezeule, sunt
moartă de foame! Cred că o să mănânc o zi întreagă fără pauză
când voi ieşi de aici – şi voi ieşi! David, ai înţeles? Ai înţeles ce ţi-am
spus? Copacii întunecaţi sunt arţarii; sunt atât de obişnuiţi, iubitule,
atât de uşor de identificat. Frunza de arţar simbolizează Canada.
Ambasada! Aici în Hong Kong se află un consulat! Aşa am procedat
atunci la Paris, iubitule! Atunci a fost groaznic, dar acum nu va mai
fi la fel. Trebuie să cunosc pe cineva din consulat. La Ottawa i-am
instruit pe mulţi care urmau să fie trimişi în toate colţurile lumii.
Memoria ta are găuri, iubirea mea, dar a mea nu… Trebuie să
înţelegi, David, că oamenii cu care am avut de-a face atunci nu sunt
chiar atât de diferiţi de cei care mă ţin în captivitate acum. În
anumite privinţe, desigur, sunt nişte simpli executanţi, dar în acelaşi
timp sunt oameni care au sentimente şi păreri şi se întreabă de ce
sunt obligaţi să facă anumite lucruri. Dar ei urmează nişte ordine,
iubitule, pentru că dacă nu ar face-o ar primi caracterizări proaste,
ceea ce ar echivala cu o soarta mai rea decât concedierea – care de
altfel rareori se întâmplă – pentru că înseamnă renunţarea la orice
avansare, înseamnă blazare. Au fost de fapt amabili cu mine –
prietenoşi chiar – parcă stânjeniţi de ce li s-a ordonat să facă dar
obligaţi să-şi îndeplinească datoria. Ei cred că sunt bolnavă şi sunt
îngrijoraţi pentru mine, cu adevărat îngrijoraţi. Nu sunt oameni răi,
David. Sunt simpli birocraţi care aşteaptă directive! Toată această
incredibilă întâmplare poartă amprenta guvernului de la cap la
coadă. Ştiu eu ce spun! Sunt genul de oameni cu care am lucrat ani
de-a rândul. Am trăit în mijlocul lor!
Marie deschise ochii. Uşa era închisă, se afla singura în cameră,
dar ştia că afară era un soldat – îl auzise pe maiorul chinez dându-
i instrucţiuni. Nimănui nu-i era permis să intre în acea cameră cu
excepţia doctorului englez şi a două surori medicale care vor sta
până dimineaţa. Cunoştea toate regulile jocului şi ştia că le poate
întoarce în favoarea ei.
Se sculă de pe pat – era lihnită de foame! – şi se gândi cu umor
negru la vecinii de la Maine, care acum probabil erau interogaţi în
legătură cu doctorul ei. Îşi cunoştea foarte puţin vecinii iar în
Maine nu avusese nici un doctor. David fusese angajat la
universitatea din oraş unde preda de mai puţin de trei luni, abia
din toamna trecută, iar ea fusese nevoită să rezolve toate

173
problemele legate de închirierea unei case, ca şi de felul cum
trebuia să se poarte proaspăta soţie a unui profesor. Mici nimicuri
îi umpluseră zilele, încât pur şi simplu nu avusese timp să se
gândească şi la doctor. Dumnezeule, aproape opt luni o mulţime
de doctori roiseră în jurul lor şi, în afară de Mo Panov, s-ar fi
bucurat să nu mai vadă în viaţa ei vreun medic.
Însă motivul principal fusese David, care se lupta pentru a-şi
croi drum prin propriul „labirint”, cum îl numea el, încercând din
răsputeri să-şi ascundă chipul şi atât de fericit când în memoria sa
apărea în sfârşit o raza de lumină. Dumnezeule, cum devora cărţile
şi sărea în sus de bucurie când îi reveneau în minte bucăţi întregi
din istorie; dar bucuria îi era umbrită de durerosul fapt că realiza
că erau numai imagini fragmentate din propria sa viaţă. Adesea,
noaptea, simţea salteaua mişcându-se şi ştia că în momentul
următor el se va scula din pat pentru a rămâne singur cu
gândurile sale şi imagini fugare. Aştepta câteva minute şi ieşea
apoi pe coridor, se aşeza pe scări şi asculta încordată. Şi din când
în când după o aşteptare îndelungată, se întâmpla: auzea plânsul
înăbuşit al unui bărbat. Atunci îndrăznea să se apropie de el dar el
o ţinea la distanţă, neliniştea şi durerea erau încă prea mari. Ea îi
spunea: „Nu încerca să te lupţi singur, iubitule. Trebuie să luptăm
împreună, cum am mai făcut-o cândva”. Apoi el începea să
vorbească, la început în silă, apoi tot mai repede, tot mai expansiv;
apoi întunericul se răspândea şi începea să descopere lucrurile aşa
cum fusese în realitate. Copacii, David! Copacul meu favorit arţarul.
Frunza de arţar, David! Consulatul, iubitul meu! Avea treabă de
tăcut. Se întinse şi apăsă butonul pentru a o chema pe infirmieră.
Două minute mai târziu uşa se deschise şi o chinezoaică în jur
de 40 ani îşi făcu apariţia. Ţinuta îi era impecabilă, uniforma
scrobită şi de un alb imaculat.
— Cu ce să te ajut, draga mea? întrebă ea cu amabilitate, într-o
engleză clară.
— Sunt îngrozitor de obosită, dar nu pot nicidecum să adorm.
Aş putea să iau vreun tranchilizant care să mă ajute?
— O să discut cu doctorul dumneavoastră; se află încă aici.
Sunt sigură că totul se poate.
De cum sora părăsi camera, Marie se sculă de pe pat, se
îndreptă către uşă, cu cămaşă de spital, prea largă, căzută uşor
peste umărul stâng. Deschise uşa şi îl surprinse pe paznicul care
stătea aşezat într-un scaun pe partea dreaptă.
— Da, doamnă…? Soldatul se ridică imediat.

174
 — Ssst! îi ordonă Marie, ducându-şi arătătorul la buze. Vino
aici! Repede!
Tulburat, chinezul o urmă în cameră. Ea se îndreptă rapid către
pat şi se urcă în el dar nu se acoperi cu păturile. Îşi dezveli şi
umărul drept, lăsând cămaşa să îi alunece ispititor în jos, abia
ţinută în loc de unduirea sânului.
— Vino aici! şopti ea. Nu vreau să mă audă cineva.
— Ce doriţi doamnă? întrebă soldatul, evitând cu privirea trupul
expus al Mariei, fixându-se în schimb pe faţa şi pe părul său
roşcat. Făcu câţiva paşi înainte dar păstră încă o distanţă
considerabilă.
— Uşa este închisă. Nu vă aude nimeni.
— Doresc să…
Şoapta ei se făcu de-abia auzită.
— Nu vă pot auzi doamnă…
Bărbatul se apropie mai mult.
— Eşti cel mai drăguţ dintre paznicii mei. Şi ai fost foarte
amabil cu mine.
— Nu am avut motive pentru a fi altfel, doamnă.
— Ştii de ce mă ţin aici?
— Pentru siguranţa şi binele dumneavoastră, minţi soldatul, cu
o expresie neutră.
— Înţeleg.
Marie auzi paşii de afară apropiindu-se. Făcu o mişcare uşoară;
cămaşa îi căzu de pe corp dezvăluindu-i picioarele. Uşa se deschise
şi intră sora.
— Ce?
Femeia era total surprinsă. Expresia feţei ei dovedea în mod
evident faptul că fusese obligată să asiste la o scenă dezagreabilă.
Privi la soldatul zăpăcit în timp ce Marie se acoperea.
— Mă întrebam de ce nu eşti la uşă.
— Doamna a vrut să vorbească cu mine, replică bărbatul făcând
un pas înapoi.
Sora aruncă o privire înspre Marie.
— Aşa este?
— Dacă aşa spune dânsul.
— Asta e o prostie, spuse paznicul îndreptându-se nerăbdător
spre uşă şi deschizând-o. Doamna nu e sănătoasă, adăugă el.
Mintea i-o ia razna. Vorbeşte aiurea.
Ieşi din cameră şi închise uşa ferm în urmă.
Din nou sora se uită înspre Marie, iscodind-o cu privirea.

175
 — Vă simţiţi bine? întrebă ea.
— Mintea nu mi-o ia razna şi nu sunt genul care aruncă vorbele
aiurea. Dar fac ceea ce mi se cere.
Marie făcu o pauză, apoi continuă.
— Când pleacă maiorul vino până la mine. Am ceva să-ţi spun.
— Îmi pare rău, nu pot face asta. Trebuie să vă odihniţi. Poftiţi,
v-am adus un sedativ. Văd că aveţi apă.
— Sunteţi şi dumneavoastră femeie, spuse Marie fixând-o cu
privirea.
— Da, aprobă femeia simplu.
Apoi puse un pahar din hârtie cu o pastilă alături, pe măsuţa de
lângă patul Mariei şi se întoarse către uşă. Îi aruncă o ultimă
privire, bănuitoare şi părăsi încăperea.
Marie se sculă din pat, merse precaut până în dreptul uşii şi îşi
lipi urechea de metalul ei. De afară, de pe coridor, răzbăteau
sunetele estompate ale unei conversaţii rapide în chineză. Oricum
va decurge schimbul de replici scurte şi agitate, scopul ei fusese
atins – mărul discordiei era aruncat.
Acţionează asupra vizualului, repetase obsesiv Jason Bourne în
timpul zilelor infernale petrecute în Europa. Este mult mai eficient
decât orice altceva. Oamenii vor trage concluziile pe care le doreşti
pe baza a ceea ce văd, mult mai mult decât din cele mai
convingătoare minciuni pe care le poţi spune.
Se îndreptă către dulapul în care-şi pusese hainele şi îl
deschise. Puţinele lucruri pe care-i le achiziţionaseră în Hong Kong
rămăseseră în apartamentul unde fusese reţinută. Pantalonii,
bluza şi pantofii pe care îi purtase în ziua în care o aduseseră la
spital erau însă agăţate tot acolo; nimeni nu se gândise să le ia. La
urma urmei, de ce ar fi făcut-o? Era evident că se simţea foarte
prost. Tremurăturile şi spasmele îi convinseseră; văzuseră totul cu
ochii lor. Jason Bourne ar înţelege. Privi la telefonul alb de pe
noptiera de lângă pat. De dimensiuni mici, multifuncţional, cu
tastele încadrate în receptor. Se întrebă dacă ar trebui să sune pe
cineva, dar nu ştia pe cine. În cele din urmă se decise să ridice
receptorul. Telefonul era scos din funcţiune după cum era de
aşteptat. Exista, desigur, o line de legătură cu cabinetul asistentei;
era tot ceea ce avea nevoie şi tot ceea ce îi era permis.
Se îndreptă către fereastră şi ridică jaluzelele albe, doar pentru
a privi căderea nopţii. Luminile orbitoare şi colorate ale insulei
ardeau în înaltul cerului, iar ea se afla mai aproape de cer decât de
pământ. Cum ar fi spus David – sau mai degrabă, Jason: Fie. Mai

176
rămâne uşa şi apoi coridorul.
Fie.
Se duse la chiuvetă. Periuţa şi pasta de dinţi puse la dispoziţie
de către personalul spitalului se găseau încă nedesfăcute în punga
lor de plastic; săpunul era de asemenea neatins, înfăşurat în
ambalajul original, cuvintele imprimate pe el garantându-i
calitatea excepţională. Alături se afla baia – nimic deosebit nici aici
cu excepţia unor şerveţele sanitare şi un afiş mic în patru limbi
care indica ce nu trebuie făcut cu ele. Se întoarse în cameră. Ce
anume căuta? Orice ar fi fost, nu dăduse încă peste acel obiect.
Cercetează fiecare lucru în parte. Vei găsi ceva de care te vei
putea folosi – cuvintele rostite de Jason, nu de David. În cele din
urmă descoperi ceea ce căuta.
Paturile din anumite spitale – şi acesta era unul dintre ele –
sunt prevăzute cu un mâner dedesuptul şipcii de reazem, cu
ajutorul căruia poţi ridica sau coborî patul. Acest mâner poate fi
scos – şi de regulă se procedează astfel – atunci când un bolnav
este hrănit intravenos, sau dacă doctorul doreşte ca pacientul său
să rămână într-o anumită poziţie. O soră medicală poate îndepărta
mânerul prin simpla apăsare a lui, răsucindu-l spre stânga în timp
ce zimţii încuietorii sunt eliberaţi şi trăgându-l apoi în afară.
Obiceiul este îndeosebi practicat în timpul orelor de vizită, când
vizitatorii se pot supune insistenţelor pacientului de a-i schimba
poziţia, împotriva prescripţiilor doctorului. Marie cunoştea acest
gen de pat şi ştia că are un astfel de mâner. Când David fusese
internat din pricina rănilor pe care le avusese în urma ciocnirii din
strada Treadstone 71, doctorii îl hrăniseră intravenos, iar ea care
stătuse tot timpul alături de el, observase cum proceda sora.
Durerea bărbatului care urma să-i fie soţ era mai mare decât
putea suporta ea, iar surorile erau în mod evident conştiente de
faptul că, în dorinţa ei de a-i alina suferinţa, ar fi putut să dea
peste cap tratamentul prescris. Ştia acum cum să scoată mânerul
care, odată scos, devenea o simplă bară de fier ce putea fi folosită
în orice scop.
Îl demontă şi se urcă înapoi în pat acoperindu-l cu păturile.
Apoi începu să aştepte gândindu-se la cât de mult se deosebeau
cei doi bărbaţi ce se ascundeau sub chipul aceluiaşi om, pe care-l
iubea. Jason putea fi atât de rece şi sigur pe sine, aşteptând
momentul pentru a acţiona, prin surprindere se folosi de violenţă
pentru a supravieţui. Iar David, atât de devotat, atât de blând
cărturarul ce evita cât putea violenţa, deoarece ştia ce înseamnă şi

177
ura durerea şi neliniştea pricinuită de aceasta. Dar mai presus de
toate, o ura pentru că îl obliga să-şi calce sentimentele pentru a se
transforma într-un simplu animal. Constrâns acum din nou să
devină încă o dată omul pe care-l detesta. David, David! Păstrează-
ţi înţelepciunea! Te iubesc atât de mult!
Zgomote pe coridor. Marie se uită la ceasul de pe măsuţa de
lângă pat. Trecuseră 16 minute. Îşi puse amândouă mâinile
deasupra păturilor, coborându-şi genele ca şi cum ar fi vrut să
adoarmă.
— Puteţi să vă liniştiţi, doamnă, spuse femeia înaintând câţiva
paşi de uşă. M-aţi impresionat, nu pot să neg. Dar am ordinele
mele – instrucţiuni foarte stricte în privinţa dumneavoastră.
Maiorul şi doctorul au plecat. Acum puteţi să-mi spuneţi ce
doreaţi?
— Nu… acum, şopti Marie lăsându-şi bărbia în piept, pleoapele
acoperindu-i ochii adormiţi. Sunt atât de obosită. Am luat…
pastila.
— Aveţi probleme cu paznicul de afară?
— E bolnav… Nu mă atinge niciodată, nu-mi pasă… îmi aduce
lucruri. Sunt atât de obosită.
— Cum adică e bolnav?
— Îi place… să se uite la femei… Nu… mă deranjează când….
Sunt adormită.
Ochii Mariei se închiseră.
— Zang! răbufni sora încet. Josnic! Josnic!
Se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă, imediat închizând-o în urma
ei. Apoi îi spuse paznicului de afară.
— Femeia a adormit! Mă înţelegi?
— Aşa e cel mai bine pentru ea.
— A spus că n-ai atins-o niciodată!
— Nici prin gând nu mi-a trecut s-o fee.
— Vezi, ai grijă să nu-ţi treacă acum!
— N-am nevoie de poveţele tale, vrăjitoareo! Îmi fac datoria aşa
cum ştiu eu.
— Văd că ţi-o faci într-adevăr aşa cum ştii tu. O să vorbesc cu
maiorul Liu Wenzu mâine dimineaţă!
Sora se uită fioros la soldat, apoi se îndepărtă pe coridor,
mersul şi statura devenindu-i agresive.
— Pssst – psst!
Şoapta veni dinspre uşa Mariei, uşor întredeschisă. O deschise
puţin mai mult şi începu să vorbească cu un glas scăzut.

178
 — Sora aceea, cine este?
— Credeam c-aţi adormit doamnă… bolborosi paznicul zăpăcit
de a binelea.
— Eram convinsă că o să-ţi spună.
— Ce?
— Se va întoarce după mine! Mi-a spus că există intrări secrete
care fac legătura dintr-o cameră în alta! Cine este această femeie?
— Ce ziceţi că v-a spus?
— Nu ridica glasul! Şi nu privi înspre mine! Te va vedea!
— A luat-o pe hol la dreapta.
— Nu poţi şti. Dar mai bine te-ai interesa să afli cine este!
Înţelegi ce vreau să spun, sau nu?
— Nu mai înţeleg nimic! se apără soldatul vorbind apăsat dar în
şoaptă zidului din faţă. Nu înţeleg ce vrea ea să spună şi nu înţeleg
nici ceea ce vreţi dumneavoastră să spuneţi!
— Vino înăuntru. Repede! Am bănuiala că femeia este un agent
comunist trimis din Peking!
— Beijing vreţi să spuneţi?
— Nu o voi lăsa să mă ajute să fug de aici, orice ar fi! Marie
deschise complet uşa apoi, mişcându-se rapid, se postă în spatele
ei.
Paznicul se repezi înăuntru exact în momentul în care uşa se
deschise cu o pocnitură. Camera era cufundată în întuneric;
numai lumina din baie era încă aprinsă, strălucirea ei micşorată
de uşa aproape închisă. Bărbatul putea fi văzut, în schimb el nu
putea distinge nici o formă.
— Unde sunteţi doamnă…? Calmaţi-vă. Nimeni nu vă va răpi…
Soldatul nu mai fu în stare să continue. Marie îl izbi cu mânerul
de fier la baza craniului cu forţa unei tinere crescute la o fermă din
Ontario, obişnuită să mâne o vită cu ajutorul biciului. Bărbatul se
prăbuşi; ea îngenunche lângă el şi trecu repede la fapte.
Chinezul era voinic dar nu era gras şi nici înalt. Marie nu era
solidă, dar era destul de înaltă pentru o femeie. Cu oarecare
modificări sumare, îmbrăcămintea şi pantofii mergeau pentru o
evadare rapidă. Rămânea problema părului. Se uită în jur.
Cercetează fiecare lucru în parte. Vei găsi ceva de care te vei folosi.
În cele din urmă găsi. Atârnat de o bară de crom pe noptieră, se
afla un prosop pentru mâini. Îl desfăşură repede şi îşi adună părul
în vârful capului, apoi îşi înfăşură prosopul, fixându-l. Fără
îndoială arăta ridicol şi nu se putea să nu fie depistat la o
cercetare mai atentă, dar era un fel de turban.

179
 Dezbrăcat până la chiloţi şi ciorapi, soldatul începu să geamă.
Încercă să se ridice, dar se prăbuşi la loc în stare de inconştienţă.
Marie alergă la dulap şi îşi strânse repede hainele. Apoi merse
către uşă şi o deschise cu grijă nu mai mult de trei centimetri.
Două surori – o chinezoaică şi o europeancă – discutau pe şoptite
în hol. Orientala nu era sora medicală de dinainte. O altă soră ce
îşi făcu apariţia, făcu semn cu capul înspre cele două, apoi se
îndreptă cu hotărâre spre o uşă din capătul coridorului. Era o
cămăruţă pentru depozitarea rufăriei. Un telefon sună pe biroul
aflat aproximativ la cincisprezece metri depărtare, pe hol, în
spatele biroului era un alt coridor, ce se despărţea în două laturi
care se prelungeau mai departe. O tăbliţă pe care scria IEŞIRE
atârna din tavan, săgeata indicând spre dreapta. Cele două surori
care conversau se întoarseră şi se îndreptau către măsuţa pe care
se putea auzi telefonul sunând; cea de a treia părăsi cămăruţa
pentru rufărie ducând un braţ de cearceafuri.
Evadarea cea mai sigură este cea făcută în etape, treptat,
profitând de starea de confuzie care se iveşte.
Marie se strecură afară din cameră şi alergă de-a lungul holului
înspre cămăruţa pentru rufărie. Intră şi închise uşa după ea.
Deodată strigătul de protest al unei femei umplu coridorul întreg
făcând-o să înlemnească. Auzi paşi grei ce alergau, apropiindu-se;
apoi mai multe persoane laolaltă.
— Paznicul! ţipă sora medicală în engleză. Unde e mizerabilul?
Marie întredeschise puţin uşa cămăruţei. Trei surori agitate se
găseau în faţa fostei camere; toate dădură buzna înăuntru.
— Tu deci! Ţi-ai scos şi hainele! Zangsile! Mizerabilule! Căutaţi-o
în baie!
— Tu! strigă soldatul cu greu. Tu ai lăsat-o să fugă! Voi raporta
totul superiorilor mei!
— Scuteşte-mă, scârnăvie! Minţi cu neruşinare!
— Eşti o comunistă! Din Beijing!
Marie se strecură afară din cămăruţă cu un morman de
prosoape în braţe şi alergă înspre coridorul despărţitor ghidându-
se după inscripţia cu săgeată ce indica ieşirea.
— Chemaţi-l pe maiorul Liu. Am prins o spioană comunistă!
— Anunţaţi poliţia! E un pervers!
*
* *
Odată ajunsă afară, Marie alergă spre locul cel mai ferit din
parcarea din faţa spitalului şi se aşeză cu răsuflarea tăiată între

180
două maşini. Trebuia să reflecteze şi să cântărească situaţia. Nu-şi
putea permite să facă nici o mişcare greşită. Aruncă deoparte
prosoapele şi rufăria, apoi începu să scotocească prin buzunarele
uniformei. Găsi un portofel pe care-l deschise; numără banii
dinăuntru în lumina slabă. Erau cu puţin peste 600 dolari Hong
Kong, care însemnau aproximativ 100 de dolari americani,
îndeajuns pentru a închiria o cameră la hotel; apoi zări o carte de
credit garantată la o bancă din Kowloon. Dacă va fi necesar, o va
prezenta – dar numai dacă nu va avea de ales – şi dacă va putea
găsi o cameră liberă la un hotel. Scoase banii şi cartea de credit şi
puse portofelul înapoi în buzunar. Apoi începu destul de incomod
să-şi schimbe îmbrăcămintea în timp ce studia străzile din jurul
spitalului. Spre uşurarea ei, erau aglomerate şi acea mulţime îi
putea garanta un refugiu.
Pe neaşteptate, o maşină intră cu toată viteza în parcare, cu
anvelopele scrâşnind pe asfalt şi se opri în faţa Camerei de Gardă.
Marie se ridică puţin şi încercă să străpungă cu privirea prin
ferestrele automobilului. Maiorul chinez cu statura impunătoare şi
doctorul englez săriră din maşină şi se îndreptară în fugă spre
intrare. În clipa în care cei doi se făcură nevăzuţi pe uşa spitalului.
Marie ieşi în grabă din parcare şi ajunse în stradă.
Umblă ore întregi, cu o singură oprire la un restaurant, unde
mâncă până simţi că nu mai suportă nici vederea unui hamburger.
După ce termină, se duse la toaletă şi se privi în oglindă. Pierduse
din greutate şi sub ochi avea nişte pungi vineţii. În rest, era
aceeaşi. Singurul lucru care o incomoda era părul. Vor cutreiera
prin tot Hong Kong-ul ca să-i dea de urmă şi primele detalii ale
oricărei descrieri vor fi înălţimea şi părul. În privinţa primeia nu
putea face mare lucru, dar putea să o modifice aproape complet pe
a doua. Se opri la o mercerie să cumpere câteva ace de gămălie şi
agrafe. Apoi îşi aduse aminte cum o învăţase Jason să procedeze la
Paris, atunci când fotografia ei apăruse în toate ziarele şi îşi adună
la spate părul, strângându-l în coc şi prinzându-l în părţi cu
agrafe. Efectul fu o faţă cu trăsături mult mai aspre, accentuate de
slăbiciune şi de lipsa fardului. Era aşa cum dorise Jason sau
David în Paris. Nu, reflectă ea, nu fusese David în Paris. Fusese
Jason Bourne. Noaptea se lăsa ca atunci, cu mult timp în urmă, la
Paris.
— De ce faceţi asta, doamnă? o întrebă vânzătoarea care stătea
lângă oglindă, la raionul de produse cosmetice. Aveţi un păr aşa de
frumos.

181
 — Da? M-am săturat să-l tot pieptăn, asta e tot.
Marie părăsi merceria. Cumpără nişte sandale fără tocuri de la
o tarabă de pe stradă şi o imitaţie a unei genţi Gucci de la o alta. Îi
mai rămăseseră 45 de dolari americani şi nu avea nici cea mai
mică idee unde îşi va petrece noaptea. Era şi prea târziu şi prea
devreme, în acelaşi timp, să se ducă la consulat. Un cetăţean
canadian sosind după miezul nopţii şi cerând o listă a personalului
ar trezi oarecare suspiciuni. Mai mult, nu avusese timp să se
gândească cum să formuleze cererea. Încotro s-ar putea duce?
Avea nevoie să se odihnească. Nu întreprinde nimic atunci când eşti
obosit sau epuizat. Posibilitatea unei erori este prea mare. Odihna
este o armă. Nu uita asta.
Trecu pe sub o arcadă şi intră pe un drum închis. Un cuplu de
tineri americani în blue jeans tocmai se tocmeau cu proprietarul
unui magazin de tricouri.
— Haide – haide, spunea tânărul. Vrei să mai câştigi ceva în
plus astă seară, sau nu? Vreau să spun, mai taie niţel din preţ şi
vei avea câţiva dineros în plus în buzunar; am sau nu dreptate?
— Nici un dineros; protestă comerciantul, zâmbind. Numai
dolari şi îmi oferiţi prea puţini! Am copii. Le luaţi hrana de la gurile
înfometate!
— Probabil că este şi patronul unui restaurant, observă fata.
— Doriţi un restaurant? Cu mâncare chinezească adevărată,
autentică?
— Zău dacă n-ai dreptate, Lacy!
— Al treilea văr din partea tatălui meu are un loc excelent la
două străzi depărtare de aici. Foarte aproape, foarte ieftin şi foarte
bun.
— Las-o baltă, spuse tânărul. Patru dolari americani pentru
şase tricouri. E ultima ofertă.
— Îi iau. Numai pentru că sunteţi prea tare pentru mine.
Comerciantul apucă bancnotele oferite şi-i vârî tricourile într-o
sacoşă de hârtie.
— Eşti o comoară, Buzz.
Fata îl sărută pe obraz şi chicoti.
— Te târgui încă la ora asta să fixezi preţul la un procentaj de
400%!
— Ăsta e necazul cu voi, economiştii! Nu luaţi în considerare
factorul estetic. Mirosul vânatului, plăcerea conflictului verbal!
— Dacă ne căsătorim vreodată, eu te voi întreţine pentru tot
restul vieţii mele amărâte, negociator mare ce eşti.

182
 Ocaziile se vor ivi singure. Recunoaşte-le şi profita de ele! Marie
se apropie de cei doi studenţi.
— Scuzaţi-mă, spuse ea, adresându-i-se în primul rând fetei. V-
am auzit din întâmplare discutând.
— N-am fost nemaipomenit? izbucni tânărul.
— Foarte abil, observă Marie. Dar bănuiesc că prietenul tău are
un scop. Tricourile l-au costat neîndoielnic mai puţin decât
douăzeci şi cinci de cenţi fiecare.
— Patru sute la sută! spuse fata, dând din cap. Keystone ar
trebui să fie aşa de norocos.
— Key… cine? întrebă tânărul.
— Un termen folosit de giuvaergii, explică Marie. Înseamnă sută
la sută.
— Sunt înconjurat de filistini! se plânse el. Eu am terminat
istoria artei. Într-o zi voi conduce Metropolitan-ul!
— Numai să nu încerci cumva să-l cumperi! spuse fata,
întorcându-se către Marie. Iertaţi-mă, nu suntem nişte aiuriţi,
doar ne distrăm. V-am tăiat vorba.
— Sunt într-o situaţie jenantă, dar avionul a avut o zi întârziere
şi grupul meu a plecat deja spre China. Hotelul este complet
ocupat şi mă întreb dacă aţi putea…
— Aveţi nevoie de un loc unde să trageţi, o întrerupse studentul
în istoria artei.
— Da, cred că da. Sincer, am ceva bani la mine, dar nu prea
mulţi. Sunt profesoară, în Maine – în ştiinţe economice, mă tem.
— Nu aveţi de ce, îi spuse fata zâmbind.
— O să-mi găsesc grupul, dar mă tem că abia mâine, nu astă-
seară.
— Am putea să o ajutăm, nu-i aşa Lacy?
— Sigur. Colegiul nostru are un aranjament cu universitatea
chineză din Hong Kong.
— Condiţiile nu sunt prea grozave, dar preţul este convenabil,
spuse tânărul. Trei dolari americani pe noapte. Dar, Sfinte Sisoie,
sunt antediluviene!
— Vrea să spună că există un anumit cod puritan acolo. Sexele
sunt separate, spuse fata.
— Băieţi şi fete împreună – cântă tânărul student. Împreună pe
dracu’! adăugă el.
*
* *
Marie şedea pe un pat de campanie în încăperea imensă, cu

183
tavanul, înalt de peste cincisprezece metri. Presupunea că era o
sală de sport. În jurul ei, femei tinere dormeau sau stăteau treze.
Cele mai multe dintre ele erau tăcute; câteva sforăiau, altele
fumau. Din când în când, câte una intra în baia unde luminile
fluorescente erau lăsate aprinse. Se găsea printre tineri şi ar fi vrut
să fie şi ea ca ei, neştiutoare de grozăviile din jur. David, am nevoie
de tine! Tu crezi ca sunt tare, dar nu pot face faţa singura, iubitule.
Ce să fac? Cum să fac?
Cercetează fiecare lucru în parte. Vei găsi ceva de care te vei
putea folosi – Jason Bourne.

184
 CAPITOLUL 13
Ploaia era torenţială, afundând nisipul şi izbind reflectoarele ce
luminau statuile groteşti aflate în Repulse Bay – reproduceri în
piatră ale unor zei chinezi, personaje mitologice ale Orientului, cu
înfăţişări macabre, uriaşe, unele având o înălţime de aproape zece
metri. Plaja întunecată era pustie, dar viaţa continua în vechiul
hotel din capătul şoselei şi anacronicul bar de peste drum. Erau
adunaţi laolaltă vagabonzi, turişti şi băştinaşi care veniseră în golf
să bea un ultim pahar şi să privească statuile ameninţătoare cum
alungă spiritele rele care ar fi putut în orice moment să se ivească
din valurile mării. Ploaia abundentă ce se pornise deodată îi
obligase pe cei care se plimbau să se pună la adăpost; alţii
aşteptau să se potolească vremea păcătoasă înainte de a se
îndrepta spre casele lor.
Ud leoarcă, Bourne şedea pe vine într-un tufiş aflat la douăzeci
de paşi de baza unui idol sălbatic, pe drumul spre plajă, îşi şterse
faţa umezită de ploaie şi privi înspre treptele de beton care duceau
către intrarea hotelului Colonial. Îl aştepta pe cel care ocupa locul
al treilea pe lista dată de taipan.
*
* *
Primul dintre ei încercase să-i întindă o cursă pe digul Star
Ferry, locul de întâlnire stabilit. Jason purtase aceleaşi haine pe
care le avusese în Walled City şi-i identificase pe cei doi indivizi
plătiţi care încercau să-i urmărească mişcările. Nu fusese aşa de
uşor cum fusese cu cei doi din Walled City, dar nici prea greu.
La cea de a treia sosire a bacului, la debarcader, Bourne nu-şi
făcuse apariţia la locul de întâlnire stabilit, la o anume fereastră
aflată pe partea dreaptă a vasului. În schimb, aceiaşi doi indivizi
trecură de două ori pe lângă omul său de legătură, comunicând
scurt şi apoi îndreptându-se în direcţii opuse, cu privirile atente la
superiorul lor. Jason aşteptase până când bacul se apropiase de
dig şi pasagerii începuseră să se îndrepte în masă către rampa de
ieşire de la proră. Îl atacase pe primul chinez pe partea dreaptă, cu
o lovitură în rinichi, în timp ce trecea neobservat pe lângă el prin
mulţime, apoi îl lovise în moalele capului cu presse-papierul greu
de alamă; între timp pasagerii treceau grăbiţi pe lângă ei, în

185
semiîntunericul de afară. Apoi se întoarse şi îl reperă pe cel de-al
doilea urmăritor printre băncile rămase goale. Se apropie şi-i
propti pistolul în stomac, apoi îl trase către pupă, unde-l împinse
în balustradă, aruncându-l peste bord. Zgomotul sirenei umplu
liniştea nopţii iar bacul începu să se îndrepte încet spre digul
Kowloon. După aceea, se dusese la locul de întâlnire stabilit, la
fereastra cabinei părăsite din mijlocul punţii.
— Te-ai ţinut de cuvânt, spuse Jason. Mi se pare că am
întârziat puţin.
— Tu m-ai chemat?
Ochii omului poposiră asupra hainelor sărăcăcioase ale lui
Bourne.
— Eu.
— Nu prea semeni cu bărbatul plin de bani cu care am vorbit la
telefon.
— Eşti îndreptăţit să crezi asta.
Bourne scoase un teanc de bancnote americane împăturite, cele
de 1000 de dolari vizibile în timp ce le desfăcea.
— Tu eşti, într-adevăr. Chinezul aruncase o privire scurtă peste
umărul lui Jason.
— Ce vrei de la mine? întrebă el neliniştit.
— Informaţii despre o anumită persoană care îşi spune Jason
Bourne.
— N-ai dat peste cine trebuie.
— Plătesc bine.
— N-am nimic de vândut.
— Ba eu cred că da.
Bourne puse banii la loc şi îşi scoase arma, apropiindu-se de
bărbat în timp ce pasagerii pentru Kowloon umpleau puntea.
— Ori îmi spui de bună voie ce doresc să aflu contra unei sume
rezonabile de bani. Ori vei fi forţat să vorbeşti ca să-ţi scapi pielea.
— Ştiu numai atât, protestă chinezul. Oamenii mei nu se vor
atinge de acest om.
— De ce?
— Nu mai este aceeaşi persoană.
— Ce ai spus?
Jason îşi ţinu răsuflarea privindu-l cu atenţie pe oriental.
— Îşi asumă nişte riscuri pe care nu şi le-ar fi asumat niciodată
înainte.
Chinezul se uită din nou peste umărul lui Bourne; broboane de
sudoare i se iviră pe frunte.

186
 — Revine pe neaşteptate după doi ani şi cine ştie ce s-a
întâmplat între timp? Băutura, drogurile, boli de la târfe, cine
poate şti?
— Ce vrei să spui prin „riscuri”?
— Exact ce am spus! Năvăleşte într-un cabaret din Tsim Sha
Tsiu stârneşte panică şi învălmăşeală, poliţia e pe drum şi cu toate
astea, pătrunde într-o cameră retrasă şi ucide cinci oameni! Ar fi
putut să fie prins, iar cei care-l plătesc descoperiţi! Cu doi ani în
urmă n-ar fi făcut un astfel de lucru.
— Ai putea să interpretezi şi altfel cele întâmplate, observă
Jason Bourne. Ar fi putut să intre ca un oarecare şi să provoace el
însuşi dezordinea. Să ucidă ca acel oarecare, apoi să plece sub altă
înfăţişare, trecând neobservat din cauza confuziei generale.
Orientalul privi pentru o clipă fix în ochii lui Jason, brusc mult
mai înfricoşat decât înainte, în timp ce studia încă o dată
îmbrăcămintea sărăcăcioasă, prost croită, a omului din faţa sa.
— Da, cred că e posibil, spuse el, cu glas tremurător, ştergându-
şi sudoarea de pe frunte.
— Cum poate fi găsit acest Bourne?
— Nu ştiu, jur pe toţi sfinţii! De ce mă întrebi astfel de lucruri?
— Cum? repetă Jason, înghesuindu-l pe chinez, cu fruntea
lipită de a lui, cu ţeava pistolului înfiptă în abdomenul acestuia.
Dacă voi nu vă atingeţi de el, atunci măcar ştiţi unde poate fi atins
unde poate fi găsit! Unde? Spune-mi!
— Iisuse Christoase!
— Lasă-l pe El în pace! Spune-mi de Bourne!
— Macao! Se zvoneşte ca lucrează în Macao, asta e tot ce ştiu,
jur.
Omul privi cu teamă în jurul său.
— Dacă încerci să-i găseşti pe cei doi, nu te mai obosi degeaba.
Îţi spun eu unde se află, spuse Jason. Unul e făcut grămadă, colo,
cât despre celălalt sper că ştie să înoate.
— Dar aceşti oameni sunt… De fapt, cine eşti tu?
— Cred ca ştii, răspunse Bourne. Du-te în spatele bacului şi
rămâi acolo. Dacă faci un singur pas înainte să debarcăm, nu vei
mai apuca să faci altul vreodată.
— Dumnezeule, eşti…
— N-aş continua dacă aş fi în locul tău.
*
* *
Cel de-al doilea nume era însoţit de o adresă neobişnuită, cea a

187
unui restaurant din Causeway Bay, local cunoscut pentru
bucătăria sa specific franceză. Conform notiţelor lui Yao Ming,
omul ocupa postul de manager, dar era, de fapt, proprietarul
localului ai cărui chelneri erau la fel de pricepuţi în mânuirea
armelor ca şi în cea a tăvilor. Nu se cunoştea adresa de acasă a
omului de legătură – toate afacerile sale erau încheiate la
restaurant şi se zvonea că nu are o reşedinţă permanentă. Bourne
se reîntorsese la Peninsula, îşi aruncase haina şi pălăria şi
străbătuse grăbit holul aglomerat al hotelului, îndreptându-se spre
lift. Un cuplu elegant îmbrăcat încercase să-şi ascundă uimirea la
vederea lui. El zâmbise şi mormăise scuzându-se:
— Vânătoarea de comori e un joc pe care nu-l joacă numai
copiii, nu?
Ajuns în camera sa, îşi permise să redevină pentru câteva clipe
David Webb. Dar fusese o greşeală; nu suporta întreruperea în
şirul de idei din mintea lui Bourne. Sunt el din nou. Trebuie să fiu.
El ştie ce să facă. Eu nu!… Sub duş scăpase de murdăria
cartierului Walled City şi de umezeala apăsătoare de pe digul Star
Ferry, apoi se bărbierise. În cele din urmă se îmbrăcase pentru o
cină târzie în stil franţuzesc.
Îl voi găsi, Marie! Jur pe toţi Dumnezeii că-l voi găsi! Fusese
promisiunea lui David Webb, dar Jason Bourne fusese cel care
strigase de furie.
Restaurantul arăta mai degrabă a palat în stil rococo de pe
bulevardul Montaigne din Paris decât a clădire banală de pe
străzile Hong Kong-ului. Candelabre bogat ornamentate atârnau
din tavan, luminând discret încăperile; lumânări acoperite licăreau
pe mesele acoperite cu cele mai fine feţe de masă şi pe care stăteau
aranjate cu grijă tacâmurile din cel mai curat argint şi paharele de
cristal.
— Mi-e teamă că nu mai avem mese libere astă seară, domnule,
îi spuse şeful de sală.
Era singurul francez din tot localul.
— Mi s-a spus să întreb de Jiang Yu şi să spun că e urgent,
replicase Bourne, scoţând o bancnotă de 100 de dolari americani.
Credeţi ca el ar putea găsi ceva. Dacă asta-l găseşte pe el?
— Voi găsi eu, domnule.
Strânse uşor mâna lui Jason primind banii.
— Jiang Yu este un membru de seamă al micii noastre
comunităţi, dar eu sunt cel care alege clienţii. Comprenez vous?
— Absolutement.

188
 — Bien! Aveţi înfăţişarea unui bărbat distins şi atrăgător. Pe
aici, vă rog, domnule.
Dar nu fusese să fie; evenimentele se precipitaseră repede. La
câteva minute după ce fusese servit cu o băutură, un chinez
pirpiriu în costum negru apăruse la masa lui. Dacă exista ceva
ciudat în privinţa sa, îşi spuse David Webb, era culoarea mai
închisă a pielii şi înclinaţia mai pronunţată a ochilor. Avea ceva
sânge malaiezian în vine. Opreşte-te! comandă Bourne. Asta nu ne
ajută la nimic!
— Aţi întrebat de mine? spune manager-ul, cercetând chipul
întors către el. Cu ce vă pot fi de folos?
— Mai întâi luând loc.
— Nu avem voie să stăm la masă cu clienţii, domnule.
— Nu-i chiar aşa. Nu şi dacă sunteţi proprietarul localului. Vă
rog, aşezaţi-vă.
— Sunteţi cumva de la fisc? În cazul acesta, sper să savuraţi în
linişte cina, pe care o veţi avea apoi de plătit. Activităţile mele sunt
perfect în regulă, ca şi registrele contabile.
— Dacă vi se pare cumva că sunt britanic, înseamnă că m-aţi
ascultat atent. Iar dacă o jumătate de milion de dolari vă plictisesc,
atunci sunteţi liber, eu îmi voi savura liniştit cina.
Bourne se lăsă pe spate şi sorbi calm din paharul pe care îl
ţinea în mâna stângă – dreapta îi era ascunsă.
— Cine v-a trimis? întrebă orientalul în timp ce se aşeza.
— Vino mai aproape. Nu vreau să vorbesc prea tare.
— Da, desigur.
Jiang Yu se aşeză exact în faţa lui Bourne.
— Trebuie să ştiu. Cine v-a trimis?
— Spune-mi, spuse Jason, îţi plac filmele americane? În special
western-urile noastre?
— Desigur. Filmele americane sunt excelente, eu chiar prefer
filmele din vestul vostru îndepărtat. Atât de poetice în răzbunări,
atât de îndreptăţit de violente. Spun corect ceea ce spun?
— Da. Pentru că exact în momentul de faţă te afli într-unul.
— Poftim?
— Am o armă ultrasofisticată sub această masă, îndreptată
exact între picioarele tale.
În mai puţin de o secundă, Jason trase faţa de masă, ridicând
arma astfel ca ţeava să poată fi văzută, apoi imediat o împinse la
loc sub masă. Are un amortizor care reduce zgomotul produs de
glonţ la o pocnitură ca a unui dop scos dintr-o sticlă de şampanie,

189
dar nu cu acelaşi efect. Liao jie ma?
— Liao jie… spuse orientalul, rigid, respirând adânc,
înspăimântat. Lucraţi pentru brigada specială?
— Nu lucrez pentru nimeni, doar pentru mine.
— Atunci nu există nici un fel de jumătate de milion de dolari,
nu-i aşa?
— Există atât cât consideri că valorează viaţa ta.
— De ce eu?
— Eşti pe listă, răspunse Bourne.
— Pentru execuţie? şopti chinezul cu faţa schimonosită şi
răsuflarea tăiată.
— Asta depinde de tine.
— Trebuie să plătesc să nu mă ucideţi?
— Într-un fel, da.
— Nu duc în buzunare jumătate de milion de dolari! Nu am
atâta în tot localul.
— Atunci plăteşte-mi cu altceva!
— Ce? Cât? Nu vă mai înţeleg.
— Informaţii în schimbul banilor.
— Ce fel de informaţii? întrebă chinezul în timp ce frica i se
transformă în panică. Ce informaţii aş putea eu deţine? De ce aţi
venit la mine?
— Pentru că ai avut de-a face cu un om pe care doresc să-l
găsesc. Un om care-şi spune Jason Bourne.
— Nu! N-am avut de-a face cu el niciodată!
Mâinile orientalului începură să tremure. Venele din gâtlej îi
zvâcneau şi pentru prima dată ochii i se abătură de pe faţa lui
Jason. Minţea.
— Eşti un mincinos, spuse Jason liniştit, întinzând mâna
dreaptă mai în faţă pe sub masă, în timp ce se aplecă înainte. Ai
făcut legătura în Macao.
— Macao; da! Dar nu am făcut nici o legătură. Jur pe
mormintele familiei mele.
— Eşti foarte aproape să-ţi pierzi şi burta şi viaţa. Ai fost trimis
în Macao să-l găseşti.
— Am fost trimis, dar nu l-am găsit!
— Dovedeşte-mi-o. Cum trebuia să stabileşti legătura?
— Prin intermediul Francezului. Trebuia să stau în capul
scărilor bazilicei arse a sfântului Paul de pe Calcada şi să port o
eşarfă neagră la gât, iar când un bărbat se va apropia de mine – un
francez – şi va face comentarii la adresa frumuseţii ruinelor, eu

190
trebuia să spun următoarele cuvinte: „Cain e pentru Delta”. Dacă
el răspundea „Iar Carlos e pentru Cain”, trebuia să-l accept ca
legătura directă a lui Jason Bourne. Dar jur, niciodată acel
francez…
Bourne nu mai auzi restul protestelor orientalului. Explozii
sacadate îi invadară mintea, aruncându-l în trecut. O lumină albă
orbitoare îi umplu ochii, zgomotele asurzitoare erau insuportabile.
Cain e pentru Delta, iar Carlos e pentru Cain. Cain e pentru Delta!
Delta One este Cain! Meduza intră în acţiune; şarpele îşi schimbă
pielea. Cain e la Paris şi Carlos va fi al lui! Acestea erau cuvintele,
codurile, provocările aruncate Şacalului. Sunt Cain. Sunt mai bun
decât tine şi te aştept! Găseşte-mă Şacalule! Te sfidez să-l găseşti
pe Cain, căci el e mai bun decât tine. Ai face bine să mă găseşti
înainte de a te găsi eu pe tine Carlos. Căci nu eşti un adversar pe
măsura lui Cain!
Doamne Dumnezeule! Cine de pe această faţă a pământului ştia
aceste cuvinte, cine le-ar putea şti vreodată? Ele erau îngropate în
cele mai bine păzite arhive ale operaţiunilor secrete! Erau legătura
directă cu Meduza!
Bourne aproape apăsase pe trăgaciul automatului nevăzut, atât
de brusc fusese şocul acestei incredibile revelaţii. Îşi retrase
arătătorul, punându-l pe rama ce-l încadra. Fusese cât pe aci să
omoare un om pentru dezvăluirea unor informaţii surprinzătoare.
Dar cum de au fost posibile toate aceste? Cine era legătura acestui
nou Jason Bourne, care cunoştea astfel de lucruri?
Trebuia să se calmeze, ştia asta. Liniştea îl trăda, îi trăda
surprinderea. Chinezul îl privea fix, timp în care îşi întindea cu
prudenţă mâna dincolo de marginea banchetei.
— Pune-o înapoi, sau îţi zbor burta, odată cu boaşele!
Orientalul îşi smuci umărul şi mâna îi apăru din nou pe masă.
— Ce am spus e adevărat, spuse omul. Francezul nu s-a arătat.
Dacă ar fi făcut-o, v-aş fi spus totul. Aşa aţi fi făcut şi
dumneavoastră în locul meu. Nu sunt inconştient.
— Cine te-a trimis să faci legătura? Cine ţi-a dat parola pe care
o foloseşti?
— Asta în mod sincer, mă depăşeşte complet, trebuie să mă
credeţi. Totul s-a făcut prin telefon de către alţii, care cunoşteau
doar informaţiile pe care trebuia să le transmită. Dovada
corectitudinii e în sumele de bani cu care sunt plătit.
— Cum eşti plătit? Cineva trebuie să-ţi aducă banii ăştia.
— Cineva care este un nimeni, cineva special angajat pentru

191
asta. Gazda necunoscută a unei petreceri fastuoase, să zicem, cere
să vorbească cu manager-ul. Eu îi mulţumesc pentru felicitări şi în
timpul discuţiei noastre îmi este strecurat un plic cu zece mii de
dolari americani, pentru a-l contacta pe francez.
— Şi apoi? Cum îl contactezi?
— Mă duc în Macao, la cazinoul Kam Pek, frecventat mai ales de
chinezi, în principal pentru jocurile de fan-tan şi dai sui; mă duc la
masa numărul cinci şi las un număr de telefon al unui hotel din
Macao – nu un telefon particular – şi un nume, orice nume, un
nume fictiv bineînţeles.
— Iar el sună la acel număr?
— Poate da, poate nu. Perioada de aşteptare e de douăzeci şi
patru de ore în Macao. Dacă nu sună până atunci, înseamnă că ai
fost refuzat deoarece Francezul n-are timp pentru tine.
— Astea sunt regulile?
— Da. Eu am fost refuzat de două ori, iar singura dată când am
fost acceptat, nu a apărut la locul stabilit, la bazilica Sfântul Paul.
— De ce crezi ca te-a respins? Şi de ce crezi că nu s-a arătat
atunci?
— N-am idee. Probabil a avut prea multe contracte pentru
asasinul său profesionist. Sau poate că nu i-au convenit condiţiile,
impuse în primele două ocazii iar la cea de a treia i s-a părut că a
observat oameni suspecţi pe Calcada, despre care a crezut că sunt
cu mine, puşi să-l urmărească. Astfel de oameni nu au existat,
desigur, dar nici întâlnirea nu a mai avut loc.
— Deci masa numărul cinci. Crupierii, spuse Bourne.
— Ei se schimbă constant. Aranjamentul său este însă cu masa
respectivă printr-o sumă generală care se împarte. Şi cu siguranţă
că nu se duce el însuşi la acest cazinou pentru a prelua
contractele – negreşit, plăteşte o prostituată de pe stradă. Este
foarte precaut, un profesionist adevărat.
— Mai ştii pe altcineva care a încercat să ia legătura cu acest
Bourne? întrebă Bourne. Îmi voi da seama imediat dacă minţi.
— Cred. Sunteţi obsedat – nu e treaba mea – şi m-aţi prins şi la
prima minciună. Nu, nu ştiu, domnule. Acesta e adevărul şi n-am
de gând să-l ascund cu riscul de a-mi vedea intestinele zdrobite ca
zgomotul unui dop de şampanie.
— Cred că spui adevărul. Pentru că ai prins esenţa lucrurilor.
— Aveţi încredere, domnule. Sunt numai un om de legătură –
unul scump, probabil, dar totuşi un om de legătură.
— Chelnerii tăi sunt altceva însă după câte mi s-a spus.

192
 — Numai că n-au avut spiritul de observaţie necesar astă-seară,
după cum se vede.
— Mă vei însoţi până la uşă, totuşi, spusese el.
*
* *
Era acum la cel de-al treilea nume de pe listă, bărbatul pe care-l
aştepta acum în ploaia torenţială din Repulse Bay.
Omul de legătură răspunsese parolei „Ecoutez, monsieur. Cain e
pentru Delta şi Carlos e pentru Cain”.
— Am fost înţeleşi să ne întâlnim în Macao! ţipase bărbatul în
receptorul telefonului. Unde ai fost?
— Ocupat cu alte treburi, spuse Jason.
— S-ar putea să fie prea târziu. Clientul meu are foarte puţin
timp la dispoziţie şi este foarte bine informat. A aflat că omul tău
acţionează în altă parte. E neliniştit. I-ai promis, Francezule!
— Unde crede că acţionează omul meu?
— Într-o altă misiune, bineînţeles. A aflat detaliile!
— Transmite i că se înşeală. Omul este disponibil dacă preţul
este satisfăcător.
— Sună-mă peste câteva minute. Vorbesc cu clientul şi văd
dacă aranjamentul rămâne în picioare.
Bourne telefonase cinci minute mai târziu. Încuviinţarea fu dată
şi locul de întâlnire stabilit. Repulse Bay. Într-o oră. Statuia zeului
războiului, pe drum către plajă, pe stânga cum mergi spre dig.
Bărbatul va purta o eşarfă neagră în jurul gâtului, iar parola
rămâne aceeaşi.
Jason îşi privi ceasul; trecuseră 12 minute de la ora stabilită:
Omul întârzia, iar ploaia nu era o problemă – dimpotrivă, era un
avantaj, un adăpost natural. Bourne cercetase fiecare metru din
terenul unde urma să aibă loc întâlnirea, dar nimic nu i se păruse
neobişnuit, nu găsise nici un indiciu ce l-ar fi putut face să creadă
că i s-a întins o cursă.
— Zhongguo ren-ul apăru până la urmă, cu umerii strânşi,
coborând în fugă scările sub ploaia torenţială ca şi cum forma
corpului său l-ar fi putut păzi de picăturile de ploaie. Se îndreptă
alergând de-a lungul potecii către statuia zeului războiului şi se
opri imediat ce ajunse în faţa imensului, fiorosului idol. Scrută
împrejurimile luminate de reflectoarele aprinse şi faptul că nu găsi
pe nimeni la locul întâlnirii i se oglindi pe faţă într-o expresie de
furie amestecată cu surprindere.
— Francezule! Francezule!

193
 Bourne alergă către trepte protejat de umbra gardului viu ce
împrejmuia statuia idolului, asigurându-se încă o dată, înaintea
momentului întâlnirii, dacă este acoperit din toate părţile. Se
prelinse pe lângă balustrada groasă de piatră care mărginea
treptele şi cercetă cu privirea capătul dinspre hotel al aleii. Văzu
ceea ce sperase din tot sufletul să nu vadă! Un bărbat într-o manta
de ploaie şi pălărie ieşi grăbit din hotelul Colonial. La mijlocul
scării se opri, scoase ceva din buzunar; se întoarse; urmă o uşoară
licărire de lumină… care primi imediat răspuns de la una dintre
ferestrele aglomeratului hol al hotelului. Lanterne. Semnale. O
iscoadă era în drum spre postul său, iar ştafeta sau dublura sa îşi
confirmase prezenţa. Jason se întoarse pe călcâie şi se retrase pe
acelaşi drum pe care venise, prin frunzişul umed.
— Francezule, unde eşti?
— Aici!
— De ce n-ai răspuns? Unde?
— În faţă. Tufişul din faţa ta. Grăbeşte-te!
Omul se apropie de tufiş; era la un metru depărtare. Bourne
sări şi-l înşfacă, împingându-l adânc în frunzişul umed şi
acoperindu-i gura cu mâna stângă.
— Dacă vrei să trăieşti, nu scoate un sunet!
La câţiva metri depărtare de linia ţărmului, Jason îl îmbrânci pe
oriental în trunchiul unui arbore.
— Cine e cu tine? întrebă el aspru, îndepărtându-şi uşor mâna
de pe gura bărbatului.
— Cu mine? Nimeni nu e cu mine!
— Nu minţi. Bourne îşi scoase automatul şi-l înfipse în gâtlejul
orientalului. Chinezul îşi izbi capul înapoi în trunchiul copacului,
cu ochii larg deschişi şi gura căscată. N-am timp de capcane!
continuă Jason. N-am timp!
— Nu e nimeni cu mine! În asemenea situaţii, de cuvântul de
onoare îmi atârnă o viaţă! Fără el n-aş avea nici profesiunea pe
care o am!
Bourne îl privi fix. Îşi puse arma la loc în centură, îl apucă de
braţ şi-l mână înspre dreapta.
— Tăcere deplină. Vino cu mine.
Câteva secunde mai târziu, Jason şi orientalul se strecurau prin
tufărişul mustind de apă către o zonă a potecii la şapte sau opt
metri în stânga masivului idol. Răpăitul ploii torenţiale acoperea
zgomotele care s-ar fi auzit într-o noapte senină.
Pe neaşteptate, Bourne apucă umărul orientalului obligându-l

194
să se oprească. În faţă se vedea iscoada, stând aplecată pe vine la
marginea potecii, cu un pistol în mână. Trecu o clipă prin baia de
lumină faţa statuii, apoi se făcu nevăzut; faptul se produsese
foarte repede, dar fusese de ajuns. Bourne privi la oriental.
Chinezul înlemnise. Nu-şi putea lua ochii de la locul luminat pe
unde trecuse iscoada. Gândurile i se îngrămădeau în minte şi
panica îl cuprindea tot mai tare; i se citea în privire.
— Shi, şopti el. Jiagian!
— În termeni scurţi englezeşti, spuse Jason. Un călău, nu-i aşa?
— Shi! Da.
— Spune-mi, ce mi-ai adus?
— Totul, răspunse bărbatul, încă în stare de şoc. Banii,
instrucţiunile, totul.
— Un client nu trimite bani dacă are de gând să-l ucidă pe cel
care-l angajează.
— Ştiu, spuse omul moale, dând din cap şi închizând ochii. Pe
mine vor să mă omoare!
Cuvintele spuse lui Liang în port fuseseră profetice, îşi spuse
Bourne. „Nu e o capcană pentru mine. Este pentru tine. Ţi-ai
îndeplinit misiunea şi nu-şi pot permite să lase nici un fel de urme.
Nu-şi vor mai putea permite riscul pe care-l reprezinţi”.
— Mai este unul sus, la hotel. I-am văzut schimbând semnale
cu lanternele. De aceea nu ţi-am putut răspunde câteva minute.
Orientalul se întoarse şi privi spre Jason; în ochii săi nu era nici
un pic de autocompătimire.
— Riscurile meseriei, spuse el, simplu. Cum spun chinezii, mă
voi alătura strămoşilor şi sper ca ei să nu fie tot atât de proşti ca
ăştia de aici. Ţine. Băgă mâna în buzunar şi scoase un plic. Ai
totul aici.
— Ai verificat?
— Numai banii. Sunt toţi. Nu m-aş fi întâlnit cu tine dacă nu ţi-
aş fi îndeplinit cererile şi restul nu mă interesează.
Dar brusc omul îl privi intens pe Bourne, clipind din ochi sub
ploaia torenţială.
— Dar tu nu eşti Francezul!
— Uşurel, spuse Jason. Lucrurile iau întorsături neaşteptate
pentru tine astă-seară.
— Cine eşti?
— Cineva care tocmai ţi-a arătat cum stai. Câţi bani ai adus?
— Treizeci de mii de dolari americani.
— Dacă ăsta este numai acontul, ţinta trebuie să fie cineva

195
foarte important.
— Presupun că este.
— Păstrează-i.
— Ce? Ce ai spus?
— Eu nu sunt Francezul, îţi aduci aminte?
— Nu înţeleg.
— Nu vreau nici măcar instrucţiunile. Sunt sigur că cineva de
valoarea ta profesională poate să le folosească în avantajul său. Un
om plăteşte bine pentru informaţii utile, dar mult mai mult când
este în joc viaţa sa.
— De ce faci asta?
— Pentru că nu mă interesează deloc ce porţi cu tine în plic. Pe
mine mă interesează un singur lucru. Îl vreau pe omul care-şi
spune Bourne şi nu am vreme de pierdut. Ai ceea ce ţi-am oferit,
plus dividende: te scot de aici în viaţă, chiar dacă o să trebuiască
să las două cadavre aici în Bay, nu-mi pasă, numai dacă-mi spui
ce te-am întrebat la telefon. Ai spus că, clientul tău te-a informat
că asasinul Francezului acţionează în altă parte. Unde? Unde este
Bourne?
— Vorbeşti atât de repede…
— Ţi-am spus, n-am timp! Spune! Dacă refuzi, plec şi omul
clientului tău te va omorî. Alege.
— Shenzen, spuse orientalul, parcă înfricoşat la rostirea acestui
nume.
— În China? Ţinta e în Shenzen?
— Posibil. Clientul meu înstărit are spioni în Queen’s Road.
— Ce-i asta?
— Consulatul Republicii Populare Chineze. A fost acordată o
viză foarte neobişnuită. Aparent eliberată de autorităţile cele mai
înalte din Beijing. Spionul n-a putut afla de ce, iar când a întrebat,
a fost imediat mutat de la secţia la care lucra. A raportat aceasta
clientului meu. În schimbul banilor, desigur.
— De ce e aşa de neobişnuită viza asta?
— Pentru că nu a existat nici un fel de perioadă de aşteptare şi
solicitantul n-a apărut la consulat. Ambele sunt de nemaiauzit.
— Totuşi, nu e decât o viză.
— În Republica Populară Chineză nu există „decât o viză”. Mai
ales nu pentru un alb care călătoreşte singur, cu un paşaport
dubios eliberat în Macao.
— Macao?
— Da.

196
 — Când este data de intrare?
— Mâine. La punctul de frontieră Lo Wu. Jason studie faţa
chinezului.
— Ai spus că, clientul tău are pe cineva la consulat. Dar tu?
— Lucrul la care te gândeşti va costa o grămadă de bani, pentru
că riscul este foarte mare.
Bourne îşi ridică ochii şi privi prin perdelele de ploaie la lumina
reflectorului aflat în spatele statuii. Ceva se mişcase; iscoada îşi
căuta ţinta.
— Aşteaptă aici, spuse el.
*
* *
Trenul de dimineaţă nu făcea mai mult de o oră de la Kowloon
până la punctul de frontieră Lowu. Îi trebuiră mai puţin de zece
secunde pentru a-şi da seama că a intrat în China.
Trăiască Republica Populară Chineză!
Nici nu era nevoie de lozincă: grănicerii o trăiau cu intensitate.
Erau rigizi şi insolenţi, cu priviri fixe, pocnind paşapoartele cu
ştampilele de cauciuc cu furia unor adolescenţi ostili. Din fericire
exista şi un sistem de ameliorare. Dincolo de grăniceri, câteva
femei tinere în uniforme zâmbeau din spatele unor mese lungi pe
care se găseau îngrămădite broşuri lăudând de zor frumuseţea şi
virtuţile pământului lor şi ale sistemului. Dacă exista o urmă de
ipocrizie în ceea ce făceau, măcar ea nu era evidentă.
Bourne plătise suma de 7000 de dolari pentru viza sa. Era
valabilă timp de cinci zile. Scopul vizitei era înscris ca „investiţii
comerciale în zona economică” şi putea fi reînnoită la biroul de
imigraţii din Shenzen, cu dovada investiţiei coroborată cu mărturia
unui bancher chinez prin care se investeau banii. Din recunoştinţă
şi fără să-i mai ceară altă plată, omul de legătură chinez îi dăduse
şi numele unui bancher din Shenzen care putea cu uşurinţă să-l
călăuzească pe „domnul Cruett” către posibilităţile de investiţie;
aşa-zisul domn Cruett fiind încă înregistrat la hotelul Regent din
Hong Kong. Şi, în fine, un pont furnizat gratis de către omul a
cărui viaţă o salvase în Repulse Bay: descrierea bărbatului care
călătorea sub un paşaport eliberat în Macao peste graniţa Lo Wu.
Avea 1,90 m. Înălţime, 94 kg. Greutate, pielea albă, iar părul
castaniu deschis. Jason privise atent la aceste semnalmente şi, în
mod automat, îşi adusese aminte de datele avute din propriul său
paşaport. Descrierea fusese: „ÎNĂLŢIMEA: 1,90 m. GREUTATEA:
93 kg. Sex bărbătesc. Rasa: albă. Părul: castaniu deschis”. O

197
senzaţie stranie de teamă îi cuprinse toată fiinţa. Nu teama de
confruntare; dorea asta mai presus de toate, deoarece o dorea pe
Marie înapoi, înainte de orice. Era însă groaza de a se fi făcut
responsabil de crearea unui monstru – un agent al morţii care se
născuse dintr-un virus pe care îl perfecţionase în laboratorul
minţii şi trupului său.
Fusese primul tren care plecase din Kowloon, ocupat în mare
parte de muncitori şi personal executiv acceptat – momit în Zona
Economică Liberă, din Shenzen de către Republica Populară
Chineză, în speranţa de a atrage investiţii străine.
La fiecare oprire în drumul până la graniţă, Bourne urmărea
mulţimea de pasageri ce urcau în tren. Privirea îi poposea insistent
asupra fiecărui bărbat alb. Când ajunseră la graniţă erau în jur de
paisprezece, dar nici unul nu corespundea nici măcar vag
descrierii făcute de omul din Macao. Noul Jason Bourne trebuie să
fi luat un tren mai târziu. Originalul îl va aştepta pe cealaltă parte
a graniţei. Acum era în aşteptare.
În timpul celor patru ore care trecuseră trebuise să răspundă de
şaisprezece ori la întrebările personalului grăniceresc că îşi aştepta
un asociat de afaceri; era clar că înţelesese greşit programul şi
luase un tren mult prea devreme. La fel ca peste tot, dar în special
în Orient, faptul că un american politicos îşi bătuse capul să se
facă înţeles în limba locului îi atrăsese simpatia oamenilor. Îi fură
servite patru ceşti de cafea, şapte de ceai fierbinte, iar două din
fetele în uniformă chicotiră vesel când îi oferiră un cornet de
îngheţată foarte dulce. Acceptase totul. Procedând altfel ar fi părut
grosolan, iar grosolănia nu-şi avea locul aici. Excepţia o făceau
grănicerii.
Era unsprezece şi zece. După ce li se controlaseră actele,
pasagerii ieşiră printr-un coridor lung, aglomerat – cei mai mulţi
dintre ei erau turişti, majoritatea albi; erau zăpăciţi şi încercau un
sentiment de respect, amestecat cu teama de a se fi aflat acolo. Cei
mai mulţi veneau în mici grupuri, însoţiţi de ghizi – unul din Hong
Kong şi unul din China – care vorbeau engleza, germana sau
franceza acceptabil şi, în silă japoneza pentru acei vizitatori
nedoriţi care aveau mai mulţi bani decât au avut vreodată Marx
sau Confucius. Jason studie fiecare bărbat. Cei mai mulţi
depăşeau 1,82 m. În înălţime dar erau sau prea tineri sau prea
bătrâni, prea voinici ori prea subţiri, îmbrăcaţi în pantaloni de un
verde violent sau galben ţipător. Nici unul dintre aceştia nu putea
fi omul din Macao.

198
 Stai puţin! Acolo! Un bărbat mai în vârstă într-un costum
maroniu din gabardină, care părea a fi un turist de înălţime medie
şi care şchiopăta devenise dintr-o dată mai înalt, iar şchiopătatul îi
dispăruse! Coborî rapid treptele prin mulţime şi alergă spre
parcarea imensă, plină cu autobuze şi microbuze şi câteva taxiuri,
fiecare cu un ZHAN-LIBER – postat pe parbrize. Bourne o luă la
fugă după el, printre cei din faţa sa, nepăsându-i de cei pe care-i
brusca neintenţionat. Acesta era omul pe care-l căuta – omul din
Macao!
— Hei, eşti nebun? Ralph, m-a împins!
— Împinge-l şi tu. Ce vrei să fac?
— Fă ceva!
— A dispărut.
Bărbatul în costum de gabardină sări din uşa deschisă a unui
microbuz verde închis, cu ferestre fumurii care conform inscripţiei
chinezeşti, aparţinea unui departament numit Chutang Bird
Sanctuary. Uşa se închise rapid şi vehiculul ieşi instantaneu din
locul de parcare, depăşind celelalte vehicule şi îndreptându-se
către ieşire. Bourne era înnebunit; nu-l putea lăsa să plece aşa! Un
taxi prăpădit se afla în dreapta lui, cu motorul aprins. Smuci uşa
şi imediat fu întâmpinat cu ostilitate.
— Zhan! ţipă şoferul.
— Shi ma? răcni Jason, scoţând destui bani americani din
buzunar pentru a asigura oricui cinci ani de lux în Republica
Populară Chineză.
— Aiya!
— Zou! îi ordonă Bourne, sărind pe locul din faţă şi arătând
înspre microbuzul care tocmai descria un semicerc. Urmăreşte-l şi
vei putea să-ţi începi propriile afaceri în zonă, spuse el în
cantoneză. Îţi promit!
Marie, sunt atât de aproape! Ştiu că e el! Îl voi prinde! E al meu
acum! Este chezăşia noastră.
Microbuzul pătrunse în viteză pe şosea, îndreptându-se spre
sud la prima intersecţie, evitând spaţiul larg, aglomerat de
autocare şi mulţimea privitorilor. Cu precauţie depăşi şuvoiul
nesfârşit de biciclete de pe stradă. Şoferul taxiului îl ajunse din
urmă pe o şosea primitivă pavată mai mult cu pământ dur decât
cu asfalt. Vehiculul cu geamuri fumurii putea fi văzut în faţă,
intrând pe o serpentină lungă în faţa unui camion ce căra maşini
agricole grele. Un autocar aştepta la capătul curbei şi se încadră în
trafic legănându-se pe şosea în spatele camionului.

199
 Bourne privi dincolo de microbuz; drept înainte erau nişte
dealuri şi şoseaua începea să urce. Apoi apăru un alt autocar, de
data aceasta în spatele lor.
— Shumchun, spuse şoferul.
— Bin do? întrebă Jason.
— Reţeaua de apă potabilă Shumchun, răspunse şoferul în
chineză. Un rezervor foarte frumos, unul din cele mai minunate
din toată China. Îşi trimite apa în sud înspre Kowloon şi Hong
Kong. Intens vizitat de turişti în această perioadă a anului. Peisajul
de toamnă e minunat.
Microbuzul acceleră brusc, urcând pe şosea, distanţându-se de
camion şi de autocar.
— Nu poţi merge mai repede? Depăşeşte camionul şi autocarul
din faţă!
— Sunt prea multe serpentine…
— Încearcă!
Şoferul apăsă pe accelerator şi depăşi autocarul din faţă,
trecând la numai câţiva centimetri de bara de protecţie a acestuia,
deoarece din faţă se apropia în viteză un camion al armatei. Îl evită
în ultimul moment provocând o ploaie de înjurături din partea
soldaţilor.
— Pui de căţea ce sunteţi! zbieră la rându-i şoferul, foarte
mândru de depăşirea reuşită, dar blocat de camionul încărcat cu
maşini agricole, singurul ce-l mai despărţea de dubă.
Intraseră într-o curbă foarte strâmtă spre dreapta. Ţinându-se
de geam, Bourne se aplecă în afară pentru a putea vedea cât mai
bine şoseaua.
— Nu vine nimeni! strigă el la şofer prin vântul şuierător. Dă-i
drumul! Poţi depăşi! Acum!
Şoferul procedă întocmai, forţând taxiul până la limită; pneurile
se învârtiră un moment în gol pe o bucată netedă de pământ dur,
făcând taxiul să derapeze primejdios în faţa camionului. În faţă se
vedea o altă curbă, de data aceasta spre stânga. Capătul şoselei
era drept, urcând un deal înalt. Microbuzul nu se mai vedea
nicăieri; dispăruse după creasta dealului.
— Kuai! ţipă Bourne. Nu poţi face maşina asta nenorocită să
meargă mai repede?
— N-a mers niciodată atât de rapid! Cred că în curând demonii
vor face să explodeze motorul! Şi atunci ce voi face? Mi-au trebuit
cinci ani să cumpăr maşina asta blestemată şi multe alte şperţuri
nenorocite ca să conduc în această zonă!

200
 Jason aruncă o mână de bancnote pe podeaua, taxiului, la
picioarele şoferului.
— Încă de zece ori pe atât dacă prindem microbuzul din urmă!
Acum, dă-i drumul!
Taxiul ajunse în vârful dealului şi coborî rapid într-o vale
enormă aflată în apropierea unui lac care părea că se întinde pe o
suprafaţă de mai mulţi kilometri. În depărtare, Bourne vedea
munţii acoperiţi de zăpadă şi insulele verzi înconjurate de apa
albastră verzuie cât putea cuprinde privirea. Taxiul se opri lângă o
pagodă mare, roşie, aurită, la care se ajungea pe o scară de beton
lustruit. Balcoanele deschise dădeau înspre lac. Chioşcuri cu
răcoritoare şi magazine se aflau împrăştiate peste tot în afara
locului de parcare, unde erau parcate patru autocare în faţa cărora
se aflau ghizii care strigau instrucţiuni şi atrăgeau atenţia
turiştilor să nu confunde autocarele la sfârşitul plimbării.
Microbuzul cu ferestre fumurii nu se zărea nicăieri.
Bourne îşi întoarse capul rapid, privind în toate direcţiile. Unde
era?
— Ce e şoseaua de acolo? îl întrebă pe şofer.
— Staţii de pompare. E un drum interzis patrulat de armată.
După cotul acela e un gard înalt şi un corp de gardă.
— Aşteaptă aici.
Jason ieşi din taxi şi se îndreptă către şoseaua cu accesul
interzis, dorindu-şi din tot sufletul să fi avut la el un aparat de
fotografiat sau un ghid turistic – un indiciu care să arate că e
turist. Neavând nimic din toate acestea, tot ce putea face era să
mimeze mersul ezitant şi o expresie adânc mirată a unui gură-
cască. Nici un obiect nu era prea neînsemnat pentru el. Se apropie
de cotitură în şoseaua prost pavată; văzu mai întâi gardul înalt şi o
parte din corpul de gardă – apoi tot. O barieră lungă de metal era
pusă de-a lungul şoselei. Doi soldaţi discutau cu spatele la el,
privind înspre două vehicule parcate unul lângă altul ceva mai
încolo, în coasta unei construcţii de beton vopsită în maro. Una
dintre maşini era microbuzul cu ferestre fumurii, cealaltă o
limuzină maro. Microbuzul se puse în mişcare. Se îndreptă înapoi
către poartă!
Mintea lui Bourne lucra febril. Nu avea nici o armă la el; era de
altfel lipsit de sens chiar să şi gândeşti că ai putea trece una peste
graniţă. Dacă încerca să oprească maşina şi să-l tragă afară pe
ucigaş, agitaţia provocată ar atrage atenţia soldaţilor, iar puştile
lor vor acţiona rapid şi cu precizie. Deci trebuia să-l scoată din

201
maşină – să-l facă să coboare din proprie iniţiativă. Restul, Jason
Bourne îl cunoştea; îl va obliga pe impostor să se întoarcă la
graniţă şi vor trece amândoi peste ea într-un fel sau altul. Nimeni
nu putea să stea în calea voinţei sale. David Webb nu ştiuse
niciodată toate acestea. Bourne în schimb le trăise.
Exista o cale!
Jason fugi înapoi către capătul cotiturii părăsite, dincolo de
locul unde se găsea poarta apărată de soldaţi. Îşi reluă expresia
unui privitor fascinat şi ascultă atent zgomotele din jur. Motorul
dubei îşi încetini turaţia; scârţâitul însemna că poarta era ridicată.
Câteva secunde Bourne rămase în tufele de la marginea şoselei.
Microbuzul dădu cotul, în timp ce el îşi cronometra mişcările.
Dintr-odată se arunca în faţa maşinii sub privirile îngrozite ale
şoferului şi-şi izbi mâna cu putere în uşă, scoţând un strigăt de
durere ca şi cum ar fi fost lovit sau accidentat mortal de maşină.
Se întinse lat pe asfalt iar vehiculul opri. Şoferul se dădu jos, gata
să-şi dovedească nevinovăţia, însă nu apucă să o facă; mâna lui
Jason i se încleşta de gleznă şi-l trase în jos, izbindu-l cu capul de
portiera. Şoferul căzu inconştient la pământ. Bourne îl trase în
spatele maşinii, sub geamul întunecat; zări o umflătură care, după
toate aparentele, era o armă. I-o luă, apoi aşteptă ca omul din
Macao să coboare din maşină.
Nu apărea. Nu era logic. În patru labe, Bourne ajunse până în
faţă, se apucă de marginea husei de pe scaunul şoferului şi se
năpusti înăuntru, cu arma pregătită, iscodind locurile din spate de
la un capăt la altul.
Nimeni. Duba era goală.
Se dădu jos şi, întorcându-se la şoferul leşinat, îi scuipă în faţă
şi-l pălmui până se trezi.
— Nali? şopti el aspru. Unde e omul din maşina asta?
— Acolo! replică şoferul, în cantoneză, arătând cu capul, în
maşina oficială împreună cu cineva pe care nu-l cunoaşte nimeni.
Te implor, cruţă-mi viaţa blestemată! Am şapte copii!
— Treci la volan, spuse Bourne, trăgându-l ca să se ridice şi
împingându-l prin uşa deschisă. Ieşi de aici cât de repede poţi.
Nici un alt ordin nu mai fu necesar. Microbuzul ieşi în viteză din
zona rezervorului Shumchun, înclinându-se atât de tare la cotul
dinspre ieşirea principală încât Jason crezu că se va răsturna.
Cineva pe care nu-l cunoaşte nimeni. Ce înseamnă asta? N-avea
importanţa, omul din Macao era prins în capcană. Se afla într-o
limuzină maro înăuntrul porţii pe şoseaua interzisă. Bourne alergă

202
înapoi înspre taxi şi urcă în faţă; banii împrăştiaţi pe podea
dispăruseră.
— Eşti mulţumit? îl întrebă şoferul. Voi avea de zece ori mai
mult decât ai lăsat să cadă la picioarele mele nevrednice?
— Gura, Charlie Chan! O maşină va ieşi de pe şoseaua de la
staţia de pompare iar tu vei face exact cum îţi voi spune eu. Mă
înţelegi?
— Dar dumneavoastră înţelegeţi că plata este de zece ori
cantitatea pe care aţi aruncat-o în taxiul meu antic şi rablagit?
— Înţeleg. S-ar putea chiar să fie de cincisprezece ori dacă-ţi
faci treaba cum trebuie. Hai, dă-i drumul. Îndreaptă-te către
marginea locului de parcare. Nu ştiu cât vom avea de aşteptat.
— Timpul înseamnă bani, domnule.
— Ah, mai tacă-ţi gura!
Aşteptarea dură vreo douăzeci de minute. Într-un sfârşit
limuzina maro apăru şi Bourne observă ceea ce nu văzuse înainte.
Ferestrele erau mult mai întunecate decât ale microbuzului;
oricine s-ar fi aflat înăuntru nu putea fi văzut de cei din afară. În
clipa următoare Jason auzi ultimele cuvinte pe care ar fi dorit să le
audă în acel moment.
— Luaţi-vă banii înapoi, spuse şoferul încet. Vă voi duce înapoi
în Lo Wu. Nu v-am văzut niciodată.
— De ce?
— Asta este o maşină guvernamentală – unul dintre vehiculele
oficiale ale guvernului nostru – şi nu voi fi tocmai eu acela care s-o
urmărească.
— Stai puţin! Stai – numai puţin. De douăzeci de ori ceea ce ţi-
am dat şi ceva pe deasupra dacă toată treaba iese bine! Până când
îţi voi spune eu, poţi sta la distanţă în spatele ei. Sunt doar un
turist care doreşte să privească împrejurimile. Nu! Aşteaptă! Uite,
îţi arăt! Viza mea spune că investesc bani. Investitorilor le este
permis să privească peste tot.
— De douăzeci de ori? spuse şoferul, fixându-l pe David. Ce
garanţie am că vă veţi îndeplini promisiunea?
— Voi pune banii între noi. Tu conduci; poţi face o mulţime de
lucruri cu această maşină, pentru care eu nu sunt pregătit. Nu voi
încerca să-i iau înapoi.
— Bun! Dar stau la depărtare în urma lor. Cunosc aceste
şosele. Nu sunt decât câteva locuri unde te poţi duce.
După treizeci şi cinci de minute, limuzina maro se afla încă la
vedere, dar mult mai în faţă; şoferul spuse:

203
 — Se îndreaptă către aerodrom.
— Ce aerodrom?
— Este folosit de oficialităţile guvernamentale şi oameni bogaţi
din sud.
— Oameni care investesc în fabrici, în industrie?
— Aceasta este Zona Liberă.
— Iar eu sunt un investitor, spuse Bourne. Viza mea o
dovedeşte. Grăbeşte-te! Apropie-te!
— Ne despart cinci maşini şi ne-am înţeles că stau la o oarecare
distanţă în spate.
— Până când spun eu altfel. Acum s-a schimbat. Am bani.
Investesc în China!
— Vom fi opriţi la poartă. Se vor da telefoane peste telefoane.
— Am numele unui bancher din Shenzen!
— Are şi el numele dumneavoastră, domnule? Şi o listă de firme
chinezeşti cu care încheiaţi contracte? Dacă da, puteţi vorbi fără
probleme la poartă. Dar dacă acest bancher din Shenzen nu vă
cunoaşte, veţi fi reţinut pentru transmitere de informaţii false.
Şederea dumneavoastră în China se va prelungi până când se vor
face toate cercetările privitoare la persoana dumneavoastră.
Săptămâni, poate chiar luni întregi.
— Trebuie să urmăresc maşina aceea!
— Dacă numai vă veţi apropia de acea maşină, veţi fi împuşcat.
— Fir-ar al dracului! zbieră Jason în engleză, apoi reveni
imediat la chineză: Ascultă-mă! N-am timp de explicaţii, dar
trebuie neapărat să-l văd pe omul acela!
— Asta nu e treaba mea, spuse şoferul rece, prudent.
— Continuă-ţi drumul până la poartă, îi ordonă Bourne. Sunt
un client pe care l-ai luat din Lo Wu, asta e tot. Mai departe voi
vorbi eu.
— Îmi cereţi prea mult! Nu vreau să fiu văzut cu cineva ca
dumneavoastră.
— Fă-o când îţi spun, spuse Jason scoţându-şi arma din
centură.
*
* *
Tensiunea devenise aproape de nesuportat în timp ce stătea la
fereastră şi privea afară înspre aerodrom. Aerogara era mică iar
accesul permis numai călătorilor privilegiaţi. Imaginea nefirească a
oamenilor de afaceri veniţi din Vest, ducându-şi cu un aer grav
servietele diplomat şi rachetele de tenis îl descumpănea pe Jason,

204
datorită contrastului evident cu soldaţii rigizi în uniformă. Iată că
uleiul şi apa se amestecau, uneori.
Adresându-i-se în engleză interpretului, care traducea cu
exactitate pentru comandantul gărzii, se prefăcuse a fi un om de
afaceri dezorientat, instruit de consulatul de pe Queen’s Road din
Hong Kong să vină la aeroport pentru a se întâlni cu un
corespondent din Beijing. Uitase între timp numele acestuia, dar
se întâlniseră de curând la Departamentul de Stat din Washington
şi se vor recunoaşte uşor unul pe celălalt. Sugerase apoi că
prezenta întâlnire era privită cu mare interes de către oameni
importanţi din Comitetul Central. Îi fusese dat un permis valabil
pentru aerogară şi în final, întrebase dacă taxiul putea rămâne să-l
aştepte pentru cazul în care va avea nevoie de el, mai târziu.
Cererea îi fu acceptată.
— Dacă vrei banii, aşteaptă aici, îi spuse şoferului în cantoneză
în timp ce apucă bancnotele împăturite dintre ei.
— Aveţi o armă şi ură în priviri. Veţi ucide.
Jason îl privi fix pe şofer.
— Ultimul lucru pe care mi-l doresc ar fi să-l ucid pe omul din
maşina aceea. Voi ucide numai pentru a-i proteja viaţa.
Limuzina maro cu ferestrele opace, fumurii, nu se zărea nicăieri
în parcare. Bourne se îndreptase cât mai repede înspre fereastra
unde stătea acum, cu tâmplele zvâcnind de furie şi neputinţă,
fiindcă maşina guvernamentală era acolo, pe pistă, la nici cincizeci
de paşi depărtare de el, dar un zid impenetrabil de sticlă îl separa.
Dintr-o dată, limuzina porni cu viteză către un avion cu reacţie de
mărime medie, aflat la câteva sute de metri spre nord, pe pistă.
Bourne îşi încorda privirea, dorind din tot sufletul să fi avut la el
un binoclu. Apoi realiză că n-ar fi folosit la nimic; maşina întoarse
după coada avionului şi dispăru.
La dracu’!
În câteva secunde avionul cu reacţie începu să se mişte în
lungul pistei în timp ce limuzina maro ocolea şi se îndrepta în
viteză înapoi către parcare şi punctul de ieşire.
Ce pot să fac? Nu-l pot lăsa să plece astfel! E acolo! Bourne
alergă înspre primul birou de informaţii luându-şi înfăţişarea unui
om disperat.
— Avionul care e gata să decoleze! Trebuia să fiu în el! Se
îndreaptă spre Shanghai şi cei din Beijing mi-au spus că trebuie să
mă aflu în el! Opriţi-l!
Funcţionara din spatele biroului de informaţii ridică receptorul.

205
Formă rapid un număr, apoi răsuflă uşurată.
— Nu este avionul dumneavoastră, domnule, spuse ea. Acesta
se îndreaptă spre Guangdong.
— Unde?
— La graniţa cu Macao, domnule.
— „Niciodată! Nu trebuie să fie Macao!” ţipase taipanul…
„Ordinul va fi rapid iar execuţia şi mai rapidă! Soţia
dumneavoastră va muri!”
Macao. Masa numărul cinci. Cazinoul Kam Pek.
— „Dacă se îndreaptă spre Macao”, spuse McAllister încet, „ar
putea deveni un pericol iminent”.
— Şi trebuie eliminat?
— Îmi vine greu să folosesc acest cuvânt.

206
 CAPITOLUL 14
— Nu! Nu Se poate! Este imposibil! Nu poţi să-mi spui una ca
asta! ţipă Edward Newington McAllister, sărind de pe scaun. Este
inacceptabil! Nu vreau să aud aşa ceva!
— Eu te-aş sfătui s-o faci, Edward, spuse maiorul Lin Wenzu. S-
a întâmplat şi gata.
— E vina mea, adăugă doctorul englez, stând în faţa biroului
din Victoria Peak, privind drept în ochii americanului. Fiecare
simptom manifestat conducea la un diagnostic de deteriorare
neurologică rapidă. Lipsă de concentrare şi privire fixă; fără apetit
şi o scădere foarte mare în greutate. Sincer vă spun, am crezut că
procesul degenerativ atinsese o criză…
— Ce dracu’ înseamnă asta?
— Că era pe moarte. Aceasta neînsemnând câteva ore, zile sau
săptămâni, dar procesul era ireversibil.
— Aţi fi putut avea dreptate?
— Aş vrea să cred că am avut şi diagnosticul meu a fost corect,
dar uite că nu pot. Pe scurt, m-a dus de nas.
— V-a atins, deci?
— În sensul figurat al cuvântului, da. Acolo unde doare cel mai
tare, domnule Subsecretar, în mândria mea profesională. Ticăloasa
m-a păcălit cu un număr de circ, iar ea probabil habar n-are care-i
diferenţa dintre un femur şi un fermoar. Tot ceea ce a făcut a fost
calculat cu grijă, de la apelurile ei către soră până la atacul asupra
paznicului şi furtul hainelor. Fiecare mişcare a fost planificată şi
singurul lucru în neregulă am fost eu.
— Fir-ar să fie, trebuie să iau legătura cu Havilland!
— Ambasadorul Havilland? întrebă Lin arcuindu-şi sprâncenele.
McAllister îl privi.
— Uită ce ai auzit.
— Nu voi mai spune şi altora, dar nu pot uita. Lucrurile sunt
acum mai clare, dispoziţiile Londrei capătă înţeles. Discutăm
despre persoane de la nivelul cel mai înalt.
— Să nu menţionaţi nimănui acest nume, doctore, spuse
McAllister.
— Aproape l-am şi uitat. Nici nu sunt prea sigur că ştiu prea
bine cine este persoana.

207
 — Ce pot să-ţi spun? Ce faci acum?
— Tot ce este omeneşte posibil răspunse maiorul. Am împărţit
Hong Kong-ul şi Kowloon-ul în sectoare. O să întrebăm la fiecare
hotel şi o să le examinăm toate registrele. Am alertat deja poliţia şi
paza de coastă; tot personalul are descrierea ei şi ştie că găsirea ei
este o problemă prioritară de pe teritoriu.
— Dumnezeule, ce le-ai spus? Ce fel de explicaţii le-ai dat?
— Eu i-am dat o mână de ajutor aici, spuse doctorul. După
toate prostiile pe care le-am făcut, măcar aşa să-mi spăl păcatele.
Am lansat o alertă medicală. Procedând astfel, am putut obţine
ajutorul unei echipe medicale trimise de la toate spitalele,
păstrând contactul radio pentru alte urgenţe, desigur. Acestea
cercetează acum toate străzile.
— Ce fel de alertă medicală? întrebă McAllister repede.
— Minimum de informaţie, dar dată în aşa fel încât să producă
agitaţie. Se cunoştea făptui că femeia vizitase o insulă fără nume
în Luzon Strait – care se află în afara zonelor turistice permise
călătorilor din străinătate, pe simplul motiv al unei boli
contagioase luate prin tacâmurile nespălate.
— Spunând toate acestea, întrerupse Lin, bunul nostru doctor a
reuşit să înlăture orice fel de ezitare din partea echipelor medicale
de a se apropia de ea şi de a o pune sub pază. Sincer să-ţi spun
Edward, eu cred că-i vom da de urmă. Ştii la fel de bine ca şi mine
că iese în evidenţă, oriunde s-ar afla. Înaltă, atrăgătoare, părul
acela – şi cu peste o mie de oameni pe urme.
— Mă rog lui Dumnezeu să ai dreptate. Dar sunt îngrijorat.
Primele lecţii le-a luat de la un cameleon, spuse McAllister.
— Poftim?
— Nimic, doctore, spuse maiorul. Un termen tehnic în limbajul
nostru.
— A!
— Îmi trebuie neapărat dosarul întreg, cu tot ce se află în el!
— Ce spui, Edward?
— Au fost urmăriţi împreună în Europa. Acum sunt despărţiţi,
dar tot urmăriţi. Cum au procedat atunci? Cum vor proceda
acum?
— Cauţi vreo legătură? Vreun model anume?
— Ele există întotdeauna, spuse McAllister frecându-şi tâmpla
dreaptă. Scuzaţi-mă domnilor, mă văd obligat să vă rog să plecaţi.
Am de dat un telefon foarte neplăcut.
*

208
 * *
Marie îşi vându hainele şi, pentru câţiva dolari în plus, îşi alese
altele. Rezultatul era acceptabil: cu părul strâns sub o pălărie de
soare cu boruri late care-i ascundea, trăsăturile, nu mai era decât
o femeie oarecare, într-o fustă plisată şi o bluză de un gri greu de
definit, care îi ascundeau complet silueta. Sandalele fără tocuri o
făceau să nu mai pară aşa de înaltă, iar geanta imitaţie de Gucci o
făcea să pară exact ceea ce nu era, adică o turistă naivă prin Hong
Kong. Sună la consulatul canadian şi primi îndrumări cum să
ajungă în locul respectiv cu autobuzul. Birourile se aflau în Asian
House, etajul paisprezece, în Hong Kong. Luă autobuzul de lângă
Universitatea Chineză, trecând prin Kowloon şi apoi prin tunelul ce
dădea pe insulă; privi străzile cu atenţie şi se dădu jos la staţia la
care trebuia. Urcă în lift, mulţumită că nici unul dintre bărbaţii cu
care călătorea nu-i acordă atenţie. Învăţase la Paris – de la un
cameleon – cum să folosească lucrurile simple pentru a-şi schimba
complet înfăţişarea. Lecţiile îi reveneau în minte în aceste
momente.
— Îmi dau seama că o să vă sune caraghios, începu ea pe un
ton distrat, adresându-i-se recepţionerei, însă un văr de-al doilea
dinspre partea mamei mele este angajat aici şi i-am promis că o
să-l caut.
— Nu sună deloc caraghios.
— O să vă sune când vă voi spune că i-am uitat numele. Râseră
amândouă.
— Desigur, nu ne-am cunoscut niciodată şi probabil că lui îi
convine să lase lucrurile aşa cu sunt, dar eu trebuie sa dau
raportul familiei la întoarcere.
— Ştiţi la ce secţie lucrează?
— Ceva în legătură cu problemele economice, cred.
— În cazul acesta cea mai probabilă ar fi Secţia Comercială.
Recepţionera deschise un sertar şi scoase o broşură mică, albă, cu
steagul canadian ştanţat pe copertă.
— Aceasta e lista personalului nostru. Luaţi loc şi uitaţi-vă prin
ea.
— Mulţumesc foarte mult spuse Marie, îndreptându-se către un
fotoliu de piele şi aşezându-se. Am un sentiment îngrozitor de
neputinţă, adăugă ea, deschizând broşura. Vreau să spun, ar
trebui să-i ştiu numele. Sunt sigură că dumneavoastră cunoaşteţi
numele vărului dumneavoastră de gradul al doilea dinspre partea
mamei.

209
 — Scumpă doamnă, n-am nici cea mai vagă idee cum îl cheamă.
Telefonul recepţionerei sună; femeia răspunse.
Întorcând paginile, Marie, citea repede, cercetând coloanele în
căutarea unui nume care ar fi putut să-i evoce un chip. Găsi trei,
dar imaginile erau vagi, trăsăturile neclare. Apoi, pe pagina a
douăsprezecea, un chip şi o voce i se conturară în minte la vederea
numelui. Catherine Staples.
„Îngâmfata” Catherine. „Glaciala” Catherine. „Băţoasa”
Catherine. Poreclele erau nedrepte şi nu dădeau o imagine exactă
a persoanei. Marie o cunoscuse în timpul zilelor petrecute
împreună la Trezorerie, în Ottawa, când ea şi colegii ei făceau
instrucţie pentru membrii corpului diplomatic ce se pregăteau de
plecarea în diferite misiuni. Staples fusese trimisă de două ori, o
dată pentru un curs referitor la Piaţa Comună Europeană, iar a
doua oară, desigur – Hong Kong! Toate acestea se întâmplaseră cu
ceva mai mult de un an în urmă şi, deşi prietenia lor nu putea fi
numită strânsă – patru sau cinci dejunuri, o cină preparată de
Catherine şi una de Marie – aflase destul de multe despre această
femeie care-şi făcea treaba mai bine decât mulţi dintre colegii ei.
Mai întâi, avansarea rapidă în Departamentul Afacerilor Externe
o costase eşecul în căsnicie. De atunci hotărâse să nu mai repete
acest pas niciodată în tot restul vieţii ei. Mai apoi, explicase că
deplasările continue şi zilele întregi de muncă impuse de slujba pe
care o avea nu ar fi fost niciodată accesibile unui bărbat demn de
acest nume. La cincizeci şi ceva de ani, Staples era o femeie
energică, suplă, de înălţime medie, care se îmbrăca modern, dar
simplu. Putea fi amabilă, chiar drăguţă cu aceia necalificaţi pentru
o muncă pe care o făceau fără voia lor, dar neiertătoare cu cei care
le dăduseră celor dintâi sarcinile respective, indiferent de gradul
lor. Dacă exista un motto ce o putea caracteriza pe demnitara de
grad superior Catherine Staples angajată în serviciul diplomatic
canadian, atunci el era „dură dar dreaptă”: Marie spera să fie
dreaptă şi aici, în Hong Kong.
— N-am găsit nimic aici, spuse Marie, sculându-se din fotoliu şi
dând broşura înapoi recepţionerei. Mă simt foarte prost…
— Aveţi vreo idee cum arată?
— Nu m-am gândit niciodată să întreb.
— Îmi pare rău.
— Mie îmi pare şi mai rău. O să trebuiască să dau un telefon
foarte stânjenitor la Vancouver… Ah, dar ştiu un nume. N-are nici
o legătură cu vărul meu, dar cred că este o prietenă a unui prieten.

210
O femeie pe numele Staples.
— Caterina cea Mare? Este aici, deşi sunt unii care s-ar bucura
mai degrabă să o vadă promovată ca ambasador şi trimisă în
Europa de Est. Nu se simt prea bine când e ea în preajmă. Este o
femeie nemaipomenită.
— A, vreţi să spuneţi că se află aici acum?
— Nu la mai mult de zece metri depărtare. Vreţi să-mi daţi
numele prietenului dumneavoastră ca să văd dacă are timp să-i
dea un „bună ziua”?
Marie fu ispitită să spună un nume, dar ştia că reţelele oficiale
nu trebuie scurtcircuitate. Dacă lucrurile stăteau aşa cum
presupunea Marie şi semnalele de alarmă fuseseră trimise către
consulatele „prietene”, Staples s-ar fi putut simţi obligată să
coopereze. Putea foarte bine să n-o facă, dar avea o datorie oficială
de îndeplinit. Ambasadele şi consulatele îşi fac în mod constant
servicii reciproce. Avea nevoie de timp pentru a discuta cu
Catherine şi asta nu într-un mediu ca acesta.
— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, spuse Marie,
recepţionerei. Dar, staţi puţin. Aţi spus „Catherine”?
— Da. Catherine Staples. Credeţi-mă, este una singură.
— Sunt sigură că este, dar pe prietena prietenului meu o
cheamă Christine. Of, Dumnezeule, astăzi nu e ziua mea
norocoasă. Aţi fost foarte drăguţă, aşa că n-o sa vă mai bat la cap
şi o să vă las în pace acum.
— Plăcerea a fost de partea mea. Ar trebui să-i vedeţi pe aceia
care vin aici crezând că au cumpărat un ceas Cartier pe nimica
toată, până când li se opreşte şi află de la ceasornicar că
„chilipirul” are pe dinăuntru doar două elastice şi trei roţi.
Privirile recepţionerei căzură pe geanta Gucci cu G-ul întors.
— Ah, spuse ea moale.
— Ce este?
— Nimic. Succes la telefonul acela.
Marie aşteptă în holul clădirii Asian House cât putu mai mult,
apoi ieşi afară şi timp de o oră o aşteptă pe Catherine plimbându-
se încoace şi încolo pe strada aglomerată. Era puţin trecut de
amiază şi începu să se întrebe dacă Catherine chiar se va deranja
să iasă să mănânce de prânz. De asemenea, mai era şi o alta
posibilitate, o imposibilitate mai degrabă, dar una pentru care s-ar
fi rugat să se împlinească, dacă încă ar mai fi ştiut să se roage.
David ar putea apărea, dar nu ca David ci ca Jason Bourne, iar
asta ar fi putut însemna orice. Soţul ei în pielea lui Bourne era

211
mult mai viclean; îi văzuse inventivitatea la Paris – ea venea dintr-o
altă lume, o lume a morţii unde un pas greşit l-ar fi putut costa
viaţa însăşi. Fiecare mişcare era gândită din trei sau patru
perspective. Cum ar fi dacă eu…? Cum ar fi dacă el…? Intelectul
juca un rol mult mai mare în lumea violentă decât ar fi admis
vreodată nonviolenţii intelectuali; creierele lor ar exploda pur şi
simplu într-o lume pe care o calificau cu dispreţ drept barbară,
pentru că ei nu ar fi niciodată în stare sa gândească îndeajuns de
repede sau de profund. Cogito ergo… nimic. De ce se gândea oare
la toate acestea? Ea aparţinea lumii nonviolente, la fel ca şi David!
Brusc, răspunsul îi apăru clar. Fuseseră aruncaţi înapoi, în acel
trecut groaznic; trebuia să supravieţuiască şi să se regăsească
unul pe celălalt.
Iat-o! Catherine Staples ieşea din interiorul clădirii Asian House
şi tocmai cotea spre dreapta. Se afla nici la cincisprezece metri
depărtare; Marie o luă la goană după ea împingând persoanele din
faţa sa în timp ce încerca să o prindă din urmă pe Catherine.
Încearcă să nu alergi niciodată, pentru că atragi atenţia asupra ta.
Nu-mi pasă! Trebuie să vorbesc cu ea!
Staples se apropie de bordură. O maşină a consulatului cu
simbolul frunzei de arţar imprimat pe uşă, o aştepta. Uite-o, urca
în maşină.
— Nu! Aşteaptă! strigă Marie, ieşind din mulţime şi apucând
uşa în momentul în care Catherine era gata s-o închidă.
— Pardon? strigă la rându-i Staples, în timp ce şoferul se răsuci
pe locul său, cu pistolul în mână.
— Te rog! Eu sunt! Ottawa! Cursurile de pregătire!
— Marie? Tu eşti?
— Da. Sunt în pericol şi am nevoie de ajutorul tău.
— Urcă, spuse Catherine Staples, făcându-i loc pe bancheta din
spate. Lasă prostia aia deoparte, ordonă ea şoferului. E o prietenă
de a mea.
*
* *
Anulându-şi dejunul programat sub pretextul convocării din
partea unei delegaţii britanice – un eveniment obişnuit în timpul
conferinţelor privitoare la tratatul pentru 1997 încheiat cu
Republica Populară Chineză – Catherine Staples îi dădu
instrucţiuni şoferului să le lase în dreptul străzii Food Street din
cartierul Causeway Bay. Food Street cuprindea spectacolul izbitor
al unor aproximativ treizeci de restaurante înşirate pe două

212
cvartale, circulaţia era interzisă pe stradă dar chiar dacă n-ar fi
fost, nu exista vreun vehicul motorizat care să fi putut să-şi
croiască drum prin masa de oameni în căutarea vreunui loc liber
la una din cele patru mii de mese existente. Catherine o conduse
pe Marie către intrarea de serviciu a unui restaurant. Sună şi,
cincisprezece secunde mai târziu, uşa se deschise, urmată de
miresmele a o sută de feluri de mâncare orientale.
— Miss Staples, ce bine-mi pare să vă văd, spuse chinezul
îmbrăcat într-un şorţ alb de bucătar şef – unul din numeroşii
bucătari şefi. Vă rog, vă rog. Ca întotdeauna, avem o masă pentru
dumneavoastră.
În timp ce traversau haosul bucătăriei întinse, Catherine se
întoarse către Marie.
— Mulţumesc lui Dumnezeu că mai există şi câţiva oameni de
treabă în această meserie mizerabil plătită. Proprietarul are rude în
Quebec – cu un restaurant grozav pe St. John Street – iar eu am
avut grijă ca viza să-i fie eliberată, cum spun ei, foarte, foarte
repede.
Catherine făcu un semn cu capul înspre una din cele câteva
mese libere din spate; era lângă uşa bucătăriei. Se aşezară, perfect
ascunse de şuvoiul de chelneri ce ieşeau şi intrau aproape
alergând pe uşile batante, ca de altfel şi de zarva continuă de la
celelalte mese din restaurantul supraaglomerat.
— Îţi mulţumesc că te-ai gândit la un astfel de loc, spuse Marie.
— Draga mea, replică Staples cu vocea sa profundă, răguşită,
când cineva, care arată ca tine, se îmbracă aşa cum eşti tu
îmbrăcată acum şi se machiază aşa cum eşti tu machiată,
înseamnă că nu vrea să atragă câtuşi de puţin atenţia asupra sa.
— Vor accepta cei cu care trebuia să te întâlneşti povestea cu
delegaţia britanică?
— Sigur că da. Patria-mamă îşi pune la bătaie toate forţele.
Beijing-ul cumpără de la noi cantităţi enorme din mult doritul grâu
– dar presupun că ştii toate astea la fel de bine ca şi mine şi
probabil mult mai multe amănunte în legătură cu preţurile.
— Nu sunt la curent în momentul de faţă.
— Da, înţeleg. Staples dădu din cap, privind deopotrivă sever şi
blând înspre Marie, cu o nuanţă întrebătoare în ochi. Mă aflam aici
la vremea aceea, dar am auzit zvonurile şi am citit ziarele
europene. Ca să spun că am fost şocaţi, ar fi puţin ca să-ţi descriu
ce am simţit toţi aceia care te cunoşteam. În săptămânile care au
urmat am încercat să aflăm mai multe amănunte, dar ni s-a spus

213
să lăsăm lucrurile în pace, pentru binele tău. „Nu faceţi valuri”, ne
spuneau ei, „este în interesul ei să nu vă băgaţi”… Desigur, în cele
din urmă am auzit că toate acuzaţiile aduse fuseseră false –
Dumnezeule, ce jignire, după toate prin câte a trebuit să treci! Apoi
pur şi simplu ai dispărut şi nimeni nu a mai auzit nimic despre
tine.
— Au spus adevărul, Catherine. A fost într-adevăr în interesul
meu – interesul nostru – să nu vă băgaţi. Luni întregi am fost
ţinuţi ascunşi şi, când ne-am reluat viaţa civilizată, am făcut-o
într-o zonă izolată şi sub un nume pe care puţini oameni îl cunosc.
Dar şi atunci înconjuraţi de o gardă armată.
— Ne-am?
— M-am măritat cu bărbatul despre care ai citit în ziare.
Desigur, el nu e cel pe care l-au descris ziarele; era agent al
guvernului american. Şi-a sacrificat o mare parte din viaţă de
dragul acelui groaznic, ciudat angajament.
— Şi acum te afli în Hong Kong şi îmi spui că ai probleme.
— Sunt în Hong Kong şi am o problemă foarte serioasă.
— Pot să presupun că evenimentele petrecute în decursul
ultimului an au o legătură cu dificultăţile tale curente?
— Cred că da.
— Ce poţi să-mi spui?
— Tot ceea ce ştiu, pentru că am nevoie de ajutorul tău. N-am
nici un drept să ţi-l cer dacă nu-ţi dau toate datele pe care le am şi
eu.
— Mie îmi plac cuvintele puţine. Nu numai pentru claritatea
mesajului dar şi pentru că de obicei ele definesc persoana care le
foloseşte. Deci vrei să spui că, dacă nu ştiu totul, e posibil să nu
pot face nimic pentru tine.
— Nu gândisem în felul acesta, dar probabil ai dreptate.
— În regulă. Încercam doar. În nouvelle diplomaţie, simplitatea a
devenit deopotrivă o mască, dar şi o unealtă. Este folosită frecvent
pentru a ascunde duplicitatea, precum şi pentru a dezarma un
adversar. Şi mă refer la proclamaţiile recente ale noii tale ţări –
nouă în calitate de soţie, fireşte.8
— Eu sunt economist, Catherine, nu diplomat.
— Foloseşte-ţi talentele pe care ştiu că le posezi şi ai putea
ajunge la vârf la Washington la fel cum ai făcut şi la Ottawa. Dar
atunci n-ai mai avea liniştea pe care o doreşti atât de mult în noua
8
Marie este de origine canadiană, însă măritându-se cu Webb a
devenit cetăţean SUA.

214
ta viaţă.
— Trebuie s-o avem. Este tot ceea ce contează. Eu nu.
— Te încercam din nou. Tu erai o femeie ambiţioasă, înseamnă
că îţi iubeşti cu adevărat soţul.
— Foarte mult. Vreau să-l găsesc. Îl vreau înapoi. Catherine
scutură din cap, clipind.
— Se află aici?
— Undeva pe aici. Face parte din istorisire.
— Este complicată?
— Foarte.
— Poţi sa mai rabzi puţin, până când mergem într-un alt loc,
unde e mai linişte?
— Am fost învăţată să am răbdare de către omul a cărui viaţă a
depins de ea douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, timp
de trei ani de zile.
— Doamne, Dumnezeule! Ţi-e foame?
— Mor de foame. Şi asta face parte din istorisire. De vreme ce te
afli aici să mă asculţi, am putea face comanda?
— Evită dim sum-ul, este înăbuşit prea tare şi mult prea prăjit.
Raţa, în schimb, este cea mai bună din Hong Kong… Poţi aştepta,
Marie? Sau ai prefera să plecăm?
— Pot aştepta, Catherine. Toată viaţa îmi este o aşteptare. O
jumătate de oră nu mai contează. Şi dacă nu mănânc nu voi putea
fi coerentă.
— Ştiu. Face parte din istorisire.
*
* *
Stăteau faţă în faţă în apartamentul Catherinei, despărţite de
măsuţa pentru servit cafea, pe care era aşezat un ceainic.
— Cred, spuse Catherine, că am auzit deja povestea celui mai
grosolan abuz din istoria serviciilor diplomatice – dinspre partea
noastră, fireşte. Numai dacă nu există cumva o gravă eroare de
interpretare.
— Vrei să spui că nu mă crezi?
— Dimpotrivă, draga mea, n-ai fi putut inventa totul. Ai perfectă
dreptate. Toată chestiunea aceasta este plină de o logică total
lipsită de sens.
— N-am spus asta.
— Nici n-a fost nevoie, se vede cu ochiul liber. Soţul tău este
pus la curent, i se expun faptele, apoi este lansat ca o bombă
nucleară. De ce toate acestea?

215
 — Ţi-am mai spus. Există cineva, un asasin care pretinde că el
ar fi Jason Bourne – numele pe care David l-a purtat timp de trei
ani.
— Un asasin este tot un asasin; n-are importanţă ce nume îşi
pune: Genghis Khan, Jack Spintecătorul sau, dacă vrei tu, Carlos
Şacalul. La fel şi Jason Bourne. Capcanele pentru astfel de oameni
sunt plănuite prin înţelegerea celor care le folosesc.
— Nu te înţeleg, Catherine.
— Atunci ascultă-mă cu atenţie, draga mea. Îţi vorbeşte o
femeie care a văzut multe la viaţa ei. Îţi aduci aminte când am
venit la cursul tău despre relaţiile cu Piaţa Comună, cu accentul
pe comerţul cu ţările din est?
— Da. Ne-am invitat apoi una pe alta la cină. A ta a fost mai
reuşită decât a mea.
— Da, a fost. Dar eu, în realitate, ma aflam acolo pentru a
învăţa cum să-mi conving asociaţii din lagărul estic că ar putea
folosi fluctuaţiile schimburilor valutare în aşa fel încât tranzacţiile
să fie mult mai profitabile pentru ei. Am făcut-o. Moscova a sărit în
sus atunci.
— Catherine, ce naiba are asta de-a face cu mine?
Staples privi spre Marie, blând, dar cu o hotărâre de
nezdruncinat.
— Atunci să fiu mai clară. Dacă te-ai gândit vreun pic, ai
presupus că venisem la Ottawa pentru a-mi face o idee mai clară
în privinţa economiei europene, pentru a-mi îndeplini mai bine
slujba, într-un fel era adevărat, dar n-a fost acesta motivul real.
Mă aflam de fapt acolo pentru a afla cum să folosesc ratele de
fluctuaţie ale diferitelor monede în aşa fel încât să ofer contractele
cele mai avantajoase potenţialilor noştri clienţi. Când marca vest-
germană creştea, noi vindeam în franci sau guldeni sau orice
altceva. Totul era în contracte.
— Greoi mod de a aduce profituri.
— Noi nu eram în căutare de profituri, noi deschideam pieţele
care ne fuseseră închise. Profiturile urmau să vină mai târziu. Tu
te pricepeai foarte bine la specularea ratelor de schimburi valutare.
I-ai pătruns trucurile, iar eu a trebuit să-nvăţ să mă fac frate cu
dracul – pentru o cauză bună, fireşte.
— În regulă, deci mi-ai prins modul de gândire şi ai obţinut
astfel de la mine ideile de care aveai nevoie pentru un scop despre
care eu nu ştiam nimic…
— Şi care trebuia păstrat strict secret, evident.

216
 — Dar ce are asta de-a face cu ceea ce ţi-am spus eu până
acum?
— Mie afacerea asta îmi miroase şi fii sigură că am un nas
destul de sensibil. La fel cum am avut eu un motiv ascuns când
am venit la tine, la Ottawa, oricine ar fi cel care-ţi provoacă astfel
de necazuri are la rându-i un motiv mult mai serios decât cel de a-l
captura pe impostorul care se dă drept soţul tău.
— De ce spui acestea?
— Soţul tău a spus-o primul. Aceasta este în primul rând o
problemă a poliţiei, chiar una a poliţiei internaţionale, pentru
reţeaua celor mai respectate servicii secrete ale Interpolului. Sunt
mult mai calificaţi pentru acest gen de probleme decât
Departamentul de Stat, Foreign Office-ul, C.I.A.-ul sau MI6.
Filialele serviciilor de spionaj nu sunt interesate de criminalii
nonpolitici, criminalii de rând, nu-şi pot permite să-şi piardă
vremea cu ei. Tâmpiţii ăia ar fi în stare să distrugă orice
operaţiune a poliţiei dacă ar fi amestecaţi.
— McAllister a spus altfel. A pretins că cei mai buni oameni din
serviciile de contraspionaj din Statele Unite şi Regatul Unit
lucrează la această problemă. A spus că motivul este că dacă acest
asasin care se dă drept soţul meu – şi lumea crede că ar fi chiar el
– ucide o figură înaltă, sau dă startul unui război al lumii
interlope, pune Hong Kong-ul într-un pericol iminent. Peking-ul ar
acţiona rapid şi ar pune stăpânire pe colonie folosind pretextul
tratatului din 1997. „Orientalii nu vor tolera un copil neascultător”
– acestea au fost cuvintele sale.
— Inacceptabil şi de necrezut! ripostă Catherine Staples. Ori
Subsecretarul vostru este un mincinos ori are minte cât o insectă.
Ţi-a dat toate motivele pentru ca serviciile noastre de contraspionaj
să stea departe de toată porcăria asta şi să-şi păstreze mâinile
curate! Chiar şi o singură aluzie la această operaţiune secretă, ar fi
dezastruoasă. Asta într-adevăr i-ar pune pe jar pe cei din
Comitetul Central. Dar eu nu cred un cuvânt din ce v-a spus el.
Londra n-ar permite acestea niciodată, nici măcar menţionarea
numelui Brigăzii Speciale.
— Catherine, greşeşti. Nu m-ai ascultat. Bărbatul care a fost
trimis la Washington pentru dosarul Treadstone era englez şi făcea
parte din MI6. Pentru Dumnezeu, a fost asasinat din pricina acelui
dosar.
— Te-am auzit. Pur şi simplu nu cred. Mai presus de toate,
Foreign Office-ul ar insista ca toată această porcărie să rămână

217
treaba poliţiei şi numai a poliţiei. N-ar permite ca MI6 să împartă
acelaşi restaurant cu un detectiv de poliţie, nici chiar pe Food
Street. Crede-mă, draga mea, ştiu ce vorbesc. Trăim vremuri
complicate şi nu e timp de matrapazlâcuri, în special de felul
acesta, în care un birou de contraspionaj se amestecă în treburile
unui asasin ordinar. Nu, tu ai fost adusă aici iar soţul tău a fost
forţat să te urmeze pentru un cu totul alt motiv.
— Dumnezeule, pentru care? strigă Marie, aplecându-se brusc
în scaun.
— Nu ştiu. Este vorba de altcineva, probabil.
— Cine?
— Îţi spun sincer, mă depăşeşte.
Tăcere. Două minţi inteligente cântăreau cuvintele rostite de
fiecare în parte.
— Catherine, zise Marie în final. Accept logica a tot ceea ce ai
spus până acum dar, de asemenea ai adăugat că totul are o logică
fără sens. Să presupunem că am dreptate, că cei care m-au ţinut
sub pază nu erau ucigaşi sau criminali, ci doar nişte birocraţi care
îndeplineau ordine pe care nu le înţeleg nici ei, pe care era scris
mare „GUVERN”, în toate actele şi explicaţiile lor evazive, în grija
lor pentru confortul şi sănătatea mea. Ştiu că tu crezi că acel
McAllister pe care ţi l-am descris este un mincinos sau un prost,
dar dacă presupunem că este un mincinos şi nu un prost? Plecând
de la această premisă pe care eu o cred ca fiind reală – înseamnă
că discutăm despre două guverne care acţionează de comun acord
în aceste timpuri zbuciumate. Şi apoi?
— Apoi e vorba de un dezastru în devenire, spuse încet
Catherine Staples, demnitara angajată în serviciul diplomatic.
— Şi totul se învârte în jurul soţului meu?
— Dacă ai dreptate, da.
— Este posibil, nu-i aşa?
— Nici măcar nu vreau să mă gândesc la aşa ceva.

218
 CAPITOLUL 15
La patruzeci de mile depărtare de graniţa Chinei, în sud-vestul
insulei Hong Kong, dincolo de insulele din Marea Chinei de Sud, se
află peninsula Macao, o colonie ce numai pe hârtie mai poartă
numele de colonie portugheză. Originile sale istorice se găseau în
Portugalia, însă aspectul său modern, nonconformist, de lume
cosmopolită, cu concursurile anuale Grand Prix, cu jocurile de
noroc şi iahturile, se aşează perfect pe tiparele vieţii de lux în stil
european Dar să nu confundăm. Este pământ chinezesc. Frâiele
sunt la Pekin.
Niciodată! Nu trebuie să fie Macao! Ordinul va fi rapid, iar
execuţia şi mai rapidă! Soţia dumneavoastră va muri!
Însă asasinul se află în Macao, iar cameleonul trebuia să
pătrundă din nou în junglă.
Cercetând feţele şi iscodind cu privirea colţurile umbrite ale
terminalului mic şi aglomerat, Bourne înaintă alături de mulţime
pe digul din Macao la care acostase hidrobuzul. Călătoria durase
aproximativ o oră. Pasagerii erau împărţiţi în trei categorii
distincte: rezidenţi ai coloniei portugheze ce se reîntorceau –
majoritatea chinezi tăcuţi; jucători profesionişti – o amestecătură
rasială discutând în şoaptă şi privind continuu în jur pentru a-şi
cântări din ochi concurenţa; şi cheflii de noapte – turişti zgomotoşi,
în exclusivitate albi, mulţi dintre ei beţi, cu pălării cu forme
ciudate şi cămăşi tropicale în culori extravagante.
Părăsise Shenzen-ul şi luase trenul de trei după-amiază din Lo
Wu către Kowloon. Călătoria fusese obositoare, mintea îi era
amorţită, sufletul secat de emoţii. Fusese atât de aproape de
ucigaşul impostor! Dacă ar fi reuşit numai să-l izoleze pentru mai
puţin de un minut, ar fi putut să-l scoată dincolo de graniţă!
Neîndoielnic, aceasta era cu putinţă. Amândoi aveau vizele în
regulă; un bărbat chircit de durere, amuţit, putea trece drept
bolnav; poate chiar contagios, vizitator nedorit pe care l-ar fi lăsat
bucuroşi să plece. Dar nu fusese să fie aşa. Nu de data aceasta.
Dacă ar fi putut măcar să-i zărească chipul!
Şi apoi descoperise cu mare surprindere că noul asasin – mitul
care nu era un mit ci un criminal brutal – avea o legătură în
Republica Populară Chineză. Aceasta era o descoperire

219
tulburătoare, căci un înalt demnitar chinez ar fi acceptat legătura
doar ca să-l folosească pe asasin. Era o complicaţie pe care David
nu o dorise şi pe care o credea însă a nu avea nimic de-a face cu
Marie sau cu el. Ei doi însemnau totul. Jason Bourne: Pune mâna
pe omul din Macao!
Se întoarse la hotelul Peninsula oprindu-se în New World Centre
pentru a-şi cumpăra o jachetă închisă, de nylon şi o pereche de
pantofi bleumarin cu talpa groasă de cauciuc. David Webb era
copleşit de nelinişte. Jason Bourne îi planificase în mod
inconştient un mod de acţiune. Îşi comandase o cină uşoară în
cameră şi ciugulea din ea întins pe pat, privind la televizor fără să-l
vadă. Apoi David îşi puse capul pe pernă şi închise o clipă ochii,
întrebându-se de unde îi veneau în minte cuvintele: Odihna este o
armă. Nu uita. Cinsprezece minute mai târziu Bourne se trezi.
Jason cumpărase un bilet pentru cursa de 8:30 de la o casă de
bilete din Mass Transit în timpul orelor de vârf. Pentru a fi sigur că
nu fusese urmărit – şi trebuia să fie absolut sigur – luase trei
taxiuri diferite până la patru sute de metri de digul pentru bacuri.
Restul drumului îl parcursese pe jos. Vechile reflexe, demult
însuşite, îi reveneau. Amintirea lor era vagă însă nu şi aplicarea
lor. Se pierduse în mulţimea din faţa terminalului, eschivându-se,
şerpuind printre grupuri. Apoi oprindu-se brusc, într-o margine,
concentrat asupra mişcării din spatele lui, căutând din priviri pe
cineva anume pe care-l văzuse mai înainte – o faţă, vreo figură
cunoscută, vreun chip sau vreo pereche de ochi neliniştiţi, aţintiţi
asupra lui. Nu observase nimic. Totuşi, trebuia să fie sigur,
deoarece viaţa Mariei depindea de această siguranţă a sa. În
consecinţă, repetă procedeul încă de vreo două ori la rând şi sfârşi
în interiorul terminalului slab luminat, plin cu bănci aşezate cu
faţa la docuri şi la întinderea de apă. Continuase să caute o faţă
înnebunită, un cap care se tot întorcea în toate părţile, o persoană
care se învârtea în loc, în căutarea cuiva. Din nou, însă, nu
observase pe nimeni. Era liber acum să se îndrepte spre Macao. Se
aşeză pe unul din locurile din spate, lângă fereastră şi privi
luminile Hong Kong ului şi ale Kowloon-ului, licăriri pe cerul
asiatic. Scânteieri noi apăreau şi dispăreau în timp ce hidrobuzul
îşi croia drum în viteză trecând pe lângă insulele care aparţineau
Chinei. Îşi imagină oameni îmbrăcaţi în uniforme, privind prin
telescoape cu raze infraroşii şi binocluri, nesiguri de ceea ce
căutau dar obligaţi să observe totul. Munţii Noilor Teritorii se
ridicau ameninţător, cu strălucirea lunii care se reflecta pe

220
vârfurile lor şi le accentua frumuseţea, trimiţând în acelaşi timp şi
un mesaj. Aici este locul unde te opreşti. De aici în colo e o altă
lume. Nu era însă chiar aşa. Oamenii îşi vindeau bunurile în
pieţele din Shenzen. Meşteşugarii prosperau; fermierii îşi tăiau
animalele şi trăiau la fel de bine ca şi clasele educate din Beijing şi
Shanghai – numai că în case mai frumoase. China se schimba, nu
îndeajuns de repede pentru Vest; era încă un gigant paranoic, dar
cu toate acestea, gândi David Webb, burţile umflate ale copiilor,
atât de numeroase în China anilor trecuţi, dispăruseră. Mulţi
dintre cei aflaţi în vârful piramidei politice erau graşi, dar puţini
din cei ce munceau pământul mai mureau de foame. Progresul era
vizibil, medita David, chiar dacă marea parte a omenirii nu era de
acord cu metodele folosite.
Hidrobuzul încetini, coborându-şi carena în apă. Trecu printr-
un coridor, între două recifuri artificiale, iluminate de reflectoare.
Se aflau în Macao şi Bourne ştia ce are de făcut. Se ridică,
scuzându-se faţă de vecinul de scaun şi înaintă pe culoar către un
grup de americani – câţiva aflaţi în picioare restul stând jos – care,
strânşi laolaltă, fredonau un fragment al cântecului „Mr.
Sandman”.
„Boom, boom, boom, boom…
Mr. Sandman, sing me a song
Boom, boom, boom, boom
Oh, Mr. Sandman.”
Erau puţin ameţiţi, dar nu beţi şi nu făceau multă gălăgie. Un
alt grup de turişti, germani, după accent, îi încurajau pe
americani, iar la sfârşitul cântecului aplaudară.
— Gut!
— Sehr gut!
— Wunderbar!
— Danke, meine Herren. Americanul aflat cel mai aproape de
Jason se înclină în faţa nemţilor, urmă o conversaţie scurtă,
amicală, germanii în engleză iar americanii răspunzând în
germană.
— Asta te face să te simţi mai aproape de ţară, se adresă
Bourne americanului.
— Ei, ia te uită, un Landsmann! Eşti cu grupul?
— Ce grup este acesta?
— Honeywell-Porter, răspunse bărbatul, numind o agenţie
publicitară din New York pe care Jason o recunoscu ca având
filiale în întreaga lume.

221
 — Nu, mi-e teamă că nu.
— Mi-am închipuit eu. Suntem vreo treizeci cu toţii, punându-i
la socoteală şi pe australieni şi aveam pretenţia că-l ştiu destul de
bine pe fiecare. De unde eşti? Numele meu este Ted Mather. Sunt
de la agenţia Honeywell-Porter din Los Angeles.
— Howard Cruett. Sunt profesor dar la Boston.
— Beanburg! Hai să-ţi fac cunoştinţă cu un compatriot de-al
tău, sau cum îi zici, Stadtsmann? Howard, acesta este Beantown
Bernie.
Mather se înclină din nou, de data aceasta înspre un om tolănit
pe locul său de lângă fereastră, cu gura căscată şi ochii închişi.
Era în mod evident beat şi purta o caschetă a echipei de baseball
Red Sox.
— Nu te obosi să-i vorbeşti, tot nu te aude. Bernard Mintosul e
de la agenţia noastră din Boston. Trebuia să-l fi văzut acum trei
ceasuri, îmbrăcat într-un costum J. Press, cu cravată în dungi, cu
indicatorul în mână şi un teanc de diagrame pe care numai el le
înţelege. Dar trebuie să recunosc – ne-a ţinut pe toţi treji. Cred că
de aia am şi dat-o pe băutură, el ceva mai mult decât noi. Ce
mama dracului: e ultima noastră seară.
— Plecaţi mâine?
— Cu zborul de noapte. Ne dă timp să ne refacem.
— De ce aţi ales Macao?
— Ne ardeau călcâiele după un cazino. Dar tu?
— M-am gândit să-mi încerc şi eu norocul! Iisuse, cascheta asta
îmi stârneşte dorul de casă! Red Sox ar putea să câştige
campionatul şi până acum n-am ratat nici un joc!
— Bernie n-o să-i simtă lipsa! Agentul publicitar râse şi,
aplecându-se asupra lui Bernard îi smulse cascheta de pe cap.
Poftim, Howard, poart-o! O meriţi!
Hidrobuzul acostă, Bourne coborî şi înaintă alături de oamenii
de la Honeywell-Porter ca unul ce făcea parte din grup. În timp ce
coborau scara de ciment abruptă ce dădea înspre terminal, Jason
– cu cozorocul caschetei sale Red Sox lăsat în jos şi mersul nesigur
– descoperi lângă zidul din stânga un bărbat ce-i studia cu atenţie
pe noii sosiţi. În mână avea o fotografie, iar Bourne ştia că îl
reprezenta pe el. Râse la una dintre remarcile lui Ted Mather şi îşi
continuă drumul clătinându-se la braţ cu Beantown Bernie.
Ocaziile se vor ivi singure. Trebuie să le recunoşti şi să profiţi de
ele.
*

222
 * *
Străzile din Macao sunt aproape la fel de intens luminate ca şi
cele din Hong Kong, ceea ce le lipseşte este senzaţia de
supraaglomerare ce te copleşeşte în Hong Kong. Anacronismul
constă în nenumăratele clădiri pe care sunt fixate reclame
luminoase cu caractere chinezeşti pulsând. Arhitectonica acestor
clădiri este una foarte veche spaniolă – portugheză pentru a fi, mai
exacţi – corectă, de o clasicitate mediteraneană. Era ca şi cum o
cultură iniţială ar fi capitulat incursiunii dominante a alteia, dar
refuzase să-şi cedeze însemnele primordiale, proclamând forţa
pietrei mai presus de fragilitatea arătoasă a tuburilor de sticlă
colorată. Istoria este intenţionat negată; bisericile goale şi ruinele
unei catedrale arse convieţuiesc într-o armonie ciudată cu
abundenţa de cazinouri unde jucătorii şi crupierii vorbesc
cantoneza, iar descendenţii cuceritorilor sunt tot mai rar văzuţi
prin împrejurimi. Totul este fascinant şi puţin ameninţător. Acesta
este Macao.
Jason se îndepărtă neobservat de grupul de la Honeywell-Porter
şi găsi un taxi al cărui şofer probabil învăţase să conducă
urmărind cursele anuale de Grand Prix din Macao. Ajunseră în
dreptul cazinoului Kam Pek, împotriva obiecţiilor şoferului.
— Lisabona pentru dumneavoastră, nu Kam Pek! Kam Pek
pentru chinezoi! Dai sun! Fan-tan!
— Kam Pek, cheng nei, spuse Bourne, adăugând un te rog în
cantoneza şi nu mai scoase nici un cuvânt.
Cazinoul era întunecat. Aerul era umed şi urât mirositor, iar
rotocoalele de fum ce învăluiau luminile slabe de deasupra meselor
erau dulcegi şi înţepătoare. Departe, în spatele meselor de joc, era
un bar, Jason se îndreptă către el şi se aşeză pe un scaun,
coborându-şi trupul pentru a-şi micşora înălţimea. Vorbi în
chineză. Cascheta de baseball îi umbrea chipul, în mod inutil de
altfel, căci de-abia putea să citească etichetele de pe sticlele
aşezate pe rafturi. Comandă o băutură, iar când i se servi îi dădu
barmanului un bacşiş generos în dolari Hong Kong.
— Mgoi, spuse acesta, mulţumindu-i.
— Hou, spuse Jason, făcând un semn cu mâna.
Stabileşte un contact favorabil cât mai repede posibil. În special
într-un loc nefamiliar unde ai putea fi întâmpinat cu ostilitate. Acel
contact ţi-ar putea oferi ocazia sau timpul de care ai nevoie. Meduza
sau Treadstone? Nu avea importanţă, tot nu-şi putea aduce
aminte.

223
 Se întoarse încet pe scaun şi privi înspre mese; găsi placarda pe
care era înscris în chineză numărul cinci. Se întoarse înapoi către
bar şi-şi luă agenda şi pixul. Apoi rupse o pagină şi scrise numărul
de telefon al unui hotel din Macao, pe care-l memorase de pe un
pliant Voyager, pus la dispoziţia pasagerilor ce călătoreau cu
hidrobuzul. Adăugă un nume pe care şi-l va aduce aminte numai
dacă va fi necesar, împreună cu următoarele: Inamicul lui Carlos.
Îşi coborî paharul sub tejgheaua barului, vărsă băutura şi
întinse mâna pentru a comanda alt rând. Când îi fu adus, fu încă
şi mai generos.
— Mgoi saai, spuse barmanul înclinându-se.
— Msa, spuse Bourne, din nou dând din mână, apoi brusc
ridicând-o, ca un semnal pentru barman de a rămâne pe loc.
— Aş vrea să-mi faci un mic serviciu continuă el în chineză. Nu-
ţi va lua mai mult de zece secunde.
— Ce este, domnule?
— Dă-i acest bilet celui care împarte cărţile la masa numărul
cinci. Suntem prieteni vechi şi vreau să-i dau de ştire că mă aflu
aici.
Jason împături biletul şi i-l întinse.
— Plătesc bine.
— Este privilegiul meu divin, domnule.
Bourne urmări scena. Crupierul luă hârtia, o deschise rapid în
timp ce barmanul se îndepărtă şi o băgă sub masă. Începu
aşteptarea.
Era interminabilă, atât de lungă încât şi barmanului îi veni în
cele din urmă schimbul de noapte. Crupierul fu mutat la o altă
masă, iar două ore mai târziu fu şi el înlocuit. După alte două ore
un alt crupier luă în primire masa numărul cinci. La picioarele lui
Jason podeaua era plină de whisky. Decise să comande o cafea,
apoi ceru ceai; era ora două şi zece dimineaţa. Va mai sta o oră şi
se va duce la hotelul al cărui număr îl notase, unde va închiria o
cameră chiar dacă va trebui să cumpere stabilimentul. Era sfârşit
de oboseală.
Se întâmplă, însă! O chinezoaică îmbrăcată în veşnica fustă
despicată a prostituatelor se îndreptă către masa numărul cinci.
Ocoli jucătorii prin dreapta şi spuse ceva rapid crupierului, care
căută sub masă apoi, neobservat, îi înmână hârtia împăturită. Ea
dădu din cap şi se îndepărtă, îndreptându-se către uşa cazinoului.
Bineînţeles, nu apare el însuşi la cazino; plăteşte o prostituată de
pe stradă.

224
 Bourne părăsi biroul şi o luă pe urmele femeii. Afară, pe strada
întunecată, grupuri răzleţe se iveau ici şi colo. Se plasă la
aproximativ cincizeci de paşi în spatele ei, oprindu-se din când în
când pentru a se uita la vitrinele luminate ale magazinelor, apoi
alergând după ea ca să nu-i piardă urma.
Nu accepta prima legătură. Duşmanul gândeşte la fel de bine ca
şi tine. Primul din lanţ ar putea fi un amator sărac în căutare de
câţiva dolari şi care nu ştie nimic. Nici chiar al doilea sau al treilea
nu sunt neapărat cei importanţi. Vei recunoaşte persoana. Va fi
altfel decât ceilalţi.
Un bătrân aplecat de spate se apropie de prostituată. Trupurile
li se atinseră şi ea ţipă strident în timp ce-i pasa biletul. Jason
simula beţia şi se întoarse pe călcâie, luând în primire cea de a
doua verigă.
Momentul veni la aproximativ patru cvartale mai încolo şi omul
era, într-adevăr, altfel. Era un chinez scund, bine îmbrăcat,
emanând forţă din tot trupul compact, cu umeri largi şi talie
îngustă. Rapiditatea gesturilor cu care îl plăti pe bătrân iar apoi
modul cum se îndrepta cu repeziciune de-a curmezişul străzii
reprezenta un avertisment pentru adversar. Pentru Bourne însă
însemna o invitaţie irezistibilă; acesta era un om cu autoritate, o
legătură directă a Francezului.
Jason trecu pe partea cealaltă a drumului, se găsea la aproape
cincizeci de metri în spatele bărbatului şi se apropia. Nu mai avea
nici un sens să se ascundă, aşa că o rupse la fugă. Câteva secunde
mai târziu se afla exact în spatele omului de legătură; tălpile de
cauciuc ale pantofilor îi atenuaseră zgomotul paşilor. Drept în fată,
o alee despărţea două clădiri oficiale; ferestrele erau întunecate.
Trebuia să acţioneze rapid, astfel încât să nu provoace scandal şi
să nu dea motiv trecătorilor să strige sau să cheme poliţia. În
această privinţă, norocul îi ţinea parte; cei mai mulţi erau mai
degrabă beţi sau drogaţi decât treji, restul muncitori obosiţi,
îndreptându-se grăbiţi către casele lor după o zi lungă de lucru.
Orientalul se apropia de alee. Acum era momentul.
Bourne se repezi din dreapta bărbatului.
— Francezul! spuse el în chineză. Am veşti de la Francez!
Grăbeşte-te. Apoi intră brusc pe alee. Omul de legătură, zăpăcit,
cu ochii ieşiţi din orbite, nu putu să facă altceva decât să-l urmeze
ca hipnotizat. Acum!
Jason se năpusti din umbră, îl apucă strâns de urechea stângă,
smuci violent apoi i-o răsuci. Îi dădu un brânci înainte, înfigându-i

225
genunchiul în şira spinării, cu cealaltă mână încleştându-i
gâtlejul. Apoi îl aruncă în mijlocul aleii întunecate, alergând după
el şi îl izbi cu vârful pantofului în spatele genunchiului; omul se
prăbuşi rostogolindu-se în cădere şi privi îngrozit către Bourne.
— Tu! Tu aici!
Apoi tresări în lumina slabă.
— Nu, spuse el dintr-odată calm, stăpân pe sine. M-am înşelat.
Fără nici o mişcare de avertisment, chinezul întinse piciorul
drept şi îşi împinse cu violenţă trupul în pavaj. Reuşi să prindă
muşchiul pulpei stângi a lui Jason şi, urmărind lovitura cu
piciorul stâng, îl izbi în abdomen. Apoi sări în picioare, cu mâinile
întinse şi rigide, mişcându-se rapid, graţios, într-un semicerc,
aşteptând reacţia adversarului.
Ceea ce urmă fu o luptă între două animale, doi călăi antrenaţi.
Fiecare mişcare era gândită perfect, fiecare lovitură mortală dacă
îşi atingea ţinta. Unul se lupta pentru viaţa sa, celălalt pentru
supravieţuire – şi pentru femeia fără de care nu putea trăi, nu voia
să trăiască. În cele din urmă, înălţimea şi greutatea, puse alături
de un motiv mai presus decât viaţa însăşi îşi spuseră cuvântul,
acordând victoria unuia şi înfrângerea celuilalt.
Încleştaţi, se proptiră de zid amândoi loviţi, şiroind de sudoare
şi de sânge. Bourne apucă cu putere gâtul celuilalt, pe la spate, îşi
propti genunchiul stâng în spinarea lui şi îi încolăci piciorul în
jurul gleznelor, imobilizându-i-le.
— Cred că ştii ce urmează! şopti el gâfâind, pronunţând sacadat
cuvintele chinezeşti. O singură izbitură şi-ţi rup şira spinări. Nu e
un mod tocmai plăcut de a trece pe lumea cealaltă. Şi apoi, nu ai
de ce să mori. Poţi trăi având bani mai mulţi decât ai primit
vreodată de la Francez. Crede-mă pe cuvânt, Francezul şi asasinul
său nu vor mai face purici pe-aici. Alege! Acum.
Jason se încordă; venele de pe gâtul bărbatului se umflară, gata
să plesnească.
— Da, da! şuieră omul de legătură. Vreau să trăiesc, nu vreau
să mor!
*
* *
Sprijiniţi de zid, în aleea întunecoasă îşi aprinseră fiecare câte o
ţigară. Chinezul vorbea fluent engleza, pe care o învăţase de la
călugăriţe într-o şcoală catolică portugheză.
— Eşti foarte priceput, spuse Bourne, ştergându-şi sângele de
pe buze.

226
 — Sunt campion în Macao. De aceea mă plăteşte Francezul. Dar
tu m-ai întrecut. Sunt dezonorat, indiferent ce se va întâmpla.
— Nu, nu eşti. Singura diferenţă dintre noi este că eu cunosc
câteva trucuri în plus faţă de tine. Acestea însă nu se învaţă acolo
unde te-ai antrenat tu şi n-ar trebui să se înveţe nicăieri. Pe de
altă parte, nu va şti nimeni ce ţi s-a întâmplat.
— Dar eu sunt tânăr! Iar tu eşti bătrân.
— N-aş merge chiar aşa departe. Mă păstrez într-o formă destul
de bună, datorită unui doctor nebun care mă îngrijeşte. Ce vârstă
îmi dai?
— Eşti trecut de treizeci!
— De acord.
— Eşti bătrân!
— Mulţumesc.
— Eşti de asemenea foarte puternic, foarte greu – dar e ceva mai
mult decât atât. Eu sunt un om normal. Tu nu eşti!
— Posibil.
Jason îşi stinse ţigara pe trotuar.
— Hai să vorbim la rece, spuse el, scoţându-şi banii din
buzunar. Am vorbit serios când am spus că o să te plătesc bine…
Unde e Francezul?
— Lipseşte echilibrul.
— Ce vrei să spui?
— E foarte important ca lucrurile să fie echilibrate.
— Nu te înţeleg.
— Ceva nu merge, iar Francezul e furios.
— Ce poţi să-mi spui?
— Locul unde vor fi Francezul şi asasinul său mâine noapte.
— Zece mii de dolari americani.
— Diya!
— Dar numai dacă mă conduci până acolo.
— Se află dincolo de graniţă!
— Am viză pentru Shenzen. Este valabilă pentru încă trei zile.
— S-ar putea să ajute, dar nu este suficient pentru graniţa din
Guangdong.
— Atunci descurcă-te. Zece mii de dolari americani.
— Am să mă descurc.
Omul de legătură se opri, cu ochii aţintiţi la banii întinşi de
american.
— Poţi să-mi dai ceea ce cred că voi numiţi un aconto?
— Cinci sute de dolari, atâta.

227
 — Negocierile la graniţă vor costa mult mai mult.
— Anunţă-mă. Îţi voi aduce banii necesari.
— Să te anunţ? Unde?
— Găseşte-mi o cameră la un hotel aici, în Macao. Voi lăsa banii
în seiful hotelului.
— Hotelul Lisabona.
— Nu, nu Lisabona. Nu pot merge acolo. Altundeva.
— Nici o problemă. Ajută-mă să mă ridic… Nu! Ar fi mai bine
pentru demnitatea mea dacă nu aş avea nevoie.
— Cum zici, spuse Jason Bourne.
*
* *
Catherine Staples stătea la birou ţinând încă receptorul în
mână. Îl privi distrată, după care îl puse la loc. Conversaţia care
abia avusese loc o uimise.
Pentru că nici un serviciu de contraspionaj canadian nu opera
în mod frecvent în Hong Kong, demnitarii serviciului diplomatic îşi
cultivau sursele proprii în interiorul forţelor de poliţie pentru
vremurile în care erau necesare informaţii exacte. Totul se făcea în
interesul cetăţenilor canadieni ce locuiau sau călătoreau în
colonie. Problemele vizau deopotrivă pe cei arestaţi şi cei asaltaţi,
de la canadieni escrocaţi, până la cei care escrocau.
Dar, evident, existau şi probleme mai serioase cum ar fi fost
securitatea sau spionajul, prima în cazul vizitelor oficialităţilor
guvernamentale, iar a doua în elaborarea mijloacelor de protecţie
împotriva supravegherii electronice sau a şantajului personalului
consulatului.
Era ţinut sub tăcere însă cunoscut de toată lumea faptul că
agenţii secreţi aparţinând blocului estic şi regimurilor fanatice
religioase din Orientul Mijlociu foloseau chimicale şi prostituate de
ambele sexe, pentru satisfacerea oricăror plăceri ale clienţilor de
ambele sexe, într-o nesfârşită dorinţă de a aduna cât mai multe
date referitoare la o activitate ostilă îndreptată împotriva
guvernelor pe care le serveau. Hong Kong-ul era o piaţă imensă de
droguri şi carne vie.
În acest domeniu, Staples reuşise să îndeplinească una dintre
cele mai dificile misiuni de pe teritoriu. Salvase carierele a doi
ataşaţi din propriul său consulat, ca şi a unui american şi a trei
britanici. Fotografiile personalului surprins în timpul unor acte
compromiţătoare fuseseră distruse împreuna cu negativele lor. Cei
care încercaseră şantajul fuseseră obligaţi să părăsească colonia,

228
sub ameninţarea unor pedepse corporale grave, într-unul din
cazuri, un funcţionar de la consulatul iranian o acuzase de a se fi
amestecat în treburi ce-i depăşeau atribuţiile.
Ea suportase învinovăţirile cât putuse să îndure vocea
neplăcută, nazală a individului, apoi, încheiase convorbirea cu o
întrebare pusă pe un ton foarte senin: Dar nu ştiaţi? Lui Khomeini
îi plac „băieţii”.
Toate acestea fuseseră posibile datorită relaţiei sale cu un
englez, văduv care renunţase la Scotland Yard pentru a deveni
şeful Afacerilor Coloniale Regale din Hong Kong. La 67 de ani, Jan
Ballantyne se resemnase cu ideea că activitatea sa la Scotland
Yard luase sfârşit, dar nu putea accepta faptul că nu şi-ar putea
folosi în continuare priceperea acumulată de-a lungul carierei sale.
Primise un post în Extremul Orient, unde trezise la viaţă secţia de
contraspionaj a poliţiei şi, în felul său lipsit de ostentaţie înfiinţase
o organizaţie agresivă, eficientă, care ştia mai multe despre lumea
interlopă a Hong Kong-ului decât oricare dintre agenţiile de pe
teritoriu, inclusiv Brigada Specială a lui MI6. Catherine şi Ian se
întâlniseră la unul dintre acele dineuri plicticoase impuse de
protocolul consulatului. După o conversaţie prelungită împletită cu
mult spirit şi apreciere din partea amândurora, Ballantyne se
aplecase deasupra mesei şi spusese simplu:
— Crezi, draga mea prietenă, că mai putem?
— Să încercăm, replicase ea.
Şi izbutiră. Se bucuraseră din plin de reuşită, iar Ian devenise
astfel o parte din viaţa Catherinei Staples, fără obligaţii sau
angajamente de nici un fel. Se simţeau bine împreună şi aceasta
era deajuns.
Ian Ballantyne tocmai îi confirmase că Subsecretarul de Stat
Edward McAllister le spusese Mariei Webb şi soţului ei, în Maine, o
minciună gogonată. Nu exista nici un taipan Yao Ming în Hong
Kong. Sursele sale – sigure şi foarte bine plătite – din Macao îl
asiguraseră ca nu avusese loc nici un dublu asasinat la hotelul
Lisabona, în care să fi fost implicată soţia unui astfel de taipan şi
un traficant de droguri. Nu se mai petrecuseră asemenea asasinate
de la retragerea trupelor japoneze, în 1945. Avuseseră loc
numeroase încăierări şi împuşcături în jurul meselor din cazinouri
şi chiar câteva decese în camere mai dosnice, atribuite excesului
de narcotice, dar nu se produsese nici un incident de genul celui
descris de informatorul doamnei Staples.
— Este o întreagă ţesătură de minciuni, Cathy, spuse Ian. Însă

229
nu-mi pot da seama ce urmăresc.
— Sursa mea este sigură, dragul meu. Ce părere ai despre toată
afacerea asta?
— Mie-mi pute, fată dragă. Cineva şi-a asumat un risc imens
pentru atingerea unui obiectiv important. Bineînţeles, acum
încearcă să se acopere – aici se poate cumpăra orice, inclusiv
tăcerea – dar întreaga poveste este imaginaţie pură. Ai putea să-mi
spui mai mult?
— Să presupunem că ceea ce ţi-am spus până acum se referă la
implicarea Washington-ului şi nu a Marii Britanii?
— Dă-mi voie să te contrazic aici. Pentru a merge atât de
departe e obligatoriu ca şi Londra să fi fost implicată încă de la
început.
— Dar nu are nici un sens!
— Din punctul tău de vedere Cathy. Nu-l cunoşti pe al lor însă
şi pot să fi mai spun ceva: maniacul ăsta, Bourne, ne-a pus pe toţi
pe jar. Una din victimele sale este o persoană al cărei nume nici
măcar nu e rostit. Nici ţie nu pot să ţi-l spun.
— Dar dacă îţi furnizez mai multe date, mi-l spui?
— Nu cred, dar merită să încerci.
Staples şedea acum la birou, cântărind în minte fiecare cuvânt.
Una din victimele sale este o persoană al cărei nume nici măcar
nu e rostit.
Ce voise Ballantyne să spună cu asta? Ce se întâmpla? Şi cum
se afla o fostă economistă canadiană în mijlocul unei asemenea
furtuni dezlănţuite?
Indiferent, pe moment era în siguranţă.
*
* *
Ambasadorul Havilland, cu servieta diplomat în mână, intră în
biroul din Victoria Peak în timp ce McAllister sărea de pe scaun,
pregătit să-i ofere locul superiorului său.
— Stai unde eşti, Edward. Ce se mai aude?
— Nimic, mi-e teamă.
— Iisuse! Nu asta vreau să aud!
— Îmi pare rău.
— Unde e imbecilul care a permis să se întâmple toate astea?
McAllister se albi la faţă în timp ce maiorul Lin Wenzu, neobservat
până atunci de Havilland, se ridica de pe canapeaua de lângă
peretele din fund al camerei.
— Eu sunt imbecilul chinez care a permis să se întâmple toate

230
astea, domnule ambasador.
— Nu am de gând să-mi cer scuze, spuse Havilland, întorcându-
se spre el şi vorbindu-i aspru. Capetele voastre încercăm să le
salvăm, nu pe ale noastre. Noi vom supravieţui. Voi însă nu.
— Mi-e teamă că nu vă înţeleg.
— Nu este vina lui, protestă Subsecretarul de Stat.
— Este a ta, cumva? izbucni ambasadorul. Tu ai fost însărcinat
cu reţinerea femeii?
— Eu sunt responsabil pentru tot ce se întâmplă aici.
— E un gest creştinesc din partea ta, domnule McAllister, dar în
momentul ăsta nu citim scripturile la şcoala de Duminică.
— A fost responsabilitatea mea, izbucni Lin. Am acceptat
sarcina şi am dat greş. Pe scurt, femeia a fost mai deşteaptă ca
noi.
— Eşti Lin, din Brigada Specială?
— Da, domnule ambasador.
— Am auzit lucruri bune despre dumneata.
— Sunt sigur că neglijenţa mea le-a pus în umbră.
— Mi s-a spus că femeia a păcălit şi pe un doctor foarte abil.
— Da, confirmă McAllister. Unul dintre cei mai buni internişti
de colonie.
— Un englez, adăugă Lin.
— Nu era nevoie să specifici, domnule maior. După cum nu era
nevoie să te etichetezi drept „chinez” un pic mai devreme. Nu sunt
rasist. Lumea poate nu o ştie dar nu avem timp pentru aşa ceva.
Havilland se îndreptă către birou; îşi aşeză servieta diplomat pe
el, o deschise şi scoase un plic gros, maroniu, cu contururi negre.
— Aţi cerut dosarul Treadstone. Se află aici. Nu este nevoie să-ţi
mai spun că nu poate părăsi această încăpere, iar când nu îl
studiezi, el trebuie închis în seif.
— Vreau să încep cât de repede posibil.
— Crezi că vei găsi ceva în el?
— Nu am alt loc unde să caut. Şi pentru că veni vorba, eu m-am
mutat într-un alt birou, la câteva uşi de aici. Iar seiful e în
încăperea aceasta.
— Poţi să intri aici ori de câte ori ai nevoie. Cât i-aţi relatat
maiorului?
— Numai ceea cea am fost instruit să-i relatez. McAllister privi
la Lin Wenzu.
— S-a plâns în mod repetat că ar fi trebuit să i se spună mai
mult. Poate că are dreptate.

231
 — Nu mă aflu în situaţia de a insista asupra cererii mele,
Edward. Londra a fost fermă, domnule ambasador. Bineînţeles,
accept condiţiile.
— Nu doresc să „accepţi” nimic, domnule maior. Doresc să fii
mai înspăimântat decât ai fost vreodată în viaţa dumitale. Îl vom
lăsa pe domnul McAllister să cerceteze în linişte dosarul şi vom
face o plimbare. În timp ce veneam, am văzut o grădină superbă.
Mă însoţeşti?
— Va fi un privilegiu, domnule.
— Dă-mi voie să mă îndoiesc de aceasta, însă este necesar.
Trebuie să înţelegi foarte bine cum stau lucrurile. Trebuie neapărat
să o găsim pe femeia aia!
*
* *
Marie stătea la fereastră în apartamentul Catherinei Staples şi
privea în jos la trecătorii grăbiţi. Străzile erau aglomerate, ca
întotdeauna şi pe ea o bătea din ce în ce mai des gândul de a
părăsi apartamentul şi de a se pierde în mulţime. Spera ca, ieşind
afară, să-l găsească pe David. Cel puţin avea să se mişte, să
privească, să audă, să spere – nu să stea aici închisă hărţuită de
gânduri. Însă nu putea părăsi locuinţa. Dar îi promisese
Catherinei că va sta în casă, că nu va primi pe nimeni şi că nu va
răspunde la telefon decât dacă după un apel iniţial, va urma
imediat altul. Însemna atunci că sună Catherine Staples.
Draga de Catherine, încerca să-şi ascundă teama dar nu reuşea;
întrebările sale puse prea rapid, prea pe nerăsuflate, reacţiile ei
uimite la răspunsurile primite, apoi privirile rătăcite o trădau.
Marie vedea cum gândurile îi goneau în toate părţile, îi vedea
privirile speriate, îi auzea răsuflarea tăiată. Nu ştia prea multe
amănunte, dar era sigură că Staples, cunoştea lumea întunecată a
Orientului Extrem mai bine decât mulţi alţii. Iar când o asemenea
persoană încerca să-şi ascundă teama produsă de cele ce auzea,
însemna că lucrurile erau mult mai serioase decât îşi putea
închipui ea. Telefonul. Două apeluri. Tăcere. Apoi un al treilea.
Marie alergă la masa de lângă canapea şi ridică receptorul de cum
începu cel de-al treilea târâit.
— Marie, atunci când mincinosul ăla de McAllister ţi-a vorbit ţie
şi soţului tău, a menţionat un cabaret din Tsim Sha Tsui, dacă-mi
aduc bine aminte. Am dreptate?
— Da. A spus că o mitralieră UZI…
— Ştiu, draga mea. Aceeaşi armă se presupune că a fost folosită

232
pentru a-i ucide pe soţia taipanului şi iubitul ei în Macao, nu-i
aşa?
— Exact.
— Dar a spus ceva despre cei asasinaţi în cabaretul din
Kowloon?
Marie se gândi.
— Nu, nu cred. Tot ceea ce ne-a dezvăluit a fost în legătură cu
arma.
— Eşti sigură?
— Da, sunt sigură. Mi-aş aduce aminte dacă ar fi altfel.
— Sunt convinsă că ai face-o, aprobă Staples.
— Am revenit asupra acestei conversaţii de o mie de ori. Ai mai
aflat ceva?
— Da. Nici un asasinat de genul celui descris de McAllister nu a
avut vreodată loc la hotelul Lisabona din Macao.
— Afacerea a fost muşamalizată. Bancherul a avut grijă de asta.
— Nu putea avea mai multă grijă – sau influenţă – decât sursa
mea, care e infailibilă. Şi are la îndemână o monedă cu mult mai
importantă – o ştampilă care asigură venituri mari pe vreme
îndelungată. Asta, bineînţeles în schimbul unor informaţii.
— Catherine, ce vrei să spui cu asta?
— Aceasta este ori cea mai stângace operaţiune pe care am
pomenit-o vreodată, ori un plan inteligent conceput cu scopul de
a-l implica pe soţul tău în chestiuni la care nu s-ar fi gândit
niciodată şi cu siguranţa că niciodată nu ar fi fost de acord.
Presupun că cea din urmă variantă este cea mai aproape de
adevăr.
— De ce spui asta?
— Un bărbat a sosit în această după-amiază la aeroportul Kai-
tak, un om de stat care întotdeauna a fost mai mult decât un
simplu diplomat. Noi toţi ştim asta, dar lumea din afară nu. Vestea
sosirii sale a fost transmisă de toate telexurile. Când mass-media a
încercat să-l intervieveze a refuzat, pretinzând că se află în vacanţă
în îndrăgitul său Hong Kong.
— Şi ce-i cu asta?
— Acest om nu a avut niciodată în viaţa sa o vacanţă.
*
* *
McAllister ieşi în fugă în grădina cu straturi de trandafiri,
mobilă albă de fier forjat şi heleştee artificiale. Pusese dosarul
Treadstone la loc sigur, dar informaţia îi era definitiv întipărită în

233
minte. Unde se aflau cei doi? Unde se afla Lin?
Uite-i! Aşezaţi pe o bancă sub un cireş. Lin stătea aplecat
înainte, hipnotizat. McAllister nu mai putu răbda; o rupse la fugă,
până când ajunse, în dreptul cireşului şi privi fix la maiorul din
Brigada Specială, a MI6.
— Lin! Când nevasta lui Webb a primit acel telefon de la soţul ei
– atunci când l-ai întrerupt tu – ce i-a spus ea exact?
— A pomenit de o stradă din Paris unde se află un şir de copaci,
copacii ei favoriţi, cred că a spus, răspunse Lin, surprins, încerca
evident să-i spună unde se găseşte, dar s-a înşelat.
— Avea completă dreptate! Când te-am întrebat înainte, ai spus
că a adus vorba de o stradă în Paris unde se petrecuseră lucruri
îngrozitoare, sau cam aşa ceva…
— Acestea sunt chiar cuvintele ei, îl întrerupse maiorul.
— Şi că îi mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti aici.
— Exact.
— La Paris un om a fost omorât în faţa ambasadei, un om care
a încercat să-i ajute pe amândoi!
— Ce vrei să spui, McAllister? interveni Havilland.
— Şirul de copaci, copacul ei preferat. Arţarul, frunza de arţar.
Simbolul Canadei! În Hong Kong, nu există o ambasadă
canadiană, dar există un consulat. Acesta este locul lor de
întâlnire. Povestea se repetă. Tot ceea ce s-a petrecut la Paris se
repetă!
— Ai alertat ambasadele, consulatele?
— Am alertat pe dracu’! explodă Subsecretarul de Stat. Ce
puteam să anunţ? Am jurat că voi păstra tăcerea, v-aduceţi
aminte?
— Ai perfectă dreptate. Admonestarea ar fi fost meritată.
— Nu ne puteţi împiedica să acţionăm, domnule ambasador,
spuse Lin. Sunteţi o persoană pe care o stimez profund, dar sunt
şi printre noi unii care merită o măsură de respect, dacă vreţi să
ne facem datoria. Acelaşi respect pe care adineauri mi l-aţi acordat
dezvăluindu-mi această istorie înfricoşătoare. Sheng Chon Yang.
Incredibil!
— Discreţia trebuie să fie absolută.
— Va fi, spuse maiorul.
— Consulatul canadian… spuse Havilland. Să-mi fie adusă lista
completă a personalului.

234
 CAPITOLUL 16
Telefonul sună la ora cinci după-amiază. Bourne era pregătit.
Nu fu pomenit nici un nume.
— Totul este aranjat, spuse cel care sunase. Trebuie să fim la
graniţă puţin înainte de ora nouă, când se schimbă gărzile. Viza
pentru Shenzen va fi verificată sumar. Nimeni nu se va atinge de
ea. Odată trecut peste graniţă, te vei descurca singur, dar nu te vei
mai putea întoarce prin Macao.
— Atunci cum voi proceda? Dacă ceea ce mi-ai spus este
adevărat şi lucrurile merg bine, mă va însoţi cineva.
— Nu voi fi eu acela. Eu doar te voi conduce la plecare şi voi fi la
locul stabilit. După aceasta, te părăsesc.
— Ăsta nu e un răspuns la întrebarea mea.
— Ieşirea e mai puţin dificilă decât intrarea, doar dacă nu te
găsesc cu ceva marfa de contrabandă.
— Nu e cazul.
— Îţi sugerez să simulezi că eşti beat. Nu este un lucru
neobişnuit. Există o pistă pentru avioane dincolo de Shenzen
folosită de…
— O ştiu.
— Te-ai urcat într-un avion greşit, să zicem, ceea ce, de
asemenea, nu este ieşit din comun. Orarele nu sunt strict
respectate în China.
— Cât pentru diseară?
— Patru mii, în monedă Hong Kong şi un ceas nou.
— De acord.
*
* *
— La zece mile în nordul statului Gongbei se pot zări dealurile
înălţându-se, devenind treptat un rând de munţi tineri, împăduriţi.
Jason şi adversarul său de pe aleea din Macao înaintau pe drumul
de pământ. Chinezul se opri şi privi în sus, la dealurile ce se
înălţau înaintea lor.
— Încă cinci-şase kilometri şi vom ajunge în câmp deschis, îl
traversăm şi urcăm către cel de-al doilea nivel al pădurii. Trebuie
să fim prudenţi.
— Eşti sigur că se vor afla acolo?

235
 — Eu am transmis mesajul. Dacă vom vedea un foc de tabără,
înseamnă că sunt acolo.
— Ce conţinea mesajul?
— Se cerea o întâlnire.
— Şi de ce dincolo de graniţă?
— Ea putea avea loc numai în afara graniţei. Şi asta făcea parte
din conţinutul mesajului.
— Dar nu cunoşti motivul.
— Eu sunt numai un mesager. Pe de altă parte, lipseşte
echilibrul.
— Ai mai spus asta şi aseară. Ce vrei să spui?
— Nu pot să-mi explic nici mie însumi.
— Ar putea fi din pricină că această întâlnire trebuie să aibă loc
aici? În China, adică?
— Aceasta ar fi numai o parte.
— Mai e şi altceva?
— Wen ti, spuse ghidul. Presimţiri.
— Cred că înţeleg.
Şi Jason într-adevăr înţelesese. Fusese stăpânit de aceleaşi
presimţiri atunci când aflase că asasinul ce-şi spunea Bourne
călătorea într-un vehicul oficial al Republicii Populare Chineze.
— Ai fost prea generos cu grănicerul. Ceasul era prea scump.
— S-ar putea să mai avem nevoie de el.
— S-ar putea să nu mai fie în acelaşi post.
— Îl voi găsi.
— Va vinde ceasul.
— Perfect. Îi voi da altul.
*
* *
Cu precauţie se târau prin iarba înaltă a câmpului, înaintând pe
bucăţi. Bourne se afla în urma ghidului. Privea atent în toate
părţile, intuind prezenţe în locuri ascunse. Nori repezi, plutind
aproape de pământ, împiedicau lumina lunii să-i învăluie, dar, din
când în când razele izbuteau să răzbată şi să lumineze pentru
puţin timp toată întinderea. Ajunseră la o porţiune plantată cu
arbori înalţi şi începură să-şi croiască drum printre ei. Chinezul se
opri şi întorcându-se spre Bourne, ridică amândouă braţele.
— Ce este? şopti Jason.
— Trebuie să mergem încet şi să nu facem zgomot.
— Patrule?
Ghidul dădu din umeri.

236
 — Nu ştiu. Dar ceva nu-mi place.
Înaintau greu prin pădurea deasă, oprindu-se la fiecare ţipăt al
unei păsări speriate, urmat de un fâlfâit de aripi. Foşnetul
frunzelor era pătrunzător; greierii îşi cântau necontenit simfonia
monotonă. O bufniţă singuratică uguia, pentru a primi răspuns de
la o alta şi creaturi mici, asemănătoare nevăstuicilor, se strecurau
printre tufişuri. Bourne şi ghidul său ajunseră la capătul arborilor
înalţi; în faţa lor se întindea o altă câmpie, aflată în pantă şi
acoperită de iarbă înaltă. În depărtare se vedeau contururile
întunecate ale altei păduri.
Dar mai era şi altceva. O licărire în vârful unui deal, către
marginea pădurii. Un foc de tabără! Bourne trebuia să-şi înfrâneze
dorinţa de a se ridica şi de a o lua la goană peste câmp pentru a
ajunge lângă foc! Răbdarea însemna acum totul, iar el se găsea
într-un mediu pe care-l cunoştea atât de bine; vagi aduceri aminte
îi spuneau să aibă încredere în sine însuşi – îi spuneau că el era
cel mai bun din câţi existau. Răbdare. Va traversa câmpul, apoi îşi
va croi drum tăcut până în vârful dealului, unde va găsi un loc de
unde să vadă focul şi locul de întâlnire. Va aştepta şi urmări totul;
va şti când să acţioneze. O făcuse atât de des în trecut – nu-şi mai
amintea exact când şi cum, însă modelul îl avea în subconştient.
Un om va părăsi acel loc iar el i-o va lua pe urme neobservat ca o
pisică, până când se ivi momentul. Atunci va fi al lui.
Marie, nu voi da greş de asta dată. Pot să acţionez cu un gen de
puritate înfricoşătoare acum – sună straniu, dar ştiu că este
adevărat… Pot urî cu puritate – pentru că de la ură am plecat, ştiu
bine. Trei cadavre însângerate pe malul unui rău m-au învăţat să
adâncesc această, această ură. Niciodată nu voi lăsa să se mai
repete. Nu vreau sa te contrazic iubirea mea, dar ai greşit atunci în
Geneva, ai greşit la Paris. Sunt un ucigaş.
— Ce-i cu tine? şopti ghidul, apropiindu-şi tâmpla de a lui
Jason. Nu-mi urmăreşti semnalul!
— Îmi pare rău. Mă gândeam la ceva.
— Şi eu la fel, peng you! La vieţile noastre!
— Nu trebuie să te îngrijorezi, poţi pleca acum. Văd focul acolo,
în susul dealului.
Bourne scoase banii din buzunar.
— Aş prefera să-mi continui singur drumul. Unul are mai
puţine şanse de a fi prins decât doi.
— Şi dacă mai sunt şi alţii – patrule? M-ai învins în Macao, dar
nici eu nu sunt de lepădat.

237
 — Dacă există asemenea oameni, intenţionez să găsesc unul.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce?
— Vreau o armă. Nu puteam risca să trec una peste graniţă.
— Aiya!
Jason îi înmâna banii ghidului.
— Sunt toţi. Nouă mii cinci sute. Vrei să te retragi în pădure şi
să-i numeri? Pot să-ţi împrumut o lanternă de buzunar.
— Nu mă pot îndoi de cel care a fost mai bun decât mine. Ar fi
sub demnitatea mea.
— Sună bine, dar nu se ştie niciodată. Du-te, pleacă de aici.
Acum e teritoriul meu.
— Dar acesta este pistolul meu, spuse ghidul, scoţând o armă
de la centură.
I-o întinse lui Bourne şi luă banii.
— Foloseşte-l dacă trebuie. Încărcătorul este plin – ai nouă
gloanţe. Am reuşit să ies cu el neobservat. Francezul m-a învăţat.
— Ai trecut cu ăsta peste graniţă?
— Tu ai adus ceasul, nu eu. Aş fi putut să-l las să cadă discret
într-o ladă de gunoi, însă am văzut faţa satisfăcută a grănicerului.
N-o să mai ai nevoie de el la întoarcere.
— Mulţumesc. Dar trebuie să-ţi spun că, dacă m-ai minţit, te
voi găsi. Fii sigur de asta.
— În cazul acesta, minciuna nu-mi aparţine iar banii îţi vor fi
înapoiaţi.
— Eşti un om pe cinste.
— M-ai întrecut. Cu tine trebuie să mă port cinstit.
*
* *
Bourne se târî încet, foarte încet, peste întinderea de iarbă
înaltă, plină de urzici pe care încerca să le înlăture de pe gât şi de
pe frunte, fericit că şi pusese jacheta de nylon care acum îl proteja
de usturimea lor. Instinctiv, ştia un lucru pe care ghidul său nu-l
cunoştea şi care era motivul pentru care nu voise ca orientalul să-l
însoţească. Un câmp cu iarbă înaltă era cel mai potrivit loc pentru
grăniceri; plantele se mişcau atunci când intruşii încercau să
pătrundă neobservaţi. Trebuia deci să fie atent la felul în care se
mişca iarba şi să înaintezi odată cu bătăile răzleţe de vânt.
Zări pădurea şi primii copaci înălţându-se acolo unde iarba
înceta să mai crească. Se ridică pe vine, apoi, brusc, se lăsă la loc
şi rămase nemişcat. La dreapta, în faţa sa, un bărbat stătea la
marginea câmpului cu o puşcă în mâini urmărind pajiştea în

238
lumina intermitentă a lunii şi căutând cu privirea locuri unde
iarba se unduia împotriva vântului. O rafală coborî învârtejit panta
munţilor. Bourne înainta cu ea ajungând până la trei metri de
patrulă. Centimetru cu centimetru, se târî până la marginea
câmpului. Se afla acum paralel cu bărbatul a cărui privire era
aţintită înainte şi nu în lături. Jason se ridică puţin, astfel încât să
poată vedea în tufişul dens. Soldatul privi înspre stânga. Acum!
Bourne ţâşni din iarbă şi, repezindu-se înainte, se năpusti
asupra lui. Speriat, paznicul întoarse instinctiv patul puştii pentru
a evita atacul neaşteptat. Jason apucă ţeava, întorcându-i-o
deasupra capului şi o izbi în jos în craniul expus. Apoi în acelaşi
timp îi înfipse genunchiul în coşul pieptului. Paznicul se prăbuşi.
Bourne îl trase rapid către iarba înaltă, ascunzându-l vederii. În
câteva clipe, îi scoase haina şi îi smulse cămaşa, rupând
materialul în fâşii. Câteva minute mai târziu, bărbatul era legat
într-un asemenea mod încât cu fiecare mişcare pe care ar fi făcut-o
şi-ar fi strâns mai puternic legăturile improvizate. Gura îi era
astupată cu un căluş, fixat cu una din mânecile sfâşiate.
În mod normal, ca întotdeauna până acum – iar Bourne ştia
instinctiv că aşa procedase mereu în împrejurări similare – ar fi
luat-o la fugă peste câmp, spre focul de tabără. Studie figura
orientalului căzut în stare de inconştienţă; ceva îl neliniştea – un
element nu corespundea. Se aşteptase ca acesta să fie îmbrăcat în
uniforma armatei chineze, deoarece avea foarte clară în minte
imaginea vehiculului guvernamental din Shenzen şi ştia cine se
afla înăuntru. Dar nu era numai absenţa unei uniforme ci
îmbrăcămintea însăşi pe care o purta acest om. Era sărăcăcioasă
şi îmbâcsită de un miros de untură râncedă. Se aplecă şi îl
întoarse cu faţa în sus, apoi îi deschise gura: avea dinţi puţini,
înnegriţi de carii. Ce fel de paznic era acesta, ce fel de soldat? Era,
fără îndoială, un criminal brutal, cu experienţă, scos din
fundăturile Orientului, unde viaţa unui om era lipsită de
importanţă şi fără nici o valoare. Şi totuşi, persoanele care urmau
să participe la întâlnire negociau cu zece mii de dolari. Preţul pe
care-l plăteau pentru o viaţă umană era foarte ridicat. Ceva nu era
în regulă.
Bourne apucă puşca şi se târî mai departe. Nevăzând nimic,
neauzind nimic, în afară de zgomotele pădurii din faţă, se ridică în
picioare şi o luă la goană printre copaci. Urcă repede, tăcut,
oprindu-se ca şi mai înainte la fiecare ţipăt al vreunei păsări, la
fiecare fâlfâit de aripi, la fiecare încetare bruscă a simfoniei

239
greierilor. Nu se mai târa, ci, înainta aplecat, ţinând ţeava puştii ca
pe o bâtă pe care ar fi folosit-o ca atare dacă era nevoie. Nu-şi
putea permite focuri de armă, decât într-un caz extrem; altfel n-ar
fi făcut decât să-şi alerteze duşmanii. Capcana se închidea, acum
era pur şi simplu o chestiune de răbdare; răbdare şi finalul va veni
atunci când fălcile acesteia se vor închide cu un trosnet. Ajunse în
vârful dealului, alunecând fără zgomot în spatele unui bolovan de
la marginea taberei. Lăsă încet puşca jos şi scoase de la centură
arma pe care i-o dăduse ghidul, apoi aruncă o privire asupra
taberei.
Ceea ce se aşteptase să găsească, jos, în câmp, zări acum. Un
soldat chinez în picioare, îmbrăcat în uniformă, cu un pistol în
tocul de la şold, stătea la şase-şapte metri în stânga focului. Ca şi
cum ar fi dorit să fie văzut dar nu identificat. Ceva nu era în
regulă. Soldatul privi la ceas; aşteptarea începuse.
Ea dură aproape o oră. Soldatul fumase cinci ţigări; Jason
stătuse nemişcat, de abia respirând. Apoi, lucrurile se petrecură
încet, pe tăcute, fără surle şi trâmbiţe – o apariţie lipsită de
dramatism. O a doua siluetă ieşi din umbră, dând la o parte
crengile copacilor. Fără nici un avertisment, răbufniră fulgere din
înaltul cerului întunecat, orbindu-l pe David Webb şi copleşindu-i
mintea lui Jason Bourne.
Căci, de îndată ce bărbatul apăru clar în lumina focului, Bourne
simţi că se sufocă şi începu să strângă cu disperare ţeava armei ca
să nu urle – sau să ucidă. Avea în faţă propria sa stafie, o apariţie
obsedantă venită din trecutul îndepărtat pentru a-l urmări; nu mai
avea importanţă acum cine vâna pe cine. Chipul acestui om era
chipul său şi totuşi nu chiar al său – probabil era aşa cum va fi
fost el înainte ca bisturiul chirurgului său să i-l fi schimbat pentru
a deveni Jason Bourne. La fel ca şi trupul înalt şi suplu, faţa era
mai tânără – mai tânără decât a mitului pe care îl copia şi în acea
tinereţe se găsea forţa: forţa lui Delta din Meduza. Era incredibil.
Până şi mersul de pisică sălbatică, elastic, prudent şi braţele lungi
ţinute relaxat pe lângă corp, atât de evident experte în arta de a
ucide, toate îi aparţinuseră odată. Era Delta, Delta despre care-i se
spusese. Delta care devenise Cain şi, în cele din urmă, Jason
Bourne. Se vedea pe sine şi totuşi pe altul. În orice caz, vedea un
ucigaş. Un asasin.
O pocnitură se făcu auzită în depărtare, peste zgomotele pădurii
montane. Asasinul se opri în loc, apoi se răsuci şi plonjă spre
dreapta în timp ce soldatul se lăsa să cadă la pământ. Tiruri

240
sacadate de arme automate erupseră asurzitor din pădure,
gloanţele spintecau pământul în timp ce ucigaşul se rostogolea
îndepărtându-se de focul de tabără, adăpostindu-se sub copaci.
Soldatul chinez şedea sprijinit pe un genunchi, trăgând sălbatic în
direcţia asasinului.
Apoi incidentul asurzitor căpătă amploare. Nu se trăgea dintr-o
anume poziţie, ci dinspre trei locuri separate. Exploziile erau
imense. O grenadă distruse tabăra, urmată de o a doua care
dezrădăcină copacii şi incendie ramurile uscate, bătute de vânt. În
sfârşit o a treia, la înălţime în aer, izbucni cu o forţă enormă în
zona pădurii de unde se trăsese cu mitraliera. Dintr-o dată
flăcările izbucniră pretutindeni, iar Bourne, protejându-şi ochii,
ocoli bolovanul care-l adăpostise cu arma pregătită în mână.
Asasinului i se pregătise o capcană, iar el intrase în ea. Soldatul
chinez era mort. Arma azvârlită la câţiva metri depărtare,
împreună cu părţi din trup. O siluetă se ivi brusc gonind dinspre
stânga către infernul care fusese focul de tabără. Se răsuci rapid şi
o luă la fugă printre flăcări. Când se întoarse a doua oară îl zări pe
Jason şi trase în direcţia lui. Asasinul revenise, sperând să-i
ademenească şi să-i ucidă pe cei care încercaseră să-i ia viaţa.
Răsucindu-se, Bourne făcu un salt spre dreapta, apoi spre stânga,
după care se lăsă să cadă la pământ, cu ochii fixaţi în direcţia
bărbatului ce fugea. Ţâşni în picioare şi se repezi pe urmele lui. Nu
putea să-l lase să scape! O luă la goană prin focul mistuitor;
silueta din faţa sa se strecura cu multă uşurinţă printre arbori.
Acesta era criminalul! Impostorul care se dădea drept monstrul
care îngrozise Asia şi care folosea legenda pentru scopurile sale
proprii. Cel care-i furase numele şi femeia pe care o iubea. Bourne
alerga cum nu mai alergase niciodată în viaţa lui, ocolind copacii şi
sărind peste tufişuri cu o uşurinţă care punea în umbră toţi anii
trecuţi de la Meduza. Făcea parte acum din nou din ea! El era
Meduza! Cunoştea pădurile: fiecare pădure era o junglă iar fiecare
junglă era aliatul său. Supravieţuise junglelor; fără să se
gândească – numai simţind – ştia potecile sinuoase, gropile şi
râpele abrupte ce i se deschideau în cale. Se apropia din ce în ce
mai mult, cu fiecare pas! Şi deodată, ucigaşul se afla acolo, la
numai câţiva metri în faţa sa!
Cu ceea ce i se păru a fi ultima sa suflare, Jason se năpusti
asupra impostorului – Bourne contra Bourne! Mâinile i se
transformară în ghearele unei pisici sălbatice, care apucară cu ură
umerii omului ce alerga în fata sa; degetele se înfipseră în carne şi

241
îl traseră pe criminal înapoi; cu călcâiele bine proptite în pământ îl
izbi cu genunchiul drept în şira spinării. Furia îi era atât de mare
încât trebui să facă o sforţare pentru a nu ucide. Trebuia să-l lase
în viaţă căci el era garanţia libertăţii sale şi a Mariei!
Asasinul urlă în timp ce adevăratul Jason Bourne îi prindea ca
într-un cleşte gâtul, apoi îi răsucea capul într-o parte, doborându-
l. Căzură amândoi la pământ, Bourne cu antebraţul încleştat pe
gâtul asasinului, cu mâna stângă încordată, lovindu-l repetat în
abdomen, forţând aerul să iasă din trupul din ce în ce mai slab.
Dar chipul? Chipul? Unde era chipul care venea din trecutul
întunecat? Unde era apariţia care dorea să-l trimită înapoi într-un
iad pe care memoria îl cenzurase? Unde era chipul acela? Nu-l
găsea.
— Delta! urlă bărbatul de dedesubtul său.
— Cum ai spus? strigă Bourne.
— Delta! ţipă silueta ce se zvârcolea. Cain e pentru Carlos, Delta
e pentru Cain!
— Blestematule! Cine…
— D’Anjou! Sunt d’Anjou! Meduza! Tam Quan! Nu purtam
nume, numai simboluri! Pentru numele lui Dumnezeu, Parisul!
Luvrul! Mi-ai salvat viaţa la Paris – aşa cum ai salvat atâtea în
Meduza! Sunt d’Anjou! Ţi-am spus ce trebuia să ştii atunci, la
Paris! Tu eşti Jason Bourne! Dementul care vrea să scape fugind
este numai o creaţie! Creaţia mea!
Webb privi la faţa contorsionată de dedesubtul său, la mustaţa
sură perfect îngrijită şi la părul cărunt care încadra un chip trecut
de prima tinereţe. Coşmarul revenise… Se afla iar în junglele
infestate ale Tam Quan-ului fără cale de scăpare, cu moartea
înconjurându-l de peste tot. Apoi, dintr-o dată, fu la Paris,
apropiindu-se de treptele Luvrului în lumina orbitoare a soarelui
de după-amiază. Împuşcături. Maşini scrâşnind din roţi, o
mulţime ţipând cu disperare. Trebuia să-l salveze pe omul de
dedesubtul său! Chipul venit din Meduza şi care ar fi putut înlocui
piesele lipsă ale acestui joc nebunesc!
— D’Anjou? şopti Jason. Eşti d’Anjou?
— Dacă îmi dai voie să respir, bolborosi înăbuşit Francezul, îţi
spun o poveste. Sunt sigur că şi tu ai una să-mi spui.
*
* *
Philippe d’Anjou cuprinse dintr-o privire tabăra, acum o ruină
fumegândă. Se închină, apoi percheziţiona buzunarele „soldatului”

242
mort, scoţând toate lucrurile de valoare pe care le găsi.
— Îi dăm liber celui de jos când plecăm, spuse el. Numai există
altă cale de acces spre locul acesta. De aceea l-am postat acolo.
— Şi ce i-ai spus să urmărească?
— Ca şi tine, am făcut parte din Meduza. Întinderile de iarbă –
mai puţin pentru poeţi şi agricultori – sunt deopotrivă căi de acces
şi capcane. Luptătorii de guerilă ştiu asta. Noi o ştim bine.
— N-aveai cum să prevezi că am să apar eu.
— Nu. Dar am anticipat fiecare mişcare pe care ar fi putut-o
face blestemata mea creaţie. Trebuia să sosească neînsoţit.
Instrucţiunile erau clare, dar cine ar fi putut să aibă încredere în el
şi cu atât mai puţin eu?
— Mă depăşeşti.
— Face parte din istorisire. O vei auzi.
Coborâră printre arbori, mai vârstnicul d’Anjou agăţându-se de
trunchiuri şi de puieţi pentru a-şi uşura mersul. Ajunseră în câmp
şi auziră ţipetele înăbuşite ale paznicului legat, în timp ce înaintau
pe întinderea cu iarbă înaltă. Bourne tăie fâşiile de pânză cu
cuţitul, iar Francezul îl plăti.
— Zou ba! se răsti d’Anjou.
Omul dispăru în întuneric.
— E un gunoi. Sunt toţi nişte gunoaie, dar omoară pentru bani
şi apoi dispar.
— Ai încercat să-l ucizi astă-seară întinzându-i o capcană, nu-i
aşa?
— Da. Am crezut că a fost rănit de explozii. De aceea am alergat
după el.
— Eu am presupus că s-a-ntors să-ţi cadă în spate.
— Da, aşa procedam în Meduza…
— De aceea am crezut că eşti el.
Jason izbucni furios.
— Ce-ai făcut?
— Face parte din istorisire.
— Vreau s-o aud. Acum!
— La câteva sute de metri mai încolo, spre stânga, e o întindere
netedă de pământ, spuse Francezul, arătând cu mâna. Pe vremuri
era o păşune, însă astăzi este folosită ca loc de aterizare pentru
elicoptere, la întâlnire cu un asasin. Hai până acolo, să ne odihnim
puţin. Vom putea discuta în linişte. Chiar dacă focul va atrage
atenţia cuiva din sat.
— Satul se află la opt kilometri depărtare.

243
 — N-are a face. Asta e China.
*
* *
Norii se împrăştiaseră, alungaţi de vântul nopţii iar luna,
coborând pe cer, rămăsese totuşi destul de sus pentru a scălda în
lumina sa vârfurile munţilor îndepărtaţi. Cei doi din Meduza
stăteau aşezaţi pe pământ. Bourne îşi aprinse o ţigară în timp ce
d’Anjou începu să vorbească.
— Îţi aminteşti atunci, la Paris, cafeneaua aglomerată unde am
discutat după toată nebunia de la Luvru?
— Sigur. Carlos era cât pe aci să ne omoare pe amândoi în
după-amiaza aceea.
— Iar tu era cât pe aci să-l prinzi.
— Dar nu l-am prins! Ce-i cu cafeneaua din Paris?
— Îţi spusesem atunci că vroiam să mă întorc în Asia. În
Singapore, Hong Kong sau poate Seychelles. Aşa cred că am spus.
Franţa nu mi-a plăcut niciodată. Sau poate eu nu i-am plăcut ei.
După Dienbienphu – unde am pierdut totul din pricina trupelor
noastre – speranţa că aş fi putut recupera ceva era deşartă şi
lipsită de sens. Flecăreală fără rost din partea unor oameni de
nimic. De aceea am intrat în Meduza. Singura cale de ieşire pentru
mine era să câştige americanii.
— Îmi aduc aminte, spuse Jason. Dar ce legătură are asta cu ce
s-a întâmplat astă seară?
— După cum se vede, am revenit în Asia. De vreme ce Carlos
mă văzuse, fuga a fost pe ocolite, ceea ce mi-a dat timp să
reflectez. A trebuit să fac o apreciere exactă a circumstanţelor şi
posibilităţilor. Cum fugisem pentru a-mi salva viaţa, nu căram cu
mine averi, dar nici lipit pământului nu eram. Mi-am asumat deci
riscul de a mă reîntoarce la magazinul din St. Honore în acea
după-amiază şi, sincer îţi mărturisesc, am luat până la ultimul
sou9, aflat sau nu la vedere. Ştiam combinaţia seifului care, spre
fericirea mea era bine burduşit. Puteam acum să mă mut
convenabil pe cealaltă parte a planetei, să scap de urmărirea lui
Carlos şi să trăiesc o vreme în linişte. Dar ce rămânea să fac în
continuare? Banii se duceau pe zi ce trecea iar darurile mele – atât
de vizibile în lumea civilizată – nu erau din cele care să-mi permită
să-mi sfârşesc viaţa în confortul care-mi fusese furat. Totuşi, nu
degeaba fusesem unul din şerpii din părul Meduzei. Dumnezeu mi-

9
Sou (lb. franceză) – sfanţ.

244
e martor, am descoperit şi mi-am dezvoltat talente pe care nici nu
visasem că le am – apoi am aflat că moralitatea nu e neapărat o
virtute. Fusesem nedreptăţit şi puteam la rându-mi să
nedreptăţesc pe alţii. Străini nevăzuţi, necunoscuţi, încercaseră să
mă ucidă de nenumărate ori, drept pentru care puteam să-mi
asum responsabilitatea morţii, altora la fel de necunoscuţi. Vezi
asemănare, nu-i aşa? Persoanele odată scoase din cauză, ecuaţia
devenea abstractă.
— Aud numai imbecilităţi, replică Bourne.
— Înseamnă că nu mă asculţi, Delta.
— Nu sunt Delta.
— Foarte bine, Bourne.
— Nu sunt nici… spune mai departe… poate totuşi sunt.
— Comment?
— Rien. Dă-i drumul.
— Mi s-a părut evident că, neluând în considerare ce ţi se
întâmplase la Paris – dacă ai câştigat sau ai pierdut, dacă ai fost
ucis sau cruţat – Jason Bourne era un om terminat. Şi ştiam că
Washington-ul n-ar fi recunoscut niciodată şi n-ar fi clarificat
nimic; aveai pur şi simplu să dispari „Beyond salvage”10, cred că
este termenul.
— Ştiam, spuse Jason. Deci, eram terminat.
— Naturellement. Dar nu trebuiau să fie nici un fel de explicaţii,
nu s-ar fi putut. Mon Dieu, asasinul pe care ei înşişi îl creaseră
înnebunise – ucisese! Nu, nu s-ar fi dezvăluit nimic. Cei care au
imaginat scenariul se retrag în cele mai întunecoase unghere
atunci când văd că planurile lor „deviază”, cred că e expresia.
— Ştiam şi asta.
— Bien. Atunci poţi înţelege soluţia pe care am găsit-o pentru
mine, pentru ultimele zile ale unui om bătrân.
— Încep să înţeleg.
— Bien encore. Aici în Asia era un vid. Jason Bourne nu mai
exista, dar legenda lui încă trăia. Şi există indivizi care plătesc
scump pentru serviciile unui asemenea om extraordinar. Ştiam ce
am de făcut. Numai trebuia decât să-l găsesc pe actor…
— Actor?
— Dacă nu-ţi convine, să-i zicem impostor. Să-l găsesc şi să-l
antrenez prin metodele aplicate – în Meduza, prin metodele celor
mai bine pregătiţi membri ai acestei fraternităţi criminale ilegale.

10
Beyond salvage (lb. engleză) – fără scăpare, (n. tr.).

245
Am ajuns în Singapore şi am bântuit toate „peşterile
surghiuniţilor”, adesea temându-mă pentru propria-mi viaţă, până
când am găsit omul. Şi l-am găsit repede, aş putea spune. Era
disperat; fugar de aproape trei ani, pentru a-şi salva viaţa, aproape
tot timpul numai la câţiva paşi depărtare de cei care-l urmăreau.
Englez, fost luptător din Trupele Regale de Comando, care s-a
îmbătat într-o noapte şi a ucis şapte oameni pe străzile Londrei,
într-o criză de furie. Datorită dosarului său remarcabil din timpul
serviciului militar, a fost trimis la un spital de psihiatrie în Kent,
de unde a evadat şi a reuşit – Dumnezeu ştie cum – să se îndrepte
spre Singapore. Poseda toate atributele necesare; trebuia numai
puţin cizelat şi ghidat.
— Semăna cu mine, aşa cum eram în tinereţe.
— Mult mai mult decât atât. Acum seamănă mult mai bine
decât la început. Trăsăturile de bază erau la fel, de asemenea
trupul înalt şi musculos, adevărate valori. N-a fost nevoie decât să-
i îndreptăm nasul, mai proeminent şi să-i rotunjim bărbia, mai
ascuţită decât îmi aduceam aminte să o fi avut tu ca Delta, fireşte.
Erai schimbat la Paris, dar nu atât de mult încât să nu te mai
recunosc.
— Un luptător de comando, spuse Jason încet. Se potriveşte.
Cine este?
— Un om fără nume dar nu fără un trecut macabru, replică
d’Anjou, uitându-se lung la munţii din depărtare.
— Nici unul pe care mi l-a dat vreodată nu era adevărat, nici
unul cât de cât autentic. Îşi ascunde numele ca şi cum ar fi
singurul refugiu din viaţa sa şi dezvăluirea lui i-ar aduce inevitabil
moartea. Bineînţeles că are dreptate; circumstanţele de faţă îl
îndreptăţesc să procedeze aşa. Dacă aş fi avut un nume, l-aş fi
putut înainta autorităţilor britanice din Hong Kong. Computerele
ar începe să funcţioneze. Londra şi-ar trimite specialişti şi ar
începe o vânătoare pe care eu n-aş putea-o declanşa niciodată. Nu
l-ar prinde niciodată viu – el n-ar permite aceasta iar lor puţin le-
ar păsa – şi astfel scopul meu ar fi atins.
— De ce vor britanicii să-l extermine?
— E suficient să-ţi spun că, în timp ce Washington-ul îşi are pe
cap Mai Lais-ul şi Meduza, Londra are o mult mai recentă unitate
militară condusă de un ucigaş psihopat ce a lăsat în urma sa sute
de cadavre – fără nici o deosebire între inocenţi şi vinovaţi. Acest
om deţine prea multe secrete care, dezvăluite, ar putea conduce la
reacţii violente de răzbunare pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu şi

246
al Africii. Caracterul practic pe primul loc, ştii asta. Sau ar trebui
să ştii.
— A condus o unitate militară britanică? întrebă Bourne, pe cât
de surprins pe atât de îngrozit.
— Rangul de soldat nu-i de el, Delta. A fost făcut căpitan la
douăzeci şi doi de ani apoi maior la douăzeci şi patru, când acest
grad era aproape imposibil de obţinut datorită politicii duse de
Whitehall. Fără îndoială că ar fi devenit general de brigadă sau
chiar de armată dacă nu l-ar fi părăsit norocul.
— Asta ţi-a spus el?
— Da, în timpul crizelor sale regulate de furie şi beţie când
ieşeau la iveală adevăruri groaznice – dar nu şi-a divulgat niciodată
numele. Se întâmplau de obicei o dată sau de două ori pe lună şi
ţineau câteva zile când se cufunda într-o mlaştină de beţie şi
autodetestare. Cu toate acestea înainte să izbucnească era
întotdeauna destul de coerent ca să-mi spună să-l leg, să-l ţin
închis şi să-l apăr de el însuşi… Retrăia atunci evenimente oribile
din trecutul său, cu o voce aspră, guturală. De cum punea
stăpânire pe el băutura, începea să descrie scene oribile de tortură
şi mutilare, interogatorii luate prizonierilor cărora le înţepa ochii
cu cuţitul şi le tăia încheieturile mâinilor, după care le ordona să
privească, în timp ce viaţa li se scurgea din vene. Pe cât am reuşit
eu să adun fragmentele laolaltă, acest bărbat comandase multe
dintre cele mai sălbatice raiduri împotriva revoltelor fanatice,
înecate în băi de sânge, ale sfârşitului anilor şaptezeci şi
începutului anilor optzeci, între Yemen şi Africa de Est. Într-un
moment de jubilaţie etilică mi-a povestit cum lui însuşi Idi Amin i
se tăia răsuflarea la auzul numelui său – atât de bine cunoscută îi
era reputaţia de brută.
D’Anjou făcu o pauză, dând uşor din cap şi arcuindu-şi
sprâncenele, semn galic de acceptare a inexplicabilului.
— Era subuman – este subuman – dar cu toate acestea rămâne
ceea ce se cheamă un ofiţer şi un gentleman. Este un paradox, o
totală contradicţie a omului civilizat… Râdea adesea la gândul că,
trupele sale îl dispreţuiau numindu-l animal, totuşi nici unul,
niciodată n-a îndrăznit să facă o plângere împotriva sa.
— De ce nu? întrebă Jason, tulburat şi îndurerat de ceea ce
auzea. De ce nu l-au raportat?
— Pentru că întotdeauna îi salva pe cei mai mulţi dintre ei când,
în toiul bătăliei, totul părea să fie fără speranţă.
— Înţeleg, spuse Bourne, lăsând cuvântul să se piardă în vânt.

247
Nu, nu înţeleg, izbucni el nervos, ca înţepat pe neaşteptate.
Structura unui comandament mai presus de toate, trebuie să-şi
cunoască datoria. De ce îl suportau superiorii săi? Nu se poate ca
ei să nu fi ştiut ce face!
— Din câte am înţeles din elucubraţiile sale, el reuşea să ducă
la capăt misiuni pe care alţii n-ar fi fost în stare să le îndeplinească
sau nu şi-ar fi asumat niciodată răspunderea pentru ele. A aflat
secretul pe care noi, în Meduza, l-am învăţat cu mult timp în
urmă. Trebuie să joci după regulile cele mai neîndurătoare impuse
de inamic. Reguli care se schimbă numai în funcţie de tradiţii. Una
peste alta, viaţa pentru alţii nu este nici pe deoparte ceea ce este în
religia iudeo-creştină. Cum ar putea fi? Pentru atâţia, moartea este
o eliberare din intolerabila condiţie umană.
— Dar viaţa le-a fost dată, pentru a şi-o trăi! insistă Jason
aspru. A fi înseamnă a fi şi a gândi, adăugă David Webb. El e un
sălbatic!
— Nu mai sălbatic decât a fost şi Delta odată. Tu însuţi ai
scăpat pe atâţia dintre noi de la…
— Nu spune asta! protestă bărbatul din Meduza, tăindu-i vorba
Francezului. Nu a fost acelaşi lucru.
— A fost însă o variantă, insistă d’Anjou. Până la urmă, nu
motivele sunt cele care contează, nu-i aşa? Numai rezultatele. Sau
nu te interesează să vezi realitatea? Ai trăit-o odată. Trăieşte oare
acum Jason Bourne din minciuni?
— În momentul de faţă trăiesc pur şi simplu – de la o zi la alta,
de la o noapte la alta – până când se va termina totul, într-un fel
sau altul.
— Fii mai explicit, te rog.
— Când voi considera eu că este momentul sau o să trebuiască,
replică Bourne rece. Prin urmare, omul a corespuns dorinţelor
tale, nu-i aşa? Luptătorul tău de comando – maiorul fără nume.
Este bun în ceea ce face.
— La fel de bun ca şi Delta – poate mai bun. Vezi, el n-are
conştiinţă, deloc. Tu, pe de altă parte, pe cât de violent erai, aveai
momente de compasiune. Ceva dinăuntrul tău o cerea. „Cruţă-l”
spuneai, „este şi el soţ, tată, frate. Neutralizează-l dar lasă-l să
trăiască, lasă-l să se poată bucura mai târziu…” Creaţia mea,
impostorul tău, n-ar face aceasta niciodată. El doreşte întotdeauna
soluţia definitivă – moartea.
— Ce s-a întâmplat cu el? De ce i-a ucis pe oamenii ăia, la
Londra? Beţia nu justifică ce a făcut, nu în cazul lui, care a fost

248
ceea ce a fost.
— Justifică, dacă ai un mod de viaţă la care nu poţi renunţa.
— Dar arma o foloseşti numai dacă eşti ameninţat! Astfel
suporţi consecinţele.
— În acea noapte la Londra n-a folosit nici o armă. Numai
mâinile.
— Cum?
— A cutreierat străzile în căutarea unor duşmani imaginari –
asta este ceea ce am înţeles din bălmăjelile lui. „Se vedea în ochii
lor!” urla el. „Întotdeauna poţi citi din priviri! Ei ştiu cine sunt, ce
sunt!” Crede-mă, Delta, a fost deopotrivă înspăimântător şi
plicticos dar niciodată n-am auzit vreun nume, niciodată vreo
referire exactă – alta decât la Idi Amin – pe care, de altfel, orice
soldat beat îl menţionează pentru a epata. A-i implica pe britanici
în Hong Kong înseamnă să mă implic pe mine însumi şi, după
toate câte s-au întâmplat, n-aş putea-o face. Întreaga afacere a
ajuns atât de departe încât m-am întors la metodele învăţate în
Meduza. Ce faci cu mâna ta e sfânt. Tu ne-ai învăţat asta, Delta.
Ne-ai repetat într-una – ne-ai ordonat să ne folosim imaginaţia.
Este ceea ce am făcut eu în seara aceasta. Şi am dat greş, ca un
moşneag neputincios.
— Răspunde-mi la întrebare, insistă Bourne. De ce i-a ucis pe
oamenii aceia la Londra?
— Pentru un motiv pe cât de banal pe atât de lipsit de sens.
Fusese respins şi mândria lui nu a putut suporta o asemenea
lovitură. Sincer, mă îndoiesc că a fost altceva la mijloc. Cât despre
plăcerile pe care şi le îngăduie, sexul pentru el este pur şi simplu o
eliberare animalică; nu intră în discuţie nici un fel de afecţiune,
deoarece nu e capabil de aşa ceva. Mon Dieu, a avut dreptate!
— Întreb din nou! Ce s-a-ntâmplat?
— Se întorsese, rănit, dintr-o misiune sângeroasă în Uganda şi
se aştepta să-şi continue legăturile amoroase cu o femeie de care
se despărţise când plecase din Londra – cineva, cred, de rang
nobil, cum spun englezii, o revelaţie a tinereţii sale, fără îndoială.
Însă ea a refuzat să-l mai vadă şi a angajat gărzi înarmate pentru
a-i proteja reşedinţa din Chelsea după ce a sunat-o el. Doi dintre ei
erau printre cei şapte ucişi în acea noapte. Ea susţinea că
temperamentul lui era necontrolabil, iar băutura îl transforma
într-un asasin, ceea ce, de fapt, era adevărat. Dar pentru mine, el
însemna omul de care aveam nevoie. În Singapore l-am urmărit
ieşind dintr-un bar rău famat şi l-am văzut cum a încolţit doi

249
pungaşi pe o alee – contrabandişti care tocmai câştigaseră o avere
din vânzarea de droguri într-un loc mizerabil aflat pe malul mării.
Am văzut când i-a lipit de un zid, despicându-le beregăţile cu o
singură lovitură de cuţit şi golindu-le buzunarele. Am înţeles
atunci că acesta era omul pe care-l căutam. Îmi găsisem noul
Jason Bourne. M-am apropiat de el prudent, tăcut, cu mâna
întinsă, oferindu-i mai mulţi bani decât furase din buzunarele
victimelor sale. Am discutat. A fost începutul.
— Şi astfel Pygmalion a creat-o pe Galateea şi primul contract
pe care l-ai acceptat a devenit Afrodita, care i-a dat viaţă. Bernard
Show te-ar felicita, iar eu aş putea să te ucid pentru asta.
— La ce bun? Ai venit astă seară aici să-l găseşti. Eu am venit
să-l distrug.
— Şi asta face parte din istorisirea ta, spuse David Webb
luându-şi privirile de la Francez şi uitându-se la munţii din
depărtare, gândindu-se la Maine şi la viaţa sa cu Marie, atât de
violent schimbată. Ticălosule! strigă el brusc. Aş putea să te ucid!
Ai cea mai vagă idee ce ai făcut?
— Asta este istorisirea ta, Delta. Lasă-mă să o termin pe a mea.
— Atunci spune-o… Ecoule11. Aceasta a fost numele tău, nu-i
aşa? Ecoul?
Amintirile îi reveneau în minte.
— Da, aceasta a fost. O dată ai transmis Saigon-ului că nu faci
nimic fără „bătrânul Ecou”. Trebuia să fac parte din echipa ta
deoarece puteam să rezolv neplăcerile ivite cu şefii triburilor din
sate, ceea ce alţii nu reuşeau să facă. Asta avea prea puţin de-a
face cu simbolul meu alfabetic. Desigur, nu era nimic mistic.
Trăisem în colonii timp de zece ani. Ştiam când Quan-si minţeau.
— Termină-ţi istorisirea, ordonă Bourne.
— Trădare, spuse d’Anjou cu braţele larg deschise. Exact aşa
cum fuseseşi tu creat, tot aşa mi-am creat şi eu propriul meu
Jason Bourne. Şi, întocmai cum ai înnebunit tu, la fel a făcut şi
creaţia mea. M-a trădat şi a devenit apoi realitatea care fusese
invenţia mea. A devenit monstrul lui Frankestein, fără chinul lui
interior. S-a îndepărtat de mine şi a început să gândească singur,
să facă totul singur. Odată ce l-a părăsit disperarea – cu ajutorul
meu de nepreţuit şi cu bisturiul unui chirurg – simţul propriei
autorităţi i-a revenit, ca şi aroganţa şi urâţenia. Mă consideră
acum o bagatelă. Chiar aşa m-a denumit, „bagatelă”! Un om de

11
Echo.

250
nimic care l-a folosit! Eu, care l-am făcut ceea ce este!
— Vrei să spui că încheie contracte pe cont propriu?
— Contracte perverse, groteşti şi extraordinar de periculoase.
— Dar prin intermediul tău, i-am dat de urmă prin
aranjamentele tale la cazinoul Kam Pek. Masa numărul cinci.
Numărul de telefon al unui hotel din Macao şi un nume.
— O metodă de a stabili legături pe care o găseşte destul de
convenabilă pentru a o menţine. Şi de ce nu? Nu duce nicăieri şi
apoi, ce pot face eu? Să anunţ autorităţile şi să declar: „Uitaţi ce e,
domnilor, este vorba despre acest individ pentru care sunt într-o
oarecare măsură responsabil şi care insistă să folosească
aranjamentele create de mine în aşa fel încât el să poată fi plătit
pentru a omorî oameni.” Îmi foloseşte chiar şi omul de legătură.
— Acest Zhongguo-ren foarte priceput în arte marţiale? D’Anjou
privi spre Jason.
— Deci… aşa ai procedat, aşa ai găsit locul ăsta. Delta nu şi-a
pierdut abilitatea, n’est ce pas? Omul meu mai trăieşte?
— Trăieşte şi e cu zece mii de dolari mai bogat.
— De altfel, eu însumi l-am folosit. I-am plătit cinci sute pentru
a ridica şi a preda un mesaj.
— Care a determinat venirea impostorului aici, astă seară,
oferindu-ţi astfel prilejul de a-l ucide. Ce te-a făcut să fii atât de
sigur că va veni?
— Un instinct Meduzian şi cunoştinţe sumare despre un
contract extraordinar pe care l-a făcut, un contract pe cât de
profitabil pentru el pe atât de periculos pentru restul lumii, care ar
putea arunca Hong Kong-ul în război şi paraliza întreaga colonie.
— Am mai auzit această teorie undeva, spuse Jason, aducându-
şi aminte de cuvintele lui McAllister din acea seară în Maine. Dar
nu-mi vine s-o cred. Când asasinii se ucid între ei, tot ei sunt cei
care pierd. Se distrug singuri iar informatorii ies din umbră
temându-se că vine rândul lor.
— Dacă victimele sunt din rândurile oamenilor obişnuiţi, fireşte
ai dreptate. Dar nu şi când ele reprezintă figuri politice pregnante
ale unei naţiuni imense şi agresive.
Bourne îl privi fix pe d’Anjou.
— China? întrebă el încet.
Francezul dădu din cap în semn de aprobare.
— Cinci oameni au fost ucişi în Tsiu Sha Tsiu…
— Ştiu asta.
— Patru dintre aceste cadavre erau fără importanţă. Nu însă şi

251
al cincilea. Acesta era vice-premierul Republicii Populare Chineze.
— Doamne Dumnezeule!
Jason se încruntă, în timp ce imaginea unei maşini îi revenea în
minte. O maşină cu geamuri fumurii şi cu un asasin înăuntru. O
maşină oficială aparţinând guvernului Chinei.
— Sursele mele îmi spun că „legăturile intime” dintre Casa
Guvernamentală şi Beijing au fost distruse, dar caracterul practic
şi aspectul exterior au reuşit totuşi să primeze. La urma urmelor,
ce căuta vice-premierul în Kowloon? Era un astfel de lider
important al Comitetului Central şi unul dintre cei corupţi? Dar,
cum îţi spuneam, acesta a fost numai începutul. Nu, Delta. Omul
acesta trebuie distrus înainte să accepte alt contract care ar putea
să ne împingă pe toţi în prăpastie.
— Îmi pare rău, Ecoule. Nu omorât. Luat şi dus unei anumite
persoane.
— Aceasta este deci istorisirea ta? întrebă d’Anjou.
— O parte din ea, da.
— Spune-mi tot.
— Numai ceea ce trebuie să ştii. Soţia mea a fost răpită şi adusă
la Hong Kong. Pentru a o obţine înapoi – şi o voi face chiar dacă va
trebui să vă ucid pe toţi – trebuie să dau cuiva în schimb creaţia ta
ticăloasă. Iar acum sunt cu un pas mai aproape de ea, fiindcă tu
mă vei ajuta şi înţeleg prin asta ajutor de nădejde. Dacă nu…
— Ameninţările nu-şi au locul, Delta, îl întrerupse fostul
membru al Meduzei. Ştiu de ce eşti în stare. Te am văzut în
acţiune. Tu îl vrei pentru motivele tale, iar eu îl vreau pentru ale
mele. Scopul bătăliei este acelaşi.

252
 CAPITOLUL 17
Catherine Staples insistă ca oaspetele său să bea încă un
martini cu vodcă refuzând ea însăşi, pe motiv că avea paharul încă
pe jumătate plin.
— Dar e şi pe jumătate gol, spuse ataşatul american în vârstă
de treizeci şi doi de ani, zâmbind istovit şi nervos, în timp ce îşi
dădea părul negru la o parte de pe frunte. E o prostie din partea
mea, Catherine, adăugă el. Îmi pare rău, dar nu pot uita că ai
văzut fotografiile alea – sigur, pe urmă mi-ai salvat cariera şi chiar
viaţa. Blestemate fotografii!
— Nu le-a mai văzut nimeni cu excepţia inspectorului
Ballantyne.
— Dar tu le-ai văzut.
— Sunt destul de în vârstă ca să-ţi pot fi mamă.
— Asta nu face decât să înrăutăţească situaţia. Mă uit la tine şi
mă simt atât de ruşinat, atât de murdar.
— Fostul meu bărbat, pe unde s-o afla acum, mi-a spus odată
că nu există absolut nimic care ar putea sau ar trebui să fie
considerat murdar în relaţiile sexuale. Bănuiesc că a avut un
motiv întemeiat pentru a face o astfel de afirmaţie, dar se întâmplă
să cred că a avut dreptate. Hai, John, uită fotografiile alea. Eu le-
am şi uitat.
— O să încerc.
Se apropie un chelner; băutura fu comandată printr-un semn.
— De când mi-ai dat telefon după-amiază am stat ca pe ace. Am
crezut că au mai ieşit la iveală şi altele. Am avut atunci douăzeci şi
patru de ore din care nu-mi amintesc nimic.
— Ai fost drogat. Din punctul acesta de vedere, n-ai nici o vină.
Îmi pare rău că nu ţi-am spus dinainte dar ceea ce vom discuta
acum n-are nimic de-a face cu afacerea aceea.
— Dacă mi-ai fi spus, mi-aş fi meritat şi eu salariul pe ultimele
cinci ore.
— A fost o neglijenţă şi o cruzime din partea mea. Îmi cer scuze.
— Îţi sunt acceptate. Eşti o fată grozavă, Catherine.
— Apelez acum la sentimentele tale.
— Nu te baza prea mult pe ele.
— Atunci renunţă la cel de-al cincilea martini.

253
 — Dar e numai al doilea.
— Un pic de linguşire nu strică nimănui.
Râseră discret. Chelnerul se înapoie cu băutura comandată de
John Nelson; acesta îi mulţumi şi se întoarse către Catherine.
— Cred că nu ca să mă linguşeşti îmi oferi masă pe gratis la
Plume. Locul ăsta nu este tocmai de nasul meu.
— Nici de-al meu, dar Ottawa şi-o poate permite. Se va crede
despre tine că eşti o persoană foarte importantă. De fapt chiar eşti.
— Drăguţ din partea ta. Nimeni nu mi-a mai spus-o până acum.
Mă aflu într-un post destul de bunicel aici pentru că am învăţat
chineza. M-am gândit că, printre toţi cei recrutaţi din Ivy League,
un tânăr absolvent al universităţii Iowa din bătrânul Fayette
trebuie să-şi poarte singur de grijă.
— Şi ai făcut-o, Johnny. Consulatele te au în vedere. Cei de aici
te apreciază extrem de mult şi au dreptate.
— Dacă o fac, o fac mulţumită ţie şi lui Ballantyne. Numai
datorită vouă.
Nelson făcu o pauză, sorbind din martini şi privând la Catherine
Staples pe deasupra paharului. Îşi coborî apoi băutura şi începu
din nou.
— De ce, Catherine? De ce sunt o persoană importantă?
— Pentru că am nevoie de ajutorul tău.
— Orice. Fac orice pentru tine.
— Nu te pripi, Johnny. E o comedie al naibi de încurcată, până
şi eu aş putea să mă înec în ea.
— Dacă cineva merită cu adevărat un ajutor din partea mea,
atunci tu eşti acea persoană. În afara câtorva probleme minore,
ţările noastre sunt vecine foarte bune şi, în realitate, se apreciază
mult una pe cealaltă. Aşa că ne aflăm de aceeaşi parte a baricadei.
Despre ce este vorba? Cu ce te pot ajuta?
— Marie St. Jacques… Webb, spuse Catherine, studiind faţa
ataşatului.
Nelson clipi, privind fără ţintă, scormonindu-şi memoria.
— Nimic, spuse el. Numele nu-mi spune nimic.
— În regulă. Atunci să încercăm Raymond Havilland.
— Ah, asta e altă mâncare de peşte.
Ataşatul deschise ochii mari şi-şi înălţă capul.
— Toată lumea l-a aşteptat cu sufletul la gură. Iar el nici n-a
trecut pe la consulat, nici măcar un telefon nu i-a dat şefului, care
abia aşteptă să-şi vadă poza, cu el în ziare. Pentru că Havilland e
un monstru sacru. Se află aici de când lumea şi cred că face parte

254
din aceia care au pus la cale multe.
— Atunci ştii că, în decursul anilor, ambasadorul tău
aristocratic a fost implicat în mai mult decât nişte simple negocieri
diplomatice.
— Nu se spune niciodată cu voce tare, dar numai un naiv nu s-
ar gândi la faţa nevăzută a lucrurilor.
— Eşti sclipitor, Johnny.
— Doar atent. Deci, care este legătura între un nume pe care-l
cunosc şi unul pe care nu-l cunosc?
— Asta aş vrea şi eu să ştiu. Ai vreo idee ce caută Havilland
aici? Ai auzit ceva zvonuri?
— N-am nici cea mai vagă idee ce caută aici dar ştiu că nu vei
da de el la vreun hotel.
— Presupun că are prieteni înstăriţi…
— Sunt sigur de asta, dar nu le va fi oaspete.
— Nu?
— Consulatul a închiriat în mod neoficial o reşedinţă în Victoria
Peak şi un al doilea contingent din marina militară a fost adus cu
avionul din Hawaii pentru serviciul de gardă. Nici unul dintre noi,
funcţionarii mijlocii nu a ştiut nimic despre toate astea până acum
câteva zile când s-a petrecut una dintre acele coincidenţe ciudate.
Doi marinari au cinat în Wanchai iar unul dintre ei a achitat nota
de plată cu un cec temporar emis de o bancă din Hong Kong. Ei
bine, ştii şi tu cum e cu soldaţii, patronul i-a făcut zile fripte
caporalului, nevrând să-i accepte cererea. Tipul i-a explicat că nici
el nici prietenul său nu avuseseră timp să schimbe banii. Cecul
era valabil aşa că, dacă dorea să se convingă, putea să ia legătura
cu consulatul şi să discute cu ataşatul militar.
— Isteţ caporal, izbucni Staples.
— Dar „ne-isteţ” consulat, spuse Nelson. Cei din serviciul militar
erau plecaţi, iar personalul de securitate, în obsesia lor fără
margini în privinţa discreţiei, nici nu înregistraseră contingentul
din Victoria Peak. Patronul a declarat mai târziu că soldatul îi
arătase ceva acte şi că părea un tip de ispravă, aşa şi-a asumat
riscul.
— S-a purtat rezonabil. Probabil n-ar mai fi fost aşa dacă
soldatul s-ar fi comportat altfel. Din nou, isteţ marinar.
— Ba s-a comportat altfel. În dimineaţa următoare, la consulat.
A citit legea din 1715 împotriva revoltelor într-un veritabil limbaj
de cazarmă şi cu un glas atât de ridicat încât l-am auzit şi eu din
biroul meu, care se află la celălalt capăt al coridorului. Voia să ştie

255
cine ne închipuim noi, ăştia civilii, că sunt ei, acolo, în vârful
muntelui şi cum se face că nu au fost înregistraţi, de vreme ce se
află acolo de o săptămână. Trebuie să-ţi spun că era pornit rău de
tot.
— Şi dintr-o dată întregul consulat află că există o reşedinţă
secretă în colonie.
— Tu ai zis-o, Catherine, nu eu. Dar îţi voi spune acum exact ce
am fost instruiţi să declarăm – prin memorandumul alcătuit
pentru întregul personal şi care a aterizat pe birourile noastre la o
oră după ce plecase caporalul şi după ce petrecuse în prealabil
douăzeci de minute cu câţiva clovni din securitate, foarte tulburaţi
de cele petrecute.
— Însă ceea ce ai fost instruit să spui nu este ceea ce crezi.
— Fără comentarii, spuse Nelson. Reşedinţa din Victoria Peak a
fost închiriată pentru confortul şi securitatea personalului
guvernamental aflat în deplasare ca şi pentru reprezentanţii
trusturilor americane care au afaceri pe teritorii.
— Gogoşi. În special partea din urmă. De când plătesc
contribuabilii americani notele de plată pentru General Motors şi
ITT?
— Washington-ul încurajează activ o expansiune a comerţului,
în ton cu politica noastră de deschidere faţă de Republica Populară
Chineză. Sună veridic. Dorim să înlesnim lucrurile, să le facem
mai accesibile, iar locul ăsta e infernal de aglomerat. Încearcă tu
să găseşti o cameră liberă la un hotel mai răsărit, în numai două
zile.
— Vorbeşti de parcă ai fi învăţat o lecţie pe de rost.
— Fără comentarii. Ţi-am spus numai ceea ce am fost instruit
să declar în cazul în care deschizi discuţia – ceea ce mi s-a părut
că ai făcut.
— Bineînţeles. Am câţiva prieteni în Victoria Peak care se plâng
că s-a stricat lumea din cartier, mai ales de când cu atâţia caporali
în jur.
Staples sorbi din pahar.
— Şi Havilland e acolo? întrebă ea, punând paharul înapoi pe
masă.
— Aproape sigur.
— Aproape?
— Ofiţerul nostru cu informaţiile – biroul ei se află lângă al meu
– a dorit să obţină câteva date despre el. A întrebat la biroul
guvernatorului la ce hotel se află şi i s-a spus că nu locuieşte la

256
nici un hotel. Atunci în a cui casă? Acelaşi răspuns. „Va trebui să
aşteptăm până când ia el legătura cu noi, dacă o va face”, a spus
şeful. Ordinul era ferm. Ambasadorul nu trebuia contactat sub nici
un motiv.
— Deci se află în Victoria Peak, concluziona Staples. Şi-a ales o
reşedinţă cu protecţie specială şi apoi a declanşat operaţiunea.
— Cine are legătură cu această doamnă Webb, Marie St. Ceva-
Webb?
— St. Jacques. Da.
— Poţi să-mi spui mai multe despre ea?
— Nu acum – pentru binele tău cât şi al meu. Dacă am dreptate
şi cineva ar crede că ai anumite informaţii, ai putea fi transferat în
Reykjavik fără palton.
— Ai spus că nu ştii care e legătura între ei dar că ai dori să afli.
— În sensul că nu pot înţelege motivele, dacă legătura există.
Cunosc numai o parte din istorisire şi aceasta cu destule lacune.
Aş putea să greşesc.
Catherine sorbi o nouă înghiţitură de whisky.
— Uite, Johnny, continuă ea. Numai tu poţi să iei această
hotărâre, iar dacă mă vei refuza, te voi înţelege. Trebuie să ştiu
dacă venirea lui Havilland în Hong Kong are ceva de-a face cu un
bărbat numit David Webb şi cu soţia sa. Marie St. Jacques. Ea a
fost economistă la Ottawa înainte să se căsătorească.
— Este canadiană?
— Da. Lasă-mă să-ţi spun de ce trebuie să aflu acest lucru fără
a-ţi da prea multe amănunte, care ar putea să-ţi aducă neplăceri.
Dacă există o legătură, trebuie să merg pe un anumit drum; dacă
nu, trebuie să mă întorc cu o sută optzeci de grade şi să apuc şi
altă cale. În cazul din urmă, pot să fac chestiunea publică, să
folosesc presa, radioul, televiziunea, orice ar putea răspândi vestea
şi da de urma soţului ei.
— Ceea ce înseamnă că el se află „în afara legii”, o întrerupse
ataşatul. Iar tu ştii unde se găseşte ea, dar nu şi alţii.
— Cum am mai spus înainte, eşti iute.
— Dar în primul caz, dacă într-adevăr există o legătură cu
Havilland, despre care tu crezi că există…
— Fără comentarii. Dacă-ţi răspund, îţi spun mai mult decât ar
trebui să ştii.
— Înţeleg. Problema este delicată. Lasă-mă să reflectez. Nelson
îşi ridică martini-ul dar în loc să bea, îl aşeză la loc pe masă.
— Ce ai spune dacă aş primi un telefon anonim?

257
 — Ca de pildă?
— O cetăţeană canadiană disperată căutând disperată
informaţii privitoare la bărbatul său, american de origine, dispărut.
— De ce te-ar suna tocmai pe tine? Are experienţă în cercurile
guvernamentale. De ce, nu pe consulul general însuşi?
— Nu era acolo în acel moment. Eu în schimb eram.
— Nu vreau să-ţi spulber visurile de mărire, Johnny, dar nu eşti
tu următorul în grad.
— Ai dreptate. Şi oricine ar verifica centrala telefonică ar putea
afla că de fapt n-am primit niciodată un astfel de telefon.
Staples se încruntă, apoi se aplecă spre el.
— Există totuşi o posibilitate, dacă eşti dispus să minţi un pic
mai departe. Este bazată pe realitate. S-a întâmplat şi nimeni nu
ar putea susţine contrariul.
— Care anume?
— O femeie te-a oprit în Garden Road la plecarea de la consulat.
Nu ţi-a spus prea multe, însă îndeajuns ca să te alarmeze şi nu a
vrut să intre în clădire, deoarece era prea înspăimântată. Ea este
femeia disperată care-şi caută bărbatul american dispărut. Ai
putea chiar s-o descrii.
— Spune-mi cum arată, spuse Nelson.
*
* *
Stând în picioare în faţa biroului lui McAllister, Lin Wenzu citea
din însemnările sale în timp ce Subsecretarul de Stat îl asculta cu
atenţie.
— Cu toate că descrierea era diferită, schimbările sunt
nesemnificative şi se pot opera cu uşurinţă. Părul dat pe spate şi
acoperit de o pălărie, fără machiaj, încălţăminte fără toc pentru a-i
reduce înălţimea – dar nu într-atât de mult – ea este.
— Şi a spus că nu recunoaşte numele nimănui din broşură,
care ar putea fi al aşa numitului văr?
— Un văr de-al doilea din partea mamei. Destul de îndepărtat
pentru a fi credibil. După spusele recepţionerei era stângace, chiar
tulburată. De asemenea, avea o geantă care era evident o imitaţie
Gucci. Femeia era plăcută la înfăţişare dar distrată.
— A recunoscut numele cuiva, spuse McAllister.
— Dacă a făcut-o, de ce n-a cerut să vadă persoana respectivă?
Nu-şi poate permite să piardă timp în situaţia în care se află.
— Probabil a presupus că vom da alarma, că nu-şi poate asuma
riscul de a fi recunoscută – nu acolo.

258
 — Nu cred că i-ar fi păsat pentru asta, Edward. Cu tot ceea ce
ştie şi prin ce a trecut, poate fi extrem de convingătoare.
— Cu ceea ce crede că ştie, Lin. Nu poate fi sigură de nimic. Va
fi foarte prudentă, îi va fi teamă să nu facă vreo mişcare greşită.
Ştie că soţul ei se află aici şi crede-mă pe cuvânt – i-am văzut
împreună – îl apără cu patimă. Ce mai, a reuşit să sustragă peste
cinci milioane de dolari pentru simplul motiv că a considerat –
justificat de altfel – că fusese înşelat de proprii săi oameni. E de
părere că banii i se cuvin – li se cuvin. Cei din Washington, la
naiba cu ei!
— Dar cum a reuşit sa facă toate acestea?
— Havilland te-a pus la curent cu evenimentele. Da, a făcut-o şi
a scăpat nevătămată. Cine va îndrăzni să deschidă gura vreodată?
I-a adus pe cei din Washington exact acolo unde a dorit ea.
Încolţiţi şi speriaţi de moarte.
— Cu cât aflu mai multe despre ea, cu atât o admir mai mult.
— Admir-o cât vrei, numai găseşte-o.
— Apropo, ambasadorul unde se află?
— Ia dejunul cu reprezentantul guvernamental canadian.
— Îi va spune totul?
— Nu, va cere o cooperare secretă şi un telefon direct cu Londra.
Londra îi va da instrucţiuni reprezentantului guvernamental să
accepte orice i-ar cere Havilland să facă. Totul a fost pregătit.
— Face presiuni serioase, nu?
— Nu mai e un al doilea ca el. Trebuie să sosească dintr-o clipă
în alta – de fapt, a întârziat.
Telefonul sună şi McAllister răspunse.
— Da?… Nu, nu se află aici. Cine?… Da, desigur, voi discuta cu
el.
Subsecretarul acoperi vorbitorul şi se adresă maiorului.
— Consulul general american.
— S-a întâmplat ceva? spuse Lin, ridicându-se nervos de pe
scaun.
— Da, domnule Lewis, McAllister la telefon. Vă suntem foarte
recunoscători. Consulatul a fost foarte cooperant.
Uşa se deschise brusc şi îşi făcu apariţia Havilland.
— Consulul general american la telefon, domnule ambasador,
spuse Lin. Cred că pe dumneavoastră vă caută.
— N-am timp pentru recepţiile lui caraghioase!
— Numai o clipă, domnule Lewis. Ambasadorul tocmai a sosit.
Sunt sigur că doriţi să vorbiţi cu dânsul.

259
 McAllister îi întinse telefonul lui Havilland, care se îndreptă
rapid spre birou.
— Da, Jonathan, ce este?
Cu statura sa înaltă, trupul subţire şi rigid, ochii fixaţi pe un loc
nevăzut din grădină, dincolo de fereastra largă, ambasadorul
stătea în picioare tăcut, ascultând. În fine, spuse:
— Mulţumesc, Jonathan, ai procedat aşa cum trebuia. Nu
spune absolut nimic nimănui, de aici încolo preiau eu totul.
Havilland închise. Apoi îi privi pe rând pe McAllister şi pe Lin.
— Ştirea pe care am primit-o, a sosit dintr-o direcţie
neaşteptată. Nu de la consulatul canadian ci de la cel american.
— Dar nu se potriveşte, spuse McAllister. Strada din Paris cu
arborii ei favoriţi, arţarii, frunzele de arţar. Trebuie să fie
consulatul canadian, nu cel american.
— Şi, conform analizei tale, ar trebui să nesocotim ştirea
parvenită?
— Bineînţeles că nu. Ce s-a întâmplat?
— Un ataşat pe nume Nelson a fost acostat în Garden Road de
către o canadiană care încerca să-şi găsească soţul american.
Acest Nelson s-a oferit să o ajute, s-o însoţească la poliţie, dar a
fost categorică. Nu dorea să meargă la poliţie, nici să se întoarcă în
biroul lui.
— A dat vreun motiv? întrebă Lin. A cerut ajutor iar apoi l-a
refuzat.
— Numai că e vorba de ceva personal. Nelson a descris-o ca
fiind iritată şi surescitată. S-a identificat ca Marie Webb şi a spus
că probabil bărbatul ei venise la consulat pentru a o căuta. Iar
dacă Nelson s-ar putea interesa ea îl va căuta mai târziu.
— Asta nu corespunde cu ceea ce a spus la telefon, protestă
McAllister. S-a referit clar la ceea ce li se întâmplase amândurora
la Paris şi aceasta însemna stabilirea legăturii cu un membru
oficial al guvernului ei, al ţării sale: Canada.
— De ce insişti? întrebă Havilland. Nu te critic, pur şi simplu
vreau să ştiu.
— Nu sunt sigur. Ceva nu e în regulă. Printre altele, maiorul Lin
a stabilit clar că ea a fost la consulatul canadian.
— Da?
Ambasadorul îl privi pe agentul din Brigada Specială.
— Recepţionera a confirmat. Descrierea se apropia destul de
mult de realitate, în special pentru cineva care şi-a făcut ucenicia
cu un cameleon. Povestea ei era că promisese familiei că va lua

260
legătura cu un văr îndepărtat, al cărui nume îl uitase.
Recepţionera i-a dat o listă a personalului iar ea s-a uitat prin ea.
— Şi a găsit o persoană pe care o cunoştea, interveni
Subsecretarul de Stat. Legătura s-a făcut.
— Prin urmare, iată răspunsul, spuse Havilland ferm. Şi a dat
seama că soţul ei nu-i înţelesese mesajul codificat, aşa a trecut la
următorul curs de acţiune. Consulatul american.
— Dându-şi numele adevărat când ştie foarte bine că e căutată
pretutindeni în Hong Kong?
— Dând un nume fals nu i-ar fi servit la nimic, replică
ambasadorul.
— Dar amândoi vorbesc franceza. Ar fi putut folosi un cuvânt
franţuzesc – toile de exemplu. Înseamnă acelaşi lucru ca şi Webb12.
— Ştiu ce înseamnă, dar cred că te îndepărtezi prea tare.
— Soţul ei ar fi înţeles. Procedând în felul ăsta ar fi ieşit mai
puţin în evidenţă.
— Domnule ambasador, întrerupse Lin Wenzu, luându-şi încet
privirea de la McAllister. Ascultându-vă vorbind cu consulul
general american şi anume, citez, „nu spune absolut nimic
nimănui” şi înţelegând nevoia de discreţie maximă, presupun că
domnului Lewis nu i-a fost adusă la cunoştinţă situaţia actuală.
— Corect, domnule maior.
— Atunci cum i-a venit ideea să vă sune tocmai pe
dumneavoastră? Oamenii se rătăcesc frecvent aici, în Hong Kong.
Un soţ pierdut sau o soţie rătăcită nu sunt un lucru ieşit din
comun.
Pentru o clipă pe faţa lui Havilland se aşternu o umbră de
îndoială.
— Jonathan Lewis şi cu mine ne cunoaştem de multă vreme,
spuse el, fără obişnuitul său tot autoritar. Poate că mai petrecăreţ,
dar nu e un prost – nu ar ocupa postul pe care-l deţine dacă ar fi.
Iar împrejurările în care femeia l-a acostat pe ataşat, ei bine Lewis
mă cunoaşte îndeajuns şi a tras oarece concluzii.
Diplomatul se întoarse către McAllister; când continuă, glasul
îşi recăpătase din autoritate.
— Sună-l pe Lewis, Edward. Spune-i să-i ordone lui Nelson să
aştepte un telefon din partea ta. Aş prefera o abordare cât mai
puţin directă, dar nu e timp pentru asta. Vreau să afli cât mai
12
Web (lb. engleză) – pânză. A fost folosit deoarece pronunţarea
cuvintelor „web” şi „webb” este aceeaşi şi numai în context poate fi
diferenţiată (n. tr.).

261
multe, să-l întrebi tot ce îţi trece prin minte. Eu voi asculta la
celălalt telefon din biroul tău.
— Deci sunteţi de acord, spuse Subsecretarul. Ceva nu se
potriveşte.
— Da, răspunse Havilland privind la Lin. Maiorul a înţeles unele
lucruri care mie mi-au scăpat. Aş parafraza totul într-un alt mod,
însă esenţial este ceea ce a observat domnul maior, întrebarea nu
este de ce mi-a telefonat mie Lewis, ci de ce un ataşat s-a dus la el.
Căci la urma urmelor, ce s-a întâmplat? O femeie foarte agitată se
plânge că bărbatul ei a dispărut, dar nu se duce la poliţie şi nici
nu intră în consulat. În mod normal, o asemenea persoană nici n-
ar fi băgată în seamă. Bineînţeles că, aparent, nu este o problemă
ce merită a fi adusă în atenţia unui comandant copleşit de obligaţii
importante. Sună-l pe Lewis.
— Desigur. Dar, în primul rând, cum a mers întâlnirea cu
reprezentantul guvernului canadian? Va accepta să coopereze?
— Răspunsul la prima întâlnire este: prost, întâlnirea n-a ieşit
prea bine. La cea de a doua – nu are de ales.
— Nu înţeleg.
Havilland pufni cu vădită iritare.
— Prin Ottawa ne va înmâna o listă a persoanelor care au avut
de-a face în vreun fel cu Marie St. Jacques – chiar dacă o va face în
silă. A primit ordin să coopereze, dar a fost al dracului de ţâfnos.
Pentru început, el însuşi a avut un seminar de două zile cu ea
acum patru ani şi mi-a spus că probabil un sfert din consulat
făcuse la fel. Nu se ştie dacă ea îşi aduce aminte de ei, însă ei cu
siguranţă îşi aduc aminte de ea. Este o femeie „specială”, acesta a
fost felul în care a descris-o canadianul. A fost odată înşelată de
nişte dobitoci americani – chiar aşa, n-a avut nici o ezitare când a
folosit cuvântul – într-o nu ştiu ce fel de operaţiune secretă
concepută de nişte minţi bolnave – da, chiar aşa s-a exprimat – de
nişte imbecili – se repeta, după cum vedeţi care n-a fost niciodată
pe deplin explicată.
Ambasadorul se opri, cu un zâmbet fugar pe buze, apoi tuşi.
— A fost foarte reconfortant. El n-a încasat nici o lovitură, iar
mie nu mi s-a mai vorbit astfel de când a murit biata nevastă-mea.
Chiar simţeam nevoia.
— Dar i-aţi spus că este spre binele ei, nu-i aşa? Că trebuie
neapărat să o găsim înainte ca cineva să-i poată face vreun rău.
— Am profunda impresie că amicul canadian a avut îndoieli
serioase în privinţa deplinătăţii facultăţilor mele mintale. Acum

262
sună-l pe Lewis. Dumnezeu ştie când vom primi lista. Frunza de
arţar ne-o va trimite probabil de la Ottawa cu trenul până la
Vancouver şi apoi cu un vapor foarte încet până la Hong Kong,
unde se va pierde în camera de sortare a corespondenţei. Între
timp, avem un ataşat care se comportă foarte ciudat. Sare peste
garduri când nu i-o cere nimeni.
— Îl cunosc pe John Nelson, domnule, spuse Lin. E un tip
inteligent şi vorbeşte o chineză aproape perfectă. Majoritatea celor
din consulat au o părere bună despre el.
— Dar ceva nu sună cum trebuie, domnule maior.
*
* *
Nelson închise telefonul. Broboane de sudoare îi apăruseră pe
frunte; se şterse cu dosul palmei, satisfăcut că se descurcase pe
cât putuse de bine. Era mulţumit în special de faptul că reuşise să
întoarcă cu o oarecare diplomaţie aluziile lui McAllister împotriva
interlocutorului său.
— De ce v-aţi simţit obligat sa vă adresaţi consulului general?
— Telefonul dumneavoastră poate să răspundă acestei întrebări,
domnule McAllister. Am simţit că se întâmplase ceva ieşit din comun
şi am crezut de cuviinţă să-i aduc la cunoştinţă acest fapt domnului
consul.
— Dar femeia a refuzat să meargă la poliţie; a refuzat până şi să
intre în interiorul consulatului.
— Cum am spus şi înainte, era ceva ieşit din comun. Femeia era
foarte agitată şi neliniştită, dar nu sărită.
— Cum să fie?
— Era perfect lucidă, aş putea spune chiar controlată, în ciuda
tulburării sale.
— Înţeleg.
— Mă întreb, dacă înţelegeţi cu adevărat. Nici cea mai vagă idee
ce v-a spus consulul general însă eu i-am sugerat că după povestea
cu casa din Victoria Peak, a soldaţilor din gardă şi apoi a sosirii
ambasadorului Havilland la Hong Kong, ar trebui să ia legătura cu
cineva de acolo.
— I-aţi sugerat asta dumneavoastră?
— Da.
— De ce?
— Nu cred că mi-ar folosi într-un fel să fac speculaţii asupra
acestor chestiuni, domnule McAllister. Nu mă privesc câtuşi de puţin.
— Da, fireşte, aveţi dreptate. Vreau să spun… bineînţeles. Dar

263
trebuie să o găsim, domnule Nelson. Am primit ordin să vă transmit
că, dacă puteţi să ne ajutaţi în vreun fel, cariera vă va fi asigurată.
— Doresc să vă ajut indiferent de rezultate, domnule. Dacă va
mai lua legătura cu mine voi încerca să stabilesc un loc de întâlnire
undeva şi vă voi anunţa. Am ştiut că am avut dreptate să procedez
cum am procedat şi să vă spun ce v-am spus.
— Aşteptăm telefonul dumneavoastră.
Catherine avusese dreptate, îşi spusese John Nelson. Exista o
legătură undeva. O legătură atât de delicată, încât nu îndrăznea să
folosească telefonul consulatului pentru a o căuta. Dar atunci
când va discuta cu ea, avea câteva întrebări foarte serioase de pus.
Avea încredere în Catherine, însă în ciuda fotografiilor şi a
consecinţelor lor, nu însemna că poate fi cumpărat. Se ridică de la
birou şi se îndreptă spre uşa biroului. Pretextul unei programări la
dentist de care-şi adusese aminte brusc era suficient. Pe drum
către antecameră, gândurile i se întoarseră la Catherine Staples.
Catherine se dovedise a fi unul dintre cei mai puternici oameni cu
care avusese de-a face: cu toate acestea, în seara trecută în ochii
săi nu citise forţa, ci o frică disperată. Fusese o Catherine pe care
n-o mai văzuse niciodată până acum.
*
* *
— A ştiut să întoarcă întrebările cum i-a venit lui mai bine,
spuse Havilland, intrând pe uşă; uriaşul Lin Wenzu îl urma. Nu
sunteţi de aceeaşi părere, domnule maior?
— Da şi aceasta înseamnă că le-a anticipat. A avut răspunsurile
pregătite dinainte.
— Asta înseamnă că cineva l-a pregătit!
— N-ar fi trebuit să-i telefonăm, spuse McAllister încet,
aşezându-se la birou masându-şi din nou tâmpla dreaptă cu
degete nervoase. Aproape tot ce a spus a fost făcut cu intenţia de a
provoca un răspuns din partea mea.
— Trebuia să luăm legătura cu el, insistă Havilland, chiar şi
numai pentru a avea această confirmare.
— A avut tot timpul iniţiativa. Eu am fost vioara a două.
— Nu ai fi putut să procedezi altfel, Edward, spuse Lin. A
reacţiona în alt mod decât ai făcut-o ar însemna să-i pui la
îndoială cuvintele. În esenţă, ar fi trebuit să treci la ameninţări.
— Şi în momentul de faţă, nu dorim să se simtă ameninţat,
aprobă Havilland. Strânge informaţii pentru cineva, iar noi trebuie
neapărat să aflăm pentru cine.

264
 — Aceasta înseamnă că soţia lui Webb a reuşit să ia legătura cu
cineva pe care îl cunoştea şi i-a povestit totul.
McAllister se aplecă înainte, cu coatele sprijinite pe birou şi
mâinile încleştate.
— Ai avut dreptate până la urmă, spuse ambasadorul privind în
jos la Subsecretarul de Stat. O stradă cu arţarii favoriţi, din Paris.
Se repetă totul. Este limpede. Nelson lucrează pentru cineva din
consulatul canadian – şi oricine ar fi acesta, se află în legătură cu
soţia lui Webb.
McAllister ridică privirea.
— Atunci Nelson este sau un mare prost sau mai mult decât
atât. Din propria lui mărturisire, el ştie, sau cel puţin presupune
faptul că are de-a face cu informaţii foarte delicate care duc până
la un consilier prezidenţial. Fără să luăm în consideraţie
concedierea, ar putea fi trimis la răcoare pentru conspiraţie
împotriva guvernului.
— Nu este chiar atât de naiv, te asigur, spuse Lin.
— Atunci ori cineva îl forţează să procedeze în acest fel
împotriva voinţei sale – şantaj, cel mai probabil – ori a fost plătit
pentru a afla dacă există o legătură între Marie St. Jacques şi casa
asta din Victoria Peak. Nu poate fi altceva.
Încruntat, Havilland se aşeză pe scaunul din fata biroului.
— Daţi-mi douăzeci şi patru de ore, continuă maiorul din MI6.
Poate aflu despre ce e vorba. Dacă reuşesc, punem mâna pe
persoana din consulat.
— Nu, spuse diplomatul, experimentat în operaţiuni secrete, îţi
dau până la ora opt diseară. Nici atât nu ne putem permite, însă
dacă putem evita o confruntare şi orice posibile precipitări, merită
să încercăm. Discreţia e totul. Încearcă, Lin. Pentru numele lui
Dumnezeu, trebuie să încerci.
— Şi după ora opt, domnule ambasador? După aceea ce se va
întâmpla?
— După aceea, domnule maior, îl arestăm pe deşteptul şi
alunecosul nostru ataşat şi-l scuturăm bine. Aş prefera să ne
folosim de el fără ca el să-şi dea seama, dar femeia rămâne pe
primul plan. Ora opt, domnule maior Lin.
— Voi face tot ce-mi stă în putinţă.
— Iar dacă am greşit, continuă Havilland, ca şi cum nu-l auzise
pe Lin Wenzu, dacă acest Nelson se dovedeşte a fi nevinovat şi a
fost folosit ca paravan fără să ştie nimic, puteţi încălca toate
regulile. Nu-mi pasă cum o faceţi sau cât de mult vă vor costa

265
şperţurile şi ticăloşii pe care va trebui să-i folosiţi pentru a vă face
treaba. Vreau camere video, urmăriri telefonice, tot ceea ce aveţi la
dispoziţie ca să supravegheze fiecare persoană din acest consulat.
Cineva ştie unde se află această femeie şi o ascunde.
*
* *
— Catherine, John la telefon, spuse Nelson de la un telefon
public de pe Albert Road.
— Ce bine îmi pare că mi-ai telefonat, răspunse Staples grăbită.
Am avut o după-amiază grea. Hai să ne întâlnim undeva şi să
luăm masa împreună într-una din aceste zile. Voi fi încântată să te
văd după atâta timp. O să-mi povesteşti despre Canberra. Dar te
rog, spune-mi un singur lucru. Am avut dreptate în ce ţi-am
povestit?
— Trebuie să ne vedem, Catherine.
— Nu poţi să-mi dai nici un indiciu?
— Trebuie să vorbim între patru ochi. Eşti liberă?
— Trebuie să fiu la o întâlnire peste trei sferturi de oră.
— Atunci mai târziu, pe la cinci. Ştiu un loc numit Monkey Tree,
în Wanchai, pe strada Gloncester…
— Îl cunosc. Voi fi acolo.
John Nelson închise. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se
înapoieze la birou. Nu putea să lipsească trei ore, mai ales după
conversaţia avută cu Subsecretarul de Stat Edward McAllister;
circumstanţele împiedicau o astfel de absenţă. Auzise de
McAllister; Subsecretarul petrecuse şapte ani la Hong Kong şi
plecase numai cu câteva luni înainte de sosirea lui Nelson. De ce
se întorsese? De ce exista o reşedinţă secretă în Victoria Peak şi ce
căuta ambasadorul Havilland acolo? Şi mai presus de toate, de ce
era Catherine Staples atât de înfricoşată? Îi datora lui Catherine
viaţa şi cariera sa, însă trebuia să primească unele răspunsuri.
Trebuia să ia o decizie.
*
* *
Lin Wenzu îşi epuizase aproape complet sursele. Una singuri îi
dădu de gândit şi anume inspectorul Jan Ballantyne care, conform
obiceiului său, răspunse întrebărilor cu alte întrebări, în loc de
răspunsuri concise. Era descurajat, deoarece nu puteai fi niciodată
sigur, că fostul inspector al Scotland Yard-ului ştia sau nu ceva
despre subiectul în discuţie, în cazul de faţă despre ataşatul
american John Nelson.

266
 — L-am întâlnit de câteva ori, spusese Ballantyne. Deştept tip.
Vorbeşte argoul vostru, ştiai asta?
— „Argoul” meu, domnule inspector?
— Ei bine, puţini dintre noi o făceau, chiar şi în timpul
Războiului opiului13. Interesantă perioadă a istoriei, nu-i aşa,
domnule maior?
— Războiul opiului? Vorbeam despre ataşatul John Nelson.
— Oh, există cumva vreo legătură?
— Ce anume, domnule inspector?
— Cu războiul opiului.
— Dacă există, înseamnă că individul are vârsta venerabilă de o
sută cincizeci de ani şi dosarul său arată că are numai treizeci şi
doi.
— Într-adevăr? Aşa de tânăr?
Dar Ballantyne făcuse ceva mai multe pauze de gândire decât ar
fi fost necesar pentru ca Lin să-i dea crezare. Dar, dacă „bătrânul
cal de luptă” ştia câtuşi de puţin, era clar că nu era dispus să
dezvăluie nimic. Toţi ceilalţi – de la poliţia din Hong Kong şi
Kowloon până la „specialiştii” care se ocupau de consulatul
american şi adunau informaţii contra plată – avuseseră despre
Nelson numai vorbe bune.
Dacă Nelson avea o parte vulnerabilă, atunci ea era goana lui
permanentă după femei. Dar atâta timp cât rămânea heterosexual
şi necăsătorit era mai degrabă o calitate decât un defect. Un
„specialist” îi povestise lui Lin că auzise despre Nelson că fusese
sfătuit să-şi facă un consult medical periodic. Nu era nici o crimă
în aceasta. Ataşatul trebuia să aibă cu ce dovedi că este mascul –
dacă era întrebat.
Telefonul sună; Lin ridică receptorul.
— Da?
— Subiectul s-a dus în Peak Tram şi a luat un taxi înspre
Wanchai. Acum e într-o cafenea numită Monkey Tree. Sunt în
acelaşi loc. Îl văd.
— Este un loc ferit şi foarte aglomerat, spuse maiorul. Mai e cu
cineva?
— Nu, dar a cerut o masă pentru două persoane.
— Sosesc cât pot de repede. Dacă trebuie să părăseşti locul, iei
legătura cu mine prin radio. Conduci vehiculul şapte, da?
— Vehiculul şapte, domnule… Staţi! O femeie se îndreaptă spre

13
Războiul opiului – război între Anglia şi China (1839-1842).

267
masă. Individul se scoală.
— O recunoşti?
— E prea întuneric. Nu o pot identifica.
— Mituieşte chelnerul şi spune-i să întârzie comanda. Nu
pentru mult timp, numai câteva minute. Vin cu ambulanţa şi o să
pun în funcţiune sirena până la un bloc depărtare.
*
* *
— Catherine, îţi sunt foarte îndatorat şi doresc să te ajut cât
pot, însă ar trebui să ştiu unele lucruri în plus.
— Exista o legătură, după cum am bănuit, nu-i aşa? Între
Havilland şi Marie St. Jacques.
— Nu-ţi confirm – nu pot să-ţi confirm acest fapt, deoarece n-
am discutat cu Havilland. Am vorbit în schimb cu altcineva, un
bărbat despre care am auzit că a stat mulţi ani în Hong Kong, un
tip cu o minte a-ntâia şi părea la fel de disperat cum erai tu ieri
seară.
— Ţi-am părut eu disperată ieri seară? întrebă Staples,
netezindu-şi părul încărunţit. Nu mi-am dat seama.
— Ei, haide. Nu din ceea ce ai spus poate, însă din glas. Din
stridenţa lui abia stăpânită. Erai la fel de îngrozită ca mine atunci
când mi-ai dat fotografiile. Crede-mă, ştiu ce vorbesc.
— Johnny, înţelege. S-ar putea să avem de-a face cu ceva în
care nici unul dintre noi nu ar trebui să se bage, ceva în care nici
eu nu sunt în măsură să iau decizia potrivită.
— Eu trebuie să iau o hotărâre, Catherine – Nelson se uită după
chelner – unde sunt băuturile alea nenorocite?
— Nu disper după ele, să ştii.
— Eu da. Să revenim deci. Îţi datorez totul, îmi placi şi ştiu că
n-ai folosi fotografiile împotriva mea şi asta nu face decât să-mi
îngreuneze situaţia…
— Ţi le-am dat pe toate, iar negativele le-am ars împreună.
— Aşa că datoria mea faţă de tine e reală, nu înţelegi asta?
Dumnezeule, cât avea puştoaica – doisprezece ani?
— Nu ştiai ce faci. Erai drogat.
— Un motiv pentru a intra în dizgraţie. Speranţa mea pentru
postul de secretar de stat s-a dus pentru totdeauna. Acum poate
un post de secretar – pedofil. Halal carieră!
— Toată povestea s-a sfârşit şi încep să devii melodramatic.
Vreau numai să-mi spui dacă există vreo legătură între Havilland
şi Marie St. Jacques – cred că poţi face asta pentru mine. De ce îţi

268
este atât de greu? Vreau să ştiu ce am de făcut.
— Pentru că dacă o fac, trebuie să-i spun lui Havilland că am
vorbit cu tine.
— Atunci dă-mi o oră.
— Pentru ce?
— Pentru că încă mai am câteva fotografii în biroul meu de la
consulat, minţi Catherine Staples.
Nelson se prăbuşi în scaun, şocat.
— Oh, Dumnezeule! Nu pot să cred!
— Încearcă să înţelegi Johnny. Toţi facem un joc dur uneori în
interesul şefilor noştri – al ţărilor noastre, dacă vrei. Marie St.
Jacques mi-a fost prietenă – îmi este prietenă – şi viaţa ei nu
înseamnă nimic în ochii „persoanelor importante” care în
momentul de faţă conduc o operaţiune secretă în care interpreţii
principali sunt ea şi bărbatul ei. I-au folosit şi apoi au încercat să-i
ucidă pe amândoi! Hai să-ţi spun ceva, Johnny. Detest CIA-ul
vostru şi Departamentul de Stat atât de pompos denumit
Operaţiuni Consulare. Nu atât pentru că sunt nişte ticăloşi, ci
pentru că sunt ticăloşi şi proşti. Iar fiindcă am simţit că o nouă
operaţiune este pusă pe roate şi din nou sunt folosiţi aceşti doi
oameni care au avut atâta de suferit, intenţionez să aflu care este
motivul şi să iau măsuri. Nu mai accept cecuri nesemnate în
schimbul vieţii unor oameni. Am o oarecare experienţă pe care ei
nu o au şi sunt destul de pornită. Voi cere explicaţii.
— Of, Doamne…
Chelnerul sosi cu băuturile. Catherine îşi ridică privirea pentru
a-i mulţumi şi văzu un bărbat aflat lângă cabina telefonică, în
coridorul aglomerat, cu atenţia concentrată asupra lor. Îşi lăsă
ochii în jos.
— Prin urmare, care e răspunsul, Johnny? continuă ea.
Afirmativ sau negativ?
— Afirmativ, şopti Nelson întinzând mâna după un pahar.
— Reşedinţa din Victoria Peak?
— Da.
— Cine e persoana cu care ai vorbit, cel care a deţinut funcţii
importante în Hong Kong?
— McAllister. Subsecretarul de Stat McAllister.
— Dumnezeule mare!
Afară în coridor se produse îmbulzeală. Catherine îşi întoarse
discret capul, mărindu-şi câmpul vizual periferic. Un bărbat gras
intră şi se îndreptă cu paşi repezi către telefonul de lângă zid. Nu

269
era decât un singur bărbat ca el în tot Hong Kong-ul. Era Lin
Wenzu, MI6, Brigada Specială! Americanii îl angajaseră pe cel mai
bun, spre dezavantajul Mariei şi al bărbatului ei.
— Nu te teme, Johnny, n-ai făcut nimic rău, spuse Staples,
ridicându-se de pe scaun. Vorbim mai târziu, dar acum trebuie să
mă duc la toaletă.
— Catherine?
— Ce e?
— Ai spus joc dur?
— Foarte dur, dragul meu.
Staples trecu pe lângă Lin, care se întoarse aplecându-se din
umeri pentru a se face neobservat. Intră la toaletă, aşteptă câteva
secunde, apoi ieşi împreună cu alte două femei şi o luă la goană
până în bucătăria localului Monkey Tree. Fără un cuvânt
chelnerilor şi bucătarilor surprinşi, găsi ieşirea de serviciu şi
părăsi încăperea. Ieşi prin alee către Gloucester Road; o luă la
stânga şi îşi iuţi paşii până când găsi o cabină telefonică. Băgă o
monedă în aparat, apoi formă un număr.
— Alo?
— Marie, părăseşte imediat apartamentul! Maşina mea se află
într-un garaj la un bloc depărtare, în dreapta ta de cum ieşi din
clădire. Ming’s se numeşte – firma e vopsită în roşu; pleacă cât poţi
de repede! Îţi ies în cale. Grăbeşte-te!
Catherine Staples făcu semn unui taxi să oprească.
*
* *
— Numele femeii este Staples, Catherine Staples! spuse Lin
Wenzu în receptorul telefonului de pe peretele localului Monkey
Tree, ridicând vocea pentru a se face auzit. Introduceţi discheta
consulatului în computer şi găsiţi-mi-o cât mai repede! Vreau
adresa ei şi verificaţi cu atenţie să fie actuală!
Muşchii fălcilor i se mişcau furios în timp ce aştepta, ascultând.
Cerinţa îi fu îndeplinită, după care transmise un alt ordin:
— Dacă unul dintre vehiculele noastre se află prin preajmă,
transmiteţi-i să se îndrepte încoace. Dacă nu, expediaţi unul
imediat.
Lin făcu o pauză şi ascultă din nou.
— Să fie urmărită americanca, spuse el cu glas coborât, în
receptor. Dacă este localizată, apropiaţi-vă de ea şi reţineţi-o. Noi
suntem pe drum.
*

270
 * *
— Vehiculul numărul cinci, răspunde! repetă operatorul radio,
vorbind într-un microfon şi ţinând apăsat cu degetul un
întrerupător din colţul din dreapta jos al consolei. Încăperea era
albă, fără ferestre. Zumzetul aerului condiţionat se auzea slab dar
constant iar foşnetul sistemului de filtraje aproape nu se auzea. Pe
trei dintre pereţi se aflau aparate de emisie sofisticate şi
echipament electronic computerizat, deasupra unor mese albe,
imaculate şi netede. Încăperea avea un aer de laborator, peste tot
numai suprafeţe dure. Ar fi putut să fie un laborator electronic
bine înzestrat dintr-un centru medical, însă nu era. Era un alt gen
de centru. Centrul de comunicaţii al MI6, Brigadă Specială, Hong
Kong.
— Vehiculul numărul cinci pe recepţie! strigă o voce gâtuită în
difuzor. Am auzit semnalul vostru, dar mă aflam la o stradă
depărtare. Am avut dreptate. E vorba de droguri.
— Treci pe sistemul de bruiaj! ordonă operatorul, dând drumul
întrerupătorului, urmă un ţiuit care se opri la fel de brusc cum
începuse. Te afli cel mai aproape. Îndreaptă-te spre Arbuthnot
Road; intrarea prin Grădina Botanică este cel mai scurt drum.
Ofiţerul îi dădu adresa locuinţei Catherinei Staples şi sfârşi cu o
ultimă comandă.
— Urmăriţi-o şi reţineţi-o pe americancă.
— Aiya, şopti gâfâind agentul din Brigada Specială.
*
* *
Marie încercă să nu intre în panică, impunându-şi un calm
departe de a fi adevărat. Situaţia era ridicolă şi, de asemenea,
extrem de periculoasă. Purta halatul Catherinei, prea mare, după
ce făcuse un duş fierbinte şi avusese proasta inspiraţie să îşi spele
hainele în chiuveta de la bucătărie. Acum, acestea stăteau
atârnate peste nişte scaune de plastic în balcon şi erau încă
umede. Simţise nevoia să se răcorească şi să se lepede de mizeria
ce se adunase pe trupul ei şi pe îmbrăcămintea străină. Sandalele
de o proastă calitate îi făcuseră băşici pe tălpi; spărsese una urâtă
cu un ac şi acum şi mersul îi era anevoios. Iar ea trebuia să alerge!
Ce se întâmplase? Catherine nu era genul de persoană care să
dea ordine categorice. Nu mai mult decât ea însăşi, în special lui
David. Oamenii de felul lui Catherine evitau tonul imperativ,
deoarece nu făcea decât să încâlcească gândurile victimei. Iar
prietena sa Marie St. Jacques era o victimă în momentul de faţă,

271
nu aşa cum fusese bietul David, dar tot o victimă. Mişcă-te! De
câte ori îi spusese Jason asta la Zurich şi la Paris? Atât de des
încât şi acum îşi simţea nervii încordaţi când îşi aducea aminte.
Se îmbrăcă cu hainele care-i se lipeau de trup din pricina
umezelii. Apoi scotoci prin dulapul Catherinei după o pereche de
papuci. Nu erau prea comozi dar erau oricum mai moi decât
sandalele. Putea să alerge; trebuia să alerge.
Părul! Dumnezeule, uitase de păr! Alergă în baie, unde
Catherine avea un borcănel de porţelan umplut cu ace de păr şi
agrafe. În câteva secunde îşi prinse părul pe creştetul capului, apoi
se întoarse rapid în mica sufragerie, unde îşi găsi pălăria pe care
şi-o trânti pe cap la repezeală.
Aşteptarea liftului îi păru interminabilă! Cifrele luminate de
deasupra uşilor arătau că ambele lifturi se plimbă între etajele
unu, trei şi şapte. Nici unul nu se aventura mai sus, până la nouă.
Locatarii din bloc avuseseră în vedere plimbările de seară şi îşi
programaseră monştrii verticali, ţinând-o în loc.
Evită lifturile ori de câte ori ai posibilitatea. Sunt capcane. Jason
Bourne. Zurich.
Marie privi holul. Zări uşa scării de incendiu şi alergă spre ea.
Cu răsuflarea întretăiată se năpusti în micul hol încercând să se
stăpânească pentru a abate privirile curioase îndreptate asupra sa
de către cinci sau şase chiriaşi – unii care intrau, alţii care ieşeau.
Nu-i păsa; de-abia mai putea să vadă în faţa ochilor; trebuia să
iasă odată afară!
Maşina mea se află într-un garaj – Ming’s se numeşte la un bloc
depărtare în dreapta ta, cum ieşi din clădire.
La dreapta? Sau la stânga? Când ajunse afară în stradă începu
să ezite. Dreapta sau stânga? „Dreapta” semnifica atât de multe
lucruri, „stânga” era mai specială. Încercă să-şi adune gândurile.
În ce parte îi spusese Catherine? Dreapta! O va lua la dreapta;
fusese primul lucru care-i venise în minte. Trebuia să aibă
încredere în el.
Primele răsfrângeri ale memoriei sunt cele mai bune, cele mai
exacte, căci impresiile îţi sunt stocate în memorie, la fel ca
informaţiile dintr-o bancă de date. Jason Bourne. Paris.
Începu să alerge, papucul stâng îi alunecă; se opri, aplecându-
se să-l recupereze. Brusc, o maşină ieşi în viteză prin porţile
Grădinii Botanice. Apoi frână cu scrâşnituri ale pneurilor pe asfalt,
învârtindu-se în loc, ca o rachetă cu ghidaj termic şi se puse de-a
curmezişul străzii largi. Un bărbat sări dinăuntru şi se îndreptă

272
spre ea.

273
 CAPITOLUL 18
Nu era nimic de făcut. Era încolţită, prinsă în cursă. Marie
începu să ţipe şi ţipă, fără să se mai poată opri. Pe măsură ce
agentul chinez se apropia starea de isterie ce o cuprinsese crescu,
până în clipa în care el o prinse de braţ politicos dar ferm. Îl
recunoscu imediat. Era unul dintre ei, unul dintre birocraţi!
începu să ţipe din ce în ce mai tare. Oamenii se opreau în mijlocul
străzii şi se uitau la ea. Femeile stăteau cu gura căscată în timp ce
bărbaţii se apropiau ezitând sau priveau împrejur înnebuniţi în
căutarea poliţiei.
— Vă rog, doamnă…! se rugă orientalul, încercând să-şi
păstreze calmul. Nu vi se va face nici un rău. Permiteţi-mi să vă
însoţesc până la maşina mea. Este pentru binele dumneavoastră.
— Ajutor! ţipă din răsputeri Marie, în timp ce privitorii uimiţi se
adunau formând un cerc în jurul lor. Acest om este un hoţ! Mi-a
furat geanta, banii! Încearcă să-mi ia bijuteriile!
— Ascultă aici, băiete! strigă un englez bătrâior şchiopătând
către ei şi ridicându-şi bastonul. Am trimis după poliţie, dar până
când soseşte, pe Dumnezeul meu că te distrug!
— Vă rog, domnule, insistă agentul din Brigada Specială, încet.
Aceasta este o problemă a autorităţilor, iar eu sunt în misiune.
Permiteţi-mi să mă legitimez.
— Uşor puştane! răcni o voce cu accent australian şi un bărbat
se repezi înainte împingându-l uşor la o parte pe britanicul care-şi
coborî bastonul. Recunosc că eşti un tip tare, amice, dar nu te
obosi. Pentru golanii ăştia e nevoie de ceva mai tânăr.
Australianul, bine făcut, se postă în faţa agentului chinez.
— Dă-ţi labele jos de pe doamna, puşlama! Şi repede, să nu mă
supăr!
— Vă rog, domnule, la mijloc este o neînţelegere serioasă.
Doamna se află în pericol şi este aşteptată pentru a-i fi puse unele
întrebări din partea autorităţilor.
— Nu te văd în nici o uniformă!
— Permiteţi-mi să vă arăt legitimaţia..
— Asta a spus şi acum o oră, când m-a atacat în Garden Road!
ţipă Marie isteric. Oamenii au încercat sa mă ajute şi atunci! I-a
minţit pe toţi! Apoi mi-a furat geanta! Mă urmăreşte pas cu pas.

274
 Marie ştia că nimic din ce striga nu avea sens. Putea numai să
spere că va răspândi o stare de derută, aşa cum o învăţase Jason
să facă.
— Nu mai repet încă o dată amice! se răsti australianul, făcând
un pas înainte. Dă-ţi labele împuţite jos de pe doamna!
— Vă rog, domnule. Nu se poate. Colegii mei trebuie să sosească
din moment în moment.
— Aa, tre’ să sosească, nu-i aşa? Voi puşlamalelor astea date
dracului călătoriţi în gaşcă, nu-i aşa? Ei bine, vei fi o privelişte
demnă de milă când vor ajunge aici!
Australianul îl apucă pe oriental de umăr, răsucindu-l spre
stânga dar în timp ce agentul din Brigada Specială se răsucea,
piciorul său drept, cu bombeul pantofului de piele întins în faţă, ca
un vârf de cuţit, zvâcni, izbind în abdomenul australianului. Bunul
Samaritean se încovoie, prăbuşindu-se în genunchi.
— Vă rog din nou să nu vă băgaţi, domnule!
— Nu zău? Lepădătură galbenă ce eşti! Australianul, furios, se
năpusti peste oriental, izbindu-l cu pumnii. Mulţimea îşi răcnea
satisfacţia, umplând strada cu glasul său colectiv şi Marie se trezi
liberă! Apoi alte sunete se alăturară învălmăşelii. Sirene, urmate
de apariţia a trei automobile în viteză, între care şi o ambulanţă.
Toate trei frânară derapat, scrâşnind din cauciucuri, apoi opriră
zdruncinat.
Marie se strecură prin mulţime ajungând în mijlocul
trotuarului; începu să alerge către semnul roşu aflat la o jumătate
de cvartal mai încolo. Papucii îi căzuseră din picioare; băşicile
umflate, sparte, o ardeau, trimiţându-i săgeţi de usturime în toţi
nervii. Dar nu-şi putea permite să se gândească la durere. Trebuia
să alerge, să alerge, să se îndepărteze! Apoi o voce puternică
răzbătu până la ea peste zgomotele străzii şi Marie şi-l închipui pe
uriaş răcnind. Era chinezul pe care ei îl numeau „maiorul”.
— Doamnă Webb! Doamnă Webb, vă implor! Nu vă dorim decât
binele! Vă vom spune tot! Pentru numele lui Dumnezeu, opriţi-vă!
— Îmi vor spune tot! gândi Marie. Îmi vor spune minciuni, din
nou numai minciuni.
Dintr-odată mulţimea o luă la goană înspre ea. Ce făceau?…
Apoi cea mai mare parte trecu tot în fugă pe lângă ea, cei mai
mulţi erau bărbaţi. Apoi înţelese. Se produsese panică în stradă –
probabil un accident, o mutilare sau chiar moartea unui om. Hai
să vedem şi noi! De la distanţă, bineînţeles.
Ocaziile se vor ivi singure. Recunoaşte-le şi profită de ele.

275
 Marie se întoarse brusc, ghemuindu-se, apoi se repezi prin
mulţimea care încă alerga, ţinându-se mai jos şi o luă la fugă
înapoi spre locul unde fusese cât pe aci să fie prinsă. Privea din
când în când spre stânga – veghind, sperând. Şi apoi îl văzu
printre oamenii care fugeau! Uriaşul maior trecu în fugă în direcţie
opusă; cu el se afla un alt bărbat, un bărbat bine îmbrăcat, un alt
birocrat.
Mulţimea înainta precaut, cum sunt întotdeauna amatorii de
senzaţii macabre, ţinându-se la distanţă pentru a nu se implica.
Ceea ce vedeau nu era prea îmbucurător pentru spectatorii chinezi
sau pentru admiratorii artelor marţiale tradiţionale ale Orientului.
Australianul suplu şi bine făcut, folosind un limbaj nespus de
colorat, scotea în pumni trei atacatori din ringul personal de box.
Dintr-odată, spre stupoare tuturor, australianul ridică pe unul
dintre adversarii săi prăbuşiţi şi lăsă să-i scape un răcnet la fel de
năprasnic ca al maiorului.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Potoliţi-vă dracului! Nu arătaţi
a puşlamale, până şi eu îmi dau seama! Ne-a dus de nas pe toţi!
Marie traversă în fugă strada largă, către intrarea Grădinii
Botanice. Se ascunse în spatele unui copac de lângă poartă
pironindu-şi privirea drept în lotul de parcare al lui Ming’s Parking
Palace. Maiorul trecuse de garaj, oprindu-se în dreptul aleilor ce
intersectau Arbuthnot Road. Trimise pe câţiva dintre subordonaţii
săi să le inspecteze în timp ce el căuta cu privirea trupele de
ajutor. Nu se aflau acolo; Marie putu să constate ea însăşi asta, de
îndată ce mulţimea se împrăştie. Cei trei chinezi pe care-i căuta
Lin respirau greu stând sprijiniţi de ambulanţa până la care-i
condusese australianul.
Un taxi opri în faţă la Ming’s. Mai întâi nu coborî nimeni, apoi
şoferul apăru. Intră în garajul deschis şi discută cu cineva din
spatele unei cabine de sticlă. Se înclină pentru a mulţumi, apoi se
întoarse la maşină şi vorbi clientului său. Precaut, acesta deschise
portiera şi coborî pe trotuar. Era Catherine! La rândul ei, aceasta
se apropie de intrarea largă a garajului, mult mai rapid decât o
făcuse şoferul. Vorbi cu persoana din cabină, dând din cap
negativ, i se spusese ceva ce nu vroia să audă.
Deodată îşi făcu apariţia Lin. Se înapoia, evident furios pe
oamenii săi care ar fi trebuit să-l urmeze. Era gata să treacă pe
lângă garajul deschis, avea s-o zărească pe Catherine!
— Carlos! ţipă Marie, asumându-şi riscul de a fi localizată.
Delta!

276
 Maiorul se răsuci pe călcâie, cu ochii holbaţi de mirare. Marie o
luă la goană în Grădina Botanică. Aceasta era cheia întregi afaceri!
Cain e pentru Delta şi Carlos va fi ucis de Cain… sau alte coduri
care existaseră, răspândite prin tot Parisul! Îl foloseau din nou pe
David! Nu mai era o probabilitate ci realitatea palpabilă! Ei, mai
bine zis el – guvernul Statelor Unite – îi osândiseră bărbatul să
joace din nou rolul care aproape îl distrusese. Cât de ticăloşi
puteau fi? Sau, invers, ce fel de scopuri, justificau mijloacele pe
care nişte oameni aflaţi în deplinătatea facultăţilor mintale le
foloseau pentru a le atinge?
Acum, mai mult ca niciodată, trebuia să-l găsească pe David,
să-l găsească înainte ca el să-şi asume riscurile pe care cu totul
alte persoane ar fi trebuit să şi le ia! Făcuse atât de multe pentru
ei, iar acum îi cereau şi mai mult, în cel mai crud mod posibil. Dar
pentru a-l găsi trebuia să ajungă la Catherine, care nu se afla la
mai mult de o sută de metri depărtare. Trebuia să-l atragă pe
duşman şi apoi să se întoarcă vizavi fără ca duşmanul s-o vadă.
Jason ce să fac?
Se ascunse în spatele unui tufiş, în timp ce maiorul intra în
fugă pe poarta grădinii. Uriaşul oriental se opri şi privi cu
insistenţă împrejur, căutând. Apoi se întoarse şi-şi strigă un
subaltern, care se ivi imediat dintr-o alee de pe Arbuthnot Road. Al
doilea întâmpina dificultăţi în traversarea străzii; traficul era mai
intens şi mai lent acum, din pricina ambulanţei staţionate şi altor
două vehicule care blocau fluxul lângă intrarea în Grădina
Botanică. Maiorul se înfurie imediat ce văzu şi înţelese motivele
îngreunării traficului.
— Spune-le cretinilor ălora să-şi mişte maşinile de acolo! răcni
el. Şi trimite-i încoace… Nu! Trimite pe unul dintre ei la porţile de
pe Albany Road. Restul întoarceţi-vă aici! Repede!
Cei care ieşiseră la plimbare după-amiază deveniseră mult mai
numeroşi. Bărbaţii îşi slăbeau nodurile de la cravatele pe care le
purtaseră toată ziua în birouri în timp ce femeile îşi puneau
pantofii cu tocuri înalte în plase obişnuite, înlocuindu-i cu sandale
uşoare. Mamele împingând la cărucioarele bebeluşilor erau însoţite
de soţii lor. Îndrăgostiţii mergeau îmbrăţişaţi printre straturile de
flori, iar râsetele copiilor răsunau pretutindeni împrejurul lor.
Maiorul rămase nemişcat lângă poartă. Marie înghiţi în sec, din ce
în ce mai alarmată. Ambulanţa şi cele două automobile fură date
la o parte; traficul începea să revină la normal.
O izbitură! Chiar lângă ambulanţă, un şofer nerăbdător lovise

277
maşina din faţa sa. Maiorul nu putea să nu intervină; locul în care
se produsese accidentul, atât de aproape de vehiculul său oficial, îl
forţă să o ia din loc, evident pentru a vedea dacă oamenii săi erau
implicaţi. Ocaziile se vor ivi singure… profită de ele. Acum!
Marie ocoli în fugă tufişurile, apoi o luă de-a curmezişul pajiştii
pentru a se alătura unor perechi de tineri ce se plimbau pe poteca
cu pietriş care ducea în afara grădinii. Privi scurt la dreapta,
fiindu-i frică de ce ar putea vedea, dar înţelegând că trebuie să ştie
ce se întâmplă. Temerile ei cele mai rele se adeveriră; uriaşul maior
sesizase – sau văzuse silueta unei femei alergând prin spatele său.
Se opri pentru un moment, şovăind, nesigur, apoi se îndreptă cu
paşi repezi către poartă.
Un claxon se făcu auzit – de patru ori, scurt şi la intervale
rapide. Era Catherine care-i făcea semne cu mâna prin geamul
deschis al unei maşini mici, japoneze. Marie ieşi alergând în
stradă.
— Urcă! strigă Staples.
— M-a văzut!
— Repede!
Marie sări pe locul din faţă în timp ce Catherine pornea în viteză
micul automobil ieşind de pe carosabil şi înaintând cu jumătate de
maşină pe trotuar. Apoi coti, forţând intrarea la loc în traficul
intens. În cele din urmă întoarse pe o stradă lăturalnică şi se
îndreptă cu viteză spre o intersecţie unde văzu o săgeată roşie
indicând dreapta. Central Business District. Staples făcu la
dreapta.
— Catherine! ţipă Marie. M-au văzut!
— Mai rău, spuse Staples. Au văzut maşina.
*
* *
— Un Mitsubishi verde cu două uşi! strigă Lin Wenzu în radioul
portabil. Numărul AOR-5350-zero-ul ar putea să fie şase, nu sunt
sigur. N-are importanţă, primele trei litere vor fi de ajuns. Să fie
comunicat tuturor posturilor şi declarată starea de urgenţă prin
toate staţiile telefonice ale poliţiei! Şoferul şi pasagerul trebuie
reţinuţi, fără să li se pună întrebări. Este o problemă
guvernamentală şi nu vor fi date nici un fel de explicaţii. La treabă!
Acum!
*
* *
Staples intră într-o parcare de pe Ice House Street. Noua firmă,

278
luminată intens în roşu aprins, a hotelului Mandarin putea fi
văzută abia de la un bloc distanţă.
— Vom închiria o maşină, spuse Catherine în timp ce plătea
tichetul de şedere bărbatului aflat în cabină. Cunosc câţiva băieţi
de la hotel.
— Parcăm noi sau dumneavoastră? Funcţionarul amabil spera
în prima variantă.
— Voi, răspunse Staples, scoţând câţiva dolari Hong Kong din
geantă. Să mergem, spuse ea, întorcându-se către Marie. Şi stai în
dreapta mea, în umbră, aproape de clădiri. Ce-ţi fac picioarele?
— Nu mă obliga să-ţi spun.
— Atunci nu spune. Nu avem timp să ne ocupăm acum de ele.
Mai rabdă încă puţin, fetiţo.
— Catherine, nu te mai purta ca C. Aubrey Smith în travesti.
— Ce mai e şi ăsta?
— Las-o baltă. Îmi plac filmele vechi. Să mergem.
Cele două femei o apucară în josul străzii către o intrare a
hotelului Mandarin. Marie şchiopăta. Urcară scările hotelului şi
intrară.
— E o toaletă pentru femei imediat pe dreapta, după şirul de
magazine, spuse Catherine.
— Am văzut semnul.
— Aşteaptă-mă acolo. Vin cât pot de repede, după ce pun totul
la punct.
— E vreo farmacie prin împrejurimi?
— N-aş vrea să hoinăreşti prin magazine. Multă lume ştie de
acum cum arăţi.
— Înţeleg asta, dar ai putea tu s-o faci în locul meu? Aş avea
nevoie de puţin ajutor.
— Perioada neagră a lunii, cumva?
— Nu, picioarele! Am nevoie de vaselină, nişte loţiune şi o
pereche de sandale. Ba nu, nu sandale. Papuci de cauciuc dacă se
poate şi apă oxigenată.
— O să fac ce pot, însă timpul e foarte preţios.
— Aşa a fost permanent de anul trecut încoace. Un instrument
de tortură. Se va termina oare vreodată, Catherine?
— Încerc tot ce-mi stă în putinţă pentru asta, Marie. Îmi eşti
prietenă şi în acelaşi timp compatrioată, draga mea. Iar eu sunt
acum cu capsa pusă de-a binelea. Şi apropo, câte femei ai întâlnit
pe holurile luxoase ale C.I.A.-ului sau în birourile Departamentului
de Stat denumit pompos Operaţiuni Consulare?

279
 Marie clipi, încercând să-şi aducă aminte.
— Nici una, de fapt.
— Atunci ducă-se în aia a mă-si!
— A fost totuşi una, la Paris…
— Întotdeauna e câte una, draga mea. Du-te la toaletă.
*
* *
— Să conduci un automobil este o pacoste aici, în Hong Kong,
spuse Lin, privind la ceasul de pe peretele biroului său din
cartierul general al MI6, Brigada Specială. Acesta arăta 6:34.
— Deci, trebuie să plecăm de la premisa că intenţionează s-o
ducă pe soţia lui Webb undeva departe, să o ascundă şi că nu vrea
să folosească taxiuri. Trebuie s-o interceptăm altfel. Există vreun
amănunt pe care nu l-am luat încă în considerare? Termenul ne-a
fost prelungit şi după ora opt. Urmărirea abia începe.
— Să-l aruncăm pe australian după gratii, sugeră cu fermitate
chinezul scund, bine îmbrăcat. Am mai suferit pierderi şi în Walled
City, însă cele provocate de el sunt un impediment public. Ştiu
unde locuieşte. Putem să-l ridicăm oricând.
— Sub ce acuzaţie?
— Obstrucţie.
— Şi la ce bun?
Ofiţerul ridică nervos din umeri.
— Satisfacerea mândriei şifonate, să spunem.
— Tocmai ţi-ai răspuns şi la propria întrebare. Mândria ta este
lipsită de importanţă. Mai bine ocupă-te de cele două femei.
— Aveţi dreptate, desigur.
— Fiecare garaj, fiecare agenţie de închiriat maşini de pe insulă
şi din Kowloon, toate au fost verificate de poliţie, nu?
— Da. Însă trebuie să vă atrag atenţia că această Catherine
Staples ar putea foarte uşor să apeleze la vreunul dintre prietenii
săi canadieni pentru a împrumuta o maşină pe care noi nu am mai
putea-o depista.
— Operăm cu ceea ce ştim, nu cu ceea ce nu ştim. Pe de altă
parte, din ceea ce ştiam dinainte şi ceea ce am aflat ulterior despre
demnitara Catherine Staples, din serviciul diplomatic cred că
acţionează pe cont propriu şi în mod sigur nu oficial. Nu va implica
pe nimeni altcineva, pentru moment.
— Cum puteţi fi sigur de asta?
Lin îşi privi subalternul; trebuia să-şi aleagă cuvintele cu grijă.
— Este doar o presupunere.

280
 — Presupunerile dumneavoastră au reputaţia de a fi exacte în
majoritatea cazurilor.
— O exagerare. Am un bun simţ mai dezvoltat.
Sună telefonul. Maiorul întinse iute mâna către aparat.
— Da?
— Secţia de poliţie patru, spuse monoton o voce bărbătească.
— Vă mulţumim pentru cooperare.
— Parcarea Ming’s a răspuns apelurilor noastre. Un Mitsubishi
înmatriculat AOR ocupă un spaţiu închiriat pe o lună. Numele
proprietarului este Staples. Catherine Staples, o cetăţeană
canadiană. Maşina a fost luată cu aproximativ treizeci şi cinci de
minute în urmă.
— Ne-aţi fost de mare ajutor, domnilor, spuse Lin. Vă
mulţumim.
Închise şi privi către subordonatul său.
— Avem acum trei elemente noi. Primul este acela că ancheta pe
care am declanşat-o a fost în mod cert răspândită. Al doilea este
faptul că cel puţin un garaj a înregistrat în scris închirierea, iar al
treilea, ştim ca doamna Staples îşi asigură regulat un loc de
parcare pe o perioadă de o lună.
— Este un început.
— Există trei mari agenţii de închiriat maşini şi probabil alte
zece neimportante pe lângă ele, nepunând la socoteală hotelurile,
de care ne-am ocupat separat. Acestea din urmă se pot
supraveghea cu o oarecare uşurinţă, însă garajele nu.
— De ce nu? întrebă subalternul. Sunt cel mult o sută. Cine e
fraierul care să-şi construiască un garaj aici în Hong Kong, când ar
putea foarte bine să-şi deschidă zeci de magazine – afaceri cu
adevărat profitabile? Oricum centralele telefonice ale poliţiei au un
număr de douăzeci până la treizeci de operatori. Ar putea să
verifice înregistrările făcute în toate aceste garaje.
— Nu e vorba decât de multe sau puţine sunt, prietene. Este
vorba de mentalitatea angajaţilor, căci slujbele nu le sunt deloc de
invidiat. Cei care ştiu să scrie şi să citească sunt fie prea comozi fie
nedoritori să se deranjeze, iar aceia care nu ştiu, fug de orice
asociere cu poliţia.
— Măcar un garaj din toate a răspuns apelului.
— Da, însă proprietarul acestuia era un cantonez adevărat. Nu
vei mai găsi unul ca el.
*
* *

281
 — Trebuie neapărat să-l anunţăm pe patron! se răsti tânărul
angajat să parcheze maşinile, într-o chineză ascuţită,
funcţionarului aflat în cabina specială din garajul de pe Ice House
Street.
— De ce?
— Ţi-am explicat! Chiar şi în scris…
— Faptul că te duci la şcoală şi scrii ceva mai bine decât mine
nu te face pe tine stăpân aici.
— Tu nu ştii să scrii deloc! Ai făcut pe tine de frică! M-ai chemat
pe mine atunci când tipul ţi-a spus că este o urgenţă ce ţine de
competenţa poliţiei. Voi analfabeţii întotdeauna fugiţi de poliţie.
Aceasta e maşina căutată – un Mitsubishi verde pe care l-am
parcat eu însumi pe palierul al doilea! Dacă nu suni la poliţie,
trebuie să-l anunţi cel puţin pe patron.
— Sunt şi lucruri care nu se învaţă la şcoală, băieţaş.
— Ne învaţă să nu fim împotriva poliţiei. Aduce ghinion.
— Bine, voi suna la poliţie – sau, mai bine, poţi să fii tu eroul
lor.
— În regulă!
— Însă abia după ce se întorc cele două dame şi după ce vei
schimba două vorbe cu cea care a condus.
— Şi mă rog, de ce?
— A crezut că-mi dă doi dolari, însă erau unşpe. Una din
bancnote era de zece dolari. Era foarte nervoasă, foarte tulburată.
Este înspăimântată. Nu s-a mai uitat cu atenţie la bani.
— Mi-ai spus adineauri că ai primit doar doi dolari!
— Iar acum îţi spun că am primit unsprezece. Aş fi oare cinstit
cu tine dacă nu aş pune la inimă interesele noastre ale
amândurora?
— În ce fel?
— Îi voi povesti acelei americance bogate şi speriate – tipa avea
accent american – că tu şi cu mine n-am anunţat poliţia de dragul
ei. Ne va răsplăti pentru aceasta. Va fi foarte, foarte generoasă cu
noi, deoarece îşi va da seama că nu va putea să-şi recupereze
maşina în caz contrar. Poţi să observi ceea ce fac dinăuntru’
garajului, de la un alt telefon. După ce plăteşte, voi trimite pe un
alt bărbat să-i caute maşina. Însă acesta va întâmpina mari
dificultăţi în a o găsi, căci îi voi da indicaţii greşite. Între timp, tu
vei chema poliţia. Aceasta va sosi, iar noi ne vom fi făcut sfânta
datorie, nescăpând ocazia de a petrece o noapte de vis, cum nu am
avut prea multe de când avem slujba asta mizerabilă.

282
 Tânărul se uită pieziş spre interlocutorul său, apoi dădu din
cap.
— Ai avut dreptate, spuse el. Nu ne învaţă astfel de lucruri la
şcoală. Şi presupun că n-am de ales.
— Aa, ba da, spuse funcţionarul, scoţând un cuţit lung de la
brâu. Poţi să spui nu şi am să-ţi tai limba aia spurcată şi lungă.
*
* *
Catherine se apropie de recepţia hotelului Mandarin,
nemulţumită că nu cunoştea pe nici unul dintre cei doi
funcţionari. Avea nevoie să-i facă un serviciu repede, iar în Hong
Kong aceasta înseamnă că trebuie să comunici cu o persoană
cunoscută. Apoi, spre uşurarea sa îl văzu pe şeful recepţiei, din
schimbul de noapte. Se afla în centrul holului, încercând să
calmeze o clientă nervoasă. Catherine se trase spre dreapta şi
aşteptă, sperând să întâlnească privirea lui Lee Teng. Îl cultivase
pe Teng trimiţându-i numeroşi canadieni atunci când părea
imposibil de a găsi o cameră liberă în tot oraşul. Fusese,
bineînţeles întotdeauna răsplătit cu generozitate.
— Da, aş putea să vă fiu de ajutor cu ceva doamnă…? întrebă
tânărul recepţioner chinez postându-se în faţa ei.
— Îl aştept pe domnul Teng, dacă nu vă deranjează.
— Domnul Teng este foarte ocupat în momentul de faţă
doamnă… E un moment foarte aglomerat pentru dânsul. Sunteţi
oaspetele hotelului, cumva…?
— Locuiesc în Hong Kong şi sunt o prietenă veche a domnului
Teng. Ori de câte ori am avut ocazia, recomand hotelul
dumneavoastră prietenilor mei.
— Daa…? Funcţionarul înţelesese că nu are de-a face cu un
turist oarecare. Se aplecă deasupra tejghelei şi-i spuse pe un ton
confidenţial:
— Lee Teng are un joss14 teribil astă seară. Femeia cu care
discută este invitată la marele bal la Casa Guvernamentală, însă
valizele cu haine i-au ajuns la Bangkok. Probabil dânsa crede că
domnul Teng are o pereche de aripi sub haină şi motoare cu
reacţie sub subţiori, nu-i aşa?
— O noţiune interesantă. Doamna abia a sosit?
— Da, doamnă… Şi-a adus multe bagaje cu dânsa. Până acum
n-a spus nimic despre valiză. Mai întâi a dat vina pe soţul ei iar

14
Joss – duh rău, ghinion, spirit nefavorabil.

283
acum pe domnul Lee Teng.
— Unde-i este bărbatul?
— La bar. Dânsul s-a oferit chiar să ia următorul avion spre
Bangkok. Însă bunătatea sa a făcut numai să o enerveze şi mai
mult pe doamna. I-a răspuns răspicat că nu-i va da voie să
părăsească barul şi nici să ajungă vreodată la Casa
Guvernamentală singur. Joss rău primprejur.. Poate aş putea eu
să va fiu de ajutor în timp ce domnul Teng încearcă să-i liniştească
pe toţi.
— Vreau să închiriez o maşină şi am nevoie de ea cât se poate
de repede.
— Aiya, spuse funcţionarul. Este şapte seara şi agenţiile de
închiriat maşini nu mai sunt deschise la ora asta.
— Sunt sigură că mai sunt şi excepţii.
— Poate v-ar conveni o maşină a hotelului, cu tot cu şofer?
— Numai dacă nu există altceva disponibil. Cum v-am spus, nu
sunt oaspete aici şi sincer vă spun nu sunt făcută din bani.
— „Oare cine dintre noi este”? întrebă funcţionarul enigmatic.
Parcă aşa spune şi Biblia creştinească undeva.
— Sună corect, aprobă Staples. Te rog, treci la telefon şi vezi ce
poţi face.
Tânărul scotoci sub tejghea şi scoase un dosar din plastic cu
toate agenţiile de închiriat maşini, merse câţiva paşi spre dreapta,
la un telefon, ridică receptorul şi începu să formeze un număr.
Catherine privi către Lee Teng; acesta o condusese între timp pe
doamna furioasă spre perete, într-o încercare evidentă de a o ţine
departe de ceilalţi oaspeţi, care se aflau în mijlocul holului în fotolii
salutându-şi prietenii şi comandând cocktail-uri. Vorbea rapid,
calm şi, pe Dumnezeu, îşi spuse Catherine, o obliga să-l asculte.
Oricâte de îndreptăţite i-ar fi fost reclamaţiile, medita Catherine,
femeia era ridicolă. Purta o capă din blană de chinchila, aici, în
Hong Kong, în cea mai dăunătoare climă de pe pământ pentru o
asemenea blană delicată. Nu că pe ea, demnitara Catherine
Staples din serviciul diplomatic, ar fi trebuit să-şi facă vreodată
asemenea probleme. Ar fi putut foarte bine, dacă ar fi renunţat la
carieră şi ar fi rămas cu Owen Staples. Ticălosul era acum
proprietarul a cel puţin patru bănci din Toronto. Nu fusese un om
chiar aşa rău. Şi unde mai pui că din cauza ei Owen nu se mai
recăsătorise niciodată. Dar nu e drept, Owen! Se întâlniseră
întâmplător cu trei ani în urmă, după o călătorie în Europa, în
timp ce lua parte la conferinţa organizată de britanici la Toronto.

284
Băuseră un pahar la Mayfair Club, în hotelul King Edward, care
semăna puţin cu hotelul Mandarin.
— Ei haide, Owen. Cu farmecul tău, cu banii tăi – iar farmecul
l-ai avut înaintea banilor – de ce nu? Există atâtea fete frumoase
care ar fi fericite să te aibă.
— Odată mi-a fost destul, Cathy. Tu m-ai învăţat asta.
— Nu ştiu, dar mă faci să mă simt – nu ştiu cum – într-un fel,
vinovată. Te-am părăsit Owen, dar nu pentru că nu mi-ai fost
drag.
— Drag?
— Ştii foarte bine ce vreau să spun.
— Da, cred că da.
Owen râsese atunci.
— M-ai părăsit din motive întemeiate, iar eu nu ţi-am purtat
pentru asta nici un fel de pică. Dacă ai mai fi stat cinci minute în
plus cred că eu aş fi fost acela care să te dea afară. Plătisem eu
chiria pentru luna aceea.
— Ticălosule!
— Deloc, nici unul dintre noi nu e ticălos. Tu îţi ai ambiţiile tale,
iar eu le am pe ale mele. Iar ele pur şi simplu nu erau compatibile.
— Dar asta nu explică de ce nu te-ai recăsătorit niciodată.
— Doar ţi-am spus. Tu m-ai învăţat, draga mea.
— Ce te-am învăţat? Că toate ambiţiile sunt incompatibile?
— În ceea ce ne-a privit pe noi doi au fost într-adevăr
incompatibile. Vezi tu, am aflat că nu pot să fiu niciodată interesat
în mod constant de cineva care nu are ceea ce presupun că tu ai
numi o dorinţa pătimaşă sau o ambiţie covârşitoare. Dar pe de altă
parte, n-aş putea trăi zi de zi cu o astfel de femeie. Iar acelea care
nu aveau nici o ambiţie lăsau ceva neîmplinit în relaţia noastră.
Nici nu putea fi vorba de ceva definitiv.
— Dar nu te-ai gândit niciodată la o familie? La copii?
— Am deja doi copii, spusese Owen liniştit. La care ţin foarte
mult. Îi iubesc enorm iar mamele lor, teribil de ambiţioase, au fost
extrem de înţelegătoare. Chiar şi bărbaţii lor actuali au fost
înţelegători. Cât au fost în creştere mi-am văzut copiii în mod
constant. Aşa că într-un fel am trei familii. Destul de civilizat,
chiar dacă puţin derutant pentru alţii.
— Tu? Modelul comunităţii, bancherul bancherilor! Bărbatul
atât de pudic despre care s-a spus că nu putea face baie decât
îmbrăcat în cămaşă de noapte! Un stâlp al bisericii!
— Am încetat să fiu toate astea în momentul în care m-ai

285
părăsit. Oricum, era un mod de existenţă artificial. Sunt lucruri
care se-nvaţă exersând.
— Owen, nu mi-ai spus niciodată.
— Nu m-ai întrebat niciodată, Cathy. Tu ai avut ambiţiile tale
iar eu pe ale mele. Dar îţi voi spune ce anume într-adevăr regret,
dacă vrei să auzi.
— Vreau.
— Îmi pare sincer rău că n-am avut niciodată un copil
împreună. Judecând după cei doi pe care-i am acum, el sau ea ar
fi fost minunat.
— Ticălosule, mă faci să plâng.
— Te rog, n-ai de ce. Să fim cinstiţi, nici unul dintre noi nu are
nimic de regretat.
Reveria Catherinei fu brusc întreruptă. Recepţionerul închise
telefonul proptindu-şi mâinile triumfător de tejghea.
— Aveţi noroc, doamnă…! strigă el. Funcţionarul de la agenţia
Apex de pe Bonham Strand East se află încă acolo şi are maşini
disponibile, dar nu are pe nimeni care să aducă una aici.
— O să iau un taxi. Scrie-mi adresa.
Staples se uită împrejur după farmacia hotelului. Erau prea
mulţi oameni în hol, prea multă învălmăşeală.
— De unde aş putea să cumpăr nişte loţiune de piele, sau
vaselină şi nişte sandale sau papuci? întrebă ea, întorcându-se
către recepţioner.
— În hol, în partea dreaptă, e un chioşc de ziare, veţi putea găsi
acolo o parte din articolele de care aveţi nevoie. Dar, v-aş ruga să-
mi daţi acum banii pentru maşină întrucât aveţi nevoie de o
chitanţă pentru agenţie. Este vorba de o mie de dolari, monedă
Hong Kong. Dacă rămâne ceva, vă va fi înapoiat, dacă nu, veţi mai
da dumneavoastră.
— Nu am acum atâţia bani la mine. Vă dau o carte de credit.
— Cu atât mai bine.
Catherine îşi deschise geanta şi scoase o carte de credit dintr-un
buzunar.
— Mă întorc imediat, spuse ea punând cartela pe tejghea şi
îndreptându-se către holul din dreapta. Fără un motiv anume
aruncă o privire scurtă către Lee Teng şi interlocutoarea lui
agitată. Spre amuzamentul său, văzu cum femeia împopoţonată cu
blana caraghioasă dădea din cap în semn de mulţumire, în timp ce
Teng îi indica cu un gest larg magazinele scumpe peste măsură la
care se ajungea urcând o scară din centrul holului. Lee Teng era

286
un diplomat desăvârşit. Fără explicaţii în plus, îi propusese
oaspetelui său surmenat o alternativă care putea servi deopotrivă
intereselor şi nervilor ei şi în acelaşi timp face o gaură în bugetul
soţului neatent. Acesta era Hong Kong-ul, locul unde puteai obţine
tot ce-i mai bun şi mai strălucitor şi, dacă plăteai destul de bine,
totul putea fi gata la timp pentru balul de deseară. Staples îşi
continuă drumul.
— Catherine! Numele fu atât de atât de ascuţit rostit încât
Staples îngheţă pe moment. Vă rog, doamnă Catherine!
Staples se întoarse rigid. Era Lee Teng, care reuşise să-şi
potolească oaspetele nemulţumit.
— Ce este? întrebă ea, neliniştită, în timp ce Teng se apropia de
ea cu îngrijorarea aşternută pe chip şi sudoarea prelingându-i-se
pe craniul pleşuv.
— Te-am zărit adineauri, însă am avut o problemă de rezolvat.
— Ştiu.
— Şi tu ai una, Catherine.
— Ce vrei să spui?
Teng privi rapid înspre recepţie – în mod destul de ciudat, nu la
tânărul care o ajutase, ci la celălalt recepţioner, de la capătul opus
al tejghelei. Omul era singur, fără clienţi şi privea către colegul
său.
— Al naibii ghinion! exclamă Teng în şoaptă.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Staples.
— Vino cu mine, spuse Teng şi o împinsele Katherine într-o
parte, cât mai departe de privirea funcţionarului de la recepţie.
Căută în buzunar şi scoase o jumătate de pagină de hârtie
perforată de calculator.
— Patru exemplare au sosit de la biroul directorului. Am reuşit
să adun trei, însă a patra se află sub tejgheaua de la recepţie.
Urgent. Control guvernamental. O femeie, cetăţean canadian, pe
nume Catherine Staples va încerca să închirieze un automobil pentru
uz personal. Date personale: cincizeci şi şapte de ani, păr încărunţit,
înălţime medie, talie subţire. Temporizaţi şi contactaţi secţia de
poliţie numărul patru.
Lin Wenzu trăsese o concluzie bazată pe o observaţie, îşi spuse
Catherine, plus faptul că ştia că oricine ar fi fost dispus să
conducă o maşină în Hong Kong era ori nebun, ori avea un motiv
foarte puternic pentru a proceda astfel. Maiorul se mişca repede şi
eficient.
— Recepţionerul mai tânăr tocmai mi-a făcut rost de o maşină

287
în Boham Strand East. În mod evident nu a apucat să citească
anunţul.
— A reuşit să-ţi închirieze o maşină la ora asta?
— Completează formele de plată chiar acum. Crezi că va apuca
să vadă asta?
— Nu de el mă tem. E în perioada de ucenicie şi pot să-i spun
orice, o va lua ca atare. Cu celălalt însă, e altceva; vrea cu tot
dinadinsul să-mi ia locul. Aşteaptă aici puţin. Nu te arăta la faţă.
Teng se îndreptă spre recepţie în timp ce funcţionarul privea
neliniştit împrejur, cu cartea de credit într-o mână. Lee Teng luă
fără nici o vorbă formularele de plată şi le puse în buzunar.
— Nu mai este nevoie, spuse el. Clienta noastră s-a răzgândit
între timp, a întâlnit în hol un prieten care o va duce cu maşina
lui.
— Da? Atunci ar trebui să-i spun colegului să nu se mai
deranjeze. Nu ştiam cum să procedez şi el s-a oferit să…
Teng îi tăie vorba cu un semn discret şi se apropie de cel de-al
doilea funcţionar, aflat la celălalt capăt al recepţiei, lângă telefon.
— Poţi să-mi dai cartea de credit şi să renunţi la telefon. M-am
săturat de doamne supărate astă seară! Asta şi-a găsit alt mijloc
de transport.
— Desigur, domnule Teng, spuse servil cel de-al doilea
recepţioner. Îi întinse cartea de credit, scuzându-se rapid faţă de
operatorul de la centrala telefonică, apoi puse receptorul la loc în
furcă.
— O noapte grea.
Teng ridică din umeri şi se întoarse spre holul aglomerat. Se
apropie de Catherine, scoţându-şi portofelul.
— Dacă duci lipsă de bani, te ajut eu. Nu mai folosi cărţi de
credit.
— Nu duc lipsă de bani nici acasă nici la bancă, însă nu port
niciodată mulţi cu mine. Este una din regulile mele nescrise.
— Şi una dintre cele mai bune, spuse Teng dând aprobator din
cap.
Staples luă bancnotele din mâna lui Teng apoi îl privi pe chinez.
— Doreşti o explicaţie? întrebă ea.
— Nu e necesară, Catherine. Orice ar spune poliţia, ştiu foarte
bine că eşti o persoană cinstită, iar dacă nu eşti şi vei fugi şi nu-mi
mai văd banii înapoi, am încă destui, slavă Domnului şi asta tot
datorită ţie.
— Nu voi fugi nicăieri, Teng, te asigur.

288
 — Dar nici nu vei merge ca un om normal. Unul dintre şoferi
îmi e îndatorat şi tocmai se află în garajul hotelului. Te va duce să-
ţi iei maşina din Bonham Strand. Vino cu mine, te conduc.
— Mai am pe cineva cu mine; vreau să o scot din Hong Kong. E
la toaletă.
— Aştept în hol. Dar grăbiţi-vă!
*
* *
— Uneori am impresia că timpul trece mai repede atunci când
eşti copleşit de probleme, spuse cel de-al doilea funcţionar, ceva
mai în vârstă, colegului său ucenic, în timp ce lua jumătatea de
pagină scoasă la imprimantă de dedesubtul tejghelei şi o băgă pe
furiş în buzunar.
— Dacă e aşa, atunci domnul Teng ar putea avea foarte bine
impresia că nu a pierdut decât cincisprezece minute pentru a-şi
rezolva problemele, iar noi ne aflăm aici de două ore. E foarte
priceput, nu-i aşa?
— Lipsa părului îl ajută. Oamenii îl cred foarte înţelept chiar şi
atunci când cuvintele lui nu dovedesc acest lucru.
— Totuşi, se pricepe la oameni. Aş vrea foarte mult să-i semăn
într-o zi.
— Mai taie-ţi din păr atunci, spuse cel de-al doilea funcţionar.
Între timp, de vreme ce nu ne deranjează nimeni, ar cam trebui să
mă duc la toaletă. Apropo, în cazul în care am să am vreodată
nevoie de serviciile unei agenţii de închiriat maşini care să fie
deschisă la ora asta, aş putea apela la Apex de pe Bonham Strand
East, nu-i aşa?
— A, da…
— Ai fost foarte stăruitor cu doamna aceea.
— Pur şi simplu am verificat lista. Apex era printre ultimele.
— Meriţi toate laudele pentru asta! Nu oricine ar fi avut
răbdarea ta.
— Eşti prea amabil cu un ucenic amărât ca mine.
— Îţi vreau numai binele, asta-i tot, răspunse recepţionerul mai
vârstnic. Să-ţi aduci aminte de asta întotdeauna.
Părăsi recepţia. Trecu precaut de palmieri, până când îl zări pe
Lee Teng. Recepţionerul-şef stătea la capătul holului din dreapta,
în aşteptarea femeii. Funcţionarul se întoarse rapid şi urcă scările
îndreptându-se spre şirul de magazine de deasupra. Intră grăbit în
primul boutique aflat la capătul treptelor.
— Interes de serviciu, îi spuse el vânzătoarei plictisite, apucând

289
telefonul de pe un perete, aflat în spatele unei tejghele de sticla în
care erau expuse pietre preţioase strălucitoare. Formă un număr.
— Secţia de poliţie patru.
— În legătură cu instrucţiunile dumneavoastră privitoare la
femeia de origine canadiană, o anume doamnă Staples…
— Aveţi informaţii?
— Da, cel puţin aşa cred, însă nu pot să vi le dau la telefon…
— Cum adică? Este o urgenţă, o problemă guvernamentală!
— Vă rog să mă înţelegeţi domnule ofiţer, sunt numai un
angajat neimportant şi este foarte posibil ca recepţionerul-şef să
nu fi fost pus la curent cu directiva dumneavoastră. Este un om
foarte ocupat.
— Nu înţeleg care este legătura.
— Păi, domnule ofiţer, între femeia pe care am auzit-o
întâmplător întrebând de recepţionerul-şef şi descrierea făcută în
hârtia dumneavoastră este o asemănare izbitoare. Însă ar fi foarte
neplăcut pentru mine dacă s-ar afla că eu am fost acela care v-a
anunţat.
— Veţi fi protejat. Puteţi rămâne anonim. Despre ce informaţie
este vorba?
— Ei bine, am auzit întâmplător…
Eschivându-se cu şiretenie, funcţionarul făcu tot ce-i stătea în
putinţă pentru binele propriu şi, în consecinţă, pentru răul
superiorului său, Lee Teng.
Declaraţiile sale finale fură însă concise şi fără ocolişuri.
— Este vorba de Apex Car Rental Agency din Bonham Strand
East. Vă sugerez să vă grăbiţi, deoarece femeia se află pe drum în
momentul de faţă.
*
* *
Traficul de seară devenise mai puţin intens decât cel de la orele
de vârf, însă şi acum, înaintarea era o problemă. Acesta era
motivul pentru care Catherine şi Marie schimbau priviri neliniştite
pe bancheta din spate a limuzinei puse la dispoziţie de serviciul
hotelului Mandarin; şoferul, în loc să accelereze pe spaţiul liber
aflat în faţa sa, întoarse la un moment dat uriaşul automobil pe o
porţiune goală din Bonham Strand East. Nu se zărea nici o firmă a
vreunei agenţii de închiriat maşini pe nici o parte a străzii.
— De ce ne am oprit aici? întrebă Staples tăios.
— Instrucţiunile domnului Teng, doamnă… răspunse şoferul
întorcându-se. Voi încuia maşina şi voi declanşa alarma. Nimeni

290
nu vă va deranja, toate clanţele au şi sisteme de avertizare
luminoasă.
— E foarte bine, însă aş vrea să ştiu de ce nu ne duci până la
maşină.
— Voi aduce maşina aici, doamnă…
— Poftim?
— Instrucţiunile domnului Teng. Au fost foarte ferme. Dânsul va
telefona la garajul Apex pentru a face aranjamentele. Acesta se află
pe strada vecină, doamnă… Mă întorc imediat.
Şoferul îşi scoase cascheta şi haina, le puse pe amândouă pe
scaun, apoi declanşă alarma şi ieşi din maşină.
— Ce înseamnă toate acestea? întrebă Marie, punându-şi
piciorul drept deasupra genunchiului stâng şi ţinând lipită de
talpă o bucată de hârtie pe care o luase de la toaletă. Ai încredere
în acest Teng?
— Da, răspunse Catherine, puţin nedumerită. Dar nu înţeleg. A
fost, în mod evident, extrem de prudent – dar asta înseamnă pe de
altă parte riscuri imense pentru el şi nu ştiu de ce. Aşa cum ţi-am
spus şi la hotel, circulara conţinea expresia „control
guvernamental”. Aceste două cuvinte nu sunt tocmai de neluat în
seamă aici, în Hong Kong. Ce urmăreşte oare? Şi de ce?
— Evident, nu-ţi pot răspunde la întrebare, răspunse Marie. Dar
am remarcat ceva.
— Ce anume?
— Am văzut cum s-a uitat la tine. Nu sunt sigură că şi tu ai
văzut.
— Ce?
— Aş putea spune că te place foarte mult.
— Mă… place foarte mult?
— Un fel de a spune. Sunt şi altele mai directe. Staples se
întoarse şi privi pe fereastră.
— Of, Dumnezeule, şopti ea.
— Care-i problema?
— Cu puţin timp în urmă, la hotel şi pentru motive greu de
analizat – totul a început de la femeia aceea cu capa de chinchila –
mi-am adus aminte de Owen.
— Cine-i Owen?
— Fostul meu soţ.
— Owen Staples? Bancherul Owen Staples?
— E numele meu – şi da, el a fost acela.
— Nu mi-ai spus niciodată că aţi fost căsătoriţi.

291
 — Nu m-ai întrebat niciodată, draga mea.
— Nu are sens ce spui, Catherine.
— Presupun că nu, aprobă Staples, scuturând din cap. Dar mi-
am adus aminte o dată când Owen şi cu mine ne-am întâlnit, cu
câţiva ani în urmă, la Toronto. Am băut un pahar la Mayfair Club
şi am aflat despre el lucruri cărora niciodată nu le-aş fi dat crezare
înainte. M-am bucurat pentru el, în ciuda faptului că ticălosul
aproape m-a făcut să plâng.
— Catherine, pentru numele lui Dumnezeu, ce are asta de-a
face cu ce se întâmplă acum, aici?
— Are de a tace cu Teng. M-a invitat să bem ceva împreună într-
o seară, nu la hotelul Mandarin, fireşte, ci la o cafenea de pe malul
mării din Kowloon. Mi-a spus atunci că n-ar fi fost prea bun
pentru mine dacă aş fi fost văzută împreună cu el aici, pe insulă.
— Şi de ce nu?
— Nu ştiu şi basta. Vezi tu, încerca să mă protejeze atunci la fel
cum o face şi acum. Şi s-ar putea să-l fi înţeles greşit. Am
presupus că pur şi simplu alerga după o sursă de venit în plus,
dar e posibil să mă fi înşelat teribil.
— Cum aşa?
— Mi-a spus un lucru ciudat în noaptea aceea. Mi-a spus că ar
dori ca lucrurile să fi fost altfel, iar deosebirile dintre oameni să nu
fie atât de evidente şi nici atât de supărătoare pentru alţii. Desigur,
i-am acceptat banalităţile mai degrabă ca o încercare stângace la…
diplomaţie, după cum ar fi spus fostul meu bărbat. Probabil însă
că a vrut să spună altceva.
Marie râse încet, privind-o drept în ochi.
— Dragă, dragă, Catherine. Bărbatul ăsta e îndrăgostit de tine.
— Ferească Dumnezeu, n-am nevoie de aşa ceva acum!
*
* *
Lin Wenzu stătea pe bancheta din faţă a vehiculului numărul
doi al MI6, cu privirea fixată răbdător pe intrarea agenţiei Apex din
Bonham Strand East. Totul era în ordine; amândouă femeile se vor
afla sub paza sa în câteva minute. Unul din oamenii săi fusese
trimis înăuntru şi discutase cu dispecerul. Agentul MI6 se
identificase, după care ceruse lista cu toate închirierile făcute în
seara aceea. Dispecerul, avea, într-adevăr, o rezervare pentru o
oarecare doamnă Catherine Staples însă aceasta fusese anulată,
iar maşina respectivă trecută pe numele unei alte persoane, al
unui şofer de la hotel. Şi de vreme ce doamna Catherine Staples

292
nu se mai afla în situaţia de a închiria maşina, dispecerul nu
văzuse nici un motiv să mai anunţe poliţia. Ce le-ar fi putut
spune? Iar pe de alta parte, nimeni altcineva nu putea ridica
maşina deoarece aceasta era rezervată pentru hotelul Mandarin.
Totul era în regulă, reflect Lin. Victoria Peak va răsufla uşurată
când va afla noutăţile sale. Maiorul ştia exact cuvintele pe care le
va folosi: „Femeile sunt puse sub pază sigură – FEMEIA se află sub
pază sigură”.
Pe partea opusă a străzii, un bărbat în cămaşă intra pe uşa
agenţiei. Lui Lin îi păru şovăielnic şi avea ceva neobişnuit. Un taxi
îşi făcu dintr-o dată apariţia în faţa sa. Maiorul se repezi la
mânerul portierei. Bărbatul şovăielnic fu dat uitării.
— Alertă băieţii, spuse Lin în microfonul ataşat radioului aflat la
bordul maşinii. Trebuie să acţionăm repede şi, pe cât se poate,
discret. Nu se va mai repeta ce s-a întâmplat pe Arbuthnot Road.
Nu folosiţi nici un fel de arme şi fiţi gata. Dar nu aveau pentru ce
să fie gata; taxiul se îndepărtă fără a lăsa pe nimeni în urmă.
— Vehiculul numărul trei! spuse maiorul scurt. Notează
numărul maşinii şi sună firma de taxiuri! Să la legătura cu mine
prin radio. Aflaţi exact ce căuta taxiul aici! Şi mai bine, urmăriţi-l
şi faceţi cum v-am spus. Ar putea fi cele două femei.
— Cred că am văzut doar un bărbat în spate, domnule, spuse
şoferul.
— S-ar fi putut ascunde dedesubt. Ochi blestemaţi! Un bărbat,
ai zis?
— Da, domnule.
— Miros ceva putred prin preajmă.
— Ce anume vă nelinişteşte domnule maior?
— Dacă aş şti, duhoarea nu m-ar mai deranja într-atât.
Aşteptarea continuă şi uriaşul Lin Wenzu începu să transpire.
Soarele asfinţitului arunca deopotrivă o lumină orbitoare portocalie
prin parbriz şi umbre întunecate de-a lungul străzii Bonham
Strand East.
— E prea mult, îşi şopti maiorul.
Paraziţii erupseră brusc prin difuzorul radioului.
— Avem raportul companiei de taxiuri, domnule maior, se auzi o
voce.
— Spune!
— Taxiul respectiv încerca să găsească o firmă de importuri din
Bonham Strand East, însă şoferul i-a spus clientului său că
adresa trebuie să fie pe Bonham Strand West. Se pare că

293
pasagerul este foarte nervos. În urmă cu câteva minute s-a dat jos
din maşină şi i-a aruncat banii taximetristului în parbriz.
— Abandonează-l şi întoarce-te aici, îi ordonă Lin privind spre
uşile deschise ale garajului agenţiei Apex, pe partea opusă a străzii
îşi făcu apariţia o maşină condusă de bărbatul în cămaşă, apoi o
luă la stânga.
Broboane de sudoare se prelingeau acum pe faţa maiorului.
Ceva nu era în regulă; i se impusese o altă ordine. Ce era?
— Bărbatul acela! ţipă Lin şoferului surprins.
— Poftim?
— Cu o cămaşă albă şifonată, în schimb cu pantaloni puşi la
dungă impecabil. Este o uniformă! Un şofer! Întoarce! Urmăreşte-l!
Şoferul, cu mâna pe claxon, tăie fluxul traficului şi întoarse în
loc, în timp ce maiorul transmitea instrucţiuni celor din spate,
ordonând ca o maşină să rămână la agenţia Apex, iar celelalte să-l
urmeze.
— Aiya! ţipă şoferul lui Lin, călcând cu putere frâna şi oprind
maşina cu scrâşnituri din roţi, în timp ce o limuzină uriaşă, maro
se ivea dintr-o stradă laterală şi-i bloca drumul. Maşinile se
ciocniră puţin, cea guvernamentală atingându-i uşor limuzinei
portiera din spate stânga.
— Feng zi! exclamă şoferul limuzinei, numindu-l pe şoferul lui
Lin câine turbat, în timp ce sărea din maşina sa gigantică să vadă
dacă îi fusese adusă vreo stricăciune.
— Lai! Lai! zbieră şoferul maiorului, sărind afară la rându-i
pregătit pentru confruntare.
— Potoleşte-te! urlă Wenzu. Scoate-l de-aici, pentru numele lui
Dumnezeu!
— Dar nu vrea să se mişte, domnule.
— Spune-i că trebuie s-o facă! Arată-i legitimaţia!
Traficul se opri; claxoanele trâmbiţau, oamenii din automobile şi
de pe trotuare strigau nervoşi. Maiorul închise ochii şi îşi scutură
capul iritat. Trebuia să coboare din maşină, la fel cum o făcuse şi
cel din limuzină – un chinez între două vârste, cu un cap pleşuv.
— Am impresia că avem o problemă, spuse Lee Teng.
— Te cunosc! strigă Lin. Hotelul Mandarin.
— Mulţi din cei care au gustul de a frecventa elegantul nostru
hotel mă cunosc, domnule. Mi-e teamă însă că nu pot să vă fac
acelaşi compliment. Aţi fost cumva oaspetele nostru?
— Ce cauţi aici?
— Un comision confidenţial pentru un anumit domn, client al

294
hotelului Mandarin şi nu intenţionez să vă spun mai mult.
— La dracu! A fost răspândită o circulară guvernamentală, în
legătură cu o canadiană pe nume Staples! Unul dintre oamenii
voştri ne-a sunat!
— N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbiţi. De o oră
încoace încerc să rezolv o problemă a unui oaspete care este
aşteptat la balul din seara aceasta. Vă spun cu plăcere numele ei,
dacă aveţi autoritate necesară.
— Am această autoritate, ţi-o repet! De ce te-ai băgat în faţa
noastră?
— Cred că şoferul dumneavoastră a fost cel care a trecut pe
lumina roşie a semaforului.
— Nu-i adevărat! ţipă şoferul lui Lin.
— Atunci este o problemă a organelor poliţieneşti, concluziona
Lee Teng. Putem să ne luăm rămas bun?
— Nu încă, răspunse maiorul, apropiindu-se de recepţionerul-
şef al hotelului Mandarin. Repet din nou. O circulară
guvernamentală a fost trimisă şi hotelului vostru. Spunea clar că o
femeie pe nume Staples va încerca să închirieze o maşină iar
personalul hotelului era rugat să raporteze secţiei de poliţie
numărul patru.
— Şi eu vă repet din nou, domnule. Nu am fost la birou de mai
bine de o oră şi nici n-am văzut o asemenea circulară. În orice,
caz, chiar dacă nu mi-aţi arătat până acum actele dumneavoastră
oficiale, vă pot spune că toate închirierile de maşini trebuie făcute
prin asistentul meu şef, un om pe care, sincer vă spun, l-am găsit
nesatisfăcător din multe puncte de vedere.
— Atunci de ce vă aflaţi tocmai aici?
— Câţi oaspeţi ai hotelului Mandarin au afaceri târzii aici, în
Bonham Strand East, domnule? Acceptaţi coincidenţa.
— Ochii vă zâmbesc, Zhongguo ren.
*
* *
— Fără să râdă însă, domnule dragă. Eu plec. Stricăciunea
maşinii este minoră.
— Nu-mi pasă nici dacă tu şi oamenii tăi va trebui să staţi acolo
toată noaptea, spuse ambasadorul Havilland. E singura şansă pe
care o avem. Din câte mi-ai spus, Staples are să înapoieze maşina
închiriată şi să şi-o recupereze pe a ei. Fir-ar al dracului, e şi o
conferinţă strategică canadiano-americană la patru, mâine după-
amiază. Trebuie să se întoarcă! Faceţi tot ce vă stă în putinţă!

295
Numai aduceţi-mi-o!
— Se va plânge că a fost molestată. Încălcăm legile diplomaţiei
internaţionale.
— Încălcaţi-le! Numai aduceţi-o aici, în covorul Cleopatrei, dacă
trebuie! N-am timp de pierdut – nici un minut!
*
* *
Ţinută ferm de către doi agenţi, Catherine Staples intră într-o
încăpere a reşedinţei din Victoria Peak. Lin Wenzu deschisese uşa;
acum o închisese, iar Staples se trezi faţă în faţă cu ambasadorul
Raymond Havilland şi Subsecretarul de Stat Edward McAllister.
Era 11:35 dimineaţa şi soarele pătrundea în cameră prin fereastra
largă ce dădea înspre grădină.
— Ai mers prea departe, Havilland, spuse Catherine, vocea sa
răguşită păstrându-şi răceala şi fermitatea…
— N-am mers îndeajuns de departe în ceea ce vă priveşte,
doamnă Staples. Aţi compromis eficient un membru al legaţiei
americane şi v-aţi ocupat cu escrocherii în defavoarea guvernului
pe care-l reprezint.
— Nu poţi dovedi deoarece nu există nici o mărturie, nici o
fotografie…
— Nici nu trebuie să dovedesc ceva. Aseară la ora şapte fix
tânărul a fost aici şi ne-a povestit totul. Un capitol destul de
sordid, nu-i aşa?
— Prostul! El n-are nici o vină, dar voi aveţi! Şi de vreme ce ai
adus în discuţie cuvântul „sordid”, nu există nimic din ceea ce a
făcut el care ar putea egala obscenitatea acţiunilor voastre.
Fără pauză, Catherine se întoarse către Subsecretarul de Stat.
— Presupun că acesta e mincinosul de McAllister.
— Sunteţi nepoliticoasă, spuse Subsecretarul.
— Iar dumneata eşti un lacheu fără principii care face treaba
murdară a altuia. Am auzit tot şi e dezgustător! Însă fiecare fir a
fost împletit – Staples îşi întoarse brusc capul către Havilland – de
către un expert. Cine v-a dat dreptul să faceţi aceasta? Ştiţi oare ce
aţi făcut din cei doi oameni care se găsesc amândoi, acum, aici?
Ştiţi ce le-aţi cerut să facă?
— Ştim, răspunse ambasadorul simplu. Ştiu.
— Şi ea ştie, în ciuda faptului că n-am avut inima să-i aduc
confirmarea finală. Dumneata. McAllister! Când am aflat că te
găseşti aici n-am mai fost sigură că va fi în stare să facă faţă la tot
ce va afla. Nu în acel moment. Însă acum intenţionez să-i spun

296
totul. Despre voi şi despre minciunile voastre! Soţia unui taipan
asasinată în Macao – ah, toate se leagă atât de bine, ce scuză mai
bună pentru a lua viaţa altei soţii, a unui alt bărbat. Minciuni! Am
şi eu sursele mele; aceasta nu s-a întâmplat niciodată! Şi acum,
ascultaţi-mă cu atenţie. O aduc la consulat sub protecţia deplină a
guvernului meu. Şi dacă aş fi în locul dumitale, Havilland, m-aş
mai gândi la învinuirile născocite pe care vreţi să le aruncaţi în
spinarea ei. Dumneata şi oamenii dumitale blestemaţi aţi minţit şi
aţi manipulat o cetăţeană canadiană punându-i viaţa în pericol.
Aroganţa voastră este pur şi simplu dincolo de orice imaginaţie!
Dar vă asigur că am să-i pun capăt. Indiferent dacă guvernului
meu îi va plăcea sau nu, am de gând să vă dau în vileag pe toţi! Nu
sunteţi cu nimic mai buni decât barbarii care lucrează în KGB. Ei
bine, forţa implacabilă a operaţiunilor secrete americane va fi
nevoită să dea înapoi! Mi-e scârbă de voi, lumii întregi îi este
scârbă de voi!
— Dragă doamnă! strigă ambasadorul ieşindu-şi din fire. Poţi să
ameninţi cât doreşti, dar mai întâi mă vei asculta! Iar dacă, după
ce ai ascultat ce am spus, mai eşti dispusă să declari război, n-ai
decât! Cum spune cântecul, zilele mele se împuţinează, dar nu şi
ale altor milioane de oameni! Aş face orice pentru a prelungi vieţile
lor. Dacă s-ar putea, bineînţeles, să nu fii de acord cu mine, aşa că
declară-ţi războiul, dragă doamnă! Şi, pe Dumnezeu, sper că ai o
conştiinţă destul de tare!

297
 CAPITOLUL 19
Aplecându-se în scaun, Bourne smulse încărcătorul pistolului
din locaşul său, apoi verifică ţeava armei la lumina veiozei de
deasupra sa. Era un exerciţiu pe care îl repeta la nesfârşit, fără un
scop anume; ţeava nu avea nici urmă de pulbere. Pe parcursul
ultimelor patru ore, curăţase pistolul lui d’Anjou de trei ori la rând,
demontându-l de tot atâtea ori şi de fiecare dată ungându-i fiecare
parte a mecanismului lui până când metalul întunecat începu să
lucească. Această îndeletnicire făcuse timpul să treacă. Studiase
întreg arsenalul de arme şi explozive al lui d’Anjou, însă din
pricină că cea mai mare parte a echipamentului se găsea ambalat
în cutii sigilate şi asigurate, le lăsase pe acestea din urmă neatinse
şi se concentrase asupra pistolului. Nu avea prea mult spaţiu în
apartamentul francezului de pe Rua das Lorchas, care dădea
înspre interiorul portului Macao. Se înţeleseseră ca el să nu iasă
din casă în timpul zilei, înăuntru era la fel de bine păzit şi de în
siguranţă ca oriunde altundeva în Macao. D’Anjou, care îşi
schimba reşedinţa după cum i se năzărea, închiriase apartamentul
de pe malul mării cu mai puţin de două săptămâni în urmă,
servindu-se de un nume fals şi de un avocat pe care nu-l întâlnise
niciodată. Acesta, contra plată, angajase un „rentor” pentru a
semna contractul de închiriere şi i-l trimise apoi printr-un om de
legătură clientului său necunoscut, folosind vestiarul
aglomeratului Floating Casino. Acestea erau căile lui Philippe
d’Anjou, fostul Ecou al organizaţiei Meduza.
Jason montă la loc arma, apoi puse cartuşele în cutia
încărcătorului şi îl introduse prin partea de jos a patului cu o
pocnitură. Apoi se sculă de pe scaun şi se îndreptă către fereastră
cu pistolul în mână. Dincolo de întinderea de apă se afla Republica
Populară Chineză – atât de accesibilă pentru oricine ştia să
speculeze nevoile şi lăcomia omeneasca.
Nimic nou sub soare, în privinţa graniţelor, încă din timpul
faraonilor. Ele erau stabilite pentru a fi trecute – într-un fel sau
altul.
Privi la ceas. Era aproape cinci; soarele după amiezii cobora
încet. D’Anjou îi telefonase din Hong Kong la prânz. Francezul se
dusese la hotelul Peninsula cu cheile de la camera sa, îşi

298
împachetase lucrurile fără să renunţe la cameră şi urma să ia
hidrobuzul de ora unu înapoi spre Macao. Oare unde era?
Călătoria nu dura mai mult de o oră, iar drumul până la Rua das
Lorchas se făcea în mod obişnuit cu taxiul în mai puţin de zece
minute. Dar ce-i drept, mişcările Ecoului erau întotdeauna greu de
anticipat.
Fragmente din întâmplări petrecute în vremea când făcea parte
din Meduza îi reveniră în minte, determinate de prezenţa lui
d’Anjou. Deşi dureroase şi înspăimântătoare, aceste impresii îi
aduceau o oarecare linişte, din nou mulţumită Francezului.
D’Anjou nu era numai un mincinos desăvârşit atunci când trebuia
şi un oportunist de prim rang, ci şi un om extrem de inventiv. Mai
presus de toate, Francezul era un adept al pragmatismului. O
dovedise în Paris şi acele amintiri îi erau acum clare în minte.
Dacă întârzia, o făcea dintr-un motiv bine întemeiat. Dacă nu
apărea, însemna că era mort. Iar această ultimă ipoteză era de
neconceput pentru Bourne. D’Anjou se afla în postura de-a face un
lucru pe care Jason dorea din toată inima să îl poată face el însuşi,
dar nu îndrăznea să rişte viaţa soţiei sale pentru asta. Era destul
de riscant faptul că asasinul impostor îl ademenise până în Macao,
însă câtă vreme se ţinea departe de hotelul Lisabona, avea
încredere deplină în instinctele sale. Se va ascunde în continuare
de cei care se aflau pe urmele sale – sau ale cuiva care i-ar fi
semănat la înălţime sau chip şi ar fi făcut cercetări la hotelul
Lisabona.
Un singur apel telefonic de la hotel pentru taipanul din Hong
Kong şi Marie era ca şi moartă. Taipanul nu-l ameninţase pur şi
simplu – ameninţările se dovedeau adesea goale – ci făcuse uz de
altceva cu mai mult înspăimântător. După ce strigase şi izbise cu
pumnul său uriaş braţul scaunului fragil, îşi dăduse verdictul
liniştit: Marie va muri. Era o promisiune făcută de către un om
care se ţinea de cuvânt.
Totuşi, David Webb simţise ceva greu de definit. Ceva ce nu se
potrivea în privinţa taipanului, ceva prea dramatic şi care nu avea
nimic de-a face cu mărimea trupului său. Îşi folosise gabaritul
uriaş într-un mod în care oamenii graşi o fac rareori, preferând să
lase mărimea lor naturală să impresioneze. Cine era acest taipan?
Răspunsul se afla la hotelul Lisabona şi, de vreme ce nu îndrăznea
să se ducă el însuşi acolo, se hotărâse să-l folosească pe d’Anjou. Îi
spusese Francezului foarte puţin: dar îi va spune mai mult acum.
Îi va povesti despre un dublu asasinat brutal, despre arma folosită

299
– o mitralieră UZI – şi că una dintre cele doua victime era soţia
unui taipan important. D’Anjou va pune întrebările pe care el nu
le-ar fi putut pune, iar dacă vor exista răspunsuri, va face un pas
care-l va mai apropia puţin de Marie.
Alexander Conklin: „Joacă scenariul pe care ţi l-au impus”.
David Webb: „Scenariul cui?”
Jason Bourne: „Pierzi timpul degeaba! Trebuie să-l găseşti pe
impostor!”
Paşi uşori în hol. Jason se întoarse de la fereastră şi străbătu cu
paşi repezi camera îndreptându-se către uşă. Se lipi cu spatele de
perete, cu arma aţintită spre uşă. O cheie fu introdusă uşor în
broască. Uşa se deschise încet.
Bourne o izbi în faţa intrusului apoi se răsuci şi-l trase înăuntru
pe bărbatul încremenit în prag. Apoi închise uşa cu un şut, cu
pistolul îndreptat spre capul celui prăbuşit, care lăsase să-i cadă
pe jos o valiză şi un pachet foarte voluminos. Era d’Anjou.
— Ăsta e un fel de a-ţi vedea creierii împrăştiaţi, Ecoule!
— Sacre-Bleu! E şi ultima dată când mai sunt atent cu tine! Nu
te vezi, Delta. Arăţi la fel ca în Tam Quan, după zile întregi de
nesomn. Am crezut că te odihneşti.
O altă amintire, fugară.
— În Tam Quan, spuse Jason, mi-ai spus că am nevoie de
somn, nu? O dată ne-am ascuns într-un tufiş şi voi aţi făcut un
cerc în jurul meu, apoi aproape că mi-ai ordonat să mă culc.
— Am făcut-o pentru propriul meu interes. Noi nu puteam ieşi
singuri de acolo – numai tu ne puteai scoate.
— Mi-ai spus ceva atunci. Ce anume? Ţi-am dat dreptate.
— Ţi-am explicat că odihna este o armă de aceeaşi măsură ca
orice cuţit sau pistol inventat vreodată de om.
— Mai târziu am folosit o variantă a acestei explicaţii. A devenit
o axiomă pentru mine.
— Sunt fericit că ai avut înţelepciunea de a-i ascultă pe cei mai
bătrâni ca tine. Aş putea, te rog, să mă ridic? Şi vrei, te rog
frumos, să laşi pistolul ăla blestemat!
— Ah, iartă-mă, uitasem.
— N-avem mult timp, spuse d’Anjou sculându-se şi lăsând
valiza pe jos.
Rupse hârtia cafenie ce acoperea pachetul voluminos, înăuntru
erau pantaloni şi cămăşi kaki, călcate frumos, două tocuri de
pistol legate de curele – şi două caschete cu cozoroc; le aruncă pe
toate pe un scaun.

300
 — Aceste sunt nişte uniforme. Am şi actele necesare în
buzunar. Mi-e teamă că am grad mai mare decât tine, Deltă, însă
vârsta, dacă nu altceva, mi-o permite.
— Uniformele poliţiei din Hong Kong.
— Kowloon, mai precis. Este singura noastră şansă, Delta! De
aceea am întârziat atât. Aeroportul Kai-tak! Securitatea este
maximă, exact ceea ce îşi doreşte impostorul pentru a dovedi că
este mai bun decât ai fost tu vreodată!
— N-am nici o garanţie, fireşte; dar îmi pun capul că am
dreptate, este provocare clasică pentru un astfel de dement.
„Mobilizaţi-vă voi toate forţele. Tot nu mă puteţi opri!” Cu un
asasinat ca acesta restabileşte legenda invincibilităţii sale. Se va
afla acolo, sunt sigur!
— Începe cu începutul, îi ordonă Bourne.
— În timp ce ne îmbrăcăm, acceptă Francezul, scoţându-şi
cămaşa şi desfăcându-şi pantalonii. Grăbeşte-te! Am o barcă cu
motor, legată peste drum. Patru sute de cai putere. Putem fi în
Kowloon în 45 de minute. Ţine! Ăştia-s ai tăi! Mon Dieu, numai
când mă gândesc la banii pe care i-am cheltuit, îmi vine rău.
— Patrulele Republicii Populare, spuse Jason dezbrăcându-se şi
luându-şi uniforma, vor trage în noi ca-n potârnichi!
— Nu fi idiot, te rog. Intrarea anumitor ambarcaţiuni se mai şi
negociază, prin radio. Trebuie să avem încredere unii în alţii. Cum
crezi tu că ne transportăm noi marfa de contrabandă? Cum crezi
că supravieţuim? Ne întâlnim în golfurile insulelor chineze din Teh
Sa Wei şi acolo se fac plăţile. Grăbeşte-te!
— Ce era cu aeroportul? De ce eşti atât de sigur că asasinul se
va afla acolo?
— Se va face o tentativă de asasinare a guvernatorului britanic.
— Poftim? izbucni Bourne, stupefiat.
— M-am înapoiat pe jos de la hotelul Peninsula până la Star
Ferry cu geamantanul tău. Distanţa e mică iar bacul este mult mai
rapid decât un taxi, prin tunel. În timp ce treceam pe lângă sediul
poliţiei din Kowloon, de pe Salisbury Road, am văzut şapte maşini
ieşind în viteză – una în spatele celeilalte şi toate luând-o spre
stânga, în direcţia antrepozitelor. Mi s-a părut ciudat. Două, trei
maşini pentru un incident oarecare da, dar şapte? Mi-am spus că
joss bun, cum spune lumea pe aici. I-am telefonat imediat omului
meu care se află în serviciul poliţiei din Kowloon iar acesta mi-a
spus totul – nu mai era, de altfel, nici un secret de mare
importanţă. Mi-a spus că, dacă mai stau prin apropiere, o să mai

301
văd alte zece maşini însoţite de douăzeci de dube, toate
îndreptându-se spre aeroportul Kai-tak în decursul următoarelor
două ore. Cele pe care le văzusem nu erau decât avangarda.
Primiseră ştirea de la sursele lor din lumea interlopă conform
căreia o încercare de asasinat se va face asupra guvernatorului
britanic.
— Mai exact! ordonă Bourne aspru, încheindu-şi pantalonii şi
întinzând mâna după cămaşa de culoare kaki care servea drept
haină sub centura de care era prins tocul pistolului.
— Guvernatorul va sosi diseară cu avionul de la Beijing,
împreună cu propriul său anturaj din Foreign Office şi cu o
delegaţie chineză. Se vor afla acolo ziarişti, echipe ale televiziunii,
toţi, în fine. Amândouă guvernele vor publicitate cât mai multă.
Mâine va avea loc o întâlnire între toţi oamenii de afaceri şi liderii
sectorului financiar.
— În legătură cu tratatul pentru 1997?
— E doar o nouă rundă de convorbiri nesfârşite în privinţa
Acordurilor. Dar, pentru binele nostru comun, să ne rugăm, să se
înţeleagă.
— Scenariul, spuse Jason încet, neclintit.
— Ce scenariu?
— Acela despre care tu însuţi ai adus vorba, scenariul care
pomeneşte de „legăturile intime” care au ars între Peking şi
Guvern. Asasinarea unui guvernator englez din pricină că un vice-
premier a fost ucis? Apoi va urma un secretar al Foreign Office-
ului pentru un membru important al Comitetului Central şi, în
cele din urmă, un prim ministru pentru un preşedinte? Cât de
departe vor merge? Câte asasinate premeditate înainte ca punctul
culminant să fie atins? Câtă vreme va trece oare până când
„părintele” va înceta să mai tolereze „un copil neascultător” şi va
invada Hong Kong-ul cu armatele sale? Iisuse, e, într-adevăr
posibil! Şi cineva vrea să se întâmple asta!
D’Anjou stătea nemişcat ascultând, ţinând în mână banduliera
lată.
— Ce am spus nu era decât o speculaţie bazată pe violenţa unui
asasin obsedat care acceptă contractele la nimereală. E destulă
lăcomie şi corupţie politică de ambele părţi pentru a justifica
această speculaţie. Însă ceea ce spui tu, Delta, este cu totul
altceva. Tu pretinzi că există un plan, un plan organizat care
urmăreşte să dezbine Hong Kong-ul până-ntr-atât încât Republica
Populară Chineză, să poată prelua controlul asupra lui.

302
 — Scenariul, repetă Jason Bourne. Cu cât se complică mai mult
cu atât pare mai simplu.
*
* *
Terasele aeroportului Kai-tak gemeau de echipe poliţieneşti, ca
de altfel şi porţile şi tunelurile; precum şi locurile unde se
depuneau bagajele. Afară, pe întinderea imensă a pistei negre,
reflectoare puternice alături de proiectoarele mobile controlau
fiecare vehicul şi fiecare metru al teritoriului vizibil. Echipe ale
televiziunii descolăceau cabluri sub ochii atenţi ai poliţiei în timp
ce reporterii stăteau în spatele carelor de reportaj şi făceau
exerciţii de dicţie în zeci de limbi diferite. Fotografii erau ţinuţi
dincolo de porţi, iar personalul aeroportului anunţa prin difuzoare
că anumite secţii libere vor fi în curând puse la dispoziţia tuturor
jurnaliştilor ce dispuneau de acreditări eliberate de către
conducerea aeroportului. Era o adevărată nebunie. Apoi
neaşteptatul se produse şi o ploaie torenţială izbucni dintr-o dată
din întunecimea orizontului, măturând întreaga colonie.
— Impostorul – are noroc – joss bun, cum ar spune ei, nu-i aşa?
observă d’Anjou în timp ce el şi Bourne, îmbrăcaţi în uniforme,
înaintau alături de un grup de poliţişti printr-un culoar acoperit cu
tablă ondulată spre unul dintre hangarele uriaşe. Răpăitul ploii era
asurzitor.
— Norocul n-are nimic de-a face cu asta, îi răspunse Jason. A
studiat buletinele meteo, fii sigur de asta. Fiecare aeroport le are în
permanenţă. A ştiut că aşa va fi vremea încă de ieri, dacă nu chiar
de alaltăieri. Vremea e şi ea o armă, Ecoule.
— Totuşi, nu putea să dicteze sosirea guvernatorului cu un
avion chinezesc. Acestea au adesea întârzieri de ore întregi şi au
făcut un obicei din asta.
— Însă nu şi de zile. Când anume a primit poliţia din Kowloon
ştirea despre tentativa de asasinat?
— Am întrebat special, spuse Francezul. În jurul orei 11:30, azi
dimineaţă.
— Şi avionul din Peking a fost programat să sosească la o oara
oarecare, în această seară?
— Da, ţi-am mai spus. Ziariştii şi oamenii de la televiziune au
fost anunţaţi să vină aici pe la ora nouă.
— Asasinul a ştiut cum va fi vremea. Ocaziile se ivesc singure.
Trebuie doar să ştii să profiţi de ele.
— Asta e ceea ce trebuia să faci şi tu, Delta! Gândeşte ca el, fii

303
ca el. E unica noastră şansă!
— Tu ce crezi că fac?… Când ajungem la hangar, o să mă fac
nevăzut. Pot să mă folosesc de actele tale false pentru asta?
— Eu unul sunt comandant al Sectorului Britanic din poliţia
divizionară din Mongkok.
— Şi asta ce înseamnă?
— Sincer să-ţi spun, nu ştiu, însă a fost cel mai bun lucru pe
care l-am putut obţine.
— Dar tu nu ai accent britanic.
— Cine să-şi dea seama de asta aici, la Kai-tak, bătrâne?
— Englezii.
— O să-i evit. Chineza mea e mai bună decât a ta. Zhongguo-
ren-ii vor respecta aceasta. Vei fi liber să umbli pe unde vrei.
— Trebuie să fiu, spuse Jason Bourne. Dacă asasinul va ajunge
aici, vreau să pun mâna pe el înainte ca altcineva să-l depisteze!
Aici! Şi acum!
Cordoanele de împrejmuire şi stâlpii fură scoşi imediat din
uriaşul hangar de către personalul aeroportului îmbrăcat în
impermeabile galbene, lucioase, de ploaie. Apoi, sosi un camion
încărcat cu mantale de aceeaşi culoare pentru contingentele
poliţieneşti; oamenii prindeau hainele aruncate jos prin spatele
vehiculului. Le îmbrăcară, apoi se împărţiră în grupuri, pentru a
primi instrucţiuni din partea superiorilor. Ordinea luă rapid locul
confuziei provocate de noii sosiţi şi de problemele cauzate de
neaşteptata ploaie torenţială. Era genul de ordine în care Bourne
nu avea încredere. Era prea superficială, prea convenţională
pentru ce îi aştepta. Rândurile de soldaţi frumos îmbrăcaţi, ce
mărşăluiau înainte şi înapoi se postaseră pe poziţii greşite,
inadecvate pentru confruntarea cu trupe de gherilă, sau chiar cu
un singur astfel de luptător. Fiecare poliţist în mantaua sa
impermeabilă galbenă era deopotrivă o ameninţare şi o ţintă – şi
mai era şi altceva. Un pion. Oricare dintre ei putea fi înlocuit cu un
altul îmbrăcat în acelaşi fel, cu un asasin care ştia să-şi schimbe
înfăţişarea în aşa fel încât să semene cu duşmanul.
Totuşi strategia infiltrării având ca scop un asasinat era un gest
sinucigaş, iar Jason ştia că impostorul nu şi-ar asuma niciodată
un astfel de risc. Numai dacă… numai dacă arma pe care o va
folosi ar produce un zgomot atât de slab încât ploaia să-l poată
acoperi… dar chiar şi atunci, ţinta nu trebuia să aibă o reacţie
imediată. S-ar fi ridicat imediat un cordon împrejurul locului
asasinatului. La primul semn al prăbuşirii guvernatorului, fiecare

304
ieşire ar fi fost blocată, fiecare persoană aflată în apropiere obligată
sub ameninţarea cu arma să rămână pe loc. O reacţie întârziată?
O săgeată subţire al cărei impact nu e mai mult decât o
înţepătură, o senzaţie stânjenitoare ce poate fi îndepărtată cu
acelaşi gest cu care alungi o muscă obraznică, în timp ce picătura
mortală de otravă pătrunde în sânge producând moartea încet dar
sigur, căci timpul nu mai e important. Era o posibilitate, însă, din
nou, se ridicau prea multe obstacole şi precizia necesară o
întrecea, cu mult pe cea obişnuită pentru o armă cu aer
comprimat. Guvernatorul britanic va purta neîndoielnic o vestă
antiglonţ, iar cât despre faţă, nici nu se punea problema. Nervii
faciali exagerează durerea şi orice obiect străin care ar fi atins o
zonă atât de aproape de ochi ar fi produs o reacţie imediată şi
dramatică. Rămâneau mâinile şi gâtul; primele erau prea mici şi
prea mobile; gâtul reprezenta pur şi simplu o arie prea mică. Dar o
puşcă specială, de pe o terasă a acoperişului aeroportului? O
puşcă de o fineţe maximă, cu o lunetă telescopică cu raze
infraroşii? O altă posibilitate – dar din nou, era un act sinucigaş,
deoarece o asemenea armă ar produce o explozie izolată, iar un
amortizor însemna să reduci gradul de precizie până la stadiul în
care nu mai prezenta siguranţă. Posibilitatea ca ucigaşul să se afle
pe o terasă a acoperişului era mică. Omorul ar fi fost prea evident.
Şi aceasta era esenţial. Bourne înţelese asta, în special în aceste
împrejurări. D’Anjou avusese dreptate. Toţi factorii concurau către
un asasinat spectaculos. Nici Carlos Şacalul n-ar cere mai mult –
nici Jason Bourne, reflectă David Webb. Reuşita, în ciuda pazei
extraordinare, ar însemna încoronarea noului „Bourne” ca rege al
profesiunii sale dezgustătoare. Dar cum va proceda asasinul? Ce
metodă va alege? Şi după ce decizia va fi luată, ce cale de scăpare
va fi cea mai eficientă, cea mai posibilă?
Camioanele televiziunii cu echipamentul lor sofisticat nu puteau
constitui un mijloc de salvare. Echipele de întreţinere ale
aeroportului erau verificate şi răsverificate; un intrus putea fi
descoperit cu uşurinţă. Toţi jurnaliştii erau obligaţi să treacă prin
filtre electronice care puteau să detecteze chiar şi o cantitate
infimă de metal. Acoperişurile erau inaccesibile. Atunci cum?
— Te-am aranjat! spuse d’Anjou, apărut brusc lângă Webb, cu o
hârtie în mână. Aceasta e semnată de prefectul poliţiei
aeroportului Kai-tak.
— Ce le-ai spus?
— Că eşti un evreu antrenat de Mossad în activităţi antiteroriste

305
şi trimis aici pentru un schimb de experienţă. Vestea va fi
răspândită.
— Dumnezeule, dar eu nu vorbesc idiş!
— Cine crezi că o vorbeşte aici? Tu dă din umeri şi foloseşte-ţi
franceza, acceptabilă – pe care cei de aici o vorbesc, dar prost. Te
vei descurca cu ea.
— Eşti imposibil, ştiai asta?
— Ştiu că Delta, pe vremea când era comandantul nostru în
Meduza, a spus Cartierului General din Saigon că nu va pleca în
misiune fără „bătrânul Ecou”.
— Pesemne îmi luase Dumnezeu minţile.
— În orice caz mai mult decât acum, îţi garantez.
— Mulţumesc, Ecoule. Ţine-mi pumnii.
— N-ai nevoie, spuse Francezul. Eşti Delta. Şi vei fi întotdeauna
Delta.
*
* *
După ce-şi scoase mantaua impermeabilă galben-lucioasă şi
cascheta, Bourne ieşi afară şi îşi arătă permisul de trecere gărzilor
postate lângă uşile hangarului. La o oarecare distanţă, oamenii
presei treceau prin porţile electronice, după care erau îndreptaţi
spre zonele special împrejmuite. Pe marginea pistei de aterizare
fuseseră plasate microfoane, iar dubele poliţiei, împreună cu
patrulele motociclete formau un semicerc strâns în jurul locului
unde urma să se desfăşoare conferinţa de presă. Pregătirile erau
aproape gata, toate forţele de securitate se aflau la post, iar
echipamentul mass-media pus în stare de funcţionare. Avionul din
Peking îşi începuse coborârea prin ploaia torenţială. Aterizarea
urma să aibă loc în câteva minute, minute care Jason ar fi dorit să
ţină cât mai mult. Erau atât de multe lucruri de verificat şi atât de
puţin timp pentru asta. Unde? Ce? Totul era deopotrivă posibil şi
imposibil. Ce metodă va alege criminalul? Cum va proceda pentru
a duce la bun sfârşit asasinatul? Şi cum ar putea el, în modul cel
mai logic posibil, să scape cu viaţă de la locul crimei?
Bourne examinase fiecare posibilitate în parte şi le excluse pe
rând pe toate. Ia-o de la început! Încă o dată! Rămăseseră numai
câteva minute. Cercetează terenul, ia-o iar de la început… de la
început. Premisa: asasinarea guvernatorului coroanei britanice.
Condiţii: aparent impenetrabile, trupe de securitate şi ale poliţiei
pretutindeni pe terasele aeroportului, înarmate până în dinţi,
blocând fiecare intrare, fiecare ieşire şi fiecare scară fixă sau

306
rulantă – toţi în legătură permanentă prin radio. Şansele de a reuşi
erau foarte mici. Sinucidere… Totuşi, aceste împrejurări
dezavantajoase, ucigaşul impostor le găsise irezistibile. D’Anjou
avusese dreptate din nou: cu un asemenea asasinat spectaculos,
în aceste condiţii, supremaţia unui asasin putea fi stabilită – sau
restabilită. Cum spusese Francezul? Cu un asasinat ca acesta
restabileşte legenda invincibilităţii sale.
Cine? Unde? Cum? Gândeşte? Priveşte?
Ploaia torenţială îi muiase complet uniforma de poliţist. Trebuia
să-şi şteargă permanent apa de pe faţă în timp ce cerceta cu
privirea totul şi pe toţi. Nimic! Mugetul motoarelor cu reacţie se
făcu auzit în depărtare. Avionul din Beijing îşi făcea apariţia la
capătul îndepărtat al pistei. Începu aterizarea.
Jason studie mulţimea din spatele cordoanelor de demarcaţie.
Guvernul Hong Kong-ului, din respect pentru Beijing şi din dorinţa
de a asigura o publicitate cât mai mare evenimentelor, pusese la
dispoziţie pelerine de pânză groasă şi mantale de ploaie ieftine
tuturor celor ce le voiau. Personalul aeroportului respinsese
cererile reporterilor de a organiza conferinţa de presă în interiorul
aeroportului, declarând pur şi simplu – şi, înţelept din partea lor,
fără nici un fel de explicaţii că ar fi fost în detrimentul securităţii.
Declaraţiile vor fi scurte, un comunicat de cel mult cinci minute şi
apoi fireşte distinşii membri ai comunităţii jurnalistice puteau
suporta o mică aversă de ploaie pentru a asista la un asemenea
eveniment important.
Fotografi? Metal! Aparatele fotografice erau şi ele trecute prin
filtre electronice ce detectau metalul dar nu toate făceau fotografii.
Un dispozitiv relativ simplu putea fi introdus şi fixat sigur într-
unul din aceste aparate, un puternic mecanism exploziv care putea
elibera un glonţ – sau o săgeată – ghidat cu ajutorul unui vizor
telescopic. Aceasta să fie modalitatea? Se oprise asasinul asupra
acestei metode, urmând să zdrobească apoi „aparatul foto” cu
călcâiul şi să scoată altul din buzunar, ieşind neobservat din
mulţime? Actele şi certificatele lui vor fi la fel de autentice ca şi
cele pe care le avea d’Anjou şi „luptătorul antrenat în activităţi
antiteroriste” din Mossad. Era posibil. Uriaşul avion ateriza pe
pistă. Bourne se îndreptă rapid către spaţiile rezervate ziariştilor,
apropiindu-se de fiecare fotograf şi privind, căutând un bărbat care
să-i semene. Trebuie să fost vreo douăzeci de fotografi; intră în
panică văzând că avionul din Peking se opreşte în faţa mulţimii.
Reflectoarele şi proiectoarele erau acum fixate pe spaţiul

307
dimprejurul microfoanelor şi echipelor televiziunii. Înaintă de la un
fotografia altul, asigurându-se rapid că respectivii nu puteau fi cel
pe care îl căuta, apoi uitându-se încă odată cu atenţie pentru a
vedea dacă stăteau drept sau aveau feţele machiate. Din nou însă
nimic! Nimeni! Trebuia să-l găsească, să-l neutralizeze! Înaintea
celorlalţi! Asasinatul nu conta pentru el, nu însemna nimic! Nimic
nu conta în afara Mariei!
Reluă raţionamentul de la capăt. Ţinta – guvernatorul coroanei
britanice. Condiţii – extrem de dezavantajoase pentru un asasinat,
persoana vizată aflată sub pază maximă, neîndoielnic protejată de
o vestă antiglonţ, toate trupele la locul lor, păstrând o disciplină
desăvârşită, ofiţerii fermi în ordinele pe care le dădeau. Începutul?
Ceva îi lipsea. Repetă încă o dată. Guvernatorul britanic –
persoana vizată… un singur asasinat. Metoda: sinuciderea
excludea totul, cu excepţia unui dispozitiv cu reacţie întârziată – o
săgeată, o alice – totuşi, nesiguranţa unei asemenea armă făceau
folosirea ei ilogică din acest punct de vedere, iar pocnetul zgomotos
al unei puşti obişnuite ar fi declanşat instantaneu o alertă
generală în rândurile poliţiei, întârziată? Acţiune întârziată, nu
reacţie! Începutul, premisa, era greşită! Persoana vizată nu era
numai guvernatorul. Nu era vorba de o singură victimă ci de mai
multe, la întâmplare! Cu cât mai multe cu atât mai spectaculos şi
cu atât mai eficient pentru un maniac care vroia să provoace haos
în Honk Kong. Iar haosul va începe de la trupele de pază, de
securitate. Va urma dezordinea, apoi scăparea!
Mintea lui Bourne scapără în timp ce el se strecura prin
mulţime în ploaia torenţială, iscodind pretutindeni. Încercă să-şi
aducă aminte fiecare fel de armă pe o ştiuse vreodată. O armă ce
putea fi acţionată fără zgomot de către cineva neobservat într-o
zonă dens populată, cu efect întârziat suficient pentru ca ucigaşul
să-şi poată schimba poziţia şi să-şi pregătească scăparea. Singurul
dispozitiv care-i venea în minte era o grenadă, dar respinse imediat
ideea. Apoi se gândi la dinamită – şi la un exploziv plastic cu
declanşare întârziată. Cea din urmă posibilitate era mult mai
convenabilă în termenii întârzierii şi ascunderii. Explozivii plastici
puteau fi programaţi pe durata a câteva minute, faţă de ceilalţi,
care acţionau pe parcursul a numai câteva secunde; puteau fi
ascunşi în cutii mici sau în pachete ambalate, chiar şi în serviete
plate – sau truse largi presupuse a fi pline cu echipament
fotografic, nu neapărat purtate de un fotograf. Căutarea începu din
nou. Bourne se întoarse în mulţimea de reporteri şi fotografi,

308
cercetând pista neagră, în căutarea unui obiect izolat care
rămăsese uitat pe asfaltul dur. Logica îl determina să se
concentreze asupra rândurilor de bărbaţi şi femei aflaţi cel mai
aproape de pistă. În mintea sa „pachetul” nu putea avea mai mult
de treizeci de centimetri lungime dacă era gros, sau cincizeci dacă
era o servietă diplomat. O cantitate mai mică nu ar fi fost
suficientă pentru asasinarea ambelor echipe de negociatori.
Reflectoarele care luminau pista aeroportului erau puternice, însă
creau în acelaşi timp şi umbre înşelătoare în locurile mai
întunecate. Ar fi fost bine să aibă cu el o lanternă – întotdeauna
purtase una la el, cât de mică, deoarece şi ea era un gen de armă!
Cum de uitase? Apoi, spre stupoarea sa, văzu raze de lumină
încrucişându-se pe pavajul negru al pistei şi săgetând printre
picioarele oamenilor. Poliţia ajunsese la aceeaşi concluzie ca şi el şi
de ce nu mă rog? Aeroportul La Guardia, 1972; Aeroportul Lod, Tel
Aviv, 1974; Rue de Bac, Paris, 1975; Harrods, Londra, 1982. Şi
încă nu mai ştiu câte ambasade din Teheran până la Beirut – de ce
n-ar fi ajuns? Erau oameni obişnuiţi cu astfel de lucruri, el nu.
Gândirea lui devenise înceată – şi nu-şi putea permite aşa ceva
acum! Cine! Unde!
Avionul enorm, „747”, al Republicii Populare Chineze îşi făcu
apariţia ca o pasăre uriaşă de argint. Motoarele cu reacţie ce
vâjâiau amplificând zgomotul ploii torenţiale începură să-şi
domolească registrul sonor în timp ce aparatul de zbor fu
manevrat şi adus în poziţie fixă pe un teritoriu străin. Se
deschiseră uşile şi parada începu. Cei doi lideri ai delegaţiilor
britanică şi chineză ieşiră împreună. Făcură semn cu mâna spre
mulţime, apoi coborâră la unison pe scara metalică, unul în ţinuta
impecabilă ale Whitehall-ului, celălalt în uniformă ternă
aparţinând armatei Republicii Populare Chineze. Cei doi erau
urmaţi de două rânduri de aghiotanţi occidentali şi orientali
deopotrivă, făcând eforturi pentru a părea amabili unii cu ceilalţi
în faţa aparatelor de fotografiat. Liderii se apropiară de microfoane
şi îşi începură discursurile; glasurile le răzbeau prin amplificatoare
acoperind zgomotul ploii. Minutele care urmară fură ca o ceaţă
densă pentru David. O parte din atenţia sa era concentrată asupra
ceremonialului ce se desfăşura sub lumina reflectoarelor, cealaltă
parte, mai profundă, făcea o ultimă verificare. Căci avea să fie
ultima. Dacă impostorul se găsea acolo, trebuia să-l găsească –
înaintea producerii asasinatului, înainte de izbucnirea haosului!
Dar, fir-ar să fie unde să-l caute? Bourne trecu dincolo de

309
frânghiile de pe dreapta, pentru a avea o imagine mai completă.
Unul din soldaţi obiectă. Jason îi arătă permisul, apoi rămase
neclintit, studiind cu privirea echipele televiziunii, chipurile lor,
ochii lor, aparatura folosită. Dacă asasinul se afla printre ei, care
era atunci?
— Suntem cu toţii bucuroşi să vă anunţăm că am făcut
progrese considerabile privitoare la Acorduri. Noi, din partea
Regatului Unit…
— Noi, din partea Republicii Populare Chineze – singura Chină
adevărată de pe faţa pământului – ne exprimăm dorinţa de a ne
găsi într-o strânsă cooperare cu aceia care doresc să…
Discursurile fură întrerupte de către fiecare lider în parte pentru
a-şi exprima ajutorul dat părţii opuse, aducând totuşi la
cunoştinţă publicului că mai era încă mult de făcut în privinţa
negocierilor. În spatele politeţii şi dincolo de zâmbetele false se
simţea tensiunea. Jason nu găsi nimic demn de atenţie, aşa că îşi
şterse apa de pe faţă şi, făcând un semn cu capul înspre soldatul
de lângă el, se aplecă pe sub frânghie şi pătrunse încă o dată prin
mulţimea aflată în zonele special delimitate. Îşi croi drum spre
partea stângă a locului unde se desfăşura conferinţa de presă.
Pe neaşteptate, ochii lui Bourne fură atraşi de lumina unor
faruri care tocmai întorceau îndreptându-se spre avionul staţionar,
prin ploaia torenţială. Apoi, ca la comandă, se auziră aplauze
furtunoase. Scurta ceremonie luase sfârşit. Semnalul fusese
sosirea limuzinelor oficiale, fiecare escortată de o motocicletă,
strecurată printre delegaţii şi prin mulţimea de jurnalişti şi
fotografi. Poliţia înconjură carele televiziunii, cerând tuturor, cu
excepţia a doi operatori aleşi dinainte, să se urce în maşini.
Era momentul. Dacă era să se întâmple ceva se va întâmpla
acum. Dacă un instrument al morţii era pe cale de a fi plasat şi de
a exploda în decursul a unui singur minut sau chiar mai puţin,
aceasta trebuia să se întâmple acum!
La câţiva metri în stânga sa zări un ofiţer aparţinând unui
contingent al poliţiei, un bărbat înalt ai cărui ochi se mişcau la fel
de repede ca şi ai săi. Jason se îndreptă către el şi-i vorbi în
chineză, în timp ce-şi scotea permisul de liberă trecere,
acoperindu-l de ploaie cu mâna.
— Sunt agentul din Mossad! strigă el, încercând să se facă auzit
printre aplauze.
— Da, am auzit despre tine! ţipă la rându-i ofiţerul. Mi s-a spus.
Îţi suntem recunoscători că te afli aici!

310
 — Ai o lanternă?
— Da, desigur. Ai nevoie de ea?
— Da, mi-ar trebui.
— Ţine aici.
— Ajută-mă să trec mai repede! ordonă Bourne, ridicând
cordonul şi făcându-i semn ofiţerului să-l urmeze. N-am timp să-
mi arăt actele!
— Desigur!
Chinezul îl urmă, interceptând un soldat care se pregătea să-l
oprească pe Jason – să-l împuşte chiar, la nevoie. Lasă-l să treacă!
E de-al nostru! E antrenat pentru acţiuni de genul ăsta!
— Evreul din Mossad?
— Da.
— Mi s-a spus. Vă mulţumesc, domnule… Dar, desigur, nu
înţelege ce-i spun.
— Destul de ciudat, dar înţelege. Vorbeşte dialectul Guangdong
hua.
Bourne se afla acum între limuzine şi cordoanele de
împrejmuire. În timp ce înainta în lungul cordonului cu lanterna
îndreptată în jos, pe pista neagră, dădea ordine în chineză şi
engleză; pe ton ridicat, dar nu strigăte, ordinele unui om care
căuta probabil un obiect pierdut. Pe rând, unul câte unul, bărbaţii
şi femeile din presă făcură câţiva paşi înapoi; explicându-le celor
aflaţi în spatele lor ce se întâmpla. Jason se apropie de limuzina
din frunte; steagurile Marii Britanii şi ale Republicii Populare
Chineze erau arborate pe dreapta şi respectiv pe stânga, indicând
că Anglia era oaspetele iar China gazda. Reprezentanţii celor două
guverne vor călători împreună în limuzină. Jason se concentra;
importanţii pasageri erau pe cale de a se urca în automobilul luxos
împreună cu aghiotanţii lor cei mai de încredere, în mijlocul
aplauzelor susţinute.
Ceva se întâmplă, însă Bourne nu ştia sigur ce anume! Cu
umărul stâng atinse un alt umăr şi contactul fu electrizant.
Bărbatul de care se lovise se aplecă mai întâi în faţă, apoi se răsuci
cu o asemenea violenţă încât Jason aproape îşi pierdu echilibrul.
Bourne se întoarse şi privi la bărbatul aflat pe o motocicletă de
escortă a poliţiei, apoi îşi ridică lanterna şi o îndreptă spre ovalul
de plastic al căştii.
Fulgere, săgeţi ascuţite, ucigaşe îi străbătură creierul orbindu-l,
în timp ce încerca să accepte incredibilul. Privea la el însuşi – mai
tânăr numai cu câţiva ani! Trăsăturile întunecate din spatele căştii

311
opace erau ale sale! Era luptătorul de comando! Impostorul!
Asasinul!
În ochii care îi întoarseră privirea se citea panica, însă ei fură
mai rapizi decât ai lui Webb. Un braţ rigid, întins, şfichiui aerul cu
o repeziciune uimitoare, izbind drept în gâtlejul lui Jason, tăindu-i
acestuia şi vorbele şi răsuflarea. Bourne se prăbuşi pe spate,
incapabil să strige, apucându-se cu mâinile de gât, apoi sări peste
cordonul împrejmuitor năpustindu-se în mijlocul mulţimii şi
urmând cărarea de trupuri prăbuşite, lăsată de ucigaş în
încercarea sa de scăpare.
— Opriţi-l!
Doar ultimul cuvânt se făcu auzit din gâtlejul lui Jason; şi
acesta nu mai mult decât o şoaptă răguşită.
— Lăsaţi-mă să trec!
Doar cuvinte, dar cui îi păsa? De undeva de lângă terminal se
auzea o fanfară cântând în ploaia torenţială.
Calea îi era închisă! Oameni, oameni şi iarăşi oameni! Găseşte-l!
Prinde-l! Marie! A dispărut!
— Lăsaţi-mă să trec! urlă el, în cuvinte acum clare, dar neluate
în seamă de către nimeni. Se smuci cât putu şi îşi croi drum cu
greutate spre marginea mulţimii; o alta aştepta în spatele uşilor de
sticlă ale terminalului.
Nimic! Nimeni! Ucigaşul dispăruse! Ucigaşul? Crima!
Limuzina, limuzina din faţă cu steagurile celor două ţări!
Aceasta era ţinta! Undeva în maşină sau dedesuptul ei se afla
mecanismul care va exploda până la cer, asasinându-i pe cei doi
lideri de delegaţii. Rezultatul – scenariul… haos. Invazia!
Bourne se răsuci pe călcâie înnebunit, căutând un ofiţer
superior. La douăzeci de metri dincolo de frânghie, în poziţie de
drepţi în timp ce se cânta imnul britanic, se afla un ofiţer al poliţiei
din Kowloon. Agăţat de cureaua sa se găsea un radio. O şansă.
Limuzinele începură să înainteze maiestuos către o poartă
nevăzută a aeroportului.
Jason trase de cordonul împrejmuitor ridicându-l doborând
unul din stâlpi, apoi alergă spre ofiţerul chinez scund, aflat în
poziţie de drepţi.
— Xun su! răcni el.
— Shemma? răspunse surprins bărbatul ducând în mod reflex
mâna spre tocul pistolului.
— Opreşte-le! Maşinile, limuzinele! Pe cea din faţă!
— Ce tot vorbeşti acolo? Cine eşti?

312
 În disperarea lui, Bourne abia se stăpâni să nu-l pocnească.
— Mossad! urlă el.
— Cel din Israel? Am auzit…
— Ascultă-mă! Ia radioul ăla şi ordonă-le să se oprească! Toată
lumea să coboare din maşină şi să se adăpostească! E pe cale să
explodeze! Fă cum îţi spun!
Prin ploaia torenţială ofiţerul privi fix în ochii lui Jason, apoi
încuviinţă şi-şi scoase radioul de la centură.
— Urgenţă! Eliberaţi frecvenţa şi făceţi-mi legătura cu Red Star
One. Imediat!
— Toate celelalte maşini! îl întrerupse Bourne. Transmiteţi-le să
se îndepărteze!
— Alertaţi toate vehiculele. Daţi-mi legătura!
Cu glas încordat, dar controlat, chinezul vorbea clar, apăsând
pe fiecare cuvânt.
— Aici baza Colony Five. Avem o urgenţă. Cu mine se află
bărbatul din Mossad, vă transmit întocmai instrucţiunile sale.
Acestea trebuie să fie îndeplinite de îndată. Red Star One se va opri
imediat şi toţi cei aflaţi înăuntrul vehiculului se vor pune la
adăpost. Toate celelalte maşini se vor întoarce la stânga spre
centrul pistei şi se vor îndepărta cât mai mult posibil de Red Star
One. Executaţi ordinul imediat!
Şocată, mulţimea urmărea cum în depărtare, motoarele
maşinilor accelerau la unison. Cinci limuzine îşi schimbară
imediat poziţiile, înaintând în viteză spre adăpostul din apropierea
aeroportului. Prima maşină frână brusc scrâşnind; portierele se
deschiseră şi cei aflaţi înăuntru săriră cu toţii afară, alergând în
toate direcţiile.
Opt secunde mai târziu, limuzina numită Red Star One explodă
la cincisprezece metri depărtare de o poartă deschisă. Metalul
incandescent şi sticla spartă se împrăştiară pretutindeni în aer,
prin ploaia torenţială făcând sunetele să îngheţe pe buzele
membrilor fanfarei.
*
* *
Peking: 11:25 P.M.
Dincolo de suburbiile nordice ale Beijing-ului se găseşte un vast
teren împrejmuit, despre care rar se vorbeşte şi care nu e deschis
pentru ochii publicului. Motivul principal este cel al securităţii dar
mai există şi un impediment legat de contrastul cu restul unei
societăţi declarat egalitariste. În interiorul acestei enclave

313
împădurite, uriaşe, se află vilele celor mai însemnate figuri politice
ale Chinei. Terenul este ţinut ascuns de ochii lumii, după cum i se
cuvine unui complex imens. Înconjurat de ziduri înalte din piatră
cenuşie, cu intrările păzite de veterani deprinşi cu serviciul militar
şi pădurile dense din interior patrulate de soldaţi însoţiţi de câini
de atac. Iar pentru cine doreşte să speculeze asupra relaţiilor
sociale ori politice cultivate acolo, ar trebui notat că nici o vilă nu
poate fi văzută dinspre o alta, deoarece fiecare structură este
împrejmuită de zidul său propriu şi toate gărzile sunt personal
selectate după ani întregi de supunere. Numele acestei zone,
atunci când se pomeneşte, este Jade Tower Mountain 15, denumirea
referindu-se nu la un munte format geologic, ci la un deal imens
care se ridică deasupra celorlalte. În diferite perioade istorice, în
funcţie de cum cădeau zarurile destinului, oamenii ca Mao Zedun,
Liu Shaoqi, Lin Biao şi Ciu Enlai şi-au găsit locul aici. Printre
rezidenţii actuali se afla acum un bărbat care începea să dea
contur destinului economic al Republicii Populare Chineze. În
lumea presei era cunoscut ca Sheng. Numele său întreg era însă
Sheng Chou Yang.
O limuzină mare înainta în viteză pe şoseaua din faţa
impunătorului zid cenuşiu. Se apropie de Poarta numărul şase, ca
şi cum nu ar fi fost atent la altceva decât la condus, şoferul apăsă
brusc pe frâne făcând maşina să derapeze, oprind la câţiva
centimetri de bariera portocalie ce reflecta razele farurilor
automobilului. Un soldat se apropie.
— Pe cine aţi venit să vizitaţi şi cum vă numiţi? Voi avea nevoie
de actele dumneavoastră oficiale.
— Ministrul Sheng, spuse şoferul. Numele meu nu este
important şi prin urmare nici actele mele. Te rog informează la
reşedinţa ministrului că a sosit emisarul său din Kowloon.
Soldatul dădu din umeri. Asemenea replici erau standard la
Jade Tower Mountain şi a forţa nota mai mult ar fi putut însemna
un transfer din acest post dumnezeiesc, bine plătit, unde resturile
de mâncare erau dincolo de puterea de imaginaţie a unui om
obişnuit şi unde, dacă erai supus şi ascultător; puteai primi chiar
şi bere străină. Merse la telefon. Vizitatorul trebuia să fie primit
cum se cuvine. Dacă nu, te trezeai dus în câmp deschis, obligat să
îngenunchezi şi apoi împuşcat în ceafă. Deci soldatul se întoarse în
gheretă şi formă numele vilei lui Sheng Chou Yang.

15
Muntele Turnului de jad, (lb. engl. – n. tr.).

314
 — Dă-i drumul să intre! Repede!
Fără să se întoarcă la limuzină, paznicul apăsă pe un buton şi
bariera portocalie se ridică. Maşina intră în viteză pe pietrişul din
faţa reşedinţei. Emisarul era foarte grăbit.
— Ministrul Sheng este în grădină, spuse ofiţerul de la uşă,
privind dincolo de vizitator, încercând să străpungă întunericul cu
privirea. Vă puteţi duce la dânsul.
Emisarul trecu grăbit prin camera din faţă, mobilată cu mobilă
roşie lăcuită şi se îndreptă spre o arcadă dincolo de care se găsea
grădina împrejmuită de ziduri înalte, completată de patru heleştee
unite între ele, pe care creşteau nuferi, discret luminate de
reflectoare galbene aflate sub suprafaţa apei. Două alei acoperite
cu pietriş alb se intersectau formând un „X” între heleştee, iar
câteva scaune şi mese joase negre împletite din răchită se aflau
plasate la capătul îndepărtat al fiecărei alei în interiorul unui decor
oval. Solitar, la capătul îndepărtat al aleii, lângă zidul de cărămidă,
şedea un bărbat subţirel, de înălţime medie, cu părul scurt
încărunţit înainte de vreme şi cu trăsături ascuţite. Dacă era ceva
surprinzător pentru cineva care l-ar fi cunoscut atunci pentru
prima oară, erau ochii săi întunecaţi, ochi de mort, cu pleoape care
nu clipeau niciodată, nici măcar o secundă. În acelaşi timp erau şi
ochii unui fanatic a cărui patimă oarbă, pusă în slujba unei cauze,
era secretul forţei sale. În orbite avea fulgere, dar pupilele îi erau
incandescente. Aceştia erau ochii lui Sheng Chou Yang şi în acel
moment îi puteai simţi cum ardeau.
— Spune-mi! răcni el, apucând violent cu amândouă mâinile
braţele negre ale scaunului de răchită. Cine a fost?
— E o minciună, domnule ministru! Am verificat împreună cu
oamenii noştri din Tel Aviv. Omul care le a fost descris nu există.
Nu există nici un agent al Mossadului în Kowloon! Totul este o
minciună!
— Ce măsuri aţi luat?
— Este doar o presupunere, dar…
— Ce aţi întreprins?
— Suntem pe urmele unui englez din Mong Kok, despre care
nimeni nu pare să ştie nimic.
— Cretini şi idioţi! Idioţi şi cretini! Pe cine aţi consultat înainte
să faceţi asta?
— Pe omul nostru infiltrat în poziţia din Kowloon. E nedumerit
şi, îmi pare rău că trebuie să vă spun, însă cred că e şi foarte
speriat. A făcut câteva referiri la Macao şi nu mi-a plăcut deloc

315
vocea lui.
— Vino şi arată-mi devotamentul pentru cauza Kuomintangului,
ordonă el.
Emisarul se apropie de ministru. Se aplecă mult spre mâna
stângă a marelui om de stat. Sheng ridică mâna dreaptă. În ea
ţinea un pistol.
Urmă o detunătură care-i zbură creierii emisarului. Fragmente
de os şi de ţesut se împrăştiară în heleşteele cu nuferi. Ofiţerul de
pază îşi făcu imediat apariţia în dreptul arcadei în clipa în care
cadavrul tresărea la impactul cu pietrişul alb.
— Debarasaţi-vă de el, ordona Sheng. A auzit şi a aflat prea
multe… a presupus prea multe.
— Imediat, tovarăşe ministru.
— Şi caută-l pe omul din Macao. Am instrucţiuni precise pentru
el şi acestea trebuie puse în practică imediat, cât flăcările izbucnite
în Kowloon încă mai luminează cerul. Să fie adus aici.
În timp ce ofiţerul se apropia de curierul mort, Sheng se sculă
brusc de pe scaun şi se îndreptă încet spre marginea celui mai
apropiat eleşteu, cu faţa luminată de reflectoarele scufundate.
Vorbi din nou, cu o voce lipsită de viaţă, dar hotărâtă.
— În curând Hong Kong-ul şi toate teritoriile, spuse el, privind
fix la un nufăr Apoi, toată China.
— Iar dumneavoastră veţi fi conducătorul, tovarăşe ministru,
spuse ofiţerul privindu-l pe Sheng cu ochi plini de devotament. Ne
întoarcem la Patria noastră Mamă, iar pământul va fi din nou al
nostru. Marşul promis începe.
— Da, aprobă Sheng Chou Yang. Nimeni nu ne va sta în cale.
Nimeni nu îmi va sta în cale.

316
 CAPITOLUL 20
În după-amiaza acelei zile epuizante, când aeroportul Kai-tak
era un simplu aeroport şi nu un teren al asasinatelor,
ambasadorul Havilland îi deschisese lui Catherine Staples
contururile complotului pus la cale de către Sheng, cu rădăcinile
în Kuomintang. Obiectivul: un consorţiu de taipani condus de un
lider principal al cărui fiu, Sheng, urma să preia controlul asupra
Hong Kong-ului şi să transforme astfel colonia în imperiul
financiar particular al conspiratorilor. Rezultatul inevitabil:
complotul va eşua, iar gigantul furios care era Republica Populară
Chineză se va dezlănţui şi va invada Hong Kong-ul, încălcând
Acordurile şi aruncând întregul Extrem Orient în haos.
Stupefiată, Catherine pretinsese dovezi şi până la ora 2:15,
citise de două ori dosarul strict secret al lui Sheng Chon Yang,
încheiat de Departamentul de Stat. Cu toate acestea, continuase
cu îndărătnicie să declare că exactitatea datelor din dosar nu
putea fi verificată. La ora 3:30 fusese condusă într-o încăpere
special amenajată pentru comunicaţii radio şi i se prezentase într-
o transmisiune prin satelit o relatare a faptelor de către un
oarecare Reilly din Consiliul Naţional de Securitate din
Washington.
— Sunteţi numai o voce, domnule Reilly, spuse Staples. De
unde să ştiu că nu sunteţi şi dumneavoastră în spatele celor
întâmplate în Victoria Peak?
În acel moment se auzise un declic pe linie şi o voce pe care
Catherine, împreună cu întreaga lume o cunoştea foarte bine, i se
adresă:
— Vă vorbeşte preşedintele Statelor Unite, doamnă Staples.
Dacă vă îndoiţi de aceasta, vă sugerez să luaţi legătura cu
consulatul dumneavoastră. Cereţi să contacteze Casa Albă prin
telefon diplomatic şi să solicite o confirmare a transmisiei noastre.
Voi aştepta. În momentul de faţă nu am nimic altceva mai bun de
făcut – nimic atât de important.
Scuturându-şi capul şi închizând o clipă ochii, Catherine îi
răspunse calm:
— Vă cred, domnule preşedinte.
— Uitaţi de mine, dar acceptaţi tot ceea ce aţi auzit. Este

317
adevărul adevărat.
— Dar este atât de incredibil – de neconceput.
— Nu sunt un expert, doamnă Staples şi niciodată n-am pretins
a fi aşa ceva, însă nici Calul Troian nu a fost foarte credibil sau
poate aceasta este numai o legendă iar soţia lui Menelaos să fi fost
născocirea imaginaţiei bogate a unui povestitor oarecare, dar
noţiunea a rămas valabilă – a devenit un simbol al inamicului
care-şi distruge adversarul din interior.
— Menelaos…?
— Nu credeţi tot ce spun ziarele, am mai citit şi eu o carte,
două. Dar aveţi încredere în oamenii noştri, doamnă Staples. Avem
nevoie de dumneavoastră. Voi face apel la primul ministru al ţării
dumneavoastră, dacă va trebui, dar sincer să vă spun, aş prefera
să nu o fac. Dânsul ar putea dori să se sfătuiască la rându-i cu
alţii.
— Nu, domnule preşedinte, secretul operaţiunii este esenţial.
Încep acum să-l înţeleg pe ambasadorul Havilland.
— Aveţi un atu faţă de mine. Eu nu pot să spun că-l înţeleg
întotdeauna.
— Poate că este mai bine aşa, domnule preşedinte.
*
* *
La ora 3:58 se primi un telefon urgent – de cea mai înaltă
prioritate – la sediul casei conspirative din Victoria Peak. Acesta
însă nu era adresat nici ambasadorului şi nici Subsecretarului de
Stat McAllister, ci maiorul Liu Wenzu. Odată cu el începu o
aşteptare încordată, care dura aproape patru ore. Cu toate că
informaţia nu conţinea prea multe amănunte, ea fu atât de
şocantă, încât atenţia tuturor se concentra asupra sa. Catherine
Staples telefona la consulat şi-i dădu de ştire înaltului Comisar că
nu se simte bine şi că nu va putea participa la conferinţa
prevăzută pentru acea după-amiază cu americanii. Prezenţa sa în
casa secretă era binevenită. Ambasadorul Havilland dorea ca
demnitara din serviciul diplomatic să vadă şi să înţeleagă singură
cât de aproape se afla Extremul Orient de o catastrofa
inimaginabilă. Cum o eroare inevitabilă din partea lui Sheng sau a
asasinului său putea produce o explozie de asemenea proporţii
încât trupele Republicii Populare Chineze să invadeze Hong Kong-
ul în decursul câtorva ore, provocând prin aceasta nu numai
blocarea vieţii comerciale a coloniei, ci şi multă suferinţă umană.
S-ar dezlănţui tulburări sălbatice peste tot, detaşamente ale morţii

318
de dreapta sau de stânga s-ar afla pretutindeni exploatând
resentimentele îngropate timp de patruzeci de ani, grupări rasiale
şi fracţiuni militare – ar lupta una împotriva alteia şi toate
împotriva armatei. Pe străzi şi în porturi va curge sânge şi, fiindcă
toate naţiunile lumii ar fi afectate, războiul mondial ar deveni o
posibilitate foarte palpabilă. Havilland spusese toate acestea în
timp ce Lin dădea furios telefoane peste telefoane, transmiţând
ordine şi coordonându-şi oamenii cu cei ai poliţiei şi securităţii
aeroportului.
Totul începuse în acea cameră mobilată în stil victorian din
Victoria Peak, când maiorul din MI6 ridicase receptorul telefonului
şi spusese pe un ton scăzut:
— Diseară, la aeroportul Kai-tak. Delegaţiile Chino-Britanice.
Tentativă de asasinat. Ţinta este guvernatorul Marii Britanii. Se
crede că ar fi vorba de Jason Bourne.
— Nu înţeleg! protestă McAllister, sărind de pe canapea. Este
prematur. Sheng nu este încă pregătit! Am fi avut vreun indiciu
dacă ar fi fost – o declaraţie oficială din partea ministerului său
referitoare la o acţiune anume. Este eronat!
— Cineva a calculat greşit? întrebă ambasadorul cu răceală.
— Probabil. Sau altceva. O strategie pe care n-am luat-o în
considerare.
— Treci la treabă domnule maior, spuse Havilland. După ce
dăduse ultimele ordine, Lin primise la rându-i un ultim ordin din
partea lui Havilland, înainte de a se îndrepta către aeroport.
— Nu te expune, domnule maior, spuse ambasadorul. Vorbesc
foarte serios.
— Imposibil, replică Lin. Cu tot respectul, domnule ambasador,
dar va trebui să mă aflu cu oamenii mei acolo. Am experienţă şi
ştiu ce să caut.
— Cu acelaşi respect, continuă Havilland, îţi spun că trebuie să
fac din aceasta o condiţie pentru a te lăsa să treci dincolo de
poartă.
— De ce, domnule ambasador?
— Cu perspicacitatea dumitale, sunt surprins că mă întrebi.
— Trebuie s-o fac! Nu înţeleg.
— Atunci probabil este vina mea, domnule maior. Am crezut că
ţi-am făcut clar motivul pentru care am făcut atâtea eforturi să-l
aducem pe Jason Bourne al nostru aici. Acceptă faptul că este un
om extraordinar, trecutul său o dovedeşte din plin. Trebuie să
presupunem, dacă diagnosticul este exact şi fragmente de amintiri

319
continuă într-adevăr să-i revină în minte, că are oameni de
legătură pretutindeni în această parte a lumii, în fel de fel de
cotloane şi ascunzişuri, despre care noi nu ştiam nimic.
Imaginează-ţi, doar imaginează-ţi, domnule maior, că unul dintre
acei oameni de legătură îl informează că s-a instituit o stare de
alertă în rândurile poliţiei şi că toate forţele securităţii au fost
convocate pentru a-l proteja pe guvernatorul Marii Britanii
deseară, pe aeroportul Kai-tak. Ce crezi că îi rămâne de făcut?
— Va fi acolo, răspunse Lin Wenzu moale şi în silă. Undeva.
— Şi imaginează-ţi în continuare că Jason Bourne al nostru te
vede? Iartă-mă că-ţi spun, dar nu eşti chiar invizibil. Disciplina
minţii sale logice – logica, disciplina şi imaginaţia au fost
întotdeauna mijloacele prin care a reuşit să supravieţuiască l-ar
forţa să afle exact cine eşti. E nevoie să mai continui?
— Nu cred, spuse maiorul.
— În momentul acela, legătura e făcută, spuse Havilland,
neţinând seama de cuvintele lui Lin. Prin urmare nu există nici un
taipan şi nici o soţie asasinată în Macao. În schimb, există un
ofiţer superior al serviciului de contraspionaj britanic, care s-a
implicat în această poveste şi a jucat rolul acelui taipan imaginar,
servindu-i o altă minciună, în continuarea celei precedente. Va afla
că a fost încă o dată manipulat de forţele guvernamentale,
manipulat în cea mai brutală manieră posibilă – i-a fost răpită
soţia. Creierul domnule maior, este un instrument delicat, iar
creierul lui este mai delicat decât al majorităţii oamenilor.
Rezistenţa lui nu e infinită. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar
putea face – sau ce am putea fi forţaţi noi să facem.
— Aceasta a fost întotdeauna cel mai vulnerabil punct al
scenariului, dar şi miezul lui, spuse Lin.
— „O metodă ingenioasă”, îl întrerupse McAllister, evident
citând. Puţine acte de răzbunare sunt la fel de rapid acceptate ca
deviza „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Sunt exact
cuvintele tale, Lin.
— Dacă este aşa, nu ar fi trebuit să mă alegeţi pe mine să joc
rolul taipanului, insistă maiorul. A izbucnit o criză aici în Hong
Kong iar voi mi-aţi legat mâinile!
— Este aceeaşi criză căreia trebuie să-i facem faţă cu toţii,
spuse Havilland încetişor. Numai că de data aceasta suntem
avertizaţi. Şi, pe de altă parte pe cine altcineva am fi putut alege?
Ce alt chinez cu excepţia şefului Serviciului de contraspionaj ar
fi primit acceptul Londrei pentru toate informaţiile de la care ai

320
pornit dumneata? Instalează-ţi postul de comandă în turnul
aeroportului. Are geamuri fumurii.
În linişte, masivul maior se întoarse furios şi părăsi încăperea.
— E oare înţelept din partea noastră să-l lăsăm să plece?
întrebă McAllister în timp ce el, ambasadorul şi Catherine Staples,
îl urmăreau cu privirea cum se îndepărta.
— Bineînţeles, răspunse diplomatul operaţiunilor secrete.
— Am petrecut câteva săptămâni aici în MI6, continuă
Subsecretarul rapid. Am aflat că în trecut i s-au înregistrat acte de
indisciplină.
— Numai când a primit ordine de la ofiţeri britanici mai puţin
experimentaţi decât el. Nu a fost niciodată pedepsit; a avut
dreptate întotdeauna. La fel acum ştie că eu sunt cel care are
dreptate.
— Cum puteţi fi atât de sigur?
— De ce crezi că a spus că i-am legat mâinile? Nu-i place, dar
acceptă faptul pentru că nu are încotro.
Havilland trecu în spatele biroului apoi se întoarse către
Catherine.
— Vă rog, aşezaţi-vă, doamnă Staples. Şi Edward, aş dori să-ţi
cer un lucru care nu are nimic de-a face cu confidenţialitatea.
Cunoşti situaţia la fel de bine că şi mine, iar cu unele amănunte
eşti probabil şi mai bine pus la punct. Dacă o să am nevoie de
informaţii fii sigur că te voi chema. Dar, aş vrea să discut cu
doamna Staples între patru ochi.
— Desigur, spuse Subsecretarul, strângându-şi dosarele de pe
birou în timp ce Catherine se aşeza într-un fotoliu în faţa
diplomatului. Am multe lucruri la care trebuie să mă gândesc.
Dacă povestea de la Kai-tak nu este o păcăleală – dacă e din
ordinul direct al lui Sheng – atunci înseamnă că acesta şi-a
conceput o strategie pe care noi nu am luat-o în considerare şi
asta este periculos.
Din toate perspectivele pe care le-am evaluat, el trebuie să-şi
aducă reţeaua sa de clearing – comitetul său economic blestemat –
în condiţii stabile, nu instabile. Altfel ar putea distruge totul, dar
este prea inteligent pentru a o face tocmai acum. Şi atunci, de ce
procedează astfel?
— Edward, gândeşte-te te rog, interveni ambasadorul
Încruntându-se, în timp ce lua loc şi la reversul medaliei. În loc să-
şi impună consorţiul de clearing financiar format din taipani aleşi
de el, în timpul unei perioade de stabilitate politică, procedează

321
astfel în timpul uneia instabile cu scopul, chipurile de a restabili
rapid ordinea. Astfel, China nu va mai fi gigantul furios, ci un
părinte grijuliu, care va încerca să-şi liniştească progenitura
speriată şi turbulentă.
— Şi care ar fi avantajul?
— Acela de a acapara imediat puterea, atâta tot. Cine din
colonie ar îndrăzni să pună la îndoială bunele intenţii ale unui
grup de oameni de finanţe respectabili, aduşi la conducere într-o
perioadă de criză? Pentru că, de fapt, ei reprezintă stabilitatea.
Gândeşte-te la asta.
Cu toate hârtiile în braţe, McAllister privi spre Havilland.
— Ar fi un joc riscant din partea lui Sheng. Riscă să piardă
controlul asupra expansioniştilor din Comitetul Central, a foştilor
revoluţionari militari care caută orice scuză pentru a invada
colonia. O criză bazată pe violenţă ar fi exact pe gustul lor. Acesta
este scenariul pe care-i l-am dat lui Webb, cel mai realist.
— Numai dacă actuala poziţie a lui Sheng nu este suficient de
tare pentru a-i suprima. Cum ai spus chiar tu, Sheng Chou Yang a
adus Chinei mulţi bani şi dacă a existat vreodată un popor în mod
fundamental capitalist, atunci acesta este cel chinez. Poartă
banilor un respect mai mult decât religios. Pentru ei a devenit o
obsesie.
— Dar ei au şi un mare respect şi pentru veteranii Marşului cel
Lung, care tot aşa, a devenit o obsesie. Fără maoiştii de la
începuturi, mulţi dintre liderii tineri ai Chinei ar fi şi azi nişte
ţărani nenorociţi care-şi rup spinarea muncind pământul. Ei îi
divinizează pe bătrânii soldaţi. Sheng nu are curajul să se atingă
de ei.
— Atunci există o altă teorie, o combinaţie a ceea ce am
susţinut fiecare în parte. Noi nu i-am spus lui Webb că vocile
câtorva din conducătorii mai activi ai vechii gărzi de la Peking nu
s-au mai făcut auzite de câteva luni încoace. Şi că, în cele câteva
situaţii în care s-a dat publicităţii câte o declaraţie oficială, s-a
spus că moartea unuia sau altuia din ei a fost provocată de cauze
naturale, sau a fost urmarea unor accidente tragice. A existat un
singur caz în care cineva a fost înlocuit deoarece căzuse în
dizgraţie. Acum, dacă presupunerea noastră este corectă, aceşti
câţiva oameni reduşi la tăcere sunt victimele asasinului plătit al lui
Sheng…
— Asta înseamnă că şi a consolidat poziţia prin eliminare,
izbucni McAllister. Occidentalii se găsesc pretutindeni în Peking;

322
hotelurile sunt pline. Ce înseamnă un om în plus, în special un
asasin care ar putea fi oricine – ataşat, om de afaceri… un
cameleon.
— Şi cine altcineva decât Sheng ar putea să aranjeze întâlnirile
secrete dintre asasinul său, Jason Bourne şi victimele alese? Sub
orice pretext, dar mai ales cel al spionajului militar. Nu e nici unul
care să nu înghită o asemenea momeală.
— Dacă măcar o parte din aceste presupuneri este adevărată,
atunci Sheng se află cu mult mai departe cu acţiunile sale decât
ne-am închipuit noi.
— Ia-ţi toate dosarele. Cere orice ai nevoie de la oamenii noştri
din Serviciul Secret şi de la MI6. Studiază totul – şi găseşte
simetriile Edward. Dacă îl pierdem pe guvernatorul Marii Britanii
deseară, suntem pe cale să pierdem Hong Kong-ul în câteva zile.
Pentru că vom fi fost incapabili să-i împiedicăm.
— Guvernatorul va fi protejat, mormăi McAllister îndreptându-
se tulburat spre uşă.
— Contez pe asta, spuse ambasadorul în timp ce Subsecretarul
părăsea camera.
Havilland se întoarse spre Catherine Staples.
— Acum începeţi să mă înţelegeţi? întrebă el.
— Cuvintele şi sensul lor, da, dar nu şi detaliile, îi răspunse
Catherine, privind la uşa pe care Subsecretarul de Stat tocmai o
închisese după el. E un om ciudat, nu-i aşa?
— McAllister?
— Da.
— Vă deranjează?
— Dimpotrivă. Îmi inspiră încredere în tot ceea ce am auzit. De
la dumneavoastră sau de la omul acela, Reilly, chiar şi de la
preşedintele dumneavoastră, mă tem.
Staples se întoarse către ambasador.
— Vă vorbesc cu toată onestitatea.
— Mă bucur. Şi vă înţeleg poziţia. McAllister are una dintre cele
mai analitice minţi din Departamentul de Stat. Este un om
inteligent, care nu se va ridica niciodată până la nivelul pe care-l
merită.
— De ce nu?
— Cred că ştiţi motivul şi dacă nu, sunt sigur că îl intuiţi.
McAllister este un om de o înaltă moralitate, care a stat
întotdeauna în fata avansării sale. Dacă aş fi avut şi eu un simţ
moral la fel de dezvoltat, n-aş fi ajuns niciodată ceea ce sunt dar

323
trebuie spus ceva şi în favoarea mea: că niciodată n-aş fi avut
rezultatele pe care le am. Dar cred că ştiţi asta la fel de bine ca şi
mine. Mi-aţi spus-o de cum aţi intrat pe uşă.
— Acum dumneavoastră sunteţi cel sincer. Vă sunt
recunoscătoare pentru asta.
— Mă bucur. Nu vreau ca relaţiile dintre noi să fie încordate
deoarece am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
— În privinţa Mariei?
— Mai mult, spuse Havilland. Ce amănunte vă intrigă? Cum aş
putea să vă lămuresc?
— Acest consorţiu de clearing, această comisie de bancheri şi
taipani pe care Sheng îi va propune să controleze politica
financiară a coloniei…
— Daţi-mi voie să anticipez, o întrerupse diplomatul. În
aparenţă vor fi nişte oameni de o deosebită valoare profesională şi
morală care deţin poziţii importante. Cum i-am mai spus lui
McAllister când ne-am întâlnit prima dată, dacă am putea crede că
acest plan nebunesc are vreo şansă, i-am lăsa în pace şi le-am ura
mult succes. Însă nu are. Toţi oamenii puternici au duşmani; se
vor găsi sceptici şi aici în Hong Kong, ca şi la Peking – fracţiuni
rivale care au fost îndepărtate de la putere şi care vor săpa mai
adânc decât îşi închipuie Sheng. Şi cred ca ştiţi ceea ce vor
descoperi.
— Că toate drumurile, pe pământ sau pe sub pământ, duc la
Roma. Roma fiind reprezentată aici de acest taipan, tatăl lui
Sheng, al cărui nume niciodată n-a fost menţionat de documentele
secrete, pe care le deţineţi. El este păianjenul a cărui pânză se
întinde peste fiecare membru al acestui consorţiu de clearing. El îi
controlează pe toţi. Pentru Dumnezeu, cine este acest om?
— Am vrea să ştim şi noi, spuse Havilland, cu voce plată.
— Chiar nu ştiţi? întrebă Catherine Staples surprinsă.
— Dacă am şti, viaţa ne-ar fi cu mult mai uşoară şi v-aş fi spus
dinainte. Nu mă joc cu dumneavoastră – n-am reuşit să aflăm cine
este. Câţi taipani se află aici în Hong Kong? Câţi fanatici care
doresc să lovească în Peking în numele cauzei Kuomintang-ului?
După judecata lor strălucită, China le-a fost furată. Patria lor,
mormintele străbunilor lor, pământurile, averile lor – totul. Mulţi
dintre ei sunt oameni respectabili, doamnă Staples, dar nu toţi.
Liderii politici, conducătorii militari, proprietarii de pământuri, cei
extrem de bogaţi – o clasă privilegiată care s-a ridicat şi îmbogăţit
pe sudoarea şi chinul a milioane de oameni. Şi dacă vă sună ca un

324
discurs de propagandă comunistă, să ştiţi că am fost provocat să
rostesc toate acestea. Avem de-a face cu o mână de expatriaţi,
obsedaţi şi fanatici, care vor înapoi ceea ce le-a fost luat. Dar uită
de corupţia care a condus la propria lor prăbuşire.
— V-aţi gândit vreodată să-l înfruntaţi pe însuşi Sheng, într-o
discuţie între patru ochi?
— Desigur, iar reacţia lui este previzibilă. Ar simula indignarea
şi mi-ar spune scurt că, dacă încercăm să-l discredităm cu
asemenea basme, va anula Acordurile cu China şi va susţine că
lucrăm pe mai multe planuri. Apoi ar ameninţa că va schimba
imediat direcţia politicii economice a Hong Kong-ului,
introducându-l în sfera de influenţă a Pekingului. Ar susţine că
mulţi dintre bătrânii marxişti din Comitetul Central ar aplauda o
asemenea manevră şi ar avea dreptate. Apoi ne-ar privi ironic şi
probabil ar spune: „Domnilor, aveţi de ales. Bună ziua”.
— Şi dacă faceţi publică conspiraţia lui Sheng s-ar întâmpla
acelaşi lucru, iar el îşi dă seama ca voi ştiţi aceasta, spuse Staples,
încruntându-se. Pekingul ar învinui Taiwan-ul şi Occidentul
pentru amestec în treburile interne şi s-ar retrage din Acorduri. Ar
urma prăbuşirea economică.
— Aceasta este exact concluzia la care am ajuns şi noi, aprobă
Havilland.
— Soluţia?
— Una singură, Sheng. Staples dădu din cap.
— Joc dur, spuse ea.
— Până la gestul extern, dacă asta vreţi să spuneţi.
— Evident, aceasta vreau să spun, spuse Catherine. Şi soţul
Mariei, acest David Webb, este indispensabil soluţiei?
— Da. Jason Bourne este indispensabil.
— Deoarece acest impostor, acest asasin care îşi spune Bourne,
poate fi neutralizat numai de extraordinarul om pe care-l imită –
cum a spus o dată McAllister, dar nu în acelaşi context. Apoi îi ia
locul şi îl atrage pe Sheng acolo unde poate recurge la singura
soluţie care a mai rămas – soluţia extremă…
— Drace, adică îl omoară.
— Da. Undeva în China, fireşte.
— De ce… „fireşte”?
— Da, pentru că ar face ca totul să pară un fratricid intern fără
nici o legătură cu exteriorul. Pekingul nu ar putea învinui pe
nimeni în afară de inamicii necunoscuţi ai lui Sheng din interiorul
propriului său clan. Dar dacă se ajunge la această conjunctură, va

325
fi probabil prea puţin important. Lumea nu va afla oficial despre
moartea lui Sheng timp de săptămâni întregi, iar când anunţul va
fi făcut în sfârşit „decesul său neprevăzut” va fi neîndoielnic
atribuit unei hemoragii cerebrale sau unui stop cardiac şi nu unei
crime. Gigantul nu se laudă niciodată cu aberaţiile sale, ci le
ascunde.
— Ceea ce este exact ce doriţi dumneavoastră.
— Bineînţeles. Lumea merge înainte, taipanii sunt privaţi de
sursele lor, consorţiul lui Sheng se prăbuşeşte ca un castel făcut
din cărţi de joc, iar oamenii rezonabili urmează făgaşul politic
normal onorând Acordurile, spre beneficiul tuturora… Dar suntem
încă departe de asta, doamnă Staples. Primul pas se va face
probabil deseară la Kai-tak. Ar putea fi începutul sfârşitului,
deoarece nu suntem pregătiţi să contraatacăm. Iar dacă vă par
liniştit, vă spun eu că este o simplă iluzie. Ani de zile mi-am
ascuns stările de tensiune… Singurele mele consolări în acest
moment sunt că forţele de securitate ale Hong Kong-ului se
numără printre cele mai bune din lume şi că Pekingul a fost alertat
în legătură cu această situaţie. Hong Kong-ul nu a ascuns nimic –
nu are de ce să o facă. Aşa că, într-un fel, totul devine deopotrivă
un risc şi o aventură comună, în care ne unim forţele pentru a-l
proteja pe guvernatorul Marii Britanii.
— La ce ajută acestea dacă răul până la urmă se întâmplă?
— Măcar din punct de vedere psihologic. Putem evita, dacă nu
instabilitatea ca atare, măcar manifestările ei exterioare, pentru că
pericolul a fost deja semnalat ca fiind un act izolat de violenţă
premeditată şi nu o tulburare simptomatică pentru starea din
colonie. Mai presus de toate, responsabilităţile vor fi fost împărţite.
Ambele delegaţii au propriile lor escorte militare care vor fi puse
serios la treabă.
— Deci se poate face faţă unei crize cu măsuri atât de subtile,
de protocol?!
— Din câte mi s-a spus, nu cred să aveţi nevoie de lecţii despre
felul cum se face faţă unei crize – sau cum se precipită ea. Pe de
altă parte însă, totul ar putea să scape de sub control printr-o
singură mişcare greşită care să anihileze toate subtilităţile noastre.
În ciuda a tot ceea ce-am spus, sunt în mod real speriat. Se pot
strecura atât de multe greşeli şi calcule eronate – ele ne sunt
duşmanii cei mai de seamă, doamnă Staples. Tot ce putem face
este să aşteptăm, iar aşteptarea este partea cea mai grea, cea mai
epuizantă.

326
 — Mai am şi alte întrebări, spuse Catherine.
— Desigur, întrebaţi orice şi oricând. Obligaţi-mă să gândesc, să
transpir, dacă puteţi. Ne va ajuta amândurora să nu mai fim cu
gândul la această aşteptare îngrozitoare.
— Tocmai v-aţi referit la cunoştinţele mele discutabile asupra
crizelor. Dar aţi adăugat – ceva mai sigur pe dumneavoastră – că
mă pricep şi să le precipit.
— Îmi pare rău, n-am rezistat. E un obicei prost de-al meu.
— Presupun că v-aţi referit la ataşatul John Nelson.
— Cine? Ah, da, tânărul de la consulat. Ceea ce-i lipseşte din
inteligenţă recuperează prin curaj.
— Greşiţi.
— În privinţa inteligenţei? întrebă Havilland, cu sprâncenele
groase arcuite într-o expresie de uimire. Serios?
— Nu-i scuz slăbiciunile, însă este unul dintre cei mai buni
oameni pe care-i aveţi. Gândirea sa profesională este superioară
multora dintre oamenii mai experimentaţi pe care îi deţineţi,
întrebaţi pe oricine din consulat care a discutat vreodată cu el.
Este, de asemenea, unul dintre puţinii care vorbesc foarte bine
cantoneza.
— Dar a compromis în mod conştient o operaţiune secretă
importantă, spuse diplomatul scurt.
— Dacă n-ar fi făcut-o, nu m-aţi fi găsit niciodată. Şi nu v-aţi
mai fi aflat atât de aproape de Marie St. Jacques cum sunteţi în
momentul de faţă.
— „Atât de aproape”?
Havilland se aplecă înainte în scaun cu ochii fixaţi întrebător
asupra partenerei de discuţie.
— Nu puteţi continua s-o mai ascundeţi. Cred că înţelegeţi.
— Probabil că nu, încă nu m-am decis.
— Dumnezeule, femeie! După tot ceea ce v-am spus! Trebuie s-o
aducem aici! Fără ea suntem pierduţi, totul e pierdut! Dacă Webb
află că soţia lui se află cu noi, că a dispărut, va înnebuni! Trebuie
neapărat să ne-o aduceţi înapoi!
— Asta e problema. Pot s-o fac oricând, dar nu neapărat când
spuneţi voi.
— Nu! tună ambasadorul. Dacă şi când Webb îşi îndeplineşte
misiunea, o să dea o serie de telefoane, cerând să vorbească cu
soţia lui!
— Iar eu nu vă voi da nici un număr de telefon, spuse Staples
sec. Ar fi ca şi cum v-aş da adresa ei.

327
 — Nu vă daţi seama ce faceţi! Ce trebuie să vă mai spun pentru
a vă convinge?
— Simplu. Admonestaţi-l pe John Nelson verbal. Trimiteţi-l la
doctor, dacă doriţi, însă nu faceţi nimic public şi păstraţi-l în
continuare aici, în Hong Kong, unde şansele de a-i fi recunoscută
valoarea sunt mai mari ca oriunde.
— Iisuse Christoase! explodă Havilland. Individul se droghează!
— Ce spuneţi e ridicol, dar, în acelaşi timp, e reacţia tipică a
americanului „moralist”, care n-a auzit decât bucăţele de adevăr.
— Vă rog, doamnă Staples…
— A fost drogat; asta nu înseamnă că se droghează. Bea, nu
mai mult de trei pahare de martini cu vodcă şi-i plac femeile.
Fireşte sunt unii dintre ataşaţii bărbaţi pe care-i aveţi care preferă
băieţii, iar norma lor este mai aproape de şase martini-uri, dar cine
le ţine socoteala? Sincer, pe mine personal nu mă interesează
deloc ce fac nişte adulţi între cei patru pereţi ai unui dormitor şi
nu cred că ceea ce fac acolo afectează şi ceea ce fac în afara
dormitorului – însă Washington-ul are preocupările lui speciale în
astfel de…
— Perfect, doamnă Staples! Nelson va fi admonestat verbal – de
către mine. Consulul general nu va fi informat şi în dosarul său nu
va fi consemnat nimic. Sunteţi mulţumită?
— Aproape. Sunaţi-l chiar în după-amiaza aceasta şi spuneţi-i
ce aveţi de spus. Şi avertizaţi-l să-şi pună un pic de ordine în viaţa
particulară, e în interesul lui.
— Va fi o adevărată plăcere. Altceva?
— Da, însă mi-e teamă că nu ştiu mult mai mult decât ştiam cu
trei ore în urmă.
— Scumpă doamnă, mă puteţi jigni fără nici o grijă. Catherine
făcu o pauză; când reluă, o făcu pe un ton rugător. Glasul ei,
răguşit dar vibrant, umplea întreaga încăpere.
— De ce? De ce aţi făcut toate astea? N-a existat o altă cale?
— Presupun că vă referiţi la doamna Webb.
— Fireşte că mă refer la doamna Webb şi nu mai puţin la soţul
ei! V-am întrebat şi mai înainte, aveţi vreo idee cât rău le-aţi făcut?
Este o barbarie în sensul cel mai urât al cuvântului. I-aţi
condamnat pe aceşti doi oameni la un chin pe care nu-l merită. I-
aţi îndepărtat unul de celălalt, i-aţi obligat să trăiască cu ideea că
nu se vor revedea niciodată şi i-aţi făcut să creadă că o decizie
greşită luată de unul dintre ei poate aduce moartea celuilalt. Un
avocat american a pus o dată o întrebare în Senat şi mi-e teamă că

328
trebuie să v-o pun şi eu dumneavoastră… Chiar nu aveţi nici un
Dumnezeu, domnule ambasador?
Havilland o privi obosit.
— Am simţul datoriei secătuit, spuse el. A trebuit să elaborez un
plan eficace care să declanşeze o reacţie imediată şi un angajament
total din partea singurului om capabil să acţioneze eficient. Totul
s-a bazat pe un incident din trecutul lui Webb, un lucru îngrozitor
care l-a transformat dintr-un profesor tânăr şi civilizat într-un –
expresia cel mai adesea folosită era cea de „luptător suprem al
războiului de gherilă”. Aveam nevoie de acest om, de acest
luptător, din toate motivele pe care le-aţi auzit. Acum se află aici şi
acţionează şi presupun că soţia lui e teafără, pentru că nu i-am
făcut intenţionat niciodată vreun rău.
— Incidentul din trecutul lui Webb este cumva în legătură cu
prima lui soţie? Din Cambodgia?
— Prin urmare, ştiţi despre ce e vorba?
— Mi-a povestit Marie. Soţia lui şi cei doi copii ai săi au fost
ucişi de un avion de război răzleţ, ce zbura pe deasupra fluviului şi
care a bombardat locul unde cei trei se jucau în apă.
— După această întâmplare a devenit un alt om, spuse
Havilland încuviinţând din cap. Războiul a devenit războiul său
personal, în ciuda faptului că nu avea prea mult respect pentru
Comandamentul de la Saigon. Îşi descărca propria furie în
singurul mod pe care-l avea la îndemână, luptând cu un duşman
care-i răpise tot ce avea mai scump în viaţă. Întotdeauna prelua
cele mai dificile şi mai periculoase misiuni, acolo unde obiectivele
erau majore, cu ţintele din rândurile comandamentului inamic.
— Şi, răpindu-i a doua soţie, aţi stârnit fantoma celei dintâi,
pierdute atât de tragic, în urma căreia a devenit acel luptător
suprem al războiului de gherilă şi apoi Jason Bourne, hăitaşul lui
Carlos Şacalul.
— Da, doamnă Staples, aprobă diplomatul calm. Însă am vrut
ca hăitaşul să reintra în scenă imediat. Nu avem o clipă de pierdut
şi nu am găsit altă cale pentru a obţine rezultate imediate.
— Dar omul acesta e un iniţiat în viaţa Orientului! izbucni
Catherine. Înţelege mentalităţile Orientalilor de o mie de ori mai
bine decât oricare dintre noi, aşa numiţii experţi. Nu aţi fi putut
apela la el, la cunoştinţele sale de istorie, subliniind consecinţele
dacă nu vă ajută?
— O fi el un iniţiat, dar este mai întâi un bărbat care consideră
– şi e îndreptăţit să o facă – că a fost trădat de guvernul său. A

329
cerut ajutor şi în schimb i s-a întins o capcana cu scopul de a-l
ucide. Nici un fel de rugăminte din partea mea n-ar fi avut nici un
răsunet în inima lui!
— Totuşi, aţi fi putut încerca măcar!
— Şi să riscăm întârzierea operaţiunii, atunci când fiecare ceas
conta? Într-un fel, îmi pare rău că nu aţi fost niciodată în situaţia
mea. Atunci poate, aţi putea într-adevăr să mă înţelegeţi.
— Întrebare, spuse Catherine ridicând mâna sfidător. Ce vă face
să credeţi că David Webb se va duce în China după Sheng, dacă îl
găseşte şi-l v-a elimina? Din câte am înţeles, târgul îi cerea să-l
predea pe cel care se foloseşte de numele Jason Bourne, în
schimbul eliberării Mariei.
— În această situaţie, dacă se va ajunge vreodată la ea, nici nu
va mai conta. Va fi momentul în care îi vom spune de ce am făcut
ceea ce am făcut şi vom apela la experienţa sa în studiul
Orientului şi îi vom prezenta consecinţele globale ale
maşinaţiunilor lui Sheng şi taipanilor săi. Iar dacă ne întoarce
spatele, avem câţiva agenţi experimentaţi care pot să-i ţină locul.
Nu ţi-ar plăcea să-i ai pe lângă casă, dar sunt disponibili şi se vor
descurca.
— Cum?
— Prin coduri, doamnă Staples. Metodele originalului Jason
Bourne includeau întotdeauna coduri interpuse între el şi clienţii
săi. Impostorul a preluat fiecare metodă folosită de cel pe care-l
imita. Odată ce acest nou Bourne se va afla în mâinile noastre,
vom obţine toate informaţiile necesare confirmate apoi de
substanţe chimice, bineînţeles. Vom şti cum să ajungem la Sheng,
iar acesta este singurul lucru de care avem nevoie. O întâlnire într-
un loc ferit, dincolo de Jade Tower Mountain, un asasinat şi lumea
va merge înainte. Altă soluţie pur şi simplu nu întrevăd.
Dumneavoastră?
— Nu, spuse Catherine moale, scuturându-şi încet capul. E un
joc dur.
— Daţi-ne-o pe doamna Webb.
— Da, desigur, dar nu în seara aceasta. Nu are unde să plece,
iar dumneavoastră aveţi şi aşa destule complicaţii cu aeroportul
Kai-tak. Am instalat-o într-un apartament în Tuen Mun, în Noile
Teritorii, care aparţine unei prietene de a mea. Am dus-o s-o vadă
un doctor care i-a bandajat picioarele – şi i-a dat un sedativ. Ce
mai, săraca femeie a ajuns o epavă; n-a dormit de zile întregi, iar
pastilele pe care le-a luat noaptea trecută nu i-au fost de prea

330
mare ajutor. Era prea încordată, prea înfricoşată încă. Am stat cu
ea şi am vorbit împreună până în zori. Lăsaţi-o să se odihnească
puţin. O voi aduce mâine dimineaţă.
— Cum vă veţi descurca? Ce îi veţi spune?
— Nu sunt sigură. O să sun mai târziu, ca să n-o neliniştesc, îi
voi spune că fac progrese – mai mult decât aş fi crezut că e posibil.
Vreau să-i dau speranţe, să mai slăbesc din tensiunea în care se
află acum. Am să-i spun să stea lângă telefon, să se odihnească
cât mai mult, pentru că eu mă voi întoarce mâine dimineaţă, cu
ştiri bune, cred.
— Aş vrea să trimit nişte oameni cu dumneavoastră, spuse
Havilland. Inclusiv pe McAllister. El o cunoaşte personal şi sincer,
sunt de părere că sfaturile sale vor găsi înţelegere. Şi vă vor
susţine.
— S-ar putea, aprobă Catherine, dând din cap. În regulă, dar
trebuie să stea deoparte până când am terminat eu de discutat cu
ea şi ar putea să dureze câteva ore. Nu are absolut deloc încredere
în cei de la Washington şi o să trebuiască să-i vorbesc mult pentru
a o putea convinge. E vorba de viaţa soţului ei. Nu pot şi nici nu
vreau să-i spun că aprob ceea ce aţi făcut, însă recunosc că în
lumina acestor circumstanţe ieşite din comun, inclusiv prăbuşirea
economică posibilă a Hong-Kong-ului – am înţeles de ce aţi
procedat astfel. Ceea ce trebuie ea să înţeleagă singurul lucru
esenţial – este că se va afla mai aproape de soţul ei dacă este cu
voi, decât împotriva voastră. Desigur, ar putea să încerce să vă
omoare, dar asta este problema dumneavoastră.
Este o femeie foarte atrăgătoare, foarte feminină, frumoasă
chiar, însă aduceţi-vă aminte că este fiică de fermier din Calgary.
Nu v-aş sfătui să rămâneţi singur cu ea într-o cameră. Cred că a
doborât viţei mai puternici ca dumneavoastră.
— Voi aduce cu mine un detaşament din infanteria marină.
— Nu faceţi asta. I-ar monta pe toţi împotriva dumneavoastră.
Este una din cele mai convingătoare femei din câte am văzut
vreodată.
— Trebuie să fie aşa, răspunse ambasadorul, lăsându-se pe
spătarul scaunului, din moment ce a reuşit să convingă un om
lipsit de identitate şi copleşit de sentimente de vinovăţie să
privească înăuntrul sufletului său şi să iasă din labirintul propriei
sale nesiguranţe. Sarcină deloc uşoară… Vorbiţi-mi despre ea – ca
om, vreau să spun.
Catherine o făcu fără grabă, povestind tot ceea ce ştia din câte

331
văzuse şi simţise. Timpul trecea. Minutele şi jumătăţile de oră
treceau, marcate de repetate apeluri telefonice ce-l ţineau pe
Havilland la curent cu evenimentele de pe aeroportul Kai-tak.
Soarele coborâse dincolo de zidurile grădinii. Li se servi o cină
uşoară.
— Vreţi să-l rugaţi pe domnul McAllister să vină aici, spuse
Havilland celui care servea masa.
— L-am întrebat mai devreme pe domnul McAllister dacă
doreşte să-i aduc ceva, dar dânsul a fost categoric. Mi-a spus să
ies şi să-l las în pace.
— Atunci, lasă. Mulţumesc.
Apelurile telefonice continuau; subiectul Marie St. Jacques se
epuizase, iar conversaţia se învârtea acum exclusiv în jurul
evenimentelor de la aeroportul Kai-tak. Staples îl urmărea pe
diplomat cu uimire. Pe măsură ce criza se apropia de punctul
culminant, tonul lui devenea mai calm şi mai controlat.
— Acum dezvăluiţi-mi câteva amănunte şi despre
dumneavoastră, doamnă Staples. Numai ceea ce doriţi, fireşte.
Catherine studie faţa lui Raymond Havilland şi începu încet:
— Am răsărit dintr-un spic de grâu din Ontario…
— Da, desigur, spuse ambasadorul cu o sinceritate dezarmantă
privind fix la telefon.
Staples înţelese. Acest celebru om de stat ducea o conversaţie ce
nu-i solicita atenţia, care, de fapt, era îndreptată spre un subiect
total diferit: aeroportul Kai-tak. Ochii îi rătăceau în permanenţă
asupra telefonului; încheietura mâinii stângi era întoarsă în aşa fel
încât el să-şi poată privi ceasul şi totuşi nu scăpa nici una din
pauzele în care interlocutorul său aştepta un răspuns.
— Fostul meu bărbat vindea pantofi…
Havilland îşi înălţă brusc privirea de pe cadranul ceasului. Nu l-
ar fi crezut în stare de un zâmbet stânjenit, însă în acel moment
afişă unul.
— M-aţi prins, recunoscu el.
— De mai mult timp, răspunse Catherine.
— Exista un motiv. Îl cunosc destul de bine pe Owen Staples.
— Se poate. Îmi închipui că frecventaţi aceleaşi cercuri.
— L-am întâlnit anul trecut la cursa de cai de la Queens Plate,
din Toronto. Cred că unul din caii săi s-a clasat destul de bine. Era
impunător în redingotă, dar presupun că aşa se şi cădea să fie de
vreme ce făcea parte din escorta Reginei Mamă.
— Pe când eram căsătoriţi, n-avea bani nici de un costum de

332
gata.
— Ştiţi, spuse Havilland, când am citit despre dumneavoastră şi
am aflat de Owen, am avut pentru o clipă tentaţia de a-i telefona.
Nu ca să-i spun ceva anume, evident, ci pentru a-l întreba despre
dumneavoastră. Apoi m-am gândit că în era asta de politeţi
postmaritale, este de presupus că încă mai vorbiţi unul cu celălalt.
M-aş fi dat de gol.
— E adevărat, încă mai vorbim unul cu celălalt, iar
dumneavoastră v-aţi dat de gol venind la Hong-Kong.
— Pentru dumneavoastră, probabil. Dar numai după ce soţia lui
Webb a reuşit să ia legătura cu dumneavoastră. Spuneţi-mi, ce aţi
gândit când aţi auzit prima dată că mă aflu aici?
— Că Regatul Unit vă chemase pentru consultări în privinţa
Acordurilor.
— Mă flataţi…
Telefonul sună, iar Havilland întinse mâna să apuce receptorul.
Era Lin Wenzu, care raporta cum mergeau lucrurile la Kai-tak,
sau, mai bine zis, cum nu mergeau.
— De ce naiba nu renunţă la toată panarama asta? întrebă
ambasadorul furios. Să-i îngrămădească în maşinile lor odată şi
să-i scoată dracului de acolo!
Replica maiorului, oricare va fi fost ea, îl exasperă şi mai tare pe
Havilland.
— E ridicol! Asta nu e spectacol de varietăţi, ci un posibil
asasinat! Nu e implicată imaginea sau onoarea nimănui şi crede-
mă, lumea nu aşteaptă cu sufletul la gură conferinţa aia de presă
blestemată. Cei mai mulţi dorm, pentru numele lui Dumnezeu!
Din nou diplomatul ascultă. Răspunsurile lui Lin nu numai că-l
uimeau dar îl şi înfuriau.
— Chinezii au spus asta? E strigător la cer! Peking-ul n-are nici
un drept să emită o asemenea pretenţie! Este… Havilland privi
scurt la Staples.
— E o barbarie! Cineva ar trebui să le spună că nu feţele lor
asiatice trebuie salvate, ci cea a guvernatorului Marii Britanii. Iar
faţa lui e lipită de cap, care s-ar putea să-i zboare de pe umeri!
Tăcere; ambasadorul clipi resemnat.
— Ştiu, ştiu. E necesar ca celesta stea roşie să continue să
strălucească într-o beznă totală. Nu pot face mare lucru, dar
măcar încearcă tot ce-ţi stă în putinţă. Ţine-mă la curent. Cum
spune unul dintre nepoţii mei, eu „mănânc banane” între timp, ce
dracu’ ar putea însemna şi asta…

333
 Havilland închise şi se uită la Catherine.
— Ordine venite de la Peking. Delegaţiile nu vor fugi din faţa
terorismului occidental. Protejaţi-i pe toţi cei implicaţi, însă
continuaţi lucrurile într-un ritm normal.
— Londra probabil ar fi de acord. Sintagma îmi sună cunoscută.
— Ordine de la Peking… spuse ambasadorul încet, fără să o
audă pe Staples. Ordine de la Sheng!
— Sunteţi sigur?
— E jocul lui! El dă tonul. Dumnezeule, asta înseamnă că e
gata!
Tensiunea creştea cu fiecare minut ce trecea. Atmosfera deveni
încărcată, norii se adunară pe cer şi începu să plouă. Picăturile de
apă izbeau geamurile cu un zgomot monoton. Fu deschis un
televizor şi, încordaţi la maximum, ambasadorul american şi
canadiana Catherine Staples se aşezară să se uite în tăcere.
Imensul avion înainta prin ploaia torenţială spre locul de întâlnire
cu mulţimea de fotoreporteri şi ziarişti. Gărzile de onoare ale
Angliei şi Chinei se iviră în acelaşi timp, primele, din ambele părţi
ale uşii deschise. Apariţia lor fu surprinzătoare deoarece, în locul
unei înaintări impunătoare din partea unor asemenea escorte
militare, detaşamentele ocupară rapid poziţii de flanc în josul
scărilor metalice, apoi îşi îndoiră coatele în sus, cu armele gata de
tragere.
Liderii îşi făcură apariţia, salutând mulţimea de spectatori,
după care îşi continuară drumul în jos pe scări, urmaţi de două
rânduri de aghiotanţi ce afişau zâmbete silite. Începu ciudata
„conferinţă de presă” şi Subsecretarul de Stat Edward McAllister
năvăli în cameră, izbind cu violenţă uşa de perete.
— Am găsit! strigă el, ţinând în mână o hârtie. Sunt sigur că am
găsit!
— Calmează-te, Edward! Spune clar şi liniştit ce ai de spus.
— Delegaţia chineză! strigă McAllister cu răsuflarea tăiată
alergând înspre diplomat şi punându-i foaia în faţă. Este condusă
de un tip pe nume Lao Sing. Al doilea în grad este un general pe
care-l cheamă Yunshen! Amândoi sunt politicieni de seamă care se
opun de ani de zile lui Sheng Chou Yang şi critică vehement în
Comitetul Central politica sa! Includerea lor în echipele de
negociere a fost făcută cu asentimentul aparent al lui Sheng,
pentru a asigura un echilibru între cele două părţi. Asta l-a făcut
să pară echitabil în ochii celor din vechea gardă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei să spui?

334
 — Nu este vizat guvernatorul Marii Britanii! Toţi sunt! Dintr-o
singură lovitură înlătură pe doi dintre opozanţii săi cei mai
influenţi din Peking şi îşi netezeşte drumul. Apoi, după cum
spuneaţi, îşi instaurează consorţiul de clearing, cu taipanii lui într-
o perioadă de instabilitate recunoscută de ambele guverne.
Havilland smuci receptorul din furcă.
— Faceţi-mi imediat legătura cu Lin Wenzu, la aeroportul Kai-
tak, ordonă el centralistei. Repede!… Cu maiorul Lin, vă rog.
Repede!… Cum adică, nu-i acolo? Unde este?… Cu cine vorbesc?…
Da, ştiu cine sunteţi. Ascultaţi-mă cu foarte mare atenţie! Ţinta nu
este numai guvernatorul Marii Britanii, este mai rău decât atât. Ea
include şi pe doi membri ai delegaţiei chineze. Ştiaţi?… Un agent
din Mossad? Ce dracu…? Nu există nici un astfel de aranjament,
nu poate exista… Dar, desigur, am să închid.
Respirând sacadat, palid la faţă, diplomatul privi în perete şi
spuse cu o voce abia auzită.
— Au aflat deja, Dumnezeu ştie de unde şi se străduiesc să ia
măsuri imediate… Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cine a fost?
— Jason Bourne al nostru, răspunse McAllister încet. E acolo.
Pe ecranul televizorului apăru o limuzină care se opri brusc, în
timp ce toate celelalte dispăreau în întuneric. Oamenii se repeziră
speriaţi afară din maşina staţionată şi câteva secunde mai târziu,
ecranul fu invadat de o explozie orbitoare.
— E acolo, repetă McAllister, în şoaptă. E acolo!

335
 CAPITOLUL 21
Barca cu motor se legăna violent în întunericul nopţii, sub
ploaia torenţială. Echipajul vasului, alcătuit din doi bărbaţi, scotea
apa care pătrundea necontenit în ambarcaţiune, în acest timp
căpitanul, un chinez portughez, cărunt, cu privirea fixată în
depărtare, prin ferestrele largi ale cabinei, orientând barca spre
contururile întunecate ale unei insule. Bourne şi d’Anjou stăteau
de o parte şi de alta a proprietarului bărcii; Francezul spuse,
străduindu-se să acopere zgomotul ploii torenţiale:
— Cât de departe crezi că se află plaja?
— Două sute de metri, plus sau minus zece douăzeci, răspunse
căpitanul.
— E timpul să semnalizăm. Unde-i lanterna?
— În lada de sub dumneata, pe partea dreaptă. Mai merg încă
şaptezeci şi cinci de metri, apoi opresc. Mai departe, stâncile pot fi
periculoase pe vremea asta.
— Trebuie să ajungem la ţărm! strigă Francezul. E important, ţi-
am spus!
— Da, dar ai uitat să-mi spui că va izbucni o furtună şi că vor fi
valuri. Mai merg nouăzeci de metri, apoi puteţi să folosiţi bărcuţa.
Are un motor puternic. Veţi ajunge cu bine.
— Merde!16 izbucni d’Anjou, deschizând lada şi scoţând o
lanternă. Asta înseamnă că până la ţărm sunt mai mult de o sută
de metri.
— În orice caz, nu mai puţin de cincizeci, v-am spus asta
dinainte.
— Şi pe deasupra mai e şi apa cea mai adâncă!
— Să întorc şi să mă îndrept spre Macao?
— Ca să ne ciuruiască grănicerii? Dă-i drumul, sau nu capeţi
nimic! Şi mai puţine comentarii.
— O suta de metri, nu mai mult.
D’Anjou dădu din cap morocănos ţinând lanterna strâns la
piept. Apăsă pe un buton, apoi îl eliberă imediat şi, pentru o clipă,
o scânteie neobişnuită, de un albastru închis, lumină fereastra
cabinei. Câteva secunde mai târziu, un semnal de aceeaşi culoare
străbătu sticla pătată a cabinei, de pe linia de ţărm a insulei.
16
La dracu’! ; Fir-ar al dracului! (lb. fr. – n. tr.).

336
 — Înţelegi, mon capitaine. Dacă n-am fi venit noi la întâlnire,
luntrea asta mizerabilă ar fi fost demult măturată de ape.
— La prânz eraţi destul de mândri de ea amândoi! protestă
omul, învârtind furios cârma.
— Asta s-a întâmplat ieri la prânz. Acum e unu şi jumătate a
două zi şi am început să-ţi cunosc vicleşugurile.
D’Anjou puse lanterna la loc şi privi scurt spre Bourne, care îl
urmărea atent. Fiecare proceda exact la fel cum făcuseră în
nenumărate rânduri în zilele petrecute în Meduza – controlând
veşmintele şi echipamentul partenerului. Cei doi îşi împăturiseră
îmbrăcămintea în saci de pânză – pantalonii jersee şi şepci subţiri
de cauciuc, toate de culoare neagră. Singurul armament în afara
automatului lui Jason şi a pistolului de calibru 22 al Francezului
erau cuţitele băgate în teci – toate ascunse cu grijă.
— Apropie-te cât poţi de mult, îi spuse d’Anjou căpitanului. Şi
adu-ţi aminte că nu vei primi restul de bani dacă nu vei fi aici
când ne întoarcem.
— Şi dacă se întâmplă să vă omoare şi să vă ia banii? se plânse
pilotul, răsucind cârma. Eu rămân cu buza umflată!
— Sunt adânc impresionat, spuse Bourne.
— Nu-ţi face griji, răspunse Francezul, uitându-se fioros la
chinez. Am avut de-a face cu omul acesta de multe ori, în ultimele
luni. Ca şi tine, este pilotul unei ambarcaţiuni rapide şi hoţ de
aceeaşi teapă. I-am căptuşit buzunarele marxiste astfel că
amantele pot să-i trăiască asemeni concubinelor membrilor
Comitetului Central. În plus, e convins că ţin o socoteală scrisă.
Suntem în mâinile lui Dumnezeu, dacă nu chiar mai bine.
— Atunci luaţi lanterna, mormăi căpitanul cu ciudă. Poate o să
aveţi nevoie de ea şi mie nu-mi sunteţi de nici un folos eşuaţi sau
zdrobiţi de stânci.
— Grija ta mă copleşeşte, spuse d’Anjou luând lanterna şi
făcându-i lui Jason un semn cu capul. Ne vom familiariza cu
„luntrea” şi cu motorul ei.
— Motorul e sub pânza asta groasă. Nu-l porniţi până nu vă
aflaţi pe apă!
— Şi de unde ştiu eu că va porni? întrebă Bourne.
— Pentru că îmi vreau banii, Mutule.
Traversarea până în dreptul plajei îi lăsă leoarcă pe cei doi care
se ţineau cum puteau în interiorul bărcii, Jason de părţile laterale
iar d’Anjou de cârmă şi pupă pentru a nu cădea peste bord. În cele
din urmă se izbiră de un banc de nisip. Metalul scrâşni pe stânci

337
şi Francezul răsuci cârma înspre tribord, împingând-o până la
maximum.
Scânteierea ciudată, de culoare albastră, străluci încă o dată
dinspre plajă. Se abătură din drum fără să vrea în întunericul
nopţii; d’Anjou îndreptă barca către semnal şi, în câteva minute,
prora se înfipse în nisip. Francezul întoarse ranga în jos, ridicând
motorul, în timp ce Bourne sărea peste bord şi apuca frânghia
trăgând mica ambarcaţiune pe plajă.
În momentul următor i se tăie răsuflarea, luat prin surprindere
de apariţia bruscă a unui bărbat exact lângă el, care apucă cu
putere de frânghia din faţa sa.
— Patru mâini sunt mai bune decât două, strigă străinul – un
oriental – într-o engleză perfectă, cu accent american.
— Tu eşti omul de legătură? strigă la rându-i Jason, uimit,
întrebându-se dacă ploaia şi valurile îi afectaseră într-un fel auzul.
— Ce termen prostesc! răspunse bărbatul. Sunt doar un
prieten!
Cinci minute mai târziu, după ce urcaseră mica ambarcaţiune
pe plajă, cei trei porniră la drum, frunzişul des aflat de-a lungul
ţărmului, înlocuit repede de copaci piperniciţi. „Prietenul”
improvizase un acoperiş cu o singură pantă din prelata unei bărci.
Un foc mic mocnea între copaci, greu de observat din lateral şi din
spate, ascuns de prelată. Căldura sa era binevenită; vântul şi
ploaia torenţială îi îngheţaseră pe Bourne şi pe d’Anjou. Se aşezară
toţi turceşte în jurul focului şi Francezul se adresă primul
chinezului în uniformă.
— Nu era nevoie de o primire ca asta, Gamma.
— Gamma? izbucni Jason.
— Am aplicat reguli ale trecutului nostru, Delta. De fapt, aş fi
putut să folosesc Tango sau Fox Trot – nu erau chiar toate litere
greceşti, ştii asta. Alfabetul grecesc era rezervat comandanţilor.
— Ce discuţie idioată! Vreau să ştiu de ce ne aflăm aici. De ce
nu-l plăteşti şi să ne cărăm dracului de aici?
— Bătrâne…! începu chinezul tărăgănat, subliniindu-şi accentul
american. Ăsta e cu capsa pusă! Ce-l roade?
— Vreau să mă întorc cât mai repede la barcă, bătrâne. N-am
timp de ceaiuri!
— Dar de un Scotch? întrebă ofiţerul Republicii Populare
Chineze, scotocind şi scoţând la iveală o sticlă de whisky destul de
bun. O să trebuiască sa bem din aceeaşi sticlă, dar nu cred că
avem vreo boală contagioasă vreunul dintre noi. Doar ne spălăm,

338
ne periem dinţii, ne culcăm cu târfe curate – cel puţin guvernul
nostru are grijă să fie curate.
— Cine dracu’ eşti? întrebă Jason Bourne.
— „Gamma” e suficient. Ecoul m-a convins că e. Cât despre ce
sunt, lasă asta în seama imaginaţiei tale. Încearcă U.S.C.
University of Southern California – şi diploma la Berkeley – toate
manifestaţiile de protest din anii ’60, precis îţi aduci aminte de ele.
— Ai făcut parte din ei?
— Bineînţeles că nu. Eu eram conservator convins, membru al
societăţii John Brich care-i vroia pe toţi împuşcaţi! Nişte ţânci
isterici, fără urmă de respect pentru obligaţiile morale ale naţiei!
— Tâmpită conversaţie!
— Prietenul meu, Gamma, interveni d’Anjou, este intermediarul
perfect. Este agent dublu sau chiar triplu care lucrează cu toate
părţile în beneficiul propriilor sale interese. Este omul complet
amoral, iar eu îl respect pentru asta.
— De ce te-ai întors în China? În Republica Populară Chineză?
— Acolo se aflau banii, recunoscu ofiţerul. Orice societate de tip
represiv oferă vaste posibilităţi celor dispuşi să-şi asume anumite
riscuri în numele celor reprimaţi. Întreabă-i pe comisarii de la
Moscova şi din blocul estic. Fireşte, trebuie să ai legături în
Occident şi să posezi anumite calităţi ce pot servi conducătorilor
locali. Din fericire, sunt un navigator excepţional, mulţumită
prietenilor mei din Bay Area, proprietarii mai multor iahturi şi
ambarcaţiuni mici, motorizate. Mă voi întoarce într-o zi acolo. San
Francisco mi-a plăcut grozav.
— Nu încerca să-i ghiceşti conturile elveţiene, spuse d’Anjou.
Mai bine să ne concentrăm asupra motivului pentru care Gamma
ne-a făcut o primire atât de plăcută pe o astfel de furtună.
Francezul apucă sticla de whisky şi luă o înghiţitură.
— Te va costa, Ecoule, spuse chinezul.
— Cu tine ce nu mă costă? Ce ai să-mi spui?
D’Anjou îi trecu sticla lui Jason.
— Pot să vorbesc în faţa însoţitorului tău?
— Absolut orice.
— Sunt informaţii preţioase. Îţi garantez. Preţul este de o mie de
dolari americani.
— Numai atât?
— Cred că este destul, spuse ofiţerul chinez, luând sticla de
scotch de la Bourne. Sunteţi numai voi doi şi barca mea se află la
o jumătate de milă depărtare în golful sudic. Echipajul meu crede

339
că am o întâlnire secretă cu agenţii din colonie.
— „Vei garanta” pentru „informaţii preţioase”. Şi pentru aceste
cuvinte eu va trebui să-ţi dau acum o mie de dolari când e încă
foarte posibil ca din tufişuri să apară, zece zhonggus-ren-i şi să ies
cu buza umflată.
— Sunt momente în care e nevoie de încredere.
— Nu când sunt banii mei la mijloc, se opuse Francezul. Nu
primeşti un bănuţ până când nu-mi dai o idee despre ce vrei să
vinzi.
— Eşti gol până-n măduva oaselor, spuse Gamma, clătinând din
cap. Foarte bine. Este vorba de învăţăcelul tău, cel care nu-şi mai
ascultă maestrul ci a întins mâna după cei treizeci de arginţi, care
între timp s-au înmulţit.
— Asasinul?
— Plăteşte-l! ordonă Bourne cu asprime în glas, fixându-l cu
privirea pe ofiţerul chinez.
D’Anjou se uită mai întâi la Jason apoi la bărbatul numit
Gamma, după care îşi ridică puloverul şi-şi descheie pantalonii uzi
leoarcă. Căută sub betelie şi trase afară un portofel impermeabil.
Apoi scoase cu vârful degetelor bancnotele, una câte una şi le
întinse ofiţerului chinez.
— Trei mii pentru astă seară şi una pentru informaţie. Restul
din portofel sunt bani falşi. Întotdeauna port cu mine o mie în
plus, pentru orice eventualitate, însă nu mai mult…
— Informaţia! izbucni Jason Bourne.
— El a plătit, răspunse Gamma, lui mă voi adresa.
— Adresează-te cui dracului doreşti, numai vorbeşte.
— Prietenul nostru comun din Guangzhou, începu ofiţerul
privindu-l pe d’Anjou. Operatorul radio de la Cartierul General Nr.
1.
— Îl cunosc, spuse Francezul precaut.
— Ştiam că te voi întâlni aici la această oră, aşa că am
realimentat cu combustibil la pompele din Zhuhai Shi, puţin după
ora zece şi jumătate. Acolo am găsit un mesaj în care îmi spunea
să-l caut – aveam o metodă sigură. Mi-a spus că, prin Beijing,
fusese transmis un apel special de la Jade Tower Mountain, cu
prioritate maximă. Era pentru Soo Jiang…
D’Anjou tresări aplecându-se, cu ambele mâini sprijinite de
pământ.
— Porcul!
— Cine mai e şi ăsta? întrebă Bourne repede.

340
 — Presupusul şef al serviciului de informaţii pentru operaţiunile
din Macao, spuse Francezul, un om care ar vinde-o şi pe maică sa
unui bordel dacă i-ar conveni preţul. În momentul de faţă este
legătura fostului meu elev. A lui Iuda!
— Care a fost convocat de urgenţă la Beijing, îl întrerupse
Gamma.
— Eşti sigur, de asta? spuse Jason.
— Prietenul nostru comun e sigur, răspunse chinezul privindu-l
tot pe d’Anjou. Un aghiotant de-al lui Soo a sosit la Cartierul
General Nr. 1 şi a verificat toate zborurile de mâine de pe Kai-tak
cu destinaţia Beijing. În numele departamentului său a rezervat
câte un loc pentru fiecare zbor. În câteva situaţii a trebuit ca
pasagerii să fie trecuţi pe lista de aşteptare. Când un ofiţer din
Cartierul General Nr. 1 a cerut confirmarea personală a lui Soo,
aghiotantul lui a spus că acesta era în Macao cu afaceri urgente.
Cine are însă de încheiat afaceri în Macao la miezul nopţii? Totul
este închis.
— Cu excepţia cazinourilor, adăugă Bourne. Masa nr. 5. Kam
Pek. Circumstanţe absolut controlabile.
— Ceea ce, spuse Francezul, înseamnă că Soo nu ştie exact
când îl va contacta pe asasin.
— Dar este sigur că-l va contacta. Orice mesaj ar purta cu el, nu
poate fi decât un ordin căruia el trebuie să-i se supună.
Jason privi spre ofiţerul chinez.
— Aranjează-ne drumul spre Beijing, spuse el. Cu primul zbor
şi vei fi bogat, ţi-o garantez.
— Delta, eşti nebun! – strigă d’Anjou. Pekingul nici nu intră în
discuţie!
— De ce? Nimeni nu ne aşteaptă, iar acolo sunt o mulţime de
francezi, englezi, italieni şi americani – şi Dumnezeu ştie câţi alţii –
în tot oraşul. Avem amândoi paşapoarte care ne vor permite
trecerea.
— Fii rezonabil! exclamă Ecoul. Ne aruncăm de bună voie în
plasa lor. Cu informaţiile pe care le deţinem, dacă suntem prinşi în
împrejurări dubioase, vom fi omorâţi fără drept de apel! Fii sigur că
se va întoarce aici, în câteva zile.
— Nu-mi pot permite să aştept atâta, spuse Bourne rece.
Creatura ta mi-a scăpat de două ori la rând. N-o s-o mai pierd şi a
treia oară.
— Şi crezi că poţi să-l prinzi în China?
— Unde altundeva s-ar putea aştepta mai puţin la o capcană?

341
 — Nebunie! Eşti nebun!
— Fă aranjamentele, îi ordonă Jason Bourne ofiţerului chinez.
Primul zbor spre Beijing. Când am biletele în mână, oricine mi le
aduce primeşte cincizeci de mii de dolari americani. Trimite pe
cineva în care ai încredere.
— Cincizeci de mii…? Omul numit Gamma îl privea pe Jason
Bourne stupefiat.
*
* *
Cerul de deasupra Pekingului era acoperit de pâclă, praful
purtat de vântul de pe câmpiile Chinei de Nord producea în lumina
soarelui o atmosferă de un galben şters amestecat cu un maroniu
mohorât. Aeroportul din Peking, ca toate aeroporturile
internaţionale, era enorm, iar pistele de aterizare, o reţea în zigzag
de bulevarde negre, unele dintre ele de peste trei kilometri
lungime. Dacă exista totuşi vreo diferenţă între acest aeroport şi
cele din occident, atunci ea consta în aerogara uriaşă, cu
acoperişul boltit şi cu hotelul către care duceau nenumărate căi de
acces. Deşi modern ca design, avea o notă accentuată de
funcţionalism, determinând absenţa totală a esteticii. Era un
aeroport menit să fie folosit şi admirat pentru eficienţa sa, nu
pentru aspectul său.
Bourne şi d’Anjou trecură vama cu uşurinţă, drumul fiindu-le
înlesnit de uşurinţa cu care vorbeau chineza. Vameşii fuseseră
chiar amabili, da abia aruncând câte o privire fugară bagajului
sumar, atenţi mai mult la dexteritatea lor lingvistică decât la
lucrurile pe care le duceau cu ei. Şeful vamei acceptase fără
reţinere povestea celor doi specialişti în studii orientale, într-o
vacanţă ale cărei drumuri vor duce fără îndoială, către sălile de
lectură. Schimbaseră câte o mie de dolari amândoi în monedă
renminbi pentru care primiră apoi aproape două mii de yuani de
fiecare. Iar Bourne îşi scoase ochelarii cumpăraţi la Washington,
de la prietenul său Cactus.
— Un singur lucru mă surprinde, spuse Francezul în timp ce
stăteau în faţa unui panou electronic ce indica sosirile şi plecările
din următoarele trei ore. De ce ar călători el până aici cu un avion
de pasageri obişnuit? Cu siguranţă că cel care îl plăteşte i-ar putea
pune la dispoziţie un aparat de zbor militar sau guvernamental.
— Ca şi noi, pentru asemenea avioane îţi trebuie anumite
semnături şi aprobări răspunse Jason. Şi apoi, clientul, oricine ar
fi el, trebuie să se ţină la distanţă de asasin. Probabil că va sosi ca

342
turist sau ca om de afaceri, după care vor începe complicatele
tentative de a stabili legăturile. Cel puţin, pe asta contez eu.
— Nebunie! Spune-mi, Delta, dacă reuşeşti să-l prinzi şi-ţi atrag
atenţia că acest „dacă” este destul de important, ţinând seama că
este extraordinar de abil – ai vreo idee despre cum îl vei scoate din
China?
— Am bani. Bani americani – bancnote de valoare, mai multe
decât îţi imaginezi. Sunt în căptuşeala hainei.
— De asta ne-am oprit la Peninsula, nu-i aşa? De asta ţi-ai
păstrat camera. Acolo îţi ţii banii.
— I-am ţinut. În seiful hotelului. Îl scot eu de aici.
— Cum? Călare pe înaripatul Pegas?
— Nu, probabil cu un zbor Pan Am în care noi vom ajuta un
prieten foarte bolnav. De fapt cred că tu mi-ai dat ideea asta.
— Atunci sunt un caz patologic!
— Stai lângă fereastră, spuse Bourne. Mai sunt douăsprezece
minute până la sosirea următorului avion dinspre Kai-tak, cu toate
că asta ar putea să însemne la fel de bine două minute sau
douăsprezece ore. Mă duc să cumpăr un cadou pentru noi doi.
— Nebunie curată, murmură Francezul, clătinând din cap, prea
obosit să mai protesteze.
Jason se întoarse, apoi îl conduse pe d’Anjou într-un colţ de
unde puteau vedea porţile de intrare ale aeroportului, închise, cu
excepţia uneia singure pentru pasagerii ce se duceau la punctul
vamal. Bourne se căută în buzunarul interior al hainei şi scoase o
cutie lungă şi subţire, împachetată într-un ambalaj strălucitor,
destul de ţipător, de felul acelora din magazinele de suveniruri din
întreaga lume. Îi scoase capacul – înăuntru se afla un coupe-
papier de alamă, cu caractere chinezeşti încrustate de-a lungul
mânerului. Vârful era extrem de ascuţit.
— Ia-l, spuse Jason. Puneţi-l la brâu.
— Cum e centrul de greutate? întrebă Ecoul în timp ce şi-l
potrivea sub cureaua de la pantaloni.
— Merge. Aproape la mijlocul mânerului, iar alama îi dă
greutate. Cred că şi taie destul de bine.
— Da, mi-aduc aminte, spuse d’Anjou. Una din primele noastre
reguli a fost că niciodată să nu arunci un cuţit. Cu toate acestea,
într-o seară, ai urmărit un Gurkha ucigând o iscoadă la trei metri
depărtare, fără să tragă vreun foc sau să rişte o luptă corp la corp.
Baioneta a zburat, învârtindu-se prin aer ca un proiectil necruţător
şi s-a înfipt în pieptul intrusului. În dimineaţa următoare i-ai

343
ordonat acelui Gurkha să ne înveţe şi pe noi cum să mânuim
asemenea obiecte. Unii s-au descurcat mai bine, alţii mai puţin.
— Tu cum te-ai descurcat?
— Rezonabil. Eram mai în vârstă decât voi şi orice metode de
apărare pe care le puteam învăţa şi nu necesitau prea mare efort
fizic, mă atrăgeau. Şi apoi, exersam tot timpul. M-ai văzut doar;
vorbeai deseori despre aceasta.
Jason privi spre Francez.
— E ciudat, însă nu-mi aduc aminte nimic.
— Am crezut că… îmi pare rău Delta.
— Nu are importanţă. Învăţ să am încredere în lucruri, pe care
nu le înţeleg.
Aşteptarea continuă, amintindu-i lui Bourne de cea din gara Lo
Wu când trenuri pline de pasageri treceau graniţa şi nimeni
suspect nu se ivea până în momentul în care un bărbat bătrâior,
scund şi cu un şchiopătat vizibil, se transformase în depărtare.
Avionul de 11:30 avea o întârziere de peste două ore. Vama va mai
dura şi ea cincizeci de minute.
— Uite-l! izbucni d’Anjou, arătând către un om care tocmai
trecea prin porţile de intrare.
— Cel cu baston? întrebă Jason. Care şchiopătează?
— Îmbrăcămintea sărăcăcioasă nu-i poate ascunde umerii!
exclamă Ecoul. Părul cărunt este prea proaspăt, nu şi l-a periat
îndeajuns, iar ochelarii fumurii sunt prea mari. Ca şi noi, e obosit.
Ai avut dreptate. Chemarea la Beijing a fost imperativă şi l-a făcut
neglijent.
— Pentru că „odihna e o armă” şi n-a luat în seamă asta?
— Da. Noaptea trecută Kai-tak-ul şi a pus fără îndoială
amprenta asupra lui, dar a trebuit să se supună ordinelor. Merde!
Onorariile ăstuia trebuie să atingă sute de mii!
— Se îndreaptă spre hotel, spuse Bourne. Tu rămâi aici. Îl
urmăresc eu – de la distanţă. Dacă te observă, o s-o ia la fugă şi
am putea să-l pierdem.
— Dar te poate observa şi pe tine!
— Nu chiar. Jocul ăsta eu l-am inventat. Şi mă voi afla în
spatele lui. Rămâi aici. Vin să te iau mai târziu.
Punându-şi geanta pe umăr şi mimând oboseala provocată de
întârzierea avionului, Jason se alătură pasagerilor debarcaţi, ce se
îndreptau spre hotel, nedezlipindu-şi ochii de la bărbatul cu păr
încărunţit din faţa sa. De două ori fostul luptător englez de
comando se opri şi se întoarse şi tot de atâtea ori, cu o mişcare

344
rapidă a umerilor, Bourne se răsuci la rândul său şi se aplecă,
parcă alungând o insectă de pe picior sau potrivindu-şi cureaua
genţii, ascunzându-şi trupul şi faţa. Coada de la ghişeu se mări şi
Jason era cu opt persoane în urma asasinului, în cel de-al doilea
rând, încercând să treacă neobservat şi aplecându-se din când în
când să-şi împingă geanta. Asasinul ajunse în dreptul femeii de la
ghişeu; îşi arătă actele, semnă în registru şi, şchiopătând sprijinit
de baston, se îndreptă către lifturile de pe partea dreaptă. Şase
minute mai târziu, Bourne ajunse şi el în dreptul ghişeului. Se
adresă în chineză tinerei.
— Ni neng bang – zhu wo ma? începu el cerând o mână de
ajutor. A fost o călătorie neprevăzută şi n-am unde să stau. Aş dori
o cameră numai pentru o noapte.
— Vorbiţi foarte bine limba noastră, spuse funcţionara, cu ochii
migdalaţi, mari de uimire. Ne onoraţi, adăugă ea amabil.
— Şi sper să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele în timpul şederii
mele aici. Mă aflu într-o călătorie de studiu.
— Atunci aţi făcut alegerea potrivită. Există multe locuri
splendide în Beijing, ca de altfel oriunde în altă parte, fireşte, însă
acesta este un oraş fermecat. N-aveţi o rezervare la hotel?
— Mi-e teamă că nu. Totul a fost hotărât în ultima clipă, mă
înţelegeţi?
— Deoarece vorbesc ambele limbi, pot să vă spun că v-aţi
exprimat cât se poate de corect în limba noastră. Aproape totul
este ocupat, însă voi vedea ce pot să fac. Nu va fi ceva luxos
desigur.
— Nici nu mi-aş putea permite aşa ceva, spuse Jason timid.
Sunt împreună cu un coleg – am putea dormi în acelaşi pat, dacă
va fi necesar.
Degetele funcţionarei frunzăriră paginile unui registru.
— S-ar putea să fie. Poftiţi! spuse ea. O cameră cu un pat, la
etajul doi. Cred că este destul de convenabilă.
— O luăm, aprobă Bourne. Apropo, cu câteva minute în urmă,
am zărit un bărbat pe care sunt sigur că-l cunosc de undeva. Cred
că mi-a fost profesor când am studiat în Anglia. Cel cu păr cărunt
şi cu baston… Sunt sigur că el este. Aş vrea să-l întâlnesc.
— A, da, mi-l amintesc. Funcţionara căută în registrul din faţa
sa. Îl cheamă Wadsworth, Josep Wadsworth. Se află la camera
325. Dar cred că vă înşelaţi. Ocupaţia dânsului este consultant din
partea Marii Britanii în foraj marin.
— Aveţi dreptate, nu e el, spuse Jason, clătinând stânjenit din

345
cap. Apoi luă cheia de la camera sa şi plecă.
*
* *
— Putem să-l prindem! Acum! Bourne apucă strâns braţul lui
d’Anjou şi-l trase pe Francez din colţul pustiu al terminalului,
unde aşteptase.
— Acum? Atât de uşor? Atât de repede? E incredibil!
— Dimpotrivă, spuse Jason conducându-l pe d’Anjou către şirul
de uşi de sticlă ce dădeau spre hotel. Este cât se poate de credibil.
Atenţia omului tău se concentrează asupra altor lucruri acum: în
primul rând, trebuie neapărat să nu se arate. Apoi nu poate face
nici un apel telefonic prin centrală, aşa că va fi nevoit să rămână în
cameră şi să aştepte telefonul prin care-i se vor da noi instrucţiuni.
Cei doi intrară pe uşa de sticlă, priviră împrejur apoi o luară
spre stânga. Bourne continuă repezit:
— În plus, el nu şi-a îndeplinit misiunea aseară, la Kai-tak, aşa
că acum trebuie să ia în considerare o altă posibilitate: a propriei
sale eliminări, pe motiv că cel care a găsit explozivul sub maşină l-
a văzut şi l-a recunoscut – ceea ce e perfect adevărat. Va insista ca
clientul său să vină singur la întâlnire, astfel încât, dacă e cazul,
să aibă loc o înfruntare unu la unu. Este propria sa siguranţă în
joc.
Dădură peste o scară şi începură să urce.
— Îşi va schimba şi îmbrăcămintea, completă Delta. Nu-şi poate
permite să apară din nou în aceleaşi haine şi nici în cele în care se
află acum. Trebuie să devină o alta persoană.
Ajunseră la etajul al treilea, când Jason se întoarse spre d’Anjou
şi i spuse:
— Crede-mă pe cuvânt Ecoule, omul tău are o groază de
probleme pe cap. Atât de multe că nici un mare maestru de şah nu
le-ar face faţă.
— Ăsta e un discurs academic sau vorbeşte omul care se numea
cândva Jason Bourne?
— Bourne, spuse Webb, cu privirea rece şi vocea de gheaţă.
Dacă a existat vreodată o asemenea persoană, o ai acum în faţa
ochilor.
Potrivindu-şi geanta pe umăr, Jason deschise încet uşa de la
casa scării şi se strecură cu atenţie în coridor. Doi bărbaţi cu
accent britanic. Îmbrăcaţi în costume cu dunguliţe, traversau
holul, plângându-se de absenţa personalului de serviciu.
Deschiseră uşa camerei lor şi intrară. Bourne împinse uşa de la

346
casa scării şi-l trase înăuntru pe d’Anjou; apoi traversară la rândul
lor coridorul. Numerele camerelor erau scrise cu caractere
chinezeşti şi arabe.
341, 339, 337 – nimeriseră holul care le trebuia, camera se afla
undeva pe partea stângă. Trei cupluri de indieni îşi făcură brusc
apariţia dintr-un lift – femeile îmbrăcate în sariuri iar bărbaţii cu
pantaloni strânşi pe picior. Trecură pe lângă Jason şi d’Anjou
pălăvrăgind şi căutându-şi camerele, bărbaţii evident iritaţi de
faptul că trebuie să-şi care singuri bagajele.
335, 333, 331…
— Asta-i culmea! se auzi o voce strigând şi o femeie obeză,
îmbrăcată în halat de baie şi cu bigudiuri în cap, ieşi val vârtej pe
o uşă de pe partea dreaptă a coridorului. Cămaşa de noapte de
dedesubt îi atârna ca o trenă, astfel că de două ori se împiedică în
ea. Şi-o săltă smucit, expunând nişte pulpe demne de un rinocer.
— W.C.-ul nu merge iar de la telefon să-ţi iei gândul!
— Isabel, ţi-am mai spus doar! strigă un bărbat în pijama roşie,
iscodind cu privirea prin uşa deschisă. Eşti obosită. Odihneşte-te
puţin şi adu-ţi aminte că nu suntem în Short Hills. Te rog nu te
enerva. Linişteşte-te!
— De vreme ce nu pot folosi baia, n-am de ales. Dar nu-i nimic,
dau eu de un chinezoi împuţit şi o să urlu la el până mă răcoresc!
Unde-s scările? Nu m-aş urca în lifturile alea nenorocite pentru
nimic în lume. Alea, dacă se mişcă, cred că o fac lateral şi atunci
se ciocnesc cu vreun avion!
Agitata femeia se năpusti ca o vijelie spre casa scărilor. Între
timp, două dintre cele trei perechi indiene aveau dificultăţi cu
cheile. Până la urmă reuşiră să „convingă” uşile să se deschidă cu
lovituri de picior puternice şi bine plasate. Bărbatul în pijama roşie
trânti uşa la loc după ce ţipase după soţie, exasperat.
— Exact ca la reuniunea de la club! Eşti atât de obositoare.
Isabel!
329, 327… 325. Găsiseră camera. Holul era pustiu.
De dincolo de uşă, se auzeau acordurile muzicii orientale.
Radioul era deschis, volumul dat tare, gata să devină maxim odată
cu primul ţârâit al telefonului. Jason îl trase pe d’Anjou lângă zid
şi-i spuse încet.
— Nu-mi aduc aminte de nici un Gurkhas sau de vreo iscoadă,
dar…
— Tu nu, însă o parte din tine da, Delta, îl întrerupse Ecoul.
— Poate, dar asta n-are importanţă. Acesta e începutul unui

347
sfârşit. Ne vom lăsa genţile aici. Eu mă ocup de uşă, iar tu mă vei
urma îndeaproape. Ţine-ţi coupe-papier-ul la îndemână. Mai vreau
să-ţi spun un lucru şi vreau să mă înţelegi foarte bine – nu te
folosi de el decât dacă este absolut necesar. Iar dacă o faci, ţinteşte
la picioare. Nu mai sus de talie.
— Ai multă încredere în precizia unui om bătrân decât am eu.
— Sper că nu va fi nevoie să apelăm la ea. Uşile astea sunt
făcute din placaj iar asasinul tău e dus cu mintea la alte lucruri.
Nu-şi închipuie că ştim că e aici. Şi chiar dacă am şti, cum ar
putea crede că am trecut graniţa atât de repede? Orice ar fi, voi
pune mâna pe el. Eşti gata?
— Ca întotdeauna, spuse Francezul, punându-şi pe podea valiza
mică şi scoţându-şi coupe-papier-ul de alamă de la brâu. Apucă
lama în mână, cu degetele larg desfăcute, căutându-i centrul de
greutate.
Bourne lăsă să-i alunece geanta de pe umăr şi se postă tăcut în
faţa camerei 325. Privi spre d’Anjou. Ecoul încuviinţă din cap. În
clipa următoare Bourne se năpusti asupra uşii, izbind violent cu
piciorul stâng porţiunea de sub broască. Uşa se prăbuşi înspre
înăuntru, ca aruncată în aer: lemnul se sfărâmă iar balamalele
fură smulse din lăcaşul lor. Bourne se aruncă înăuntru,
rostogolindu-se, căutând cu privirea în toate părţile.
— Arretez!17 răcni d’Anjou.
În pragul unei uşi, apăru un bărbat, un bărbat cu păr cărunt,
asasinul! Jason sări în picioare şi se aruncă asupra prăzii,
apucându-l de păr şi smucindu-l spre stânga, apoi spre dreapta,
după care îl izbi de cadrul uşii. Deodată, francezul scoase un urlet,
iar lama de alamă a coupe-papierului vâjâi prin aer, înfigându-se
în perete, cu mânerul vibrând. Era un avertisment.
— Delta! Nu!
Bourne se opri brusc; celălalt rămase imobilizat sub greutatea şi
strânsoarea atacatorului său.
— Priveşte! strigă d’Anjou.
Jason se trase înapoi încet, cu braţele încordate, ţinându-l
strâns pe bărbatul din faţa sa. Apoi privi încremenit faţa sfrijită,
plină de riduri, a unui om în vârstă, cu păr cărunt.

17
Stai aşa! (lb. Fr. – n.tr.).

348
 CAPITOLUL 22
Întinsă pe patul îngust, Marie privea în tavan.. Razele soarelui
de amiază se strecurau prin ferestrele fără jaluzele, umplând
camera mică cu o lumină orbitoare şi cu prea multă căldură.
Transpiraţia i se prelingea pe faţă, iar bluza ruptă i se lipea de
pielea umedă. Picioarele o dureau în urma a ceea ce, de dimineaţă,
începuse ca o plimbare lungă de-a lungul falezei şi care o
condusese în cele din urmă spre o plajă stâncoasă. Acum ştia că
făcuse o prostie, dar în acel moment era singurul lucru pe care-l
putea face, altfel începea să-şi iasă din minţi.
Zgomotul străzii urca până la ea, amestec ciudat de voci
ascuţite, ţipete răzleţe, clinchete de biciclete şi claxoane
asurzitoare de camioane şi autobuze. Era ca şi cum o fâşie
supraaglomerată a Hong Kong-ului fusese ruptă şi transplantată
într-un loc îndepărtat, unde un fluviu enorm şi câmpii nesfârşite
mărginite de munţi înalţi luau locul portului Victoria şi
nenumăratelor rânduri de zgârie-nori din sticlă şi beton. Într-un fel
înlocuirea se şi produsese, reflectă Marie. Cetatea în miniatură
Tuen Mun era unul din acele fenomene orientate în spaţiu, răsărite
la nord de Kowloon, în Noile Teritorii. Cu câţiva ani în urmă fusese
doar o întindere de pământ arid. Acum devenise treptat o
metropolă ce se dezvoltase rapid, înţesată cu şosele pavate, fabrici
şi clădiri impunătoare, atrăgând mii de oameni din sud cu
promisiuni de locuri de muncă şi apartamente noi. Cei care
răspundeau chemării aduceau cu ei nebunia de neconfundat a
comerţului din Hong Kong, fără de care totul ar fi fost umplut de
probleme cotidiene banale şi neinteresante pentru nişte oameni
activi. Aceştia erau adevăraţii descendenţi ai Guangzhou-ului,
provincia Canton – nu cei veniţi din atât de cunoscutul şi
obositorul Shanghai.
Marie se trezise cu primii zori – avusese un somn agitat şi plin
de coşmaruri. Ştia că trebuie să facă faţă unei alte aşteptări până
când o va suna Catherine. Staples îi telefonase târziu în seara
trecută, trezind-o din somnul provocat de o zi care o istovise
complet, numai ca să-i spună vag că se întâmplaseră câteva
lucruri neobişnuite, care ar putea aduce veşti favorabile. Urma să
se întâlnească cu cineva, o persoană influentă, care să-i dea o

349
mână de ajutor. Marie trebuia numai să stea în casa, lângă telefon,
pentru cazul în care ar fi apărut ştiri noi. Catherine îi ceruse să nu
pomenească nici un nume sau vreun alt detaliu la telefon, iar
Marie nu se mirase de scurtimea convorbirii.
— Primul lucru pe care-l fac mâine dimineaţă va fi să-ţi
telefonez. Apoi, Staples închise brusc.
Nu primi nici un telefon până la 8:30 şi nici la 9. La ora 9:36,
Marie îşi pierdu complet răbdarea. Consideră că menţionarea
vreunui nume era de prisos întrucât fiecare recunoştea vocea
celeilalte şi Catherine trebuia să înţeleagă că i se promisese că va fi
sunată la primele ore ale dimineţii. Prin urmare, dădu telefon la
apartamentul unde locuia aceasta în Hong Kong; nu răspunse
nimeni, aşa că telefonă din nou pentru a se convinge că formase
numărul corect. Nimic. Disperată, fără să-i mai pese de nimic,
sună consulatul.
— Cu doamna Staples din serviciul diplomatic, vă rog. Sunt o
prietenă de a ei din Treasury Board, din Ottawa. Aş vrea să-i fac o
surpriză.
— Legătura telefonică este foarte bună.
— Nu sunt din Ottawa, sunt de aici, spuse Marie, închipuindu-
şi faţa recepţionerei vorbăreţe.
— Îmi pare rău, doamna Staples lipseşte. Ca să vă spun drept şi
comisia o caută. Dacă puteţi să-mi lăsaţi un număr de telefon…
Marie puse receptorul în furcă. O cuprinse deznădejdea. Era
aproape ora 10. Catherine se scula devreme. „Primul lucru mâine
dimineaţă” putea însemna intervalul de timp între 7:30 şi 9:30, dar
în nici un caz zece – nu în această situaţie. Zece minute mai
târziu, sună telefonul. Începea un alt fel de panică, mult mai
brutală.
— Marie?
— Catherine, eşti bine?
— Da, fireşte.
— Ai spus că mi vei telefona la primele ore ale dimineţii! De ce
n-ai dat telefon mai devreme? Începusem să-mi ies din minţi! Poţi
să vorbeşti?
— Da, sunt la un telefon public…
— Ce s-a întâmplat? Ce se întâmplă? Cine-i bărbatul cu care te-
ai întâlnit?
Urmă o scurtă pauză pe fir, care pentru o clipă i se păru Mariei
nefirească, fără să ştie însă de ce.
— Vreau să te linişteşti. Marie, spuse Staples. Nu ţi-am

350
telefonat înainte pentru că aveai mare nevoie de odihnă. Cred că
am unele răspunsuri pe care le doreşti – şi de care ai nevoie.
Lucrurile nu sunt atât de groaznice cum par şi trebuie să-ţi
păstrezi calmul.
— La dracu, sunt calmă, atât cât pot fi! Despre ce naiba vorbeşti
acolo?
— Pot să-ţi spun că bărbatul tău trăieşte.
— Iar eu pot să-ţi spun că e expert în ce face – ce a făcut. Nu-mi
spui nimic nou.
— Plec spre tine în câteva minute. Traficul e aglomerat, ca
întotdeauna, poate chiar mai rău din cauza trupelor de securitate
ce înconjoară delegaţiile Chino-Britanice şi blochează străzile şi
tunelul dar, oricum, n-ar trebui să-mi ia mai mult de o oră
jumătate sau poate două să ajung.
— Catherine, vreau nişte răspunsuri!
— Ţi le voi da, cel puţin câteva dintre ele. Odihneşte-te, Marie
încearcă să te linişteşti. Totul va fi bine. Vin repede.
— Omul ăsta, întrebă nevasta lui David Webb, cu glas rugător,
vine cu tine?
— Nu, voi fi singură, nimeni nu mă va însoţii. Avem de vorbit. O
să te vezi cu el mai târziu.
— În regulă.
Oare fusese ceva în tonul lui Catherine? se întrebă Marie după
ce termină convorbirea. Sau faptul că aceasta nu-i spusese nimic
concret, deşi afirmase că poate vorbi liniştită, fiindcă era un telefon
public? Femeia pe care o cunoştea ea, ar încerca să potolească
neliniştile unui prieten aflat la ananghie dacă ar avea nişte fapte
concrete sau măcar i-ar da un singur indiciu, de importanţă vitală,
în cazul în care informaţia pe care o deţine era prea complicată.
Ceva cât de mic. Soţia lui Webb merita măcar atât! În loc de asta
însă, auzise fraze diplomate şi aluzii, dar nici un amănunt
palpabil. Era ceva ciudat care depăşea puterea sa de înţelegere.
Catherine o protejase, îşi asumase nişte riscuri enorme, atât pe
plan profesional, când a fost de acord să nu-şi înştiinţeze
consulatul, cât şi pe plan personal, expunându-se primejdiei.
Marie ştia că ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru toate acestea,
extrem de recunoscătoare chiar şi totuşi, simţea cum i se strecoară
o umbră de îndoială în suflet. Spune din nou Catherine, strigă ea în
sine, spune că totul va fi bine! Nu pot să mai gândesc. Nu mă pot
concentra aici! Trebuie să ies afară… Am nevoie de aer!
Pe bâjbâite, îmbrăcă hainele pe care le cumpărase împreună cu

351
Catherine în seara trecută când ajunseseră în Tuen Mun. Mai întâi
Staples o dusese la un doctor care îi examinase picioarele şi i le
pansase, după care îi dăduse nişte papuci de spital şi îi prescrisese
să poarte tenişi cu talpă groasă, în cazul în care avea să meargă
mult în decursul următoarelor zile.
De fapt Catherine cumpărase hainele iar Marie o aşteptase în
maşină; şi, luând în consideraţie starea de tensiune în care se afla,
gustul ei se dovedise atât funcţional, cât şi cochet. Unei fuste de
bumbac verde uni, i se adăugase o bluză albă, tot de bumbac şi o
mică geantă, deasemeni albă. Apoi mai luase şi o pereche de
pantaloni largi, de culoare verde închis – shortul era cam nepotrivit
– şi o altă bluză cu croială simplă. Toate erau copii ale unor
produse de casă cunoscute, cu numele pe etichete scrise corect.
— Sunt foarte drăguţe, Catherine. Îţi mulţumesc mult.
— Se asortează la culoarea părului, îi spuse Catherine. Nu că se
va observa în Tuen Mun – nu vreau să ieşi prea mult din casă –
dar tot va trebui să plecăm de aici într-o zi. Apropo, în cazul în
care sunt reţinută la birou şi ai nevoie de ceva, ţi-am pus nişte
bani în geantă.
— Credeam că nu trebuie să părăsesc apartamentul şi că
urmează să cumpărăm câte ceva de-ale gurii, ca să am.
— Nu ştiu nici eu ce mă aşteaptă în Hong Kong. Dacă e destul
de furios, Lin ar putea să dezgroape cine ştie ce lege prăfuită,
colonială şi să mă pună sub arest la domiciliu… Pe Blossom Soon
Street e un magazin de încălţăminte. Va trebui să încerci o pereche
de tenişi. Te însoţesc, bineînţeles.
După câteva clipe de tăcere, Marie începu din nou:
— Catherine, cum de ştii atât de multe despre locul acesta? Nu
văd nici un alt alb pe străzi. Al cui este apartamentul?
— Al unui prieten, spuse Staples fără alte explicaţii. Rămâne
nefolosit perioade îndelungate, aşa că mai vin aici ca să mă
odihnesc. Atât îi spusese Catherine, subiectul era tabu. Chiar şi
când vorbiseră aproape o noapte întreagă, nu reuşise să o
provoace să-i dea mai multe amănunte. Era o temă pe care pur şi
simplu nu voia să o discute.
Marie îmbrăcă pantalonii şi bluza, după care se luptă să-şi
pună tenişii prea mari pentru ea. Apoi coborî cu grijă scările şi ieşi
în strada aglomerată, devenind dintr-o dată conştientă de privirile
pe care le atrăgea asupra sa. Se întrebă pentru un moment dacă
nu ar trebui să se întoarcă şi să intre înapoi în apartament. Dar nu
putea; evadarea dintre cei patru pereţi ai micului apartament o

352
ajuta să-şi recapete puterile. Se plimbă încet pe trotuar, fascinată
de culorile, agitaţia febrilă şi nesfârşita vorbărie sacadată din jurul
său. Ca şi în Hong Kong, firme luminoase în culori ţipătoare se
ridicau pretutindeni deasupra clădirilor şi, peste tot, vedea oameni
care se tocmeau şi se certau la standuri şi în faţa uşilor
magazinelor. Era într-adevăr ca şi cum o parte din colonie fusese
dezrădăcinată şi apoi implantată pe o întindere vastă.
Dădu peste o şosea neterminată, la capătul unei străzi
lăuntrice, unde lucrul era aparent abandonat, poate numai
temporar, deoarece utilajele speciale – nefolosite şi ruginite zăceau
pe margini. Două marcaje în limba chineză se aflau de fiecare
parte a şoselei. Înaintând cu precauţie. Marie coborî panta abruptă
până pe ţărmul pustiu şi se aşeză pe o stâncă. Minutele de
libertate se transformară în clipe preţioase de linişte. Privi în
depărtare şi văzu vasele navigând dinspre docurile portului Tuen
Mun sau apropiindu-se de ţărm, dinspre China. Din câte vedea,
primele erau bărci de pescuit, cu năvoade atârnate peste borduri,
iar cele ce soseau din China erau, cele mai multe din ele, cargouri
mici încărcate cu lăzi cu diferite produse. Erau şi nave de
grăniceri, cenuşii şi suple arborând drapelul Republicii Populare
Chineze. Arme ameninţătoare şi negre erau montate pe puntea
fiecăreia dintre ele. Bărbaţi în uniforme stăteau neclintiţi alături,
cercetând orizontul prin binocluri. Din când în când, câte un vas
militar acosta, câteva vase de patrulă răzleţe împingeau câte o
barcă de pescari, stârnind gesturi disperate din partea pescarilor.
Ridicând nepăsător din umeri, soldaţii întorceau cârma şi se
îndepărtau. Totul era un joc, gândi Marie. Nordul îşi afirma pe
tăcute supremaţia absolută iar Sudului nu-i rămânea decât să
protesteze împotriva violării apelor teritoriale. Primul avea forţa
oţelului şi a disciplinei, al doilea năvoadele şi perseverenţa. Nici
unul nu ieşea victorios pentru că pe amândoi îi învingeau până la
urmă plictiseala şi neliniştea.
— Jing cha! strigă o voce de bărbat, din spate, de la distanţă.
— Shei! ţipă un al doilea. Ni zai zher gan shemma?
Marie se răsuci brusc. Doi bărbaţi aflaţi la capătul drumului în
construcţie o luară la goană către ea, strigându-i nişte ordine. Se
ridică cu greu în picioare, ţinându-se de stânci. Cei doi se
apropiau. Amândoi erau îmbrăcaţi într-un fel de uniforme
paramilitare, iar când se apropiară mai mult, văzu că erau foarte
tineri adolescenţi – maximum douăzeci de ani.
— Bu xing! lătră băiatul cel mai înalt, uitându-se înapoi în sus

353
şi făcându-i semn tovarăşului său să o înşface. Orice voiau să-i
facă, trebuia să se petreacă repede. Cel de-al doilea tânăr îi
imobiliza braţele pe la spate.
— Opriţi-vă! strigă Marie, zvârcolindu-se. Cine sunteţi?
— Doamna vorbeşte englezeşte, observă primul băiat. Şi eu
vorbesc englezeşte, adăugă el plin de sine, mieros. Am lucrat la un
bijutier, în Kowloon. Din nou aruncă o privire rapidă înspre
şoseaua neterminată.
— Atunci spune-i prietenului tău să-şi ia mâinile de pe mine!
— Doamna nu-mi comandă mie ce să fac. Eu îi comand
doamnei.
Tânărul se apropie, privind insistent sânii Mariei, dedesubtul
bluzei.
— Acesta este un drum interzis; o zonă de coastă interzisă.
Doamna nu a observat marcajul?
— Nu ştiu limba chineză, îmi pare rău. Plec imediat. Numai
spune-i amicului tău să mă lase în pace. Deodată, Marie simţi
trupul bărbatului din spatele său lipindu-se strâns de-al ei.
— Opreşte-te! ţipă ea, auzind în ureche râsul înfundat şi
simţind respiraţia caldă pe gât.
— Doamna are vreo întâlnire cu o barcă de criminali din
Republica Populară? Le face semne celor de pe mare? Chinezul
mai înalt ridică mâinile şi apucă nasturii de sus ai bluzei.
— Poate ascunde un radio sau un dispozitiv de semnalizare?
Este de datoria noastră să împiedicăm aceste lucruri. Poliţia are
încredere în noi.
— Fir-ai al dracului să fii, i-aţi labele de pe mine! Marie se
răsuci violent dând din picioare. Cel din spatele ei o trase şi o
dezechilibră, iar cel de-al doilea o apucă de picioare, încălecând.
Încordată, întinsă la pământ şi ţinută strâns, nu mai putea face
nici o mişcare.
Primul chinez îi sfâşie bluza, apoi sutienul şi-i apucă strâns
sânii cu ambele mâini. Marie începu să ţipe şi continuă până când
fu lovită peste gură şi simţi două degete înfigându-i-se în gât,
transformându-i ţipetele într-o tuse înăbuşită. Coşmarul de la
Zurich începea din nou – viol şi moarte pe Guisan Quai.
Cei doi o purtară pe sus spre un loc cu iarba înaltă. Băiatul din
spate îşi încleşta mâna peste gura ei, apoi îşi puse iute braţul
drept, împiedicând-o să respire şi să ţipe.
O aruncară la pământ, unul dintre atacatori acoperindu-i acum
faţa cu abdomenul dezgolit, în timp ce celălalt îi trăgea pantalonii

354
şi îi băga mâinile între picioare. Era la Zurich – numai că
întunericul rece al Elveţiei fusese înlocuit cu căldura umedă a
Orientului, fluviul Limmat cu alt fluviu, mult mai mare, mult mai
pustiu şi, avea în faţă acum două fiare, nu una.
Simţi deodată trupul chinezului mai înalt peste ea, împingându-
se cu forţă, furios că nu putea să o pătrundă din cauza
zvârcoliturilor ei care-i respingeau asaltul cu disperare. Pentru o
clipă, băiatul culcat peste faţa ei se ridică şi-şi vârî mâna în
pantaloni. În scurta clipă de revelaţie, lumea Mariei se sparse în
bucăţi! Îşi înfipse cu putere dinţii în carnea de deasupra; sângele
ţâşni şi ea simţi gustul greţos al cărnii crude în gură.
Urmară urlete înfiorătoare; braţele îi fură eliberate. Izbi cu
picioarele în toate părţile în timp ce tânărul oriental se rostogolea
la vale ţinându-se de burtă. Apoi Marie arse un genunchi în
organul dezgolit de deasupra abdomenului ei şi încercă să sfâşie
faţa schimonosită, plină de sudoare a celui mai înalt şi să ţipe – să
strige, să roage, să urle, cum n-o mai făcuse niciodată în viaţa ei.
Ţinându-se cu mâinile de testicule, băiatul se năpusti cu furie
asupra ei. De data aceasta nu pentru a o silui, ci pentru a o opri
cu orice preţ să mai ţipe.
Sufocată, Marie simţi cum se cufundă treptat în întuneric. Apoi,
când îi pierise orice urmă de speranţă, auzi voci în depărtare, voci
intrigate care se apropiau. În acel moment ştiu că trebuia să
scoată un ultim strigăt de ajutor. Disperată, îşi adună toate
puterile şi-şi înfipse unghiile în mutra contorsionată a tânărului de
deasupra ei, eliberându-şi pentru o secundă gura din strânsoare.
— Aici! Aici! Jos!
Deodată văzu oameni roind în jurul său; auzi zgomote înfundate
de pumni şi şuturi, apoi urlete furioase. Însă nebunia din jur nu o
mai afecta. Apoi o cuprinse întunericul; ultimele gânduri îi fură
numai parţial îndreptate asupra sa însăşi.
David! David, pentru numele lui Dumnezeu, unde eşti? Nu te lăsa
doborât, iubitule! Nu-i lăsa să-ţi distrugă viaţa din nou. Mai presus
de toate, nu le permite să te distrugă! Ei mă vor şi pe mine, dar nu
mă voi lăsa aşa uşor! De ce se întâmplă toate acestea? Oh,
Dumnezeule, de ce oare?
Se trezi pe un pat de campanie, într-o încăpere mică, fără
ferestre. O chinezoaică tânără îi ştergea fruntea cu o pânză
parfumată, răcoroasă.
— Unde…? şopti Marie. Unde e… asta? Unde mă aflu? Fata
zâmbi gingaş şi înălţă din umeri, făcând semn cu capul înspre

355
cealaltă parte a patului de campanie, unde se afla un chinez
îmbrăcat în haine tradiţionale, dar cu o tunică albă în loc de
cămaşă şi căruia Marie nu-i dădu mai mult de treizeci de ani.
— Permiteţi-mi să mă recomand, spuse bărbatul într-o engleză
cu accent, dar corectă. Mă numesc Jitai şi lucrez pentru filiala
Tuen Mun a Băncii Hang Chow. Vă aflaţi în camera din spate a
unui magazin de ţesături aparţinând unui prieten şi în acelaşi
timp client de-al meu, domnul Cheng. V-au adus aici şi apoi m-au
chemat pe mine. Aţi fost atacată de două haimanale ale Di-di Jing
Cha-ului, ceea ce în traducere liberă înseamnă Poliţia Auxiliară a
Tinerilor. Este unul din acele programe sociale bine intenţionate,
care aduc multe beneficii, dar în care uneori se mai rătăcesc şi
„mere pădureţe”, cum spuneţi voi, americanii.
— Ce vă face să credeţi că sunt americancă?
— Accentul dumneavoastră. În timp ce vă aflaţi în stare de
inconştienţă aţi vorbit despre un bărbat pe nume David. Un
prieten drag, nu mă îndoiesc. Aţi dori să-l găsiţi.
— Ce am mai spus?
— Nimic serios. Nu eraţi prea coerentă…
— Nu cunosc pe nimeni cu numele de David, spuse Marie ferm.
Sau, mă rog, nu aşa cum credeţi dumneavoastră. Trebuie să fi fost
unul dintre acele deliruri care scot la suprafaţă amintiri foarte
îndepărtate.
— Faptul e lipsit de importanţă. Starea sănătăţii dumneavoastră
este cea care contează. Suntem copleşiţi de ruşine şi părere de rău
pentru tot ceea ce vi s-a întâmplat.
— Unde sunt cei doi nenorociţi, ticăloşii?
— Au fost prinşi şi vor fi pedepsiţi.
— Sper că vor petrece zece ani în închisoare. Chinezul se
încruntă.
— Pentru asta e nevoie de intervenţia poliţiei – o plângere
oficială, o audienţă înaintea unui magistrat şi multe alte proceduri
legale.
Marie privi fix înspre bancher.
— Acum, dacă doriţi vă voi însoţi până la poliţie în calitate de
interpret. Noi am aşteptat să vă reveniţi pentru că ne-am gândit că
ar trebui mai întâi să aflăm dorinţele dumneavoastră în aceasta
privinţă. Aţi trecut prin atâtea şi vă aflaţi aici în Tuen Mun,
singură, din motive pe care numai dumneavoastră le cunoaşteţi.
— Nu, domnule Jitai, spuse Marie încet. Aş prefera să nu depun
o plângere. Mă simt bine acum şi apoi, răzbunarea nu e

356
importantă pentru mine.
— Pentru noi însă, da doamnă.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Atacatorii dumneavoastră îşi vor purta ruşinea până în
noaptea nunţii, când virilitatea lor va lăsa de dorit.
— Înţeleg. Dar sunt tineri…
— Azi dimineaţă, după cum am aflat, nu a fost prima lor
încercare. Sunt josnici şi vor fi pedepsiţi pentru acesta.
— Azi dimineaţă? Dumnezeule, cât este ceasul? De cât timp mă
aflu aici?
Bancherul îşi privi ceasul.
— De aproape o oră.
— Trebuie neapărat să mă întorc la apartamentul meu, chiar
acum. Este important.
— Doamnele doresc să vă coasă puţin hainele. Sunt nişte
croitorese excelente şi nu va dura mult. Dar au fost de părere că
nu ar fi bine să vă treziţi dezbrăcată.
— N-am timp. Trebuie să mă întorc chiar acum. Of, doamne!
Habar n-am în ce parte e şi nici n-am adresa!
— Cunoaştem noi clădirea, doamnă. O femeie albă, înaltă,
frumoasă şi mai ales singură este remarcată cu uşurinţă în Tuen
Mun. Ştirea se răspândeşte cu repeziciune. Vă vom conduce noi
acolo, chiar acum.
Apoi bancherul se întoarse şi spuse ceva rapid în chineză,
adresându-se cuiva din spatele unei uşi întredeschise aflate în
spatele său, timp în care Marie se sculă din pat. Dintr-odată se
trezi în faţa unei mulţimi de oameni ce priveau înăuntru. Se ridică
în picioare – care o dureau cumplit – şi rămase aşa o clipă,
clătinându-se uşor şi strângând pe lângă ea bucăţile bluzei
sfâşiate.
Uşa se deschise încet şi îşi făcură apariţia două femei în vârstă,
purtând pe braţe haine din mătase viu colorată. Îi aduseră un fel
de kimono, pe care i-l puseră delicat pe umeri, acoperindu-i bluza
ruptă şi o parte din pantalonii verzi murdăriţi, împreună cu o
eşarfă lungă, pe care i-o înfăşurară în jurul taliei şi i-o legară într-
un nod, totul făcut cu nespusă blândeţe.
Chiar nervoasă cum era. Marie trebui să admită că veşmintele
erau deosebit de frumoase.
— Veniţi, doamnă, spuse bancherul atingându-i uşor cotul. Vă
voi însoţi.
Intrară în magazinul de ţesături. Marie dădea din cap în semn

357
de salut şi încerca să zâmbească mulţimii de chinezi care se
înclinau înaintea ei, privind-o cu ochi întunecaţi şi plini de tristeţe.
Când, în sfârşit, ajunse în micul său apartament, îşi scoase
eşarfa şi kimonoul apoi se întinse pe pat şi se strădui să găsească
o logică acolo unde nimic nu părea să aibă sens. Îşi îngropa faţa în
pernă, încercând să-şi alunge din minte imaginile oribile ale
dimineţii, dar murdăria nu se lăsa curăţată. Pe faţă îi apărură
broboane de sudoare şi, cu cât strângea mai tare ochii, cu atât mai
violent îi reveneau imaginile celor petrecute, întreţesute cu
îngrozitoarele aduceri aminte de la Zurich, din Guisan Quai, când
un bărbat pe nume Jason Bourne îi salvase viaţa.
Îşi înăbuşi un ţipăt şi sări din pat. Rămase în picioare,
tremurând. Merse în bucătărie şi deschise robinetul, întinzând
mâna după un pahar. Jetul de apă era subţire, iar ea privea
absentă cum se umple paharul.
Sunt momente când oamenii ar trebui să ia o pauză de gândire –
Dumnezeu mi-e martor, eu însumi o fac mai des decât orice psihiatru
care se respectă…, lucrurile ne copleşesc… trebuie să încercăm să
ne adunăm – Morris Panov, prietenul lui Jason Bourne.
Închise robinetul, bău puţin din apa călduţă şi se înapoie în
camera care servea în acelaşi timp de dormitor, sufragerie şi loc de
plimbare. Se opri în cadrul uşii şi privi împrejur, ştiind acum de ce
i se părea sanctuarul acesta atât de grotesc. Era o adevărată
celulă. Mai rău, era o formă foarte palpabilă a unei captivităţi
solitare. Fusese din nou izolată, lăsată numai cu gândurile şi
spaimele ei. Se îndreptă spre fereastră, aşa cum ar fi făcut-o un
prizonier şi privi la lumea de afară. Ceea ce zări nu era decât o
prelungire a celulei în care se afla, nu se simţea de fel liberă în
strada aceea aglomerată de dedesuptul ei. Era o lume pe care nu o
cunoştea şi în care nu-şi găsea locul. Dincolo de cele întâmplate de
dimineaţă pe plajă, se simţea ca un intrus care nu putea nici
înţelege şi nici a fi înţeles. Era singură, iar singurătatea o scotea
din minţi.
Amorţită, Marie se uită în lungul străzii. Era acolo! Catherine!
Stătea cu un bărbat lângă o maşină de culoare gri, cu capetele
întoarse, privind către alţi trei bărbaţi, postaţi la trei metri în
spatele lor, lângă o altă maşină. Toţi cinci erau extrem de vizibili,
pentru că nu semănau cu ceilalţi oameni de pe stradă – erau albi
într-o mare de chinezi, străini într-un loc nefamiliar, în mod
evident îi neliniştea ceva, deoarece continuau să-şi facă semne din
cap, cu ochii în toate părţile, dar în special într-un anumit loc…

358
casa în care se afla Marie. Trei dintre bărbaţi erau tunşi foarte
scurt – tunsoare militară, specifică soldaţilor din infanteria marină.
Soldaţi din infanteria marină americană!
Bărbatul de lângă Catherine – civil, judecând după tunsoarea sa
– vorbea repede, împungând aerul cu arătătorul… Marie îl
recunoscu! Era cel de la Departamentul de Stat, cel care discutase
cu ea şi cu David în Maine! Subsecretarul cu privirea moartă, care-
şi masa încontinuu tâmplele şi care nu încercase să protesteze
atunci când David îi declarase că nu avea încredere în el.
McAllister. Acesta era omul cu care îi spusese Catherine că se
întâlnise.
Dintr-odată piesele abstracte şi lipsite de înţeles ale unui joc
oribil se asamblară şi ea înţelese totul. Pe măsură ce urmărea cu
privirea scena de dedesubtul său, totul i se limpezi. Doi soldaţi din
cea de a doua maşină traversară strada, apoi se despărţiră. Cel
care stătea lângă Catherine schimbă câteva cuvinte cu McAllister,
apoi alergă spre dreapta, scoţând din buzunar un mic radio
portabil. Staples îi spuse ceva Subsecretarului de Stat şi privi în
sus către apartament. Marie se retrase iute din dreptul ferestrei.
Voi lupta de acum înainte singură, fără ajutorul nimănui.
Foarte bine.
I se întinsese o capcană! Catherine Staples fusese mituită. Nu-i
mai era prietenă, îi devenise duşman! Marie ştia că trebuie să fugă.
Pentru numele lui Dumnezeu, fugi! Apucă geanta albă cu banii în ea
şi privi o clipă spre mătăsurile de la magazinul de ţesături. Le luă
cu ea şi ieşi repede din apartament.
Blocul avea două holuri: unul străbătea clădirea de-a latul şi se
termina cu scara principală de pe partea dreaptă, ce dădea drept
în stradă, iar celălalt îl împărţea în două pe primul, în forma unui
T întors şi ducea înspre o ieşire din spate.
Această o a doua scară era folosită pentru transportarea
gunoiului la ghene, în aleea din spate. Catherine i-o arătase
întâmplător când sosiseră, explicându-i că o hotărâre a consiliului
local interzicea depozitarea deşeurilor şi a gunoiului în strada ce
reprezenta principala magistrală a cartierului Tuen Mun. Marie
alergă pe coridor către uşa din spate şi o deschise. Îşi pierdu
pentru o clipă cumpătul când se trezi faţă în faţă cu un bătrân
aplecat de spate, cu o mătură de paie în mână. Acesta se uită la ea
puţin, după care scutură din cap cu curiozitatea întipărită pe chip.
Marie făcu un pas, în timp ce chinezul intra în bloc; apoi ţinu uşa
uşor întredeschisă aşteptând ca Staples să apară pe scara

359
principală. Dacă aceasta, găsind apartamentul gol, s-ar fi întors
repede şi ar fi coborât scările în fugă pentru a ieşi în stradă unde o
aşteptau McAllister şi cei câţiva soldaţi din infanteria marină, ea s-
ar fi putut apoi strecura neobservată înapoi în apartament ca să-şi
ia hainele pe care-i le cumpărase Staples. Speriată cum era, nu se
gândise decât în fugă la ele, luase doar mătăsurile, pentru că nu-şi
putea permite să piardă momente preţioase scotocind prin dulapul
unde le pusese Catherine, îngrămădite lângă alte haine de toate
felurile. Acum se gândea că ar fi fost bine să le aibă. Nu putea
merge – cu atât mai puţin fugi – pe stradă, îmbrăcată într-o bluză
ruptă şi nişte pantaloni murdari. Ceva era în neregulă. Bătrânul!
Stătea acolo privind fix la capătul uşii.
— Pleacă de aici! şopti Marie.
Zgomot de paşi. Zgomotul pantofilor cu toc, pe scările metalice
din faţa clădirii. Dacă era Catherine, trebuia să treacă de-al doilea
hol îndreptându-se spre apartamentul său.
— Deng yi deng! latră bătrânul chinez, continuând să stea
nemişcat, cu mătura în mână şi privind fix către Marie. Acesta
închise şi mai mult uşa, lăsându-şi un spaţiu de nici un
centimetru.
Staples se ivi şi aruncă o privire scurtă, curioasă bătrânului
căruia după toate aparenţele îi auzise vocea stridentă şi furioasă.
Fără să încetinească, îşi continuă drumul, pentru a ajunge cât mai
repede la apartamentul său. Marie aşteptă; bătăile din piept
păreau că au ecou în întunericul scărilor. Apoi auzi glasul lui
Catherine – implorare îngrozită.
— Nu! Marie! Marie, unde eşti? Zgomotul de paşi ce alergau pe
ciment se făcu auzit din nou, de data aceasta însă mai intens.
Catherine dădu colţul şi o luă la fugă înspre bătrânul chinez şi
înspre uşă – înspre ea.
— Marie, nu este ceea ce crezi! Pentru numele lui Dumnezeu,
opreşte-te!
Marie Webb se întoarse şi alergă în josul scărilor cufundate în
întuneric. Dintr-odată, o rază de soare lumină casa scărilor apoi
dispăru imediat. Cu trei etaje mai jos, fusese deschisă uşa şi un
bărbat îmbrăcat în costum negru intrase rapid; un soldat din
infanteria marină. O luă la fugă pe trepte în sus. Marie se ghemui
în colţul palierului celui de-al doilea etaj. Când soldatul atinse
ultima treaptă, gata să urce un nou rând de trepte, Marie se
aruncă asupra lui şi îi izbi un pumn în faţă. Luat prin surprindere,
soldatul îşi pierdu echilibrul. Primi o nouă lovitură puternică cu

360
umărul în piept, care îl rostogoli pe scări în jos. Apoi, Marie sări
peste trupul lui prăbuşit pe trepte, în timp ce auzea ţipete venind
de deasupra capului:
— Marie! Marie! Ştiu că eşti acolo! Pentru numele lui
Dumnezeu, ascultă-mă puţin!
Ieşi în alee unde începu un alt coşmar, în lumina orbitoare a
soarelui din Tuen Mun. O luă la fugă de-a lungul străzii din
spatele clădirii. Picioarele începură să-i sângereze în tenişi. Îşi
puse în grabă kimonoul pe ea şi se opri lângă un şir de lăzi de
gunoi, unde îşi scoase pantalonii verzi şi-i aruncă în cea mai
apropiată ladă. Apoi îşi acoperi părul cu eşarfa de mătase şi fugi pe
aleea imediat următoare, care dădea spre strada principală.
Ajunse, în sfârşit şi în câteva secunde se amestecă în masa de
oameni ce reprezenta numai o fâşie din Hong Kong dincolo de
frontierele coloniei. Traversă strada.
— Uite-o! strigă o voce de bărbat. Cea înaltă!
Goana reîncepu. Bărbatul care o luase la fugă pe trotuar după
ea fu dintr-odată împiedicat de un cărucior pus de-a curmezişul
străzii. Încercă să-l împingă într-o parte dar nu reuşi decât să-şi
frigă mâinile pe vasele cu ulei încins. Scoase un urlet şi răsturnă
căruţul declanşând instantaneu o ploaie torenţială de injurii din
partea proprietarului care, evident cerea despăgubiri. Ţipetele
acestuia atraseră şi pe alţii care îl înconjurară rapid pe soldatul
din infanteria marină, forţându-l să dea înapoi.
— Uite-o acolo!
În momentul în care auzi aceste cuvinte, Marie fu întâmpinată
de un potop de cumpărătoare. Se răsuci înspre dreapta pentru a le
evita şi alergă spre o altă alee, descoperind însă, în scurt timp că
nu avea nici o ieşire – în capătul ei se afla zidul unui templu
chinezesc. Se întâmplă din nou! Cinci tineri – adolescenţi în
uniforme paramilitare – apărură brusc din cadrul unei uşi şi-i
făcură semn să treacă!
— American împuţit! Hoţ şi criminal! Ţipetele aveau rezonanţa
unor versuri recitate într-o limbă străină. Tinerii se prinseră de
braţ şi îl opriră fără violenţă pe soldatul cu tunsoare scurtă,
îngrămădindu-l într-un zid.
— Daţi-vă la o parte din calea mea, imbecililor, urlă soldatul.
Daţi-vă la o parte, sau vă ia dracu’ pe toţi!
— Dacă ridici mâna… sau scoţi vreo armă… strigă o voce din
spate.
— Am spus eu ceva despre vreo armă? izbucni soldatul din

361
Victoria Peak.
— Dar dacă o faci, continuă vocea, îşi vor desface braţele şi apoi
cinci Di-di Jing Cha – unii instruiţi chiar de voi, americanii – vor fi
cu siguranţă în stare să facă faţă unui singur om.
— Daţi-o-ncolo de treabă! Încerc numai să-mi fac datoria! Nu vă
priveşte pe voi!
— Ba mă tem că ne priveşte. Din motive pe care nu le
cunoaşteţi.
— Dumnezeii…! Soldatul se sprijini de zid, cu respiraţia
întretăiată, privind la chipurile tinere, zâmbitoare, din faţa sa.
— Lai! i se adresă o femeie Mariei, arătându-i o uşă mare, cu o
formă ciudată, fără clanţă, aparent extrem de groasă,
impenetrabilă. Xiao Xin. Cu grijă.
— Cu grijă, ce vreţi să spuneţi? Înţeleg. Un bărbat cu şorţ
deschise uşa şi Marie se repezi înăuntru, simţind dintr-o dată
valurile de aer rece. Se găsea într-un depozit frigorific unde hălci
de carne atârnau în cârlige, luminate de scânteierea ciudată a
becurilor aprinse. Bărbatul cu şorţ aşteptă un minut întreg cu
urechea lipită de uşă.
Marie îşi înfăşură şalul de mătase în jurul gâtului şi îşi
împreună braţele pentru a goni frigul neaşteptat şi înţepător şi mai
tăios din cauza căldurii înăbuşitoare de afară. În cele din urmă,
bărbatul îi făcu semn să-l urmeze; ea se supuse şi-şi croi drum
printre hălcile de carne până când amândoi ajunseră la ieşirea din
uriaşul depozit frigorific. Chinezul smuci o pârghie metalică şi
împinse uşa grea deschizând-o, apoi îi făcu semn cu capul Mariei
care începuse să tremure, că poate să treacă. Se găsea acum într-o
măcelărie părăsită, lungă şi strâmtă, cu ferestrele acoperite cu
jaluzele de bambus ce filtrau lumina puternică a soarelui de
amiază. Un bărbat cu păr alb stătea în spatele unei tejghele, lângă
fereastra din dreapta şi privea printre şipcile jaluzelei la ce se
petrecea afară. Îi făcu semn Mariei să se apropie. Din nou, ea se
supuse. În spatele uşii de sticlă de la intrare, care părea să fie
încuiată, observă o ghirlandă de flori cu o formă ciudată. Bătrânul
o îndemnă să privească pe fereastră. Ea depărtă două şipci de
bambus. Scena pe care o văzu era atât de şocantă, încât pentru o
clipă i se opri răsuflarea. Urmărirea atinsese punctul culminant.
Soldatul îşi flutura frenetic mâinile opărite, intrând din magazin în
magazin pe partea cealaltă a străzii. Marie îi zări pe Catherine
Staples şi pe McAllister – care întreţineau o conversaţie foarte
aprinsă cu o mulţime de chinezi vizibil nemulţumiţi de felul în care

362
toţi aceşti străini tulburau viaţa paşnică, chiar dacă agitată a Tuen
Mun-ului.
În panica sa, McAllister scăpase probabil vreo insultă şi acum
avea de înfruntat un bărbat de două ori mai în vârstă decât el, un
bătrân în veşmânt oriental, pe care cu greu îl stăpâneau câţiva
tineri mai puţin înfierbântaţi. Subsecretarul de Stat dădea înapoi,
cu braţele ridicate, încercând să-i convingă de bunele sale intenţii,
în timp ce Staples tăcea eforturi zadarnice să-l scoată din mijlocul
mulţimii înfuriate.
Deodată, soldatul cu mâinile opărite zbură prin uşa unui
magazin de pe partea opusă a străzii. Sticla sparta se împrăştie în
toate direcţiile în timp ce el se rostogolea pe trotuar, scoţând un
urlet de durere în clipa în care mâinile îi atingeau pavajul. Fu
imediat urmat de un chinez tânăr îmbrăcat într-o tunică albă,
centură şi pantaloni până la genunchi – ţinuta unui maestru în
arte marţiale. Soldatul sări în picioare şi, în timp ce adversarul său
alerga spre el, îi expedie o lovitură în rinichi, urmată de un pumn
bine plasat în faţă. Îşi înghesui atacatorul în peretele magazinului
urlând fără oprire din cauza durerii provocate de loviturile date cu
mâinile arse.
Un ultim soldat al trupelor din Victoria Peak apăru în fugă în
capătul străzii, şchiopătând şi cu umerii încovoiaţi ca după o
căzătură – o căzătură pe nişte scări, îşi spuse Marie privind uluită
la spectacolul de afară. Soldatul sări în ajutorul camaradului său
chinuit de durere şi o făcu în mod extrem de eficient. Încercările de
amatori ale elevilor instructorului de arte marţiale, leşinat fură
întâmpinate cu o serie de lovituri cu piciorul necruţătoare şi
manevre derutante ale unui expert judo.
Pe neaşteptate, strada se umplu de acordurile stridente ale
muzicii orientale. Talgerele şi instrumentele primitive din lemn
scoteau sunete din ce în ce mai ascuţite pe măsură ce muzicanţii
ambulanţi înaintau în josul bulevardului. Mulţimea ce îi însoţea
purta placarde acoperite cu flori. Lupta încetă; pretutindeni
pumnii fură descleştaţi şi braţele se lăsară în jos. Deasupra arterei
comerciale principale a cartierului Tuen Mun se aşternu liniştea.
Americanii erau dezorientaţi; Catherine Staples îşi înghiţi
nemulţumirea, iar Edward McAllister ridică braţele exasperat.
Marie privea fascinată schimbarea petrecută afară. Totul luase
sfârşit, ca printr-un ordin, printr-un semn făcut de către o
prezenţă supranaturală ce nu putea fi contrazisă. Îşi schimbă
poziţia şi privi grupul ce se apropia. Acesta era condus chiar de

363
către bancherul Jitai şi se îndrepta spre magazinul măcelarului.
Marie îi zări pe Catherine Staples şi pe McAllister trecând în
fugă pe lângă mulţimea adunată în faţa magazinului. Apoi,
urmând exemplul lor, cei doi soldaţi o rupseră la fugă. Cu toţii
dispărură în lumina orbitoare a soarelui.
O bătaie se făcu auzită la uşa din faţă a măcelăriei. Bătrânul cu
păr alb mută ghirlanda de flori şi deschise. Bancherul Jitai intră şi
se aplecă în semn de salut în faţa Mariei.
— V-a plăcut parada, doamnă? întrebă el.
— Nu ştiu sigur la ce am asistat.
— La un marş funerar. În cazul de faţă, a fost pentru animalele
ucise în depozitul frigorific al domnului Woo.
— Dumneavoastră…? Aţi pus la cale totul?
— Eram oarecum pregătiţi, îi explică Jitai. Adeseori, fraţii noştri
din nord reuşesc să treacă graniţa – nu hoţii, cei care vor să se
alăture familiilor de aici – iar soldaţii îi urmăresc să-i prindă şi să-i
trimită înapoi. Trebuie să fim gata pentru a-i apăra şi ascunde pe
ai noştri.
— Dar eu…? Ştiaţi?
— V-am urmărit şi am aşteptat. Vă ascundeţi de ceva, fugeaţi de
cineva, asta n-a fost greu de ghicit. Ne-aţi spus-o chiar
dumneavoastră când aţi declarat că nu doriţi să mergeţi înaintea
judecătorului şi să „depuneţi o plângere”. Acestea v-au fost
cuvintele. Aţi fost ghidată către aleea aceasta.
— Rândul de femei cu sacoşe în mâini…
— Da. Au traversat strada în acelaşi timp cu dumneavoastră.
Vrem şi trebuie să vă ajutăm.
Marie privi scurt printre jaluzele la feţele neliniştite ale mulţimii
de afară: apoi se întoarse către bancher.
— De unde ştiaţi că nu sunt o criminală?
— Nu contează asta. Singurul lucru care contează este insulta
ce v-a fost adusă de către doi dintre ai noştri. Şi pe lângă aceasta,
doamnă, nu păreaţi deloc a fi o persoană care fuge din faţa legii.
— Nu. Asta-i adevărat. Şi, într-adevăr, am mare nevoie de
ajutor. Trebuie să mă înapoiez la Hong Kong, la un hotel unde să
nu mă găsească şi de unde să pot telefona fără a fi supravegheată.
Trebuie neapărat să iau legătura cu persoane care să mă ajute…
să ne ajute.
Marie se opri, susţinând pentru privirea lui Jitai.
— Bărbatul pe nume David este soţul meu.
— Înţeleg, spuse bancherul. Dar acum, primul lucru pe care

364
trebuie să-l faceţi este să mergeţi la un doctor.
— Poftim?
— Vă sângerează picioarele.
Marie privi în jos. Sângele trecuse prin bandaje şi pătase pânza
tenişilor.
— Cred că aveţi dreptate, aprobă ea.
— Abia după aceea urmează hainele, transportul – iar eu
însumi mă voi ocupa de găsirea unui hotel unde să puteţi sta sub
orice nume doriţi. Şi banii. Aveţi ceva la dumneavoastră?
— Nu ştiu, spuse Marie, punând mătăsurile pe tejghea şi
deschizând geanta. Adică, nu m-am uitat. O prietenă – cineva care
am crezut că-mi este prietenă – mi-a lăsat nişte bani.
Scoase bancnotele pe care-i le pusese Catherine în geantă.
— Nu suntem prea bogaţi aici în Tuen Mun, dar vom încerca să
vă ajutăm.
— Iar eu nu sunt o femeie săracă, domnule Jitai, îl întrerupse
Marie. Dacă este necesar şi dacă trăiesc, fiecare bănuţ vă va fi
înapoiat cu dobândă.
— Cum doriţi. Eu sunt bancher. Dar ce ştie o doamnă
încântătoare ca dumneavoastră despre rate şi dobânzi? zâmbi
Jitai.
— Dumneavoastră sunteţi bancher iar eu sunt economistă. Dar
ce ştie un bancher despre impactul fluctuaţiei valutare cauzate de
inflaţie, în special asupra dobânzilor, zâmbi la rândul ei Marie cum
nu o mai făcuse de foarte mult timp.
*
* *
Aşezată comod pe bancheta din spate a unui taxi ce o ducea în
Kowloon, Marie avu la dispoziţie mai mult de o oră ca să se
gândească la ce urma. Taximetristului îi mai luă patruzeci şi cinci
de minute traversarea suburbiilor oraşului, în special a districtului
Mongkok, supraaglomerat, timp în care Marie putu să-şi continue
meditaţia. Locuitorii cartierului Tuen Mun, copleşiţi de sentimente
de vinovăţie, fuseseră nu numai generoşi şi protectori ci şi
inventivi. Bancherul Jitai le spusese că victima acelor haimanale
era o femeie albă care se ascundea pentru a-şi salva viaţa şi
trebuia neapărat să ia legătura cu prietenii săi care ar putea să-i
dea o mână de ajutor. Pentru aceasta trebuia să-şi schimbe
înfăţişarea. Îi aduseseră îmbrăcăminte occidentală din câteva
magazine, îmbrăcăminte care-i se păru Mariei ciudată. Simplă şi
funcţională, era în schimb curată şi sobră. Nu era o marfă ieftină,

365
însă era genul de haine alese de către o femeie care ori era lipsită
de cel mai elementar simţ al frumosului, ori acordă prea puţină
importanţă acestui aspect. Apoi, după o oră petrecută în camera
din spate a unui cabinet de cosmetică, înţelese motivul pentru care
primise astfel de haine. Femeile roiau în jurul ei; părul îi fu spălat
şi uscat. Când totul luă sfârşit, se uită în oglindă, cu respiraţia
tăiată. Chipul său – tras, palid şi obosit – era încadrat de un păr
care nu mai era roşcat, ci cenuşiu şters cu fire albe din loc în loc.
Îmbătrânise cu peste zece ani; era o continuare a ceea ce
încercase să facă după ce evadase din spital, însă mult mai
evidentă şi mai completă. Era imaginea tipică a turistei serioase,
burgheze – probabil văduvă – care-şi drămuia banii şi nu se ducea
nicăieri fără o hartă pe care bifa în mod constant locurile vizitate
dintr-un itinerariu dinainte stabilit. Locuitorii Tuen-Mun-ului erau
familiarizaţi cu astfel de turişti, iar reproducerea era fidelă. Jason
Bourne ar fi fost mulţumit.
O mai năpădeau şi alte gânduri, care reuşiră să-i ocupe atenţia
pe parcursul drumului către Kowloon – gânduri disperate pe care
încerca să le controleze sau să le evite, gonind panica ce putea atât
de uşor să pună stăpânire pe ea şi să o determine să procedeze
cum nu trebuia sau să facă o mişcare greşită, care i-ar fi putut
dăuna lui David – l-ar fi putut ucide. Dumnezeule. David unde eşti?
Cum să te găsesc? Cum?
Încerca să se gândească la cineva care ar putea să o ajute, dar
respinse fiecare nume şi chip ce-i apăreau înainte pentru că, într-o
mai mică sau mai mare măsură, toţi contribuiseră la acea strategie
oribilă, denumită în mod sinistru „beyond – salvage”. Fără
scăpare, în care moartea unui individ reprezenta singura soluţie
acceptabilă. Toţi, în afară de Mo Panov, fireşte, însă Mo era un
paria în ochii guvernului; acesta îi categorisise pe ucigaşii oficiali
foarte exact: incompetenţi şi criminali. El nu o putea ajuta, în
schimb ar fi putut provoca un al doilea ordin „beyond – salvage”.
Beyond – salvage… Un chip i se contura în minte; o faţă plină
de lacrimi care-i se rostogoleau pe obraji, suspine înăbuşite care
implorau milă, un prieten cândva foarte apropiat al unui tânăr
ofiţer din serviciul diplomatic şi al soţiei şi copiilor săi, ce locuiau
într-un avanpost îndepărtat numit Phnom Penh. Conklin! Numele
său era Alexander Conklin! În timpul îndelungatei convalescenţe a
soţului ei, acesta încercase de mai multe ori să-l vadă, însă David
nu voise să-l primească ameninţând că-l omoară pe fostul agent
C.I.A. dacă îndrăzneşte să intre pe uşa camerei unde se afla el.

366
Conklin fusese înşelat de aparenţe şi îi adusese lui David acuzaţii
stupide, neluând în seamă apelurile unui amnezic, convins de
perfidia şi de trădarea lui. Ajunsese până acolo încât încercase să-l
omoare el însuşi pe David, într-un cimitir aflat în afara Parisului.
Iar în final, pusese la cale o ultimă acţiune de lichidare în New
York, într-o casă conspirativa cu numele de Treadstone 71, acţiune
care fusese foarte aproape de reuşită. Când adevărul despre David
ieşise la iveală, Conklin fusese copleşit de remuşcări şi mustrări de
conştiinţă. Lui Marie îi era milă de el. Durerea îi era pe cât de
sinceră, pe atât de devastatoare. Ea stătuse cu Alex la o cafea, pe
verandă, însă David nu dorea să-l mai vadă niciodată. Acest om
era singurul la care se putea gândi în momentul de faţă şi care o
putea ajuta.
Hotelul se numea Empress, se afla pe Chatham Road, în
Kowloon. Era un hotel mic, în Tsim Sha Tsui, frecventat de o
amestecătură pestriţă de rase, nici bogaţi nici săraci, cei mai mulţi
dintre ei comis voiajori veniţi din Est şi din Vest, care aveau afaceri
de încheiat. Bancherul Jitai îşi făcuse treaba perfect; o cameră cu
un pat fusese rezervată pentru o oarecare doamnă Austin,
Penelope Austin. Numele de Penelope fusese ideea lui Jitai,
deoarece citise multe romane englezeşti, iar Penelope i se păruse
„extrem de potrivit”. Aşa să fie, cum ar fi spus Jason Bourne, gândi
Marie.
Se aşeză pe marginea patului şi se întinse după telefon, neştiind
prea bine ce o să spună, dar ştiind că trebuie să o facă.
— Aş dori să aflu un număr de telefon din Washington D.C.,
Statele Unite, îi spuse ea telefonistei. Este urgent.
— Va trebui să plătiţi o taxă în plus pentru informaţii de peste
ocean…
— Plătesc, izbucni Marie. Numai faceţi-mi legătura mai repede.
Rămân pe fir.
— Da? se auzi o voce somnoroasă la capătul celălalt al firului.
Alo?
— Alex, Marie Webb la telefon.
— Ei, fir-ai să fii, unde eşti? Unde sunteţi? Te-a găsit David
până la urmă?
— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Eu nu l-am găsit pe el şi nici el nu
m-a găsit pe mine. Ştii ce s-a întâmplat?
— Cine oare crezi tu că era cât p-aci să-mi frângă oasele
săptămâna trecută aici, la Washington? Chiar David al tău! Toate
telefoanele îmi sunt înregistrate. Ale lui Mo Panov la fel. Spune-mi

367
unde eşti?
— În Hong Kong sau mai degrabă în Kowloon. Hotelul Empress,
sub numele de Austin. Spui că te-a căutat David?
— Pe mine şi pe Mo. Am făcut pe dracu-n patru ca să aflăm ce
se întâmplă, dar peste tot ni s-au pus beţe-n roate. Nu, rectific,
mai degrabă nimeni nu ştie nimic din tot ce se petrece! Aş fi aflat
eu ceva dacă ei ar fi ştiut! Doamne, Marie, n-am pus strop de
băutură în gură de miercurea trecută!
— Nu ştiam că ai voie.
— Da, am! Spune-mi ce se întâmplă acolo?
Marie îi povesti totul, inclusiv amănuntele care dovedeau
inconfundabilul amestec al guvernului în toată afacerea. Îi spuse şi
despre evadarea sa. Şi despre ajutorul dat de către Catherine
Staples, ajutor care până la urmă s-a dovedit a fi o capcană,
gândită şi organizată de un bărbat pe nume McAllister, pe care-l
văzuse în stradă, împreună cu Catherine.
— L-ai văzut pe McAllister?
— Se află aici, Alex. Şi încearcă să mă prindă din nou. Prin
mine îl controlează pe David şi apoi îl va ucide! Au mai încercat o
dată!
Urmă o pauză – o tăcere plină de amintiri dureroase.
— Au mai încercat o dată, spuse Conklin cu glas scăzut. Dar
asta a fost atunci, nu acum.
— Ce să fac?
— Stai acolo unde te afli, îi ordonă Alex. Sosesc la Hong Kong cu
primul avion. Nu ieşi din cameră şi nu mai telefona nimănui. Sunt
pe urmele tale, mai mult ca sigur.
— David este aici, Alex! Mi-e groază când mă gândesc la ce l-au
obligat să facă din cauza mea!
— Delta a fost cel mai bun luptător pe care l-a avut Meduza. N-a
existat un al doilea ca el. Ştiu asta. Am văzut cu ochii mei.
— Acesta este un aspect şi am încercat să mă obişnuiesc cu el.
Dar nu şi cu celălalt Alex! Mintea lui! Ce se va întâmpla cu el?
Conklin făcu din nou o pauză; când vorbi din nou, vocea îi era
gravă şi chibzuită.
— O să mai iau un prieten cu mine, un prieten comun. Sunt
sigur că Mo nu mă refuză. Stai liniştită, Marie. E timpul să dăm
cărţile pe faţă. Şi, crede-mă pe cuvânt, vor fi date!

368
 CAPITOLUL 23
— Cine eşti? strigă Bourne furios, apucându-l pe bătrân de gât
şi lipindu-l de perete.
— Delta, opreşte-te! îi ordonă d’Anjou. Vorbeşte mai încet! Te
vor auzi cei de afară. O să creadă că vrei să-l omori şi or să anunţe
recepţia.
— Telefoanele nu merg şi s-ar putea foarte bine să-l omor!
Jason dădu drumul falsului asasin, slăbind strânsoarea din jurul
gâtului, apucându-l în schimb atât de strâns de cămaşă încât i-o
rupse, în timp ce-l trântea într-un scaun.
— Uşa, continuă d’Anjou nervos. Fă-o să stea în picioare pentru
numele lui Dumnezeu! Vreau să mai fiu în viaţă când voi părăsi
Beijing-ul şi fiecare secundă petrecută cu tine îmi diminuează
şansele. Uşa!
Înnebunit, Bourne se întoarse, ridică uşa căzută şi o puse la loc
în toc, potrivindu-i balamalele şi apoi fixându-le cu câte o lovitură
de picior. Bătrânul începu să-şi frece gâtul apoi, fulgerător,
încearcă să sară de pe scaun.
— Non, mon ami! spuse Francezul, tăindu-i calea. Fă bine şi stai
pe loc. Nu te ocupa de mine, numai de el. Vezi tu, s-ar putea într-
adevăr să te omoare. În furia lui, nu are nici un respect pentru
vârsta de aur, dar te asigur că eu am, pentru că sunt mai aproape
de ea.
— Furie? Asta e curată nebunie! izbucni bătrânul, înecându-se.
Eu m-am bătut la El Alamein 18 şi pe cuvântul meu că mă voi bate
şi acum!
Din nou bătrânul încercă să se ridice de pe scaun şi din nou
d’Anjou îl îmbrânci înapoi. Jason se înapoie.
— Of, britanicul stoic şi viteaz, spuse Francezul. Cel puţin bine
că ai avut bunul simţ să nu spui că te-ai bătut la Agincourt.
— Lasă prostiile, strigă Bourne, dându-l la o parte pe d’Anjou şi
aplecându-se deasupra bătrânului cu mâinile sprijinite de braţele
scaunului, înghesuindu-l în spătar. Îmi spui unde se află şi
repede, că dacă nu, o să încep să-ţi doreşti să nu fi scăpat cu viaţă
18
Agincourt – bătălie din Războiul de o sută de ani, în care englezii,
conduşi de regele Henric V, i-au înfrânt pe francezi, sub comanda lui
Charles d’Albret, în 1415, (n. tr.).

369
din bătălia de la El Alamein!
— Unde se află cine, nebunule?
— Nu eşti acelaşi cu cel de la recepţie? Nu eşti Joseph
Wadsworth, cel care a închiriat camera 325?
— Asta este camera 325, iar eu sunt Joseph Wadsworth. Fost
comandant de brigadă al corpurilor din Royal Engineers!
— Când ai sosit aici?
Wadsworth răspunse arogant:
— Fiind un oaspete de seamă al guvernului, beneficiez de un
anumit protocol. De la vamă, am fost escortat până la acest hotel,
unde condiţiile sunt mizerabile, iar telefonul de-abia dacă
funcţionează.
— Te-am întrebat când te-ai înregistrat!
— Aseară, dar de vreme ce avionul a avut şase ore întârziere,
cred că mai degrabă ar trebui să spun azi dimineaţă.
— Ce instrucţiuni primiseşi?
— Nu sunt sigur că te priveşte.
Bourne scoase coupe-papier-ul de la brâu şi puse vârful ascuţit
în beregata englezului.
— Mă priveşte, dacă vrei să te ridici viu de pe scaun.
— Doamne, Dumnezeule eşti nebun de legat.
— Ai dreptate, n-am prea mult timp să fiu şi sănătos. Ba chiar
n-am deloc. Instrucţiunile, spune-mi-le!
— Sunt destul de inofensive. Trebuie să vină cineva să mă ia în
jurul orei douăsprezece la amiază, dar, de vreme ce acum este
trecut de trei, aş putea spune că punctualitatea nu caracterizează
guvernul Republicii Populare Chineze după cum nu caracterizează
nici liniile ei aeriene.
D’Anjou atinse braţul lui Bourne.
— Avionul de 11:30, spuse Francezul discret. Acest om nu este
decât o momeală şi nu ştie nimic.
— Atunci trădătorul tău se află aici, dar în altă cameră, îi
răspunse Jason peste umăr. Trebuie să fie aici!
— Nu mai adăuga nimic. Va fi interogat.
Cu o autoritate neaşteptată, d’Anjou îl îndepărtă pe Bourne din
faţa scaunului şi spuse bătrânului pe tonul grăbit al unui ofiţer
superior:
— Uite ce este comandante, ne cerem scuze pentru deranj, ştiu
că a fost neplăcut. Aceasta este cea de a treia cameră în care am
intrat. Avem nevoie de numele ocupanţilor pentru un interogatoriu
de şoc.

370
 — Ce anume de şoc? Nu înţeleg.
— Unul dintre cei patru oameni aflaţi pe acest palier, a băgat în
ţară droguri evaluate la peste cinci milioane de dolari. Pentru că n-
a fost nici unul dintre voi trei, acum ştim sigur unde se află omul
nostru. Îţi sugerez să faci la fel ca ceilalţi. Spune că a dat peste
tine un beţiv, furios din cauza condiţiilor din hotel. Asta vor spune
şi ei. Asemenea lucruri se întâmplă des pe aici şi este mai bine să
nu creezi suspiciuni. Guvernul de aici reacţionează adesea violent
la fapte de felul ăsta.
— N-aş dori asta, bolborosi Wadsworth. Pensia nenorocită pe
care o primesc e şi aşa prea mică – n-am nevoie de încurcături.
— Uşa, domnule maior, ordonă d’Anjou, adresându-i-se lui
Jason. Uşurel. Încearcă s-o ţii drept.
Francezul se întoarse către englez.
— Stai aici în cameră şi nu anunţa deocamdată pe nimeni,
comandante. Lasă uşa aşa, proptită şi dă-ne douăzeci de minute
să ne ridicăm omul, apoi poţi să faci ce doreşti. Nu uita, a fost un
beţiv furios. Asta pentru propria ta siguranţă.
— Da, da, fireşte. Un beţiv. Furios.
— Hai, domnule maior!
Afară în hol îşi ridicară genţile şi se îndreptară rapid către casa
scării.
— Grăbeşte-te! spuse Bourne. Mai avem încă timp. Asasinul
trebuie să-şi schimbe înfăţişarea, eu aşa aş face! Mai întâi
verificăm ieşirile care dau în stradă şi staţiile de taxi. Apoi
încercăm să urmăm firul logic, sau, fir-ar al dracului, pe cel ilogic.
Ne găsim fiecare câte un loc şi ne stabilim nişte semnale.
— Mai întâi de toate trebuie să ne ocupăm de cele două uşi, îl
întrerupse d’Anjou gâfâind. Pe palierul ăsta. Alege două la
întâmplare, dar termină repede cu ele. Dă buzna şi fă pe furiosul,
înjură, spune cuvintele pe jumătate; şi ţipă, fireşte.
— Vorbeşti serios?
— Mai serios ca niciodată, Delta. După cum ai văzut explicaţia e
perfect plauzibilă, iar încurcătura produsă va pune capăt oricărei
investigaţii oficiale. Conducerea hotelului îl va convinge
neîndoielnic pe comandantul nostru să-şi ţină gura. Le-ar putea
ameninţa slujbele atât de bine plătite… Repede! Alege-ţi camerele
şi dă-i drumul!
Jason se opri în faţa următoarei uşi de pe partea dreaptă. Se
încordă, apoi îşi luă avânt şi izbi cu umărul în mijlocul
dreptunghiului de placaj subţire. Uşa zbură în lături.

371
 — Madad, demaa! ţipă o femeie în hindi, pe jumătate
dezbrăcată, cu sariul căzut în jurul picioarelor.
— Kyaa baat hai? strigă un bărbat gol, repezindu-se afară din
baie, înfăşurându-se în grabă cu un prosop.
Amândoi rămaseră cu gurile căscate, privind la intrusul furios
care se clătina când într-o parte când în alta şi ce azvârlea pe jos
toate lucrurile de pe biroul aflat cel mai aproape, răcnind
incoerent, răguşit:
— Hotel împuţit! Closetele nu merg, telefoanele nu merg!
Nimic… Doamne, asta nu e camera mea! Pardon…
Bourne ieşi împleticindu-se şi trânti uşa după el.
— Foarte bine! spuse d’Anjou. Tot aveau probleme cu broasca.
Grăbeşte-te! Încă una. Asta, de aici! Am auzit hohote de râs
înăuntru. Două voci.
Francezul îi arătă o uşă pe stânga. Jason izbi din nou în uşă şi
o deschise, răcnindu-şi nemulţumirile. Dar în loc să dea peste
nişte locatari surprinşi de această vizită inoportună, fu întâmpinat
de un cuplu de tineri, amândoi dezbrăcaţi până la brâu, cu ochii
sticloşi, fiecare trăgând dintr-o ţigară aprinsă.
— Bun venit vecine, spuse americanul cu o voce voalată,
pronunţând atent cuvintele. Nu te mai enerva degeaba. Ştiu că
telefoanele nu funcţionează, dar leacul nostru, da. Hai, încearcă.
Te mai destinde.
— Ce dracu’ căutaţi în camera mea? strigă Jason din ce în ce
mai ameţit, în propoziţii şi mai greu de înţeles.
— Dacă ăsta este camera ta, prietene, îl întrerupse fata
legănându-se în scaun, înseamnă că ai fost martor şi la nişte
lucruri mai intime şi nu e în obiceiul nostru.
Chicoti.
— Dumnezeule, eşti drogată!
— Iar eu, fără să iau numele Domnului în deşert, i-o întoarse
tânărul, pot să-ţi spun că tu eşti beat criţă.
— Noi nu credem în alcool, adăuga fata. Stârneşte duşmănii şi
iese la suprafaţă ca demonii lui Lucifer.
— Fă o cură, cât mai ai timp, vecine, continuă tânărul
american, vesel. Apoi apucă-te de „iarbă” o să-ţi facă bine. Te duc
eu pe nişte pajişti unde o să-ţi simţi sufletul…
Bourne ieşi din cameră trântind uşa şi apucă strâns braţul lui
d’Anjou.
— Să mergem, zise el, apoi adăugă, în timp ce se apropiau de
casa scării: dacă povestea pe care i-ai spus o comandantului

372
prinde, ăştia doi vor petrece douăzeci de ani sub cerul liber al
Mongoliei, castrând berbeci.
Obişnuinţa specific chinezească de a observa atent lucrurile şi
grija pentru securitate făcuseră ca hotelul aeroportului să aibă o
singură intrare imensă, în faţă, pentru oaspeţi şi o a doua pentru
personal, într-o parte laterală a clădirii. Cea din urmă era straşnic
păzită de gărzi în uniforme, care verificau legitimaţiile de serviciu,
percheziţionau toate poşetele, genţile şi buzunarele mai umflate ale
angajaţilor când îşi părăseau locul de muncă. Lipsa de
familiaritate dintre gărzi şi personalul hotelului lăsa să se înţeleagă
că primii erau schimbaţi în mod frecvent, înlăturând astfel
posibilitatea mituirii.
— Nu va risca o confruntare cu garda, spuse Jason în timp ce
treceau pe lângă cea de a doua ieşire, cea a personalului. Le fură
examinate valizele şi explicară că întârziaseră deja la o întâlnire
din pricina întârzierii neaşteptate a avionului.
— Arată de parcă ar primi un premiu pentru fiecare aripă de pui
fript sau săpun furat pe care-l descoperă.
— Au pică pe cei care lucrează aici, remarcă d’Anjou. Dar de ce
eşti aşa de sigur că asasinul se mai află încă în hotel? Cunoaşte
Beijing-ul. Ar fi putut să ia un taxi şi să se mute într-un alt hotel,
într-o altă cameră.
— Nu arătând aşa cum arăta când a coborât din avion, ţi-am
mai spus. Nu şi-ar putea permite riscul. Eu nu aş face-o. Are
nevoie de libertatea de a acţiona fără să fie recunoscut sau urmărit
de cineva. Trebuie neapărat, pentru propria sa protecţie.
— Dacă-i aşa, atunci cei care vor să-l contacteze ar trebui să-i
pună sub pază camera. Cu acelaşi rezultat. Vor şti cum arată.
— Dacă aş fi în locul lui, eu n-aş mai sta acolo. Aş avea deja o
altă cameră.
— Te contrazici! obiectă Francezul în timp ce se apropia de
intrarea aglomerată a hotelului. Ai spus că-şi va primi
instrucţiunile prin telefon. Cel care îi telefonează va cere camera
care i-a fost rezervată lui, nu momelii – nu lui Wadsworth.
— Dacă telefoanele funcţionează – o condiţie care ar putea fi un
atu pentru Iuda al tău – e o problemă minoră să faci legătura de la
o cameră la alta. O fişă de conectare poate fi introdusă în tabloul
de comandă al centralei telefonice dacă aceasta este una primitiva,
sau programată dacă este una computerizată. Nu e mare scofală.
Pretextul poate fi oricare: un prieten întâlnit în avion, o întâlnire de
afaceri, orice.

373
 — Fals! exclamă d’Anjou. Clientul său de aici, din Beijing, va
anunţa dinainte centrala hotelului, astfel încât să i se facă legătura
direct.
— Acesta este singurul lucru pe care nu-l va face, spuse
Bourne, împingându-l afară pe Francez, printr-o uşă rotativă.
Strada era plină de turişti dezorientaţi şi oameni de afaceri ce
încercau să găsească un mijloc de transport. Este un risc pe care
nu şi-l poate asuma, continuă el în timp ce treceau de un şir de
autobuze mici, murdare şi nişte taxiuri vechi parcate la colţul
străzii. Clientul omului tău îl va ţine pe acesta cât mai departe de
el, pentru a nu se face nici o legătură între ei doi. Asta înseamnă
că totul se va limita la un cerc foarte restrâns, de elită, pentru a nu
atrage atenţia nimănui în special a asasinului tău. Nu se vor arăta
nici în preajma hotelului. Vor păstra distanţă faţă de el, îl vor lăsa
pe el să acţioneze. Poliţia secretă e mult prea numeroasă aici;
cineva din acel cerc de elită ar putea fi recunoscut.
— Telefoanele, Delta. Din câte am auzit, ele nu funcţionează.
Cum va proceda în acest caz?
Jason se încruntă, parcă încercând să-şi aducă aminte de ceva
de mult uitat, continuându-şi în acelaşi timp drumul.
— Timpul e de partea lui, acesta este atuul său. Probabil are
instrucţiuni auxiliare, pe care va trebui să le urmeze în cazul în
care nu este găsit în decursul unei perioade stabilite de la sosire –
indiferent de motive – care ar putea fi nenumărate, ţinând cont de
măsurile care trebuie luate.
— Dar şi în acest caz, tot îl vor supraveghea, nu i aşa? Îl vor
aştepta undeva şi vor încerca să ia legătura cu el, nu?
— Desigur şi el ştie foarte bine asta. De aceea trebuie să treacă
neobservat şi să ajungă unde trebuie, fără a fi văzut. Este singurul
mod în care poate păstra controlul. Şi prima lui mutare.
D’Anjou îl apucă strâns pe Bourne de cot.
— Atunci cred că am şi dat deja peste unul dintre
supraveghetori.
— Poftim?
Jason se întoarse, privindu-l pe Francez şi încetinind pasul.
— Mergi înainte, îi ordonă d’Anjou. Îndreaptă-te spre camionul
din faţă. Cel ieşit pe jumătate afară de pe stradă, cu bărbatul ăla
urcat pe scara rabatabilă.
— Se poate. E serviciul de reparaţii telefonice, spuse Bourne.
Rămaseră anonimi, în rândurile mulţimii, până când ajunseră în
dreptul camionului.

374
 — Priveşte în sus. Prefă-te că eşti interesat. Apoi uită-te în
stânga. Duba aceea parcată destul de departe. În faţa primului
autobuz. O vezi?
Jason o zări şi îşi dădu imediat seama că Francezul avea
dreptate. Duba era vopsită în alb, părea destul de nouă şi avea
ferestre opace. Exceptând culoarea, putea fi chiar duba care-l
luase pe asasin din Shenzen, la graniţa Lo Wu. Bourne începu să
descifreze caracterele chinezeşti de pe uşă.
— Niao Jing Shan… Dumnezeule, este aceeaşi! Numele nu
contează – aparţine unei rezervaţii de păsări. Rezervaţia de păsări
Jing Shan! În Shenzen era Chutang, aici are o altă denumire. Cum
de ai observat-o?
— Tipul care se vede prin fereastra deschisă, ultima de pe
partea dinspre noi. Nu vezi prea bine de aici, dar priveşte în spate
către intrare. Şi mai e ceva care mă intrigă – ceva neobişnuit
pentru un îngrijitor la o rezervaţie de păsări.
— Ce anume?
— Croiala tunicii şi stofa ei, evident de bună calitate – pare a fi a
unui ofiţer de armată şi încă unul de grad superior. Oare glorioasa
armată a Republicii Populare Chineze a început să recruteze egrete
pentru trupele de asalt? Sau aşteaptă pe cineva pe care trebuie să-
l urmărească? Ascunzătoarea ar fi fost perfectă dacă nu şi-ar fi
ales un unghi prost, care l-a obligat să deschidă fereastra.
— Nicăieri fără Ecou, spuse Jason Bourne, cândva Delta, omul
cel mai periculos din Meduza. Rezervaţii de păsări. Dumnezeule!
Ce frumos! Ce paravan! Retras şi paşnic. O acoperire diabolică.
— Stilul chinezesc, Delta. Masca cinstită ascunde faţa necurată.
Parabolele lui Confucius ne-au avertizat demult.
— Nu despre asta vorbeam. În Shenzen, la Lo Wu, unde i-am
pierdut urma pentru prima dată, asasinul a fost luat de un
microbuz cu ferestre fumurii, care aparţinea tot unei rezervaţii de
păsări aflate sub protecţie guvernamentală.
— După cum ai spus, o acoperire excelentă.
— E mai mult decât atât, Ecoule. Este un semn de
recunoaştere.
— În China, păsările au fost venerate din cele mai vechi timpuri,
spuse d’Anjou, privindu-l pe Jason uimit. Au fost întotdeauna
pictate cu o artă deosebită, pe mătăsurile lor minunate. Sunt
considerate delicatese deopotrivă pentru ochi şi pentru stomac.
— În acest caz ar putea constitui un mijloc pentru ceva mult
mai simplu, mult mai practic.

375
 — De pildă?
— Rezervaţiile de păsări se întind pe suprafeţe foarte mari. Ele
sunt deschise publicului, sunt sub protecţie guvernamentală, ca
peste tot în lume.
— Ce vrei să spui cu asta, Delta?
— Într-o ţară în care celor care se opun puterii le e teamă să
apară împreună în public, ce loc de întâlnire poate fi mai potrivit
decât o rezervaţie naturală care măsoară kilometri întregi? Nu
birouri, nu case sau apartamente supravegheate, nici telefoane
ţinute sub urmărire sau controlate electronic, ci locuri unde nişte
oameni iubitori de păsări le pot admira în voie. Fiecare deţine un
permis oficial, care-i înlesneşte intrarea când accesul în sanctuar
este interzis publicului larg – pe timp de zi sau de noapte.
— Valabil din Shenzen până în Peking? E o arie de acţiune mult
mai întinsă decât cea la care ne-am gândit până acum.
— Orice ar fi, spuse Jason privind împrejurul său, nu ne
priveşte. Pe noi ne interesează numai el… Acum trebuie să ne
despărţim dar o să păstrăm permanent legătura. Eu mă duc…
— Nu-i nevoie! izbucni Francezul. Uite-l!
— Unde?
— Ascunde-te! Vino mai aproape de camion, să nu te vadă!
— Care din ei este?
— Preotul care mângâie fetiţa, răspunse d’Anjou, cu spatele la
camion, privind concentrat mulţimea din faţa intrării hotelului. Un
om al bisericii, continuă Francezul cu amărăciune. Una din
măştile pe care eu l-am învăţat să le poarte. Sutana i-a fost făcută
special, în Hong Kong, cu numele unui croitor de pe Savile Row,
care i-a brodat pe guler şi o binecuvântare americană. Pe aceasta
am recunoscut-o prima. Eu am plătit pentru ea.
— Te tragi dintr-o dioceză înstărită, spuse Bourne, simţind cum
creşte în el dorinţa nestăvilită de a-l avea în mână pe omul acela şi
de a-l închide într-o cameră de hotel, unde să-l poată ţine în
siguranţă, pentru ca apoi să pornească spre Marie.
Masca asasinului era bună, chiar foarte bună – şi Jason încercă
să descopere raţionamentul pe baza căruia se făcuse această
alegere. De sub pălăria de culoare închisă ieşeau favoriţii cărunţi,
iar pe vârful nasului avea cocoţaţi nişte ochelari cu rame metalice,
subţiri, ce dădeau o expresie austeră feţei lipsită de culoare. Ochii
mari, umbriţi de sprâncenele arcuite, oglindeau bucurie şi
surprindere faţă de ceea ce vedea în acest loc nefamiliar lui. Totul
era creaţia Domnului şi toţi erau copiii Domnului, de aceea

376
mângâia iubitor capul micii chinezoaice, zâmbind şi dând din cap
îngăduitor înspre mamă. Asta era, gândi Jason, cu respect
înciudat. Ticălosul emana dragoste. Din fiecare gest, din fiecare
mişcare ezitantă, din fiecare privire blajină. Era un om plin de
înţelegere, un pastor credincios al lui Iisus. Şi ca atare, nu avea să
atragă mai mult decât o privire fugară din partea celui care căuta
un ucigaş.
Bourne îşi aduse aminte. Carlos! Şacalul fusese îmbrăcat în
acelaşi haine de preot, gulerul alb, scrobit, al sutanei scoţându-i în
evidenţă sobrietatea trăsăturilor latine. Jason îl văzuse când ieşea
din biserica Neuill-sur-Seine din Paris. Se zăriseră unul pe altul,
ochii li se întâlniseră şi fiecare ştiuse cine era celălalt, fără să fie
nevoie de vreun cuvânt. Prinde-l pe Carlos. Ademeneşte-l. Cain e
pentru Charlie şi Carlos e pentru Cain.
Codurile îi invadară mintea iar el alergă din nou, disperat, după
el pe străzile Parisului… pentru ca, mai apoi, să-i piardă urma în
mulţime, în timp ce un bătrân cerşetor, ghemuit pe trotuar îi
zâmbea obscen.
Dar acum nu se afla la Paris, îşi spuse Bourne. Nu mai era
înconjurat de o armată de bătrâni muribunzi, care încercau să-l
protejeze pe asasin. De data aceasta, la Peking, va prinde un alt
criminal.
— Fii pregătit! spuse d’Anjou, întrerupându-l pe Jason din
gândurile sale. Se apropie de autobuz.
— Este plin.
— Cu atât mai bine. El va fi ultimul care se va urca. Cine poate
refuza un preot care se grăbeşte? Încă una din lecţiile mele, fireşte.
Din nou, Francezul avu dreptate. Uşa micului autobuz
sărăcăcios tocmai se închidea, când fu oprită de braţul preotului,
care strecură umărul înăuntru şi rugă să i se dea drumul. Uşa se
deschise violent; criminalul se înghesui înăuntru şi uşa se închise
după el.
— Este expresul către piaţa Tian An Men, spuse d’Anjou. I-am
luat numărul.
— Trebuie să găsim un taxi. Vino!
— Nu va fi deloc uşor, Delta.
— Am metodele mele, spuse Bourne ieşind din umbra
camionului companiei de telefoane după ce autobuzul trecu pe
lângă ei. Se strecurară prin mulţime până în faţa hotelului
aeroportului şi trecură pe lângă şirul de taxiuri parcate, până când
ajunseră la ultimul. Un nou taxi era gata să se alinieze şirului de

377
maşini parcate, când Jason se repezi în stradă şi îi făcu semn
discret. Taxiul se opri şi şoferul scoase capul pe fereastră.
— Shemma?
— Wei! strigă Bourne, alergând înspre şofer şi ţinând în mână la
vedere cincizeci de dolari americani. Bi yao bang zhu, spuse el,
comunicând şoferului că avea mare nevoie de ajutor şi că era
dispus să plătească bine.
— Hao! exclamă şoferul înşfăcând banii. Bingle ba! adăugă el,
explicând celorlalţi că trebuie să ducă un turist căruia i se făcuse
rău. Jason şi d’Anjou urcară. Şoferul începu să vocifereze când
văzu că mai există şi un al doilea client care-şi făcuse apariţia
lângă uşa maşinii. Bourne lăsă să cadă alţi douăzeci de yuani
peste spătarul scaunului şi omul se îmbună. Întoarse taxiul şi îl
scoase din rândul celor parcate, apoi ieşi din complexul
aeroportului.
— Drept în faţă ai un autobuz, spuse d’Anjou, aplecându-se
înainte şi adresându-i-se şoferului într-o chineză stângace. Mă
înţelegi?
— Ai accent Guangzhou, dar înţeleg ce spui.
— Se îndreaptă către piaţa Tian An Men.
— Prin ce poartă? întrebă şoferul. Pe ce pod?
— Nu ştiu. Ştiu numai că numărul autobuzului este 7421.
— Dacă se termină în unu, spuse şoferul, atunci înseamnă că
este Poarta Tian şi al doilea pod. Intrarea în oraşul imperial.
— Există vreun loc de parcare special pentru autobuze?
— Da, dar vor fi multe şi toate pline, foarte aglomerate. Piaţa
Tian An Men este foarte aglomerată la această oră a zilei.
— Ar fi bine să depăşeşti autobuzul de care vorbesc. Am vrea să
fim în Tian An Men înaintea lui. Crezi că poţi?
— Bineînţeles, nu-i mare lucru, răspunse şoferul rânjind.
Autobuzele astea sunt vechi şi deseori au pană pe drum. Putem să
ajungem cu trei zile înainte ca ei să se afle la partea nordică.
— Sper că nu vorbeşti serios, îl întrerupse Bourne.
— Aa, nu. Toţi şoferii sunt mecanici calificaţi – atunci când au
norocul să ştie unde e motorul.
Şoferul râse dispreţuitor şi apăsă pe accelerator.
Trei minute mai târziu depăşiră autobuzul în care se afla
criminalul. Peste alte trei sferturi de oră ajunseră în dreptul
podului construit din marmură albă deasupra apelor unui bazin
făcut de mâna omului. Podul se afla în faţa masivei „Porţi a Păcii
Cereşti”, unde de pe platforma întinsă de deasupra, conducătorii

378
Chinei asistau la defilarea trupelor de paradă, escadroane ale
morţii. Dincolo de poarta cu nume atât de nepotrivit se găseşte
una dintre cele mai extraordinare creaţii umane de pe pământ.
Piaţa Tian An Men – centru magnetic al Beijing-ului.
Ceea ce te impresionează cel mai mult când intri pentru prima
oară în piaţă este vastitatea ei, apoi privirea îţi este atrasă de
construcţia imensă a „Marii Săli a Poporului”, cu săli de primire
pentru mai mult de trei mii de persoane. În unica încăpere
destinată recepţiilor încap peste cinci mii de oameni, iar sala de
conferinţe este dotată cu zece mii de locuri, nu prea înghesuite. În
partea opusă Porţii, pierdut printre nori, se ridică un obelisc
construit pe o terasă înconjurată de balustrade din marmură, ce
strălucesc în lumina soarelui. Pe postamentul uriaşei construcţii
sunt imortalizate în piatră luptele şi realizările revoluţiei lui Mao.
Acesta este Monumentul Eroilor Naţionali ai Republicii Populare
Chineze, iar mormântul lui Mao se află la mare cinste în panteon.
În piaţă există şi alte clădiri, case memoriale, muzee, porţi şi
biblioteci – cât poate cuprinde privirea omenească. Însă mai presus
de toate, ceea ce izbeşte este vastitatea spaţiului deschis. Spaţiu şi
oameni pentru ochi… iar pentru urechi, altceva, complet
neaşteptat. Zece dintre cele mai încăpătoare stadioane ale lumii ar
încăpea în interiorul pieţii Tian An Men, fiecare punând în umbră
Colosseumul Romei şi tot nu i-ar acoperi toată suprafaţa. Sute de
mii de oameni se pot plimba nestingheriţi prin piaţă lăsând încă
loc altor sute de mii. Lipseşte însă ceva ce nu lipsea din arenele
sângeroase ale Romei şi cu atât mai puţin din marele stadioane
contemporane ale lumii. Zgomotul; de abia perceptibil, deasupra
liniştii întrerupte de clinchetele clopoţeilor bicicletelor. Tăcerea este
mai întâi liniştitoare, dar apoi devine terifiantă. Totul este ca şi
cum un imens dom geodezic, transparent, ar fi fost coborât peste o
suprafaţă de o sută de acri, ca şi cum o comandă nerostită, dar
înţeleasă, dintr-un regat din adânc, aduce aminte mereu celor
dinăuntru că se află într-o catedrală. Este nefiresc, ireal şi totuşi
nu există ostilitate faţă de vocea neauzită, ci numai acceptare – iar
acesta este lucrul cel mai înspăimântător, în special atunci când
copiii sunt la rândul lor tăcuţi.
Jason le observă pe toate din fugă, fără emoţie. Plăti şoferului
suma afişată pe contorul maşinii şi îşi concentra atenţia asupra
scopului călătoriei sale şi a problemelor cu care va fi confruntat
alături de d’Anjou.
Indiferent cum, dacă primise vreun telefon sau dacă se hotărâse

379
până la urmă să urmeze instrucţiunile auxiliare, asasinul se afla în
drum spre piaţa Tian An Men. Spectacolul va începe odată cu
sosirea sa şi fiecare pas îl va apropia tot mai mult de omul de
încredere al clientului său, premisa fiind că respectivul client nu
va apărea în public. Însă nu va fi stabilită nici o legătură până
când impostorul nu va fi sigur că întâlnirea nu este o capcană. De
aceea, „preotul” îşi va asigura propria protecţie, înconjurând zona
unde urma să aibă loc întrevederea şi cercetând fiecare om care ar
fi putut fi înarmat şi i s-ar fi părut suspect. Va ameninţa pe unul
sau pe doi dintre ei, înfigându-le vârful unui cuţit sau capătul
unui pistol amortizor între coaste, apoi le va smulge informaţiile de
care avea nevoie. O privire prefăcută îi va fi de ajuns pentru a se
convinge că întâlnirea ce urma să aibă loc nu va fi decât un
preludiu la o execuţie. Apoi, dacă i se va părea că terenul e liber,
va obliga pe unul dintre lacheii înarmaţi să se ducă la
reprezentantul clientului şi să-i transmită ultimatumul său:
clientul va trebui să se arate în persoană, intrând astfel în plasă.
Orice altă soluţie era inacceptabilă; figura principală, clientul,
trebuia să reprezinte el însuşi garanţia. Apoi va fi stabilit un al
doilea loc de întâlnire. Acolo va sosi mai întâi clientul care va fi
trimis pe lumea cealaltă la primul semn suspect. Aşa era felul în
care acţiona Jason Bourne şi aşa va proceda şi asasinul, dacă
gândea cât de cât.
Autobuzul cu numărul 7421 se îndrepta domol către locul unde
vehiculele îşi descărcau turiştii. Asasinul îmbrăcat în sutană îşi
făcu apariţia ajutând o femeie în vârstă să coboare. Îi bătu uşor
mâna încurajator, după care îşi luă rămas bun. Apoi se întoarse şi
se îndreptă rapid către spatele autobuzului şi dispăru.
— Stai la zece metri în urma mea şi urmăreşte-mă cu atenţie
spuse, Jason. Fă ce fac şi eu. Când mă opresc sau mă întorc eu, te
opreşti sau te întorci şi tu. Amestecă-te cu mulţimea; treci de la un
grup altul, dar fă în aşa fel încât să ai tot timpul oameni în
preajma ta.
— Fii atent, Delta. Nu este un amator.
— Nici eu nu sunt.
Bourne alergă înspre capătul autobuzului, se opri o clipă şi ocoli
ţeava de eşapament urât mirositoare a motorului. Preotul se afla la
vreo cincizeci de metri înainte, sutana sa neagră ca un far
întunecat în lumina difuză a soarelui. Cu sau fără oameni
împrejur, era uşor de urmărit. Masca asasinului era destul de
bună, iar jocul lui era şi mai bun, dar, ca mai toate măştile, avea

380
ataşat un risc evident, însă nerecunoscut. Limitarea acestui risc îi
deosebea pe cei mai buni de cei mai puţin buni. Ca unul
aparţinând primei categorii, Jason acceptă statutul clerical, însă
nu şi culoarea sutanei. Un preot catolic era obligat să poarte
negru, dar nu şi un vicar anglican; un gri închis s-ar fi potrivit
perfect dedesubtul gulerului şi s-ar fi atenuat în lumina soarelui,
spre deosebire de negru care ieşea în evidenţă.
Brusc, asasinul se rupse de mulţime şi se furişă în spatele unui
soldat chinez care făcea poze ţinând aparatul la nivelul ochilor şi
mişcându-şi constant capul încoace şi încolo. Bourne înţelese.
Acesta nu era un soldat obişnuit, aflat în permisie în Beijing; era
prea în vârstă, iar uniforma îi era prea bine croită cum remarcase
d’Anjou în privinţa ofiţerului aflat în microbuz. Aparatul de
fotografiat era un pretext transparent, sub care putea cerceta
mulţimea; asta însemna că locul de întâlnire nu era departe.
Jucându-şi acum cu convingere rolul, asasinul îşi puse mâna
dreaptă pe umărul stâng al bărbatului îmbrăcat în uniformă.
Stânga îi era ascunsă, iar sutana neagră acoperea spaţiul dintre ei
doi – o armă fusese înfiptă între coastele ofiţerului. Soldatul
îngheţă, dar reuşi să-şi păstreze atitudinea calmă. Se deplasă
odată cu asasinul, care-i apucase acum braţul şi îi dădea ordine.
Deodată, soldatul se îndoi de mijloc, într-o încercare disperată de a
se elibera, după care reveni imediat scuturând din cap
dezaprobator – arma îi fusese din nou înfiptă între coaste. Avea de
ales: va asculta ordinele sau va muri în Piaţa Tian An Men. Nu
exista nici un fel de compromis.
Bourne se răsuci brusc, se aplecă şi începu să-şi lege şiretul de
la un pantof, cerându-le scuze celor din urma sa. Asasinul îşi
verifică spatele, se impunea o atitudine evazivă. Jason se ridică.
Unde se afla asasinul? Unde era impostorul? Uite-l! Bourne fu
şocat de ceea ce văzu: asasinul îl eliberase pe soldat! De ce?
Ofiţerul alerga prin mulţime, ţipând şi gesticulând sălbatic prin
aer, după care se prăbuşi pe caldarâm. Imediat, oamenii
nedumeriţi se adunară în jurul trupului său leşinat.
E o diversiune! Urmăreşte-l în continuare. Jason se repezi după
el, simţind că sosise momentul. Asasinul nu folosise o armă, ci un
ac – şi nu împins, ci înfipt între coaste. Scosese din scenă un om al
clientului; acum va căuta un altul şi probabil încă unul după el.
Scenariul pe care îl imaginase Bourne se desfăşura până la
amănunt. Şi, cum atenţia impostorului era îndreptată exclusiv
asupra următoarei victime, momentul era cel mai potrivit! Acum!

381
Jason ştia că putea să culce la pământ pe oricine cu o singură
lovitură paralizantă în rinichi şi mai ales pe omul acela, care aici
nu se gândea la posibilitatea unui atac îndreptat împotriva sa –
deoarece prada ataca la rândul ei şi se concentra numai asupra
acestui lucru. Bourne se apropie din ce în ce mai mult de
impostor. Cincisprezece metri, doisprezece, zece, nouă… Jason
trecea dintr-un grup de oameni într-altul… „preotul” în sutană
neagră se afla din ce în ce mai aproape. Îl putea ajunge! Marie!
Un soldat. Alt soldat! Dar acum, în loc să-l lichideze, începu să
discute cu el. Soldatul dădu din cap discret şi făcu semn către
stânga. Jason privi şi el într-acolo, stupefiat. Un chinez scund,
îmbrăcat în civil, cu o servietă diplomat în mână, stătea la capătul
unor trepte din piatră care duceau înspre intrarea într-o clădire
imensă, susţinută de stâlpi de granit. Deasupra stâlpilor se uneau
acoperişurile gemene, în pantă, ale unei pagode. Se afla exact în
spatele Monumentului Eroilor iar încrustaţiile caligrafice de
deasupra uşilor uriaşe, indicau faptul că se găseau în faţa Sălii
Memoriale a Preşedintele Mao. Pe scări urcau două şiruri de
oameni, pe care paznicii le despărţeau în grupuri. Civilul, în
spaţiul dintre cele două şiruri, avea servieta ca simbol recunoscut
al autorităţii. Dintr-o dată, fără vreun avertisment, asasinul apucă
strâns braţul soldatului şi-l împinse în faţa sa. Spatele ofiţerului se
arcui, umerii i se ridicară brusc – o armă îi fusese înfiptă în şira
spinării, însoţită de ameninţările obişnuite.
În timp ce agitaţia creştea şi oamenii, împreună cu poliţia, se
adunau în jurul primului soldat căzut la pământ, asasinul şi
prizonierul său se îndreptară cu hotărâre în direcţia civilului aflat
pe treptele monumentului lui Mao. Era evident că bărbatului îi era
frică să facă vreo mişcare şi din nou Bourne pricepu de ce. Aceşti
oameni îi erau cunoscuţi asasinului; ei erau în centrul
restrânsului cerc de elită ce ducea la clientul asasinului, iar acel
client se afla acolo, pe aproape. Nu erau nişte persoane
neimportante; pe măsură ce-şi făceau apariţia, deveneau de mai
mare importanţă deoarece protagoniştii se arătau extrem de rar.
Diversiunea, redusă acum la o mică tulburare fără importanţă –
poliţiştii împrăştiaseră mulţimea şi ridicaseră trupul celui leşinat –
îi oferise impostorului secundele de care avea nevoie pentru a
verifica lanţul ce ducea către clientul său. Soldatul aflat în
captivitate era mort dacă nu se supunea şi, cu o singură
împuşcătură, un trăgător priceput l-ar fi putut ucide pe cel de pe
scările mausoleului. Întâlnirea se va face în două etape şi, câtă

382
vreme asasinul o avea sub control pe cea de-a doua, era dispus să
acţioneze. Imediat. Trebuia să ajungă înăuntrul monumentului lui
Mao şi să-i supravegheze, să aştepte ca întâlnirea să se sfârşească
într-un fel sau altul. Apoi îi trecu prin minte gândul îngrozitor că
ar putea fi nevoit să-l protejeze pe asasin.
Totuşi, posibilitatea nu era exclusă şi singurul atu al
impostorului era că urmase un scenariu pe care el însuşi l-ar fi
putut imagina. Însă dacă întrevederea se va desfăşura paşnic,
atunci totul se reducea la urmărirea şi la prinderea în cursă a
acestui individ atât de încrezător în propriile-i forţe acolo, în Piaţa
Tian An Men.
Bourne se întoarse, căutându-l din priviri pe d’Anjou. Francezul
era lângă un grup de turişti; dădu din cap, ca şi cum i-ar fi citit
gândurile lui Delta. Arătă cu degetul înspre pământul de sub
picioarele sale şi făcu un cerc cu arătătorul. Era un semn tăcut, de
pe vremea când făceau parte din Meduza. Însemna că va rămâne
acolo unde era şi, dacă totuşi trebuia să se mişte, va sta la vedere,
aproape de locul stabilit. Lui Bourne îi era suficient.
O apucă pe urmele asasinului şi ale prizonierului său, luând-o
de-a curmezişul prin mulţime şi făcându-şi drum către şirul de pe
partea dreaptă a treptelor, până în dreptul soldatului de pază.
I se adresă rugător, politicos, în chineză.
— Domnule ofiţer, am intrat într-o mare încurcătură! Inscripţiile
de pe Monumentul Preşedintelui Mao m-au fascinat într-atât încât
m-am rătăcit de grup, care a trecut pe aici doar cu câteva minute
în urmă.
— Vorbiţi foarte bine limba noastră, observa soldatul cu uimire,
obişnuit cu accentele ciudate pe care uneori nici nu le putea
Identifica şi care nici nu-l interesau. Sunteţi foarte amabil.
— Sunt un simplu profesor din Occident, care are o veche
admiraţie în faţa naţiunii dumneavoastră măreţe, domnule ofiţer.
Paznicul râse.
— Într-adevăr, naţiunea noastră e măreaţă. Fiica mea a început
să umble în blue-jeans pe stradă.
— Poftim?
— Nimic. Unde vă este ecusonul?
— Unde să-mi fie, ce?
— Ecusonul care arată din ce grup faceţi parte.
— Se tot desprindea, spuse Bourne, clătinând din cap,
neajutorat. N-ar fi stat agăţat nici mort! Probabil că l-am pierdut.
— După ce vă găsiţi grupul, cereţi-i ghidului să vă dea altul.

383
Puteţi să treceţi. Încadraţi-vă în spate. Se întâmplă ceva. Grupul
următor va trebui să aştepte. O să pierdeţi turul.
— Da? E vreo problemă?
— Nu ştiu. Domnul cu servieta e cel care dă ordinele. Cred că
acum calculează profitul ce ar putea fi realizat aici şi se gândeşte
că tot acest loc ar trebui să fie ca metroul din Beijing.
— Aţi fost foarte amabil, domnule ofiţer.
— Grăbiţi-vă.
Bourne se repezi în sus pe scări. Acoperit de mulţime se aplecă
încă o dată să-şi lege şireturile la pantofi, urmărind fiecare mişcare
a asasinului. Impostorul discuta discret cu civilul, continuând să-l
supravegheze pe soldat. Se petrecea însă ceva straniu. Chinezul
scund, îmbrăcat în costum închis la culoare, dădea aprobator din
cap, însă ochii săi nu erau la impostor ci priveau dincolo de el. Sau
poate se înşela. Poziţia lui Jason nu era cea mai bună. N-avea nici
o importanţă însă – scenariul fusese urmat, clientul acceptase
condiţiile impuse de către asasin.
Trecu dincolo de uşi, în semiîntuneric, la fel de copleşit ca toţi
cei dinaintea sa la apariţia bruscă a statuii enorme din marmură
albă ce-l reprezenta pe Mao şezând. Monumentul era atât de măreţ
şi atât de maiestuos încât în prezenţa sa ţi se tăia respiraţia.
Dealtminteri, spectaculosul, nu era evitat de fel.
Razele de lumină se jucau pe marmura netedă, aparent
translucidă şi creau un efect deosebit, făcând să contrasteze figura
gigantică de pe fundalul tapiseriei catifelate din spatele ei, cu
întunericul ce o înconjura. Statuia gigantică, cu ochi iscoditori,
părea că primise viaţă şi era conştientă de tot ce se petrecea în
jurul ei.
Jason îşi luă privirea de la ea şi începu să cerceteze dacă mai
erau şi alte uşi sau coridoare. Nu mai erau. Se afla într-un
mausoleu, o clădire ridicată în cinstea unui erou al naţiunii.
Existau în schimb nişte stâlpi imenşi de susţinere, din marmură,
ce marcau locuri izolate. Locul de întâlnire ar fi putut să fie în
spatele oricăruia dintre ei. Va aştepta. Va pândi în spatele altor
stâlpi şi va supraveghea totul.
Grupul său intră în cel de-al doilea hol grandios care-l întrecea
pe primul.
Privirilor turiştilor li se dezvăluia racla de cristal în care se afla
trupul preşedintelui Mao Tse înfăşurat într-un steag roşu –
cadavrul ca de ceară, într-o linişte absolută, cu ochii închişi, dar
gata parcă să se deschidă larg în fiecare clipă şi să arunce fulgere

384
dezaprobatoare. De jur împrejurul sarcofagului se găseau buchete
mari de flori iar de-a lungul pereţilor erau înşirate două rânduri de
pini de un verde închis, aşezaţi în vaze enorme de ceramică. Şi
aici, razele de lumină se îmbinau într-o simfonie de culori
dramatice şi, din nou, petele de întuneric alternau cu fasciculele
luminoase ce se intersectau scăldând rândurile de flori de un
galben strălucitor, roşu şi albastru.
Undeva în primul hol se produse brusc o mică agitaţie ce
tulbură liniştea mulţimii, dar care fu înăbuşită tot atât de repede
pe cât începuse. Fiind ultimul turist din grup, Bourne se îndepărtă
de ceilalţi fără a fi observat. Se strecură în spatele unui stâlp, în
penumbră şi iscodi cu privirea pe după marmura albă,
scânteietoare.
Ceea ce văzu îl înlemni, în timp ce o mulţime de gânduri îl
năpădeau peste toate ridicându-se unul: era o capcană! După
grupul său nu mai intrase nimeni! Era ultimul admis – el fusese
ultima persoană admisă – înainte ca uşile grele să se închidă.
Acesta era zgomotul pe care-l auzise: închiderea uşilor; urmată de
protestele celor rămaşi afară.
Ceva neobişnuit se petrece… Grupul următor va trebui să
aştepte… Un paznic amabil.
Dumnezeule, a fost o capcană de la bun început! Fiecare
mişcare, fiecare întâlnire fusese calculată! De la început!
Informaţia obţinută pe o insulă înecată de ploaia torenţială,
biletele de avion aproape imposibil de procurat şi prima apariţie a
asasinului la aeroport – un ucigaş profesionist capabil a se deghiza
infinit mai bine decât atât, părul prea evident, hainele care nu-i
mascau trupul. Apoi complicaţia cu bătrânul comandant de
brigadă din Royal Engineers atât de absurd de logică! Totul atât de
bine pus la punct, urma, falsă dar atât de fină, atât de irezistibilă!
Soldatul de la fereastra microbuzului, care nu-l urmărea pe
asasin, ci pe ei. Sutana preoţească neagră – o pată întunecată în
lumina soarelui, cumpărată şi plătită de însuşi creatorul
impostorului – atât de uşor de depistat, atât de uşor de urmărit.
Iisuse, fusese o capcană încă de la început! Şi în final, scenariul
jucat în imensa piaţă, un scenariu pe care l-ar fi putut închipui
însuşi Bourne – din nou, irezistibil pentru cel care-l urmărea. O
capcană reversibilă. Prinde-l pe vânător, în vreme ce îşi urmăreşte
prada!
Neliniştit, Jason privi în jur. În faţă, la distanţă, o rază de soare
răzbătea înăuntru. Ieşirea se afla la capătul celălalt al

385
mausoleului; la plecare, fiecare turist în parte va fi cercetat atent.
Zgomot de paşi. În partea dreaptă. Bourne se răsuci înspre
stânga şi-şi scoase coupe-papier-ul de la brâu. O siluetă îmbrăcată
într-un costum maoist gri, trecu pe lângă stâlpul de susţinere
luminat slab de razele ce se strecurau printre pinii rânduiţi lângă
perete. Nu-i despărţeau mai mult de doi metri. În mână ţinea un
pistol al cărui amortizor era o garanţie că sunetul împuşcăturii va
fi redus la o simplă pocnitură. Jason îşi făcu planul de atac într-
un mod pe care David Webb nu l-ar fi înţeles niciodată. Lama
trebuia să pătrundă în aşa fel încât să producă moartea
instantaneu. Nici o şoaptă nu trebuia să răzbată de pe buzele
duşmanului, al cărui cadavru va fi adăpostit în întuneric.
Jason se aruncă asupra bărbatului, cu degetele rigide ale mâinii
stângi apucându-i ca într-o menghină faţa în timp ce cu dreapta îi
înfingea coupe-papier-ul în gâtlej. Lama cuţitului pătrunse adânc,
străbătând muşchiul şi cartilagiul fragil şi despicându-i beregata.
Bourne lăsă mâna stângă în jos, apucând arma încă încleştată în
palma duşmanului şi răsuci cadavrul, lăsându-l să cadă sub
ramurile pinilor aliniaţi de-a lungul zidului din dreapta. Îl ascunse
în umbrele întunecate dintre două vase mari de ceramică. Apoi
trecu peste cadavru, cu pistolul pregătit şi-şi croi drum, lipit de
zid, înapoi spre primul hol, de unde putea să vadă fără să fie
văzut.
Un al doilea bărbat în uniformă trecu prin raza de lumină ce
străpungea întunericul din faţa intrării în cel de-al doilea hol.
Rămase în faţa sicriului de cristal al lui Mao, scăldat de razele
stranii de lumină şi privi împrejur. Apoi ridică un aparat de emisie-
recepţie la gură şi vorbi, după care ascultă. Cinci secunde mai
târziu, expresia feţei i se schimbă, într-una de îngrijorare. Se
îndreptă cu repeziciune către dreapta, apucând-o pe urmele celui
dintâi. Jason se târî înapoi către cadavru, cu mâinile şi genunchii
pe marmura albă, încercând să ajungă la marginea crengilor lăsate
în jos.
Soldatul se apropie înaintând precaut şi studie ultimii turişti
din rând. Acum! Bourne se repezi în timp ce omul trecea prin faţa
sa. Îi prinse gâtlejul ca-n cleşte, înăbuşindu-i strigătele şi-l trase
înapoi sub ramurile lăsate, presându-i arma cu putere în stomac.
Apăsă pe trăgaci – zgomotul surd fu ca un val de aer, nimic mai
mult. Omul scoase o ultimă răsuflare chinuită, apoi căzu moale la
pământ.
Trebuia să iasă de aici! Dacă îl prindeau şi-l omorau în

386
mausoleul ăsta în care domnea o linişte înspăimântătoare,
asasinul rămânea liber, iar moartea Mariei era asigurată.
Duşmanii săi începeau să închidă capcana. Trebuia să o răstoarne
din nou şi să supravieţuiască într-un fel. Cea mai sigură scăpare
este aceea făcută gradat, în etape, speculând orice stare de confuzie
deja existentă sau produsă.
Prima şi a doua etapă luaseră sfârşit. O oarecare confuzie se
crease deja dacă şi alţi soldaţi comunicau între ei prin radio.
Acum însă trebuia să intervină ceva care să declanşeze panica
în rândurile urmăritorilor, astfel încât, să devină ei înşişi subiectul
unei căutări neaşteptate, înnebunitoare.
Exista o singură cale, pe care Jason ştia că trebuie să o urmeze.
Era periculoasă, dar asta nu avea nici o importanţă.
Supravieţuirea însemna totul, din motive ce nu depindeau de el.
Era stăpân pe sine, calm şi hotărât.
Bourne se ridică în picioare şi se strecură printre crengile
plecate, traversând spaţiul până la stâlpul din faţă. Se îndreptă în
fugă către cel din spate, apoi către următorul până ajunse la
primul stâlp din cea de a doua sală, la zece metri de sicriul
puternic luminat. Se lipi cu spatele de marmură şi aşteptă cu ochii
aţintiţi asupra uşii de la intrare.
Momentul veni în cele din urmă. Ofiţerul care fusese luat
„prizonier” de asasin apăru alături de civilul scund cu servieta
diplomat. Soldatul avea un radio portabil, îl ridică la gură ca sa
vorbească, apoi ascultă şi dădu din cap, după care vârî radioul în
buzunarul drept şi scoase arma din toc. Civilul făcu semn cu capul
o singură dată, apoi căută ceva sub haină şi scoase un revolver cu
ţeava scurtă. Amândoi înaintară către racla de sticlă în care se
aflau rămăşiţele pământeşti ale lui Mao. După un schimb de priviri
scurte, se despărţiră, unul la stânga, celălalt la dreapta.
Momentul sosise! Jason ridică pistolul, ochi scurt şi trase. Un
foc! Prea mult în dreapta. Al doilea! Împuşcăturile se auziră ca o
tuse înăbuşită şi amândoi bărbaţii se prăbuşiră în sarcofag. Cu
poala hainei Bourne apucă strâns amortizorul fierbinte al
pistolului şi îl deşurubă. Îi mai rămăseseră cinci cartuşe. Apăsă pe
trăgaci în rafală. Bubuiturile umplură mausoleul, reverberând în
zidurile de marmură şi împrăştiind cristalul sicriului.
Gloanţele se înfipseră în trupul lui Mao, care tresărea
spasmodic pătrunzând în fruntea golită de sânge, altul
înfundându-i-se într-un ochi.
Alarmele izbucniră într-un zgomot infernal; sunetul sirenelor,

387
asurzitor, umplu încăperile, iar zeci de soldaţi răsăriră brusc din
toate părţile alergând îngroziţi către locul sinistrului atac. Cele
două şiruri de turişti prinşi în capcană în lumina stranie a acestei
case a morţii, se lăsaseră cuprinşi de panică. Se repeziră în masă
către uşi încercând să iasă afară şi călcându-i în picioare pe cei
care le stăteau în cale. Jason Bourne li se alătură şi îşi croi drum
spre inima mulţimii. O dată ieşit în lumina orbitoare a pieţei Tian
An Men, o luă la goană în josul scărilor.
D’Anjou! Jason alergă spre dreapta, apoi dădu colţul pe lângă
stâlpi până când ajunse aproape de ieşire. Gărzile se străduiau din
răsputeri să liniştească mulţimea agitată încercând în acelaşi timp
să afle ce se întâmplă. În curând, dezordinea urma să pună
stăpânire peste tot.
Bourne cercetă locul unde îl văzuse ultima dată pe d’Anjou, apoi
îşi plimbă privirea pe porţiunea unde ar fi trebuit să se afle
Francezul. Nimeni, nici măcar cineva care să-i semene câtuşi de
puţin.
Deodată – pe o magistrală din stânga sa, Jason auzi scrâşnet de
cauciucuri.
Se răsuci şi privi în direcţia de unde venise zgomotul. O dubă cu
ferestre fumurii ocolise trotuarul suspendat şi se îndrepta cu viteză
către poarta sudică a Pieţei Tian An Men.
Îl luaseră pe d’Anjou. Ecoul dispăruse.

388
 CAPITOLUL 24
— Qu’ est ce qu’ il y a?19
— Des coups de feu! Les gardes sont paniques! 20
Bourne auzi ţipetele şi se alătură în fugă grupului de turişti
francezi condus de un ghid ce urmărea încordat agitaţia produsă
pe treptele mausoleului. Îşi încheie haina acoperind pistolul pus la
brâu şi strecură amortizorul perforat în buzunar.
Aruncând priviri în jur, se retrase prin mulţime până lângă un
bărbat mai înalt decât el, bine îmbrăcat, cu o expresie
dispreţuitoare pe chip. Jason constată cu satisfacţie că mai existau
şi alţii cam de aceeaşi statură cu a sa – cu puţin noroc, în confuzia
existentă ar putea trece neobservat. Sus, în capătul scărilor
mausoleului, începuseră să se deschidă uşile. Soldaţi îmbrăcaţi în
uniformă alergau încoace şi încolo pe trepte. Era clar că nu-i
coordona nimeni şi Bourne ştia de ce. Toţi şefii fugiseră,
dispăruseră pur şi simplu, nevrând să fie implicaţi în întâmplarea
îngrozitoare. Însă singurul lucru ce-l preocupa acum pe Jason era
asasinul. Se va arăta acesta oare? Sau îi era suficient că îl găsise
pe d’Anjou şi-şi capturase astfel creatorul, după care părăsise
scena, convins că adevăratul Jason Bourne fusese prins în
capcană şi că nu mai era decât un al doilea cadavru în mausoleul
pângărit.
— Qu’ est ce que c’ est?21 întrebă Jason, adresându-i-se
francezului înalt, bine îmbrăcat, de lângă el.
— Fără îndoială, o nouă încurcătură stupidă, îi răspunse
acesta, cu un accent parizian, puţin efeminat. Acest loc e o
adevărată casă de nebuni, iar răbdarea mea a ajuns la capăt! Mă
întorc la hotel!
— Puteţi face asta? întrebă Bourne, trecând de la o franceză
familiară la una elevată. Asta îi impresiona întotdeauna pe
parizieni. Vreau să zic ne este permis să părăsim traseul stabilit?
Ni s-a atras atenţia în repetate rânduri că trebuie să rămânem în
grup.
— Eu sunt om de afaceri, nu turist. Acest „traseu” cum îl numiţi
19
Ce s-a întâmplat?
20
Focuri de armă! Gărzile au intrat în panică!
21
Ce se petrece aici?

389
dumneavoastră, nu intră în programul meu. Sincer să fiu, aveam
după-amiaza liberă – oamenii ăştia tărăgănează la nesfârşit luarea
unei decizii şi m-am gândit c-ar fi nimerit să vizitez împrejurimile.
Dar nu am găsit un şofer liber care să vorbească franţuzeşte.
Portarul m-a repartizat – da, acesta-i cuvântul, repartizat – acestui
grup. Ghida e o studentă la facultatea de limbă franceză dar
vorbeşte de parcă s-ar fi născut în secolul al şaptesprezecelea! Nici
acum nu pricep ce-i cu acest „traseu”.
— Este excursia de cinci ore, îi explică Jason cu promptitudine,
citind textul de pe ecusonul prins pe reverul francezului. După
Piaţa Tien An Men vom vizita mormintele dinastiei Ming apoi ne
vom îndrepta spre Marele Zid Chinezesc pentru a admira asfinţitul
Soarelui.
— N-am nevoie – am văzut Marele Zid! Ce Dumnezeu, a fost
primul loc unde m-au dus, toţi cei doisprezece membrii ai Comisiei
de Comerţ. Mi-au spus de o mie de ori, prin intermediul
interpretului că este simbolul permanenţei lor. Rahat cu perje!
Dacă munca n-ar fi fost atât de ieftină şi profiturile atât de
extraordinare…
— Şi eu, am venit cu afaceri, dar stau câteva zile şi ca turist. Mă
ocup cu importul de răchită. Dumneavoastră? Dacă îmi este
permis să întreb.
— Ţesături, ce altceva? Dacă nu pun la socoteală electronica,
petrolul, cărbunele, parfumurile… sau chiar răchita.
Omul de afaceri afişă un zâmbet arogant şi atotştiutor.
— Vă spun eu, oamenii ăştia stau cu fundul pe toată bogăţia
lumii şi habar n-au ce să facă cu ea.
Bourne se uită cu atenţie la francezul înalt. Gândul îl duse la
Ecou şi la un proverb galic care spunea că, cu cât lucrurile se
schimbă mai mult, cu atât ele rămân aceleaşi. Ocaziile se vor ivi
singure. Trebuie să le recunoşti şi să profiţi de ele!
— Cum vă spuneam, continuă Jason privind la învălmăşeala de
pe scări, sunt, ca şi dumneavoastră, om de afaceri, care se bucură
de această scurtă vacanţă – datorită privilegiilor acordate de
guvernul nostru acelora dintre noi care au creat noi pieţe de
desfacere. Spre deosebire însă de dumneavoastră, eu am călătorit
foarte mult prin China şi am deprins astfel destul de bine limba.
— Răchita trebuie să fie la mare preţ, spuse parizianul cu un
zâmbet răutăcios.
— Produsele noastre de calitate sunt folosite ca materie primă
pe Coasta de Azur, în special la nord şi la sud. Familia Grimaldi,

390
este clienta noastră de ani de zile.
Bourne nu-şi mută privirile de pe treptele mausoleului.
— Recunosc, am greşit, domnule coleg… în domeniul
comerţului exterior.
Pentru prima dată francezul se uită la Jason.
— Şi pot să vă mai informez, spuse Bourne, că deocamdată, se
va interzice vizitarea cavoului lui Mao şi că toţi turiştii grupurilor
aflate în vecinătate vor fi cercetaţi şi poate chiar reţinuţi.
— Dumnezeule mare, de ce?
— Se pare că s-a întâmplat ceva-ngrozitor înăuntru. Gărzile
susţin că ar fi vorba de gangsteri străini… Parcă aţi spus că aţi fost
repartizat acestui grup însă nu faceţi parte din el, nu-i aşa?
— Exact.
— Suficient pentru a stârni speculaţii, nu? Veţi fi reţinut
aproape cu siguranţă.
— De neconceput!
— Asta-i China…
— Nu se poate! Sunt în joc milioane de franci! Mă aflu în acest
grup plicticos numai pentru că…
— Vă sfătuiesc să-l părăsiţi cât mai repede, domnule. Spuneţi
că vă aflaţi prin împrejurimi şi vă plimbaţi. Daţi-mi mie ecusonul şi
vă scap eu de el…
— De ce ecusonul e cauza?
— Pe el se află înscrise ţara de origine şi numărul paşaportului.
Acesta e felul în care te controlează aici atunci când faci parte
dintr-un grup.
— Vă rămân îndatorat! strigă afaceristul smulgându-şi ecusonul
de plastic de pe reverul hainei. Dacă treceţi vreodată prin Paris…
— Îmi petrec cea mai mare parte a timpului cu prinţul şi familia
sa în…
— A, da, bineînţeles! Vă mulţumesc încă o dată!
Francezul, atât de diferit totuşi atât de asemănător cu Ecoul, se
îndepărtă în grabă. În lumina difuză a soarelui de după-amiază,
statura lui impunătoare atrăgea uşor atenţia. Era la fel de evident
ca şi momeala care atrăsese, nu demult, un vânător în capcană.
Bourne îşi prinse ecusonul la reverul hainei, devenind astfel
membru al unui grup oficial de turişti, aceasta însemna pentru el
accesul dincolo de porţile Pieţei Tien An Men. După ce grupul fu
îndrumat dinspre mausoleu către Marea Sală, autobuzul trecu pe
sub poarta nordică şi Jason îl zări pe fereastră pe înaltul om de
afaceri francez, care încerca să convingă poliţia din Beijing să-l

391
lase să treacă. Din diferite surse fură adunate informaţiile, care,
puse cap la cap, alcătuiră o relatare a celor petrecute. Ştirea se
răspândi imediat. Un alb pângărise sicriul şi trupul preşedintelui
Mao – un terorist infiltrat într-un grup, fără ecuson.
Un paznic postat pe scările mausoleului identificase o asemenea
persoană.
*
* *
— Îmi aduc aminte, spuse ghida grupului într-o franceză
demodată.
Studenta stătea lângă statuia unui leu cu înfăţişare fioroasă de
pe impresionantul „Bulevard al Necuvântătoarelor”, unde
reproducerile uriaşe din piatră ale unor pisici sălbatice, cai,
elefanţi şi ale unor animale mitologice erau aliniate de o parte şi de
alta a căii ce ducea înspre mormintele dinastiei Ming.
— Dar nu-mi amintesc să vă fi auzit vorbind atât de bine limba
noastră cum aţi avut amabilitatea să o faceţi adineauri.
O studentă la franceză, care vorbeşte de parcă s-ar fi născut în
secolul al şaptesprezecelea… şi un om de afaceri indignat iar
acum, mai mult ca sigur, mult mai indignat.
— N-am făcut-o înainte, replică Bourne în chineză, pentru că vă
aflaţi împreună cu ceilalţi şi nu voiam să ies în evidenţă. Dar să
vorbim în limba dumneavoastră acum.
— Pe care o stăpâniţi foarte bine.
— Vă mulţumesc. Probabil că vă aduceţi aminte că am fost
introdus în grupul dumneavoastră în ultimul moment?
— Chiar dacă totul a fost aranjat între directorul hotelului
Beijing şi şeful meu, îmi aduc aminte foarte bine. (Femeia zâmbi şi
dădu din umeri.) Trebuie să recunosc însă că, întrucât acest grup
este foarte numeros, îmi amintesc numai că i-am dat unui bărbat
înalt ecusonul grupului. Dumneavoastră desigur… Va trebui să
plătiţi hotelului o taxă suplimentară. Îmi pare rău dar nu faceţi
parte din programul nostru.
— Nu. Sunt doar om de afaceri şi negociez cu guvernul
dumneavoastră.
— Vă urez succes, spuse ghida cu un zâmbet cochet. Unii
reuşesc, alţii nu.
— Problema mea este că s-ar putea să nu realizez absolut nimic,
răspunse Jason, zâmbind la rândul său. Ştiţi, stăpânesc mult mai
bine limba vorbită decât cea scrisă. Acum îmi dau seama că
trebuie să ajung neapărat la hotelul Beijing în nu mai mult de o

392
jumătate de oră, am o întâlnire importantă. Cum să fac?
— Singura problemă este găsirea unui mijloc de transport. Vă
voi scrie un bilet pe care să-l arătaţi gărzilor de la Dahongmen…
— Marea Poartă Roşie? o întrerupse Bourne. Cea cu arcade?
— Da. Există autobuze care vă vor duce înapoi în Beijing. S-ar
putea să întârziaţi, dar înţeleg că aceasta este un lucru obişnuit şi
pentru persoanele guvernamentale.
Scoase un carneţel din buzunarul uniformei sale maoiste şi apoi
un pix în formă de trestie.
— Mă vor lăsa să trec?
— Dacă sunteţi oprit, cereţi-le celor care vă reţin să sune la
guvern, spuse ghida, scriind instrucţiunile în chineză şi apoi
rupând pagina.
*
* *
— Acesta nu-i grupul dumneavoastră! strigă controlorul
autobuzului într-o chineză needucată, dând din cap şi
îndreptându-şi incriminator arătătorul înspre reverul hainei lui
Jason. Era evident că bărbatul nu se aştepta ca vorbele lui să aibă
vreun efect asupra turistului, de aceea ţipa şi gesticula exagerat.
La fel de evident era că spera să atragă atenţia unuia dintre
superiorii săi, aflaţi sub arcadele Marii Porţi Roşii! În cele din urmă
reuşi.
— Care este problema? întrebă un soldat îndreptându-se în
grabă către uşa autobuzului şi făcându-şi loc printre turiştii din
spatele lui Bourne.
Ocaziile se vor ivi singure…
— Nu e nici o problemă, răspunse Bourne scurt, chiar arogant,
în chineză, scoţând biletul scris de ghidă şi întinzându-i-l
tânărului ofiţer. Numai dacă nu doriţi să fiţi răspunzător de
absenţa mea la o întâlnire urgentă cu delegaţia Comisiei de
Comerţ, al cărei şef militar este generalul Liang şi nu mai ştiu
cum.
— Vorbiţi limba chineză!
Surprins, soldatul îşi ridică ochii de pe bilet, ridică ochii de pe
bilet.
— Mi se pare normal. Şi generalul Liang o face.
— Nu vă înţeleg nemulţumirea.
— Probabil o veţi înţelege pe cea a generalului Liang, îl
întrerupse Bourne.
— Nu cunosc nici un general Liang, domnule, dar sunt atât de

393
mulţi generali. Aveţi ceva de reclamat în legătură cu programul
turistic?
— Am ceva de reclamat în legătură cu dobitocii care mi-au spus
că va fi o excursie de trei ore, excursie ce s-a dovedit a fi de cinci
ore! Dacă pierd această întâlnire din pricina incompetenţei lor, vor
exista câţiva comisionari foarte nemulţumiţi, inclusiv un general
important din cadrul armatei republicii, nerăbdător să încheie
câteva contracte cu Franţa.
Jason se opri, cu mâna ridicată, apoi adăugă repede, cu o voce
ceva mai moale.
— Dar dacă ajung acolo în timp util, voi avea grijă să pomenesc
numele celui care m-a ajutat.
— Vă voi ajuta eu, domnule! sări tânărul ofiţer, cu ochii sclipind
de devotament. Cu rabla asta de autobuz ar putea să vă ia mai
mult de o oră ca să ajungeţi şi aceasta numai dacă mizerabilul de
şofer va reuşi să ţină drumul. Am la dispoziţie un vehicul mult mai
rapid şi un şofer bun care vă va însoţi. Aş face-o chiar eu, însă nu
pot să-mi părăsesc postul.
— Voi menţiona generalului responsabilitatea de care aţi dat
dovadă în postul pe care-l ocupaţi.
— Sunt făcut pentru asta, domnule. Numele meu este…
— Aşa, spuneţi-mi-l. Dar mai bine scrieţi-l pe această bucată de
hârtie.
*
* *
Bourne şedea în holul aglomerat al hotelului Beijing ţinând în
faţă un ziar pe jumătate împăturit, care-i permitea să vadă numai
linia uşilor de la intrarea hotelului. Aştepta încordat apariţia lui
Jean Louis Ardisson, parizianul. Nu fusese greu să-i afle numele.
Cu douăzeci de minute în urmă se dusese la biroul care organiza
tururile şi i se adresase funcţionarei de acolo într-o chineză
ireproşabilă:
— Mă scuzaţi că vă deranjez. Sunt interpretul delegaţiilor
franceze care vor să încheie afaceri pe teritoriu şi tare îmi face
impresia că una din oiţele din turma mea s-a rătăcit.
— Trebuie să fiţi un interpret foarte bun. Vorbiţi excelent limba
chineză. Ce spuneţi că s-a întâmplat cu oiţa dumneavoastră?
Femeia îşi permise un chicotit înfundat, repetând caracterizarea
lui Bourne.
— Nu sunt sigur. Ne beam cafeaua împreună la bufet, când
individul s-a uitat la ceas şi mi-a spus că mă sună el mai târziu.

394
Urma să plece într-unul din tururile de cinci ore şi era în
întârziere. M-a cam încurcat, dar ştiţi şi dumneavoastră ce se
întâmplă cu vizitatorii străini care sosesc pentru prima oară la
Peking. Sunt pur şi simplu copleşiţi.
— Cred şi eu, aprobă funcţionara. Dar cu ce vă putem ajuta?
— Am nevoie de ortografierea exactă a numelui său şi, dacă are
şi de numele al doilea, sau aşa-zisul nume de botez – sunt date ce
trebuie incluse în actele oficiale pe care le voi completa pentru el.
— Dar cum să vă ajutăm noi?
— A lăsat asta pe masă, la bufet.
Jason scoase ecusonul omului de afaceri francez.
— Nici nu ştiu cum s-a descurcat cu excursia aceea. Femeia
râse şi căută sub tejghea registrul turului zilei respective. Apoi luă
ecusonul şi începu să întoarcă paginile. După aproximativ un
minut şi jumătate se opri, cu degetul pe o pagină a registrului.
— Of, fir-ar să fie, spuse ea moale, ridicând ochii către Bourne.
Nu ştiu cât de aiurită este oiţa dumneavoastră, dar pot să vă spun
că behăie de ne-a asurzit. Se crede foarte important şi s-a purtat
foarte dezagreabil. Când i s-a spus că nu există nici un şofer care
să vorbească franţuzeşte, a luat asta drept o ofensă la adresa
naţiunii sale, dar mai ales la adresa lui însuşi – ceea ce conta mult
mai mult pentru el. Poftiţi, citiţi-i numele. Eu nu pot să-l pronunţ.
— Vă mulţumesc din suflet, spuse Jason citind.
Se îndreptă apoi spre o cabină telefonică pe care scria „English”
şi-i ceruse operatoarei să-i facă legătura cu camera domnului
Ardisson.
— Puteţi forma singur numărul, domnule, replicase telefonista
cu o nuanţă de triumf în glas, mândră de înalta tehnologie cu care
era echipată centrala. Camera 1743. O cameră foarte frumoasă, cu
o privelişte minunată a „Oraşului Interzis”.
— Mulţumesc.
Bourne formă numărul. Nu primi însă nici un răspuns.
Monsieur Ardisson nu se întorsese încă şi, date fiind împrejurările,
s-ar putea să nu se întoarcă o bună bucată de timp. Dar oiţa
plângăcioasă de obicei, nu avea să tacă din gură tocmai acum,
când demnitatea îi era călcată în picioare şi afacerile ameninţate.
Jason se decise să aştepte. În mintea sa un plan începură prindă
contur. Era o strategie disperată bazată numai pe probabilităţi, dar
acestea erau tot ce-i mai rămăsese. Cumpără o revistă ilustrată
franţuzească, veche de o lună, de la chioşcul de ziare şi se aşeză
într-un fotoliu, dintr-o dată obosit şi neajutorat.

395
 Chipul Mariei rupse zăgazurile gândurilor lui David Webb şi
sunetul vocii ei îi reveni în memorie cu o forţă nestăvilită, ecoul
său aducându-i o durere teribilă în mijlocul frunţii. Jason Bourne
îndepărtă senzaţia cu o voinţă neînduplecată. Imaginea pieri,
ultima sa licărire fu înăbuşită de comenzile aspre ale unei voci de
gheaţă, plină de autoritate: Opreşte-te! Nu ai timp pentru aşa ceva.
Concentrează-te asupra a ceea ce trebuie să faci mai departe. Nimic
altceva!
Din când în când privirile îi rătăceau, revenind în mod constant
asupra intrării hotelului. Clientela aripii estice a hotelului era o
amestecătură de străini vorbind un amalgam de limbi. Puteai să
vezi la un loc îmbrăcăminte de pe bulevardele Madison şi Fifth
Saville Row, St. Honore şi Via Condotti, ca şi veşminte mai sobre
specifice popoarelor germanice şi scandinave. Oaspeţii intrau sau
ieşeau din magazinele puternic luminate, amuzaţi şi intrigaţi de
farmaciile care vindeau exclusiv medicamente autohtone şi se
îmbulzeau la uşa magazinului de artizanat, aflat lângă o hartă
imensă a lumii, în relief, fixată pe un zid. Din când în când
persoane cu escortă îşi făceau apariţia pe uşa hotelului; interpreţii
amabili se înclinau şi traduceau discuţiile dintre persoane oficiale,
în uniforme, încercând să pară cât mai indiferenţi şi oameni de
afaceri plictisiţi, veniţi din celălalt capăt al lumii, în ochii cărora se
citea oboseala drumului şi nevoia de somn, precedat poate de un
pahar de whisky. E adevărat, se aflau în China comunistă, dar
negocierea e un proces care s-a inventat demult, înaintea
capitalismului, iar capitaliştii conştienţi de starea de oboseală, nu
discută despre afaceri dacă nu sunt cu mintea limpede. Bravo lui
Adam Smith şi lui David Hume!
— Iată-l!
Pe uşa hotelului apăru Jean-Louis Ardisson însoţit de nu mai
puţin de patru chinezi, fiecare dintre ei încercând din răsputeri să-
l calmeze. Unul o luă înainte către magazinul cu băuturi în timp ce
ceilalţi, aşteptând să vină liftul, îi vorbeau continuu prin interpret.
„Cumpărătorul” reveni cu o pungă de plastic al cărei fund se lăsa
sub greutatea câtorva sticle. Se schimbară zâmbete şi plecăciuni în
timp ce uşile liftului se deschideau. Jean Louis Ardisson primi
darul şi intră, dând o dată din cap, apoi uşile se închiseră în urma
lui.
Bourne rămase în fotoliul său urmărind beculeţele ce indicau
etajele, pe măsură ce liftul urca. Cincisprezece, şaisprezece,
şaptesprezece. Ajunse la ultimul etaj, etajul lui Ardisson. Jason se

396
sculă şi se îndreptă înapoi către cabinele telefonice. Privi
secundarul ceasului; putea doar ghici mişcările francezului – un
om aflat în starea de agitaţie în care se afla acesta nu s-ar fi
îndreptat cu paşi calmi către camera sa odată ce ar fi părăsit liftul.
Camera însemna o oază de linişte, refugiul singurătăţii după
câteva ore de tensiune şi panică. Să fii reţinut de poliţie pentru
interogatoriu, într-o ţară străină, poate fi înspăimântător pentru
oricine, însă devine un coşmar atunci când o limbă de neînţeles şi
fizionomii total diferite de cele cu care eşti obişnuit se adaugă
faptului cunoscut că te afli într-o ţară unde oamenii dispar
frecvent fără nici un fel de explicaţie. După un asemenea calvar,
orice om intră în camera sa şi se trânteşte în pat fără să-i pese că e
îmbrăcat, tremurând de groază şi epuizare, îşi aprinde ţigară de la
ţigară, uitându-le numărul; bea câteva pahare cu tărie, dându-le
peste cap pentru a obţine un efect mai rapid, după care apucă
telefonul pentru a împărtăşi cuiva experienţa îngrozitoare prin care
a trecut, sperând în subconştientul lui că astfel se va linişti şi va
putea trata mai uşor evenimentele. Bourne îi putea permite lui
Ardisson să se prăbuşească şi să bea oricât vin sau tărie ducea,
dar nu şi telefonul. Nu trebuia să existe nici defulare, nici o
diminuare a terorii. Dimpotrivă, ea trebuia extinsă, amplificată,
până la paralizia totală, până la teama de a ieşi din cameră ca să
nu fie omorât. Se scurseră patruzeci şi şapte de secunde. Venise
momentul.
— Alo? Vocea era încordată, cu răsuflarea tăiată.
— O să termin repede, spuse Jason calm în franceză. Rămâi
unde te afli şi nu folosi telefonul. În exact opt minute voi bate la
uşa ta, de două ori rapid, apoi o singură dată. Îmi deschizi numai
mie, nimănui altcuiva. Mai ales nu vreunei femei de serviciu.
— Cine eşti dumneata?
— Un compatriot care trebuie să-ţi vorbească. Pentru propria ta
siguranţă. Opt minute.
Bourne închise şi se întoarse la fotoliul său, numărând minutele
şi calculând timpul necesar pentru a ajunge cu liftul de la un etaj
la altul, cu numărul obişnuit de pasageri. Odată ajuns la etajul
dorit, treizeci de secunde erau suficiente pentru a parcurge
distanţa până la uşa oricăreia dintre camere. Trecură şase minute.
Jason se îndreptă spre un lift ale cărei numere iluminate
indicau că el va fi următorul ce va coborî. Opt minute erau timpul
ideal pentru a zdrobi un subiect; cinci erau prea puţine, nu
îndeajuns de lungi pentru gradul potrivit de tensiune. Şase păreau

397
mai bune, dar treceau prea repede. Pe când opt asigurau acele
momente de nelinişte în plus, care anihilau rezistenţa subiectului.
Planul nu era foarte limpede în mintea lui Bourne dar obiectivul
era clar. Acesta era tot ce-i mai rămăsese şi instinctul luptătorului
de comando îi spunea să-l urmeze. Delta Unu cunoştea spiritul
oriental. Era neschimbat de secole. Discreţia valora zeci de mii de
ţigări, dacă nu chiar un regat.
Se postă în faţa uşii cu numărul 1743 şi îşi privi ceasul. Exact
opt minute. Bătu de trei ori, apoi bătu încă o dată. Uşa se
deschise, iar Ardisson, şocat, rămase cu privirea pironită asupra
lui..
— C’est vous!22 strigă francezul, ducându-şi mâna la gură.
— Soyez tranquille23, spuse Jason, păşind înăuntru şi închizând
uşa după el. Trebuie să vorbim, continuă el în franceză. Trebuie să
ştiu ce s-a întâmplat.
— Dumneata! Dumneata ai fost lângă mine în acel loc
insuportabil. Am stat de vorbă! Mi-ai luat ecusonul! Dumneata ai
fost cauza a tot ce s-a întâmplat!
— Ai pomenit de mine?
— N-am îndrăznit. Ar fi însemnat să recunosc că am făcut ceva
ilegal – să-mi dau ecusonul altei persoane. Cine eşti? De ce te afli
aici? Mi-ai pricinuit destule necazuri pentru o singură zi! Cred că
ar fi cazul să părăseşti imediat această cameră, monsieur.
— Nu, până nu-mi spui exact ce s-a întâmplat. Este foarte
important să aflu.
Bourne traversă camera şi se aşeză pe un scaun lângă o masă
de lac roşu.
— Ei bine, pentru mine nu e atât de important să-ţi spun. N-ai
nici un drept să intri aici, să te faci comod şi să-mi dai mie ordine.
— Mie îmi face impresia că am acest drept. Grupul nostru a fost
grup privat, iar tu ai fost un intrus.
— Am fost repartizat acestui grup blestemat!
— Din ordinul cui?
— Din ordinul portarului sau cum dracu’ vrei să-i spui –
idiotului de la recepţia hotelului.
— Nu el. Deasupra lui. Cine a fost?
— De unde să ştiu? Habar n-am despre ce vorbeşti.
— Ai părăsit grupul.

22
Dumneata! (lb. fr. – n. tr.).
23
Păstreazăţi calmul! (lb. fr. – n. tr.).

398
 — Dumnezeule, iar dumneata ai fost acela care mi-a spus să o
fac!
— Te testam.
— Mă… testai? Asta-i de necrezut!
— Ba să crezi, spuse Jason. Dacă îmi spui adevărul, nu ţi se va
întâmpla nimic.
— Ce să mi se întâmple?
— Noi nu ucidem pe nevinovaţi, numai pe duşmani.
— Îi ucideţi… pe duşmani?
Bourne căută sub haine, scoase arma de la brâu şi o puse pe
masă.
— Acum, convinge-mă că nu ne eşti duşman. Ce s-a întâmplat
după ce ai părăsit grupul?
Uluit, Ardisson dădu înapoi clătinându-se înspre perete, cu
ochii larg deschişi, înspăimântaţi, aţintiţi asupra pistolului.
— Jur pe toţi sfinţii că ai greşit adresa, şopti el.
— Convinge-mă.
— De ce anume?
— De inocenţa ta. Ce s-a întâmplat?
— Eu… Jos în piaţă, începu francezul îngrozit, m-am gândit la
ce mi-ai spus. Ceva groaznic se întâmplase înăuntrul mausoleului
lui Mao şi chinezii susţineau că ar fi fost vorba de gangsteri străini
şi de aceea oamenii vor fi interogaţi şi chiar reţinuţi – în special
cineva ca mine, care nu făcea parte pe de-a-ntregul din grupul
respectiv… Aşa că am fugit – ce mai, nu-mi puteam permite să mă
pun într-o asemenea situaţie! Sunt în joc milioane de franci,
jumătate din Singapore, profituri nemaipomenite implicate în
industria ultra-modernă! Nu sunt un simplu afacerist, ci un
reprezentantul unui consorţiu!
— Aşa deci, ai fugit, până când ai fost oprit de către oamenii
legii, îl întrerupse, Jason, nerăbdător să treacă peste amănuntele
neesenţiale.
— Da! Vorbeau atât de repede încât nu înţelegeam un cuvânt
din ce spuneau. A durat o oră ca să găsească pe cineva care să
vorbească franţuzeşte!
— De ce nu le-ai spus pur şi simplu adevărul? Că făceai parte
din grupul nostru.
— Pentru că tocmai fugisem de nenorocitul acela de grup şi-ţi
dădusem dumitale ecusonul meu! Cum ar fi apărut toate astea în
ochii acelor barbari, care văd în orice alb un criminal fascist?
— Chinezii nu sunt barbari, monsieur, spuse Bourne încet.

399
Apoi, dintr-odată începu să ţipe: numai filosofia politică a
guvernului lor este barbară! Lipsită de darul Atotputernicului
Dumnezeu, dar binecuvântată de Satana!
— Poftim?
— Poate am să-ţi explic mai târziu, spuse Jason, cu glas calm
din nou. Deci un oarecare care vorbeşte franceza soseşte în cele
din urmă. Ce s-a întâmplat mai departe?
— I-am spus că ieşisem la plimbare – la sugestia dumitale,
monsieur. Şi că mi-am adus aminte că trebuie să primesc un
telefon de la Paris, de aceea mă grăbeam să ajung înapoi la hotel.
Asta explica de ce fugeam.
— Destul de plauzibil.
— Nu şi pentru acel oarecare. A început să ţipe la mine, să mă
insulte şi să insinueze cele mai îngrozitoare lucruri. Pentru numele
lui Dumnezeu, mă întreb ce s-a întâmplat în mausoleu.
— S-a făcut treabă bună acolo, răspunse Bourne, cu ochii larg
deschişi.
— Pardon?
— Poate îţi spun mai încolo. Deci tipul a fost abuziv?
— Foarte! Dar a întrecut măsura când a atacat casele de modă
pariziene categorisindu-le drept industrie burgheză decadentă! Noi
suntem, totuşi, cei ce plătesc bani pentru ţesăturile lor blestemate
dar bineînţeles că ei nu trebuie să cunoască toate dedesubturile.
— Ce ai făcut apoi?
— Port cu mine o listă cu numele acelora cu care fac afaceri –
unele destul de importante după câte am înţeles, de fapt aşa ar şi
trebui să fie, având în vedere sumele puse în joc. Am insistat ca
cineva să ia legătura cu ei şi am refuzat să răspund la orice alte
întrebări până la sosirea lor. Ei bine, după alte două ceasuri au
venit şi crede-mă, asta a schimbat radical lucrurile! Am fost adus
înapoi aici într-o limuzină – versiune chinezească, strâmtă al
dracului pentru un om de înălţimea mea şi însoţit de patru
persoane. Dar ce a fost mai rău, a fost anunţul că ultima noastră
conferinţă va fi amânată din nou. Nu va avea loc mâine dimineaţă,
ci seara. Ce fel de oră e asta pentru a discuta afaceri?
Ardisson se îndepărtă de lângă zid, respirând cu greutate şi cu o
expresie rugătoare în priviri.
— Asta e tot ce poţi să-ţi spun, monsieur. Mai mult ca sigur că
m-ai confundat. Nu sunt amestecat în nimic altceva decât în
afacerile consorţiului meu.
— Ar trebui să fii! strigă Jason acuzator, ridicând din nou

400
vocea. Să faci afaceri cu nelegiuiţii înseamnă să înjoseşti creaţia
Domnului!
— Pardon?
— M-am lămurit, spuse cameleonul. Am făcut pur şi simplu o
confuzie.
— O ce?
— Îţi voi spune eu ce s-a întâmplat în mausoleul lui Mao
Tzedun. Noi am făcut-o. Noi am distrus Sicriul de cleştar ca şi
trupul necredinciosului infam dinăuntru.
— Ce aţi făcut?
— Şi vom continua să îi distrugem pe inamicii lui Iisus oriunde
îi vom găsi! Vom aduce mesajul Lui de dragoste înapoi,
pretutindeni în lume, chiar dacă va trebui să ucidem şi ultimul
păgân care gândeşte altfel! Va fi o lume a creştinilor, ori nu va mai
fi deloc!
— Dar se mai poate negocia. Gândeşte-te la bani, la contribuţiile
pe care le-aţi putea obţine.
— Nu de la Satana!
Bourne se ridică de pe scaun, apucă arma şi şi-o puse la loc la
brâu, apoi îşi încheie haina şi trase de ea ca şi cum ar fi fost o
tunică militară. Se apropie apoi de omul de afaceri disperat.
— Tu nu eşti inamicul, dar eşti pe aproape, monsieur. Portofelul
şi actele, te rog, inclusiv numele acelora cu care faci afaceri.
— Bani… nu vrei?
— Nu acceptăm contribuţii. Nu avem nevoie de ele.
— Atunci de ce-mi iei actele?
— Pentru protecţia ta şi a noastră. Trebuie să verificăm dacă ai
fost manipulat sau nu. Avem probe că în organizaţia noastră s-au
infiltrat spioni. Totul îţi va fi înapoiat mâine.
— Trebuie să protestez…
— N-o face, izbucni cameleonul, căutând sub haină. Ai întrebat
cine sunt, nu-i aşa? Suficient să-ţi spun că aşa cum duşmanii
noştri angajează serviciile Armatelor Roşii, grupurilor de fanatici ai
Ayatolahului şi ale grupării Baader-Meinhof sau ale O.E.P., noi, la
rândul nostru, ne-am organizat propriile brigăzi. Noi nici nu ne
ascundem, nici nu oferim cuiva ascunzătoare. Este o luptă până la
moarte.
— Dumnezeule mare!
— Ne luptăm în numele Lui. Să nu părăseşti această cameră.
Comandă-ţi mesele prin room service. Nu-ţi suna colegii sau
omologii din Beijing. Cu alte cuvinte, capul la cutie şi roagă-te să

401
iasă bine. De altfel, trebuie să-ţi spun, că dacă eu însumi am fost
urmărit şi s-a aflat că am intrat în această cameră, vei dispărea
pur şi simplu.
— De necrezut…! spuse Ardisson, cu ochii holbaţi şi tremurând
din tot corpul.
— Portofelul şi actele, te rog.
*
* *
Prezentând actele lui Ardisson, inclusiv lista negociatorilor
guvernamentali, Jason închirie o maşină în numele consorţiului pe
care-l reprezenta acesta. Explică reprezentantului agenţiei „China
International Travel Service” de pe strada Chaoyangman că citea şi
vorbea deopotrivă chinezeşte şi că, de vreme ce maşina închiriată
urma să fie condusă de către unul din demnitarii chinezi, nu avea
nevoie de şofer. Agentul îl asigură că maşina se va afla în faţa
hotelului la ora 19:00. Dacă totul se desfăşura aşa cum fusese
programat, avea douăzeci şi patru de ore la dispoziţie pentru a se
mişca liber prin Beijing, atât cât putea fi liber un turist occidental
ajuns aici. Primele zece ore îi vor fi de ajuns pentru a-şi da seama
dacă strategia lui născută din disperare îl va scoate din întuneric
sau îi va arunca şi pe el şi pe Marie într-un abis. Delta Unu
cunoştea însă spiritul oriental. De secole întregi, un lucru nu se
schimbase. Discreţia valora zece mii de tigri, dacă nu chiar un
regat.
Bourne se întoarse la hotel, trecând prin aglomeratul cartier
comercial Wang Fu Jing, aflat înspre aripa stângă a hotelului. La
numărul 255 se afla un magazin universal, de unde îşi cumpără
îmbrăcămintea şi celelalte obiecte necesare. La numărul 261 găsi
un magazin denumit Tuzhang Menshibu, ceea ce în traducere
liberă ar însemna Magazinul Pecetei Gravate, de unde achiziţionă
cele mai bune rechizite de birou pe care le găsi. În cele din urmă
de la Magazinul Artelor, de la numărul 265 din Wang Fu Jing,
cumpără un creion cu tuş şi o hartă a Beijing-ului şi a
împrejurimilor sale, precum şi o altă hartă cu şoselele ce duceau
dinspre Beijing către oraşele din sud.
După ce ajunse înapoi la hotel cu cumpărăturile făcute, se
retrase la o masă din holul hotelului şi-şi începu pregătirile.
Primul lucru pe care-l făcu fu să scrie o scrisoare în chineză prin
care-l scutea pe şoferul maşinii închiriate de absolut toate
responsabilităţile după ce va fi predat automobilul turistului
străin. O semnă cu numele unui general şi îi dădu statut de ordin.

402
Apoi desfăcu harta şi încercui o mică zonă verde, aflată la periferia
Beijing-ului în nord vest.
Rezervaţia de păsări Jing Shan.
Discreţia valora zece mii de tigri, dacă nu chiar un regat.

403
 CAPITOLUL 25
Marie sări de pe scaun la ţârâitul strident al telefonului.
Traversă camera în fugă, şchiopătând şi icnind de durere şi ridică
receptorul.
— Da?
— Doamna Anstin, presupun.
— Mo?… Mo Panov! Slavă cerului!
Marie închise ochii cu recunoştinţă şi uşurare. Trecuseră
aproape treizeci de ore de când vorbise cu Alexander Conklin, timp
în care aşteptarea, tensiunea – şi mai presus de toate, neputinţa –
o aduseseră în pragul panicii.
— Alex mi-a spus că o să te roage să vii cu el. Sper că vei fi de
acord.
— Sper? Dar mai încape îndoială? Cum te simţi Marie?
— Simt că înnebunesc, Mo. Încerc să n-o fac dar simt că îmi
pierd minţile!
— Chiar şi simplul fapt că nu ţi le-ai pierdut până acum e demn
de toată admiraţia. Iar lupta ta pas cu pas, contra nebuniei e încă
şi mai extraordinară. Însă nu cred că ai chef acum să asculţi o
lecţie de psihologie de la mine. A fost doar un pretext pentru a-ţi
auzi vocea.
— Şi pentru a afla dacă nu am ajuns între timp o epavă, spuse
Marie calmă.
— Am trecut prin prea multe împreună pentru ca să mă folosesc
acum de astfel de pretexte ieftine – şi pe urmă ştiu că nu mi-ar
merge cu tine.
— Unde-i Alex?
— Vorbeşte la un telefon public lângă mine; el a fost cel care mi-
a spus să te sun. După câte văd, ar vrea să vă vorbească în acelaşi
timp şi cu tine şi cu individul cu care discută acum… Aşteaptă o
secundă. Acum dă din cap. Da, următoarea persoană cu care veţi
avea plăcerea să discutaţi… etc, etc.
— Marie?
— Alex? Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc că vii…
— Cum ar spune bărbatul tău, „nu avem timp pentru asta”, în
ce erai îmbrăcată ultima dată când te-au văzut, cei care te
urmăresc?

404
 — În ce eram îmbrăcată?
— Da, atunci când ai reuşit să scapi de ei.
— Am scăpat de două ori. Ultima dată în cartierul Tuen Mun.
— Nu atunci, întrerupse Conklin. Au fost prea puţini şi confuzia
a fost prea mare – dacă-mi aduc bine aminte cele spuse de tine.
Atunci te-au zărit câţiva soldaţi din marina militară şi atât. Vreau
să-mi spui cu ce erai îmbrăcată aici, în Hong Kong. De la această
descriere vor începe investigaţiile, cea care le este proaspătă încă
în minte. Ce purtai atunci?
— Să mă gândesc. La spital…
— Mai târziu, o întrerupse Alex. Mi-ai spus că ţi-ai schimbat
hainele şi că ţi-ai cumpărat altele. Consulatul Canadian,
apartamentul doamnei Staples. Îţi aduci aminte?
— Dumnezeule, cum oare reuşeşti tu să-ţi aduci aminte?
— Nu-i nici un mister în asta, îmi notez. Este unul din efectele
secundare ale alcoolului. Grăbeşte-te, Marie. Numai în mare,
spune-mi, ce aveai pe tine?
— O fustă plisată – da, o fustă gri plisată, asta era. Şi un fel de
bluză bleu cu un guler înalt…
— Probabil că ai schimbat-o pe asta din urmă.
— Poftim?
— Nimic. Continuă!
— Ah, da. O pălărie cu boruri largi pentru a-mi acoperi pe cât
posibil faţa.
— Bun!
— Şi o imitaţie de geantă Gucci, pe care o cumpărasem de pe
stradă. A şi eram încălţată cu sandale, pentru a-mi mai scădea din
înălţime.
— Eu te vreau înaltă. Rămânem la pantofi cu toc. E-n regulă,
mulţumesc. Asta e tot de ceea ce aveam nevoie.
— Pentru ce, Alex? Ce vrei să faci?
— Mă joc de-a Simon Says. Ştiu că paşaportul meu a apărut pe
computerele Departamentului de Stat şi cu mersul meu lin, atletic,
până şi cei mai idioţi trântori de acolo mă pot depista la trecerea la
vamă. Nu vor şti ce se întâmplă, însă cineva le da ordine, iar eu
doresc să ştiu cine.
— Nu sunt sigură că înţeleg ce vrei să spui.
— O să-ţi explic mai târziu. Rămâi unde eşti. Pornim spre tine
imediat ce scăpăm de urmăritori. Însă trebuie să fim siguri cam
scăpat, absolut siguri, aşa că s-ar putea să mai dureze aproximativ
o oră.

405
 — Şi Mo?
— Mo va veni cu mine. Dacă ne despărţim acum, în cel mai bun
caz îl vor urmări, iar cel mai rău îl vor băga unde nu trebuie.
— Şi tu?
— Nu se vor atinge de mine, doar vor încerca să mă
supravegheze îndeaproape.
— Eşti optimist.
— Sunt furios. Aceşti oameni nu au de unde să ştie ce acoperire
am, ce instrucţiuni am lăsat şi ce aranjamente mi-am făcut.
Pentru ei, în momentul de faţă, eu sunt o bombă umblătoare – mă
rog, şchiopătândă – care le-ar putea da întreaga operaţiune peste
cap, oricare ar fi ea.
— Ştiu că nu ai timp Alex, dar trebuie neapărat să-ţi spun ceva.
Nu sunt sigură de ce. Însă trebuie. Cred că unul din lucrurile care
te privesc şi care l-au rănit şi l-au înfuriat într-atât pe David a fost
faptul că el consideră că tu erai cel mai bun în ce făceai. Uneori,
după ce dădea pe gât câteva pahare sau când gândurile i-o luau
razna, scutura cu tristeţe din cap, lovea furios cu pumnul de
marginea mesei şi întreba: „De ce?” „De ce?” se întreba. „El e mult
prea deştept pentru asta… e cel mai bun”.
— N-am fost un adversar pe măsura lui Delta. Nimeni n-a fost.
Niciodată.
— Ba mie mi se pare că tu eşti.
— Ţi se pare, pentru că nu vin de unde vine el. Eu abia acum
mă duc într-acolo. Dintr-un motiv mai bun decât oricând altădată
în viaţa mea.
— Fii prudent, Alex.
— Spune-le lor să fie prudenţi.
Conklin închise şi Marie simţi lacrimi fierbinţi scurgându-i-se pe
obraji.
Morris Panov şi Alex părăsiră magazinul din gara Kowloon şi se
îndreptară către o scară rulantă ce cobora spre nivelul inferior la
liniile 5 şi 6. Prietenul din Mo dorea din toată inima să urmeze
instrucţiunile fostului său pacient, însă, psihiatrul din Panov nu
rezistă să nu-şi dea cu părerea.
— Nu-i de mirare că toţi sunteţi nişte scrântiţi la cap, spuse el,
ducând un urs panda de jucărie sub un braţ şi o revistă viu
colorată în mână. Deci, să recapitulăm. Când ajungem jos, eu o
iau la dreapta, ceea ce înseamnă linia şase şi după aia la stânga,
către coada trenului, care probabil va sosi în câteva minute. E bine
până aici?

406
 — Da, răspunse Conklin, şonticăind alături, cu fruntea
brobonită de sudoare.
— Apoi aştept lângă ultimul stâlp, cu animalul ăsta împuţit sub
braţ şi răsfoiesc această revistă pornografică oribilă, până când o
femeie se apropie de mine.
— Iarăşi bine, spuse Alex de îndată ce păşiră amândoi pe scara
rulantă. Ursul panda este un cadou perfect normal; e foarte iubit
de occidentali. Gândeşte-te că e un dar pentru puştiul ei. Iar
revista porno complexează semnalul de recunoaştere. Urşii panda
şi pozele obscene cu femei goale nu se potrivesc de obicei.
— Dimpotrivă, ar putea fi o combinaţie freudiană prin excelenţă.
— Ţine-o minte pentru mai târziu. Numai acum, să faci cum ţi-
am spus!
— Apropo de spus. Habar n-am ce trebuie să-i spun femeii.
— Încearcă şi tu ceva în felul „Încântat de cunoştinţă”, sau „Ce
vă mai face băieţelul?” N-are importanţă. Dă-i ursul şi întoarce-te
la scara rulantă cât poţi de repede. Fără să alergi însă.
Cei doi ajunseră pe peron şi Conklin atinse uşor cotul lui Panov;
îndrumându-l pe doctor către dreapta.
— Ai să te descurci, bătrâne. Fă cum ţi-am spus şi apoi
întoarce-te aici. O să fie bine.
— Asta e mai uşor de spus din postura în care mă aflu eu de
obicei.
Panov înaintă către capătul peronului în timp ce trenul din Lo
Wu îşi făcea apariţia zgomotos în gară. Se postă lângă ultimul
stâlp şi, pe când sutele de pasageri se revărsau pe uşile trenului,
doctorul cuprinse cu stângăcie ursul panda sub braţ şi-şi ridică
revista în dreptul nasului. Când momentul mult aşteptat sosi,
aproape că leşină.
— Tu trebuie să fii Harold! exclamă o voce piţigăiată, în falset şi
o persoană înaltă, cu faţa puternic machiată acoperită cu borurile
largi ale unei pălării moi şi îmbrăcată într-o fustă gri, plisată, îi
atinse părul. Te recunosc dintr-o mie!
— Încântat de cunoştinţă. Ce vă mai face băieţelul? Morris abia
mai putea scoate o vorbă.
— Cum o mai duce Alex? contraatacă vocea brusc masculină,
mai încet însă. Îi datorez mult şi eu îmi plătesc întotdeauna
datoriile, însă asta-i nebunie curată! Mai e cu toţi boii acasă?
— Nu ştiu care dintre voi poate spune astă, spuse psihiatrul
uimit.
— Hai repede, zise ciudata apariţie. Se apropie. Dă-mi ursul iar

407
când o rup la fugă, tu dispari în mulţime şi te cari de aici! Dă-mi-l!
Panov făcu aşa cum i se spusese, conştient de faptul că mai
mulţi bărbaţi îşi făceau loc printre grupurile răzleţe de pasageri şi
se apropiau de ei. Deodată bărbatul strident machiat şi îmbrăcat
în femeie se dădu pe după stâlp şi apăru pe partea opusă. Îşi
aruncă pantofii cu toc înalt, ocoli stâlpul încă o dată şi, ca un
atacant scăpat de adversari, se îndreptă în fugă spre cel mai
apropiat tren depăşind un chinez care încercase să pună mâna pe
el şi amestecându-se printre trupurile îmbrâncite şi feţele
surprinse ale mulţimii. În urma lui, alţii preluară urmărirea,
împiedicaţi de pasagerii din ce în ce mai nervoşi, care începuseră
să facă uz de serviete şi genţi pentru a se apăra de asalturile
neaşteptate. Într-un fel sau altul, în mijlocul mulţimii dezlănţuite,
ursul panda ajunse în braţele unei europence înalte ce ţinea în
mână un program al trenurilor, împăturit. Femeia fu imediat
înşfăcată de doi chinezi bine îmbrăcaţi şi începu să ţipe; aceştia o
priviră, îşi strigară ceva în limba lor şi îşi continuară goana.
Morris Panov procedă din nou aşa cum fusese instruit: se
amestecă imediat în mulţimea care circula pe partea opusă a
peronului şi se îndreptă cu paşi repezi de-a lungul liniei cinci către
scara rulantă, unde se formase un rând. Rândul era dar nici urmă
de Alex Conklin! Înăbuşindu-şi panica, Mo încetini pasul fără să se
oprească privind în jur şi scrutând mulţimea de pe peron şi pe cei
ce se urcau pe scara rulantă. Ce se întâmplase? Unde dispăruse
agentul C.I.A?
— Mo!
Panov se răsuci brusc spre stânga; strigătul fusese deopotrivă o
uşurare şi un avertisment. Conklin ieşise pe jumătate de după un
stâlp aflat la zece metri în spatele scării rulante. Din semnele
precipitate pe care le făcea, reieşea clar că trebuia să rămână pe
loc şi că Mo va fi cel care să se îndrepte spre el dar încet şi cu
atenţie. Panov îşi luă aerul unui om care, agasat, aştepta ca
mulţimea să se rărească înainte de a urca pe scara rulantă. Ar fi
vrut să fumeze sau cel puţin să nu fi aruncat revista pornografică
pe calea ferată; oricare dintre ele i-ar fi dat ceva de făcut. În lipsă
de altceva îşi strânse mâinile la spate şi îşi continuă drumul
nepăsător de-a lungul zonei libere a peronului, privind scurt
împrejurul său de două ori şi uitându-se încruntat în direcţia cozii
de la scară. Ajunse în dreptul stâlpului de susţinere se strecură în
spatele lui şi rămase brusc fără grai.
La picioarele lui Conklin zăcea întins un bărbat de vârstă

408
mijlocie îmbrăcat într-un trenci. Vârful piciorului de lemn al lui
Conklin îi stătea înfipt în spinare.
— Vreau să ţi-l prezint pe Matthew Richards, doctore. Matt este
un vechi prieten de-al meu, din perioada războiului din Vietnam,
unde ne-am cunoscut. Fireşte era ceva mai tânăr atunci şi mult
mai agil. Dar ce-i drept, cu toţi am cam îmbătrânit.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Alex, lasă-mă să mă ridic!
spuse bărbatul pe nume Richards, scuturând din cap atât cât îi
permitea poziţia ingrată în care se afla. Mă doare capul îngrozitor!
Cu ce m-ai lovit. Cu o rangă?
— Nu, Matt. Cu pantoful din piciorul meu inexistent. Destul de
greu nu-i aşa? Dar săracul are de dus atâta greutate. Cât despre a
te lăsa să te ridici în picioare, ştii prea bine că nu se poate până
nu-mi răspunzi la câteva întrebări.
— Pe toţi dracii, ţi-am răspuns la toate! Sunt un simplu agent
nu şef de ambasadă. Am urmat doar ordinul Washington-ului,
care cerea punerea ta sub supraveghere. Apoi Departamentul de
Stat a mai trimis unul pe care nu l-am văzut!
— Ţi-am mai spus, găsesc toate astea greu de crezut. Aveţi o
echipă mică aici; fiecare din voi ştie orice amănunt. Fii rezonabil,
Matt, ne cunoaştem de multă vreme. Ce spunea ordinul de la
Departamentul de Stat?
— Nu ştiu. Era exclusiv pentru ochii ălui bătrân!
— Adică ai şefului ambasadei, doctore, îi explică Conklin lui
Panov. Ăsta e cel mai vechi şiretlic din toate câte ştiu: Ce mă
întrebaţi pe mine? Duceţi-vă la ăl bătrân! Şi aşa, toată lumea
scapă cu faţa curată, deoarece nimeni nu doreşte să-l deranjeze pe
şeful cel mare. Vezi tu; Mo, acesta are un telefon direct cu
Langley24 şi în funcţie de cine e acolo sus, Langley are fir direct cu
Casa Albă! Treaba este foarte politizată şi trebuie să-ţi mai spun că
are foarte puţin de-a face cu serviciile de informaţii.
— Foarte interesant, spuse Panov; privind la omul întins pe jos,
neştiind ce altceva să spună şi fericit că peronul era acum practic
gol, iar stâlpul unde se aflau era cufundat în umbră.
— Nu e nici un şiretlic! ţipă Richards, zbătându-se sub
greutatea ghetei lui Conklin. Fir-ar să fie, îţi spun adevărul curat!
Ies la pensie în februarie! De ce aş vrea bătaie de cap din partea ta
sau a oricui altcuiva de la sediul central?
— Of, Matt, săracul de tine, n-ai fost niciodată cel mai bun, sau

24
Cartierul general al C.I.A., (n. tr.).

409
cel mai luminat. Tocmai ţi-ai dat răspunsul la întrebare. La fel ca
mine vrei să-ţi mănânci pensia liniştit şi nu mai vrei bătaie de cap.
Acum revenind, ai spus deci că s-a primit ordin să fiu
supravegheat, iar tu nu vrei să încurci o acţiune ordonată de
Departamentul de Stat. În regulă, bătrâne, o să fac atunci un
raport de evaluare asupra ta care va face să fii transferat direct în
America Centrală la demolări, unde vei rămâne până ieşi la
pensie… dacă rezişti.
— Termină dracului cu prostiile!
— Închipuieşte-ţi, să fii imobilizat, în spatele unui stâlp de un
biet infirm. Probabil îţi vor da să minezi singur câteva porturi.
— Nu ştiu mai mult!
— Cine sunt chinezii?
— Nu…
— Nu sunt de la poliţie, deci cine sunt?
— Din partea guvernului.
— Ce secţie? Trebuiau să-ţi fi spus – şeful însuşi a făcut-o. Nu
s-ar fi putut aştepta să lucrezi orbeşte.
— Dar exact asta suntem – nişte orbi! Singurul lucru pe care ni
l-au spus a fost că sunt autorizaţi de foarte de sus. Ce dracu’ le
puteam face? Să le cerem actele?
— Prin urmare, nimeni nu este de vină deoarece nimeni nu ştie
nimic.
— Şeful ambasadei este de vină. Am lăsat toţi răspunderea
asupra lui.
— Aa, desigur, responsabilitatea numai la nivelul cel mai înalt.
„Am urmat doar ordinele primite, Herr General.” Şi fireşte că Herr
General nu ştie nimic, deoarece şi el urmează la rându-i nişte
ordine.
Alex se opri, mijindu-şi ochii.
— Am auzit de un tip înalt şi solid, un fel de Paul Bunyan
chinez.
Conklin se opri. Richards tresări.
— Despre cine este vorba, Matt?
— Nu ştiu… sigur.
— Cine?
— L-am văzut doar şi gata. E greu să nu-l observi.
— Dar asta nu-i tot. Deoarece este greu să nu-l observi şi ţinând
cont de locurile privilegiate unde l-ai întâlnit, nu se poate să nu fi
pus câteva întrebări în legătură cu el. Ce ai aflat?
— Să fim serioşi, Alex! Numai bârfe nimic concret.

410
 — Dar mie îmi plac bârfele la nebunie. Ciripeşte, Matt, sau
obiectul greoi şi obscen care-mi ţine loc de picior s-ar putea să-ţi
storcească mutra. Vezi tu, nu reuşesc întotdeauna să-l controlez;
are şi el o minte a lui şi văd că nu te place deloc. Poate fi foarte
neprietenos, chiar şi cu mine. Cu un efort Conklin îşi ridică
proteza şi îl izbi pe Richards între omoplaţi.
— Iisuse! Îmi zdrobeşti spinarea!
— Nu, eu aş crede că vrea să-ţi zdrobească mai degrabă faţa.
Cine este tipul, Matt? Strâmbându-se din nou de durere, Alex îşi
ridică piciorul şi îl coborî de data aceasta la baza craniului
agentului C.I.A.
— Bine! Cum ţi-am spus, nu pot să jur că e adevărat dar am
auzit că e cineva sus pus din Crown CI.
— Crown CI, îi explică Conklin lui Morris Panov, înseamnă
Serviciul Britanic de Contraspionaj aici, pe teritoriul Hong-Kong-
ului. Este o sucursală a lui MI6, ceea ce înseamnă că primeşte
ordine direct de la Londra.
— Foarte edificator, spuse psihiatrul, la fel de zăpăcit pe cât era
de îngrozit.
— Foarte, aprobă Alex. Vrei să-mi cedezi cravata dumitale,
doctore? întrebă Conklin în timp ce şi-o desfăcea pe a sa. Am
nevoie şi de a ta Matt.
Două minute mai târziu, agentul Richards zăcea în spatele
stâlpului de susţinere, cu mâinile şi picioarele legate iar gura
astupată cu un căluş strâns înnodat. Totul cu ajutorul celor trei
cravate.
— Terenul este liber, spuse Alex, cercetând ce mai rămăsese din
mulţimea aflată dincolo de stâlp. S-au dus toţi buluc după
momeala noastră, care acum ar trebui să se afle la jumătatea
drumului către Malaezia.
— Cine era aia – sau ăla? Pentru că sunt sigur că nu a fost o
femeie.
— Nu vreau să fac nici o discriminare între sexe; însă cred că o
femeie n-ar fi putut să iasă cu faţa curată din treaba asta. Tipul în
schimb a reuşit şi i-a luat pe toţi cu el – adică, după el. Hai să
mergem. Avem drum liber.
— Dar cine este individul? insistă Panov; în timp ce înconjurau
stâlpul îndreptându-se spre scara rulantă şi spre cei câţiva
pasageri rămaşi.
— Narcotice?
— Nu s-ar atinge de ele nici mort. Timpul lucrează cu aur furat

411
şi cu bijuterii şi operează în Hong Kong, Macao şi Singapore. Din
câte ştiu, totul a început cu câţiva ani în urmă. I-au retras toate
medaliile sportive pe motiv de comportament social
necorespunzător. Pozase pentru nişte reviste dubioase pe vremea
când era la colegiu şi avea nevoie de bani. Mai târziu, datorită unui
editor cu o etică profesională cât un câine vagabond, fotografiile au
ieşit la suprafaţă distrugându-i cariera şi ruinându-l.
— Revista pe care am aruncat-o! exclamă Mo păşind pe scara
rulantă.
— Ceva în genul ei, presupun.
— Ce fel de medalii?
— Jocurile Olimpice din 1976. Atletism: specialitatea lui erau
probele de obstacole.
Mut de uimire, Panov îl privea pe Alexander Conklin în timp ce
urcau odată cu scara rulantă, apropiindu-se de ieşire. Un grup de
măturători cu nişte mături enorme pe umeri îşi făcură apariţia pe
scara rulantă opusă, ce cobora înspre peron. Alex întoarse capul
către ei, pocni din degete şi cu arătătorul întins, străpunse aerul
indicând uşile de ieşire de deasupra. Mesajul era limpede. În
câteva secunde un agent C.I.A. legat va fi găsit în spatele unui
stâlp de susţinere.
*
* *
— Acesta trebuie să fie individul căruia i se spune maiorul,
spuse Marie, instalată în scaunul din faţa lui Conklin în timp ce
Morris Panov, îngenunchiat lângă ea, îi examina piciorul stâng. Au!
Se plânse ea, retrăgându-şi piciorul rănit. Iartă-mă, Mo.
— Nu-i nimic, răspunse doctorul. Ai o julitură urâtă între al
doilea şi al treilea metatarsian, trebuie să te fi lovit rău de tot.
— De câteva ori. Te pricepi şi la picioare rupte?
— Drept să-ţi spun, acum mă simt mai stăpân ca ortoped decât
ca doctor psihiatru. Oamenii de felul vostru trăiesc într-o lume
care i-ar arunca pe cei ca mine înapoi în evul mediu (nu că n-am fi
încă acolo, cei mai mulţi dintre noi; doar că folosim vorbe mai
frumoase).
Panov privi în sus la Marie oprindu-se asupra părului ei
puternic vopsit cenuşiu, care-i dădea o înfăţişare severă.
— Aţi beneficiat de un tratament medical bun, doamnă „fostă –
roşcată”. Cu excepţia părului. Arată groaznic.
— Ba e nemaipomenit, îl contrazise Conklin.
— Ce ştii tu? Tu mi-ai fost pacient – Mo îşi întoarse privirea spre

412
piciorul Mariei – o să dureze câtva timp până să se refacă julitura.
Mai târziu am să încerc să fac rost de ceva ca să-ţi schimb
bandajul.
Panov se sculă şi-şi trase un scaun cu spătar drept de lângă
măsuţa mică de scris.
— Locuieşti aici, deci? întrebă Marie.
— Pe acelaşi palier, spuse Alex. N-am putut să obţin nici una
din camerele vecine.
— Dar mă mir cum ai reuşit să faci chiar şi asta.
— Banii. Acesta-i Hong-Kong-ul. Cine pleacă la plimbare… îşi
pierde camera. Dar să ne întoarcem la maior.
— Numele lui este Lin Wenzu. Catherine Staples mi-a spus că
individul lucrează pentru serviciul de spionaj britanic şi vorbeşte
englezeşte cu accent britanic.
— Era sigură de asta?
— Foarte sigură. Mi-a spus că este considerat cel mai bun agent
secret al serviciilor de spionaj din Hong-Kong incluzând KGB-ul şi
C.I.A.
Înţeleg foarte bine. Doar îl cheamă Wenzu, nu Ivanovici sau Joe
Smith. Un băştinaş talentat este trimis în Anglia, unde este educat
şi antrenat şi apoi adus înapoi pentru a ocupa o poziţie cu
responsabilităţi în guvern. Politică colonială tipică, în special în
sfera legii şi securităţii teritoriale.
— Din punct de vedere psihologic, adaugă Panov, aşezându-se,
provoacă mai puţine resentimente şi se stabilise noi relaţii cu
comunitatea străină guvernată.
— Înţeleg, spuse Alex dând din cap, dar lipseşte ceva, piesele nu
se potrivesc. Una este pentru Londra să lase cale liberă unei
operaţiuni secrete a Washington-ului şi, din câte am aflat, acesta
este adevărul oricât de ciudat ar părea – şi alta este pentru MI6 să-
şi împrumute oameni din teritoriu, într-o colonie încă guvernată de
Imperiul Britanic.
— De ce? întreabă Panov.
— Din mai multe motive. Primul este că englezii nu au încredere
în noi – a, aceasta nu fiindcă ne-ar pune la îndoială intenţiile, doar
capacitatea intelectuală. În unele privinţe au dreptate iar în altele
se înşeală amarnic, însă aceasta este părerea lor. Al doilea motiv:
de ce să rişte să-şi expună propriul personal numai de dragul
deciziilor luate de către un american fără experienţă în această
strategie bazată pe secret deplin? Aceasta este problema, iar
Londra ar respinge-o pe loc.

413
 — Presupun că te referi la McAllister, spuse Marie.
— Am făcut unele cercetări şi vă pot spune că el este ori cel mai
puternic ori cel mai slab în acest scenariu blestemat. Eu aş spune
că e cel din urmă. Pentru că nu e decât un creier – rece şi
imparţial. E un fel de McNamara înainte de a fi convertit la
agnosticism.
— Termină cu idioţeniile, spuse Mo Panov. Spune ceea ce ai de
spus serios, nu în bătaie de joc. Lasă asta în seama mea.
— Vreau să spun, doctore, că Edward Newington McAllister e
un iepure fricos. La primul semn de conflict sau prima neregulă,
ciuleşte urechile şi o rupe la fugă. Nu contest faptul că este un
analist adevărat şi încă unul dintre cei mai buni. Însă nu este
omul potrivit pentru acest gen de acţiuni şi în nici un caz cel care
să pregătească strategia unei asemenea operaţiuni secrete
însemnate. Ar fi luat în râs de către toţi, crede-mă.
— Dar a fost teribil de convingător cu David şi cu mine,
interveni Marie.
— I s-a dat dinainte scenariul. „Pregăteşte-l pe subiect”, i s-a
spus… încearcă să închegi o naraţiune întortocheată, care să
devină clară subiectului în mod gradat, odată ce v-a îndeplini
primele etape ale scenariului, care v-a fi nevoit să le înceapă
deoarece tu nu te vei mai afla lângă el.
— Şi cine i-a scris scenariul? întrebă Panov.
— Aş dori să ştiu şi eu. Nimeni dintre cei cu care am luat
legătura la Washington nu ştie şi am discutat cu persoane care ar
fi trebuit să fie la curent. Nu minţeau – după toţi aceşti ani pot să
sesizez şi cea mai mică ezitare în vocea unui om. Chestiunea este
aşa de bine acoperită şi plină cu atât de multe contradicţii încât
face ca operaţiunea Treadstone 71 să pară prin comparaţie efortul
unor amatori – ceea ce n-a fost.
— Catherine mi-a spus ceva, întrerupse Marie. Nu ştiu dacă v-a
folosi la ceva sau nu, dar mi-a rămas în minte. A zis că cineva
important a sosit cu avionul în Hong Kong – un „om de stat” cum l-
a numit ea şi care este „mai mult decât un simplu diplomat” sau
cam aşa ceva. Ea credea că ar putea avea vreo legătură cu tot ceea
ce s-a întâmplat până acum.
— Care e numele persoanei?
— Nu mi-a spus niciodată. Mai târziu, când l-am văzut pe
McAllister jos în stradă stând alături de ea am presupus că el era
persoana în chestiune. Dar poate că nu era el. Analistul pe care
tocmai l-ai descris şi omul agitat pe care l-am cunoscut eu şi care

414
a stat de vorbă cu David şi cu mine nu e un diplomat şi cu atât
mai puţin un om de stat. Trebuie să fie vorba de altcineva.
— Când ţi-a pomenit Catherine despre el? întrebă Conklin.
— Cu trei zile în urmă, când m-a ascuns în apartamentul ei din
Hong Kong.
— Înainte să te ducă la Tuen-Mun?
Alex se aplecă uşor în faţă.
— Da.
— Şi nu a mai menţionat nici o dată nimic în legătură cu el?
— Nu, iar când am întrebat-o mi-a spus că nu are rost să
sperăm la prea mult. Trebuia să mai cerceteze, acesta a fost modul
în care s-a exprimat.
— Şi ai acceptat explicaţia?
— Da, am acceptat-o, pentru că la vremea aceea credeam că am
înţeles. Nu aveam deci nici un motiv să mă îndoiesc de ea.
Ajutându-mă, îşi asuma un risc atât pe plan profesional cât şi pe
cel personal. M-a crezut pe cuvânt, fără să ceară vreun sfat celor
de la consulat ceea ce alţii ar fi făcut pur şi simplu pentru a avea o
acoperire. Ai folosit nu demult cuvântul „ciudat”, Alex. Ei bine,
trebuie să recunosc că ceea ce i-am povestit eu ei era atât de
ciudat încât a părut probabil scandalos – inclusiv reţeaua întreagă
de minciuni de la Departamentul de Stat, gărzile C.I.A. Dispărute
şi bănuielile care ajungeau până la nivelul guvernului. Mulţi în
locul ei nu numai că ar fi dat înapoi, dar şi-ar fi asigurat în plus şi
o acoperire personală.
— Recunoşti totuşi, spuse Conklin cu blândeţe, că femeia deţine
informaţii pe care aveai tot dreptul să le afli. Doamne, după toate
prin câte ai trecut împreună cu David…
— Greşeşti, Alex, îl întrerupse Marie moale. Ţi-am spus că am
crezut că o înţelesesem, dar încă n-am terminat. Cel mai crud
lucru pe care-l poţi face unui om aflat permanent în tensiune, este
să-i dai o speranţă care se dovedeşte apoi a fi falsă. Când vine
lovitura, lovitura insuportabilă. Crede-mă, doar mi-am petrecut
mai mult de un an din viaţă alături de un om care căuta cu
disperare răspunsuri la întrebările care-l chinuiau. A găsit în cele
din urmă doar câteva, dar cele care s-au dovedit a fi false aproape
că l-au distrus. Speranţele spulberate nu sunt o glumă pentru
acela care crede în ele.
— Are dreptate, spuse Panov, încuviinţând din cap, cu ochii la
Conklin. Cred că ştii şi tu asta, nu-i aşa?
— Nu se mai poate întoarce nimic înapoi, răspunse Alex,

415
ridicând din umeri şi uitându-se la ceas. În orice caz, acum e
timpul să ne ocupăm de Catherine Staples.
— Va fi în mod sigur păzită şi supravegheată îndeaproape! Marie
era cea care stătea acum aplecată în scaun cu o expresie
îngrijorată şi ochi întrebători.
— Îşi vor da seama că aţi venit aici din cauza mea şi m-aţi
contactat iar eu v-am spus tot ce ştiam despre ea. Astfel, vor şti că
o s-o urmăriţi şi vă vor aştepta. Dacă au fost în stare să facă tot ce
au făcut până acum, ar putea să vă omoare pe amândoi!
— Nu, nu vor fi în stare, spuse Conklin, sculându-se şi
îndreptându-se şchiopătând spre telefonul de lângă pat. Nu au
experienţa noastră, adăugă el simplu.
*
* *
— Eşti nebun de legat! şopti Matthew Richards de la volanul
unei maşini sport parcate vis-a-vis de apartamentul lui Catherine
Staples.
— Nu eşti prea recunoscător, Matt, spuse Alex, aşezat în umbră
alături de omul C.I.A.-ului, iar eu nu numai că nu ţi-am trimis
raportul ăla de evaluare, dar te-am mai şi lăsat să mă ţii sub
supraveghere. Mulţumeşte-mi, nu mă insulta.
— Rahat!
— Ce le-ai spus celor de la birou?
— C-am fost atacat, pentru numele lui Dumnezeu. Ce altceva?
— De câţi?
— Cel puţin cinci puşlamale adolescente. Zhongguo ren.
— Şi că, dacă te-ai fi luat la bătaie cu ei, ai fi făcut gălăgie şi te-
aş fi putut zări.
— Ai reprodus cât se poate de exact, aprobă Richards calm.
— Şi când te-am sunat, bineînţeles, ai spus că e unul din
informatorii tăi, care văzuse un bărbat alb care şchiopăta.
— Exact.
— S-ar putea chiar să te şi avanseze pe chestia asta.
— Nu vreau decât să mă laşi în pace.
— O să treacă.
— Dar nu aşa.
— Deci bătrânul Havilland însuşi a aterizat în oraş.
— Informaţia asta n-ai obţinut-o de la mine! A scris în ziar.
— Casa conspirativă din Victoria Peak n-a fost menţionată în
ziare, Matt.
— Dă-o-ncolo, am făcut un târg. Te porţi frumos cu mine, mă

416
port frumos cu tine. Nu faci raportul despre cum am fost doborât
la pământ de o gheată fără picior în ea şi îţi dau o adresă. În orice
caz, o să neg tot. Puteai s-o afli din Garden Road. Tot consulatul
ştie, datorită unui soldat cu gura mare, din infanteria marină.
— Havilland, gândi Alex cu voce tare. Se potriveşte. Se are bine
cu englezii, ba şi vorbeşte ca ei… Mda, trebuia să-i fi recunoscut
vocea!
— Ce voce? întrebă încremenit Richards.
— Când am vorbit la telefon. O altă pagină din scenariu. Era
Havilland! Nu putea lăsa pe nimeni altcineva s-o facă! „Am pierdut-
o”! Of, Doamne şi eu m-am lăsat dus de nas!
— Ce ai făcut?
— Las-o baltă.
— Cu plăcere.
Un automobil încetini, după care se opri pe partea cealaltă a
străzii, în faţa apartamentului lui Catherine Staples. O femeie
coborî pe uşa din spate. Zărind-o în lumina felinarelor, Conklin
pricepu imediat cine este. Catherine Staples. Femeia făcu un semn
din cap către şofer, se întoarse şi traversă trotuarul către uşile de
sticlă groasă ale intrării în bloc.
Huruitul unui motor sparse liniştea străzii, venind din direcţia
parcului. O limuzină imensă, neagră, apăru din spatele lor şi frână
aproape de maşina din care coborâse Catherine Staples. Focuri
repetate izbucniră din interiorul celui de-al doilea automobil.
Ferestrele maşinii parcate zburară în cioburi, odată cu capul
şoferului. Sticla se împrăştie pretutindeni, pe stradă şi pe trotuar.
Uşile casei, se fărâmiţară în mii de cioburi împroşcate cu sânge, în
timp ce trupul Catherinei Staples era ţintuit în intrare de rafala de
gloanţe.
Apoi anvelopele scrâşniră şi limuzina neagră dispăru în viteză în
întunericul străzii, lăsând în urma sa măcelul, sânge şi carne
sfâşiată pretutindeni.
— Doamne, Dumnezeule! strigă îngrozit omul C.I.A.-ului.
— Hai de aici, îi ordonă Conklin.
— Unde? Pentru numele lui Dumnezeu, unde?
— Victoria Peak.
— Ai înnebunit?
— Nu eu, altcineva a înnebunit. Un snob cu sânge albastru,
care face numai tâmpenii. Şi vreau să fiu eu cel care i-o spune.
Mişcă!

417
 CAPITOLUL 26
Bourne opri limuzina neagră pe partea părăsită, cufundată în
întuneric a şoselei, sub şirul de copaci de pe margine. Conform
hărţii, trecuse de Poarta Estică a Palatului de Vară – în realitate
câteva vile vechi imperiale, ridicate în mijlocul unui peisaj rural
dominat de un lac cunoscut sub numele de Kunming. Urmase linia
ţărmului nordic până când luminile colorate ale vastului domeniu
ce aparţinuse cândva împăraţilor Chinei se stinseră, lăsând loc
întunericului şoselei. Stinse farurile maşini, se dădu jos şi se
îndreptă cu rucsacul în spate către şirul de arbori aliniaţi de-a
lungul şoselei, unde-şi înfipse un călcâi în pământ. Solul era
moale, ceea ce-i făcea sarcina mai uşoară, deoarece pericolul ca
maşina închiriată să-i fie percheziţionată era real. Scotoci în
rucsac şi scoase o pereche de mănuşi groase şi un cuţit de
vânătoare, cu lamă lungă. Îngenunche şi săpă o groapă destul de
adâncă pentru a ascunde în ea rucsacul; lăsă partea de sus a
acestuia deschisă, apoi apucă cuţitul şi făcu o crestătură în
trunchiul celui mai apropiat copac pentru a scoate la iveală lemnul
alb de dedesubtul scoarţei. Băgă la loc în rucsac cuţitul şi
mănuşile şi-l îndesă în groapă, după care îl acoperi cu pământ. Se
întoarse la maşină, verifică kilometrajul şi porni motorul. Dacă
harta era la fel de exactă în evaluarea distanţelor ca şi în
descrierea zonelor interzise ale Beijing-ului şi ale împrejurimilor
sale, atunci intrarea în Rezervaţia de păsări Jing Shan trebuia să
fie la mai puţin de un kilometru şi jumătate de curba domoală ce
se găsea în faţă.
Harta se dovedi exactă. Două reflectoare luminau metalul verde
şi lucios al porţii, dedesuptul panourilor uriaşe ce înfăţişau păsări
viu colorate. Poarta era închisă. La dreapta, într-o gheretă mică din
sticlă, stătea un paznic. La vederea maşinii lui Jason, sări şi ieşi
din gheretă în goană. Era greu de spus dacă haina şi pantalonii
erau uniformă sau nu; părea să nu aibă vreo armă.
Bourne înainta cu limuzina până la câţiva metri de poartă şi se
apropie de chinezul din spatele ei, surprins să vadă că acesta
părea să fie un om în jur de cincizeci – şaizeci de ani.
— Bei tong, bei tong! începu Jason înainte ca paznicul să poată
spune ceva, scuzându-se pentru că-l deranjase. Sunt într-o

418
situaţie îngrozitoare, continuă el rapid, scoţând din buzunar lista
negociatorilor, luată de la francez şi pe care o purta cu el. Trebuia
să sosesc aici acum trei ore şi jumătate, dar maşina pe care o
aşteptam nu a sosit şi nu am putut lua legătura cu ministrul –
alese de pe listă numele unui ministru al textilelor – Wang Xu. Şi
sunt convins că şi dânsul era la fel de nervos ca şi mine!
— Vorbiţi limba noastră, spuse bărbatul uimit. Şi aveţi maşină
fără şofer!
— Datorită ministrului. Am venit la Beijing de multe ori. Trebuia
să cinăm împreună.
— Este închis totul aici, iar prin împrejurimi nu există nici un
restaurant.
— A lăsat vreun mesaj pentru mine?
— Nimeni nu lasă nimic aici cu excepţia obiectelor pierdute. Am
un binoclu japonez foarte drăguţ, vi l-aş putea vinde ieftin.
Avea noroc. În spatele porţii, la aproximativ douăzeci şi cinci de
metri, Bourne zări un bărbat ascuns în umbra unui copac înalt.
Purta o tunică Lungă, cu patru nasturi – un ofiţer. La brâu avea o
centură groasă cu un toc. Un pistol.
— Îmi pare rău, nu am nevoie de binoclu.
— Un viitor cadou, poate?
— Am puţini prieteni iar copiii nu fac altceva decât să mă
jecmănească.
— Sunteţi un om necăjit. În lumea asta nu există nimic altceva
decât copii şi prieteni – şi spiritele, bineînţeles.
— Acum, nu vreau decât să-l găsesc pe ministru. Discutăm de
milioane de renminbi!
— Binoclul nu face decât câţiva yeni.
— În regulă! Cât?
— Cincizeci.
— Adu-mi-l repede, spuse cameleonul nerăbdător, căutând în
buzunar, lăsând privirea să-i rătăcească dincolo de gardul verde,
în timp ce paznicul se îndrepta în fugă către ghereta sa. Ofiţerul
chinez se retrăsese mai adânc în umbră, dar privea încă în direcţia
porţii. Jason îşi simţi din nou bătăile din piept ca un zgomot
provocat de nişte tobe mari – aşa cum deseori simţise în vremurile
Meduzei! Descoperise un truc, dibuise o strategie. Delta cunoştea
mentalitatea orientală. Discreţia! Silueta singuratică nu o
confirma, desigur, dar nici nu o infirma.
— Uitaţi-vă la el ce frumos este! exclamă paznicul alergând
înapoi către gard şi întinzându-i binoclul. O sută de yeni.

419
 — Ai spus cincizeci!
— Nu observasem lentilele. De calitate superioară. Daţi-mi banii
şi vi-l arunc pe deasupra porţii.
— Foarte bine, spuse Bourne, gata să strecoare banii prin
ochiurile plasei gardului. Însă cu o condiţie, pungaşule. Dacă, din
întâmplare, eşti întrebat ceva despre mine, nu vreau să am bătaie
de cap.
— Să fiu întrebat? Ce prostie! Nu mai e nimeni aici în afară de
mine.
Delta avusese dreptate.
— Totuşi în caz că eşti întrebat, insist să spui adevărul! Sunt un
om de afaceri francez şi-l caut urgent pe acest ministru din
industria uşoară. Am întârziat deoarece maşina care trebuia să mă
aducă a avut o întârziere impardonabilă. Nu doresc să am bătaie
de cap!
— Cum spuneţi. Banii, vă rog.
Jason strecură bacnotele prin gard; paznicul le înşfăcă şi
aruncă binoclul pe deasupra porţii. Bourne îl prinse şi privi
rugător înspre chinez.
— Ai vreo idee unde s-ar fi putut duce ministrul?
— Da şi chiar vroiam să vă spun fără să-mi plătiţi nimic în plus
pentru asta. Persoane importante ca dumneavoastră şi ca dânsul
vor cina împreună la casa de dineuri Ting Li Guan. Este
frecventată în special de străini bogaţi şi persoane care deţin
puterea în guvernul nostru binecuvântat.
— Unde este?
— În Palatul de Vară. Aţi trecut pe lângă el când aţi venit pe
şosea. Mergeţi înapoi cam cincisprezece, douăzeci de kilometri şi
veţi vedea poarta Dong An Men. Intraţi şi veţi fi condus imediat,
însă acolo trebuie să vă prezentaţi actele, domnule. Călătoriţi într-
o manieră foarte neobişnuită.
— Mulţumesc! strigă Jason, alergând înspre maşină. Vive la
France!
— Ce frumos, spuse paznicul dând din umeri şi îndreptându-se
înapoi spre postul său, numărându-şi banii.
*
* *
Ofiţerul înainta calm către ghereta portarului şi bătu în geam.
Surprins, paznicul de noapte sări de pe scaunul său şi deschise
uşa.
— OF domnule, m-aţi speriat! Văd că aţi rămas încuiat pe

420
dinăuntru. Ce întâmplare nefericită. Vă deschid poarta imediat!
— Cine era domnul acela? întrebă ofiţerul liniştit.
— Un străin, domnule. Un om de afaceri francez, tare nefericit.
Din câte am înţeles, trebuia să se întâlnească cu ministrul
industriei textile aici, acum câteva ore, după care urmau să cineze
împreună, dar maşina care trebuia să-l ia a întârziat. Era foarte
nervos şi sătul să mai aibă bătaie de cap.
— Ce ministru al industriei textilelor?
— Cred că ministrul Wang Xu.
— Aşteaptă afară, te rog.
— Desigur. Nu vă deschid poarta?
— Imediat…
Ofiţerul ridică receptorul telefonului aflat pe birou şi formă un
număr. Câteva secunde mai târziu spuse:
— Doresc numărul de telefon al ministrului textilelor Wang Zu.
Mulţumesc.
Ofiţerul apăsă pe furcă, după care formă un alt număr.
— Cu ministrul Wang Zu, vă rog!
— Eu sunt, răspunse o voce destul de neplăcută la capătul
celălalt al firului. Cine e acolo?
— Sunt un funcţionar de la Camera de Comerţ, domnule.
Facem o verificare de rutină asupra unui om de afaceri francez ce
deţine o listă pe care se află şi numele dumneavoastră, în legătură
cu…
— Dumnezeule mare din ceruri, iarăşi idiotul de Ardisson! Ce a
mai făcut de data asta?
— Îl cunoaşteţi, domnule?
— Aş vrea să pot spune că nu. Statut special, tratament
special… Ăsta şi când se duce la closet are impresia că emană
miros de crin!
— Trebuia să cinaţi cu dânsul astă seară?
— Să cinez eu cu el? Aş fi spus orice ca să-l fac să-şi ţină gura
în după-amiaza aceasta! Dar bineînţeles că el aude numai ce-i
convine. Unde mai pui că vorbeşte o chineză îngrozitoare. Pe de
altă parte, tot ce-i posibil să-mi fi folosit numele pentru a obţine o
rezervare, dacă a avut nevoie de una. Puteţi să-i daţi orice doreşte.
E nebun de legat, dar e inofensiv. L-am fi trimis înapoi în Paris cu
primul avion dacă dobitocii pe care-i reprezintă n-ar fi plătit atât
de bine pentru o marfă de mâna a treia. Are acces la cele mai
ilegale curve din Beijing! Nu mai vreau să aud de el, că am
musafiri.

421
 Ministrul închise brusc.
Liniştit, ofiţerul puse receptorul la loc în furcă, apoi ieşi se
îndreptă către paznicul de noapte.
— Ai spus adevărul, spuse el.
— Străinul era foarte agitat, domnule. Şi foarte încurcat.
— Mi s-a spus că ambele stări sunt absolut normale la el.
Ofiţerul făcu o mică pauză, apoi adăugă:
— Poţi deschide poarta acum.
— Imediat, domnule.
Paznicul căută în buzunar şi scoase un inel cu mai multe chei.
Se opri, privind la ofiţer.
— Nu văd nici un fel de automobil. Sunt destui kilometri până
să ajungeţi într-un loc unde aţi putea lua unul. Primul ar fi Palatul
de Vară…
— Am telefonat după maşină. Trebuie să sosească aici în zece,
cincisprezece minute.
— Mi-e teamă că eu nu voi mai fi aici atunci. Zăresc pe şosea
bicicleta schimbului meu. În cinci minute serviciul meu s-a
terminat.
— Cred că voi aştepta aici, spuse ofiţerul, neluând în seamă
cuvintele paznicului. O mulţime de nori se îndreaptă spre noi
dinspre nord. Dacă aduc ploaia, aş putea folosi ghereta ca adăpost
până când îmi soseşte maşina.
— Nu văd nici un nor, domnule.
— Ochii nu-ţi mai sunt ce au fost odată.
— Foarte adevărat.
Clinchetul repetat al unui claxon de bicicletă străpunse liniştea
serii. Schimbul se apropie de gard în timp ce paznicul descuia
poarta.
— Tinerii ăştia îşi anunţă apariţia de parcă ar coborî direct din
rai.
— Aş vrea să-ţi spun ceva, spuse ofiţerul brusc, reţinându-l pe
paznic. Ca şi străinul care tocmai a plecat, nu vreau să am bătaie
de cap din cauza unei ore de somn de care aveam atâta nevoie.
Spune-mi, ţii la slujba ta?
— Foarte mult, domnule.
— Şi la ocaziile de a vinde obiecte, cum ar fi binocluri japoneze,
care ţi-au fost lăsate în păstrare?
— Poftim?
— Am un auz foarte bun, iar tu ai o voce răsunătoare.
— Poftim?

422
 — Nu spune nimic despre mine şi nu voi spune nici eu nimic
despre activităţile tale extraprofesionale, care te-ar duce în mod
sigur în faţa plutonului de execuţie. Purtarea ta este
condamnabilă.
— Nu v-am văzut în viaţa mea, domnule ofiţer! Jur pe spiritele
şi sufletul meu!
— Noi, cei care facem parte din partid, nu suntem de acord cu
asemenea idei.
— Atunci jur pe orice doriţi!
— Deschide poarta şi du-te.
— Mai întâi să-mi iau bicicleta, domnule.
Paznicul se îndreptă în fugă spre marginea din spate a gardului,
apucă bicicleta, apoi se întoarse în grabă şi deschise poarta. Trase
de ea şi răsuflă uşurat când îi azvârli inelul cu chei noului venit.
Apoi încalecă pe şeaua bicicletei sale şi o porni în josul drumului.
Cel de-al doilea paznic intră liniştit pe poarta deschisă, ţinându-
şi bicicleta de ghidon.
— Îţi vine să crezi? se adresă el ofiţerului. Fiul unui comandant
militar al Kuomintang-ului să ia locul unui ţăran redus mintal
care n-ar fi servit nici la bucătărie.
*
* *
Bourne depistă crestătura albă de pe trunchiul copacului şi
scoase limuzina în afara şoselei, parcând-o între doi pini. Stinse
farurile şi coborî. Apoi rupse cu repeziciune câteva ramuri pentru a
camufla maşina în întuneric. Instinctiv, acţiona rapid – ar fi
procedat aşa oricum – dar, spre neliniştea sa, la câteva secunde
după ce terminase de camuflat maşina, pe şoseaua spre Beijing
apărură două faruri de automobil. Se lăsă pe vine, ascunzându-se
în tufişuri şi urmări cu privirea automobilul, mirat la vederea
bicicletei legate pe capotă, apoi îngrijorat când, câteva momente
mai târziu, zgomotul motorului încetă. Maşina se oprise la prima
cotitură. Neliniştit la gândul că vreun ochi experimentat
descoperise maşina camuflată şi că persoana respectivă va parca
într-un loc ferit şi se va întoarce apoi pe jos, Jason traversă în
goană drumul spre frunzişul dens de dincolo de copaci. Apoi o luă
spre dreapta, de la un copac la altul, către centrul curbei. Acolo
îngenunchie din nou, cufundându-se în umbră, aşteptând,
studiind fiecare metru de şosea. Încercând să detecteze orice sunet
străin de zgomotele obişnuite ale drumului de ţară pustiu.
Nimic însă. Apoi se întâmplă ceva, iar ce văzu părea să nu aibă

423
nici o noimă. Sau avea? Omul de pe bicicletă pedala pe şosea de
parcă însăşi viaţa lui ar fi depins de o viteză pe care oricum n-o
putea atinge. Pe măsură ce se apropia, Bourne realiză că era
paznicul… călare pe bicicletă… şi tot o bicicletă fusese prinsă pe
capota maşinii care oprise după cotitură. Fusese oare pentru
paznic? Fireşte că nu; maşina ar fi mers în acest caz până la
poartă… O a doua bicicletă? Un al doilea paznic – pe bicicletă?
Desigur. Dacă ce credea el era adevărat, paznicul de la poartă
urma să fie schimbat şi un conspirator pus în locul lui.
Jason aşteptă până când farul bicicletei paznicului deveni doar
o licărire în întunericul nopţii, apoi alergă înapoi pe şosea spre
maşină şi spre copacul cu scoarţa crestată. Dezgropă rucsacul şi
începu să aleagă lucrurile de care avea nevoie. Îşi scoase cămaşa
albă şi îmbrăcă un pulover negru, pe gât. Agăţă teaca cuţitului de
vânătoare de la centura pantalonilor negri şi îşi înfipse automatul,
cu un singur cartuş înăuntru, la brâu. Alese două mosoare legate
între ele cu o bucată de sârmă subţire, lungă de un metru şi se
gândi că acest instrument al morţii era mult mai bun decât cel pe
care-l folosise în Hong Kong. Şi de ce n-ar fi fost? Acum se afla
mult mai aproape de obiectivul său, dacă, ceea ce învăţase demult,
în Meduza, mai avea vreo valoare, înfăşură sârma pe ambele
mosoare în mod egal şi le puse în buzunarul din spate al
pantalonilor, după care luă o lanternă mică şi o agăţă de marginea
de jos a buzunarului drept din faţă. Apoi luă o petardă chinezească
dublă, de dimensiuni mari, împăturită şi legată cu o bandă elastică
şi o băgă în buzunarul stâng din faţă, împreună cu trei cutii de
chibrituri şi o lumânare mică din ceară. Cel mai incomod fu un
cleşte de sârmă, de mână, de mărime potrivită. Îl vârî cu gura în
jos, în buzunarul stâng de la spate şi dădu drumul arcului, în aşa
fel încât, împingând în material, cele două mânere împiedicau
cleştele să sară din buzunar. În cele din urmă, apucă un pachet de
haine împăturite atât de strâns, încât nu erau mai mari decât un
făcăleţ. Şi-l potrivi în spate, vertical, fixându-l cu un cordon elastic
în jurul mijlocului şi închise carabinierele. Poate că n-o să
folosească hainele, dar nu putea lăsa nimic la voia întâmplării, era
prea aproape de ţintă.
Îl voi prinde, Marie! Jur că îl voi prinde şi ne vom lua viaţa de la
început. Îţi vorbeşte David. Te iubesc atât de mult! Am atâta nevoie
de tine!
Opreşte-te! Nu există oameni, există numai obiective. Nu există
emoţii, numai ţinte, asasinate şi oameni care trebuie eliminaţi dacă-

424
ţi stau în cale. N-am nevoie de tine, Webb. Eşti slab şi te
dispreţuiesc. Ascultă-l pe Delta, ascultă-l pe Jason Bourne!
Bărbatul care devenise criminalul de nevoie îngropa la loc
rucsacul ce mai conţinea doar o cămaşă albă şi sacoul, apoi se
ridică în picioare între pini. Pieptul i se umflă la gândul a ceea ce îl
aştepta, parte din fiinţa sa îngrozită şi nesigură, cealaltă furioasă
şi rece ca gheaţa.
Jason o luă către nord, înspre cotitură, înaintând de la un
copac la altul, aşa cum procedase înainte. Ajunse lângă maşina ce-
l depăşise, cu bicicleta legată pe capotă. Parcată la marginea
şoselei, avea pe geamul din faţă o inscripţie destul de mare, cu
caractere chinezeşti:
Acesta este un vehicul oficial scos din circulaţie, ce aparţine
guvernului Chinei. Deteriorare oricărei părţi reprezintă o infracţiune
gravă. Furtul ei se va solda cu executarea rapidă a infractorului.
În colţul stâng, jos, se afla un rând scris cu caractere mici.
People’s Printing Plant Number 72. Shanghai.25
Bourne se întrebă câte sute de mii de asemenea inscripţii se
făcuseră la Printing Plant 72. Probabil acestea luau locul
certificatului de garanţie, câte două pentru fiecare maşină în parte.
Jason se retrase în umbră şi îşi continuă drumul de-a lungul
cotiturii până când ajunse în faţa porţii luminate de reflectoare.
Ochii îi urmăriră linia verde a gardului. În partea stângă dispărea
în întunecimea pădurii. În dreapta se întindea pe vreo sută de
metri dincolo de ghereta portarului, pe lungimea unei parcări cu
numeroase zone numerotate pentru autobuze şi taxiuri, după care
făcea un unghi ascuţit către sud. După cum se aşteptase, ca orice
rezervaţie de păsări din China, era înconjurată de garduri, piedici
în calea braconierilor. Cum ar fi spus d’Anjou, „Păsările sunt
venerate în China de secole. Sunt considerate delicatese deopotrivă
pentru ochi şi pentru stomac.” Ecoul. Ecoul nu mai era. Se întrebă
dacă d’Anjou suferise. Nu ai timp pentru asta!
Voci! Bourne întoarse brusc capul către poartă, sărind în tufişul
cel mai apropiat.
Ofiţerul de armată chinez însoţit de un paznic nou, mult mai
tânăr – nu, nu este un simplu paznic de noapte ci un soldat
adevărat – îşi făcură apariţia din spatele gheretei portarului.
Soldatul ducea de ghidon o bicicletă, în timp ce ofiţerul ţinea la
ureche un aparat de recepţie.
25
Uzina de înmatriculare a Republicii Populare Chineze nr. 72
Shanghai, (lb. engl. – n. tr.).

425
 — Vor începe să sosească imediat după ora nouă, spuse
ofiţerul, coborând radioul şi împingându-i antena la loc. Şapte
maşini, la interval de trei minute.
— Şi camionul?
— Va fi ultimul. Soldatul se uită la ceas.
— Poate că ar fi mai bine dacă ţi-ai lua maşina atunci. Dacă se
face vreo verificare telefonică, ştiu ce am de făcut.
— Bună idee, aprobă ofiţerul, potrivindu-şi radioul la centură şi
apucând ghidonul bicicletei. N-am răbdare cu femeile alea
birocrate care latră ca nişte pekinezi.
— Dar trebuie să ai, insistă soldatul râzând. Şi trebuie să le
alegi pe alea singuratice, urâte şi să le arăţi ce poţi face mai bine
între picioarele lor. Să presupunem că ţi se face un raport
nesatisfăcător, ce te faci atunci? S-ar putea să-ţi pierzi slujba asta
minunată.
— Vrei să spui că ţăranul acela redus mintal căruia i-ai luat
locul…
— Nu, nu, îl întrerupse soldatul, lăsând bicicleta de o parte.
Târfele astea îi aleg pe cei tineri şi chipeşi, ca mine. Din fotografii,
fireşte. Cu ăsta e altceva; el le dă o parte din vânzările de obiecte
pierdute. Câteodată stau şi mă întreb dacă are câştig din toată
afacerea asta.
— Uneori mi-e greu să vă înţeleg pe voi, civilii.
— Daţi-mi voie să vă corectez, domnule colonel. În adevărata
Chină am grad de căpitan în Kuomintang.
Jason fu şocat de remarca bărbatului mai tânăr. Ceea ce auzise
era de necrezut! În adevărata Chină, am grad de căpitan în
Kuomintang. Adevărata Chină? Taiwan-ul, adică? Dumnezeule,
începuse deci războiul între cele două Chine? Aceasta vroiseră oare
să lase să se înţeleagă cei doi? Ar fi o nebunie! Un masacru!
Extremul Orient ar fi şters de pe faţa pământului! Oare în
vânătoarea sa după un asasin descoperise din întâmplare
incredibilul?
Era prea mult pentru a pătrunde aşa ceva, prea înspăimântător,
prea cataclismic. Trebuia să acţioneze rapid, să lase gândurile
deoparte şi să se concentreze pe ce avea de tăcut. Se uită la
cadranul ceasului. Era 8:54 şi îi mai rămăseseră foarte puţin timp
pentru a face ce avea de făcut. Aşteptă până când ofiţerul trecu cu
bicicleta, apoi îşi croi drum atent, în tăcere, prin frunziş, până
când zări gardul. Se apropie, scoase lanterna din buzunar şi
lumină de două ori gardul pentru a-i aprecia dimensiunile. Erau

426
covârşitoare. Avea nu mai puţin de patru metri înălţime, cu
creasta înclinată în afară, asemeni gardului interior al unei
închisori, cu sârmă ghimpată încolăcită între suporţi paraleli de
oţel. Căută în buzunarul din spate de la pantaloni, apucă ambele
mânere ale cleştelui de sârmă, le strânse şi-l scoase afară. Pe
pipăite, cu mâna stângă, în întuneric, găsi firele de oţel cel mai
aproape de pământ şi puse gura cleştelui pe primul.
Dacă David Webb n-ar fi fost atât de disperat, iar Jason Bourne
atât de furios, treaba nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit. Acesta
nu era un gard obişnuit. Duritatea metalului din care era
confecţionat era cu mult mai mare decât a oricăror alte gratii
pentru a-i ţine închişi pe cei mai periculoşi criminali de pe faţa
pământului. Fiecare fir îi luă lui Jason toată forţa, până când
metalul se rupse cu un pocnet. Şi fiecare pocnet venea după multe
minute preţioase.
Bourne privi din nou cadranul strălucitor al ceasului: 9:06… Îşi
înfipse bine picioarele în pământ, se propti cu umărul în gard şi
apăsă cu putere dreptunghiul vertical de aproximativ un metru,
făcut în plasă. Se strecură prin gaură, lac de sudoare şi se întinse
pe pământ respirând cu greutate. 9:08.
Se ridică cu greu în genunchi, scutură din cap pentru a şi-l
limpezi şi o apucă la dreapta, ţinându-se de gard, până ajunse la
colţul din faţa parcării. Poarta luminată de reflectoare se afla la
cincizeci de metri în stânga.
Primul automobil îşi făcu apariţia pe neaşteptate. Era o
limuzină rusească Zia, modelul anilor şaizeci. Înconjură lotul de
parcare şi se opri în dreapta gheretei portarului. Şase bărbaţi
coborâră din maşină şi se îndreptară la unison către ceea ce părea
să fie aleea principală a sanctuarului. Apoi dispărură în întuneric,
călăuziţi doar de razele lanternelor. Jason îi urmări atent cu
privirea; va urma şi el acelaşi drum.
Exact trei minute mai târziu, o a doua maşină îşi făcu apariţia
pe poarta deschisă şi parcă lângă prima. Încă trei bărbaţi se
dădură jos din spate, în timp ce şoferul şi pasagerul de pe locul din
faţă discutau între ei. Câteva secunde mai târziu, cei doi coborâră
la rândul lor din automobil şi Bourne se stăpâni cu greu în
momentul în care privirea i se aţinti asupra pasagerului, un bărbat
subţire, înalt, cu mişcări de felină, care înconjurase automobilul
pentru a se alătura şoferului. Era asasinul! Haosul provocat la
aeroportul Kai-tak necesitase capcana elaborată de Beijing. Oricine
ar fi fost cel care îl urmărea, el trebuia prins rapid şi redus la

427
tăcere. De undeva se scurseseră informaţii care duceau spre
creatorul asasinului – căci cine altcineva îi cunoştea tacticile mai
bine decât cel care-l învăţase să le folosească? Cine altcineva vroia
să se răzbune mai mult decât vroia s-o facă Francezul? Şi cine
altcineva ar fi fost capabil să-l descopere pe acest al doilea Jason
Bourne? D’Anjou era personalul cheie, iar clientul impostorului
ştia acest lucru.
Instinctul lui Jason Bourne – revenit treptat şi în acelaşi timp
dureros din experienţa zilelor petrecute în Meduza – era fără greş.
După ce capcana din mausoleul lui Mao eşuase într-un mod atât
de dezastruos, transformându-se într-un act profanator ce va
zgudui întreaga republică, cercul de elită al conspiratorilor trebuia
să se regrupeze urgent, în taină, departe de ochii curioşi ai egalilor
lor. Trebuia să facă faţă unei crize fără precedent, nu avea timp de
pierdut, trebuia să hotărască repede ce aveau de făcut.
În orice caz, discreţia era sfântă. Oriunde s-ar fi întâlnit,
discreţia reprezenta arma lor cea mai eficace. În adevărata Chină
am grad de căpitan în Kuomintang. Dumnezeule! Era oare cu
putinţă?
Discreţia. Pentru un regat pierdut? Unde putea ea fi mai bine
respectată dacă nu în întinsele suprafeţe ale unor rezervaţii de
păsări aflate sub protecţia guvernamentală – parcuri oficiale
controlate de cârtiţele Kuomintang-ului din Taiwan? O strategie
rezultată din disperare îl puse pe Bourne faţă în faţă cu o revelaţie
incredibilă. Nu ai timp! Nu-i treaba ta! Treaba ta e să-l prinzi pe
asasin!
Optsprezece minute mai târziu cele şase automobile erau
parcate în jurul gheretei. Pasagerii se împrăştiaseră, urmând a se
întâlni cu colegii lor undeva în mijlocul pădurii întunecate din
rezervaţia de păsări. În cele din urmă, la douăzeci şi unu de
minute de la sosirea limuzinei ruseşti, un camion acoperit cu
prelată intră pe poartă, descrise un cerc mare, apoi parcă lângă
ultima maşină, la nu mai mult de zece metri de locul unde se afla
Jason. Uluit, Bourne privea grupul de bărbaţi şi femei, legaţi
fedeleş, cu gurile astupate de căluşuri făcute din fâşii rupte de
haine, îmbrânciţi jos din camion. Căzură cu toţii la pământ,
rostogolindu-se şi gemând de durere. Apoi, chiar în marginea
vehiculului acoperit cu prelată, un bărbat începu să se zbată din
răsputeri răsucindu-şi trupul subţire şi scund şi lovind cu
picioarele în cei doi soldaţi care-l ţineau şi care, în cele din urmă, îl
azvârliră pe pietrişul parcării. Era un alb. Bourne îngheţă! Era

428
d’Anjou! În lumina reflectoarelor îndepărtate, putu să-i vadă faţa
lovită şi ochii umflaţi. Francezul reuşi să se ridice în picioare,
ţinându-şi piciorul stâng îndoit, gata să se prăbuşească în orice
clipă; dar nu se intimida în faţa brutalităţii gardienilor săi şi
rămase sfidător în picioare.
Acţionează! Fă ceva! Ce? Meduza – aveam coduri de semnalizare.
Care erau? Oh, Dumnezeule, care erau? Pietre, beţe… pietriş!
Aruncă cu ceva care să provoace un zgomot, un zgomot mic pentru
a-i atrage atenţia – un obiect azvârlit în faţă, cât mai departe
posibil! Fă acelaşi lucru de mai multe ori şi la intervale scurte.
Repede!
Jason se aruncă pe genunchi în umbra gardului ce făcea un
unghi spre dreapta. Se aplecă şi apucă o mână de pietriş pe care îl
aruncă în aer deasupra capetelor prizonierilor ce încercau să se
ridice în picioare. Zgomotul scurt provocat de căderea pietricelelor
pe capotele maşinilor fu acoperit de gemetele înăbuşite ale celor
legaţi. Bourne repetă acţiunea, de data aceasta cu ceva mai multe
pietre. Soldatul de lângă d’Anjou aruncă o privire în direcţia de
unde venea zgomotul, apoi atenţia îi fu atrasă de o femeie care
reuşise să se ridice în picioare şi care o luase la goană înspre
poartă. Fugi după ea şi o prinse de păr, azvârlind-o înapoi în
mijlocul grupului. Din nou, Jason începu să adune pietriş.
Deodată se opri. D’Anjou se prăbuşise la pământ, cu toată
greutatea pe genunchiul drept, sprijinindu-se cu mâinile legate de
pământ. Se uită la paznicul neatent, apoi se întoarse încet în
direcţia lui Bourne. Meduza nu se îndepărtase niciodată prea mult
de Ecoul ei, iar acesta îşi adusese aminte. Rapid, Jason îşi
deschise palma către el, o dată, apoi a doua oară. Lumina slabă
reflectată de pielea sa fu de ajuns; privirea concentrată a
Francezului fu atrasă în direcţia lui. Bourne întinse gâtul înainte,
rămânând în umbră. Ecoul îl zări! Ochii li se întâlniră. D’Anjou
dădu din cap, apoi se întoarse şi, strâmbându-se de durere, se
ridică stângaci în picioare în timp ce soldatul se întorcea.
Jason numără prizonierii. Erau două femei şi cinci bărbaţi,
inclusiv Ecoul. Soldaţii îi împingeau pe toţi de la spate, folosindu-
şi bastoanele rigide pentru a-i scoate în afara parcării. Deodată
d’Anjou se prăbuşi. Căzu pe piciorul stâng, răsucindu-şi trupul.
Bourne îl privea atent; fusese ceva ciudat în căzătura aceea. Apoi
înţelesese. Degetele mâinilor Francezului, legate în faţă, se
desfăcură larg. Acoperindu-şi mişcarea cu corpul, Ecoul adună doi
pumni de pietriş şi, în timp ce soldatul se apropia ca să-l

429
determine să se ridice, d’Anjou aruncă din nou o privire în direcţia
lui Jason. Era un semnal. Va lăsa să cadă pietricelele una câte
una, până se vor termina, astfel încât fostul său camarad din
Meduza să ştie pe unde să o apuce.
După ce prizonierii fură împinşi spre dreapta, în afara zonei
acoperită de pietriş, soldatul mai tânăr, „căpitanul din
Kuomintang”, încuie poarta la loc. Jason părăsi locul umbrit de
lângă gard şi se îndreptă în fugă către camion, scoţându-şi din
mers cuţitul de vânătoare din teacă. Apoi se ghemui lângă camion
cu ochii la ghereta portarului. Paznicul se afla în faţa uşii şi vorbea
în aparatul prin care ţinea legătura cu locul de întâlnire. Radio-ul
trebuia eliminat, ca de altfel şi posesorul lui.
Imobilizează-l. Apoi foloseşte-i hainele pentru a-i face un căluş.
Omoară-l! Nu trebuie să-ţi asumi riscuri în plus. Ascultă-mă!
Bourne se aruncă la pământ şi înfipse cu putere cuţitul în
anvelopa stângă din faţă a camionului, după care, în timp ce
camera se dezumfla, alergă în spate şi procedă la fel. Apoi
înconjură spatele camionului, îndreptându-se în fugă către spaţiul
liber dintre acesta şi automobilul de lângă el. Alternativ; pe
măsură ce înainta, tăie anvelopele rămase ale camionului şi pe cele
de pe partea stângă a limuzinei. Repetă procedeul de-a lungul
şirului de maşini până când spintecă toate anvelopele cu excepţia
maşinii de fabricaţie rusească, Zia, aflată la numai zece metri de
ghereta portarului. Venise rândul paznicului.
— Imobilizează-l…
Omoară-l! Fiecare pas pe care îl faci trebuie să aibă acoperire,
fiindcă fiecare pas duce către Marie!
Încet, Jason deschise uşa automobilului rusesc, se întinse şi
eliberă frâna de mână. După ce închise uşa la fel de tăcut precum
o deschisese, calculă distanţa de la maşină la garaj; erau
aproximativ trei metri. Apucă strâns cadrul geamului şi împinse cu
toată puterea înainte, cu o grimasă din cauza efortului; maşina
începu să se mişte. Dându-i un ultim impuls, se aruncă la
adăpostul maşinii de alături, în timp ce limuzina se izbea de gard.
Apoi se lăsă în jos, ascunzându-se şi căută în buzunarul drept din
spate.
Auzind bufnitura, paznicul, surprins, înconjură în fugă ghereta
şi ajunse în parcare. Scrută cu privirea în toate părţile şi rămase
cu ochii asupra automobilului. Dădu din cap, ca şi când ar fi
acceptat inexplicabila dereglare a frânelor maşinii, apoi se îndreptă
către uşă.

430
 Bourne sări din întuneric cu mosoarele pregătite în mâini şi
arcui sârma peste capul soldatului. În mai puţin de trei secunde
totul era gata, victima nu scosese decât un horcăit sinistru. Garota
este o armă ucigaşă; căpitanul din Kuomintang era mort.
După ce-i smulse radio-ul de la centură, Jason începu să-i
cotrobăie prin haine. Întotdeauna exista posibilitatea să găsească
ceva care să-i folosească. Primul lucru găsit fu o armă – şi, după
cum se aştepta, un automat. Avea acelaşi calibru ca şi cel pe care-l
luase de la un alt conspirator, în mausoleul lui Mao. Arme speciale
pentru oameni speciali, un alt factor de recunoaştere –
armamentul. Însă în loc de unul singur, avea acum toată
încărcătura de nouă cartuşe, la care se adăuga un amortizor,
pentru ca somnul unui mort venerat dintr-un mausoleu venerat să
rămână liniştit. Al doilea lucru fu un portofel ce conţinea bani şi
un document oficial ce-l legitima pe purtător drept membru al
Forţelor de Securitate al Republicii Populare Chineze. Conspiratorii
aveau deci oameni în posturi înalte. Bourne împinse cadavrul sub
limuzină, despică anvelopele de pe partea stângă şi ocoli în fugă
maşina, apoi înfipse cuţitul şi în cele de pe partea dreaptă.
Imensul automobil se aşeză cu burta pe pământ. Căpitanului din
Kuomintang îi fusese creat un loc de veci sigur şi secret.
Jason alergă înspre ghereta portarului, nehotărât dacă să
distrugă sau nu reflectoarele, oprindu-se asupra celei din urmă
variante. Dacă scăpa cu viaţă, o să aibă nevoie ca terenul să fie
luminat. Dacă… dacă? Trebuia să supravieţuiască! Marie! Intră în
gheretă şi, îngenunchind lângă geam, scoase cartuşele din
automatul paznicului şi le introduse într-al său. Apoi privi
împrejur căutând instrucţiuni sau un program. Găsi un registru
agăţat în perete, lângă un inel de chei ce atârna într-un cui. Apucă
cheile.
Telefonul începu să sune! Zgomotul asurzitor făcea să vibreze
pereţii de sticlă ai micii gherete. Dacă se face vreo verificare
telefonică, ştiu cum să procedez. Un căpitan din Kuomintang.
Bourne se ridică în picioare şi luă telefonul de pe tejghea. Se
ghemui la loc şi acoperi receptorul cu degetele.
— Jing Shan, spuse el răguşit. Da?
— Bună, viespea mea flămândă, răspunse o voce feminină în
care Jason identifică fără dubii un dialect chinez needucat. Ce-ţi
mai fac păsările astă seară?
— Ele fac bine, dar eu fac rău.
— Parcă n-ai fi tu. Tu eşti, Wo?

431
 — Răcit cobză; vomit încontinuu şi mă duc la closet din cinci în
cinci minute. Sunt dat peste cap complet.
— Te faci bine până mâine dimineaţă? Nu vreau să iau şi eu
boala.
Trebuie să le alegi pe alea singuratice, urâte…
— N-aş vrea să amânăm întâlnirea…
— Vei fi prea slăbit. Te sun mâine seară.
— Inima mi se veştejeşte ca o floare care stă să moară.
— Naiba să te ia!
Femeia închise.
În timp ce vorbea, ochii lui Jason se opriră asupra unui lanţ
greu, încolăcit în colţul gheretei. Înţelese imediat. În China, unde
atât de multe obiecte mecanizate se stricau tot timpul, lanţul era o
soluţie alternativă pentru cazul în care broasca din mijlocul porţii
refuză să se închidă. Deasupra lanţului încolăcit era un lacăt de
oţel, obişnuit. Una dintre cheile de pe inel ar trebui să se
potrivească, îşi spuse şi introduse câteva chei în lacăt până când
acesta se deschise. Adună lanţul şi ieşi, apoi se opri din drum. Se
întoarse şi smulse telefonul din perete. Un alt aparat care nu
funcţionează.
La poartă desfăşură lanţul şi îl încolăci în jurul celor două bare
centrale, până când totul fu o grămadă de oţel. Puse patru verigi
ale lanţului una peste alta, trecu prin ele lacătul şi-l încuie. Totul
era întins la maxim şi, contrar părerii acceptate în general, un
glonţ tras în masa de metal dur n-ar fi reuşit să-l spargă în bucăţi,
dimpotrivă, ar fi putut ricoşa să-l ucidă pe trăgător sau să pună în
primejdie viaţa cui s-ar fi aflat prin preajmă. Jason se întoarse şi o
luă pe poteca din centru, ascunzându-se în umbrele de pe
margine.
Poteca era întunecată. Lumina reflectoarelor de la poartă se
oprea în frunzişul des al rezervaţiei, însă lumina lunii stăruia încă
deasupra. Strângând lanterna în mâna stângă şi ţinând braţul
întins spre pământ, Bourne găsi pietricelele la doi trei metri una de
alta. După primele două sau trei, ştiu ce căuta: pete albicioase pe
solul întunecat, la distanţe aproape egale. D’Anjou frecase bine
fiecare pietricică în parte, probabil între degetul mare şi arătător,
pentru a îndepărta murdăria parcării şi a le acoperii cu grăsimea
de pe propria lui piele, astfel încât să fie cât mai vizibile în
întuneric. Chiar şi torturat, Ecoul nu şi pierduse prezenţa de
spirit.
Dar iată un loc unde erau două pietricele, nu una şi numai la

432
câţiva centimetri distanţă una faţă de cealaltă. Jason privi în sus,
mijindu-şi ochii în lumina slabă a lanternei ascunse. Cele două
pietre nu căzuseră atât de aproape una de alta în mod accidental.
Era un alt semnal. Aleea principală continua drept înainte, pe
când cea pe care fuseseră duşi prizonierii o lua brusc la dreapta.
Cele două pietricele semnalau cotitura.
Apoi, deodată, se petrecu o schimbare în distanţele dintre
pietricele. Erau din ce în ce mai îndepărtate şi tocmai când Bourne
începu să creadă că s-au terminat, zări alta. Acesteia îi urmară din
nou două pietricele apropiate, marcând o altă intersecţie. D’Anjou
ştiuse că nu-i vor ajunge pietricelele, aşa că aplicase o altă tactică
– pe care Jason o înţelesese în scurt timp. Cât timp prizonierii
mergeau pe o singură potecă, nu era nevoie de pietricele, dar
atunci când coteau, două pietricele aveau să indice direcţia.
— Bourne înconjură mlaştinile şi se afundă în pădure unde de
peste tot se auzea fâlfâitul neaşteptat al aripilor păsărilor trezite
din somn şi ţipetele lor ascuţite atunci când îşi luau zborul spre
cerul luminat de razele lunii. În cele din urmă nu mai rămăsese
decât o singură potecă strâmtă, care ducea în jos către o vale
îngustă…
Îngheţă în loc, stingând lanterna pe care o ţinea strâns în mână.
Dedesubtul lui, la nici treizeci de metri în josul potecii strâmte,
zări licărirea unei ţigări aprinse. Jason studie întunecimea ce
împresura locul – deoarece era un întuneric de o calitate diferită:
pete de lumină licăreau din când în când printre arborii stufoşi ai
văii înguste. Torţe, probabil, căci lumina lor, abia vizibilă, era
mişcătoare şi inegală. Desigur, torţe. Ajunsese deci. Mai jos, în
vale, dincolo de santinela cu ţigara aprinsă, se afla locul de
întâlnire.
Bourne se ascunse în tufişurile încâlcite de pe partea dreaptă a
potecii. Începu să se strecoare cu atenţie printre ele numai pentru
a descoperi că lianele erau asemănătoare unor năvoade, cu
tulpinile înnodate de ani de zile de vânturi. Dacă încerca să le
descurce sau să le rupă, însemna să facă zgomot, diferit de cel
obişnuit al rezervaţiei. Pocniturile şi trosniturile nu puteau fi puse
pe seama fâlfâitului neaşteptat al locuitorilor pădurii, stârniţi.
Acestea erau zgomote produse de către om şi semnalau o altfel de
prezenţă. Îşi scoase cuţitul, regretând că lama nu era mai lungă şi
începu o călătorie care, dacă ar fi continuat cursul potecii, nu i-ar
fi luat mai mult de treizeci de secunde. Aşa îi fură necesare
aproape douăzeci de minute pentru a-şi croi drum într-o tăcere

433
aproape deplină, fără a atrage atenţia santinelei.
— Dumnezeule!
Cu răsuflarea tăiată, Jason îşi înăbuşi un strigăt. Alunecase pe
ceva. Hidoasa creatură care se zvârcolea şuierând lângă piciorul
său stâng avea cel puţin un metru şi jumătate. I se încolăci în
jurul piciorului şi Jason, cuprins de panică, îl apucă dezlipindu-şi-
l de pe piele apoi îl despică în aer cu cuţitul. Şarpele se zbătu
violent câteva secunde, după care spasmele încetară. Era mort,
descolăcit la picioarele lui Jason. Bourne închise ochii şi se
cutremură, lăsând momentul să treacă. Se ghemui din nou şi se
târî mai aproape de santinelă, care îşi aprindea o altă ţigară sau
mai bine zis încerca să şi-o aprindă cu chibrituri care, unul după
altul, refuzau să se aprindă. Soldatul părea furios pe cutia sa de
chibrituri subvenţionate de guvern.
— Ma de shizi, shizi! îşi şopti în barbă, cu ţigara între dinţi.
Bourne îşi continuă drumul pe brânci, tăind ultimele câteva
tulpini de iarbă groasă, până când ajunse la numai doi metri
depărtare de cel care stătea de pază. Îşi băgă cuţitul de vânătoare
în teacă şi scotoci din nou în buzunarul drept de la spate după
garotă. Nu putea să-şi asume riscul unei lame greşit înfiptă şi în
consecinţă al unui ţipăt; trebuia să domnească liniştea
desăvârşită, întreruptă doar de un oftat insesizabil.
Este o fiinţă umană! Un fiu, un frate, un tată!
Este duşmanul Este ţinta. Aceasta este tot ce trebuie să ştii.
Marie este a ta, nu a lor.
Jason Bourne se aruncă asupra santinelei în clipa în care
aceasta trăgea primul fum. Care îi ieşi ca o explozie din gura
căscată. Garota i se încolăci în jurul gâtului despicându-i traheea.
Paznicul se prăbuşi pe spate în tufiş, cu trupul moale, fără viaţă.
Smulgând sârma plină de sânge, Jason o scutură în iarbă apoi
o rulă pe cele două mosoare şi le băgă înapoi în buzunar, împinse
cadavrul mai adânc în frunziş, departe de potecă şi începu să-l
caute prin buzunare. Primul lucru pe care-l descoperi fu ceea ce
părea a fi un teanc gros de hârtie igienică împăturită, lucru de loc
neobişnuit în China, unde asemenea hârtie era veşnic greu de
găsit. Aprinse lanterna, o acoperi cu palma şi privi uimit teancul.
Hârtiile erau împăturite şi noi. Erau renminbi, mii de yuani,
venitul pe mai mulţi ani pentru majoritatea chinezilor. Paznicul de
la poartă, „căpitanul din Kuomintang” avea şi el o mulţime de bani
– mai mult decât i s-ar fi părut normal lui Jason – însă nici pe
departe cantitatea pe care o avea acum în faţa ochilor. Al doilea

434
obiect găsit fu un portofel. Fotografii ale unor copii – pe care,
Bourne le puse repede la loc – un permis de conducere, un
certificat de alocaţie şi un document oficial ce-l legitima pe
purtător drept… membru al Trupelor de Securitate ale Republicii
Populare Chineze. Jason scoase documentul pe care-l luase din
portofelul primului soldat şi puse certificatele, unul lângă altul, pe
jos. Erau identice. Le împături la loc pe amândouă şi le băgă în
buzunar. Ultimul lucru pe care-l găsi fu la fel de misterios pe cât
de interesant. Era o autorizaţie ce-i permitea purtătorului accesul
în Friendship Stores, magazinele care serveau pe turiştii străini,
interzise chinezilor, cu excepţia celor care deţineau poziţii înalte în
guvern. Oricine ar fi ei, oamenii din vale constituiau un grup
privilegiat şi nu prea mare, îşi spuse Bourne. Paznicii lor deţineau
sume enorme de bani, beneficiau de privilegii oficiale mult peste
condiţia lor şi purtau la ei documente ce dovedeau că sunt membri
ai poliţiei secrete. Dacă erau cu adevărat conspiratori – şi tot ceea
ce văzuse şi auzise din Shenzen până la Piaţa Tian An Men şi la
această rezervaţie, părea să confirme presupunerea – atunci
conspiraţia pătrunsese până la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei
Beijing-ului. Nu ai timp! Nu este problema ta!
Arma prinsă de centura paznicului era, după cum se aşteptase,
asemănătoare celei pe care o avea şi el la brâu, la fel cu arma pe
care o aruncase în pădure la poarta Jing Shan. Era o armă de o
calitate superioară, iar armele întotdeauna încifrau simboluri. O
armă sofisticată e nu mai puţin un însemn al statutului celui care
o purta ca un ceas scump: imitaţiile sunt multe, însă un ochi
experimentat recunoaşte imediat obiectul original. Un criteriu
subtil de recunoaştere – numai o marcă superioară destinată unui
cerc de elită. Nu ai timp! Nu este problema ta!
Jason scoase cartuşele, le puse în buzunar şi azvârli pistolul în
pădure. Înaintă târâş spre potecă şi începu să coboare cu atenţie,
în tăcere, către lumina ce pâlpâia dincolo de zidul de arbori înalţi
de la picioarele lui.
Era mai mult decât o simplă vale, era un puţ săpat în pământ
preistoric, o falie din epoca glaciară, care nu se cicatrizase.
Păsările zburau pe deasupra locului fâlfâind din aripi cu spaimă şi
curiozitate; bufniţele ţipau disonant, supărate. Bourne se opri la
marginea prăpastiei şi privi în jos, printre copaci, la grupul din
vale. Flăcările pulsânde ale torţelor aşezate în cerc iluminau tot
terenul. David Webb icni îngreţoşat, însă o voce de gheaţă îi
ordonă: Opreşte-te. Priveşte. Să afli ce se petrece.

435
 Atârnat de craca unui copac cu o frânghie atârnată în jurul
încheieturilor mâinilor, cu braţele întinse deasupra capului şi
picioarele la câţiva centimetri de la pământ, un prizonier se
zvârcolea cuprins de panică, scoţând gemete înăbuşite din gât.
Deasupra gurii legate cu un căluş, ochii înnebuniţi cereau
îndurare.
Un bărbat subţire, de vârstă mijlocie, îmbrăcat în uniforma
maoistă, stătea în faţa trupului care se zbătea violent. În mâna
dreaptă, întinsă, ţinea strâns mânerul încrustat cu pietre preţioase
al unei săbii cu lamă lungă, subţire şi încovoiată, sprijinită cu
vârful în pământ. David Webb recunoscu arma – care nu era o
armă propriu-zisă. Era o sabie de ceremonie ce aparţinuse cândva
conducătorilor militari ai Chinei secolului al paisprezecelea. O
clasă neîndurătoare de militari ce distrugeau fără milă sate şi
regiuni întregi, care îi înfruntau până şi pe împăraţii Yuan –
mongoli care nu lăsau în urma lor decât foc, moarte şi ţipetele
înfricoşate ale copiilor. Aceeaşi sabie era folosită pentru ceremonii
cu mult mai puţin simbolice şi mult mai brutale decât ritualurile
de la curte. În timp ce urmărea scena de jos David simţi cum îl
cuprinde un val de greaţă şi teamă.
— Luaţi aminte! urlă bărbatul subţire din faţa prizonierului,
întorcându-se pentru a se adresa auditoriului.
Vocea îi era stridentă dar hotărâtă şi plină de autoritate. Bourne
nu-l cunoştea, dar ştiu că nu-i va fi uşor să-i uite chipul, părul
cenuşiu tuns scurt, trăsăturile ascetice ale chipului palid dar mai
ales privirea fixă. Jason nu putea să-i vadă foarte bine ochii, însă
era destul că flăcările torţelor aprinse jucau în ei. Erau ochi de foc.
— Au început nopţile sfântului tăiş! ţipă el pe neaşteptate. Şi
vor continua noapte după noapte, până când toţi cei care ne
trădează vor fi trimişi în iad! Fiecare dintre aceste insecte
otrăvitoare au comis crime împotriva cauzei noastre sfinte, crime
de care suntem conştienţi şi care, fiecare în parte, pot conduce
către marea crimă ce se cere a fi pedepsită cu sfântul tăiş.
Vorbitorul se întoarse către prizonierul atârnat.
— Tu! Spune adevărul şi numai adevărul! Îl cunoşti pe
occidental?
Prizonierul scutură din cap, însoţindu-şi mişcările disperate cu
gemete din gâtlej.
— Minte! ţipă strident o voce din mulţime. A fost în Tian An Men
în această după-amiază.
Din nou prizonierul îşi scutură capul violent, cuprins de panică.

436
 — A cârtit împotriva Chinei adevărate! strigă un altul. L-am
auzit în parcul Hua Gong, printre tineri!
— Şi în cafeneaua de pe Xidan Bei!
Prizonierul se cutremură, cu ochii larg deschişi, îngroziţi, fixaţi
asupra mulţimii. Bourne începu să înţeleagă. Omul auzea
minciuni puse pe seama sa şi nu ştia de ce, dar Jason cunoştea
motivul. Inchiziţia stelei roşii îşi începuse activitatea; un om
incomod, sau care doar şovăia, era eliminat în numele unei crime
mai înalte. Şi pe principiul că era oricând posibil să o fi comis.
Nopţile sfântului tăiş au început – noapte după noapte! Era o
domnie a terorii în interiorul unui regat mic şi sângeros dintr-un
teritoriu vast, unde secole de-a rândul triumfaseră cruzii seniori ai
războiului.
— A făcut acest om toate astea? strigă oratorul cu chip ascetic.
A spus el aceste lucruri?
Un cor frenetic de răspunsuri afirmative umplu râpa.
— În Tian An Men…!
— A discutat cu occidentalul…!
— Ne-a trădat pe toţi…!
— A provocat haosul din cavoul detestat al lui Mao…
— Vrea să ne vadă pe toţi morţi şi cauza noastră pierdută…!
— Cârteşte împotriva conducătorilor noştri şi vrea ca aceştia să
fie asasinaţi…!
— A te opune conducătorilor noştri, spuse oratorul cu o voce
calmă dar care începea să se ridice, înseamnă a-i defăima şi, prin
urmare, a alunga grija pe care cineva trebuie să o acorde
preţiosului dar numit viaţă. Şi când se întâmplă aceste lucruri,
acest dar trebuie luat înapoi.
Bărbatul atârnat de crengile copacului se zvârcoli cu mai multă
furie; strigătele sale tot mai puternice se împleteau cu gemetele
celorlalţi prizonieri, forţaţi să îngenuncheze în faţa vorbitorului şi
să asiste la execuţia iminentă. Unul singur refuza, încercând
continuu să se ridice în semn de nesupunere şi lipsă de respect, de
fiecare dată îmbrâncit la pământ de soldatul cel mai aproape de el.
Era Philippe d’Anjou. Ecoul îi trimitea lui Delta un nou mesaj, pe
care Jason Bourne nu-l înţelegea.
— … acest ipocrit nerecunoscător şi putred, acest profesor al
tinerilor care a fost primit ca un frate în rândurile noastre dăruite
cauzei, căci am crezut în cuvintele pe care le-a rostit – atât de
curajos, credeam noi – împotriva călăilor patriei noastre, nu este
decât un trădător. Cuvintele sale sunt goale. A jurat credinţă

437
înşelăciunii şi aceasta va fi cea care-l va alătura duşmanilor noştri,
călăilor patriei noastre, China! În moartea sa, fie ca să găsească
purificarea!
În acest moment oratorul trase sabia înfiptă în ţărână şi o ridică
deasupra capului.
Şi astfel sămânţa sa nu va fi răspândită, îşi recită în minte
David Webb, aducându-şi aminte cuvintele incantaţiei şi dorind să
poată închide strâns ochii dar împiedicat de cea de-a două
jumătate a fiinţei sale s-o facă. Vom distruge izvorul din care răsare
sămânţa şi ne vom ruga spiritelor să distrugă toate roadele acestora
aici, pe pământ.
Sabia tăie vertical aerul, ciopârţind organele genitale ale
bărbatului ce se zvârcolea urlând.
Şi pentru ca gândurile sale să nu poată fi răspândite, întinând
inocenţa şi slăbiciunea, ne vom ruga spiritelor să le distrugă oriunde
s-ar găsi ele, aşa cum noi vom distruge izvorul din care au răsărit.
Sabia făcu o mişcare orizontală, retezând gâtul prizonierului.
Trupul chinuit se prăbuşi la pământ împroşcat de sângele scurs
din capul tăiat, pe care bărbatul cu ochi de foc continuă să-l
ciopârţească cu lama săbiei până nu mai rămase nici urmă că ar fi
fost vreodată o faţă umană.
Restul prizonierilor, îngroziţi, umplură râpa cu plânsete de
oroare, zvârcolindu-se în ţărână, mânjindu-se pe mâini şi
implorând milă. Toţi, mai puţin unul. D’Anjou se ridică în picioare
şi-l privi fix, în tăcere, pe călăul mesianic cu sabia în mână. Un
paznic se apropie. Auzindu-l venind, Francezul se întoarse şi îl
scuipă în faţă. Soldatul, stupefiat şi poate scârbit de ceea ce
văzuse, dădu înapoi. Ce făcea Ecoul? Care era mesajul lui?
Bourne privi înspre bărbatul scund cu faţa ascuţită şi păr
cenuşiu tuns scurt. Acesta ştergea lama lungă a săbiei cu o eşarfă
de mătase albă, în timp ce ajutoarele lui îndepărtau cadavrul şi
ceea ce rămăsese din capul prizonierului. Apoi făcu semn către o
femeie frumoasă, ce fu târâtă de doi soldaţi spre frânghia atârnată.
Femeia stătea drept, cu un aer sfidător. Delta studie faţa călăului.
Dedesubtul ochilor fanatici, gura cu buze subţiri i se întindea într-
o despicătură. Zâmbea.
Era mort. Cândva. Undeva. Poate în această noapte. Un
măcelar, un fanatic orb, mânjit de sânge, un om care voia să
arunce întreg Orientul îndepărtat într-un război de neconceput
China contra Chinei, trăgând după ea lumea întreagă.
În noaptea aceasta!

438
 CAPITOLUL 27
— Această femeie este un curier, unul căruia i-am acordat toată
încrederea noastră, continuă oratorul ridicând vocea din ce în ce
mai mult, asemeni unui preot fundamentalist, propovăduind
iubirea cu ochii la imaginea diavolului. Încrederea n-a fost
câştigată, ci dăruită, deoarece este soţia unuia dintr-ai noştri, un
brav soldat, primul fiu al unei familii ilustre aparţinând Chinei
adevărate. Un om care, în timp ce vă vorbesc, îşi riscă viaţă
infiltrându-se în rândurile duşmanilor noştri din sud. El, ca şi noi,
i-a acordat acestei femei încrederea lui… iar ea a trădat această
încredere, l-a trădat pe soţul generos, ne-a trădat pe noi toţi! Nu e
decât o târfa care se culcă cu duşmanul! Şi în timp ce îşi satisface
pofta trupească, oare câte secrete divulgă, cât de departe merge
trădarea? Este cumva omul de legătură al occidentalului aici, în
Beijing? Este ea cea care îl informează pe duşman despre noi şi
care spune inamicilor noştri ce să caute şi la ce să se aştepte?
Astfel cum ar fi putut exista această zi îngrozitoare? Oamenii
noştri cei mai buni, cei mai experimentaţi, au întins o capcană
duşmanilor, capcană care ar fi trebuit să-i distrugă, scăpându-ne
astfel de criminalii din Occident care văd aici numai bogăţii dacă
se ploconesc în faţa călăilor Chinei. Am fost informaţi că femeia
asta s-a dus la aeroport în dimineaţa acestei zile. La aeroport!
Locul unde se pregătea capcana! Probabil şi-a oferit trupul
destrăbălat unui om dedicat cauzei noastre, făcându-l să-şi piardă
minţile. Probabil amantul ei îi spune ce trebuie să facă şi ce să
transmită duşmanilor. Dar cât rău a făcut ea până acum?
Spectacolul fusese regizat dinainte, gândi Bourne. Pledoaria
sărea atât de evident peste fapte şi dovezi că până şi un tribunal de
la Moscova l-ar fi trimis la loc pe acel „procurorul marionetă” care
aducea acuzările. Domnia terorii în rândul supuşilor
înfricoşătorului senior al războiului continua. Trebuie găsit
trădătorul. Găsit şi ucis.
Un cor de voci supuse, dar în acelaşi timp furioase se făcu auzit
din mijlocul audienţei strigând: „Târfă!” şi „Trădătoare!”, în timp ce
femeia legată se zbătea între cei doi soldaţi. Oratorul îşi ridică
mâinile cerând linişte. O obţinu imediat.
— Amantul ei a fost un ziarist mizerabil de la Agenţia de Ştiri

439
Xinhua, acel organ mincinos şi discreditat al regimului actual,
demn de cel mai adânc dispreţ. Spun „a fost” pentru că, de
aproape o oră, creatura dezgustătoare este moartă, împuşcată în
cap şi cu beregata tăiată pentru ca toată lumea să afle că a fost un
trădător! Am vorbit personal cu soţul acestei curve, pentru că îl
respect. Mi-a dat mână liberă să fac aşa cum ne cer spiritele
noastre din străbuni. Nu vrea să mai aibă de-a face cu ea.
— Aiyaaa! Cu o putere extraordinară, femeia îşi sfâşie cu furie
cârpa strâns legată la gură. Mincinosule! ţipă ea. Ucigaşul
ucigaşilor! Ai omorât un om nevinovat, iar eu n-am trădat pe
nimeni! Eu sunt aceea care a fost trădată! N-am fost la aeroport,
iar voi ştiţi prea bine asta! Nu l-am văzut niciodată pe occidental şi
o ştiţi şi pe asta! Nu cunosc nici un amănunt despre capcana care
a fost întinsă criminalilor din Occident şi puteţi citi adevărul pe
faţa mea! Cum aş putea să fac aşa ceva?
— Preacurvind alături de un senator dedicat cauzei noastre,
corupându-l şi luându-i minţile! Dezgolindu-ţi sânii şi folosindu-te
de „tunelul corupţiei”, apropiindu-te şi îndepărtându-te până când
l-ai adus la nebunie!
— Tu eşti nebun! spui aceste lucruri, toate aceste minciuni,
pentru că tu ai fost cel care mi-a trimis bărbatul în sud şi apoi ai
venit la mine zile la rând, mai întâi cu promisiuni apoi cu
ameninţări. Trebuia să te slujesc, să-ţi fac pe plac. Mi-ai spus că
era de datoria mea. Te-ai culcat cu mine şi aşa am aflat multe
lucruri care…
— Femeie, eşti o ticăloasă! Am venit la tine ca să te rog în
numele cauzei să nu pătezi onoarea soţului tău! Să-ţi părăseşti
amantul şi să-ţi ceri iertare.
— Minţi! Au venit mulţi bărbaţi la tine, taipani trimişi din sud
de soţul meu, oameni care nu trebuiau să fie văzuţi în birourile
voastre importante. Intrau în taină în magazinele de dedesubtul
apartamentului meu, apartamentul unei aşa-zise – văduve
onorabile – o altă minciună pusă pe seama mea şi a copilului meu!
— Târfă! răcni sălbatic bărbatul cu sabia.
— Minţi de-ngheaţă apele! strigă la rându-i femeia. Ca şi tine,
soţul meu are multe femei şi nu-i pasă câtuşi de puţin de mine! Mă
bate, dar tu-mi spui că acesta este dreptul său, fiindcă este un fiu
nobil al Chinei adevărate! Duc mesaje dintr-un oraş în altul,
mesaje care, dacă ar fi găsite asupra mea, mi-ar aduce tortura şi
moartea şi în schimb primesc numai dispreţ. Niciodată nu-mi sunt
plătite deplasările costisitoare sau yenii reţinuţi la locul de muncă,

440
căci îmi spuneţi că asta e datoria mea! Dar cine-i dă de mâncare
fetiţei mele? Copilul pe care nobilul fiu al Chinei de abia dacă îl
recunoaşte ca fiind al lui, fiindcă el a vrut numai băieţi!
— Spiritele n-au vrut să-ţi dea băieţi, numai fete, spre
dezonoarea impunătoarei case a Chinei. Tu eşti trădătoarea! Tu te-
ai aflat la aeroport şi i-ai contactat pe inamicii noştri, făcând ca un
mare criminal să ne scape! Ne-ai pus astfel lanţurile sclaviei
pentru o mie de ani…
— Iar tu ai fi vrut să faci din noi sclavii tăi pentru zece mii de
ani!
— Tu nu ştii ce înseamnă libertatea, femeie.
— Libertatea? Din gura ta? Vrei să-mi spui, să ne spui – că tu
ne vei reda libertăţile pe care înaintaşii noştri le-au avut în China
de altă dată? Ce fel de libertăţi, mincinosule? Libertatea care cere
supunere oarbă, libertatea care ia mâncarea de la gura copilului
meu, copil alungat de către un tată care crede numai în
conducători – dictatori militari, moşieri, conducători ai întregului
Pământ! Aiya!
Femeia se întoarse spre ceilalţi şi se repezi înainte,
îndepărtându-se de orator.
— Voi! ţipă ea. Voi toţi! Nu v-am trădat, nici pe voi nici cauza
noastră, dar am învăţat multe lucruri. Nu este adevărat nimic din
ce spune acest mincinos! Acum există multă durere şi multe
restricţii pe care le cunoaştem cu toţii, dar a mai fost durere şi
înainte, au fost restricţii şi înainte! Amantul meu nu a fost un om
rău şi nici nu s-a supus orbeşte regimului. Era un om învăţat, un
om blând care credea în eternitatea Chinei. Dorea lucrurile pe care
le dorim şi noi! A cerut doar puţin timp pentru a îndrepta răul care
i-a otrăvit pe bătrânii din toate comitetele care ne conduc. Se vor
face schimbări, mi-a spus el. Unele încep să se arate deja. În
aceste clipe… nu-l lăsaţi pe acest mincinos să-mi facă vreun rău!
Nu-l lăsaţi să vi-l facă nici vouă!
— Târfă! Trădătoare!
Sabia şuieră prin aer, decapitând-o pe femeie. Trupul fără cap
se prăbuşi spre stânga, capul se rostogoli spre dreapta, amândouă
împroşcând şuvoaie fierbinţi de sânge. Oratorul mesianic coborî
sabia şi începu să ciopârţească rămăşiţele. Liniştea ce se aşternuse
asupra mulţimii era grea, înfricoşătoare. Călăul se opri – pierduse
teren. Îl recuperă însă repede.
— Fie ca spiritele sacre strămoşeşti să-i redea pacea şi
puritatea! urlă el, cu ochii rostogolindu-i-se în orbite, oprindu-se şi

441
fixând pe fiecare membru al adunării. Căci nu ura este cea care m-
a determinat să pun capăt vieţii acestei fiinţe, ci mila pentru
slăbiciunea ei. Va găsi până la urmă pacea şi iertarea. Spiritele vor
înţelege – dar şi noi trebuie să înţelegem aici, în patria mamă! Nu
ne putem abate de la cauza noastră – trebuie să fim tari! Trebuie
să…
Bourne se săturase de maniacul acesta. Era ura personificată.
Dar era un om mort. Cândva. Undeva. Poate în noaptea asta, dacă
va fi posibil. În noaptea asta!
Delta îşi scoase cuţitul din teacă şi o apucă spre dreapta,
târându-se printre tufişurile dese ce-i aminteau de Meduza. Pulsul
îi era regulat şi un sentiment puternic de siguranţă îl invadase
acum – David Webb dispăruse. Erau atât de multe lucruri pe care
nu şi le putea aduce aminte din acele zile îndepărtate, cufundate
în întuneric, dar la fel de multe îi reveneau. Detaliile îi erau
neclare, însă nu şi instinctele sale. Ele erau cele care îl conduceau,
iar el se simţea tot una cu întunericul pădurii. Jungla nu-i era
duşman, ci aliat, ea îi fusese refugiu şi altădată, îl salvase şi în alte
ocazii, acum îndepărtate şi învălmăşite în amintire. Copacii şi
tufişurile dese erau prietenii lui; se strecura printre ei ca o pisică
sălbatică, sigur pe el şi tăcut.
Coti spre stânga, deasupra râpei şi începu să coboare, cu
privirea aţintită asupra locului unde asasinul stătea nepăsător.
Oratorul îşi schimbase din nou tactica. În loc să ucidă o altă
femeie – privelişte pe care, toţi cei de faţă, cu gândul la propriile lor
mame, ar fi putut-o considera vecină cu demenţa, indiferent de
motive, el hotărî să atingă altă coardă. Discursul prizonierei ucise,
apoi căsăpite trebuia şters din amintirea lor. Maestru în domeniul
său, în arta sa – oratorul ştia când să revină la duhul blândeţii,
uitând pentru moment de Lucifer. Ajutoarele sale făcuseră să
dispară rapid urmele morţii violente şi femeia care rămăsese fu
chemată cu un gest făcut cu sabia de ceremonie. Nu avea mai mult
de optsprezece ani, o faţă drăguţă, care plângea şi vomita când fu
târâtă în faţă.
— Lacrimile şi starea în care te afli nu-ţi fac nici un bine, copilă,
spuse oratorul pe un ton patern. Dorinţa noastră a fost
întotdeauna să te cruţăm, fiindcă ţi s-a cerut să faci lucruri ce
depăşeau capacităţile vârstei tale şi ai avut norocul să afli anumite
secrete dincolo de puterea ta de înţelegere. Din păcate, de multe
ori tinereţea vorbeşte atunci când ar trebui să tacă… Ai fost văzută
în compania a doi fraţi din Hong Kong – dar nu dintre ai noştri. Ci

442
oameni aflaţi în slujba dispreţuitei coroane a Marii Britanii, guvern
slab, decadent, care ne-a vândut ţara călăilor noştri. Te-au ameţit
cu nimicuri, bijuterii ieftine, ruj şi parfum franţuzesc din Kowloon.
Dar acum, copila mea, spune-mi: tu ce le-ai dat lor?
Tânăra vomitând isteric şi tuşind înăbuşit din cauza căluşului
scutură violent din cap, cu lacrimile scurgându-i-se pe obraji.
— Mâna ei s-a furişat sub masă, între picioarele unui bărbat,
într-o cafenea din Guangquem! strigă unul dintre acuzatori.
— Era unul din porcii care lucrează pentru britanici! adăugă un
altul.
— Tinereţea este supusă păcatului, spuse oratorul privind la cei
care vorbiseră, cu ochii scânteind ca şi cum ar fi cerut tăcere. În
inimile noastre găseşti iertare pentru asemenea exuberanţă
tinerească – dar numai câtă vreme trădarea n-o însoţeşte.
— A fost la Poarta Qian Men…!
— Dar nu a fost în Tian An Men. M-am convins cu ochii mei
răcni călăul cu sabia. Informaţia ta este greşită. Singura problemă
care rămâne este simplă. Copilă! Ai vorbit cumva despre noi? Ar fi
putut ajunge cuvintele tale la duşmanii noştri de aici, sau la cei
din sud?
Fata se zvârcolea, smucindu-şi disperată întregul corp încoace
şi-ncolo, negând acuzaţia nerostită.
— Admit nevinovăţia ta aşa cum ar face o un tată, însă nu şi
prostia, copilă. Îţi îngădui prea multe libertăţi în legăturile tale, din
pricina pasiunii pentru farafastâcuri. Iar când acestea nu ne aduc
nici un serviciu, pot deveni periculoase.
Tânăra fu pusă sub supravegherea unui bărbat extrem de gras,
bătrân din rândurile auditoriului, pentru „învăţătură şi meditaţie”.
Din expresia de pe faţa lui reieşea clar că mandatul va fi mult mai
cuprinzător decât dispoziţia dată de către orator. Iar după ce va
termina cu ea, „copila vampă” ce reuşise să smulgă atâtea secrete
de la nomenclaturiştii din Beijing care cereau fete tinere – convinşi
că astfel de legături, după cum decretase Mao, le prelungeau zilele
– va dispărea.
Doi dintre cei trei chinezi rămaşi fură judecaţi ca într-un proces
adevărat. Acuzaţia iniţială era traficul de droguri pe axa Shanghai-
Beijing. De fapt vina lor nu consta în distribuirea narcoticelor, ci în
faptul că îşi însuşeau sistematic din profituri şi depuneau sume
uriaşe de bani în conturi personale, în băncile din Hong Kong.
Persoane din auditoriu, veniră să întărească dovezile, declarând
că, în postura de distribuitori subordonaţi, le înmânaseră celor doi

443
„şefi” sume uriaşe de bani gheaţă care nu fuseseră niciodată
înscrise în registrele secrete ale organizaţiei. Aceasta fu acuzaţia
iniţială, nu şi cea mai importantă însă. Care veni prin vocea
stridentă, cântată, a oratorului.
— Călătoreşti des în sud, în Kowloon. O dată, de două ori chiar
şi de trei ori pe lună. La aeroportul Kai-tak… Tu! urlă fanaticul cu
sabia, îndreptând-o spre prizonierul din stânga sa. Te-ai întors
astăzi după-amiază. Te-ai aflat în Kowloon în noaptea trecută.
Noaptea trecută! La Kai-tak! Iar noi am fost trădaţi tot noaptea
trecută la aeroportul Kai-tak!
Oratorul ieşi ameninţător din lumina torţelor, apropiindu-se de
cei doi rămaşi împietriţi în genunchi în faţa lui.
— Dragostea voastră pentru bani depăşeşte dragostea voastră
pentru cauza noastră, spuse el cu intonaţia unui patriarh trist dar
furios. Fraţi de sânge şi fraţi de hoţie. Ştim toate acestea de mai
multe săptămâni şi le ştim pentru că, în lăcomia voastră, aţi ieşit
la lumină. Banii voştri trebuiau înmulţiţi, ca rozătoarele ce trăiesc
în canalele pline cu putregai, aşa că v-aţi alăturat bandelor
criminale din Hong Kong. Ce spirit întreprinzător, câtă muncă şi
totuşi ce gest prostesc, strigător la cer de prostesc! Voi chiar
credeţi că bandele acestea ne sunt străine, sau noi lor? Credeţi că
nu există zone unde interesele noastre coincid? Şi credeţi că ei îi
urăsc mai puţin pe trădători decât noi?
Cei doi fraţi, legaţi, se târau în noroi, ridicându-se în genunchi,
umili şi clătinându-şi capetele a negaţie. Strigătele lor mute cereau
să fie ascultaţi, să li se permită să vorbească. Oratorul se apropie
de prizonierul din stânga sa şi îi smulse căluşul; frânghia îi intră
în carne.
— N-am trădat pe nimeni, stăpâne! ţipă el disperat. N-am trădat
pe nimeni! Am fost la Kai-tak, e adevărat, dar m-am aflat tot
timpul în mulţime. Doar ca să privesc! Să mă umplu de bucuria
izbânzii noastre!
— Cu cine ai stat de vorbă?
— Cu nimeni! A, ba da, cu un funcţionar. Ca să-mi confirme
zborul de dimineaţă, dar asta a fost tot. Jur pe spiritele strămoşilor
noştri. Ai fratelui meu mai mic şi ai mei.
— Banii. Ce ai de spus în legătură cu banii pe care i-ai furat?
— Nu i-am furat domnule. Vă jur! Am crezut în sufletele noastre
mândre – mândre de cauza pe care o servim – că am putea folosi
banii în folosul Chinei adevărate! Fiecare yuan câştigat urma să fie
returnat cauzei!

444
 Mulţimea reacţionă violent, aruncând fluierături batjocoritoare
prizonierilor. Oratorul îşi ridică mâinile pentru a face linişte.
Tăcerea se aşternu din nou.
— Trebuie să se ştie, spuse el apăsat. Tuturor celor care ar
putea nutri gânduri de trădare, un avertisment. Noi nu avem milă
pentru nimeni, pentru că nimeni nu a avut milă pentru noi. Cauza
noastră este cea dreaptă şi sfântă şi chiar şi numai gândurile de
trădare sunt o blasfemie. Toată lumea să afle! Voi nu ştiţi cine
suntem noi sau unde ne găsim – dacă ne aflăm în persoana unui
birocrat dintr-un minister oarecare sau dacă în cea a unui agent al
securităţii. Nu suntem nicăieri şi totuşi ne aflăm pretutindeni. Cei
care şovăie şi se îndoiesc sunt nişte oameni morţi… Procesul
acestor câini turbaţi a luat sfârşit. De acum totul depinde de voi,
copiii mei.
Verdictul fu rapid şi unanim: vinovaţi de prima acuzaţie adusă,
poate şi de a doua. Sentinţa: un frate va muri, celălalt va
supravieţui pentru a fi escortat în sud, la Hong Kong, de unde vor
fi recuperaţi banii. Alegerea va fi făcută conform vechiului ritual „yi
zang li”, în traducere literară „o înmormântare”. Fiecăruia dintre
fraţi îi fu înmânat un cuţit cu lama dinţată şi ascuţită ca un brici.
Locul în care urma să se desfăşoare lupta era un cerc cu diametrul
de zece paşi. Cei doi fraţi se aşezară faţă-n faţă şi sălbaticul ritual
începu: unul dintre ei se năpusti cu disperare înainte iar celălalt se
feri într-o parte, crestând cu lama cuţitului faţa atacatorului.
Lupta din cercul morţii, însoţită de reacţiile primitive ale
spectatorilor, acoperea zgomotele pe care Bourne le făcea în
dorinţa lui de a acţiona cât mai repede. O luă la goană în jos
printre tufişurile dese, rupând ramurile şi croindu-şi drum prin
iarba înaltă, până ajunse la şapte metri de copacul lângă care
stătea asasinul. Se va întoarce şi se va apropia mai mult de el, dar
mai întâi trebuia să aibă grijă de d’Anjou. Era vital că Ecoul să ştie
că el se află acolo.
Francezul şi ultimul prizonier chinez stăteau în faţa cercului, în
partea dreaptă, înconjuraţi de gărzi. Jason se târî spre ei în timp
ce mulţimea urla insulte şi încurajări pentru cei doi gladiatori.
Unul dintre combatanţi, plin de sânge ca de altfel şi adversarul
său, îi dăduse acestuia o lovitură aproape fatală cu cuţitul, fără a
reuşi însă să-i curme viaţa. Bourne era la nu mai mult de doi sau
trei metri de d’Anjou; căută în jurul său şi găsi o ramură căzută.
Odată cu un nou val de strigăte dinspre mulţimea înnebunită,
Bourne rupse creanga în trei. Curăţă bucăţile de frunze, după care

445
aruncă primul băţ la distanţă mică de pământ. Prea scurt, nu
ajunse până la picioarele Francezului, îl aruncă şi pe al doilea,
lovindu-l în spatele genunchilor. D’Anjou dădu din cap de două
ori, în semn că a aflat prezenţa lui Delta. Apoi, Francezul făcu un
lucru ciudat. Începu să-şi mişte capul încet, înainte şi înapoi.
Încerca să-i spună ceva. Dintr-odată, piciorul stâng a lui d’Anjou
se frânse, iar el se prăbuşi. Fu imediat smucit de către soldatul din
dreapta sa, însă atenţia acestuia era îndreptată spre bătălia
sângeroasă ce se desfăşura în interiorul cercului.
Ecoul scutură din nou din cap, încet, după care rămase
nemişcat, privind fix înspre stânga la asasinul care între timp se
îndepărtase de copac, pentru a putea savura mai bine lupta. Apoi
îşi întoarse capul din nou, mutându-şi privirea către maniacul cu
sabia.
Şi, pentru a doua oară, d’Anjou se prăbuşi la pământ, de data
aceasta străduindu-se să se ridice singur înainte ca soldatul să-l
atingă. În timp ce se ridică îşi mişcă umerii înguşti înainte şi-
napoi. Bourne trase adânc aer în piept şi închise ochii îngăduindu-
şi o singură clipă de suferinţă. Mesajul era clar. Ecoul se
autoelimina transmiţându-i lui Delta că trebuie să-şi concentreze
atenţia asupra asasinului şi, totodată, să-l ucidă pe fanaticul
măcelar. Torturat şi slăbit, d’Anjou ştia că nu are şanse să scape
cu viaţă. N-ar fi fost decât o piedică pentru Bourne, iar impostorul
se afla pe primul plan… Marie se afla pe primul plan. Viaţa
Ecoului se terminase. Însă Francezul voia o compensaţie: moartea
măcelarului descreierat, a fanaticului care fără îndoială că îl va
ucide.
Un urlet asurzitor umplu râpa; mulţimea amuţi brusc. Bourne
îşi smuci capul spre stânga şi reuşi să vadă pe deasupra grupului
de privitori. Ceea ce zări fu la fel de dezgustător ca şi ceea ce
văzuse pe parcursul ultimelor minute de violenţă. Oratorul îşi
înfipse sabia în gâtul unui luptător apoi o smulse în timp ce
cadavrul însângerat se zvârcolea spasmodic. Ucigaşul îşi ridică
semeţ capul şi spuse:
— Doctore!
— Da, domnule? răspunse o voce din mulţime.
— Ocupă-te de supravieţuitor. Îngrijeşte-l cât poţi de bine
pentru apropiata sa călătorie spre sud. Dacă i-aş fi lăsat să
continue, ar fi fost amândoi morţi, iar banii noştri pierduţi pentru
totdeauna. Familiile astea, strâns unite nu aduc decât duşmănie
ritualului nostru. Luaţi-l de aici pe celălalt şi aruncaţi-l în mlaştină

446
împreună cu restul. Vor fi cu toţii o masă copioasă pentru păsările
de pradă.
— Da, domnule.
Un bărbat cu o geantă medicală neagră păşi în cerc în timp ce
cadavrul era îndepărtat şi o targa apăru din întunericul nopţii, din
capătul cel mai îndepărtat al grupului. Totul fusese planificat şi
gândit dinainte. Doctorul îi făcu o injecţie în braţ bărbatului plin
de sânge, care fusese tras în afara cercului morţii. Ştergându-şi
sabia cu o eşarfă curată de mătase, oratorul făcu semn din cap în
direcţia celor doi prizonieri rămaşi.
Uimit, Bourne îl văzu pe chinezul de lângă d’Anjou eliberându-şi
calm încheieturile legate, apoi ducându-şi mâinile la ceafă şi
dezlegând fâşia de material care se presupunea că e legată foarte
strâns şi că îl împiedică să scoată vreun sunet, cu excepţia unor
gemete gâtuite. Omul se îndreptă apoi către orator şi spuse pe un
ton ridicat, adresându-se deopotrivă conducătorului său şi
celorlalţi.
— Nu mi-a spus nimic, nu mi-a făcut nici o destăinuire, deşi stă
bine cu chineza şi a avut numeroase ocazii să vorbească înainte să
ne suim în camion şi să ni se pună căluşuri în gură. Chiar şi
atunci am discutat cu el, slăbindu-mi căluşul şi oferindu-mă să
fac acelaşi lucru şi pentru el. A refuzat. Este încăpăţânat şi
curajos, dar sunt sigur că ştie lucruri pe care nu vrea să ni le
spună.
— Tong ku, tong ku!
Urlete sălbatice izbucniră din rândurile mulţimii, cerând
tortura. Acestora li se adăugară instrucţiuni care precizau zona în
care se va concentra durerea: organele genitale.
— E bătrân şi destul de firav. Va cădea cu siguranţă în
nesimţire, cum a făcut şi mai înainte, interveni falsul prizonier.
Prin urmare, vă sugerez următoarea soluţie, bineînţeles cu
permisiunea conducătorului nostru.
— Dacă există vreo şansă să reuşească, ai cuvântul, spuse
oratorul.
— I-am oferit libertatea în schimbul unei informaţii, însă nu are
încredere în noi. A avut de-a face cu marxiştii prea multă vreme.
Propun deci să-l conduc pe aliatul nostru la aeroportul din Beijing
şi, folosindu-mă de poziţia pe care o am, să-i asigur un loc pentru
următorul zbor spre Kai-tak. Tot ce va trebui să facă înainte de
îmbarcare odată ce va avea biletul în mână, va fi să-mi dea
informaţia cerută. Unde mai poţi găsi o mai mare dovadă de

447
încredere? Ne vom afla în mijlocul inamicilor noştri şi dacă crede
de cuviinţă, nu are decât să strige. A văzut şi a auzit mai multe
decât oricare alt om care scăpat cu viaţă de aici, vreodată. S-ar
putea ca, în timp, să devenim prieteni apropiaţi, însă trebuie să
începem prin a avea încredere unii în alţii.
Oratorul studie faţa provocatorului, după care se uită la
d’Anjou, care se ţinea drept în picioare şi îi măsura printre
pleoapele umflate, ascultând fără nici o expresie pe faţă. Apoi,
bărbatul cu sabia năclăită de sânge se întoarse şi se adresă
asasinului de lângă copac, vorbind dintr-o dată englezeşte.
— Ne-am oferit să-i cruţăm acestui pion neînsemnat viaţa, dacă
ne va spune unde poate fi găsit camaradul său. Eşti de acord?
— Francezul are să vă mintă! spuse criminalul cu un accent
britanic, sacadat, păşind înainte.
— Cu ce scop? întrebă oratorul. Îşi va câştiga astfel viaţa şi
libertatea. Are prea puţină sau n-are deloc consideraţie pentru
alţii, întregul său dosar stă mărturie.
— Nu sunt sigur, spuse englezul. Au luptat împreună într-o
organizaţie numită Meduza. Vorbea despre ea tot timpul. Aveau
reguli – coduri mai degrabă. Va minţi.
— Acea josnică organizaţie Meduza era formată din scursoarea
societăţii, oameni care şi-ar ucide fraţii pe câmpul de luptă ca să-şi
scape pielea.
Asasinul ridică din umeri.
— Mi-ai cerut părerea, spuse el. Ţi-am spus o.
— Să-l întrebăm acum pe acel căruia suntem gata să-i acordăm
clemenţa noastră.
Oratorul reveni la limba chineză, dând ordine, iar asasinul se
întoarse la copacul unde stătuse până atunci şi-şi aprinse o ţigară.
D’Anjou fu adus în faţă.
— Dezlegaţi-i mâinile; n-are unde să se ducă. Şi scoateţi-i
căluşul. Să-l lăsăm să vorbească. Să-i arătăm că putem avea…
încredere, nu numai trăsături care ţin de partea mai puţin plăcută
a firii omeneşti.
D’Anjou scutură braţele, apoi ridică mâna dreaptă şi îşi masă
gura.
— Încrederea voastră e la fel de emoţionantă şi de convingătoare
ca şi tratamentul pe care-l aplicaţi prizonierilor, spuse el în
engleză.
— Am uitat – oratorul îşi ridică sprâncenele – înţelegi ce vorbim,
nu-i aşa?

448
 — Ceva mai bine decât credeţi voi, i-o întoarse Ecoul.
— Foarte bine. Chiar prefer să discutăm în englezeşte, într-un
fel este o chestiune care trebuie să rămână între noi, nu-i aşa?
— Nu e nimic între noi. Nu negociez niciodată cu nebunii, sunt
imprevizibili.
D’Anjou privi scurt către asasinul de lângă copac.
— Am făcut greşeli multe, ştiu. Dar am convingerea că una din
ele va fi îndreptată.
— Ai putea să continui să trăieşti, spuse oratorul.
— Cât timp?
— Oricum, să supravieţuieşti serii de azi. Restul depinde de
tine, de sănătatea ta şi de ce ştii să faci.
— Ba deloc. Totul se va sfârşi în momentul în care mă dau jos
din avion, în Kai-tak. Nu veţi mai da greş aşa cum aţi dat aseară.
Nu vor exista nici trupe ale securităţii şi nici limuzine blindate, ci
un singur om care va intra sau va ieşi din aerogara şi un altul cu
un pistol cu amortizor, sau cu un cuţit. Aşa cum spunea
neconvingătorul vostru „prizonier” eu am fost aici astă seară. Şi tot
ce am văzut şi am auzit, mă condamnă la moarte. Apropo, dacă
întrebă cumva de ce n-am avut încredere în el, spune-i că a fost
prea bătător la ochi, era prea nerăbdător. Şi căluşul ăla care i-a
slăbit aşa, dintr-o dată. Zău aşa! Nu l-aş fi luat în veci de elev.
Asemeni ţie, vorbeşte mieros, numai că e complet imbecil.
— Asemeni mie?
— Da, iar tu nu ai nici o scuză. Eşti un om cu educaţie aleasă,
un om umblat prin lume – se vede după felul în care vorbeşti.
Unde ţi-ai făcut studiile? La Oxford sau la Cambridge?
— The London School of Economies, spuse Sheng Chon Yang,
incapabil să se abţină.
— Grozav, vechea şcoală britanică. Cu toate astea eşti o
nulitate. Un clovn. Nu eşti un învăţat şi nu vei fi niciodată, eşti
doar un fanatic, lipsit de orice simţ al realităţii. Eşti un prost.
— Cum îndrăzneşti să-mi spui mie aşa ceva?
— Fengzi, spuse Ecoul, întorcându-se spre ceilalţi. Shenjing
bing! adăugă el râzând, explicând că stătea de vorbă cu un tembel.
— Încetează!
— Wei shemme? continuă Francezul, slab, întrebând de ce? – în
chineză şi incluzând astfel mulţimea în discuţie. Îi îndobitoceşti pe
toţi cu teoriile tale aiurite care transformă plumbul în aur! Apă de
ploaie! Dar, după cum spunea acea femeie nefericită – al cui aur, a
cui apă? A voastră sau a lor?

449
 D’Anjou cuprinse cu un gest întreaga asistenţă.
— Te previn! strigă Sheng în englezeşte.
— Vedeţi! ţipă Ecoul în chineză cu o voce firavă, răguşită. Nu
vorbeşte cu mine în limba voastră! Se ascunde de voi! Acest pitic
crăcănat cu sabie mare – asta probabil ca să compenseze ceea ce-i
lipseşte în altă parte? – ciopârţeşte femeile cu sabia sa doar pentru
că nu are alte „arme” pentru ele. Uitaţi-vă numai la capul lui ca un
balon cu creştetul plat, penibil…
— Destul!
— … şi ochii ca ai unui copil urât, neascultător, care zbiară tot
timpul! Cum vă spuneam, nu e decât un tembel. De ce îi acordaţi
din timpul vostru? Vă va da în schimb numai apă de ploaie, nu
aur!
— Dacă aş fi în locul tău m-aş abţine, spuse Shang, înaintând
cu sabia pregătita. Ori să te omoare ei înainte de a o face eu.
— Nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc, răspunse d’Anjou în
englezeşte. Furia ţi-a slăbit auzul, Monsieur Gură-Mare? N-ai auzit
vreo două chicoteli? Eu da.
— Goule! urlă Sheng Chou Yang, ordonându-i Ecoului să tacă.
Ne vei da informaţia de care avem nevoie, continuă el într-o
chineză piţigăiată, lătratul unui om obişnuit să fie ascultat. Jocul
s-a terminat şi nu te vom mai suporta nici un minut în plus! Unde
e ucigaşul pe care l-ai adus din Macao?
— Uite-l colo, spuse d’Anjou, arătând cu capul în direcţia
asasinului.
— Nu el! Cel dinainte. Nebunul pe care l-ai chemat din mormânt
pentru ca să te răzbune! Unde vă întâlniţi? Unde e baza voastră
din Beijing?
— Nu avem nici un loc de întâlnire, răspunse Ecoul revenind la
engleză. Nici o bază şi nici o întâlnire programată.
— Nu se poate să nu fie nimic! Oamenii ca voi întotdeauna au în
vedere variante, cazuri extreme. Aşa supravieţuiţi!
— Am supravieţuit. Mi-e teamă că trebuia să foloseşti trecutul
pentru mine.
Sheng îşi ridică sabia.
— Ne spui sau vei muri – într-un mod neplăcut, monsieur?
— Îţi voi spune un singur lucru. Dacă el ar putea să-mi audă
glasul, i-aş spune că tu eşti cel pe care trebuie să-l lichideze.
Pentru că tu eşti cel care va îngenunchea întreaga Asie şi milioane
de oameni să se înece în oceanul de sânge ale fratricidului.
Bineînţeles că el trebuie să-şi vadă de treburile lui, înţeleg asta

450
foarte bine, însă cu ultima mea răsuflare i-aş spune că tu trebuie
să faci parte din ele! I-aş spune să acţioneze. ACUM!
Înmărmurit de discursul lui d’Anjou, Bourne tresări ca plesnit.
Ecoul îi trimitea un ultim semnal! Să acţioneze! ACUM! Jason băgă
mâna în buzunarul stâng din faţă şi scoase conţinutul în timp ce
se târa cu repeziciune printre tufişurile de dincolo de scena
ritualurilor sângeroase. Dădu peste un bolovan mare, care se
înălţa la câţiva zeci de centimetri deasupra pământului. În spatele
lui era la adăpost iar dimensiunile lui erau mai mult decât
suficiente pentru a-i acoperi pregătirile. În tot acest timp auzea
vocea lui d’Anjou: era slabă şi tremurată, dar sfidătoare. Ecoul
găsea înlăuntrul său resurse nu numai pentru a face faţă ultimelor
sale clipe, ci şi pentru a-i acorda camaradului său momentele
preţioase de care avea nevoie.
— … Nu te grăbi, Mon General Genghis Han, sau cum te-o
chema. Sunt un om bătrân, iar slujitorii tăi şi-au făcut datoria.
După cum spuneai, n-am unde fugi. Pe de altă parte însă, nu sunt
aşa sigur că-mi place unde vrei tu să mă trimiţi… n-am fost destul
de deştepţi ca să vedem capcana pe care ne-aţi întins-o. Dacă am fi
fost, n-am fi intrat în ea, aşa că ce te face să crezi că am fost destul
de prevăzători ca să ne stabilim un loc de întâlnire?
— Tocmai pentru că aţi intrat în capcană, spuse Sheng Chon
Yang calm. L-aţi urmărit – de fapt el l-a urmărit – pe omul din
Macao din mausoleu. Şi a fost convins că iese viu de acolo. Iar voi
luaţi întotdeauna în calcul şi haosul şi un loc de întâlnire pentru
mai târziu.
— Aparent logica ta e fără cusur…
— Unde ţi-e asasinul? ţipă Sheng.
— Ce primesc în schimb?
— Viaţa.
— A, da, ai mai spus asta.
— Timpul intră în sac.
— Voi şti când ajunge la cap, moniseur!
Un ultim mesaj. Delta înţelesese.
Bourne aprinse un chibrit căruia îi acoperi flacăra cu mâna şi
aprinse lumânarea subţire de ceară. Se înfundă târâş în pădure,
filând în urmă fitilul petardei duble. Când ajunse la capăt se
întoarse înapoi la copac.
— … Ce garanţie am pentru viaţa mea? insistă Ecoul cu un
amuzament pervers, ca un maestru al şahului care îşi regiza
propria moarte, inevitabilă.

451
 — Adevărul, replică Sheng. Este singura garanţie de care ai
nevoie.
— Dar fostul meu elev spune că voi încerca să mint – aşa cum
voi aţi minţit cu atâta înverşunare în această seară.
D’Anjou făcu o pauză, apoi repetă afirmaţia în chineză:
— Liao jie? se adresă el mulţimii, întrebând dacă înţeleseseră.
— Încetează!
— Te repeţi. Trebuie neapărat să înveţi să te stăpâneşti. E un
obicei foarte obositor.
— Răbdarea mea a ajuns la capăt! Unde se ascunde nebunul?
— În meseria voastră, mon general răbdarea nu este numai o
virtute, ea este o necesitate.
— Stai! strigă asasinul, ţâşnind de lângă copac, spre uimirea
tuturor. Ăsta trage de timp! Se joacă cu tine! Îl cunosc!
— Şi ce urmăreşte cu asta? întrebă Sheng, ţinându-şi sabia
pregătită.
— Nu ştiu, spuse englezul. Dar pur şi simplu nu-mi place şi
asta mi-e suficient.
La trei metri în spatele arborelui, Delta privi cadranul ceasului.
În maşină, cronometrase timpul de ardere al lumânării. Acum.
Închise ochii rugându-se la ceva ce nu putea înţelege, apoi apucă
un pumn de pământ şi-l aruncă boltit în dreapta copacului mult
spre dreapta lui d’Anjou. De îndată ce auzi zgomotul, Ecoul ridică
glasul cât putu de tare.
— Să tratez cu voi? ţipă el. Aş trata mai degrabă cu arhanghelul
întunericului! Iar asta poate că o să se întâmple, sau poate nu,
fiindcă Dumnezeu ştie că voi aţi comis păcate mai grave decât orice
am făcut eu vreodată! Părăsesc lumea asta dorind numai să te iau
eu mine! Lăsând la o parte brutalitatea ta nemăsurată mon
general, nu eşti decât o nulitate, un balon de săpun, o glumă
proastă pe seama poporului tău. Hai, mori împreună cu mine,
generale Dung26!
Şi, cu ultimele cuvinte, D’Anjou se aruncă deasupra lui Sheng
Chou Yang, zgâriindu-i faţa şi scuipându-l în ochii larg deschişi de
uimire. Sheng făcu un salt în spate şi, cu o singură lovitură a
spadei de ceremonie, reteză, capul Francezului. Din fericire pentru
Ecou, moartea veni repede.
Iadul se dezlănţuie. O izbucnire sacadată de focuri de artificii
umplu râpa răsunând printre copaci şi crescând în intensitate, în

26
Dung – bălegar, (lb. engl. – n.tr.).

452
timp ce mulţimea şocată reacţiona imediat. Unii se aruncau la
pământ, alţii se târau în spatele copacilor sau în tufe, urlând
cuprinşi de panică, temându-se pentru vieţile lor.
Asasinul se ascunse după trunchiul copacului, ghemuit, cu
pistolul în mână. Bourne, cu amortizorul fixat pe ţeava pistolului,
se îndreptă cu paşi mari către ucigaş şi se opri deasupra lui. Ochi
şi trase, zburându-i asasinului arma din mână, împreună cu
bucăţi de carne şi sânge, dintre degetul mare şi arătător. Ucigaşul
se răsuci brusc, cu ochii scoşi din orbite şi gura căscată de uimire.
Jason trase din nou; de data aceasta îi crestă obrazul.
— Întoarce-te! ordonă Bourne, înfigând ţeava armei în ochiul
stâng al englezului. Acum, ia copacul în braţe! Strânge-l! Cu
amândouă braţele, mai strâns!
Jason îi propti arma în ceafă şi privi pe după trunchi. Parte
dintre torţele care stătuseră înfipte în pământ fuseseră smulse, iar
flăcările lor stinse.
O altă serie de explozii izbucni din adâncul pădurii. Speriaţi,
oamenii începură să-şi descarce armele în direcţia sunetelor.
Asasinul îşi mişcă un picior! Apoi mâna dreaptă! Bourne trase
două gloanţe în copac; acestea se înfipseră în lemn, spulberând
scoarţa la mai puţin de doi centimetri de capul englezului. Acesta
apucă strâns trunchiul arborelui, cu trupul rigid, neclintit.
— Ţine-ţi capul spre stânga! ordonă Jason aspru. Dacă te mai
mişti o dată, îţi zbor creierii! Unde se afla călăul? Unde se afla
ucigaşul dement, cu sabia lui? Măcar atâta lucru îi datora Delta
Ecoului. Unde… acolo! Bărbatul cu ochi de foc tocmai se ridica de
jos, privind înnebunit înjur, zbierând comenzi celor de lângă el şi
cerând o armă. Jason se depărta de copac şi ridică pistolul.
Fanaticul încremeni. Ochi li se întâlniră. Bourne trase exact în
clipa care Sheng împinse un soldat în faţa sa. Soldatul se arcui pe
spate şi gâtul îi zvâcni sub impactul gloanţelor. Sheng continuă să
ţină trupul neînsufleţit, ca pe un scut, iar Jason mai trase două
gloanţe, făcând cadavrul să tresară. Nu reuşea să-l omoare! Oricât
ar fi vrut, maniacul era acoperit de trupul fără viaţă al santinelei!
Delta nu putea duce la îndeplinire promisiunea făcută Ecoului!
Generalul Dung avea să supravieţuiască! Iartă-mă Ecoule! Nu am
timp! Mişcă! Ecoul era mort… Marie!
Asasinul întoarse capul, încercând să vadă ce se întâmplă.
Bourne apăsă pe trăgaci. Scoarţa copacului explodă în faţa
ucigaşului, obligându-l să-şi ridice mâinile la ochi şi să scuture din
cap, clipind pentru a-şi recăpăta vederea.

453
 — Ridică-te! îi ordonă Jason, apucându-l de gât şi orientându-l
spre poteca pe care o tăiase printre tufe când coborâse în goană în
râpă. Vii cu mine!
Al treilea rând de explozii, încă şi mai adânc în interiorul
pădurii, izbucni în serii rapide, suprapuse. Sheng Chou Yang ţipă
isteric ordonând gărzii să se împartă în două: în zona din jurul
copacului şi în partea de unde se auzeau petardele. Exploziile se
opriră. Bourne îşi îmbrânci prizonierul printre tufişuri; îi ordonă să
se întindă cu faţa la pământ şi îşi propti piciorul în ceafa lui. Apoi
se lăsă pe vine, pipăind solul. Găsi trei pietre şi le azvârli în aer
una după alta, pe deasupra capetelor celor care cercetau zona
dimprejurul copacului, fiecare piatră din ce în ce mai departe.
Diversiunea îşi făcu efectul.
— Nali!
— Shu ner!
— Bu! Caodi ner!
Chinezii se repeziră înainte, cu armele pregătite. Câţiva plonjară
în iarba abundentă, ceilalţi li se alăturară imediat ce izbucni cea
de a patra şi ultima canonadă de petarde. În pofida distanţei,
exploziile erau la fel de intense sau poate chiar mai intense decât
cele dinainte. Acesta era ultimul act, punctul culminant al
spectacolului, mai lung şi mai asurzitor decât exploziile care-l
precedaseră.
Delta ştia că acum timpul se măsura în minute şi, dacă pădurea
îi fusese vreodată aliat, acum avea nevoie de ea mai mult ca
niciodată. În următoarele clipe, oamenii vor găsi cartuşele goale ale
focurilor de artificii împrăştiate, iar scenariul va fi demascat. Va
urma o cursă nebunească în direcţia porţii.
— Mişcă-te! comandă Bourne, înfigându-şi degetele în părul
asasinului ridicându-l în picioare şi îmbrâncindu-l. Şi nu uita,
ticălosule, nu există şmecherie, din câte ai învăţat, care să nu fie
inventată de mine, iar chestia asta compensează o anumită
diferenţă de vârstă între noi! Numai dacă te uiţi în altă parte decât
trebuie şi te alegi cu două găuri în loc de ochi. Dă-i drumul!
În timp ce goneau în sus pe potecă, Bourne băgă mâna în
buzunar şi scoase un pumn de cartuşe. Apoi, în vreme ce asasinul
continua să alerge în faţa lui cu răsuflarea tăiată, frecându-se la
ochi şi ştergându-şi sângele de pe obraz, Jason trase piedica
automatului, înlocui întreg încărcătorul şi-l fixă cu un pocnet.
Auzind zgomotul armei desfăcute, englezul întoarse capul, dar îşi
dădu seama că era prea târziu; pistolul fusese deja reasamblat.

454
Bourne trase julindu-i urechea.
— Te-am avertizat, spuse el, respirând adânc dar regulat. Unde-
l preferi? În mijlocul frunţii?
Ridică automatul.
— Doamne Dumnezeule, măcelarul ăla avea dreptate! strigă
englezul ţinându-se cu mâna de ureche. Eşti cu adevărat nebun!
— Iar tu eşti mort dacă nu te mişti mai repede. Mai repede, am
zis!
Ajunseră în dreptul cadavrului santinelei de pe poteca strâmtă
ce ducea în jos către râpă.
— La dreapta! ordonă Jason.
— Unde, pentru numele lui Dumnezeu? Nu văd nimic!
— E o potecă. Ai să simţi locul bătătorit. Mişcă! Odată ajunşi pe
aleea ce conducea spre ieşirea din rezervaţia de păsări Bourne
continuă să-l înghiontească pe asasin în şira spinării cu pistolul,
obligându-l să alerge mai repede şi mai repede! Pentru un moment
redeveni David Webb, căruia Delta îi fu acum recunoscător.
Încercând să scape de amintirea Meduzei, Webb alerga ceasuri
întregi. Oboseala, sudoarea şi vântul care-i răcorea faţa îl ajutau
să treacă peste fiecare zi mai uşor. Iar acum Jason Bourne respira
greu, însă nici pe departe atât de greu ca prizonierul său, cu mult
mai tânăr şi mai puternic.
Delta zări scânteierea de lumină pe cer – poarta se afla dincolo
de spaţiul deschis, întunecos, la capătul a trei poteci întortocheate.
Nu mai mult de opt sute de metri! Trase un glonţ printre picioarele
istovite ale britanicului.
— Aleargă mai repede! spuse el, stăpânindu-şi vocea pentru a
da impresia că fuga susţinută avea un efect minor asupra lui.
— Dumnezeule, nu mai pot! Sunt istovit!
— Aleargă, am zis, comandă Jason.
Deodată, la o oarecare distanţă în spatele lor, se auziră
strigătele isterice ale soldaţilor însoţiţi de fanaticul lor conducător,
care le ordona să se îndrepte către poartă pentru a-l găsi şi ucide
pe intrusul atât de periculos încât le punea în primejdie propriile
vieţi. Găsiseră resturile focurilor de artificii; ordinele transmise
prin radio porţii nu primiseră nici un răspuns. Găsiţi-l! Opriţi-l!
Omorâţi-l!
— Dacă ţi-au venit ceva idei, domnule maior, scoateţi-le repede
din cap! strigă Bourne.
— Maior ai spus? întrebă englezul, de-abia putând să mai
rostească un cuvânt, dar continuând să alerge.

455
 — Pentru mine eşti o carte deschisă şi ce am citit îmi face
scârbă! L-ai văzut pe d’Anjou înjunghiat ca un porc şi ai rânjit,
blestematule!
— El a vrut să moară. Vroia să mă ucidă!
— O să te ucid eu dacă te opreşti din alergat. Dar înainte de a o
face, am să te despic dintre picioare până sus la gât, atât de încet
încât ai să-ţi doreşti să te fi dus pe lumea cealaltă împreuna cu
omul care te-a creat.
— Parcă am de ales? O să mă omori oricum!
— Poate că nu. Mai gândeşte-te. Poate că de fapt îţi salvez viaţa.
Reflectează la asta!
Asasinul mări pasul. O apucară pe ultima potecă întunecată,
către câmpul deschis dincolo de care se găsea poarta luminată de
reflectoare.
— Parcare, strigă Jason. La dreapta, în capăt! Stai! Bourne se
opri. Asasinul, îngrozit, se opri şi el. Jason scoase lanterna, apoi
ochi. Din spatele ucigaşului trase cinci focuri de armă ratând o
singură dată. Reflectoarele explodară iar poarta se cufundă în
întuneric. Bourne îşi înfipse din nou arma în ceafa englezului şi
aprinse lanterna, luminându-i o parte a feţei.
— Situaţia se află sub control, domnule maior, spuse el.
Operaţiunea continuă. Mişcă, nenorocitule!
Alergând de-a curmezişul parcării adâncite acum în întuneric,
englezul se împletici şi se întinse la pământ. La lumina lanternei.
Jason trase de două ori; gloanţele ricoşară departe de capul
asasinului, care se ridică în picioare şi continuă să alerge, pe lângă
maşinile şi camionul de la capătul parcării.
— Gardul! spuse Bourne în şoaptă. Sări peste el! Ajuns la
capătul lotului, îi dădu un nou ordin.
— În patru labe, priveşte înainte! Dacă întorci capul, eu voi fi
ultimul lucru pe care-l vezi. Acum, mişcă!
Asasinul ajunse în dreptul deschizăturii tăiate în gard.
— Treci prin ea, spuse Jason căutând încă o dată în buzunar
după cartuşe noi şi scoţând încet încărcătorul automatului. Stai!
şopti el exact în momentul în care psihopatul, fost comandant al
unui grup de comando britanic, trecuse pe jumătate prin
deschizătură. Înlocui pe bâjbâite gloanţele folosite şi pocni
încărcătorul la locul lui.
— Asta în cazul în care ţi-a trecut prin cap să-mi numeri
focurile, spuse el. Acum treci în partea cealaltă şi târăşte-te doi
metri dincolo de gard. Fuga!

456
 În timp ce asasinul făcea cum i se spusese, trăgând de plasa de
sârmă se ghemui şi trecu în partea cealaltă la numai câţiva
centimetri în spatele prizonierului său. Aşteptându-se la o altă
tactică, englezul se răsuci şi se ridică în genunchi. Fu întâmpinat
de lumina lanternei, care cădea pe pistolul îndreptat către capul
său.
— Şi eu aş fi procedat la fel, spuse Jason ridicându-se în
picioare. Aş fi gândit la fel. Acum întoarce-te la gard şi bagă bucata
tăiată la locul ei. Repede!
Criminalul procedă întocmai, încordându-se să tragă în jos
sârma groasă. Când treaba fu terminată pe trei sferturi, Bourne
spuse:
— Destul! Ridică-te şi treci pe lângă mine cu mâinile la spate.
Mergi drept înainte şi fă-ţi loc printre ramuri cu umerii. Lanterna e
îndreptată asupra mâinilor tale. Dacă le desfaci, te omor. Ai
înţeles?
— Crezi că te-aş putea pocni cu o creangă în faţă?
— Eu aşa aş face.
— Am înţeles.
Ajunseră la şoseaua din faţa porţii cufundate în întuneric.
Strigătele din depărtare deveniseră mai clare acum.
— Ia-o pe drum, spuse Jason. Fugi!
Trei minute mai târziu aprinse din nou lanterna.
— Stai! strigă el. Vezi mormanul acela verde?
— Unde? întrebă asasinul cu răsuflarea tăiată.
— Unde bate raza lanternei.
— Nişte ramuri, crăci de pin rupte…
— Dă-le la o parte şi grăbeşte-te!
Englezul începu să arunce crăcile în lături, scoţând în câteva
clipe la iveală limuzina neagră cu număr de Shanghai. Venise
rândul rucsacului. Bourne spuse:
— Du-te unde luminez eu cu lanterna – la stânga capotei.
— Încotro?
— Înspre copacul cu scoarţa scrijelită. Îl vezi?
— Da.
— Sub el, la aproximativ jumătate de metru distanţă, pământul
e moale. Dedesubt se află un rucsac. Dezgroapă-l.
— Eşti dat dracului.
— Tu nu?
Fără să răspundă, criminalul săpă în pământul afânat, trase
afară rucsacul. Ţinându-l de curele cu mâna dreaptă făcu un pas

457
înainte ca şi cum ar fi vrut să i-l dea celui care îl luase prizonier.
Apoi, deodată, i-l aruncă în faţă, încercând să agaţe automatul şi
lanterna lui Jason şi se repezi la el cu degetele întinse, ca ghearele
unei pisici sălbatice.
Bourne era pregătit. Era exact momentul pe care l-ar fi folosit şi
el pentru a câştiga un avantaj cât de mic, care i-ar fi oferit
secundele de care avea nevoie pentru a dispărea în întuneric. Se
trase înapoi, lovindu-l pe asasin cu pistolul în cap, în clipa în care
trecea pe lângă el.
Îi înfipse un genunchi în spate şi, cu lanterna între dinţi, îi
răsuci braţul drept la spate.
— Te-am avertizat, spuse Jason, smucindu-l în sus, de braţ.
Dar din păcate am nevoie de tine. Aşa că, în loc să te omor, vom
recurge la o mică operaţie chirurgicală cu ajutorul unui glonţ,
înfipse ţeava automatului lateral în muşchiul braţului asasinului
şi apăsă pe trăgaci.
— Dumnezeule, ţipă criminalul, în timp ce ecourile împuşcăturii
se stingeau şi sângele începea să şiroiască.
— Nu ţi-am rup nici un os, spuse Delta. Numai muşchiul Poţi
să-ţi iei adio de la el, o vreme. Ai noroc că sunt un om milostiv. În
rucsac ai să găseşti pansament şi dezinfectant. Poţi să te peticeşti,
domnule maior. După asta, vei conduce maşina. Vei fi şoferul meu
în Republica Populară Chineză. Eu am să stau pe locul din spate
cu arma aţintită spre capul tău, iar în faţă voi avea o hartă. În
locul tău, n-aş încerca să fac o mişcare greşită.
*
* *
Doisprezece dintre oamenii lui Sheng Chou Yang goneau spre
poartă, având numai patru lanterne pentru a-şi lumina drumul.
— Wei Shemme. Cuo Wu!
— Mafan! Feng Kuang!
— You mao bing!
— Weifan!
Voci revoltate se ridicară blestemând reflectoarele stinse,
acuzând pe toţi şi toate, de la ineficacitate la trădare. Fu imediat
verificată ghereta; se descoperi că întrerupătoarele electrice şi
telefonul nu funcţionează şi că paznicul nu era de găsit nicăieri!
Câţiva studiară lanţul încolăcit din jurul stâlpilor porţii şi
transmiseră ordine celorlalţi. Din vreme ce nimeni nu putea să
iasă, îşi spuseră, însemna că infractorii se găseau încă înăuntrul
rezervaţiei.

458
 — Biao! strigă cel care se dăduse drept prizonier. Quan bu zai
zheli! mai ţipă el, ordonându-le celorlalţi să-şi împartă lanternele şi
să cerceteze parcarea, pădurea din jur şi mlaştinile de dincolo de
ea. Cu armele pregătite, oamenii lui Sheng se împrăştiară tăind
parcarea în toate direcţiile. Mai sosiră încă şapte soldaţi dintre
care numai unul avea lanternă. Falsul prizonier i-o ceru şi începu
să le prezinte situaţia în care se aflau şi care necesita formarea
unui nou grup de cercetaşi. Propunerea fu întâmpinată de
proteste, o singură lanternă era ineficientă. Nemulţumit,
organizatorul îi împroşcă cu invective din care reieşea că toţi, cu
excepţia lui, erau de o prostie de neconceput.
Flăcările mobile ale torţelor dădeau din ce în ce mai multă
lumină; ultimii conspiratori soseau din râpă, conduşi de Sheng
Chou Yang, cu spada atârnată la centură. Îi fu arătat imediat
lanţul încolăcit şi i se prezentă situaţia.
— Raţionamentul vostru este greşit, spuse Sheng exasperat. Vă
înşelaţi amarnic! Lanţul n-a fost legat acolo de ai noştri pentru a
ţine criminalul sau criminalii în interiorul rezervaţie, ci chiar de
intrusul sau intruşii înşişi, pentru a ne împiedica pe noi să ieşim!
— Dar sunt prea multe piedici…
— Pe care le-am studiat şi luat în considerare, urlă Sheng Chou
Yang. De câte ori trebuie să vă spun? Aceşti oameni sunt experţi în
arta supravieţuirii. Au scăpat cu viaţă din batalionul criminal
numit Meduza, tocmai pentru că s-au gândit la toate! Au sărit
gardul!
— Imposibil, protestă cel mai tânăr. Partea superioară a sârmei
ghimpate, ca şi bara de sus sunt electrificate. Orice greutate mai
mare de cincisprezece kilograme le activează imediat. Astfel,
păsările şi animalele nu se electrocutează.
— Atunci au găsit sursa de curent şi au închis-o!
— Întrerupătoarele sunt înăuntru, ascunse în pământ, la cel
puţin şaptezeci de metri distanţă de poartă. Nici eu nu ştiu sigur
unde se află.
— Trimite pe cineva să se urce pe gard, ordonă Sheng.
Subalternul privi în jurul său. La şapte metri mai încolo, doi
soldaţi discutau în şoaptă, repezit; era puţin probabil să fi auzit
conversaţia ce tocmai avusese loc.
— Hei, tu! strigă tânărul comandant, arătându-l cu degetul pe
cel din stânga.
— Da, domnule?
— Urcă-te pe gard!

459
 — Da, domnule.
Se îndreptă în fugă spre gard şi sări pe el, agăţându-se cu
mâinile de sârma împletită ajutându-se cu picioarele. Ajunse la
bara de sus şi dădu să treacă de partea înclinată a sârmei.
— Aiyaaa!
Descărcarea electrică fu însoţită de un val de scântei orbitoare,
alb-albastre, Cu trupul înţepenit, cu părul şi sprâncenele pârlite
până la rădăcină, soldatul se prăbuşi pe spate şi izbi pământul
asemeni unui bolovan plat. Mai multe lanterne se concentrară
asupra lui. Omul era mort.
— Camionul! ţipă Sheng. Asta-i idioţenie curată! Aduce-ţi
camionul şi dărâmaţi gardul! Face-ţi cum vă spun! Imediat!
Doi soldaţi se repeziră către parcare şi, în câteva secunde,
huruitul puternic al motorului camionului umplu întunericul
morţii. Schimbătorul de viteză scrâşni intrând în marşarier.
Camionul dădu nesigur înapoi, întregul şasiu se zgudui violent şi
se opri brusc, nemişcat, ca de plumb. Anvelopele dezumflate se
răsuciră de câteva ori, scoţând fum din cauciucul care ardea.
Sheng Chou Yang privea cu spaimă crescândă şi furie.
— Celelalte! ţipă el. Porniţi-le pe celelalte! Pe toate!
Rând pe rând maşinile fură pornite şi rând pe rând dădură în
spate hârâind şi scârţâind, înfundându-se în pietrişul săpat de
roţi, incapabile să demareze. Cuprins de nebunie, Sheng alergă
înspre poartă, scoase pistolul şi trase de două ori în lanţul
încolăcit. Un soldat aflat în dreapta sa începu să urle, ţinându-se
de fruntea însângerată, în timp ce se prăbuşea la pământ. Sheng
îşi ridică ochii spre cerul întunecat şi scoase un urlet animalic de
protest. Smuci sabia ceremonială din teacă şi începu să izbească
poarta înlănţuită. Era un gest inutil.
Lama se frânse în două.

460
 CAPITOLUL 28
— Aceea este clădirea, cea cu zid înalt de piatră, spuse ofiţerul
CIA, Mathew Richards, în timp ce urcau cu maşina dealul Victoria
Peak. Conform instrucţiunilor pe care le deţinem, soldaţi din
infanteria marină sunt răspândiţi pretutindeni şi numai bine n-o
să-mi fie dacă sunt văzut alături de tine.
— Am impresia că doreşti să-mi rămâi dator cu încă vreo câţiva
dolari, spuse Alex Conklin, aplecându-se şi privind prin parbriz. E
negociabil.
— Singurul lucru pe care-l doresc este să nu fiu implicat,
pentru numele lui Dumnezeu! Şi în ce priveşte dolarii, nu-i am.
— Săracul Matt, bietul Matt. Vezi lucrurile prea în negru.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
— Nu sunt sigur că înţeleg nici eu. Treci prin faţa clădirii ca şi
cum te-ai duce la cineva în vizită. Îţi voi spune eu când să opreşti
şi să mă laşi să cobor.
— Cobori?
— Cu anumite condiţii. Care reprezintă „dolarii”.
— La dracu!
— Condiţiile nu sunt greu de îndeplinit şi s-ar putea să nici nu
am nevoie de tine. După cum văd eu lucrurile în momentul de faţă,
cred că o să vreau să fiu la curent cu tot ce se întâmplă şi în
acelaşi timp să nu fiu observat. Cu alte cuvinte, vreau să am un
om înăuntru. Te voi suna de câteva ori pe zi să te întreb dacă
dineurile sau prânzurile noastre stabilite rămân încă în picioare,
sau dacă ne întâlnim la Happy Valley Race…
— Nu acolo, îl întrerupse Richards.
— În regulă, Muzeul figurilor de ceară atunci – sau orice altceva
îmi vine în minte; mai puţin cursele de cai. Dacă spui „Nu, sunt
ocupat”, voi şti că sunt pe urmele mele, iar dacă spui „Da”, îmi fac
apariţia.
— Nici nu ştiu unde dracu’ locuieşti! Mi-ai spus doar să te iau
de la colţul străzii Granville cu Carnarvon.
— Eu cred că unităţile voastre vor fi chemate să asigure
ordinea. Englezii vor insista. Nu vor accepta să fie singurii
răspunzători pentru prostiile Washington-ului. Sunt timpuri
extrem de delicate pentru englezi aici, aşa că trebuie să-şi acopere

461
spatele.
Cei doi trecură de poartă. Conklin îşi mută privirea iscoditoare
spre intrarea largă în stil victorian.
— Sincer, Alex, habar n-am ce vrei să spui.
— De fapt, e mai bine aşa. Deci accepţi? Vrei să fii tu omul meu
din interior?
— Da, fir-ar să fie!
— Grozav. Opreşte aici. Cobor şi o iau înapoi. Pentru cine
întreabă, am luat tramvaiul până în Victoria Peak, apoi un taxi
care m-a dus la o adresă greşită şi mi-am continuat drumul pe jos
către cea corectă, aflată la numai câte sute de metri mai încolo.
Eşti mulţumit, Matt?
— Nespus de mulţumit, spuse acesta, privindu-l chiorâş pe
Conklin şi frânând.
— Somn uşor la noapte. A trecut multă vreme de la războiul din
Vietnam şi, pe măsură ce îmbătrânim, începem să avem nevoie de
mai multă odihnă.
— Am auzit că ai dat în patima băuturii. Nu e adevărat, nu-i
aşa?
— Ai auzit numai ce am vrut noi să auzi, răspunse Conklin, sec.
De data aceasta, însă, reuşi să-şi încrucişeze degetele ambelor
mâini înainte de a se da jos din maşină.
*
* *
O bătaie scurtă şi uşa zbură izbită de perete. Luat prin
surprindere, Havilland îşi ridică privirea în timp ce Edward
McAllister cu faţa de o paloare cadaverică, intră rapid în cameră.
— Conklin e la poartă, spuse Subsecretarul. Vrea să vă vadă şi
spune că va rămâne acolo toată noaptea, dacă e nevoie. Şi mai
spune că, dacă i se face frig peste noapte, o să facă un foc pe şosea
ca să se încălzească.
— Şchiop sau nu, nu şi-a pierdut aplombul, zise ambasadorul.
— Intervenţia lui e complet neaşteptată, continuă McAllister,
masându-şi tâmpla dreaptă. Nu suntem pregătiţi pentru o astfel de
confruntare.
— Se pare că nu avem de ales. Drumul e public şi ar putea
deveni câmpul de acţiune al echipelor de pompieri ale coloniei,
dacă vecinii noştri se alarmează.
— Cu siguranţă că nu va îndrăzni să…
— Dimpotrivă, cu siguranţă că va îndrăzni, îl întrerupse
Havilland. Lăsaţi-l să intre. Evenimentul nu e numai neaşteptat, ci

462
de-a dreptul extraordinar. N-a avut timp să adune dovezi şi să
organizeze un atac eficient. Pur şi simplu se implică în mod
deschis şi, având în vedere experienţa lui în materie de operaţiuni
secrete, nu o face degeaba. Este mult prea periculos. El, însuşi a
dat în trecut ordinul de „beyond-salvage”.
— Am putea presupune că este în legătură cu femeia aceea,
protestă Subsecretarul, îndreptându-se către telefonul de pe biroul
ambasadorului. Ea îi poate da toate dovezile de care are nevoie!
— Nu, nu chiar. Pentru că ea însăşi nu le are.
— Şi apoi dumneavoastră, spuse McAllister cu mâna pe
receptor, cum de-a ştiut el să vină tocmai la dumneavoastră?
Havilland zâmbi acru.
— Singurul lucru de care avea nevoie era să afle că sunt în
Hong Kong. Pe lângă aceasta însă, noi doi am avut o discuţie la
telefon şi sunt convins că a pus totul cap la cap.
— Şi casa asta? De unde ştie de ea?
— Nu ne va spune niciodată. Conklin este un om cu experienţă
în Orientul îndepărtat, domnule Subsecretar şi are unele relaţii pe
care noi nici nu visăm că le vom şti vreodată. Aşa cum nu vom şti
nici ce vânt îl aduce pe aici dacă nu îl lăsăm să intre, nu-i aşa?
— Da.
McAllister ridică receptorul; formă un număr din trei cifre.
— Poarta? Lăsaţi-l pe domnul Conklin să intre. Controlaţi-l să
nu fie înarmat şi însoţiţi-l în biroul din aripa estică… Poftim?
Băgaţi-l repede înăuntru şi stingeţi totul repede!
— Ce s-a întâmplat? întrebă Havilland în timp ce Subsecretarul
închidea telefonul.
— A aprins un foc vizavi, pe şosea.
*
* *
Alexander Conklin intră şchiopătând în camera mobilată în stil
Victorian, iar ofiţerul de marină care-l condusese închise uşa după
el. Havilland se ridică de pe scaun şi ocoli biroul cu mâna întinsă.
— Domnule Conklin?
— Lăsaţi mâna, domnule ambasador. Nu vreau să mă infectez.
— Înţeleg. Furia exclude politeţea?
— Nu, pur şi simplu nu vreau să iau vreo boală. Cum se spune
pe aici, sunteţi „joss” rău. Purtaţi ceva cu dumneavoastră. O boală
periculoasă, cred.
— Şi ce ar putea să fie?
— Moartea.

463
 — Ce melodramatic! Haide-haide, domnule Conklin nu e genul
dumitale.
— Nu, vorbesc serios. Nu sunt douăzeci de minute de când am
văzut un om asasinat, sfârtecat mai bine zis, în mijlocul străzii, de
patruzeci sau cincizeci de gloanţe. A fost azvârlită în uşile de sticlă
ale blocului, iar, şoferul omorât în maşină. Credeţi-mă, locul arată
groaznic, sânge şi cioburi de sticlă împrăştiate peste tot…
Havilland căscă ochii, stupefiat, însă glasul isteric care-l opri pe
Conklin fu al lui McAllister.
— Azvârlită? Ea? Este femeia aceea?
— O femeie, spuse Conklin întorcându-se către Subsecretar, a
cărui prezenţă nu o băgase în seamă până atunci. Tu eşti
McAllister?
— Da.
— Nici cu tine nu vreau să dau mâna. Femeia aceea avea
legături cu voi amândoi.
— Soţia lui Webb este moartă? ţipă Subsecretarul, paralizat.
— Nu, dar mulţumesc pentru confirmare.
— Dumnezeule mare! exclamă şeful operaţiunilor clandestine
din Departamentul de Stat. Înseamnă că este vorba de Staples!
Catherine Staples!
— Felicitări, ai ghicit. Şi mulţumesc din nou, pentru cea de a
doua confirmare. Intenţionaţi să cinaţi curând cu înaltul comisar
al consulatului canadian? Tare mi-ar plăcea să fiu de faţă – doar
ca să-l văd pe domnul ambasador Havilland la lucru. Drace, pun
pariu că noi ăştia, soldaţii proşti, am avea ce învăţa.
— Gata, de ajuns! strigă Havilland, înconjurând biroul şi
trântindu-se în scaun. Se lăsă pe spate şi închise ochii.
— Acesta e ultimul lucru pe care am să-l fac, spuse Conklin şi
înainta câţiva paşi bocănind cu proteza pe podea. Sunteţi
răspunzător… stimate domn – Conklin se aplecă, cu mâinile
încleştate pe marginea biroului – cum sunteţi răspunzător şi
pentru ce li s-a întâmplat lui David şi Mariei Webb! Cine dracu’ te
crezi? Iar dacă consideraţi că limbajul pe care-l folosesc vă
ofensează, domnul meu, căutaţi personajul în Cartea Sfântă.
Pentru că asta îţi e meseria! Te bagi în oameni şi faci din ei
marionete blegi şi fricoase, care joacă pe sforile pe care tu le tragi,
în piesele pe care tu le scrii. Şi te întreb încă o dată, ticălos
aristocrat ce eşti, cine dracu’ te crezi?
Havilland deschise ochii pe jumătate şi se aplecă peste birou.
Expresia de pe chipul său era cea a unui bărbat care vrea să

464
moară, numai pentru a scăpa de durere. Dar aceeaşi ochi sclipeau
de furia rece a acelor lucruri la care alţii nu au acces.
— Ţi-ar folosi la ceva dacă ţi-aş spune că şi Catherine Staples
mi-a spus cam aceleaşi lucruri?
— Îmi foloseşte şi mă completează!
— A murit deoarece ni s-a alăturat nouă. Nu i-a plăcut ideea,
dar a ştiut că nu există alternativă.
— Altă marionetă?
— Nu. A fost un om cu o inteligenţă deosebită şi o experienţă
vastă, un om care a înţeles cu ce ne confruntăm. Deplâng moartea
ei – şi mai ales modul în care am pierdut-o – mai mult decât îţi poţi
imagina.
— Deplângeţi moartea ei, domnule, sau faptul că formidabila
voastră operaţiune a fost penetrată?
— Cum îndrăzneşti? spuse Havilland pe un ton scăzut dar
îngheţat, ridicându-se de pe scaun şi privind la Conklin. Este cam
târziu să începi să faci morală, domnule Conklin. Abaterile
dumitale de la morală şi etică sunt cunoscute. Dacă ar fi fost după
dumneata, n-ar mai fi existat nici un David Webb şi nici un Jason
Bourne. Dumneata ai dat ordinul de „beyond salvage”, nimeni
altul. Dumneata i-ai planificat execuţia, cât p-aci să fie încununată
de succes.
— Am plătit pentru această abatere. Iisuse, cum am mai plătit
pentru ea!
— Şi presupun că încă mai plăteşti, astfel nu te-ai afla în Hong
Kong, spuse ambasadorul, dând din cap încet, cu voce mai blândă.
Bagă sabia în teacă, domnule Conklin şi am să fac şi eu la fel.
Catherine Staples a înţeles într-adevăr, iar dacă există vreun sens
în moartea ei, hai să încercăm amândoi să-l găsim.
— N-am nici cea mai vagă idee de unde am putea începe.
— Vei căpăta toate detaliile necesare… întocmai ca şi Catherine
Staples.
— Poate că n-ar trebui să le aud.
— N-am încotro, trebuie să insist.
— Cred că nu m-aţi înţeles. Aţi fost penetraţi. Staples a fost
asasinată deoarece s-a crezut că deţinea informaţii pe care le-ar fi
putut dezvălui. Pe scurt, cârtiţa care s-a încumetat să intre până
aici a văzut-o întâlnindu-se cu voi amândoi, domnilor. Legătura la
consulatul canadian a fost făcută, ordinul dat, iar voi aţi lăsat-o să
umble fără pază!
— Te temi pentru viaţa ta? întrebă ambasadorul.

465
 — În fiecare moment, replică agentul C.I.A. Dar acum sunt
îngrijorat din pricina altcuiva.
— A lui Webb?
Conklin se opri, studiind chipul bătrânului diplomat.
— Dacă ceea ce cred eu este adevărat, spuse el încet, nu pot să
fac nimic pentru Delta, mai bine decât ar face-o el însuşi. Dacă el
nu reuşeşte însă, ştiu ce mi-ar cere mie să fac. Să am grijă de
Marie. Şi asta o pot face cel mai bine împotriva voastră, nu alături
de voi.
— Şi cum îţi propui să lupţi împotriva noastră?
— În singurul mod pe care-l cunosc. Josnic şi foarte murdar.
Voi împrăştia, în toate colţurile mai întunecate din Washington,
ştirea că de data aceasta aţi mers mult prea departe, că aţi
întrecut măsura, la o vârstă de la care începeţi sa vă ramoliţi. Ştiu
povestea aşa cum mi-a spus-o Marie şi Mo Panov…
— Morris Panov? interveni încet Havilland, psihiatrul lui Webb?
— Felicitări, iarăşi ai ghicit. Întâmplător ţin să-ţi amintesc că eu
sunt ultima persoană cu care a vorbit David înainte să vină aici.
Una peste alta, dacă punem la socoteală masacrarea unui
demnitar diplomatic canadian, iese o lectură interesantă – cu
declaraţii sub jurământ fireşte.
— Procedând astfel ai compromite totul.
— Asta e problema voastră, nu a mea.
— Atunci, din nou, n-aş avea de ales, spuse ambasadorul
regăsindu-şi privirea şi tonul de gheaţă. Cum tu însuţi ai emis
cândva un ordin de „beyond-salvage”, aş fi nevoit şi eu să procedez
la fel. Nu ai mai părăsi viu această clădire.
— Dumnezeule! şopti McAllister din capătul celălalt al încăperii.
— Asta ar fi cea mai mare tâmpenie pe care ai putea să o faci,
spuse Conklin, încrucişându-şi privirea cu a lui Havilland. Nu ştii
ce şi cui am lăsat în urmă. Sau ce iese la iveală dacă nu iau
legătura cu anumiţi oameni până la un anumit moment şi aşa mai
departe. Nu mă subestima.
— Ne-am gândit că ai putea recurge la acest gen de tactică,
spuse diplomatul îndepărtându-se de agentul C.I.A. şi aşezându-se
în scaunul lui. Dar ai mai lăsat şi altceva în urmă, domnule
Conklin. Pe scurt, s-a dus vestea că suferi… de o boală cronică
numită alcoolism. În aşteptarea iminentei dumitale pensionări şi
din respect pentru meritele dumitale, nu s-a recurs la nici un fel
de măsuri disciplinare, însă nici nu ţi-au fost încredinţate sarcini
de răspundere. Ai fost pur şi simplu tolerat, o relicvă nefolositoare,

466
un beţivan ale cărui ieşiri paranoice erau subiectul de discuţie şi
îngrijorare a colegilor. Orice ar ieşi la iveală din orice astfel de
sursă va fi categorisit drept halucinaţiile incoerente ale unui
alcoolic invalid şi psihopat.
Ambasadorul se lăsă pe spate, sprijinindu-şi bărbia cu degetele
mâinii drepte.
— Eşti demn mai degrabă de milă, domnule Conklin, iar
dramatismul evenimentelor ar fi doar accentuat de o eventuală
sinucidere…
— Havilland! strigă McAllister, uluit.
— Stai liniştit, domnule Subsecretar, spuse diplomatul. Domnul
Conklin şi cu mine ştim prea bine jocul ăsta. L-am jucat amândoi
de multe ori.
— Cu o mică diferenţă însă, obiectă Conklin, fără să-şi ia
privirea de la Havilland. Eu n-am făcut-o niciodată cu plăcere.
— Şi crezi că mie?
Telefonul sună. Havilland se repezi la el, apucând receptorul.
— Da? – ambasadorul ascultă, încruntându-se, cu ochii la
fereastra întunecată. Dacă nu par surprins, domnule maior, este
pentru că ştirea mi-a parvenit acum câteva minute… nu, nu de la
poliţie; de la un om cu care aş dori să faci cunoştinţă astă seară.
Să spunem, peste două ore, îţi convine?… Da, e de-al nostru
acum! – Havilland îşi ridică privirea către Conklin – sunt unii care
spun că este mai bun decât cei mai mulţi dintre noi şi aş îndrăzni
să adaug că ce a făcut până acum confirmă acest lucru… Da, el
este… Da, o să-i spun… Poftim? Ce ai spus?
Diplomatul privi pentru a doua oară înspre fereastră şi se
încruntă din nou.
— Şi-au asigurat repede spatele, nu-i aşa? Ne vedem peste două
ore, domnule maior.
Havilland puse receptorul la loc în furcă, îşi propti coatele pe
masă şi-şi împreună degetele. Respiră adânc, un bătrân obosit,
care îşi adună gândurile, gata să vorbească.
— Îl cheamă Lin Wenzu, spuse Conklin luându-i prin
surprindere deopotrivă pe Havilland şi pe McAllister. Face parte
din Serviciul Britanic de Contraspionaj, MI6, probabil Brigada
Specială. Născut în China, şcolit în Anglia, este considerat a fi cel
mai bun ofiţer al serviciului secret din Hong Kong. Statura sa nu-l
prea avantajează. E prea vizibil.
— De unde..? McAllister făcu un pas către agentul C.I.A.
— Mi-a spus o păsărică, îi spuse Conklin.

467
 — O ciocănitoare cu ciuf roşcovan, presupun, adăugă
diplomatul.
— Nu mai e roşcovan, replică Alex.
— Aha – Havilland îşi descleştă mâinile şi-şi sprijini braţele de
birou – şi el te cunoaşte.
— Normal. Doar a asistat la spectacolul din gara Kowloon.
— Mi-a transmis să te felicit şi să-ţi spun că olimpicul tău a
reuşit să-i întreacă pe toţi. A scăpat.
— Nu-i prost maiorul.
— Ştie de unde să-l ia, dar n-are rost să-şi piardă timpul.
— Îmi creşte în ochi din ce în ce mai mult. Pierderea de timp
rămâne pierdere de timp. Dar ţi-a mai spus şi altceva pe lângă asta
şi, de vreme ce am ascultat fără să vreau laudele la adresa
trecutului meu, poţi să-mi spui şi mie ce?
— Deci eşti dispus să mă asculţi?
— Sau ies de aici pe targa? Sau adunat într-un făraş? Am de
ales?
— Mda, ai dreptate, spuse diplomatul. Aş fi obligat s-o fac, ştii
prea bine.
— Te ştiu pe tine, Herr General.
— Mă jigneşti.
— Aiurea! Ce ţi-a spus maiorul?
— Că o organizaţie teroristă din Macao a telefonat agenţiei
South China News pentru a-şi revendica asasinatele. Numai că au
spus că femeia a fost omorâtă din greşeală – şoferul era adevărata
ţintă. Ca membru al detestatei poliţii secrete britanice, acesta îl
împuşcase cu două săptămâni în urmă pe unul dintre conducătorii
lor, pe digul Wanchai. Ceea ce e absolut exact. El reprezenta
protecţia asigurată doamnei Catherine Staples!
— Este o minciună! strigă Conklin. Ea a fost ţinta!
— Lin spune că ar fi o pierdere de timp să urmărească o pistă
falsă.
— A, înseamnă că el ştie?
— Că am fost penetraţi?
— Fir-ar al dracului, ce altceva? izbucni exasperat agentul C.I.A.
— Este un Zhongguo ren mândru şi inteligent. Nu suportă
eşecul sub nici o formă şi mai ales acum. Bănuiesc că şi-a început
deja vânătoarea… Ia loc, domnule Conklin. Avem multe lucruri de
discutat.
— Nu pot să cred! izbucni McAllister într-o şoaptă pătimaşă.
Vorbiţi de asasinate, ţinte de „beyond-salvage”… de o presupusă

468
sinucidere… iar victima e aici şi discută despre propria sa
moarte… ca şi când aţi discuta menu-ul la restaurant! Ce fel de
oameni sunteţi?
— V-am mai spus, domnule Subsecretar, răspunse Havilland
blând. Oameni care fac ceea ce alţii nu vor să facă, nu pot să facă,
sau n-ar trebui să facă. Nu există nici o universitate de ştiinţe
oculte în care să fi fost învăţaţi toate astea şi nu avem porniri
irepresibile să distrugem vieţi omeneşti. Am ajuns să facem ce
facem pentru că nu s-a oferit altcineva, iar candidaţii erau puţini.
E un joc al întâmplării, presupun. Şi, în timp afli dacă eşti sau nu
făcut pentru aşa ceva. Sunteţi de acord cu mine, domnule
Conklin?
— Pierdem timpul.
— Nu, nu-l pierdem, îl corectă diplomatul. Explicaţi-i domnului
McAllister. Credeţi-mă pe cuvânt, este un om de valoare şi avem
mare nevoie de el. Trebuie să înţeleagă.
Conklin îl măsură pe Subsecretarul de Stat, fără prea multă
bunăvoinţă.
— Nu are nevoie de nici o explicaţie din partea mea, este un
analist. Înţelege totul la fel de bine ca şi noi, dacă nu chiar mai
bine. Ştie toate porcăriile care se întâmplă aici, numai că nu vrea
să le accepte şi modul cel mai simplu de a nu se implica este de a
se preface şocat. Păziţi-vă de intelectualii cu principii care intră în
jocul ăsta. Ce dau în celulele nervoase iau înapoi în reproşuri
stupide. E ca preotul care merge la bordel ca să strângă material
pentru predica pe care o scrie acasă, unde-şi poartă singur de
grijă.
— Ai avut dreptate, spuse McAllister, îndreptându-se spre uşă.
E pierdere de vreme.
— Edward? strigă Havilland, vizibil iritat de atitudinea lui
Conklin, încercând să-l împace pe McAllister. Nu putem alege
întotdeauna oameni cu care să avem de-a face, după cum se vede
clar de data asta.
— Înţeleg, spuse McAllister rece.
— Verifică fiecare individ din personalul maiorului Lin, continuă
ambasadorul. Nu pot fi mai mulţi de zece sau doisprezece cei care
ştiu ceva despre, noi. Dă-i o mână de ajutor. Este prietenul tău.
— Da, este, spuse Subsecretarul ieşind din cameră.
— Chiar era necesar? se răsti Havilland când rămase singur cu
Conklin.
— Da. Dacă mă convingi că ceea ce ai făcut a fost singura cale

469
pe care ai putut-o alege – lucru de care nu mă îndoiesc – sau dacă
nu-mi vine nici o idee pentru a-i scoate pe David şi pe Marie din
toată povestea asta, măcar cu viaţă dacă nu şi cu mintea întreagă,
atunci voi fi nevoit să cooperez cu voi. Alternativa de „beyond-
salvage” este însă inacceptabilă din mai multe motive, majoritatea
personale, dar şi din cauză că le sunt dator celor doi soţi. De acord
până aici?
— Vom coopera până la urmă, într-un fel sau altul. Şah şi mat.
— De aceea vreau ca acestui ticălos de McAllister, acestui
iepure fricos, să i se spună de unde vin şi ce am în spate. Este
băgat în această afacere la fel de adânc ca şi noi şi ar face bine să-
şi stoarcă creierii să găsească o soluţie. Vreau să ştiu pe cine ar
trebui să omorâm pentru a reduce din pierderi şi a-i scăpa pe cei
doi soţi Webb. Vreau să ştie, că singurul mod în care-şi poate salva
conştiinţa este să dea rezultate cât mai bune. Trebuie să înţeleagă
că dacă eşuăm noi, eşuează şi el şi sufletul lui e pierdut pentru
totdeauna.
— Eşti prea aspru. Este totuşi un analist, nu un călău.
— Şi de unde crezi tu că şi primesc călăii ordinele? Dar noi, de
unde le primim? De la cine? De la nişte cavaleri ai purităţii?
— Mat din nou. Eşti, într-adevăr, atât de bun pe cât ţi-a mers
vestea. Cât despre McAllister, are să dea rezultate. De aia e aici.
— Începeţi să-mi povestiţi, domnule, spuse Conklin, aşezându-
se pe scaun cu spatele drept şi cu piciorul schilod pus într-un
unghi ciudat. Vreau să aud versiunea dumneavoastră.
— Mai întâi femeia. Soţia lui Webb. E bine? E în siguranţă?
— Răspunsul la prima întrebare este atât de evident încât mă
întreb oare de ce ai mai pus-o? Nu, nu e bine deloc. Soţul ei a
dispărut şi nici nu ştie dacă trăieşte sau a murit. Cât despre cea
de a doua întrebare, da, e în deplină siguranţă. Cu mine nu cu voi.
Pentru că eu am libertatea de mişcare. Voi nu aveţi.
— Suntem disperaţi, se apără diplomatul. Avem nevoie de ea!
— Da, dar aţi fost penetraţi, ceea ce nu pare să vă intre odată în
cap. N-am de gând să-i risc viaţa.
— Casa asta e o fortăreaţă!
— E de ajuns un bucătar vândut. Sau un descreierat sus pe o
scară.
— Conklin, ascultă-mă! Am făcut-o verificare la paşapoarte –
totul se potriveşte. El este, suntem siguri. Webb se află la Peking.
În clipa asta! Şi nu s-ar fi dus dacă n-ar fi fost pe urmele prăzii –
unicul său obiectiv. Dacă cumva, Dumnezeu ştie cum, Delta se

470
prezintă cu „marfa” şi nu-şi găseşte nevasta, va distruge singura
legătură de care avem atâta nevoie! Fără el suntem pierduţi.
Suntem pierduţi cu toţii.
— Deci ăsta a fost scenariul încă de la început. Reductio ad
absurdum.27 Jason Bourne contra lui Jason Bourne.
— Da. Dureros de simplu, însă fără complicaţiile infinite la care
a trebuit să apelăm, n-ar fi acceptat niciodată. Ar fi stat şi astăzi în
casa aia veche din Maine, răsfoindu-şi însemnările savante. Iar noi
am fi rămas fără vânător!
— Chiar eşti un ticălos, spuse Conklin pe un ton scăzut, cu o
oarecare admiraţie în voce. Eşti încă convins că mai este în stare s-
o facă? Că mai cunoaşte Asia aşa cum a cunoscut-o cu ani în
urmă, sub numele de Delta?
— La fiecare trei luni i se face un control medical – face parte
din programul guvernamental de protecţie. Are o condiţie fizică
nemaipomenită, întreţinută probabil de alergările lui, aproape
obsedante din câte înţeleg.
— Începi cu începutul.
Conklin se aşeză mai bine în scaunul său.
— Vreau să aud totul pas cu pas pentru că am impresia că
zvonurile pe care le-am auzit se adeveresc – mă găsesc în faţa unui
maestru al ticăloşiei.
— Mă măguleşti, domnule Conklin, spuse Havilland. Oricum,
mă interesează comentariile tale.
— Le vei auzi. Dă-i drumul.
— În regulă. Am să încep cu un nume, pe care sunt sigur că îl
vei recunoaşte. Sheng Chou Yang. Îmi poţi spune ceva despre el?
— Este un politician dur şi bănuiesc că sub înfăţişarea sa
binevoitoare se ascunde un miez de oţel. Totuşi se numără printre
cele mai moderate persoane de la Peking. Ar trebui să existe încă o
mie ca el.
— Dacă ar exista, şansele unui holocaust în Orientul îndepărtat
ar fi de o mie de ori mai mari.
*
* *
Lin Wenzu izbi cu pumnul în masă, împrăştiind cele nouă
fotografii, pe care le avea în faţă şi făcând să fluture fişele ataşate
dosarelor lor. Care? Care dintre ei? Fiecare dosar fusese confirmat
de Londra, fiecare verificat şi răsverificat; nu încăpea greşeală aici.

27
Prin reducere la absurd, (lb. lat., n. tr.).

471
Aceştia nu erau nişte simpli Zhongguo reni selectaţi prin eliminarea
unor dosare, ci rezultatul unor căutări minuţioase, care scoseseră
la iveală cele mai luminate minţi din guvern – şi, în câteva cazuri,
din afara lui – minţi cărora să le fie încredinţate cele mai delicate
probleme. Englezii vor fi nevoiţi să predea comanda unor băştinaşi,
fie şi din considerente ce deveneau la fel de evidente ca şi faptul că
nu erau pe placul Londrei, occidentalii n-ar putea înţelege
niciodată subtilităţile proprii minţii orientale iar acestea nu erau
vremurile în care să-şi poată permite să acţioneze pe baza unor
informaţii greşite sau incomplete. Londra trebuie să ştie exact cum
stau lucrurile. Asta pentru binele Hong Kong-ului şi a întregului
orient îndepărtat.
Nu că Lin ar fi crezut că rolul său şi al subalternilor săi, din ce
în ce mai numeroşi, ar fi fost decisiv în luarea deciziilor la nivel
politic. Însă era convins că, dacă Hong Kong-ul era să aibă o
Brigadă Specială proprie, aceasta ar trebui să fie condusă şi
înzestrată cu personal din rândul celor capabili să-şi îndeplinească
cel mai bine datoria, iar aceasta nu includea veteranii, oricât de
străluciţi sau fideli ai serviciilor secrete europene ar fi fost. Mai
întâi că arătau toţi la fel şi apoi prea ieşeau în evidenţă prin
culoarea pielii şi prin limba pe care o vorbeau. După ani de muncă
şi merite recunoscute, Lin Wenzu fusese convocat de Londra şi,
timp de trei zile, întors pe toate părţile de către specialiştii greţoşi
ai serviciului secret, pentru Hong Kong. În dimineaţa celei de a
patra zile, zâmbetele apăruseră pe feţele lor, însoţite de vestea că
maiorului îi fusese încredinţată comanda serviciului secret din
Hong Kong, cu întreaga autoritate cuvenită.
Şi de mulţi ani încoace, îşi făcea datoria fără să le dea motive să
se plângă de el. Asta ştia. Dar mai ştia că acum, în singura
operaţiune de o importanţă vitală pentru profesiunea şi viaţa sa
personală, eşuase. Avea treizeci şi opt de ofiţeri din Brigada
Specială sub comandă, din rândurile cărora selectase nouă pentru
a lua parte la operaţiunea aceasta extraordinară şi nebunească.
Nebunească până când auzise explicaţia extraordinară a
ambasadorului. Cei nouă erau cei mai buni din cei treizeci şi opt
de agenţi, fiecare capabil să preia comanda în cazul în care
conducătorul lor ar fi fost eliminat; scrisese asta în rapoartele lor
de evaluare. Şi totuşi dăduse greş. Unul dintre cei nouă aleşi era
un trădător.
Era lipsit de sens să se apuce din nou să le studieze dosarele.
Orice fel de contradicţii ar găsi, i-ar lua prea mult timp să le

472
verifice, dacă reuşiseră să treacă neobservate atât de ochii lui
experimentaţi cât şi de cei ai Londrei. Nu avea timp pentru analize
complicate sau documentarea enervant de înceată asupra vieţilor
particulare ale celor nouă! Nu-i rămânea decât o soluţie: un atac
direct asupra fiecăruia în parte, „direct” fiind cuvântul-cheie al
planului său. Dacă putea juca rolul unui taipan, putea juca şi
rolul unui trădător. Îşi dădea seama că acest plan nu era lipsit de
riscuri – cu care nici Londra şi nici Havilland nu ar fi fost de acord
– însă pe care trebuia să şi le asume. Dacă dădea greş, Sheng
Chou Yang avea să fie prevenit de războiul secret dus împotriva sa,
iar contraatacul său ar avea urmări dezastruoase. Dar Lin Wenzu
nu avea de gând să dea greş.
Maiorul se întinse după telefon. Apăsă pe butonul ce-i făcea
legătura cu operatorul radio din centrul de comunicări
computerizate al Brigăzii Speciale a MI6.
— Da, domnule? răspunse o voce din încăperea albă, sterilă.
— Câţi din Dragonfly sunt de serviciu? întrebă Lin, numind
unitatea de elită a celor nouă agenţi care raportau numai, fără să
dea niciodată explicaţii.
— Doi, domnule. În vehiculele trei şi şapte, dar pot să vă fac
legătura cu restul în câteva minute. Cinci au raportat – sunt acasă
de acum – iar ceilalţi doi mi-au lăsat nişte numere de telefon. Unul
este la cinema Pagoda până la ora 11:30, când se va întoarce
acasă, dar poate fi contactat prin pager până atunci. Celălalt este
la Yacht Club, în Aberdeen, împreună cu soţia şi familia ei. Ea este
englezoaică, ştiţi. Lin râse încet.
— Şi fără îndoială că nota de plată a familiei de englezi se va
achita din bugetul nostru de la Londra şi aşa neîngăduit de sărac.
— E posibil aşa ceva, domnule maior? Păi dacă este pe aşa,
consideraţi-mă şi pe mine ca rezervă pentru Dragonfly.
— Nu fi impertinent.
— Iertaţi-mă…
— Glumeam, tinere. Săptămâna viitoare am să te invit chiar eu
la o cină pe cinste. Îţi faci datoria excelent şi contez pe tine.
— Mulţumesc, domnule maior!
— Eu ar trebui să-ţi mulţumesc.
— Să iau legătura cu Dragonfly şi să anunţ alertă?
— Ia legătura cu fiecare în parte, însă pentru a le transmite
exact opusul unei stări de alertă. Săptămânile astea au fost cu toţii
suprasolicitaţi, n-au avut o zi liberă măcar. Spune-le că,
bineînţeles vreau să ştiu de unde să-i iau în fiecare moment dar,

473
dacă nu apare nimic nou, pentru următoarele 24 de ore suntem
aranjaţi. Cei din vehiculele trei şi şapte se pot duce acasă, dar nu
în Noile Teritorii, prin cârciumi. Transmite-le că eu am spus că ar
fi bine să se odihnească la noapte, sau să-şi petreacă timpul cum
vor ei.
— Da, domnule. Se vor bucura s-audă, domnule.
— Eu însumi am să ies cu maşina numărul patru. S-ar putea să
mai iau legătura cu tine. Rămâi treaz.
— Desigur, domnule maior.
— Te aşteaptă o cină pe cinste, tinere, te asigur.
— Dacă-mi permiteţi, domnule, spuse operatorul radio
entuziasmat – şi ştiu că acum vorbesc în nomele tuturor. Sunteţi
într-adevăr singurul pentru care bucuroşi facem orice.
— Cred că te voi invita la două cine.
*
* *
Din maşina parcată în faţa apartamentului de pe Yun Ping
Road, Lin ridică microfonul din dispozitivul fixat dedesubtul
bordului.
— Dragonfly Zero.
— Da, domnule.
— Vreau o linie directă, cu bruiaj. Voi şti că am bruiajul când
aud un ecou pe fir, nu-i aşa?
— Bineînţeles domnule.
Ecoul slab se auzi pe linie, odată cu tonul. Maiorul formă un
număr de telefon; se auzi sunând, apoi răspunse o voce de femeie.
— Alo?
— Cu domnul Zhou. Kuai! spuse Lin, repezit, spunându-i femeii
să se grăbească.
— Desigur, replică ea în cantoneză.
— Zhou la telefon.
— Xun su! Xiao Xi! spuse Lin într-o şoaptă gâtuită, glasul unui
om disperat implorând să fie ascultat. Sheng! Contactează-l
urgent! A dispărut Sapphire!
— Poftim? Cine sunteţi?
Maiorul întrerupse brusc convorbirea şi apăsă pe un buton din
dreapta microfonului. Operatorul radio răspunse prompt.
— Da, Dragonfly!
— Trece-mă pe linia mea privată, de asemenea cu bruiaj. Apoi
transferă-mi toate apelurile aici. Chiar acum! Şi vei face asta cu
toate convorbirile, până la noi instrucţiuni. Înţeles?

474
 — Da, domnule, spuse operatorul radio supus. Telefonul ţârâi şi
Lin ridică receptorul.
— Da? răspunse el, simulând un căscat.
— Aici Zhou, domnule maior! Tocmai am primit un telefon
foarte ciudat. Un bărbat, care părea rănit grav, m-a sunat şi mi-a
spus să iau legătura cu un oarecare Sheng ca să-i spun că a
dispărut Sapphire.
— Sapphire? exclamă maiorul, dintr-odată îngrijorat. Nu spune
nimic nimănui, Zhou! Calculatoarele astea nenorocite nu ştiu cum
de s-a nimerit aşa, dar era un apel care trebuia să-mi parvină mie.
Nu e de competenţa echipei Dragonfly. Îţi repet, nici o vorbă
nimănui!
— Am înţeles, domnule maior.
Lin porni maşina şi merse câteva cvartale spre vest, către strada
Taulung. Repetă figura de mai înainte şi, din nou, primi un telefon
pe linia privată.
— Domnule maior?
— Da?
— Tocmai mi-a dat telefon cineva care vorbea ca şi cum ar fi fost
pe moarte. Vroia să…
Explicaţia fu aceeaşi: se făcuse o greşeală periculoasă.
Informaţia nu era de competenţa echipei Dragonfly. Nimic nu
trebuia să fie transmis mai departe. Ordinul era clar.
Lin sună la alte trei numere, de fiecare dată din faţa casei celui
sunat. Toate se dovediră a fi negative; fiecare dintre cei chemaţi
luară legătura cu el la câteva momente după apel, comunicându-i
ştiri surprinzătoare. Nici unul nu ieşise din casă în căutarea unui
telefon public. Maiorul era sigur de un singur lucru. Oricare din ei
ar fi trădătorul, acesta nu-şi va folosi telefonul de acasă pentru a
stabili o legătură. Pe notele de plată figurau toate numerele
formate şi erau supuse apoi controlului departamentului de revizie
contabilă. Era o procedură de rutină întâmpinată cu bucurie de
către agenţi. Taxele suplimentare erau suportate de Brigada
Specială ca şi cum acestea ar fi fost în interes de serviciu.
Cei doi agenţi din maşinile trei şi şapte fiind eliberaţi de
îndatoririle lor, raportaseră deja cartierului general, înainte de-al
cincilea apel telefonic. Unul dintre ei se afla la locuinţa prietenei
sale şi declarase că nu avea de gând să o părăsească în
următoarele douăzeci şi patru de ore. Încercase să-l convingă pe
operatorul radio să preia toate mesajele de „maximă urgenţă” şi să
transmită celor care îl căutau că superiorii lui îl trimiseseră în

475
misiune în Antarctica. Nu. Nu era felul în care acţiona un agent
dublu – inclusiv umorul. Cel de-al doilea fu, dacă se poate şi mai
clar. Acesta informase că este disponibil pentru orice problemă, fie
majoră sau minoră, cu sau fără legătură cu Dragonfly. Soţia îi
născuse de curând trei gemeni şi îi mărturisise cu o voce în care se
citea panica – conform spuselor operatorului radio – că avea mai
multă linişte la serviciu decât acasă. Din nou negativ.
Şapte agenţi verificaţi şi toţi şapte curaţi, Mai rămâneau cel de
la cinematograful Pagoda, pentru încă 40 de minute şi cel de la
Yacht Club-ul din Aberdeen.
Telefonul de la bordul maşinii începu să ţârâie nerăbdător, sau
era numai în imaginaţia lui?
— Da?
— Tocmai am primit un mesaj pentru dumneavoastră, domnule,
spuse operatorul. „Eagle” către „Dragonfly Zero”. Urgent.
Răspunde.
— Mulţumesc.
Lin privi la ceasul din centrul bordului. Avea deja întârziere 35
de minute la întâlnirea stabilită cu Havilland şi cu legendarul
agent, acum invalid, Alexander Conklin.
— Băiete? spuse maiorul, ridicând din nou microfonul în
dreptul gurii.
— Da, domnule?
— N-am timp pentru telefoanele alarmiste şi nu prea importante
de la Eagle. Dar, în acelaşi timp, nu vreau să jignesc pe nimeni.
Presupun că va suna din nou şi vreau să-i spui că n-ai reuşit să
mă găseşti. După ce faci asta, îmi raportezi imediat.
— Vă asigur că va fi o plăcere pentru mine, domnule maior.
— Poftim?
— „Eagle” a fost foarte dezagreabil. A pomenit despre nişte
întâlniri ce ar trebui să aibă loc din moment ce au fost confirmate
şi…
Lin ascultă şi îşi promise că, dacă supravieţuieşte acestei nopţi,
îi va ţine o lecţie lui McAllister despre regulile de etichetă ale
convorbirilor telefonice, mai ales în perioade critice. Pentru că
vorba dulce…
— Da, da, înţeleg tinere. Dă-l naibi! Tu să faci aşa cum ţi-am
spus eu, iar între timp – în următorul sfert de oră – încearcă să iei
legătura cu agentul nostru aflat la cinematograful Pagoda. Dacă
reuşeşti să-l prinzi, dă-i numărul meu de telefon privat şi
stabileşte-i frecvenţa corespunzătoare. Şi bruiajul, bineînţeles.

476
 — Bineînţeles, domnule.
Lin porni în viteză spre est pe Hennessy Road, trecu de
Southern Park către Fleming, după care întoarse la sud spre
Johnston şi din nou la est pe strada Burrws, până la
cinematograful Pagoda. Intră în parcare şi-şi găsi un spaţiu liber
pe locul rezervat directorului adjunct. Lipi o legitimaţie a poliţiei pe
parbrizul maşinii, apoi se îndreptă în fugă spre intrarea
cinematografului. Erau doar câţiva spectatori la ghişeu, pentru
filmul pornografic de la miezul nopţii „Amor în Orient”, o alegere
destul de ciudată pentru agentul lui Lin. Cu toate acestea, pentru
a nu atrage atenţia asupra sa şi din vreme ce mai avea la dispoziţie
încă şase minute, Lin se postă în spatele celor trei bărbaţi ce-şi
aşteptau rândul în faţă casei de bilete. După nici două minute
achită şi îşi primi biletul. Apoi i-l dădu controlorului şi intră în
sală. Aşteptă să se obişnuiască cu întunericul şi cu filmul
pornografic ce se derula pe ecran. Fusese o alegere într-adevăr
stranie din partea omului pe care îl verifica, dar îşi impusese să nu
pornească la drum cu prejudecăţi şi să nu facă nici un fel de
comparaţie între agenţi.
Era dificil însă, mai ales în cazul de faţă. Nu pentru că omul
care se afla undeva în sală, urmărind alături de spectatorii
înfierbântaţi performanţele sexuale ale aşa-zişilor actori, i-ar fi fost
prea simpatic. În realitate nu-l simpatiza chiar deloc; pur şi simplu
recunoştea că se numără printre cei mai buni agenţi de sub
comanda sa. Era arogant şi prost crescut, dar extrem de curajos.
Fuga din Beijing îi luase optsprezece luni de pregătiri, iar fiecare
clipă petrecută în capitala comunistă fiind o continuă ameninţare
pentru viaţa sa. Deţinuse un rang înalt în forţele de securitate, cu
acces la informaţii secrete de importanţă majoră. Printr-un imens
gest de sacrificiu, lăsase în urmă o soţie iubitoare şi o fetiţă pe care
le protejase făcând să se creadă că fusese victima noului val de
crime ce invadase China. Cadavrul ciuruit de gloanţe şi apoi ars de
o bandă de huligani fusese identificat ca fiind al său, iar el
devenise un erou al Chinei. Mama şi fiica se aflau în siguranţă,
guvernul le oferise o pensie, iar el, asemeni tuturor fugarilor cu
ranguri înalte, fusese supus celor mai riguroase verificări, menite
să demaşte spionii potenţiali. Aici, aroganţa sa îl ajutase. Nu
făcuse nici un efort de a se băga pe sub pielea cuiva; era ceea ce
era şi făcuse ceea ce făcuse pentru patria sa, China. Astfel avea de
ales: sau va fi acceptat de către autorităţile Hong Kong-ului cu tot
ceea ce avea el de oferit sau, în caz contrar, va încerca în altă

477
parte. Totul până aici părea să fie în regulă cu excepţia situaţiei
materiale a soţiei şi fetiţei sale. Acestea nu se bucurau de îngrijirea
la care se aşteptase emigrantul. Drept care, li se trimiteau bani în
secret la locul de muncă al mamei, fără nici o explicaţie. Nu
trebuia să i se spună nimic; dacă exista cea mai mică bănuială că
soţul său s-ar fi aflat în viaţă, ar fi fost torturată pentru smulgerea
unor informaţii care nu le deţinea. Un astfel de om nu putea fi
agent dublu, indiferent de gusturile sale în materie de filme.
Mai rămânea agentul aflat în Aberdeen, oarecum o enigmă
pentru Lin. Era mai bătrân decât ceilalţi, un bărbat mic de statură
întotdeauna impecabil îmbrăcat. Logician şi fost contabil, muncea
cu o asemenea loialitate încât Lin şi-l făcuse aproape confident; se
oprise cu greu, când se afla pe punctul de a dezvălui unele lucruri
pe care nu trebuia să le ştie nimeni. Probabil se simţea atras
deoarece bărbatul era de o vârstă mai apropiată cu a sa… Pe de
altă parte, ce acoperire extraordinară pentru o cârtiţă din Beijing!
Însurat cu o englezoaică devenise membru al luxosului şi
prestigiosului Yacht Club în urma căsătoriei. În ceea ce-l privea
totul; părea a fi în regulă; era respectabilitatea întruchipată. Din
această cauză lui Lin nu-i venea să creadă că cel mai apropiat
coleg al său, omul care-şi impusese o asemenea ordine în viaţa sa
personală, să fi fost contactat de Sheng Chou Yang şi corupt… Nu,
era imposibil! Poate, gândi maiorul, ar trebui să se întoarcă şi să-l
examineze mai îndeaproape pe agentul care dorise ca celor care îl
caută să li se transmită că este plecat în Antarctica; sau pe tatăl
tripleţilor care prefera să răspundă la telefoane ca să scape de
nebunia de acasă. Toate aceste speculaţii nu duceau nicăieri! Lin
Wenzu clătină din cap pentru a-şi alunga din minte asemenea
gânduri. Acum. Aici! Concentrează-te! Imaginea scării de la
intrarea cinematografului îl făcu să ia imediat decizia de a acţiona.
Se îndreptă spre scară şi urcă treptele ce duceau la balcon; camera
de proiecţie era chiar în faţa sa. Ciocăni o dată şi năvăli în
încăpere distrugând sub greutatea sa zăvorul slab, învechit al uşii.
— Ting zhi! strigă bărbatul de la aparatul de proiecţie; acesta
ţinea o femeie în braţe; cu mâna sub fusta ei. Tânăra femeie sări
jos şi se lipi de perete.
— Poliţia teritorială, spuse maiorul, scoţându-şi legitimaţia. Nu
vreau să pricinuiesc nici un rău nimănui, credeţi-mă, vă rog.
— Nici n-aţi avea de ce! îi răspunse bărbatul. Nici asta nu e
tocmai o biserică.
— Aceasta rămâne de discutat, dar ce e evident este că nu-i un

478
altar.
— Avem drepturile de difuzare complet achitate.
— Nu ţi-am reproşat nimic, îl întrerupse Lin. Pur şi simplu
avem nevoie de un serviciu pe care nu cred că-ţi poţi permite să ni-
l refuzi.
— Care este? întrebă omul, ridicându-se în picioare şi privind-o
nervos pe femeia care se furişa prin uşa întredeschisă.
— Opreşte filmul pentru treizeci de secunde să zicem şi aprinde
luminile în sală. Anunţă că este vorba de o defecţiune care va fi
îndreptată rapid.
Operatorul se strâmbă.
— Dar filmul e pe sfârşite! Vor începe să urle toţi!
— Doar câtă vreme vor fi aprinse luminile. Fă-o!
Proiectorul se opri cu un vâjâit. Luminile se aprinseră şi
anunţul fu făcut printr-un difuzor. Omul avusese dreptate. Din
sală răzbătură huiduieli şi ţipete acompaniate de semne obscene
din degete şi braţe vânturate ameninţător. Privirea lui Lin scrută
audienţa – de la stânga la dreapta, rând după rând.
Uite-l… Doi oameni – agentul aplecat în faţă, de vorbă cu un om
pe care Lin Wenzu nu-l mai văzuse niciodată. Maiorul se uită la
ceas, apoi se întoarse către operator.
— E vreun telefon public jos?
— Când funcţionează, da. De cele mai multe ori e stricat.
— Acum funcţionează?
— Nu ştiu.
— Unde este?
— Sub scări.
— Mulţumesc. Dă drumul la film peste şaizeci de secunde.
— Aţi spus treizeci!
— M-am răzgândit. Iar dumneata te bucuri de privilegiile pe
care ţi le oferă o slujbă bună datorită unor drepturi de difuzare,
nu-i aşa?
— Dar ăştia din sală sunt nişte animale!
— Pune un scaun în dreptul uşii, spuse Lin, ieşind. Zăvorul e
distrus.
În holul de sub scară, maiorul trecu pe lângă telefonul public.
Abia oprindu-se din mers smulse firul spiralat de la receptor, apoi
se îndreptă cu paşi repezi spre maşină, abătându-se din drum la
vederea unei cabine telefonice aflată pe partea cealaltă a străzii.
Alergă către ea şi citi numărul, memorându-l instantaneu, după
care se întoarse tot în fugă la maşină. Urcă se uită la ceas; dădu

479
înapoi şi parcă maşina la câteva sute de metri mai încolo. Stinse
farurile şi rămase să supravegheze ieşirea cinematografului.
Un minut şi cinsprezece secunde mai târziu, fugarul din Beijing
ieşi privind în dreapta şi-n stânga, în mod vizibil agitat. La un
moment dat privi drept înainte, părând că zăreşte ceea ce căuta şi
ceea ce Lin se aşteptase să caute, de vreme ce telefonul din
cinematograf nu mai funcţiona. Era cabina telefonică aflată pe
partea cealaltă a străzii. Lin formă numărul cabinei în timp ce
subalternul său alerga grăbit către ea. Telefonul începu să sune
înainte ca omul să fi putut introduce moneda.
— Xun su! Xiao Xi! Lin tuşi şoptind în receptor. Ştiam c-ai să
găseşti telefonul! Sheng! Contactează-l imediat. Transmite-i că a
dispărut Sapphire!
Puse apoi microfonul la loc, dar nu-şi ridică mâna de pe aparat,
aşteptând ca agentul să ia legătura cu el pe linia privată.
Apelul telefonic însă nu veni. Lin se întoarse în scaun şi privi în
urmă, către construcţia din plastic a cabinei telefonice de vizavi.
Agentul formase un nou număr, dar nu al lui. Nu mai era nevoie
să plece spre Aberdeen.
Wenzu coborî fără zgomot din maşină traversă acoperit de
umbrele care înghiţeau trotuarul şi se îndreptă către cabina
telefonică. Rămase ascuns în penumbră şi se apropie încet de
telefon. Agentul se afla la doi metri şi jumătate, cu spatele la Lin.
Vorbea agitat, cu o exasperare evidentă în glas.
— Ce înseamnă Sapphire? Ce înseamnă telefonul ăsta? De ce să
ia legătura tocmai cu mine?… Nu, ţi-am spus, a folosit numele lui
Sheng!… Da, exact, numele lui! Nici un cod, nici un semnal! E o
nebunie!
Lin Wenzu auzise ce trebuia să audă. Îşi scoase pistolul
automat şi ieşi rapid la lumină.
— Filmul s-a întrerupt şi au aprins luminile! Omul meu de
legătură şi cu mine eram…
— Închide telefonul! ordonă maiorul. Agentul se întoarse brusc.
— Tu aici! strigă el.
Lin îl împinse înapoi în cabină, strivindu-l cu trupul său imens
pe agentul dublu de peretele de plastic apucă receptorul şi
izbindu-l de cutia metalică.
— Destul! răcni maiorul.
Pe neaşteptate, simţi lama cuţitului pătrunzându-i ca o flacără
de gheaţă în abdomen. Agentul se ghemui ţinând cuţitul în mâna
stângă. Lin apăsă pe trăgaci. Sunetul exploziei umplu liniştea

480
străzii şi trădătorul se prăbuşi la pământ, gâtlejul fiindu-i
străpuns de glonţ. Sângele i se prelingea pe haine, pătând pavajul.
— Ni made! strigă o voce la stânga maiorului, înjurându-l. Era
cel de-al doilea bărbat, omul de legătură din sală care discuta cu
agentul. Îşi ridică arma şi trase. Maiorul se aruncă spre el,
strivindu-l cu trupul său uriaş, ca un buldozer. Glonţul îi sfâşie
partea dreaptă a pieptului, dar celălalt îşi pierdu, la rândul său,
echilibrul. Maiorul trase; bărbatul de prăbuşi ţinându-se de ochiul
drept. Murise.
Pe partea cealaltă a străzii, filmul porno luase sfârşit, iar
mulţimea începuse să iasă posomorâtă, nervoasă, nesatisfăcută.
Cu ce îi mai rămăsese din extraordinara sa forţă, maiorul, deşi
grav rănit, ridica trupurile celor doi conspiratori şi le târî către
maşina sa. Câţiva spectatori îl urmăreau cu priviri fixe,
dezinteresate sau sticloase. Ceea ce vedeau era o realitate pe care
ei nu o puteau nici înţelege, nici accepta. Era ceva dincolo de
graniţele înguste ale imaginaţiei lor.
*
* *
Alex Conklin se ridică de pe scaun şi şchiopată greoi şi
zgomotos către fereastra întunecată.
— Ce dracului aştepţi să-ţi spun? întrebă el, întorcându-se şi
privindu-l pe ambasador.
— Că, date fiind circumstanţele, am ales singura cale posibilă,
singura cale prin care l-am fi putut recruta pe Jason Bourne –
Havilland îşi ridică mâna.
— Înainte de a răspunde, ar trebui să-ţi spun cu toată
sinceritatea că nici Catherine Staples nu a fost de acord cu mine.
Ea era de părere că ar fi trebuit să-l abordez pe David Webb în
mod direct. Doar este, la urma urmelor, un expert în problemele
Orientului îndepărtat, un expert care ar fi înţeles şi miza şi
tragedia care ar putea urma.
— Trebuie să fi fost nebună, spuse Alex. David te-ar fi dat afară.
— Mulţumesc. Diplomatul dădu din cap.
— Stai puţin, izbucni Conklin. Ţi-ar fi zis asta nu pentru că n-ai
avea dreptate şi pentru că nu s-ar fi crezut în stare să ducă la
capăt o asemenea operaţiune. Tot ce aţi făcut răpindu-i-o pe Marie
– a fost pentru a-l determina să redevină omul pe care el a dorit
să-l uite.
— Da?!
— Chiar că eşti un mare ticălos!

481
 Deodată izbucniră sirenele, umplând liniştea clădirii enorme, în
vreme ce reflectoarele se roteau, luminând ferestrele. De afară se
auzi scrâşnet de cauciucuri, zdrăngănitul metalului pe metal şi
focuri de arme. Ambasadorul şi agentul C.I.A. se aruncară la
podea. Totul se termină însă în câteva secunde. Cei doi bărbaţi se
ridicară în picioare, în clipa în care uşa camerei se deschidea
izbindu-se de perete. Cu pieptul şi abdomenul înecate în sânge,
Lin Wenzu intră clătinându-se, ducând câte un cadavru sub
fiecare braţ.
— Trădătorul pe care-l căutam, domnule, spuse maiorul, lăsând
cele două cadavre să cadă. Împreună cu un coleg de-al său. Cu ei
doi, cred că am reuşit să-l rup pe Sheng de Dragonfly…
Weng îşi dădu ochii peste cap dezvelind orbitele albe. Horcăi şi
se prăbuşi la pământ.
— Chemaţi imediat o ambulanţă! strigă Havilland celor care se
strânseră în dreptul uşii.
— Aduceţi pansament, bandaje, antiseptice – pentru numele lui
Dumnezeu, aduceţi ce găsiţi! urlă Conklin, îndreptându-se în fugă,
şchiopătând, înspre chinezul căzut. Opriţi nenorocita de
hemoragie!

482
 CAPITOLUL 29
Bourne se aşeză în umbrele alternante ale banchetei din spate a
maşinii. Strălucirea intermitentă a lunii dădea senzaţia unor
erupţii bruşte de lumină şi întuneric în interiorul automobilului.
La intervale de timp neaşteptate şi neregulate se apleca înainte şi
înfigea ţeava pistolului în ceafa prizonierului.
— Încearcă să ieşi de pe şosea şi capeţi un glonţ în cap, ai
priceput?
Şi, întotdeauna, replica era aceeaşi, sau o variaţiune a ei, cu
accentul britanic, sacadat.
— Nu sunt inconştient. Eşti în spatele meu, ai o armă şi nu te
văd.
Jason smulse cu uşurinţă oglinda retrovizoare de la locul ei.
— Sunt cu ochii pe tine, ţine minte asta. Şi mai ţine minte că
viaţa ta e în mâinile mele.
— Înţeles, repetă sec fostul ofiţer al trupelor de comando
britanice.
Cu harta regiunii desfăşurată în poală, cu lanterna în mâna
stângă şi pistolul în dreapta, Bourne studia şoselele ce duceau
spre sud. Cu ochii când la ceas când la bornele kilometrice, Jason
înţelese că timpul era inamicul său principal. Deşi braţul drept al
asasinului era practic imobilizat, Bourne ştia că nu ar putea face
faţă mai tânărului şi mai puternicului său rival. Violenţa
concentrată din ultimele trei zile îl consumase fizic, psihic, fie că
voia sau nu să recunoască, emoţional.
Din când în când, Jason simţea greutatea apăsătoare a
pleoapelor acoperindu-i ochii.
Încercând din toate puterile să rămână treaz, îşi ciupea pielea
sensibilă de pe pulpă şi îşi înfigea unghiile în buze, pentru ca
durerea instantanee să-i îndepărteze oboseala. Ştia bine în ce stare
se află – numai un orb n-ar fi văzut – dar nu avea nici când şi nici
cum să repare ceva, aplicând axioma furată de la Ecoul Meduzei:
odihna este o armă, nu uita asta niciodată! Ecoul, bravul Ecou…
Însă acum nu mai avea timp pentru odihnă şi nici nu era locul
pentru ea.
Şi pentru că era conştient de propria sa condiţie fizică, trebuia
să-şi evalueze şi prizonierul. Impostorul era complet treaz: se

483
vedea din uşurinţa cu care conducea cu viteză de-a lungul
drumului necunoscut şi din mişcările necontenite ale capului şi
ochilor săi, de fiecare dată când Jason îi privea. Şi îl vedea adesea,
de fiecare dată când îi ordona asasinului să încetinească şi să
caute o scurtătură în afara şoselei, pe dreapta sau pe stânga.
Impostorul se întorcea de fiecare dată pe locul său – imaginea
trăsăturilor sale atât de familiare era de fiecare dată un şoc pentru
Jason – şi întrebând dacă drumul din faţă era cel pe care îl doreau,
întrebările erau de prisos; ele erau puse tocmai pentru a-i da
posibilitatea asasinului să-l urmărească la rândul său pe cel care îl
luase prizonier. Era un asasin antrenat, o maşinărie ucigaşă care
ştia că supravieţuirea depinde de avantajul pe care-l deţii asupra
inamicului. Aştepta, privind şi anticipând momentul când
pleoapele adversarului său s-ar fi închis pentru câteva momente,
sau arma i-ar fi căzut pe podeaua maşinii, pentru a putea profita
de prilejul ivit şi a răsturna situaţia în favoarea sa. Şansele de a se
apăra ale lui Bourne, prin urmare, depindeau de inteligenţa sa, de
capacitatea sa de a produce neaşteptatul, astfel încât balanţa
psihologică să fie permanent de partea sa. Dar cât mai putea dura
totul – cât va mai rezista el?
Timpul rămânea totuşi adevăratul său duşman, asasinul din
faţa sa era doar o problemă secundară. Trebuia să-şi păstreze
judecata limpede, să-şi stimuleze imaginaţia şi să o facă să
lucreze. Balanţa! Trebuia să o ţină înclinată de partea sa!
Gândeşte-te! Acţionează! Comportă-te imprevizibil!
Scoase amortizorul armei, îndreptă ţeava spre fereastra închisă
din dreapta şi apăsă pe trăgaci. Explozia fu zguduitoare, făcând să
vibreze tot interiorul maşinii; sticla se făcu ţăndări, împrăştiindu-
se în aerul rece al nopţii.
— La ce dracu ai făcut asta? izbucni asasinul strângând cu
putere volanul, ca să păstreze maşina sub control.
— Ca să te învăţ câte ceva despre echilibru, răspunse Jason.
Trebuie să înţelegi că eu sunt un om dezechilibrat. Următoarea
împuşcătură ar putea să-ţi zboare creierii.
— Eşti complet dement!
— Îmi pare bine că ţi-ai dat seama.
Harta! Unul din lucrurile cele mai civilizate la hărţile chinezeşti
– poate şi din cauza calităţii slabe a maşinilor – era numărul mare
de steluţe ce indicau prezenţa garajelor deschise permanent. Asta
îi convenea lui Bourne de minune.
— La vreo şase kilometri de aici se află o benzinărie. Opreşti

484
maşina acolo şi-i faci plinul. Să nu îndrăzneşti să scoţi o vorbă,
oricum ar fi o prostie, pentru că e evident că nu vorbeşti limba.
Câteva cuvinte nenorocite de care ai nevoie, le-nveţi pe dinafară,
nu?
— Tu cunoşti limba?
— De aceea originalul sunt eu, iar tu copia.
— N-ai decât să păstrezi ce ai, domnule Original!
Jason trase din nou, făcând ţăndări ce mai rămăsese din geam.
— Eşti o COPIE! ţipă el piţigăiat. Să nu uiţi!
Timpul era împotriva lui.
Jason făcu în gând o apreciere rapidă asupra mijloacelor de
care dispunea – nu erau prea multe. Banii erau principala lui
resursă. Avea mai mulţi bani decât ar fi putut câştiga o sută de
chinezi în o sută de vieţi, dar nu banii în sine erau soluţia, ci
timpul. Singura şansă de a părăsi teritoriul uriaş al Chinei, era cu
un avion. Studie din nou harta. I-ar fi luat treisprezece până la
cincisprezece ore pentru a ajunge în Shanghai – dacă maşina
rezista şi dacă el însuşi rezista şi dacă reuşeau să treacă de toate
punctele de control. Dar chiar dacă ar fi ajuns la Shanghai, unde
aeroportul era relativ mai puţin păzit, câte alte complicaţii oare s-
ar mai putea ivi pe parcurs?
Exista însă o alternativă – întotdeauna existau alternative. Era
nebunească, dar părea singura cale de salvare.
Timpul este adevăratul inamic. Trebuie. E unica soluţie.
Încercui pe hartă un mic semn în suburbiile oraşului Jinau. Un
aeroport.
*
* *
Zori de zi. Umezeală pretutindeni. Iarba înaltă şi gardul metalic
străluceau în roua dimineţii. Singura pistă de aterizare apărea ca o
săgeată neagră, strălucitoare, străpungând câmpul cu iarbă
scurtă, pe jumătate de un verde crud, specific dimineţii, pe
jumătate arsă de razele nemiloase ale soarelui din ziua precedentă.
Limuzina rămăsese la o distanţă considerabilă de aeroport,
ascunsă sub nişte crengi. Impostorul fusese imobilizat pentru a
doua oară, de data aceasta de degetele mari ale mâinilor.
Punându-i arma în tâmpla dreaptă, Jason îi ordonase prizonierului
său să-şi înfăşoare cele două mosoare cu sârmă în noduri duble în
jurul fiecărui deget mare al mâinii, după care tăiase cele două
mosoare cu briceagul. Capetele rămase le legă strâns de
încheieturile asasinului. La fiecare mişcare, sârma pătrundea mai

485
adânc în carne.
— Eu, în locul tău, spuse Bourne, aş fi foarte atent. Poţi să-ţi
închipui ce ar însemna să-ţi pierzi cele două degete mari? Sau să-ţi
tai încheieturile?
— Tactician împuţit!
— Chiar aşa.
De partea cealaltă a aeroportului, într-o clădire joasă, cu un
rând de ferestre mici pe de o parte, era o lumină aprinsă. Era o
cazarmă, simplă şi practică. Jason îşi dădu jos din spate sulul
subţire şi-l desfăcu: era o uniformă aparţinând trupelor maoiste,
pe care o îmbrăcă peste hainele sale. Netezi tunica ternă, umflată
peste pantaloni şi se întoarse către asasinul care îl urmărea cu
mirare şi curiozitate.
— Treci lângă gard, spuse Jason aplecându-se şi căutând în
rucsac. Lasă-te în genunchi şi lipeşte-te de el, continuă el, scoţând
frânghia subţire de nylon. Lipeşte-ţi faţa de el. Privirea înainte! Mai
repede!
Impostorul făcu ce i se spusese, mişcându-şi stângaci mâinile
legate în faţă, între el şi gard, cu capul apăsat în sârma dură a
gardului. Bourne se apropie iute şi trecu frânghia prin gard, prin
dreapta gâtului asasinului apoi, cu degetele prin ochiurile de
sârmă, trase frânghia înapoi pe partea stângă. O smuci şi o înnodă
strâns la baza craniului prizonierului. Lucrase atât de repede şi
neaşteptat, încât fostul ofiţer abia fu în stare să rostească ceva
înainte de a realiza ce se întâmplase.
— Ce dracu’… of, Dumnezeule!
— Cum spunea măcelarul înainte de a-i reteza capul lui
d’Anjou, de aici nu pleci nicăieri, domnule maior.
— Ai de gând să mă laşi aici? întrebă impostorul încremenit.
— Nu fi naiv. Nu scapi de mine aşa uşor. Unde merg eu, acolo
mergi şi tu. De fapt, tu ai să mergi primul.
— Unde?
— Prin gard, spuse Jason, scoţând deştele de sârmă din rucsac.
Începu să taie de jur împrejur, pe conturul corpului asasinului,
fericit că sârma nu era nici pe departe la fel de tare ca cea de la
rezervaţia de păsări. Conturul fiind gata, Bourne făcu un pas
înapoi şi-şi propti piciorul drept între omoplaţii captivului său.
Împinse cu forţă. Ucigaşul şi porţiunea tăiată din gard se
prăbuşiră pe iarba ce creştea pe partea cealaltă.
— Dumnezeule! ţipă prizonierul chinuit. Te distrezi al dracului,
nu-i aşa?

486
 — Ba nu mă distrez deloc, replică Jason. Fiecare mişcare pe
care o fac este foarte importantă şi foarte serioasă. Scoală-te şi nu
mai zbiera.
— Pentru numele lui Dumnezeu, sunt legat de gardul ăsta
nenorocit!
— Dar gardul e liber. Ridică-te şi întoarce-te. Asasinul se ridică
cu greutate. Bourne îşi privi opera; imaginea conturului de sârmă
lipită de bustul impostorului, ţinută în loc parcă de un nas
proeminent era într-adevăr caraghioasă. Dar motivul pentru care
se afla acolo nu era deloc caraghios. Numai cu asasinul în
siguranţă în faţa ochilor săi, putea considera că riscul era total
eliminat. Jason nu putea ţine sub control ceea ce nu vedea şi ceea
ce nu vedea, îl putea costa viaţa. Şi, mai mult decât atât, viaţa
soţiei lui David Webb – şi chiar viaţa lui David Webb. Lasă-mă în
pace! Nu te băga! Suntem prea strâns legaţi!
Bourne întinse mâna şi trase de frânghia ce ţinea gardul legat
de trupul acestuia. Gardul se prăbuşi dar, înainte ca asasinul să-şi
poată reveni, Jason înfăşură frânghia la loc, potrivindu-i-o în gură,
ca pe un căpăstru. Strânse cu putere, până când gura nu-i mai fu
decât o gaură întunecată, împrejmuită de două şiruri de dinţi albi.
Din gâtlejul englezului nu se mai auzeau decât sunete de
neînţeles.
— Nu mi se cuvin laudele, domnule maior, spuse Bourne,
înnodând frânghia de nylon subţire. L-am văzut pe d’Anjou şi pe
ceilalţi. Nu puteau să vorbească, puteau numai să înghită ceea ce
vomitaseră deja. I-ai văzut şi tu şi ai rânjit. Cum te simţi acum,
domnule maior?… A, uitasem, nu poţi să răspunzi, nu-i aşa?
Mişcă-te! O să ocolim capătul pistei.
Îi dădu un brânci asasinului, apoi îl apucă de umăr,
orientându-l spre stânga.
În timp ce ocoleau gazonul aeroportului, nevăzuţi în
întunecimea liniilor de marcaj, Jason studia aeroportul relativ
primitiv. Dincolo de cazarmă se afla o clădire mică, cu pereţi
circulari, construiţi în mare parte din sticlă. Nu răzbătea nici o
lumină, cu excepţia unei licăriri plăpânde ce strălucea sus, în mica
structură cubică din mijlocul acoperişului. Clădirea reprezenta
terminalul aeroportului Jinan, iar cubul de pe acoperiş era turnul
de control. La stânga cazărmii, la aproximativ şaptezeci de metri
spre vest, se găsea un hangar întunecos, lângă uşile căruia erau
sprijinite nişte scări mobile uriaşe. Locul era aparent pustiu,
echipajele de control ale aeroportului nu-şi începuseră încă

487
activitatea. Jos, în perimetrul sudic al terenului, pe ambele părţi
ale pistei, de abia vizibile, erau parcate cinci avioane, nici unul
prea impozant. Aeroportul Jinan, era un aeroport de mâna a doua,
sau a treia, ridicat în grad de ochii investitorilor străini, la fel ca
atâtea altele în China, dar încă departe de standardele
internaţionale. Însă cerul şi culoarele aeriene nu aveau nici un
standard – numai oamenii legaţi de pământ şi maşinile aveau.
Combinate însă, erau o altă problemă.
— Ne îndreptăm către hangar, şopti Jason înghiontindu-l pe
prizonier în spate. Ţine minte, dacă faci vreun zgomot, nu va trebui
să te omor eu, o vor face ei. Iar eu voi avea şansa să scap, pentru
că tu mi-o vei oferi. Să nu te îndoieşti de asta. Lasă-te jos!
La aproximativ treizeci de metri distanţă, un soldat tocmai ieşea
din hangar, ţinându-şi mitraliera atârnată de umăr. Începuse să se
întindă şi să caşte cu poftă. Bourne ştiu că sosise momentul să
acţioneze; un altul mai bun s-ar putea să nu se mai ivească.
Asasinul era culcat cu faţa la pământ, cu mâinile legate sub el şi
cu un căluş în gură. Apucând strâns frânghia ale cărei capete
atârnau, Jason îşi întinse cealaltă mână în părul prizonierului,
smucindu-i capul în sus şi îşi petrecu funia de două ori în jurul
gâtului.
— Dacă faci o mişcare, te sugrumi, şopti Bourne, ridicându-se
în picioare.
Se îndreptă în tăcere către peretele hangarului, apoi dădu colţul
şi scrută cu privirea în jur. Soldatul de abia se mişcase. Jason
înţelesese imediat – omul îşi făcea nevoile. Perfect normal şi grozav
de convenabil. Bourne se îndepărtă uşor de clădire, îşi fixă bine
piciorul drept în pământ şi, cu mâna dreaptă întinsă, îşi înfipse
celălalt picior la baza şirei spinării paznicului. Acesta se prăbuşi,
fără cunoştinţă. Jason îl târî înapoi către colţul hangarului, apoi
de-a latul gazonului, până în locul unde zăcea imobilizat asasinul,
temându-se să facă vreo mişcare.
— Înveţi, domnule maior, spuse Bourne, trăgându-l din nou de
păr şi desfăcându-i frânghia din jurul gâtului.
Faptul că sfoara ale cărei capete erau libere, nu l-ar fi putut
sugruma pe impostor cum nu te poţi spânzura cu o frânghie de
rufe dezlegată, îl învăţă pe Jason un lucru: prizonierul său nu
gândea geometric; subtilitatea nu era punctul lui forte, nu-l
impresiona decât ameninţarea cu moartea.
— Ridică-te, ordonă Jason.
Asasinul procedă întocmai, înghiţind guri mari de aer şi

488
uitându-se la Bourne cu o privire plină de ură.
— Gândeşte-te la Ecoul, continuă Bourne, cu aceeaşi ură în
privire. Scuză-mă, vreau să spun d’Anjou. Omul care ţi-a redat
viaţa – un fel de viaţă în orice caz, pe care aparent ţi l-ai asumat.
Pygmalion-ul care te-a creat, amice… Acum ascultă-mă cu atenţie.
Vrei să-ţi scot frânghia?
— Îhî! mormăi asasinul, dând din cap, expresia ochilor săi
trecând de la ură la rugăminte.
— Şi să-ţi eliberez degetele?
— Îhî, îhî.
— Nu eşti un luptător de gherilă, ci o gorilă, zise Jason
scoţându-şi automatul de la brâu. Dar, după cum spuneam odată,
înainte să exişti tu – sunt câteva condiţii de îndeplinit. Trebuie să
înţelegi: ori scăpăm amândoi de aici cu viaţă, ori dispărem de pe
faţa pământului şi rămăşiţele noastre pământeşti vor hrăni un foc
în China – fără trecut, fără prezent – şi în orice caz fără o
recunoaştere a contribuţiei noastre la viaţa societăţii… văd că te
plictisesc. Îmi pare rău, uită ce am spus.
— Mmî!
— În regulă, dacă insişti. Evident nu-ţi voi da nici o armă, iar
dacă te văd că încerci să pui mâna pe vreuna, eşti mort. Dar dacă
te comporţi cum se cuvine, s-ar putea – doar s-ar putea – să
scăpăm. Ce încerc să-ţi spun, domnule Bourne, este faptul că
oricare ţi-ar fi clientul dincolo, nu-şi poate permite să te lase să
supravieţuieşti mai mult decât pe mine. Ai înţeles? Pricepi?
Capisce?
— Îhî!
— Încă ceva, adăugă Jason trăgând uşor de frânghia care
atârna pe umărul impostorului. Asta e nylon sau poliuretan, sau
cum dracului îi spune. Când ia foc, se umflă ca o plantă avidă de
apă, n-ai cum s-o mai desfaci. Îţi va fi înfăşurată în jurul gleznelor,
vei putea să faci un pas de maximum un metru şi jumătate – asta
numai pentru că sunt un tactician nenorocit. Am fost destul de
clar?
Asasinul tocmai dădea din cap când Bourne sări în dreapta şi-l
trânti la pământ cu o lovitură în spatele genunchilor. Degetele
legate ale mâinilor îi sângerau. Jason îngenunche lângă prizonier
şi, strivindu-i gura cu pistolul din mâna stângă, îi desfăcu cu
cealaltă nodul de la ceafa.
— Dumnezeule mare! exclamă impostorul în timp ce frânghia
cădea.

489
 — Sunt încântat să aflu că ai convingeri religioase, s-ar putea
să-ţi folosească, spuse Bourne lăsând pistolul şi înfăşurându-i iute
frânghia în jurul gleznelor şi înnodând-o la capete, cărora le dădu
foc cu bricheta. Ridică arma, o lipi de fruntea impostorului şi-i
descolăci sârma din jurul degetelor.
— Restul scoate-l tu. Ai grijă la degete. Îţi sunt rănite.
— Parcă braţul drept crezi că e mai bine? spuse englezul,
desfăcându-şi restul de sârmă. Odată mâinile eliberate, asasinul
începu să şi le scuture, după care îşi supse sângele din răni.
— Mai ai cutia aia magică, domnule Bourne? întrebă el.
— Nu mă despart de ea niciodată. Ce ai nevoie?
— Bandaj. Îmi sângerează degetele. Se cheamă gravitaţie.
— Ai avut note mari la şcoală.
Bourne se întinse în spate după rucsac şi îl trase, lăsându-l să
cadă în faţa impostorului, cu pistolul îndreptat spre capul lui.
— Cotrobăie prin el. Ai să găseşti ce-ţi trebuie deasupra.
— Am găsit, spuse asasinul scoţând bandajul şi înfăşurându-se
rapid în jurul degetelor rănite. Ce ai făcut e o porcărie, adăugă el
când termină.
— Gândeşte-te la d’Anjou, spuse Jason sec.
— El a vrut să moară, pentru numele lui Dumnezeu! Ce dracu’
puteam să fac eu?
— Nimic. Pentru că asta eşti, un nimic.
— Bine, atunci asta înseamnă că sunt de aceeaşi teapă cu tine,
nu-i aşa? El doar m-a format întru asemănarea ta, nu?
— Nu ai talentul meu, spuse Jason Bourne. Îţi lipseşte. Nu poţi
gândi geometric.
— Ce înseamnă asta?
— Mai reflectează.
Delta se ridică în picioare.
— Hai, sus! ordonă el.
— Spune-mi, spuse asasinul sculându-se, cu ochii la pistolul
îndreptat asupra capului său. De ce eu? De ce te-ai retras din
afaceri?
— Pentru că n-am fost niciodată cu adevărat băgat în ele.
Deodată reflectoarele se aprinseră unul după altul, luminând
aeroportul într-un singur val, luminile galbene care marcau pista
apărură de-a lungul întregii ei lungimi. Oamenii începură să iasă
din cazarmă, unii îndreptându-se înspre hangar, alţii undeva în
spate, de unde în scurt timp izbucniră motoarele unor maşini
nevăzute. În aerogară, luminile se aprinseră pretutindeni,

490
activitatea era în toi.
— I-ai haina şi şapca, ordonă Bourne arătând cu arma înspre
paznicul în nesimţire. Pune-le pe tine.
— N-o să-mi vină!
— O să ţi le aranjezi pe măsură când vom ajunge în Savile Row.
Mişcă!
Impostorul făcu cum i se spusese, mişcându-şi braţul drept cu
atâta greutate încât Jason trebui să-i ţină mâneca. Cei doi se
îndreptară alergând către zidul hangarului, de unde, odată ajunşi,
înaintară atenţi spre capătul clădirii.
— Ne-am înţeles? întrebă Bourne în şoaptă, privind chipul atât
de asemănător cu al său, cu ani în urmă. Ieşim de aici, împreună,
ori murim?
— Ne-am înţeles, răspunse englezul. Ticălosul ăla cu sabia lui
blestemată e mai rău decât nebun. Vreau să ies de aici!
— Răspunsul ăsta nu ţi s-a putut ghici până acum pe faţă.
— Dacă s-ar fi putut, maniacul m-ar fi ucis!
— Cine e?
— Nu i-am ştiut niciodată numele. Doar o serie de oameni de
legătură prin care puteam ajunge la el. Primul e un tip din
garnizoana Guangdong pe nume Soo Jiang…
— Am auzit vorbindu-se de el. I se spune „Porcul”..
— Poate pe drept. Nu ştiu.
— Mai departe?
— Un număr de telefon este lăsat la masa cu numărul cinci în
cazinoul din…
— Kam Pek, Macao, întrerupse Jason. Mai departe?
— Sun la numărul respectiv şi vorbesc în franceză. Soo Jiang
este unul din puţinii chinezi care vorbesc limba. El stabileşte ora
întâlnirii, locul este întotdeauna acelaşi. Apoi trec graniţa până la
un loc plat, între dealuri. Acolo vine un elicopter şi cineva îmi dă
numele celui pe care trebuie să-l omor şi jumătate din suma
fixată… Priveşte! Uite-l că vine!
— Pistolul e îndreptat asupra capului tău.
— Am înţeles.
— Ştii să conduci tipul ăsta de avion?
— Nu. Ştiu numai să sar cu paraşuta din el.
— Asta nu ne e de nici un folos.
Avionul ce se apropia, cu luminile roşii de pe aripi aprinse,
ateriză pe pistă. Merse până la capătul ei, întoarse spre dreapta şi
o luă înapoi către aerogara.

491
 — Kai guan qi you! se auzi o voce din faţa hangarului, indicând
cele trei camioane cu combustibil şi explicând care dintre ele putea
fi folosit.
— Îi fac plinul, spuse Jason. Aceasta înseamnă că avionul va
decola din nou. Ne urcăm în el.
Asasinul se întoarse spre el cu o expresie de implorare în ochi.
— Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi măcar un cuţit. Sau
orice altceva!
— Nimic.
— Pot să te ajut!
— Asta e problema mea domnule maior, nu a ta. Dacă-ţi dau un
cuţit, primul lucru pe care-l despici e burta mea. Nici o şansă,
amice.
— Da long xia! strigă aceeaşi voce din faţa hangarului,
avertizând că în avion se aflau mări mahări de la guvern. Fang
song, continuă el, recomandându-le să se liniştească, deoarece
avionul va parca dincolo de terminal, iar primul dintre cele trei
camioane cu combustibil îi va porni în întâmpinare.
Oficialii debarcară. Avionul descrise un cerc, apoi se îndreptă
înapoi către pistă, în timp ce turnul de control dădea instrucţiuni
lotului în legătură cu locul de alimentare.
— Va dura aproximativ zece minute, spuse asasinul. Avionul e
varianta chinezească, uşor îmbunătăţită a unui DC-3.
Avionul se opri, vâjâitul motoarelor încetă şi el, iar scările
mobile fură împinse către aripi şi câţiva bărbaţi urcară pe ele.
Deschiseră rezervoarele şi introduseră furtunurile pentru
alimentare, totul în mijlocul unei pălăvrăgeli continue. Brusc, fu
trasă trapa avionului din centrul, fuselajului scările metalice
trântite cu zgomot de pământ. Îşi făcură apariţia doi bărbaţi în
uniformă.
— Pilotul şi secundul, spuse Bourne. Şi n-au ieşit la plimbare.
Verifică fiecare lucru în parte. Trebuie să fim foarte atenţi şi când
spun eu „mişcă” te mişti.
— Direct către trapă, răspunse asasinul. În momentul în care al
doilea individ atinge prima treaptă a scării mobile.
— Cam aşa.
— Vreo diversiune?
— În ce sens?
— Azi noapte ai fost plin de idei. N-ai făcut economie la artificii.
— A fost o greşeală. În plus, le-am consumat pe toate. Aşteaptă
o clipă. Camionul încărcat cu combustibil ar putea fi o soluţie.

492
 — Dacă îi dai foc, arunci şi avionul în aer.
— Nu camionul ăla, spuse Jason, dând din cap şi făcând un
semn dincolo de umărul impostorului. Cel de colo – Bourne făcu
un semn înspre două camioane roşii aflate la aproximativ treizeci
de metri depărtare – dacă explodează, primul lucru pe care-l vor
face va fi să scoată avionul de aici.
— Şi am putea astfel să ne apropiem de el mai mult decât
suntem acum. Să-i dăm drumul, ce mai aşteptăm?
— Nu, se împotrivi Jason. Tu vei fi acela. Şi vei proceda exact
cum îţi voi spune eu, cu pistolul lipit de ceafă. Mişcă-te!
Cu asasinul în frunte, cei doi o luară la fugă înspre camionul
slab luminat. Pilotul şi secundul său aprinseră motoarele
aparatului la lumina lanternelor, aruncând ordine în dreapta şi în
stânga, echipelor de întreţinere. Bourne porunci prizonierului să se
ghemuiască la pământ iar el îngenunche şi se aplecă peste rucsac
pentru a scoate din el o rolă de pansament, îşi trase de la brâu
cuţitul de vânătoare şi smulse un furtun încolăcit din suportul său
de pe camion şi-l lăsă apoi să cadă jos. După aceea îşi strecură
mâna stângă spre baza porţiunii ce intra în rezervor.
— Fii cu ochii pe ei, îi spuse el impostorului. Cât mai au până
termină? Şi cu grijă domnule maior. Te urmăresc.
— Am zis că şi eu vreau să trec graniţa. N-am de gând să pierd
ocazia.
— Bineînţeles că vrei, dar am o vagă bănuială că ai vrea s-o faci
singur.
— Nici nu mi-a trecut prin minte.
— Mă dezamăgeşti. Te-am supraestimat.
— Mulţumesc.
— Am vorbit serios. Eu m-aş fi gândit la aşa ceva… Cât mai au?
— În jur de două, trei minute, după aprecierea mea.
— Cât de corectă e aprecierea asta?
— Experienţa a douăzeci de misiuni în Oman, Yemen şi alte
teritorii din sud. Cu aparate de zbor similare ca structură şi
mecanism. Pe astea le ştiu, amice. Ca pe buzunarul meu. Două,
până la trei minute, nu mai mult.
— În regulă. Vino încoace.
Jason împunse furtunul cu cuţitul făcând o tăietură mică,
suficientă pentru a permite unui jet subţire de benzină să se
scurgă afară, destul de mic pentru ca pompa de-abia să
funcţioneze. Apoi se ridică în picioare, cu arma îndreptată în
direcţia prizonierului, în timp ce-i înmâna rola de pansament.

493
 — Rupe o bucată de vreo doi metri şi îmbib-o în benzina care se
scurge pe aici.
Impostorul îngenunche şi urmă instrucţiunile lui Bourne.
— Acum, continuă Jason, astupă cu capătul ei tăietura pe care
am făcut-o în furtun. Mai adânc, mai adânc. Foloseşte-ţi degetul
mare!
— Braţul meu drept nu mai e ce a fost!
— În schimb stângul este. Apasă mai tare!
Bourne privi iute spre avionul realimentat. Aprecierea
prizonierului său fusese exactă. Oamenii tocmai coborau de pe
aripile avionului încolăcind furtunurile la loc în suporturile lor din
camioane. Pilotul şi secundul făcură ultima verificare. În mai puţin
de un minut cei doi vor porni către trapa deschisă! Jason scoase
cutia de chibrituri din buzunar şi o aruncă asasinului, cu pistolul
ridicat la nivelul capului.
— Aprinde-le. Acum!
— Va exploda ca o încărcătură de nitroglicerină şi ne va ucide
pe amândoi şi mai întâi pe mine!
— Nu şi dacă procedezi cum trebuie! Întinde bandajul pe iarbă,
e udă…
— Şi o să-ntârzie flacăra…?
— Mai repede! Hai odată!
— Gata!
Flacăra înghiţi capătul materialului, apoi începu să se târască
încet, pe pământ.
— Tactician dat dracului, murmură impostorul şi se ridică în
picioare.
— Treci în faţa mea, ordonă Bourne legându-şi rucsacul de
centură. Mergi drept înainte. Strânge-ţi umerii şi mergi aplecat, ca
pe aeroport la Lowu.
— Iisuse! Erai acolo…?
— Mişcă!
Camionul începu să se îndepărteze de avion; ocoli scările mobile
şi o luă la stânga, spre locul unde era parcat primul camion roşu…
pe care îl ocoli, împreună cu celălalt şi opri chiar lângă cel cu fitilul
aprins, înfipt în rezervor. Jason întoarse capul aţintindu-şi privirea
asupra pânzei arzânde. Se apropiase de capăt, în orice moment, o
primă scânteie va pătrunde în rezervor şi schijele vor împroşca
totul în jur.
Pilotul gesticula spre secund. Împreună o porniră către trapă.
— Mai repede! strigă Bourne. Fii gata de fugă!

494
 — Când?
— Vei şti când. Apleacă-te! Ţine-ţi umerii ăia strânşi, fir-ar să
fie!
Cei doi o apucară la dreapta către avion, trecând printre cei din
echipele de întreţinere care se înapoiau la hangar.
— Gongju ne? strigă Jason, admonestându-l pe unul dintre ei
pentru că şi uitase trusa de scule lângă avion.
— Gong-ju? strigă un altul din capătul rândului, apucând braţul
lui Bourne şi ridicând trusa respectivă. Ochii li se întâlniră şi
chinezul rămase împietrit.
— Tian a! zbieră el.
Şi atunci începu. Camionul explodă, trimiţând rafale de foc în
văzduh în timp ce schijele de metal răsucit străpungeau aerul din
jurul vehiculului în flăcări. În rândurile personalului de întreţinere
se produse o panică generală; oamenii o rupseră la fugă în toate
direcţiile, cei mai mulţi către hangar, la adăpost.
— Fugi! strigă Jason.
Asasinului, însă, nu trebuia să i se mai spună – cei doi alergară
înspre avion unde pilotul, care tocmai urcase, urmărea stupefiat
scena de afară, în timp ce secundul rămăsese înmărmurit la
mijlocul scării.
— Kuai! zbieră Bourne, ascunzându-şi faţa în umbră şi
obligându-l pe englez să urce scara cu capul aplecat. Jiu feiji!
continuă el cerându-i pilotului să iasă din zona focului pentru
siguranţa avionului şi asigurându-l că va avea el grijă ca trapa să
fie închisă.
Un al doilea camion sări în aer, cu violenţa unei erupţii
vulcanice.
— Ai dreptate! răspunse pilotul în chineză, apucându-l pe
copilot de cămaşă şi trăgându-l înăuntru.
Clipa sosise, gândi Jason. Oare…?
— Intră! îi ordonă el impostorului în timp ce exploda un al
treilea camion.
— Perfect! ţipă asasinul, înălţându-şi capul şi arcuindu-şi
trupul pentru a putea sări treptele. Apoi brusc, în timp ce o altă
explozie asurzitoare se făcu auzită şi motoarele avionului începură
să huruie, impostorul se răsuci pe scară, azvârlindu-şi piciorul
drept în vintrea lui Bourne şi încercând să-i zboare pistolul din
mână.
Jason era pregătit. Îl izbi violent cu pistolul în gleznă după care
descriind un arc, îl lovi direct în tâmplă. Sângele ţâşni instantaneu

495
şi ucigaşul se prăbuşi pe spate în fuselaj. Bourne sări treptele şi,
împinse cu o lovitură de picior, trupul inconştient mai încolo, pe
podeaua metalică. Smuci trapa la loc, trânti zăvoarele şi asigură
uşa. Avionul începu să se mişte, cotind spre stânga, departe de
zona incendiată. Jason îşi smulse rucsacul, de la centură scoase o
a doua bucată de frânghie şi legă încheieturile asasinului de
braţele a două scaune. Nu exista nici o cale prin care prizonierul ar
fi putut să se elibereze – nici una la care să se poată gândi Bourne
– dar, pentru cazul în care ar fi apreciat greşit situaţia, Jason tăie
frânghia înfăşurată în jurul gleznelor asasinului, îi desfăcu
picioarele şi i le legă de alte două scaune opuse.
Se ridică în picioare şi se îndreptă spre cabina de comandă.
Avionul se afla acum pe pistă, înaintând cu viteză. Brusc însă
motoarele fură oprite. Avionul era pe cale să se oprească în faţa
terminalului, unde era adunat grupul de persoane oficiale privind
evenimentele ce se desfăşurau la mai puţin de jumătate de
kilometru la nord.
— Kai ba! spuse Bourne, lipind ţeava automatului de ceafa
pilotului. Copilotul se răsuci în locul său. Jason i se adresă în
chineză:
— Stai cu ochii pe aparate şi pregăteşte-te să decolezi, apoi să-
mi dai hărţile.
— Nu vom fi lăsaţi să decolăm! strigă disperat pilotul. Trebuie
să luăm cinci oficiali!
— Încotro vă îndreptaţi?
— Înspre Baoding.
— Asta e în nord, spuse Bourne.
— Nord-vest, preciza copilotul.
— În regulă. Îndreaptă-te către sud.
— Nu mi se va da voie! strigă pilotul.
— Prima ta îndatorire este să salvezi avionul. Nu ştii ce se
întâmplă acolo. Ar putea fi un sabotaj, o revoltă sau o răscoală.
Faci ce-ţi spun eu, sau muriţi amândoi. Mie mi-e indiferent.
Pilotul întoarse brusc capul şi se uită la Jason.
— Vorbeşti chinezeşte dar nu eşti chinez! Ce ai de gând?
— Să preiau comanda acestui avion. Decolează! Spre sud! Şi dă-
mi hărţile.
*
* *
Amintirile îi reveneau. Zgomote confuze, tărâmuri îndepărtate,
explozii asurzitoare.

496
 — Snake Lady. Snake Lady! Răspunde! Dă-ne coordonatele!
Se îndreptau către Tam Quan; Delta îi asculta fără să răspundă.
Ştia unde se află şi aceasta era tot ceea ce conta. Comandamentul
din Saigon putea să se ducă dracului, nu va fi el cel care să le dea
posturilor nord-vietnameze vreun indiciu asupra direcţiei în care se
îndrepta.
— Snake Lady, dacă nu vrei sau nu poţi să răspunzi, rămâi sub
două sute de metri. Vă vorbeşte un prieten, dobitocilor! Nu aveţi
mulţi pe aici! O să vă localizeze cu radarul dacă treceţi peste 210
metri!
Ştiu asta, Saigonule şi pilotul meu o ştie, chiar dacă nu-i convine
prea mult, dar nu vom rupe tăcerea.
— Snake Lady, v-am pierdut de tot. Aveţi un tâmpit care poate
citi o hartă aeriană la bord?
Sigur că da, Saigonule. Oare chiar vă închipuiţi că-mi risc pielea
având încredere în vreunul din voi? Fir-aţi ai dracului să fiţi, fratele
meu e acolo, jos! Ştiu că nu pe mine mă vreţi, ci pe el!
— Eşti nebun! zbieră pilotul. Pentru numele lui Dumnezeu,
zburăm prea jos pentru avionul ăsta!
— Ţine botul în sus, spuse Bourne, urmărind o hartă. Coboară
şi înalţă-te continuu, asta-i tot ce trebuie să faci.
— Dar este o nebunie! exclamă copilotul. Dacă prindem un
curent descendent ne prăbuşim în mijlocul pădurii, fără scăpare!
— Prognoza meteo de la radio anunţă că nu se prevede nici o
perturbare.
— Asta deasupra, izbucni pilotul. Nu realizezi riscurile la care
ne expunem! Aici, jos e altceva!
— Care a fost ultimul raport din Jinan? întrebă Jason, ştiind
prea bine care fusese.
— Au trecut mai mult de trei ore de când încearcă să ne
îndrepte spre Boading şi nu reuşesc. Probabil acum încearcă să ne
localizeze în Munţii Hengshui… Doamne, dar de ce îţi spun eu
toate astea ţie? Ai auzit doar cu urechile tale. Şi vorbeşti
chinezeşte mai bine decât părinţii mei, care au avut educaţie
aleasă!
— În regulă, întoarce avionul cu 160 grade în două minute şi
jumătate şi urcă la o altitudine de trei sute de metri. Vom zbura
deasupra oceanului.
— Vom zbura deasupra apelor Japoniei! Se va trage asupra
noastră!
— Pune-ţi un steag alb… sau, mai bine, o să comunicăm cu ei

497
prin radio. O să încerc să inventez ceva. S-ar putea să ne escorteze
până în Kowloon.
— Kowloon! strigă căpitanul de zbor. Or să ne împuşte!
— Tot ce-i posibil, răspunse Bourne. Dar nu voi face eu aceasta,
adăugă el. Pentru că scopul meu final este să ajung acolo, însă nu
însoţit de voi. Voi nu trebuie să apăreţi deloc. Nu ne putem
permite.
— N-are nici un sens ce spui! spuse exasperat pilotul.
— Tu doar întoarce avionul cu 160 de grade când îţi spun eu.
Jason urmărea vitezometrul şi calcula distanţa de care avea
nevoie. Dedesubt, zări pe fereastră coasta Chinei rămânând în
urmă. Îşi privi ceasul, trecuseră nouăzeci de secunde.
— Întoarce, căpitane, ordonă el.
— Aş fi făcut-o oricum! răspunse pilotul. N-am de gând să mă
sinucid, n-am sânge de Kamikaze în vine.
— Nici chiar pentru guvernul tău?
— Cel mai puţin dintre toate.
— Se schimbă timpurile, spuse Bourne concentrându-şi atenţia
asupra hărţii. Concepţiile se schimbă.
— Snake Lady, Snake Lady! Renunţă! Dacă mă auzi, ieşi de
acolo şi întoarce-te la bază. Nu aveţi nici o şansă. Mă auzi?
Renunţă!
— Ce vrei să faci, Delta?
— Continuă-ţi zborul, amice: în trei minute poţi să-ţi iei picioarele
la spinare.
— Eu da. Dar tu şi oamenii tăi?
— Ne vom descurca.
— Te sinucizi, Delta.
— Mie-mi spui…? În regulă, băieţi, verificaţi-vă paraşutele şi
pregătiţi-vă să săriţi. Cineva să-l ajute pe Ecou, arătaţi-i unde-i
pârghia.
— Deraisonnable!
Vitezometrul indica constant viteza de 600 kilometri la oră. Ruta
pe care o alesese Jason pentru zbor la altitudine joasă prin
strâmtoarea Formosa, rută ce trecea de Longhai şi Shantou, de-a
lungul coastei chineze şi Hsinchu şi Fengshan de-a lungul celei
taiwaneze, avea o lungime de peste 2500 kilometri. Asta însemna
că, peste aproximativ patru ore, ar trebui să se vadă insulele
nordice ale Hong Kong-ului.
În timpul zborului fuseseră de două ori conectaţi prin radio: o
dată de către garnizoana din Quemoy, a doua oară de către un

498
avion de patrulare din Raoping. De fiecare dată Bourne preluase
convorbirile, explicând prima oară că erau într-o misiune de
salvare a unui vas naufragiat ce transporta mărfuri taiwaneze, a
doua oară declarând că avionul aparţinea forţelor de securitate ale
Chinei şi supraveghea coasta împotriva vaselor de contrabandă
care, negreşit, reuşiseră să evite trupele de control din Raoping.
Pentru această din urmă comunicare nu-şi luase numai un ton
plin de aroganţă, ci folosise numele şi numărul de pe legitimaţia
unui conspirator mort, care zăcea acum sub o limuzină de
fabricaţie rusească, în rezervaţia de păsări Jing Shan. Dacă cel cu
care vorbise îl crezuse sau nu, aceasta era cu totul irelevant.
Nimeni nu era dispus să facă valuri. Viaţa era şi aşa îndeajuns de
complicată. Lasă lucrurile aşa cum sunt. Cine ar putea să te facă
răspunzător pentru ele?
— Unde-ţi ţii echipamentul de zbor? întrebă Jason adresându-i-
se pilotului.
— În mâini, replică bărbatul studiindu-şi instrumentele şi
tresărind vizibil la fiecare erupţie de paraziţi din radio. După cum
ştii sau poate nu, nu am nici un plan de zbor. Putem intra oricând
în coliziune cu alt avion.
— Suntem prea jos pentru asta, spuse Bourne, iar vizibilitatea e
bună. Am încredere în ochii tăi să nu intrăm în cineva.
— Eşti complet nebun! exclamă secundul.
— Dimpotrivă, abia acum mă fac bine. Te-am întrebat unde e
echipamentul de siguranţă. Aşa cum construiţi voi lucrurile, nu
cred că nu aveţi.
— Ce fel de echipament? întrebă pilotul.
— Dispozitive de semnalizare, paraşute, plute de salvare.
— O, cerule!
— Unde, am întrebat!
— În partea din spate a avionului, uşa din dreapta.
— Sunt pentru oficiali, adăugă copilotul acru. Dacă sunt
probleme, ei sunt cei ce beneficiază de toate.
— Mi se pare logic, spuse Bourne. Cum altfel să fie siguri că vă
faceţi datoria?
— Eşti dement!
— Mă duc puţin în spate, domnilor, dar nu uitaţi că pistolul
meu este îndreptat asupra voastră. Nu te abate din drum,
căpitane. Am experienţă şi sunt şi foarte sensibil. Dacă simt ceva,
suntem cu toţii morţi. Ai priceput?
— Eşti nebun de legat!

499
 — Mie-mi spui?
Jason se ridică în picioare şi o porni înapoi printre scaune,
trecând peste trupul prizonierului întins pe jos. Acesta renunţase
să se mai zbată pentru a se elibera. Şiroaiele de sânge închegat îi
acopereau rana de la tâmpla stângă.
— Cum te descurci, domnule maior?
— Am făcut o greşeală. Ce mai vrei de la mine?
— Să te duc viu până la Kowloon. Atâta vreau.
— Pentru ca vreun tembel să mă trimită în faţa unui pluton de
execuţie?
— Asta depinde de tine. Dar de când am început să mai pricep
ce se petrece, mă gândesc că s-ar putea să se găsească un tembel
care să-ţi dea o medalie, dacă ştii să-ţi foloseşti atuurile.
— Te joci cu cuvintele, Bourne. Ce vrea să-nsemne asta?
— Cu puţin noroc, vei afla.
— Mii de mulţumiri! strigă englezul.
— Nu-mi mulţumi mie. Tu mi-ai dat ideea. Te am întrebat dacă,
în antrenamentul la care ai fost supus, ai învăţat cum să pilotezi
unul dintre avioanele astea. Îţi aduci aminte ce mi-ai răspuns?
— Ce?
— Ai spus că ştii numai cum să sari din ele.
— Sfinte Sisoe!
Impostorul, cu paraşuta bine prinsă de spate, fu proptit vertical
între două scaune. Mâinile şi picioarele îi erau strâns legate, cu
excepţia mâinii drepte, care era fixată pe pârghia de deschidere a
paraşutei.
— Arăţi de parcă ai fi crucificat, numai că nu ai braţele întinse,
domnule maior.
— Pentru numele lui Dumnezeu, n-ai vrea să fi ceva mai clar?
— Iartă-mă. Alter ego-ul meu încearcă să iasă la iveală. Să nu
îndrăzneşti să faci vreo mişcare greşită, nenorocitule, că-ţi fac vânt
prin trapă! Mă auzi! Bagi la creier?
— Bag.
Jason se îndreptă spre cabina de comandă, ridică harta şi i se
adresă secundului.
— Unde ne aflăm?
— În şase minute vom fi în Hong Kong dacă nu intrăm în
careva.
— Am deplină încredere în voi însă, dacă nu vreţi să fugiţi din
ţară, nu putem ateriza pe Kai-tak. Ne îndreptăm spre nord, către
Noile Teritorii.

500
 — Aiya! izbucni pilotul. Trecem prin raza radarului! Trupele de
Ghurka n-au nici un fel de discernământ! Trag după orice avion
care li se pare a fi chinezesc!
— Nu şi dacă nu ne văd, căpitane. Păstrează altitudinea la 200
de metri când zbori deasupra graniţei şi urcă apoi deasupra
munţilor Lo Wu. Atunci vei putea stabili legătura radio cu
Shenzen-ul.
— Şi ce Dumnezeu să le spun?
— Că ai fost deturnat. Vezi tu, nu-mi pot permite să te iau cu
mine. Nu putem să aterizăm împreună pe teritoriul Hong Kong-
ului. Ai atrage atenţia asupra unui om foarte timid… şi a
însoţitorului lui.
*
* *
Paraşutele se deschiseseră cu un pocnet deasupra celor doi,
legaţi printr-o frânghie de douăzeci de metri în timp ce avionul îşi
continua zborul către Shenzen.
*
* *
Aterizară în apele unei crescătorii de peşte, la sud de Loh Ma
Chau. Bourne smuci frânghia trăgându-l pe impostorul imobilizat
înspre el, în strigătele agitate ale proprietarilor crescătoriei. Jason
ridică mâinile fluturând un pumn de bani:
— Suntem fugari din China! Bogaţi! Vrea cineva să ne toarne?
Nu avea nimeni nici cea mai vagă intenţie; în orice caz nu
proprietarii crescătoriei care repetau fără oprire „Mgoi! Mgoissaa!”,
mulţumind fiinţelor ciudate, rozalii, căzute din cer. Bourne îl
scoase pe asasin din apă.
*
* *
Dezbrăcară uniformele chinezeşti, apoi Jason îi legă strâns
englezului mâinile la spate, după care o porniră împreună pe
şoseaua ce ducea înspre Kowloon. Hainele lor umede se uscau
rapid în căldura razelor de soare, dar înfăţişarea lor nu era de
natură să inspire încredere puţinilor şoferi dispuşi să ia
autostopişti. Era o problemă care trebuia rezolvată repede. Jason
era epuizat; abia mai mergea şi concentrarea îi slăbea. Un singur
pas greşit şi putea rata totul. Iar aceasta nu trebuia să se
întâmple! Nu acum!
Ţărani, în special femei bătrâne, mergeau pe marginea şoselei.

501
Pălăriile negre, cu boruri largi, le fereau de soare feţele veştejite; pe
umeri aveau cobiliţe, de care atârnau coşuri cu produse. Câţiva îi
priviră curioşi pe cei doi intruşi, dar doar pentru câteva clipe – în
lumea lor nu era loc pentru surprize. Era suficient să
supravieţuieşti, amintirile le erau încă vii în minte.
Amintirile. Studiază fiecare lucru în parte. Vei găsi ceva care ţi-ar
putea fi de folos.
— Culcă-te pe jos, ordonă Bourne. La marginea şoselei.
— Ce ai spus? De ce?
— Pentru că dacă nu faci cum ţi-am spus, nu mai vezi lumina
soarelui mai mult de trei secunde.
— Am crezut că mă vrei viu în Kowloon!
— Dacă e nevoie, te duc şi mort. Jos am spus! Întins pe spate!
Apropo, poţi să strigi cât doreşti, tot nu te înţelege nimeni. S-ar
putea chiar să-mi fii de folos.
— Iisuse! Cum?
— Tocmai ai suferit un accident.
— Ce?
— Jos! Acum!
Răsuflând greu, impostorul se lungi pe asfalt, culcat pe spate,
cu ochii deschişi în lumina orbitoare a soarelui.
— L-am auzit pe pilot când te-a făcut dement, spuse el. Avea
dreptate.
— Fiecare cu propria lui interpretare, domnule maior. Deodată
Jason se întoarse şi începu să strige înspre ţărăncile de pe drum.
— Jiu ming! Qing bangmang! ţipă el, implorându-le să-l ajute pe
camaradul său care-şi rupsese fie şira spinării, fie o coastă. Căută
în rucsac şi scoase de acolo bani, spunându-le că fiecare minut
conta şi că ajutorul medical era necesar cât de repede posibil.
Dacă le-ar putea fi de folos cu ceva, le-ar plăti bine pentru
amabilitatea lor.
Ţăranii se năpustiră ca unul, împingându-se unii pe alţii şi
lăsând să le cadă pălăriile de pe cap, uitând de coşuri şi cobiliţe.
Privirile se îndreptară toate nu asupra celui rănit ci asupra
banilor.
— Na gunzi lai, strigă Bourne, cerând câteva scânduri de lemn
pentru a imobiliza trupul rănit al tovarăşului său de drum.
Femeile se repezi spre un pâlc de bambuşi şi despicară fibrele ce
ar putea alina durerea rănitului atunci când va fi întins pe targă.
După ce-şi terminară treaba, în ciuda protestelor în englezeşte ale
pacientului, îşi primiră banii copleşiţi de recunoştinţă şi simpatie

502
şi îşi văzură de drum.
Cu excepţia unei femei care zări un camion venind dinspre
nord.
— Duo shao gian? spuse ea, aplecându-se la urechea lui Jason
şi întrebându-l cât e dispus să plătească.
— Ni shuo ne, răspunse Bourne cerându-i să numească un preţ.
Femeia indică unul iar Jason îl acceptă. Cu braţele larg
deschise femeia se postă în mijlocul şoselei şi opri camionul. Urmă
o a doua tocmeală cu şoferul, după care asasinul fu urcat în
spatele vehiculului, culcat pe spate şi legat bine de tulpinile de
bambus. Jason urcă după el.
— Cum te simţi, domnule maior?
— Camionul ăsta plin cu raţe împuţite, se văicări impostorul,
privind spre pereţii camionului, stivuiţi cu colivii de lemn care
emanau o duhoare copleşitoare, greţoasă.
— Următoarea oprire – Kowloon, anunţă Jason Bourne,
închizând ochii.

503
 CAPITOLUL 30
Telefonul începu să sune. Marie se răsuci imediat în scaun dar
fu oprită de mâna ridicată a lui Mo Panov. Psihiatrul traversă
camera de hotel, ridică receptorul telefonului de lângă pat şi spuse
calm:
— Da?
Apoi, pe măsură ce asculta se încrunta, după care, ca şi cum şi-
ar fi dat seama că expresia feţei lui ar putea o alarma, privi înspre
Marie şi scutură din cap, îndepărtând orice semn de îngrijorare ce
ar fi putut răzbate din vocea sa.
— În regulă, continuă el după aproape un minut. Aşteptăm în
continuare până când primim ştiri de la tine, dar trebuie să te
întreb ceva, Alex şi iartă-mi maniera directă în care o voi face. Ţi-a
dat cineva ceva de băut? (Panov strânse din ochi şi îndepărtă
receptorul de la ureche) Singurul meu răspuns este că eu sunt
prea amabil şi experimentat pentru a face speculaţii pe seama
strămoşilor tăi. Vorbim mai târziu, spuse el şi închise.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Marie pe jumătate ridicată de pe
scaun.
— Ceva mai mult decât ar fi trebuit.
Psihiatrul se opri privind-o pe Marie.
— Catherine Staples e moartă. A fost asasinată în faţa casei cu
câteva ore în urmă…
— Dumnezeule mare! şopti Marie.
— Şi maiorul care lucrează pentru serviciile secrete, continuă
Panov; cel pe care l-am văzut în staţia Kowloon, pe care tu l-ai
numit maiorul şi Catherine l-a identificat ca fiind Lin Wenzu…
— Ce-i cu el?
— E grav rănit şi se află într-o stare critică, la spital. De acolo a
telefonat Conklin, de la un telefon public.
Marie studie faţa lui Panov.
— Există o legătură între moartea lui Catherine şi Lin Wenzu,
nu-i aşa?
— Da. Când a fost omorâtă Catherine, s-a constatat că
operaţiunea fusese penetrată…
— Ce operaţiune? De către cine?
— Alex a spus că amănuntele le vom afla mai târziu. În orice

504
caz, lucrurile încep să se precipite, iar Lin s-ar putea să-şi fi dat
viaţa pentru a opri agravarea situaţiei… pentru a o neutraliza, asta
a fost expresia lui Conklin.
— Doamne, Dumnezeule, strigă Marie, cu ochii holbaţi, cu voce
aproape isterică. Operaţiuni! Penetrări… neutralizări. Lin, chiar şi
Catherine, prietena care m-a trădat… nu-mi pasă de toate aceste
lucruri! Ci de David!
— Mi s-a spus că e în China.
— Iisuse Christoase! L-au ucis! ţipă Marie, sărind de pe scaun.
Panov se repezi înspre ea şi o apucă de umeri, forţând-o să-şi
oprească mişcările spasmodice ale capului şi obligând-o să-l
privească în ochi.
— Lasă-mă să-ţi spun ce mi-a povestit Alex… Ascultă-mă!
Încet, cu răsuflarea tăiată ca şi cum ar fi încercat să găsească
un moment de seninătate în confuzia şi oboseala ei, Marie rămase
în picioare privindu-l pe Mo.
— Ce ţi-a spus? şopti ea.
— A spus că, într-o oarecare măsură, se bucură că David se află
acolo, pentru că el consideră că acolo are o şansă în plus să
supravieţuiască.
— Şi tu crezi asta? izbucni soţia lui David Webb, cu ochii plini
de lacrimi.
— Tot ce e posibil, spuse Panov dând din cap şi vorbind calm.
Conklin spunea că aici, în Hong Kong, David ar putea fi împuşcat
sau înjunghiat în mijlocul unei străzi aglomerate mulţimea, spuse
el, e deopotrivă duşman şi prieten. Nu mă întreba de unde-şi iau
oamenii ăştia metaforele, pentru că nu ştiu..
— Ce naiba vrei să spui?
— Nimic altceva decât ce mi-a zis Alex: Spunea că ei l-au făcut
pe David să redevină acel cineva pe care ar fi vrut să-l uite. Mai
spunea că nu l-a egalat nimeni, niciodată, pe „Delta”. „Delta” a fost
cel mai bun dintre toţi câţi au fost vreodată… David Webb a fost
acel „Delta”, Marie. Indiferent pe cine vrea să uite, el rămâne
„Delta”. Jason Bourne a fost doar o continuare a durerii pe care a
încercat să şi-o asume. În unele privinţe îl cunosc pe soţul tău la
fel de bine ca şi tine.
— În acele privinţe, mult mai bine, sunt sigură, spuse Marie
sprijinindu-şi capul de pieptul lui Morris Panov. Au fost atât de
multe lucruri despre care n-a vrut niciodată să discute. Era prea
înspăimântat, prea ruşinat… O, Dumnezeule! Mo, se va mai
întoarce vreodată la mine?

505
 — Alex crede că „Delta” se va întoarce.
Marie se îndepărtă uşor de psihiatru şi-l privi în ochi; printre
lacrimi privirea sa era ca de gheată.
— Dar David se va mai întoarce? şopti ea.
— La asta nu pot să-ţi dau nici un răspuns. Aş vrea, dar nu
sunt în stare.
— Înţeleg.
Marie se dezlipi de Panov şi se apropie de o fereastră; privi în jos
înspre mulţimea de dedesubt, din strada strident luminată.
— L-ai întrebat pe Alex dacă a băut. De ce ai făcut asta, Mo?
— Imediat ce am spus-o, am regretat.
— Pentru că l-ai jignit? întrebă Marie întorcându-se spre
psihiatru.
— Nu. Pentru că ştiam că ai auzit ce am spus şi că vei dori o
explicaţie. Nu ţi-aş fi putut-o refuza.
— Ei bine?
— A fost ultimul lucru pe care mi l-a spus – de fapt au fost două
lucruri. A spus că te-ai înşelat în privinţa lui Catherine…
— M-am înşelat? Am fost acolo. Am văzut ce s-a întâmplat. I-am
auzit minciunile!
— Încerca să te protejeze fără să te sperie.
— Minciuni! Şi celălalt lucru?
Nemişcat, Panov spuse calm, cu privirea aţintită asupra Mariei:
— Alex a spus că, oricât de nebuneşti ar părea, lucrurile nu
sunt chiar aşa.
— Dumnezeule, l-au câştigat şi pe el de partea lor!
— Nu pe de-a-ntregul. Nu vrea să le spună unde te afli, unde ne
aflăm. Ne-a transmis să fim pregătiţi să o ştergem în câteva minute
după următorul său apel telefonic. Nu poate risca să se întoarcă
aici. Îi este teamă să nu fie urmărit.
— Aşa că fugim din nou – fără vreo ţintă anume – ci doar pentru
a ne ascunde. Sfântul Gheorghe al nostru, cel şchiop, care ucide
dragoni, s-a dat de partea lor.
— Nu e drept, Marie. Nu asta a vrut el să spună şi nici ce am zis
eu.
— Pe naiba doctore! Soţul meu e acolo! Îl folosesc şi s-ar putea
să-l şi omoare fără să-mi spună nici măcar de ce! A, s-ar putea –
subliniez, s-ar putea – să supravieţuiască pentru că e atât de
priceput în ceea ce face – a făcut, mai bine zis – ceea ce a
dispreţuit din toată inima, dar ce se va întâmpla cu omul acesta şi
cu creierul lui? Tu eşti expertul, doctore! Ce va rămâne din el când

506
îi vor reveni toate amintirile? Şi mai bine să-i revină, astfel nu va
reuşi să supravieţuiască!
— Ţi-am mai spus, nu-ţi pot răspunde la această întrebare.
— Eşti nemaipomenit, Mo! Tot ce ai tu sunt doar opinii atent
formulate, dar nu răspunsuri, nici măcar unele prudente. Te
ascunzi. Ar fi trebuit să fii economist. Ţi-ai ratat vocaţia!
— Am ratat o mulţime de lucruri. Inclusiv avionul spre Hong
Kong, aproape.
Marie rămase nemişcată, ca lovită. Izbucni în plâns şi se repezi
la Panov, îmbrăţişându-l.
— Dumnezeule, îmi pare rău, Mo! Iartă-mă, iartă-mă!
— Eu sunt cel care ar trebui să-şi ceară scuze, a fost o acuzaţie
ieftină, spuse psihiatrul.
Îi dădu capul pe spate cu duioşie, mângâindu-i părul încărunţit.
— Doamne, nu pot să sufăr peruca asta.
— Nu e o perucă, doctore.
— Printre toate diplomele pe care le-am obţinut nu s-a aflat
niciodată una în cosmetică.
— S-a aflat în schimb una în reparaţia picioarelor rănite.
— Mai uşor decât a capetelor, crede-mă pe cuvânt. Telefonul
sună. Marie rămase cu răsuflarea tăiată, iar Panov îşi întoarse
încet capul înspre ţârâitul ostil.
*
* *
— Mai încearcă odată asta, sau orice altceva şi eşti un om mort!
răcni Bourne, strângându-şi dosul mâinii, unde carnea se
învineţise de puterea loviturii. Asasinul, cu mâinile legate în faţă,
sub mânecile hainei, se năpustise asupra uşii de la camera
închiriată într-un hotel modest la care poposiseră şi reuşise să-i
zdrobească lui Jason mâna stângă de toc.
— Şi ce dracu’ vrei să fac? strigă englezul. Să intru în noapte
agale şi zâmbitor, către plutonul de execuţie care mă aşteaptă?
— Observ că ştii şi citate, spuse Bourne privindu-l pe asasin,
care se ţinea de coaste, în locul unde piciorul drept al lui Jason
izbise cu violenţă. Poate că e timpul să te întreb de ce ţi-ai ales
această meserie pe care eu n-am făcut-o niciodată cu adevărat. De
ce?
— Chiar te interesează, domnule Original? mormăi asasinul
prăbuşindu-se într-un fotoliu uzat, de lângă perete. E rândul meu
să întreb de ce.
— Poate pentru că niciodată nu m-am înţeles pe mine însumi,

507
zise David Webb. Sunt destul de conştient de lucrul acesta.
— A, ştiu totul despre tine! Francezul nu a omis nimic. Marele
„Delta” era nebun! Soţia şi copii îi fuseseră omorâţi în timp ce
făceau baie într-un râu de lângă Phnom Penh de către un avion de
război, presupus vietnamez. În cele din urmă a înnebunit şi nimeni
nu l-a mai putut stăpâni, dar nimănui nu i-a păsat pentru că el şi
echipele pe care le conducea provocau mai multe stricăciuni decât
cele mai multe trupe de gherilă puse la un loc. Comandamentul de
la Saigon considera că acţionau în mod sinucigaş dar, din punctul
lor de vedere, cu cât mai sinucigaş cu atât mai bine. Te voiau pe
tine şi gunoiul pe care-l aveai sub comandă distruşi o dată pentru
totdeauna. Nu voiau să te mai întorci viu. Deveniseşi o povară.
Snake Lady, Snake Lady… vă vorbeşte un prieten, idioţilor! N-
aveţi prea mulţi pe aici… Renunţaţi! Nu aveţi nici o şansă!
— Ştiu, sau cel puţin cred că ştiu câte ceva din toate astea,
spuse Webb. Te-am întrebat însă altceva.
Ochii asasinului se măriră, în timp ce îşi cobora privirea asupra
încheieturilor legate. Când vorbi, aproape în şoaptă, vocea îi
răsuna ca un ecou ireal.
— Pentru că eu sunt un psihopat, lua-te-ar dracu’! Am ştiut-o
de când eram copil. Gândurile negre, cuţitele înfipte în animale
doar pentru a le vedea privirile chinuite şi gurile schimonosite.
Aveam unsprezece ani când am violat-o pe fiica unui vecin, fata
vicarului, pentru că ştiam că nu va putea spune nimic. Apoi o
prindeam din urmă pe stradă şi o conduceam până la şcoală. Mai
târziu, la Oxford, am ţinut un coleg sub apă, aproape de suprafaţă,
până când s-a înecat şi asta numai ca să-i văd ochii holbaţi şi
gura. După care, m-am înapoiat la ore şi am excelat în nonsensuri
pe care orice dobitoc le-ar fi putut spune.
— N-ai cerut niciodată ajutorul cuiva?
— Ajutor? Cu un nume ca Allcott-Price?
— Allcott…?
Împietrit, Bourne privi fix la prizonierul său.
— Generalul Allcott-Price? Copilul minune al lui Montgomery
din cel de-al doilea război mondial? Omul care a condus atacul
lateral la Tobruk şi mai târziu a trecut prin Italia şi Germania ca
prin brânză? Patton al Angliei?
— Nu mă născusem pe atunci, pentru numele lui Dumnezeu!
Sunt rodul celei de-a treia soţii… poate chiar a patra, habar n-am.
Nu s-a zgârcit în astfel de treburi, la femei vreau să spun.
— D’Anjou spunea că nu i-ai dezvăluit niciodată numele

508
adevărat.
— Avea perfectă dreptate! Generalul, dându-şi peste cap
brandy-ul în atât de renumitul său club din Saint James’s a dat
ordinul: „Omorâţi-l! Distrugeţi sămânţa putredă pentru ca numele
lui să nu se afle niciodată. Nu e sânge din sângele meu, femeia
care i-a dat viaţă a fost o târfă!”. Dar eu sunt sânge din sângele lui
şi el o ştie prea bine. De altfel ştie şi de unde am moştenit
apucăturile sadice, nenorocitul, pentru că amândoi avem o
grămadă de medalii pentru că am făcut lucruri care ne plac la
nebunie.
— Deci ştia? Despre boala ta?
— Ştia… ştie. M-a ţinut departe de Sandhurst – academia
militară britanică, dacă nu ştiai – deoarece nu dorea să intru în
prea iubita lui armată. S-a gândit că aş putea fi descoperit şi i-aş
mototoli imaginea. Era cât pe aci să facă apoplexie atunci când am
intrat voluntar. Nu va avea o noapte liniştită până nu i se va
transmite discret că sunt mort – şters şi toate urmele dispărute.
— De ce-mi spui mie toate astea?
— Simplu, replică fostul luptător de comando, privind adânc în
ochii lui Jason. După câte înţeleg eu, orice s-ar întâmpla, unul
singur dintre noi va scăpă cu viaţă din toată afacerea asta.
Bineînţeles că voi face tot posibilul să fiu eu acela, ţi-am mai spus-
o o dată. Dar s-ar putea să nu fiu eu, căci nici tu nu eşti de colo,
iar dacă va fi aşa, vei deţine un nume cu care să şochezi toată
lumea asta blestemată, ba chiar să faci un ban frumos, ca să nu
mai vorbesc de ce-ţi iese dacă o publici.
— Atunci generalul va putea dormi liniştit tot restul vieţii.
— Să doarmă? Mai degrabă să-şi zboare creierii! Nu m-ai
ascultat atent. Am spus până nu i se va transmite discret, adică
toate urmele vor fi şterse şi nici un nume nu va ieşi la suprafaţă.
Dar aşa, nimic nu va fi îngropat. Va ieşi totul la iveală. Eu ştiu
bine cine sunt şi o accept. Unii din noi sunt pur şi simplu altfel.
Hai să spunem antisociali. Sau violenţi. Sau putrezi pe dinăuntru.
Singura diferenţă în ceea ce mă priveşte este că eu sunt destul de
inteligent pentru a-mi da seama.
— Şi o accepţi, spuse Bourne, rece.
— Mai mult decât atât. Îmi place. Hai să privim totul din
perspectiva mea. Dacă eu pierd şi povestea iese la iveală, se vor
găsi atâţia care vor fi fericiţi să-mi ia locul, aşa cum ţi l-am luat eu
ţie! Lumea asta e plină de Jason Bourne-i. Dă-le o idee, îndrumă-i
într-o anumită direcţie, iar ei vor da năvală. În asta a constat

509
geniul Francezului, nu înţelegi?
— Înţeleg că totul e o porcărie.
— Înţelegi mai multe decât credeam, atunci. Tot asta va înţelege
şi generalul şi va trebui să trăiască cu imaginea asta, până moare.
— Dacă el nu a vrut să te ajute ar fi trebuit să o faci tu însuţi.
Eşti destul de deştept ca să fi înţeles atâta lucru.
— Şi să dau cu piciorul distracţiei? Nici gând. În viaţă trebuie
să-ţi urmezi drumul şi să profiţi cât mai mult, sperând că, într-o
zi, o întâmplare fatală va pune capăt la tot, înainte de a fi pus la
zid pentru ceea ce eşti în realitate. Eu mi-am găsit locul, însă
aceea întâmplare fatală nu s-a arătat încă. Din nefericire,
concurenţa scoate la iveală ce-i mai bun în noi toţi, nu-i aşa?
Supravieţuim tocmai pentru că un altul nu vrea asta… Şi apoi,
fireşte, mai e şi băutura, care ne dă încredere în noi înşine şi chiar
curajul de-a face lucruri pe care altfel nu suntem siguri că le-am
putea face.
— Nu şi când lucrezi.
— Bineînţeles că nu, dar, amintirile îţi rămân în minte şi numai
whisky-ul îţi dă tăria pentru a continua.
— Fals, spuse Jason Bourne.
— Nu pe de-a-ntregul, îl contrazise asasinul. Tăria o obţii din ce
poţi.
— Întotdeauna, în orice om există două personalităţi
contradictorii, spuse Jason. Una pe care o cunoşti, iar cealaltă pe
care n-o cunoşti sau nu vrei s-o cunoşti.
— Fals! repetă englezul. Nu aş fi ceea ce sunt dacă nu mi-ar fi
plăcut şi nu te amăgi, domnule Original. Mai bine mi-ai trage un
glonţ în cap, pentru că eu nu voi ezita s-o fac dacă voi avea ocazia.
Dacă pot, am să te omor.
— Îmi ceri mie să distrug partea din tine alături de care nu poţi
trăi.
— Încetează odată cu idioţeniile! Nu ştiu cum ţi se întâmplă ţie,
dar mie viaţa asta îmi place. Am nevoie de felul ăsta de distracţie şi
n-am de gând să trăiesc fără ea.
— Îmi ceri, iar, acelaşi lucru.
— Hei, mai du-te-n mă-ta!
— Iarăşi.
— Încetează!
Asasinul se smuci din scaun. Jason făcu doi paşi şi ridică
piciorul drept, izbindu-l în coaste şi aruncându-l la loc. Allcott-
Price urlă de durere.

510
 — Nu te voi omorî, domnule maior, spuse Bourne calm. Dar te
voi face să regreţi că mai eşti încă în viaţă.
— Îndeplineşte-mi o ultimă dorinţă, gemu prizonierul ţinându-
se de piept cu mâinile legate. Până şi eu am făcut asta pentru
victimele mele. Sunt în stare să accept un glonţ pe neaşteptate, dar
nu gândul închisorii din Hong Kong. Or să mă spânzure noaptea
târziu, pe întuneric, numai ca să facă totul oficial, ca la carte. Or
să-mi pună frânghia de gât şi or să mă suie pe eşafod. Iar asta n-
aş putea suporta.
— Ţi-am mai spus şi înainte, răspunse Delta calm. Se prea
poate să nu te aştepte asta. Eu nu tratez cu britanicii din Hong
Kong.
— Nu faci, ce?
— Asta ai presupus tu, nu ţi-am spus o eu niciodată!
— Minţi!
— Atunci eşti mai puţin înzestrat decât am crezut, ceea ce era
oricum prea mult.
— Ştiu. Nu sunt în stare să gândesc geometric.
— E clar că nu poţi.
— În cazul ăsta eşti ceea ce voi americanii, numiţi „un vânător
de recompense” şi lucrezi pe cont propriu.
— Într-un fel, da. Şi am impresia că persoana care m-a trimis să
te găsesc, intenţionează să te angajeze, nu să te ucidă.
— Cerule mare…
— Preţul meu însă a fost foarte mare. Inimaginabil de mare.
— Deci aşa e, ai un contract.
— Numai de data aceasta. Nu am putut refuza recompensa.
Întinde-te pe pat.
— Ce?
— M-ai auzit.
— Vreau să merg la toaletă.
— Fireşte, replică Jason, îndreptându-se către uşa băii şi
deschizând-o. Nu e activitatea mea favorită, dar te voi urmări.
Asasinul se uşură iar Jason stătu cu arma îndreptată asupra
sa. După ce termină, se înapoie în camera sărăcăcioasă a hotelului
din cartierul sudic al Monkok-ului.
— Treci pe pat, spuse Bourne din nou, gesticulând cu pistolul.
Întinde-te cu faţa în jos şi desfă picioarele.
— Scumpului de la recepţie i-ar face plăcere să audă această
conversaţie.
— Poţi să-l suni mai târziu dacă vrei. Jos am spus! Repede!

511
 — Totdeauna eşti grăbit…
— Mai grăbit decât vei înţelege tu vreodată. Jason răsuci
rucsacul de pe podea şi-l puse pe pat; scoase frânghiile de nylon,
în timp ce impostorul psihopat se întindea peste cuvertura
slinoasă. Un minut şi jumătate mai târziu, avea gleznele legate
strâns de barele metalice de la picioarele patului şi gâtul într-un
lanţ de sfoară albă, întinsă şi înnodată de cele de la cap. În cele
din urmă, Bourne trase faţa de pernă de sub capul asasinului şi i-
o puse pe faţă, ca o glugă după care i-o legă acoperindu-i ochii şi
urechile, dar lăsându-i gura liberă pentru a respira. Cu
încheieturile mâinilor legate sub el, englezul era din nou imobilizat.
Însă de data aceasta începu să-şi agite violent capul şi să caşte
larg gura, spasmodic. Frica pusese stăpânire pe fostul maior
Allcott-Price. Jason recunoscu semnele imediat, dar fără
compasiune.
Hotelul sordid pe care reuşise să-l găsească Bourne nu prezenta
luxul unui telefon. Singura legătură cu lumea de afară era un
ciocănit în uşă, care anunţa ori poliţia, ori un recepţioner plictisit,
care te informa că dacă doreşti să reţii camera încă o oră, trebuie
să plăteşti pentru încă o zi. Bourne traversă camera, se strecură în
tăcere pe coridorul sărăcăcios şi se îndreptă către telefonul public
aflat, după cum i se spusese, la capătul celălalt al holului.
Memorase pe dinafară numărul de telefon aşteptând – s-ar fi
rugat, dacă ar mai fi putut – ca momentul când o să-l formeze să
vină mai repede. Introduse o monedă în aparat şi formă numărul,
simţind sângele cum îi bubuie în tâmple.
— Snake Lady! spuse în receptor pe un ton sec, egal. Snake
Lady, Snake…!
— Qiung, qing, se făcu auzită o voce pe fir, vorbind chinezeşte,
rapid. Avem o defecţiune temporară pe circuit. Reparaţia se va
încheia în scurt timp. Acesta este un mesaj înregistrat…
Jason închise telefonul; mii de gânduri fragmentate şi cioburi de
imagini îl copleşiră. Se înapoie rapid pe coridorul slab luminat, pe
lângă o prostituată care stătea în pragul unei uşi şi-şi număra
banii. Fata îi zâmbi, ridicându-şi mâinile la nasturii bluzei; Jason
clătină din cap şi se îndreptă spre camera sa. Aşteptă cinsprezece
minute, stând în picioare, tăcut, lângă fereastră şi ascultând
sunetele guturale care răzbăteau din gâtlejul prizonierului său. Se
întoarse la uşă şi ieşi pentru a doua oară pe coridor, fără zgomot.
Ajunse în cabina telefonică, introduse o monedă şi formă numărul.
— Qing…

512
 Trânti receptorul cu mâinile tremurânde iar muşchii fălcilor i se
contractară la gândul „mărfii” pe care o adusese în schimbul soţiei
sale. Ridică receptorul pentru a treia oară şi, folosind o ultimă
monedă, formă zero.
— Centrala, începu el în chineză, este vorba de o urgenţă. Am
neapărată nevoie să contactez pe cineva la numărul următor.
Îi dictă centralistei numărul cu voce din ce în ce mai ascuţită,
din cauza panicii abia controlate. Aud un mesaj care spune că e o
problemă pe linie, însă aceasta este o urgenţă.
— Un minut, vă rog. Voi încerca să vă fiu de ajutor. Urmară
câteva clipe de tăcere. Fiecare secundă era umplută de ecoul din
pieptul care îi vibra ca o tobă imensă. Tâmplele îi zvâcneau, gura şi
gâtlejul i se uscaseră, arse ca de febră.
— Linia este temporar nefolosibilă, domnule; spuse o a doua
voce feminină.
— O singură linie? Aceea?
— Da, domnule.
— Nu „mai multe linii de telefon”, defecte „din centrală”?
— Aţi cerut centralistei un anumit număr, domnule. Nu ştiu
nimic despre altele. Dacă mi le daţi, le verific cu plăcere.
— Mesajul spunea că problema este a „centralei” şi
dumneavoastră îmi spuneţi că o singură linie este defectă. Vreţi să
spuneţi că nu puteţi confirma o… proastă funcţionare a centralei?
— O ce?
— Dacă mai multe telefoane nu funcţionează. Aveţi computere.
Ele pot detecta orice defecţiune imediat. I-am spus centralistei cu
care am vorbit prima oară că este o urgenţă!
— Dacă este medicală, vă pot chema o ambulanţă. Dacă-mi
puteţi da adresa dumneavoastră…
— Vreau să ştiu dacă sunt mai multe telefoane care nu
funcţionează sau numai unul! Trebuie să aflu neapărat!
— Îmi va lua timp să aflu, domnule. Este trecut de nouă seara
şi staţiile de reparare lucrează cu personal redus…
— Dar vă pot spune dacă există în zonă vreun deranjament, fir-
ar al naibii!
— Vă rog, domnule. Nu sunt plătită ca să fiu insultată.
— Iertaţi-mă, îmi pare rău!… Adresa? Da, adresa! Care este
adresa numărului pe care vi l-am dat?
— Nu este publicată, domnule.
— Dar o aveţi!
— De fapt, nu, domnule. Legile confidenţialităţii sunt foarte

513
stricte în Hong Kong. Ecranul computerului arătă numai cuvântul
„nepublicată”.
— Repet! Este o problemă de viaţă şi de moarte!
— Atunci lăsaţi-mă să vă dau numărul unui spital… A! Vă rog
aşteptaţi o clipă. Aţi avut dreptate. Ecranul arată acum că ultimele
trei cifre ale numărului pe care mi l-aţi dat se suprapun, deci
staţia de reparare încearcă să rezolve problema.
— În ce zonă geografică?
— Prefixul este „5”, prin urmare se află pe insula Hong Kong.
— Mai exact! Cam unde pe insulă?
— Cifrele numerelor telefonice nu au nici o legătură cu o anume
stradă sau cartier. Mi-e teamă că nu vă pot ajuta mai mult. Numai
dacă vreţi să-mi daţi adresa dumneavoastră, să vă trimit o
ambulanţă.
— Adresa mea…? spuse Jason zăpăcit, total epuizat. Nu,
continuă el, nu cred că voi face asta.
*
* *
Edward Newington McAllister se aplecă deasupra biroului în
timp ce femeia punea receptorul la loc. Faţa ei smeadă, specific
orientală era în mod evident marcată. Subsecretarul de Stat
închise telefonul de pe partea cealaltă a mesei, pe care se aflau un
creion şi un carnet. Pe carnet era scrisă o adresă.
— Ai fost de-a dreptul minunată, spuse el, atingând cu blândeţe
braţul femeii. Îl avem. L-ai ţinut la telefon suficient de mult – mai
mult chiar decât şi-ar fi permis altădată – adresa s-a confirmat. Cel
puţin clădirea şi asta e suficient. Un hotel.
— Vorbeşte foarte bine chinezeşte. Dialectul este nordic. Şi nu
are încredere în mine.
— N-are importanţă. Vom posta oameni în jurul hotelului. La
fiecare intrare şi ieşire. Se află pe o stradă numită Shek Lung.
— Mai jos de Mongkok, în Yau Marie Ti, mai precis, spuse
femeia. Probabil că are o singură intrare, pe unde gunoiul e scos în
fiecare dimineaţă.
— Trebuie să iau legătura cu Havilland, la spital. N-ar fi trebuit
să se ducă!
— Părea foarte neliniştit, spuse femeia.
— Ultimele cuvinte, spuse McAllister, formând un număr de
telefon. Informaţii vitale de la un om aflat pe moarte. Este normal:
— Nu vă înţeleg.
Femeia se ridică de la birou, iar Subsecretarul se aşeză pe

514
scaunul ei.
— Sunt în stare să vă urmez instrucţiunile, însă nu vă înţeleg
deloc.
— Dumnezeule, uitasem. Trebuie să pleci acum. Ceea ce am de
discutat este strict confidenţial… Ne-ai fost de mare ajutor şi pot
să te asigur că îţi vom fi recunoscători, dar acum îmi pare rău, dar
trebuie să-ţi cer să părăseşti camera.
— Bucuroasă, domnule, spuse femeia, ieşind.
— Urgent! strigă McAllister în telefon. Doresc să vorbesc cu
ambasadorul, vă rog. Este foarte important! Nu, nu e nevoie de nici
un nume, vă mulţumesc. Daţi-i un telefon de la care să putem
discuta fără să audă nimeni.
Subsecretarul începu să-şi maseze tâmpla stângă, apăsând din
ce în ce mai tare, până auzi vocea lui Havilland.
— Da, Edward?
— A telefonat! A mers! Ştim unde se află! Într-un hotel din Yau
Ma Ti.
— Înconjuraţi-l, dar nu acţionaţi în nici un fel! Conklin trebuie
neapărat să înţeleagă. Dacă simte că e ceva necurat la mijloc, nu
va mai fi de partea noastră. Iar dacă nu avem soţia, nu vom avea
nici asasinul. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu strici ceva,
Edward! Lucrurile sunt foarte serioase – şi extrem de delicate.
Astfel, „beyond-salvage” ar putea foarte bine să fie singura
alternativă.
— Nu sunt obişnuit cu astfel de cuvinte, domnule ambasador.
Urmă o pauză pe fir, întreruptă de vocea glacială a lui Havilland.
— A, ba da, Edward. Crâcneşti prea mult. Conklin a avut
dreptate. Ai fi putut refuza de la bun început, în Sangre de Cristo
în Colorado. Ai fi putut să nu te bagi, dar n-ai făcut-o, n-ai rezistat
tentaţiei. În unele privinţe semeni cu mine. Amândoi gândim, mai
mult şi mai bine ca alţii. Ne mândrim cu fiecare mişcare reuşită în
acest joc de şah cu piese umane, ale cărui consecinţe pot fi
îngrozitoare pentru unii, deoarece credem în ceva. Recunoaşte
acest lucru, Edward – eu o fac. E ca un drog. Şi, dacă te ajută, am
să-ţi spun ce ţi-am mai spus odată: cineva trebuie să facă şi asta.
— Nu mă interesează prelegerile care n-au nici o legătură cu
subiectul, spuse McAllister.
— Nici n-o să-ţi mai ţin vreuna. Tu procedează numai cum ţi-
am spus. Asiguraţi toate ieşirile de la hotel, dar spune tuturor să
nu acţioneze. Oriunde s-ar duce, Bourne trebuie urmărit discret,
dar în nici un caz atacat. Trebuie să avem femeia înainte să luăm

515
legătura cu el.
*
* *
Morris Panov ridică receptorul.
— Da?
— A intervenit ceva, spuse Conklin rapid, dar calm. Havilland a
părăsit sala de aşteptare pentru că a primit un telefon urgent. E
ceva nou pe acolo?
— Nu, nimic. Stăteam de vorbă.
— Sunt îngrijorat. Mă tem că oamenii lui Havilland v-au găsit.
— Iisuse, cum?
— Verificând fiecare hotel în parte, în căutarea unui alb şchiop.
— Ai mituit recepţionerul să nu spună nimic nimănui. I-ai spus
că este vorba despre o întâlnire de afaceri strict confidenţială –
lucru perfect normal.
— Pot şi ei să mituiască şi să spună că este o problemă
guvernamentală strict confidenţială care poate aduce recompense
generoase sau neplăceri nedorite. Ghici, care dintre ele are
întâietate?
— Cred că exagerezi, protestă psihiatrul.
— Nu-mi pasă ce crezi tu, doctore, numai plecaţi de acolo.
Acum. Lasă bagajul Mariei – dacă are vreunul. Părăsiţi hotelul cât
puteţi de repede.
— Şi unde să ne ducem?
— Într-un loc cu cât mai multă lume, unde să vă pot găsi.
— Un restaurant?
— Au trecut prea mulţi ani şi ăştia, aici, le schimbă numele la
fiecare douăzeci de minute. Iar hotelurile nici nu intră în discuţie,
sunt prea uşor de supravegheat.
— Dacă ai dreptate, Alex, pierdem prea mult timp…
— Mă gândesc!… În regulă. Luaţi un taxi până la colţul lui
Nathan Road cu Salisbury – m-ai auzit? Nathan şi Salisbury. Veţi
vedea hotelul Peninsula, dar nu intraţi. Fâşia care o ia înspre nord
se numeşte Golden Mile. Plimbaţi-vă în lungul ei, pe partea
dreaptă, dar nu depăşiţi distanţa primelor patru cvartale. O să vă
găsesc, cât de curând.
— Am înţeles, spuse Panov. Nathan şi Salisbury, primele patru
cvartale pe dreapta spre nord… Alex, eşti sigur că nu greşeşti?
— Din două motive, răspunse Conklin. Primul este că Havilland
nu mi-a cerut să-l însoţesc pentru a afla despre ce „urgenţă” era
vorba – şi ăsta a fost aranjamentul nostru. Iar al doilea, dacă

516
urgenţa nu vă privea pe tine şi Marie, înseamnă că Webb a stabilit
legătura cu ei. În ambele cazuri n-am de gând să dau din mână
singurul meu atu: pe Marie. Nu fără anumite garanţii. Şi nu
domnului ambasador Raymond Havilland. Şi acum ştergeţi-o cât
mai repede de acolo!
*
* *
Ceva era în neregulă! Se petrecea ceva neobişnuit! Bourne se
înapoiase în camera sărăcăcioasă de hotel, iar acum stătea în
picioare la marginea patului supraveghindu-şi prizonierul.
Mişcările îi deveniseră mai pronunţate şi, trupul întins zvâcnea la
fiecare mişcare nervoasă. Ce se întâmpla? De ce-l obseda atâta
conversaţia aceea telefonică? Telefonista îi răspunse amabil şi îşi
dăduse toată silinţa să-l ajute; îi tolerase chiar şi tonul nepoliticos
şi atunci, ce putea fi? Deodată, cuvintele de mult uitate îi veniră în
minte. Cuvintele spuse de o centralistă de demult fără chip, doar o
voce.
— V-am cerut numărul consulatului iranian.
— E în cartea de telefon. Centrala e ocupată, n-avem timp de
cercetări. Clic. Linie moartă.
Asta era! Centralistele din Hong Kong erau cunoscute ca cele
mai expeditive din întreaga lume. Nu pierdeau timpul, oricât de
insistenţi ar fi fost clienţii. Munca în această metropolă financiară,
congestionată, încrâncenată, n-ar fi permis-o. Nu ştiu despre alte
numere telefonice. Dacă mi le daţi, vă verific cu plăcere… Numai
dacă-mi daţi adresa dumneavoastră… Adresa! Şi fără să realizeze
sensul întrebării, răspunse instinctiv. Nu, nu cred că voi face
aceasta. Dinlăuntrul său alarma fusese trasă.
O urmă! Conversaţia durase destul, pentru a repera electronic
locul de unde se stabilise legătura! Telefoanele publice sunt cel mai
greu de localizat. Cartierul se determină primul; apoi sectorul şi în
cele din urmă clădirea însăşi, însă între primul şi ultimul pas erau
numai câteva minute. Durase convorbirea destul de mult? Jason
încercă să o reconstruiască în minte. Concentrându-se intens,
încercă să recapituleze ritmul cuvintelor; ori de câte ori el îl mărea,
telefonista începea să vorbească mai rar. Îmi va lua timp… De fapt,
nu, domnule. Legile confidenţialităţii sunt foarte stricte în Hong Kong
– o întreagă prelegere. A, vă rog aşteptaţi. Aţi avut dreptate…
ecranul arată acum – o explicaţie în plus, pentru a câştiga timpul
necesar. Timpul! Cum de a putut să se lase dus? Cât?
Nouăzeci de secunde – două minute cel mult. Îndeajuns pentru

517
a localiza un cartier, posibil un sector, dar probabil insuficient
pentru a repera un anume telefon din miile existente.
Oamenii taipanului – dacă exista într-adevăr un astfel de taipan
uriaş, obez – ar fi putut da de urma hotelului, dar era foarte puţin
probabil să fi reperat telefonul ori etajul. Iar dacă îi luaseră urma
şi descoperiseră hotelul urma să le ia destul timp pentru a ajunge
în sudul Mongkok-ului, presupunând că erau în Hong Kong, după
cum arăta prefixul telefonic. Cuvântul cheie în momentul de faţă
era viteza.
— Ochii îţi rămân acoperiţi, domnule maior, însă te vei putea
mişca, spuse el asasinului în timp ce îi desfăcea cu repeziciune
căluşul şi nodurile de la barele metalice ale patului şi făcea ghem
cele trei frânghii de nylon, îndesându-le în haina impostorului.
— Ce! Ce-ai spus?
Bourne ridică glasul.
— Ridică-te. Ieşim la plimbare.
Jason apucă rucsacul, deschise uşa şi verifică holul. Un beţiv se
poticni în faţa unei camere de pe partea stângă şi intră trântind
uşa în urma lui. Coridorul din dreapta era gol până în capăt, la
telefon şi la ieşirea de incendiu.
— Mişcă-te, ordonă Bourne, împingându-şi prizonierul. Ieşirea
de incendiu ar fi fost respinsă de orice membru al vreunei societăţi
de asigurare de la prima vedere. Metalul era ruginit şi balustradele
se îndoiau la cea mai mică apăsare. Totuşi, dacă ducea în jos spre
un loc întunecos fără să se prăbuşească, restul nu mai conta.
Jason îl apucă pe impostor de reverul hainei, conducându-l pe
scările metalice până la primul palier. Dedesubt se afla o scară
mobilă frântă, întinsă pe jumătate către aleea de jos. Distanţa de
doi metri era uşor de sărit şi, mult mai important, de escaladat la
loc.
— Somn uşor, spuse Bourne, izbindu-i asasinului un pumn în
ceafă. Acesta se prăbuşi greoi pe trepte, iar Bourne îl legă strâns
de balustradă şi-i acoperi gura strângându-i bine căluşul.
Bourne coborî până la capătul scării mobile, lăsându-se să cadă
în aleea strâmtă numai cu câteva secunde înainte ca trei bărbaţi
să-şi facă apariţia în fugă de după colţul străzii aglomerate.
Gâfâind, se înghesuiră în faţa unei uşi; Jason rămase în genunchi,
neobservat. Dincolo de intrarea aleii un alt grup îşi făcu apariţia în
goană, cu strigăte furioase. Primii trei veniţi ieşiră din cadrul
întunecat al uşii şi se repeziră în direcţia opusă, fugind de
urmăritori.

518
 Bourne se ridică şi se îndreptă rapid spre capătul aleii, privind
înapoi către scara de incendiu. Asasinul nu se vedea.
Se ciocni în acelaşi timp de doi bărbaţi care alergau. Ricoşă din
ei într-un zid şi presupuse că tinerii făceau parte din grupul de
urmăritori. Unul dintre ei însă ţinea ameninţător un cuţit în mână.
Jason nu dorea o asemenea confruntare, nu şi-o putea permite!
Înainte ca tânărul să-şi fi dat seama ce se întâmplă, Bourne se
aruncă spre el şi-i apucă violent încheietura mâinii, pe care i-o
răsuci până când, cu un ţipăt de durere, lăsă să-i cadă lama.
— Căraţi-vă de aici! strigă Jason într-o cantoneză aspră. Sunteţi
mici şi proşti. Dacă mai prindem pe vreunul dintre voi pe aici,
ajungeţi acasă pe targa! Căraţi-vă, am spus!
— Aiya!
— Noi căutăm hoţi! Din Nord! Ăştia fură.
— Plecaţi!
Tinerii se împrăştiară pe alee, dispărând în strada nu prea
aglomerată din Yau Ma Ti. Bourne îşi scutură mâna, cea pe care
asasinul încercase să i-o zdrobească de cadrul uşii de la hotel. În
viteză uitase de durere; era modul cel mai bun de a o tolera.
Zgomote. Ridică privirea. Două limuzine întunecate se apropiau
în viteză dinspre Shek Long Street; se opriră în faţa hotelului.
Ambele miroseau de la o poştă a maşini oficiale. Jason urmări
neliniştit bărbaţii care ieşeau; doi din prima, trei din cea din spate.
Of, Dumnezeule, Marie! Pierdem! Am reuşit să distrug totul!
Se aştepta ca cei cinci bărbaţi să se repeadă în hotel, să-i
interogheze pe recepţioneri, să ocupe poziţii şi să acţioneze. Vor
afla că ocupanţii camerei 301 nu fuseseră văzuţi părăsind clădirea;
prin urmare ar trebui să se găsească sus. Vor pătrunde cu forţa în
cameră în mai puţin de un minut şi vor descoperi ieşirea de
incendiu câteva secunde mai târziu! Era oare în stare? Putea să se
caţere înapoi, să-l dezlege pe englez, să-l coboare în alee şi apoi să
scape? Trebuia! Aruncă o ultimă privire împrejur înainte să se
repeadă înspre scara ce atârna.
Apoi se opri. Ceva era în neregulă – ceva neaşteptat, total
neaşteptat. Primul bărbat din maşina din faţă îşi scoase haina de
la costum şi îşi desfăcu cravata. Apoi îşi plimbă mâna prin păr,
răvăşindu-şi-l şi se îndreptă – clătinându-se – către intrarea
hotelului. Cei patru care-l însoţeau se împrăştiară cu ochii la
ferestrele clădirii, doi spre dreapta, doi spre stânga unde se afla el.
Ce se întâmpla? Oamenii aceştia nu acţionau oficial. Aveau
comportamentul unor criminali, al unor mafioţi pe cale de a

519
săvârşi un asasinat care nu trebuia să li se atribuie – o capcană
pentru alţii. Dumnezeule, se înşelase oare Alex Conklin atunci, la
aeroportul Dulles, în Washington?
Joacă scenariul pe care ţi l-au impus. Poţi încă s-o faci, Delta.
Nu mai era timp. Nu mai era timp de gândire. Cei doi bărbaţi ce
se îndreptau către locul unde se afla el descoperiseră aleea. O
luară la fugă – înspre alee, înspre „marfa” lui, înspre distrugerea şi
moartea a tot ceea ce Jason preţuia în această lume putredă pe
care ar fi părăsit-o bucuros dacă nu ar fi fost Marie.
Secundele se comprimară în fracţiuni de secunde de violenţă
premeditată, acceptată. David Webb fu redus din nou la tăcere şi
Jason Bourne preluă încă o dată complet comanda. Pleacă! Asta e
tot ce ne-a mai rămas!
Primul bărbat se prăbuşi la pământ cu coşul pieptului zdrobit şi
vocea retezată de forţa unei lovituri în gâtlej. Cel de-al doilea avu
parte de tratament preferenţial. Era important ca el să rămână
conştient. Apoi Bourne îi trase pe amândoi spre partea mai ferită a
aleii; le sfâşie hainele cu cuţitul, după care le legă picioarele şi
mâinile cu fâşii de îmbrăcăminte.
Cu braţele imobilizate şi lama cuţitului crestându-i pielea
dimprejurul ochiului stâng, cel de-al doilea bărbat auzi
ultimatumul lui Bourne:
— Soţia mea! Unde este? Acum îmi spui! Sau îţi pierzi un ochi,
apoi pe celălalt! Te măcelăresc, nemernicule!
Îi smulse căluşul.
— Nu ţi suntem duşmani, Zhangfu! strigă orientalul în engleză,
folosind echivalentul cantonez, al cuvântului „soţ”. Am încercat să
o găsim! O căutăm pretutindeni!
Jason privi fix înspre omul de jos. Cuţitul începu să-i tremure în
mână şi tâmplele să-i zvâcnească. Universul în jurul lui stătea să
explodeze şi cerul să se scurgă într-o ploaie de foc şi de suferinţă
inimaginabile.
— Marie! urlă el. Ce-aţi făcut cu ea? Mi s-au dat garanţii! Vi-l
aduc pe cel care-l doriţi şi îmi înapoiaţi soţia! Trebuia să-i aud
vocea la telefon, dar telefonul nu funcţionează! În schimb sunt pus
sub urmărire şi, dintr-o dată, voi vă aflaţi aici iar soţia mea nu!
Unde este?
— Dacă am şti, s-ar afla cu noi.
— Mincinosule! răcni Bourne disperat.
— Nu vă mint, domnule, nu vreau să fiu ucis, pentru că nu v-
am minţit. A fugit din spital.

520
 — Din spital?
— A fost bolnavă. Doctorul a insistat. Eram acolo, la uşa
camerei ei, o păzeam! Era slăbită, totuşi a reuşit să fugă…
— Oh, Christoase! Bolnavă? Slăbită? Singură în Hong Kong?
Dumnezeule, aţi omorât-o!
— Nu, domnule! Aveam ordin să îi asigurăm tot confortul…
— Ordinele voastre! spuse Jason Bourne rece. Dar nu ale
taipanului vostru. El urma alte ordine, ordine date înainte. La
Zurich, la Paris şi pe strada 71 din New York. Eu am fost acolo, noi
am fost acolo. Şi acum aţi omorât-o. M-aţi folosit cum aţi făcut-o şi
altădată şi, când aţi crezut că s-a sfârşit totul, aţi luat-o de lângă
mine. Ce înseamnă „moartea unei alte fiice a iui Dumnezeu”?
Tăcerea este totul.
Brusc Jason apucă violent faţa omului cu mâna stângă, ţinând
cuţitul în dreapta.
— Cine este individul obez? Spune-mi, sau îţi înfig lama în ochi!
Cine este taipanul?
— Nu este un taipan! Este un ofiţer mult respectat în Hong
Kong, cu studiile făcute în Anglia. Lucrează cu compatrioţii voştrii,
americani. E în serviciu de contraspionaj.
— Sunt convins… De la început a fost aceeaşi schemă. Numai
că de data aceasta n-a fost Carlos, ci eu. Eu am fost cel mutat pe
tabla de şah până când am luat-o pe urma celui ce mi-a preluat
identitatea – o continuare a legendei Bourne, un om numit Bourne.
Când îl aduce, ucideţi-l. Şi ucideţi-o şi pe ea. Ştiu prea multe,
amândoi.
— Nu! striga orientalul cu fruntea plină de broboane de sudoare,
privind lama ce-i apăsa faţa. Nouă ni se spune foarte puţin, dar n-
am auzit nimic de genul ăsta!
— Atunci, ce căutaţi aici? întrebă Jason aspru.
— Pentru supraveghere, vă jur! Asta e tot!
— Până când apar ucigaşii? spuse Bourne glacial. Astfel încât
costumele şi cămăşile voastre albe să rămână curate, nici un
indiciu să nu ducă până la oamenii fără nume şi fără chip pentru
care lucraţi?
— Greşiţi! Nu suntem astfel de oameni, superiorii noştri nu sunt
aşa!
— Ţi-am spus, am mai fost acolo. Toţi sunteţi aşa, crede-mă…
Acum spune-mi. Nimeni nu conduce o operaţiune ca aceasta fără o
bază secretă. Unde se află?
— Nu vă înţeleg.

521
 — Cartierul general sau baza, sau o casă „sterilă” ori centrul de
comandă, indiferent cum îi spuneţi. Unde este?
— Vă rog, nu pot…
— Ba poţi. Şi o vei face. Dacă nu, te las orb. Acum îmi spui!
— Am o soţie, am copii!
— Şi eu am avut. Dar încep să-mi pierd răbdarea.
Jason se opri, slăbind uşor presiunea lamei.
— Pe de altă parte, dacă eşti atât de sigur că ai dreptate că
superiorii tăi nu sunt ceea ce spun eu că sunt, care e problema?
Putem ajunge la o înţelegere.
— Da! ţipă omul, înfricoşat. O înţelegere! Sunt oameni
cumsecade. Nu-ţi vor face nici un rău!
— Nu vor avea ocazia, şopti Bourne.
— Poftim?
— Nimic. Unde este? Unde se află acest cartier general atât de
retras şi liniştit? Haide!
— Victoria Peak! spuse agentul îngrozit. A douăsprezecea clădire
pe dreapta, cu ziduri înalte…
Bourne îşi întipări în minte descrierea locuinţei – o reşedinţă
liniştită, supravegheată, între alte reşedinţe dintr-un cartier
înstărit. Auzise ceea ce voia să audă, numai avea nevoie de altceva.
Cu mânerul greu de os al cuţitului îl lovi pe agent în cap, îi puse la
loc căluşul şi se ridică în picioare. Privi spre scara de incendiu, la
conturul abia distins al trupului asasinului.
Îl voiau pe Jason Bourne şi erau gata să-i ucidă pentru a-l
obţine. Vor avea doi Jason Bourne şi vor muri pentru minciunile
lor.

522
 CAPITOLUL 31
Ambasadorul Havilland îl întâlni pe Conklin pe coridorul
spitalului. Decizia diplomatului de a vorbi cu agentul C.I.A. În
holul aglomerat fusese dictată de faptul că, astfel, Conklin nu
putea declanşa o discuţie prea aprinsă. Discuţia lor va fi dură, dar
reţinută; ambasadorul putea să se facă mai bine înţeles în aceste
condiţii.
— A apărut Bourne, spuse Havilland.
— Hai să ieşim afară, spuse Conklin.
— Nu putem, răspunse diplomatul. Lin poate să moară în orice
clipă sau poate or să ne lase să-l vedem curând. Nu putem scăpa
prilejul, iar doctorul ştie că ne aflăm aici.
— Atunci să intrăm.
— Mai sunt încă cinci persoane în camera de gardă. Cred că vrei
să audă ceea ce avem de discutat la fel de puţin pe cât vreau şi eu.
— Christoase, ştii bine să-ţi acoperi spatele, nu-i aşa?
— Trebuie să mă gândesc la noi toţi. Nu la doi sau la trei, ci la
toţi.
— Ce doreşti de la mine?
— Femeia, desigur. Ştii foarte bine.
— Ştiu – fireşte. Ce eşti gata să-mi oferi în schimb?
— Dumnezeule, pe Jason Bourne!
— Eu îl vreau pe David Webb. Vreau să ştiu că e în viaţă şi în
siguranţă în Hong Kong. Vreau să-l văd cu ochii mei.
— Asta este imposibil.
— Atunci poate-mi spui de ce.
— Înainte de a se arăta, vrea să vorbească cu soţia lui la un
interval de treizeci de secunde după stabilirea contactului
telefonic. Aceasta este înţelegerea.
— Dar ai spus că ai stabilit legătura!
— El da. Noi nu. Nu ne-am putut-o permite fără a o avea pe
Marie Webb lângă telefon.
— Nu-nţeleg! spuse Conklin nervos.
— Îşi avea propriile condiţii, ceea ce este de înţeles. Aţi fost
amândoi…
— Care erau condiţiile? îl întrerupse agentul C.I.A.
— Dacă face apelul telefonic, înseamnă că îl are pe impostor –

523
asta a fost înţelegerea bilaterală.
— Bilaterală?
— Ambele părţi au fost de acord.
— Ştiu ce înseamnă! Doar că mă exasperezi!
— Nu ridica tonul… Condiţia lui era că dacă n-o aducem pe
Marie la telefon în decursul a treizeci de secunde, vom auzi o
împuşcătură, ceea ce înseamnă că asasinul este mort, ucis de
Bourne.
— Bravo, Delta! spuse Conklin, aproape zâmbind. Presupun că
a stabilit un loc de întâlnire, am dreptate?
— Da, spuse Havilland întunecat. Un loc pentru efectuarea
schimbului va fi stabilit de ambele părţi…
— Nu bilateral?
— Încetează!… Va putea să-şi vadă soţia neînsoţită de nimeni,
complet liberă. Când s-a convins, se va arăta cu prizonierul iar
schimbul va fi făcut. Totul trebuie să se petreacă în câteva minute,
nu mai mult de o jumătate de oră.
— Dar dacă n-aţi răspuns, de unde ştiţi că a apărut?
— Lin a stabilit opinie specială, cu derivaţie în Victoria Peek. I s-
a spus că linia este temporar defectă, iar când a încercat să verifice
– ceea ce, datorită împrejurărilor era normal să facă i s-a făcut
legătura cu Victoria Peek. L-am ţinut îndeajuns pe fir pentru a
putea localiza telefonul public de unde vorbea. Ştim unde se află.
Oamenii noştri sunt pe drum, cu ordinul de a încercui clădirea şi
de a nu acţiona în nici un fel. Dacă vede sau simte ceva, are să-l
ucidă pe celălalt.
— O cursă? Alex studie chipul diplomatului fără pic de
bunăvoinţă. V-a lăsat să-l ţineţi de vorbă suficient ca să-i luaţi
urma?
— Se află într-o stare de tensiune maximă, ne-am bazat pe
acest lucru.
— Webb, poate, spuse Conklin. Nu însă şi Delta. Nu, dacă mai
raţionează vreun pic.
— Va suna în continuare, insistă Havilland. Nu are altă soluţie.
— Poate da, poate nu. Cât timp a trecut de la ultimul apel?
— Douăsprezece minute, răspunse ambasadorul, privindu-şi
ceasul.
— Şi de la primul?
— Cam o jumătate de oră.
— Şi ori de câte ori sună, eşti informat?
— Da. Informaţia îi este apoi transmisă lui McAllister.

524
 — Telefonează-i şi vezi dacă Bourne a încercat din nou.
— De ce?
— Pentru că, după cum ai spus, se află într-o stare de tensiune
maximă şi vă continua să sune. Nu se poate abţine.
— Ce vrei să spui?
— Că s-ar putea să fi făcuta greşeală.
— Unde? Cum?
— Nu ştiu, însă îl cunosc pe Delta.
— Ce ar putea face dacă nu obţine legătura cu noi?
— Să omoare, spuse Alex simplu.
Havilland se întoarse, privi în lungul holului aglomerat şi se
îndreptă către masa de recepţie a etajului. Se adresă rapid unei
asistente; ea dădu din cap şi el ridică receptorul unui telefon.
Vorbi câteva secunde apoi închise. Încruntat se întoarse alături de
Conklin.
— E ciudat, remarcă el. McAllister e de acord cu tine. Edward s-
a aşteptat ca Bourne să sune la fiecare cinci minute, cel mult.
— Da?
— I s-a dat să înţeleagă că echipele de reparaţii ar putea să
îndrepte situaţia în orice moment.
Ambasadorul clătină din cap, ca şi când ar fi îndepărtat o
ipoteză imposibilă.
— Suntem toţi prea încordaţi. Ar putea fi o mulţime de
explicaţii, începând cu lipsa firelor de telefon şi sfârşind cu o
durere de burtă.
Uşa rezervei se deschise şi apăru doctorul englez.
— Domnule ambasador?
— Lin?
— Un om remarcabil. Ceea ce a suportat el ar fi putut ucide şi
un cal dar, cu toate că sunt de aproximativ aceeaşi mărime, un cal
nu-şi poate manifesta dorinţa de a trăi.
— Putem să-l vedem?
— N-ar avea nici un sens, este încă inconştient. Mişcă, din când
în când, dar nu e câtuşi de puţin coerent. Fiecare minut trecut cu
bine e o victorie şi un semn bun.
— Înţelegeţi cât de urgent este să discutăm cu el, nu-i aşa?
— Da, domnule Havilland, înţeleg. Poate mai bine decât credeţi.
Ştiţi că eu am fost responsabil de fuga femeii.
— Bineînţeles că ştiu, spuse diplomatul. Mi s-a spus, de
asemenea, că dacă a putut să vă păcălească pe dumneavoastră,
probabil ar fi făcut acelaşi lucru cu cel mai bun internist din

525
clinica Mayo.
— Asta nu e sigur, dar îmi place să cred că sunt competent, în
schimb, acum mă simt ca un idiot. O să fac tot ce-mi stă în
putinţă pentru a vă ajuta pe dumneavoastră şi pe bunul meu
prieten, domnule maior Lin. Pentru că diagnosticul a fost al meu şi
greşeala tot a mea, nu a lui. Dacă reuşeşte să reziste încă o oră,
am convingerea că are şanse să trăiască. Şi dacă e aşa, veţi putea
să-i puneţi oricâte întrebări doriţi, atâta timp cât sunt simple şi
concise. Iar dacă situaţia evoluează în rău şi ajung la concluzia că
nu mai putem spera să trăiască, de asemenea vă voi chema.
— E bine. Vă mulţumesc, doctore.
— Este datoria mea să o fac şi exact ceea ce ar dori Lin. Mă
întorc la el acum.
Aşteptarea începu. Havilland şi Alex Conklin ajunseră la propria
lor înţelegere bilaterală. Când Bourne va încerca din nou să obţină
legătura, i se va spune că linia va fi liberă în douăzeci de minute.
În acel interval Conklin va fi condus la casa „sterilă” din Victoria
Peak, pregătit să răspundă la apel. El va stabili împrejurările în
care se va efectua schimbul şi îi va spune lui David că Marie se
află în siguranţă, cu Morris Panov. Cei doi se întoarseră în faţa
rezervei poliţiei şi se aşezară; cu fiecare minut, tensiunea creştea.
Minutele deveniră sferturi de oră iar acestea, la rândul lor, ore.
De trei ori ambasadorul telefonă în Victoria Peak pentru a se
interesa dacă primiseră vreo veste. Nu primiseră. De două ori
doctorul ieşi pentru a raporta starea sănătăţii lui Lin. Era
neschimbată, fapt care făcea loc speranţei mai degrabă decât
disperării. Telefonul sună o dată şi amândoi, Havilland şi Conklin,
îşi întoarseră brusc capetele spre el, cu ochii aţintiţi la asistenta
care răspunsese calm. Apelul nu era pentru ambasador. Tensiunea
între cei doi crescu; din când în când se priveau cu aceeaşi
nelinişte, cu acelaşi mesaj în ochi. Ceva era în neregulă. Ceva nu
funcţionase normal. Un doctor chinez îşi făcu apariţia şi se apropie
de doi oameni aflaţi în spatele camerei, o femeie tânără şi un preot;
le vorbi reţinut. Femeia ţipă, apoi suspină şi se prăbuşi în braţele
protectoare ale preotului. Apoi fu condusă pentru a-şi lua un ultim
bun-rămas de la soţul ei.
Linişte.
Telefonul sună din nou şi din nou diplomatul şi agentul C.I.A.
priviră spre recepţie.
— Domnule ambasador, spuse asistenta, este pentru
dumneavoastră. Domnul spune că este foarte urgent.

526
 Havilland se sculă şi se repezi spre birou, mulţumind în timp ce
ridica receptorul.
Ceva se întâmplase. Conklin urmărea scena, o scenă pe care nu
crezuse că o va vedea vreodată. Faţa obosită a diplomatului căpătă
brusc o paloare cadaverică, buzele subţiri i se desfăcură,
sprâncenele întunecate se arcuiră, ochii i se măriră privind în gol.
Se întoarse şi i se adresă lui Alex, cu vocea sugrumată de spaimă.
— Bourne a fugit. Impostorul a dispărut împreună cu el. Doi
dintre oamenii noştri au fost găsiţi legaţi şi răniţi grav.
Se întoarse către telefon, mijindu-şi ochii în timp ce asculta.
— Dumnezeule mare! strigă el, răsucindu-se înapoi spre
Conklin.
Dar agentul C.I.A. nu se mai afla acolo.
*
* *
David Webb dispăruse, dar Jason Bourne rămăsese. Era acum
mai mult şi în acelaşi timp, mai puţin decât un vânător pe urmele
Şacalului. Redevenise Delta, fiara ce dorea numai răzbunare
pentru o parte nepreţuită a fiinţei sale care-i fusese încă o dată
răpită şi, ca orice animal de pradă, avea un singur gând: să ucidă.
Mişcările îi veneau instinctiv, deciziile îi erau precise şi rapide,
ţelurile ucigaşe. Cu ochii aţintiţi asupra prăzii, creierul său
căpătase ceva animalic.
Răscoli străzile mizere ale cartierului Yau Ma Ti, târând după
sine prizonierul legat, găsind ceea ce dorea să găsească, plătind
mii de dolari pentru lucruri ce valorau a mia parte din cât plătea
el. Ştirea se răspândi în tot Mongkok-ul, că un bărbat ciudat
urmat de un altul, legat, ce părea că se teme pentru viaţa sa,
dădea târcoale. Alte uşi i se deschiseră, uşi rezervate pentru cei
dornici să obţină mărfuri de contrabandă – droguri, prostituate
exportate, bijuterii, aur şi dispozitive de distrugere, înşelăciune şi
moarte – alături de avertismente exagerate, toate însoţind imaginea
acestui om obsedat, care purta la el mari sume de bani.
Este un maniac, este alb şi omoară fără prea multă vorbă. Se
spune că a despicat beregăţile a doi care nu s-au comportat cinstit
faţă de el S-a auzit de asemeni că un Zhongguo ren a fost împuşcat
mortal deoarece l-a înşelat într-un târg important. Este nebun. Daţi-i
ce doreşte. Plăteşte cu bani gheaţă. Cui îi pasă? Nu este problema
noastră. Să vină. Lăsaţi-l să se ducă. Numai luaţi-i banii.
La miezul nopţii, Delta achiziţionase tot ce-i trebuia pentru
desfăşurarea acţiunilor sale devastatoare. Succesul era lucrul cel

527
mai important acum. Trebuia să reuşească.
Unde se afla Ecoul? Avea nevoie de el Ecoul îi purta întotdeauna
noroc!
Ecoul era mort, ucis de către un fanatic într-un sanctuar de
păsări, în pădure. Amintiri.
Ecoul.
Marie.
Îi voi omorî până la ultimul pentru ce v-au făcut!
Opri un taxi în Mongkok şi, arătându-i banii şoferului, îi ceru să
coboare.
— Da, ce este, domnule? întrebă omul într-o engleză greoaie.
— Cât ceri pentru maşină? spuse Delta.
— Nu înţeleg.
— Cât? Bani! Pentru maşină!
— Eşti feng kuang!
— Bu! strigă Delta, spunându-i şoferului că nu este nebun. Cu
cât o dai? continuă el în chineză. Mâine dimineaţă poţi să spui că
ţi-a fost furată. O va găsi poliţia.
— Este singurul meu mod de a-mi câştiga existenţa şi trebuie să
întreţin o familie numeroasă. Eşti nebun!
— Patru mii de dolari americani, ţi-ar conveni?
— Aiya. Ia-o!
— Kuai! zise Jason, spunându-i omului să se grăbească. Ajută-
mă să-mi instalez amicul. Îl apucă tremuratul şi trebuie legat să
nu se lovească.
Proprietarul taxiului, cu ochii la bancnotele din mâna lui
Bourne, îl ajută să-l arunce pe asasin pe locurile din spate şi îl
ţinu în timp ce americanul îi lega frânghiile de nylon în jurul
gleznelor, genunchilor şi coatelor şi-l lega din nou la ochi.
Neputând înţelege ce se vorbea în chineză, prizonierului nu-i
rămânea decât să reziste în mod pasiv. Nu era numai durerea ce îi
săgeta încheieturile mâinilor la fiecare mişcare de împotrivire, dar
şi ceea ce văzu pe chipul celui care-l luase captiv. O schimbare se
produsese în interiorul fiinţei lui Jason Bourne; intrase într-o altă
lume, o lume mult mai întunecată. Dorinţa de a ucide se simţea în
lungile perioade de tăcere şi în privirea sa.
În timp ce conducea prin tunelul aglomerat care face legătura
între Kowloon şi Hong Kong, Delta îşi contura planul de bătaie,
anticipând obstacolele pe care le va întâmpina şi contramăsurile
pe care le va adopta. Totul era la dimensiuni exagerate, iar el se
pregătea pentru tot ce putea fi mai rău.

528
 Procedase la fel în junglele Tam Quan-ului. Nu existase nici un
amănunt pe care să nu-l fi luat în considerare şi izbutise să salveze
vieţile tuturor celor care se aflau împreună cu el – toţi în afară de
unul singur. Un gunoi, un om fără suflet ce trăia numai pentru aur,
un trădător care şi-ar fi vândut camarazii pentru micul său profit.
Atunci începuse totul în junglele Tam Quan-ului. Delta îl
condamnase şi îl executase, îi zburase creierii cu un glonţ, în vreme
ce acesta se afla lângă un radio, transmiţând poziţia unde se
găseau. Gunoiul era un om din Meduza numit Jason Bourne, lăsat
să putrezească în junglele Tam Quan-ului. El a fost începutul
nebuniei. Totuşi, Delta îi salvase pe toţi ceilalţi, inclusiv un frate de
care nu-şi mai putea aduce aminte. Îi purtase de-a lungul a două
sute de mile de teritoriul inamic, deoarece studiase posibilităţile şi
îşi imaginase imposibilităţile – ultima categorie mult mai importantă
pentru reuşita lor pentru că ele se întâmplaseră, dar mintea sa era
pregătită să facă faţă neaşteptatului. Acum era acelaşi lucru. Nu
putea exista nici un obstacol pe care să nu-l poată depăşi în Victoria
Peak. Morţii trebuie să-i răspunzi cu moartea.
Zări zidurile înalte ale proprietăţii şi trecu nepăsător pe lângă
ele, cum ar fi făcut-o orice turist nesigur de drumul pe care îl avea
de urmat. Descoperi reflectoarele camuflate şi văzu sârma
ghimpată încolăcită pe creasta zidului. Doi paznici stăteau în
spatele porţii uriaşe, ascunşi în umbră. O greşeală: uniformele le
erau mult mai vizibile, săreau în ochi imediat. Zidul se termina în
faţă; ajunsese la un colţ; piatra se îndrepta spre dreapta atât cât
putea să cuprindă cu ochiul. Casa era uşor de depistat pentru un
ochi exersat. Pentru un oarecare era, fără îndoială, reşedinţa unui
diplomat important, a unui ambasador, care solicitase protecţie
din pricina timpurilor nesigure. Terorismul se întindea
pretutindeni; ostatecii erau eliberaţi în schimbul unor sume
fabuloase de bani, metodele de prevenire erau cele mai importante,
Cocktail-urile erau servite la asfinţit în mijlocul hohotelor reţinute
de râs ale celor puternici, care schimbau guvernele, dar afară
armele erau pregătite, gata pentru orice atac. Delta înţelese. De
aceea căra în spate rucsacul voluminos.
Scoase maşina în afara părţii carosabile. Nu era nevoie să o
ascundă; nu se va mai întoarce la ea. Nu avea de ce să se mai
întoarcă. Marie era moartă şi totul se terminase. David Webb.
Delta. Jason Bourne. Nume ale trecutului. Acum dorea numai
linişte. Durerea depăşise limitele rezistenţei sale. Linişte. Dar mai
întâi trebuia să ucidă. Duşmanii lui, duşmanii Mariei. Toţi

529
duşmanii bărbaţilor şi femeilor de pretutindeni, conduşi de
manipulatori lipsiţi de nume şi înfăţişare trebuiau să primească o
lecţie. O lecţie minoră, desigur, deoarece explicaţiile vor veni mai
pe urmă din partea experţilor, făcute plauzibile într-un ocean de
cuvinte complicate şi adevăruri spuse doar pe jumătate. Minciuni.
Îndepărtaţi bănuielile, eliminaţi întrebările, fiţi la fel de neîndurători
ca oamenii înşişi şi îndreptaţi-vă către consens. Scopul e totul,
jucătorii neimportanţi nimic altceva decât cifre necesare ecuaţiilor
ucigaşe. Folosiţi-i, luaţi-le tot, ucideţi-i dacă trebuie, numai faceţi-vă
datoria, pentru că aşa spunem noi. Noi vedem lucruri pe care alţii nu
le văd. Nu puneţi întrebări. N-aveţi acces la informaţiile noastre.
Jason coborî din maşină, deschise portiera din spate şi cu
ajutorul cuţitului, tăie frânghiile de la gleznele şi genunchii
asasinului. Apoi îi îndepărtă pânza de la ochi, lăsându-i însă
căluşul în gură. Îl apucă de umăr şi…
Lovitura fu paralizantă! Impostorul se răsuci şi-şi izbi
genunchiul drept în rinichiul stâng al lui Bourne şi îl lovi cu
mâinile legate la baza gâtului; Delta se încovoie. Un al doilea
genunchi prinse în plin coşul pieptului lui Bourne, care căzu;
asasinul o luă la fugă în lungul şoselei. Nu. Asta nu se poate! Am
nevoie de arma lui, de iscusinţa lui. Toate fac parte din strategie!
Delta se ridică în picioare, cu pieptul şi coastele arzând de
durere şi se năpusti pe urmele celui care-l atacase. În câteva
secunde criminalul va fi învăluit în întuneric! Bourne mări viteza,
uitând durerea, concentrându-se cu tot ce-i mai rămăsese întreg în
creier, asupra celui din faţa sa. Mai repede. MAI REPEDE! Dintr-o
dată, două faruri de automobil îşi revărsară lumina la picioarele
dealului, prinzând asasinul în raza lor. Impostorul sări pe o parte a
şoselei pentru a evita lumina. Bourne continuă să alerge pe partea
dreapta ştiind că în acest fel recupera din distanţa ce-i despărţea,
în timp ce maşina trecea în viteză pe lângă ei. Neputându-şi folosi
braţele, criminalul se împleticea pe partea necarosabilă; căzu, apoi
se târî cu mişcări iuţi înapoi către asfalt şi, ridicându-se în
picioare, o rupse din nou la fugă. Prea târziu. Delta îl placă cu
umărul în şale şi se prăbuşiră amândoi. Răcnetele guturale ale
impostorului erau răgetele unui animal furios. Jason îl întoarse cu
faţa în sus şi-şi înfipse brutal genunchiul în stomacul lui.
— Ascultă-mă, stârpitură! spuse el cu răsuflarea tăiată şi
transpiraţia prelingându-i-se pe faţă. Dacă mori sau nu, nu-mi
pasă câtuşi de puţin. Peste câteva minute nu mă mai interesezi,
dar până atunci faci parte din plan, planul meu! Iar dacă după aia

530
mori sau nu, asta va depinde de tine, nu de mine. Îţi dau o şansă,
ceea ce tu nu ai făcut niciodată cu victimele tale. Acum, ridică-te!
Faci cum îţi spun, sau vei pierde singura ta şansă odată cu viaţa –
şi în felul ăsta, o să-mi ţin şi eu promisiunea.
Se opriră în dreptul maşinii. Delta ridică rucsacul şi, scoţând o
armă pe care o procurase în Beijing, i-o arătă impostorului.
— Mi-ai cerut o armă atunci, pe aeroportul din Jinan, îţi aduci
aminte?
Asasinul dădu din cap, cu ochii holbaţi.
— E a ta, continuă Jason Bourne, păstrându-şi vocea calmă,
fără urmă de emoţie. După ce escaladăm zidul de acolo – cu tine în
faţă – ţi-o dau.
Criminalul se încruntă, mijindu-şi ochii.
— Uitasem, spuse Delta. N-ai văzut-o. O clădire „sterilă” se află
la vreo două sute de metri în susul aleii. Ne îndreptăm într-acolo.
Eu rămân şi o să curăţ cât de mult pot. Tu? Vei avea nouă cartuşe
şi, ca premiu, o bombonică.
Delta scoase din rucsac o încărcătură de exploziv plastic, luat
din Mongkok şi i-l arătă prizonierului.
— După părerea mea, nu o să poţi niciodată să sari înapoi zidul;
te-ar ciurui imediat cu mitralierele. Aşa că nu ţi rămâne decât să
încerci să ieşi pe poartă. E undeva în dreapta, pe diagonală. Ca să
ajungi acolo va trebui să-ţi croieşti drum prin ei. Sistemul de
declanşare automată întârziată poate fi potrivit până la un interval
de zece secunde. Îl vei folosi cum îţi convine, nu mă interesează. Ai
priceput?
Asasinul îşi ridică mâinile legate, apoi gesticulă înspre căluş.
Sunetele din gâtlejul său îi cereau lui Jason să-i elibereze braţele şi
să-i îndepărteze căluşul.
— La zid, spuse Delta. Când sunt gata, îţi tai frânghiile. Dar
când o fac, dacă încerci să-ţi smulgi căluşul înainte de a-ţi spune
eu, acolo îţi găseşti sfârşitul.
Criminalul îl privi intens şi dădu din cap o dată. Jason Bourne
alături de captivul său o luară înainte pe şoseaua din Victoria
Peak, înspre reşedinţa secretă.
*
* *
Conklin coborî şchiopătând treptele din faţa spitalului
sprijinindu-se de bară şi uitându-se disperat după un taxi. Nu se
vedea nici unul; în schimb văzu o asistentă în uniformă care stătea
singură şi citea ziarul South China Times la lumina becurilor de

531
afară. Din când în când îşi ridica privirea înspre intrarea în
parcare.
— Mă scuzaţi, domnişoară, spuse Alex, cu răsuflarea tăiată.
Vorbiţi englezeşte?
— Puţin, replică ezitant femeia, observând mersul şchiopătat şi
vocea agitată. S-a întâmplat ceva?
— Mă tem că da. Trebuie să găsesc un taxi. Trebuie să iau
legătura cu cineva imediat şi nu pot face aceasta prin telefon.
— Recepţia vă poate chema un taxi. O fac pentru mine în fiecare
seară.
— Şi dumneavoastră aşteptaţi…?
— Uite-l că vine, spuse femeia văzând farurile unui automobil
străpungând întunericul la intrarea în parcare.
— Domnişoară! strigă Conklin. Este urgent. Un om e pe moarte
şi altul ar putea muri dacă nu dau de el! Vă rog! Aş putea…
— Bie zhaoji, exclamă sora, rugându-l să se calmeze, înţeleg
situaţia în care vă aflaţi. Luaţi taxiul meu. Eu voi căuta altul. Nu
mă grăbesc.
— Vă mulţumesc, spuse Alex pe când taxiul trăgea lângă
bordură. Vă mulţumesc mult! adăugă el, deschizând portiera şi
urcând.
Femeia dădu amabil din cap şi ridică din umeri, după care se
întoarse şi începu să urce treptele. Uşile din sticlă se deschiseră
violent şi Conklin urmări cu privirea prin parbrizul din spate al
maşinii cum asistenta aproape se ciocni de doi dintre oamenii lui
Lin. Unul o opri şi îi spuse ceva încercând să străpungă cu privirea
întunericul.
— Grăbeşte-te! îi spuse Alex şoferului în timp ce treceau prin
poarta deschisă. Kuai diar, dacă aşa se spune.
— Merge, răspunse moale şoferul într-o engleză fluentă. Dar
„grăbeşte-te” este mai bine.
Capătul străzii Nathan este intrarea în lumea agitată a
cartierului Golden Mile. Luminile strălucitoare colorate, reclamele
aprinse, licărind şi pulsând pretutindeni, marcau începutul
acestui vârtej aglomerat – un adevărat bazar, unde zeci de limbi şi
dialecte se amestecau în fata mereu schimbătoare a mulţimii. În
acest loc, în miezul haosului comercial nestăpânit, Alex Conklin
coborî din mers. Înainta cu greu, şchiopătând din ce în ce mai
tare, încercând să ajungă în partea estică a străzii, privind în toate
părţile ca o pisică sălbatică furioasă, căutându-şi puii într-un
teritoriu al hienelor.

532
 Ajunse la capătul celui de-al patrulea cvartal, ultimul. Unde se
aflau? Unde erau Panov şi Maria? Instrucţiunile fuseseră clare,
precise. Primele patru cvartale spre nord, pe partea dreaptă. Mo
Panov i le repetase exact… O, Dumnezeule! Căutase din priviri doi
oameni unul a cărui înfăţişare fizică ar fi putut aparţine altor sute
de persoane din acest cartier aglomerat. Însă ochii săi căutaseră
femeia înaltă, cu păr roşcat; dar Marie nu mai era roşcată! Părul îi
era acum cărunt cu şuviţe albe!
Alex o porni înapoi spre Salisbury Road, căutând acum ceea ce
trebuia să caute, nu ceea ce era în amintirile lui dureroase.
Uite-i! La marginea unui grup ce înconjura un vânzător
ambulant pe al cărui docar erau îngrămădite până sus mătăsuri
de toate felurile, cu cele mai variate etichete şi inscripţii mătăsurile
de o calitate destul de bună, etichetele la fel de false ca şi
semnăturile de pe ele.
— Veniţi cu mine! spuse Conklin, luându-i pe amândoi de braţ.
— Alex! exclamă Marie.
— Eşti bine? întrebă Panov.
— Nu, spuse agentul C.I.A. nici unul dintre noi nu e.
— E vorba despre David, nu-i aşa? Marie apucă cu putere
braţul lui Conklin, ţinându-l strâns.
— Nu acum. Hai repede! Trebuie să ieşim de aici.
— Sunt aici? icni Marie întorcând capul încărunţit la dreapta şi
la stânga, cu frica şi citindu-i-se în ochi.
— Cine?
— Nu ştiu! strigă ea peste zarva mulţimii.
— Nu, ei nu sunt aici, spuse Conklin. Veniţi. Am reţinut un taxi
în faţa hotelului Peninsula.
Toţi trei o porniră în josul străzii Nathan. Alex mergea cu foarte
mare dificultate, după cum putură observa şi Marie şi Mo.
— Putem să mergem mai încet, nu? întrebă psihiatrul.
— Nu, nu putem!
— Suferi îngrozitor, spuse Marie.
— Lăsaţi-mă în pace! Amândoi. N-am nevoie de tâmpeniile
voastre.
— Atunci spune-ne ce s-a întâmplat? ţipă Marie de cum
traversară o stradă plină de tarabe, cumpărători şi vânzători ce
formau laolaltă aglomeraţia exotică a cartierului Golden Mile.
— Uite taxiul, spuse Conklin în timp ce se apropiau de
Salisbury Road. Grăbiţi-vă. Şoferul ştie unde să meargă.
În taxi, Marie încercă din nou să intre în discuţie cu Alex,

533
strângându-l cu putere de braţ.
— E vorba de David, nu-i aşa?
— Da. S-a întors. E aici în Hong Kong.
— Mulţumesc Domnului!
— Să sperăm în continuare…
— Ce vrei să spui? întrebă psihiatrul grăbit.
— Ceva este în neregulă. Scenariul a deviat.
— Pentru numele lui Dumnezeu! explodă Panov. Exprimă-te ca
să înţelegem şi noi.
— Vrea să spună, zise Marie, privind la Conklin, ori că David a
făcut ceva neaşteptat, ori că nu a făcut ceva ce se aşteptau toţi să
facă.
— Eşti pe aproape. Privirile lui Conklin se abătură înspre
luminile portului Victoria şi ale insulei Hong Kong, din depărtare.
— Erau vremuri când puteam să anticipez mişcările, de cele mai
multe ori înainte de a le începe. Apoi mai târziu, când a devenit
Bourne, i-am putut da de urmă când alţii n-au reuşit, deoarece
înţelegeam care îi sunt alternativele şi pe care dintre ele o v-a
adopta. Asta până când nu l-a mai putut înţelege nimeni, pentru
că a pierdut contactul cu cel dinăuntrul său, cu Delta. Dar Delta a
renăscut şi, cum s-a întâmplat atât de des în trecut, duşmanii l-au
subestimat. Sper că greşesc, Dumnezeule mare, sper că greşesc.
*
* *
Cu pistolul lipit de ceafa asasinului. Delta înainta cu paşi
neauziţi prin tufişurile din faţa zidului înalt ce adăpostea în spatele
său reşedinţa secretă. Impostorul ezită; se aflau la trei metri de
intrarea adâncită în întuneric. Delta înfipse arma în ceafa
prizonierului şi şopti:
— Nu există celule fotoelectrice nici pe creasta zidului nici pe
pământ. Le-ar declanşa animalele la fiecare treizeci de secunde.
Mergi înainte! Îţi spun eu când să te opreşti.
Aceasta se întâmplă la nici doi metri distanţă de poartă. Delta
îşi apucă prizonierul de guler şi-l răsuci, cu ţeava pistolului lipită
în continuare de gât. Apoi căută în buzunar şi scoase o
încărcătură de plastic; întinse braţul cât putu, înspre poartă. O
presă cu partea adezivă de zid; aranjase cronometrul din centrul
explozibilului pentru şapte minute, număr ales deopotrivă pentru
că-i purta noroc cât şi pentru că-i dădea timp lui şi asasinului să
se adăpostească.
— Mişcă-te! şopti el.

534
 Dădură colţul zidului şi se opriră pe la mijloc, de unde puteau
zări capătul în lumina lunii.
— Aşteaptă aici, spuse Delta, căutând în rucsac şi trăgând afară
o cutie neagră lată de treisprezece centimetri, lungă de cinci şi
înaltă de opt. Într-o parte a sa se putea observa un tub subţire
negru, de plastic lung de vreo paisprezece metri. Era un difuzor cu
baterie: îl puse pe creasta zidului şi răsuci un buton din spate; se
aprinse o luminiţă roşie. Descolăci firul şi-l împinse pe impostor
înainte.
— Încă şapte-opt metri, spuse el.
Ajunseră într-un loc convenabil unde ramurile unei sălcii se
răsfrângeau deasupra zidului, arcuindu-se în jos.
— Aici! şopti el aspru, trăgându-şi prizonierul de umăr. Scoase
cleştele din rucsac şi-l lipi pe impostor de zid; se aflau acum faţă în
faţă.
— Acum îţi tai legăturile, dar nu te eliberez. Înţelegi? Impostorul
dădu din cap iar Delta reteză frânghiile care îi legau încheieturile şi
coatele, tot timpul cu pistolul îndreptat spre capul lui. Păşi înapoi
şi îşi îndoi piciorul drept înainte, în faţa asasinului şi-i înmâna
cleştele.
— Urcă-te pe piciorul meu şi taie cablul de deasupra. Ajungi
dacă te salţi puţin. Nu încerca vreo figură. N-ai încă o armă dar eu
am şi, după cum sunt sigur că ţi-ai dat seama, nu mă mai
interesează nimic.
Prizonierul făcu ce i se ceruse. Saltul era mic. Cu braţul stâng
strecurat cu o îndemânare de expert printre colacii de sârmă şi
mâna strângând bine creasta zidului, tăie fără zgomot cablul,
ţinând cleştele lipit de metal înclinat pe o parte. Spaţiul deschis de
deasupra avea acum o lărgime de doi metri.
— Urcă, spuse Delta.
Asasinul făcu întocmai şi în timp ce piciorul său drept se legăna
deasupra zidului, Delta sări şi se prinse de pantalonii lui şi se
trase în sus ridicându-se pe creastă. Încalecă zidul în acelaşi timp
cu asasinul.
— Frumos lucrat, domnule maior Allcott-Price, spuse el, ţinând
în mână un mic microfon circular şi îndreptându-şi din nou arma
spre capul impostorului. Nu mai e mult. Dacă aş fi în locul tău, aş
studia terenul.
*
* *
La îndemnurile insistente ale lui Conklin, taxiul străbătu în

535
viteză drumul spre Victoria Peak. Ocoliră o maşină abandonată la
marginea şoselei; arăta neobişnuit în cartierul elegant, iar Alex se
întrebă cu nelinişte dacă într-adevăr era, după cum părea,
stricată.
— Aceea este clădirea! strigă agentul C.I.A. pentru numele lui
Dumnezeu, grăbeşte-te! Mergi pe…
Nu putu însă să-şi termine propoziţia. În faţa lor, o explozie
zguduitoare umplu şoseaua şi noaptea. Flăcări şi pietre zburau în
toate direcţiile. O bucată enormă de zid se prăbuşi, după care
porţile uriaşe de fier căzură cu o mişcare înceată, stranie, dincolo
de flăcări.

— Doamne Dumnezeule, am avut dreptate, spuse moale

Alexander Conklin, ca pentru sine. Delta s-a întors. Vrea să moară
şi va muri.

536
 CAPITOLUL 32
— Nu încă! răcni Jason Bourne în timp ce zidul sărea în aer în
spatele grădinilor pline cu lilieci şi trandafiri. Îţi spun eu când,
adăugă el mai potolit, ţinând microfonul în mâna liberă.
Asasinul mormăi ceva neinteligibil. Se treziseră în el instinctele
primare, dorinţa de a ucide şi cea de a supravieţui, una depinzând
de cealaltă. Se afla la limita nebuniei; numai ţeava armei lui
Bourne îl oprea de la un asalt nesăbuit. Mai gândea încă şi prefera
să trăiască decât să moară împuşcat din prostie. Dar când, CÂND?
Ticul nervos îi revenise; buza de jos îi zvâcnea la auzul ţipetelor şi
strigătelor de panică ce umplură grădinile. Mâinile asasinului
începură să tremure în timp ce îl privea fix pe Delta, în lumina
slabă a flăcărilor din depărtare.
— Nici să nu te gândeşti, îi spuse Bourne. Dacă faci o singură
mişcare eşti mort. Ştii de ce sunt capabil şi nu voi ezita. Dacă o
faci, o faci pe pielea ta. Trece-ţi piciorul peste zid şi fii gata să sari
când îţi spun. Nu înainte.
Pe neaşteptate, Bourne îşi duse microfonul la buze şi răsuci un
întrerupător. Când vorbi, vocea sa amplificată avu un ecou ciudat
pe deasupra întregii întinderi, un ecou vibrant, mai ameninţător în
simplitatea şi răceala sa.
— Voi, soldaţi din infanteria marină. Adăpostiţi-vă şi nu
încercaţi să interveniţi. Nu este lupta voastră. Nu muriţi pentru
oamenii care v-au adus aici. Pentru ei nu sunteţi decât nişte
gunoaie. Se pot dispensa de voi – aşa cum au făcut şi cu mine. Nu
există nici o legitimitate aici, nici un teritoriu care trebuie apărat,
nici onoarea ţării voastre pusă în joc. Vă aflaţi aici pentru unicul
scop al protejării unor criminali. Singura diferenţă dintre voi şi
mine este faptul că eu am fost folosit, ca şi voi, iar acum vor să mă
omoare pentru că ştiu ce fel de oameni sunt. Nu muriţi pentru ei,
nu merită. Vă dau cuvântul că nu voi deschide focul dacă nu
trageţi asupra mea. Dar lângă mine se află altă persoană, care nu
va face nici un târg…
O rafală de împuşcături erupse, distrugând sursa din care
răzbătea vocea, făcând difuzorul ţăndări. Delta era pregătit; era
inevitabil. Unul dintre manipulatorii fără nume şi fără chip dăduse
ordin, iar acesta era îndeplinit. Căută în rucsac şi scoase un

537
lansator de gaze lacrimogene lung de treizeci şi cinci de centimetri.
Putea zdrobi sticla dură la cincizeci de metri depărtare; ochi şi
apăsă pe trăgaci. La vreo treizeci de metri distanţă o fereastră se
făcu ţăndări şi o perdea deasă de gaz se împrăştie în încăpere.
Vedea siluetele agitându-se dincolo de sticla spartă. Lămpile şi
candelabrele fură stinse, înlocuite cu reflectoarele poziţionate în
streşinile clădirii şi trunchiurile copacilor dimprejur. Pe
neaşteptate terenul fu inundat de o lumină albă, orbitoare.
Ramurile aplecate aveau să fie ca un magnet pentru ochii
cercetători şi Bourne înţelese că nici un apel de-al său nu-i va
convinge să nu îşi execute ordinele. Transmisese apelul deopotrivă
ca un avertisment onest şi ca un sfat dictat de conştiinţa sa, atâta
câtă mai rămăsese înăuntrul robotului răzbunător, lipsit de
sentimente şi raţiune. Nu dorea să sacrifice vieţile tinerilor chemaţi
pentru a servi scopurile paranoice ale unor manipulatori – văzuse
prea multe în Saigon cu ani în urmă. El dorea numai vieţile acelora
dinăuntrul reşedinţei sterile şi pe acelea le va avea. Îi luaseră totul,
dar venise vremea reglării conturilor. Pentru el decizia fusese luată
– era o marionetă acţionată de sforile propriei furii şi, dincolo de
această furie, viaţa sa era încheiată.
— Sări! şopti Delta, trecându-şi piciorul drept pe deasupra
zidului şi îmbrâncindu-l pe asasin. Îl urmă în timp ce impostorul
se afla la mijlocul saltului şi îl apucă de umăr, de cum se ridică de
pe iarbă. Apoi îl trase de la vedere în umbra unui arbore cu ramuri
dese, ce atingea doi metri înălţime.
— Poftim pistolul, domnule maior, spuse Bourne. Al meu
rămâne aţintit spre tine, nu uita asta.
Asasinul apucă arma şi, în acelaşi timp îşi rupse pânza din
jurul gurii, tuşind şi scuipând, în momentul în care o izbucnire
sălbatică de împuşcături frânse crengile şi frunzele pe lungimea
zidului.
— Discursul tău n-a avut prea mare succes, nu-i aşa?
— Nici nu mă aşteptam. Adevărul este că ei pe tine te vor, nu pe
mine. De mine se pot lipsi acum. Acesta le-a fost planul de la
început. Te scot afară din gaură şi apoi mor. Soţia mea a fost
ucisă. Ştim amândoi prea multe. Ea pentru că a aflat cine sunt
aceşti oameni – a trebuit, doar ea a fost momeala – iar eu, deoarece
au ştiut că am înţeles mai mult decât trebuia în Peking. Poţi
provoca o baie de sânge în întregul Orient, domnule maior, dacă
cei din Taiwan nu vor izola şi termina o dată pentru totdeauna cu
descreieraţii pentru care lucrezi. Numai că mie nu-mi mai pasă

538
nici pe dracu’. N-aveţi decât să vă jucaţi cu focul cât vreţi. Eu
vreau numai să ajung în casa aceea pe care o vezi acolo.
Un detaşament al infanteriei marine luă cu asalt zidul alergând
în lungul lui cu armele pregătite pentru a deschide focul. Delta
scoase o a doua încărcătură explozivă din rucsac, potrivi
cronometrul pentru zece secunde şi o aruncă departe, în direcţia
zidului din spate al grădinii, în partea opusă celei unde se
adunaseră soldaţii.
— Vino! ordonă el impostorului, înfigându-i pistolul în şira
spinării. Tu în faţă! Pe poteca asta. Mai aproape de casă.
— Dă-mi o grenadă! Dă-mi şi mie una din alea!
— N-aş crede.
— Ce dracu’, ţi-ai dat cuvântul!
— Atunci, ori am minţit, ori m-am răzgândit.
— De ce? Ce-ţi pasă?
— Îmi pasă. Nu ştiam că sunt atât de mulţi puştani. Prea mulţi.
Ai putea termina zece dintre ei folosind numai una dintre acestea
şi mutila mult mai mulţi.
— E cam târziu să devii tocmai acum un creştin adevărat.
— Nu este aşa de greu; n-a fost niciodată. Ştiu cine vreau să
moară şi cine nu şi nu vreau să moară toţi copiii ăştia. Vreau
oamenii dinăuntrul acelei…
Explozia veni de la aproximativ patruzeci de metri depărtare din
fundul grădinii. Copaci, tufişuri şi straturi întregi de flori săriră în
aer – tablou pictat în tonuri de verde şi cafeniu, stropit cu pete din
lumina reflectoarelor.
— Mişcă-te! şopti Delta. Înspre capătul stratului de flori. La
douăzeci de metri dincolo de casă, unde e o uşă dublă – Bourne
închise ochii cu furie zadarnică în timp ce o serie nesfârşită de
împuşcături umplea grădina din spate. Nu erau decât nişte copii.
Trăgeau orbeşte, de frică, ucigând doar demonii imaginari. Şi nu
voiau să asculte de vorbă.
Un alt grup de soldaţi din infanteria marină, aceştia în mod
evident conduşi de un ofiţer experimentat, ocupară poziţii
echidistante în faţa reşedinţei, împrejmuind-o; cu genunchii
flexaţi, cu picioarele bine înfipte în pământ, cu armele pregătite de
tragere. Manipulatorii îşi chemaseră gărzile pretoriene. Fie. Delta
căută din nou în rucsac şi scoase una dintre cele două bombe
incendiare manuale pe care le cumpărase în Mongkok. La vârf era
asemănătoare unei grenade – circulară, dar acoperită cu o
apărătoare de plastic dur. La bază avea un mâner de doisprezece

539
centimetri lungime, astfel ca cel care o aruncă să poată azvârli
explozivul mai departe şi cu mai multă precizie. Acesta era
secretul: precizia. Odată plasticul îndepărtat, proiectilul se lipea de
orice fel de suprafaţă printr-un adeziv activat la contactul cu aerul
şi, cu o explozie zguduitoare se împrăştia în toate direcţiile înteţind
flăcările, distrugând totul, îngropându-se în orice suprafaţă
poroasă. De la scoaterea plasticului până la explozie rămâneau
cincisprezece secunde. Părţile laterale ale reşedinţei erau
combinaţia obişnuită de lemn, pe un brâu de piatră. Delta îl
împinse pe impostor într-un tufiş de trandafiri, îndepărtă plasticul
explozibilului pe care îl aruncă în stânga glasvandului aflat la vreo
zece metri depărtare. Focurile de mitraliere conteniră şovăitor.
Zidul casei sări în aer. O gaură căscată dezvăluia un dormitor
mobilat în stil Victorian, cu un pat cu tăblie şi mobilă delicată,
englezească. Flăcările cuprinseră imediat o parte a camerei, apoi se
împrăştiară de-a lungul pereţilor şi în restul casei.
Fu dat un ordin şi rafale noi de gloanţe măturară ornamentele
florale aflate lângă zidul din spate al grădinii şi contingentul de
soldaţi ce fugise în această direcţie de la explozia precedentă. Se
auzeau ordine şi contraordine, date pe un ton furios şi îşi făcură
apariţia doi ofiţeri înarmaţi. Unul înconjură cercul de soldaţi,
verificându-le poziţiile şi armele, privindu-i pe fiecare în ochi.
Celălalt se îndreptă spre zidul lateral, pe urmele primului
detaşament, cu ochii în mod constant la flancurile interioare şi la
rândurile de flori. Se opri sub salcie şi studie zidul, apoi iarba. Îşi
înalţă capul şi privi către un arbore.
Delta îl urmărea înaintând prin tufe, continuând să-şi ţină ţeava
pistolului proptit în spatele englezului. Scoase o nouă încărcătură
de plastic, îi potrivi cronometrul şi o aruncă departe în faţă, către
zidul lateral.
— Treci pe-acolo! ordonă Bourne, smucindu-şi prizonierul de
umăr şi trimiţându-l în tufişurile din stânga. Jason se aruncă pe
urmele lui şi-i înfipse ţeava automatului în cap, oprindu-l şi
apucând rucsacul.
— Mai rabdă câteva minute, domnule maior, apoi te descurci
singur.
A patra explozie făcu să sară în aer doi metri din zidul lateral şi,
ca şi cum s-ar fi aşteptat ca trupe inamice să invadeze prin gaura
făcută, gărzile deschiseră focul asupra pietrelor prăbuşite. În
depărtare sirenele se făcură auzite peste zgomotul infernal
provocat de carnagiul din apropierea reşedinţei „sterile”. Delta

540
trase afară din rucsac penultima încărcătură de plastic şi potrivi
cronometrul pentru nouăzeci de secunde, apoi o azvârli înspre
colţul zidului din spate, unde terenul era pustiu. Era începutul
ultimei sale diversiuni, restul va fi doar calcul rece. Scoase
lansatorul de gaze lacrimogene, îi montă un proiectil şi i se adresă
asasinului.
— Întoarce-te.
Asasinul făcu întocmai, cu ţeava armei lui Bourne în faţa
ochilor.
— Ia asta, spuse Delta. Poţi s-o ţii cu o mână. Când îţi spun eu,
tragi în bordura de piatră din dreptul glasvandului. Gazul se va
răspândi şi-i va orbi pe cei mai mulţi. Nu vor putea trage, aşa că
nu-ţi risipi gloanţele, n-ai multe.
Asasinul nu răspunse. În schimb, îşi înălţă arma la acelaşi nivel
cu a lui Bourne şi i-o aţinti asupra capului.
— Acum suntem care pe care, domnule Original, spuse el. Ţi-
am spus că nu mă deranjează ideea unui glonţ în cap; de când mă
ştiu îl aştept. Dar, nu ştiu de ce am impresia că n-ai suporta ideea
de a nu pătrunde înăuntrul acelei case.
Deodată se produse o larmă asurzitoare şi o altă rafală de
împuşcături izbucni în timp ce un detaşament de soldaţi se
îndreptă în fugă spre zidul lateral prăbuşit. Delta, concentrat,
aştepta momentul când atenţia asasinului va devia o fracţiune de
secundă. Momentul însă nu veni. Dimpotrivă, impostorul continuă
liniştit, cu glasul încordat dar controlat, cu privirea aţintită asupra
lui Jason Bourne.
— Se aşteaptă la o invazie, imbecilii. Dacă ai dubii, atacă, atâta
vreme cât flancurile îţi sunt acoperite, nu-i aşa, domnule Original?
… Hai, goleşte-ţi sacul cu şmecherii, Delta. Tu ai fost „Delta”, nu-i
aşa?
— Nu mi-a mai rămas nimic.
Bourne trase cocoşul automatului. Asasinul făcu la fel.
— Atunci hai să vedem, spuse impostorul, întinzând mâna
stângă încet şi, atingând uşor rucsacul prins de şoldul drept al lui
Bourne, fără să-şi ia ochii din ochii lui. Pipăi pânza aspră în câteva
locuri. Din nou încet, îşi trase mâna.
— Minciuna nu e interzisă de nici un manual, nu-i aşa?
Mărturia falsă e, dar aia e altă mâncare de peşte. Mai ai o
mitralieră înăuntru şi două sau trei încărcătoare; judecând după
mărime, conţin cel puţin cincizeci de gloanţe fiecare.
— Patruzeci, pentru a fi exact.

541
 — Asta e enorm. Aş putea ieşi de aici folosindu-mă de ea. Dă
mi-o! Sau unul dintre noi se duce pe lumea cealaltă. Acum!
Explozia celei de a cincea încărcături zgudui pământul; asasinul
luat prin surprindere, clipi. Fu suficient. Mâna lui Bourne zvâcni
îndepărtând arma ucigaşului, apoi izbi cu automatul în plin, în
tâmpla stângă a acestuia.
— Luate-ar toţi dracii! strigă asasinul răguşit, căzut la pământ;
genunchiul lui Jason îi strivi încheietura mâinii, făcându-l să
scape pistolul.
— Mă tot rogi să te omor, după câte observ, spuse Bourne în
mijlocul iadului dezlănţuit în jurul casei victoriene.
Detaşamentului care atacase zidul lateral prăbuşit i se ordonase
să ia cu asalt spatele grădinii.
— Nu te iubeşti deloc, sau mi se pare mie? Dar ai avut o idee
bună. Îmi voi goli „sacul cu şmecherii”. E timpul.
Bourne desfăcu curelele şi întoarse rucsacul deschis cu gura în
jos. Conţinutul se împrăştie pe iarbă, luminat de flăcările de la cel
de-al doilea etaj al clădirii. Mai rămăsese o singură bombă
incendiară şi o încărcătură de plastic şi, descrisă exact de asasin,
o mitralieră tip MAC-10. O scoase, îi ataşă patul mobil şi unul din
cele patru încărcătoare şi-şi potrivi la centură pe cele trei rămase.
Desfăcu piedica lansatorului de gaze, montă un proiectil, apoi puse
piedica la loc. Era pregătit – pregătit să salveze vieţile unor copii
cărora li se cerea să moară pentru ambiţiile celor care îi
manipulau. Rămăsese bomba incendiară. Ştia ce va face cu ea. O
ridică de jos, îi rupse capacul de plastic şi o azvârli cu toată forţa
înspre triunghiul de deasupra glasvandului. Aceasta se lipi de
lemn. Era momentul. Apăsă pe trăgaciul lansatorului de gaze
lacrimogene, trimiţând proiectilul în zidul din dreapta intrării.
Urmă o explozie puternică, apoi peretele se prăbuşi cu zgomot;
vaporii se împrăştiară instantaneu, în nori de gaz învolburaţi,
sufocând pe cei ce se aflau în apropiere.
A doua bombă incendiară explodă, nimicind eleganta faţadă în
stil Victorian de deasupra glasvandului şi spărgând geamurile.
Flăcările se răspândiseră în sus, către streşini şi înăuntru,
cuprinzând draperiile şi tapiseria. Soldaţii se învălmăşiră, fugind
de explozia zguduitoare dar intrând în norii de gaze lacrimogene.
Începură să se împrăştie în toate direcţiile aruncându-şi pistoalele,
ciocnindu-se unul de altul într-o încercare disperată de a se salva,
sufocându-se şi tuşind.
Delta se ridică pe vine şi, cu mitraliera în mână, îl smuci în sus

542
pe asasinul de alături. Era timpul; haosul era desăvârşit. Gazul
învolburat din faţa uşilor de sticlă era absorbit în interiorul clădirii
de căldura flăcărilor. Îl va risipi suficient pentru a-i face posibilă
intrarea. Odată ajuns acolo, va face o percheziţie scurtă, rapidă.
Iniţiatorii unei operaţiuni secrete care necesita o reşedinţă sterilă
pe un teritoriu străin rămân în interiorul ei, la adăpost, din două
motive: primul era acela că numărul inamicilor şi dispunerea lor
nu puteau fi estimate cu exactitate, iar riscul de a fi capturat sau
omorât afară era prea mare; al doilea era mai mult practic:
dosarele trebuiau fi distruse, arse, nu rupte, aşa cum învăţaseră la
Teheran. Directivele, rapoartele operaţionale, materialele folosite,
toate trebuiau eliminate. În Victoria Peak sirenele se auzeau din ce
în ce mai tare, mai aproape. Cursa înnebunită în sus pe deal era
pe sfârşite.
— Începe numărătoarea inversă, spuse Bourne, potrivind
cronometrul ultimului explozibil cu plastic. Nu ţi-l dau, dar îl voi
folosi în avantajul amândurora. Treizeci de secunde, domnule
maior Allcott-Price.
Jason aruncă explozivul cât de departe putu înspre peretele din
dreapta.
— Arma mea! Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi pistolul!
— E pe jos. Sub piciorul meu. Asasinul se aplecă.
— Dă-i drumul.
— Când o să vreau… şi o să vreau. Dar dacă încerci s-o iei,
următorul lucru pe care-l vezi va fi o celulă a închisorii din Hong
Kong şi, după cum ai spus chiar tu, un eşafod, o frânghie groasă şi
un călău, toate în viitorul apropiat.
Asasinul îl privi pe Bourne, cuprins de panică.
— Mincinos nemernic! M-ai minţit!
— Adesea. Tu nu?
— Dar ai spus că…
— Ştiu ce am spus. După cum ştiu de ce te afli aici şi de ce. În
loc de nouă cartuşe ai trei.
— CE?
— Tu eşti diversiunea mea, domnule maior. Când îţi dau
drumul cu arma, te vei îndrepta către poartă sau o porţiune
distrusă a zidului, ai libertatea de a alege. Ei vor încerca să te
oprească. Vei trage, fireşte şi, în timp ce ei or să se concentreze
asupra ta, eu voi intra în casă.
— Ticălosule!
— Ar trebui să mă simt jignit dar, cum nu mai pot să simt mare

543
lucru, nu mai contează. Pur şi simplu trebuie să pătrund în
clădire…
Ultima explozie aruncă în aer un copac sculptat, care izbi cu
rădăcinile o porţiune mai slabă a zidului, o mulţime de pietre se
împrăştiară peste tot, iar zidul se dărâmă pe jumătate, lăsând o
gaură în formă de V. Soldaţii din contingentul aflat la poartă se
repeziră înainte.
— ACUM! răcni Delta, ridicându-se în picioare.
— Dă-mi pistolul! Dă-i drumul!
Brusc, Bourne îngheţă. Nu mai putea face nici o mişcare – cu
excepţia uneia dictate de instinct: izbi cu genunchiul în gâtul
asasinului, aruncându-l într-o parte. În spatele uşilor de sticlă
sfărâmate îşi făcu apariţia un bărbat. O batistă îi acoperea, faţa,
dar nu-i putea ascunde şchiopătatul. Şchiopătatul acela! Cu
piciorul schilod, bărbatul dărâmă cadrul din stânga al uşii şi
coborî cele trei trepte din faţa intrării. Înainta târşâit şi strigă cât
putu de tare, ordonând soldaţilor care puteau să-l audă să
oprească focul. Nu era nevoie să-şi ia batista de la gură. Delta
cunoştea chipul. Era chipul duşmanului său. Era la Paris, mai
exact într-un cimitir în afara Parisului. Alexander Conklin venise să-l
ucidă. „Beyond-salvage” era ordinul venit de sus.
— David! Sunt eu. Alex! Opreşte-te! Sunt eu, David! Sunt aici ca
să te ajut!
— Eşti aici pentru ca să mă omori! Cum ai încercat la Paris şi
apoi din nou la New York! Treadstone Seventy-one! Ai memoria
cam scurtă, nenorocitule!
— Tu n-ai deloc memorie, lua te-ar naiba! Ai redevenit Delta
pentru că aşa au vrut ei! Cunosc întreaga poveste, David. Am venit
aici deoarece ştim totul! Marie. Mo Panov şi cu mine! Suntem cu
toţi aici. Marie e în siguranţă!
— Minciuni! Trucuri! Voi toţi, voi aţi omorât-o! Aţi fi făcut-o şi la
Paris, dar nu v-am lăsat eu să vă apropiaţi de ea! Am ţinut-o
departe de voi!
— Nu este moartă, David! Trăieşte! Pot să o aduc chiar acum!
— Alte minciuni!
Delta se lăsă pe vine şi apăsă pe trăgaci. Gloanţele ricoşară
înspre foaier-ul în flăcări dar din motive pe care Delta însuşi nu le
înţelegea, nu-l nimeriră pe Conklin.
— Vrei să mă scoţi de aici pentru a putea da ordinul de
execuţie. „Beyond-salvage” îndeplinit. Nu, călăule! Voi pătrunde
înăuntru! Îi vreau pe oamenii discreţi care se ascund în spatele

544
tău! Sunt acolo! Ştiu că sunt acolo! Bourne îl apucă pe asasin şi-l
ridică în picioare, apoi îi dădu pistolul.
— Aţi vrut un Jason Bourne, îl aveţi! Îi dau drumul printre
trandafiri. Ucideţi-l în timp ce eu am să vă ucid pe voi!
Pe jumătate întreg, pe jumătate scos din minţi, asasinul o luă la
goană prin tufişuri îndepărtându-se de Bourne. Alergă în lungul
unei poteci, apoi deodată, se întoarse, observând soldaţii care se
aflau la capetele de la nord şi de la sud ale zidului. Dacă ieşea pe
partea estică a grădinii era prins între cele două contingente. Dacă
făcea vreo mişcare era mort.
— Nu mai am timp, Conklin! urlă Bourne.
De ce nu-l putea ucide pe omul ce-l trădase? Apasă pe trăgaci!
Înlătură ultima urmă a organizaţiei Treadstone Seventy-one!
Omoară! Omoară! Ce-l oprea?
Asasinul se aruncă peste straturile de flori şi, apucând ţeava
fierbinte a mitralierei lui Bourne, o smuci în jos, apoi trase.
Glonţul atinse uşor fruntea lui Jason care, într-un acces de furie,
apăsă violent trăgaciul propriei arme. Gloanţele se înfipseră în
pământ producând un zgomot insuportabil. Înşfacă pistolul
englezului, răsucindu-i-l. Braţul drept, mutilat, al asasinului nu
rezistă forţei lui Bourne. Pistolul luă foc. Impostorul se prăbuşi pe
spate, cu ochii sticloşi în care se citea înfrângerea.
— David! Pentru numele lui Dumnezeu, ascultă-mă! Trebuie
să…
— Nu e nici un David aici! strigă Jason proptindu-şi genunchiul
în pieptul asasinului. Numele meu adevărat este Bourne, răsărit
din Delta, născut din Meduza! Snake Lady? Îţi aminteşti?
— Trebuie să vorbim!
— Trebuie să murim! Voi trebuie să muriţi! Cei din casă sunt
contractul meu cu mine, cu Marie!
Bourne îl apucă pe impostor de reverul hainei, ridicându-l în
picioare.
— Repet! îl aveţi aici pe Jason Bourne! Vă aparţine!
— Nu mai trageţi! Încetaţi focul! răcni Conklin în timp ce trei
contingente marine începură să se strângă. Sirenele asurzitoare ale
poliţiei din Hong Kong îşi încetară zgomotul în faţa porţii distruse.
Agentul din Meduza izbi cu umărul în spatele impostorului,
împingându-l în lumina flăcărilor şi a reflectoarelor.
— Uitaţi-l! Marfa pe care aţi dorit-o!
Urmară rafale intermitente, iar asasinul se clătină, apoi se
aruncă la pământ, rostogolindu-se pentru a evita gloanţele.

545
 — Opriţi-vă! Nu-l ucideţi! Pentru Dumnezeu, nu pe el! Nu-l
omorâţi! ţipă Conklin.
— Nu pe EL? răcni Jason Bourne. Nu pe el? Numai pe mine?!
Nu-i aşa blestematule? Acum ai să mori! Pentru Marie, pentru
Ecoul, pentru noi toţi!
Apasă pe trăgaciul mitralierei, dar gloanţele iar nu-şi atinseră
ţinta! Se întoarse şi îşi îndreptă arma spre cele două detaşamente
de soldaţi ce se apropiau. Din nou trase câteva rafale prelungite,
schimbând permanent locul, lăsându-se pe vine în spatele
trandafirilor. Trăsese pe deasupra capetelor lor! De ce? Copiii
aceştia n-ar putea să-l oprească. Dar copiii aceştia nu trebuiau să
moară de dragul manipulatorilor lor. Trebuia să pătrundă înăuntrul
reşedinţei „sterile”. Acum! Clipele se scurgeau. Trebuia, acum!
— DAVID!
O voce de femeie. Dumnezeule, o voce de femeie!
— David, David, David!
O siluetă într-o fustă lungă ieşi în fugă dinăuntrul clădirii, îl
apucă pe Alexander Conklin şi-l împinse într-o parte Rămase
singură pe terasă.
— David, eu sunt! Sunt aici! Sunt în siguranţă! Totul este în
regulă, dragul meu!
Un alt truc, altă minciună. Era o femeie cu păr cărunt, albit!
— Pleacă de acolo, doamnă, sau o să fiu nevoit să trag. Ştiu că
eşti doar o minciună, un truc!
— David, eu sunt! Nu mă auzi…?
— Ba te văd! Alt truc!
— Nu. David!
— Numele meu nu este David. I-am spus prietenului tău. Aici
nu e nici un David!
— Nu! ţipă Marie, dând disperată din cap şi alergând în faţa
câtorva soldaţi care se strecurau prin iarbă, îndepărtându-se de
norii de gaze lacrimogene. Stăteau în genunchi şi-l ocheau pe
Bourne, cu mitraliere care le tremurau în mâini. Marie se postă
între ei şi ţinta lor.
— Nu i-aţi făcut destul rău? Pentru numele lui Dumnezeu, să-i
oprească cineva!
— Şi să ne lăsăm omorâţi de un terorist împuţit? strigă o voce
tânără din rândurile aflate lângă zidul din faţă.
— Nu este ceea ce credeţi! Oricum ar fi, oamenii dinăuntru au
făcut din el ceea ce este! L-aţi auzit. Nu va trage asupra voastră
dacă voi nu deschideţi focul!

546
 — A tras deja, explodă un ofiţer.
— Dar nici unul din voi nu e rănit, strigă la rândul lui Alex
Conklin, de la marginea terasei. Şi e un ochitor mai bun decât voi
toţi la un loc! Nu e decât o explicaţie pentru asta! Acceptaţi-o!
— N-am nevoie de voi! tună Jason Bourne, trăgând o nouă
rafală în zidul arzând al clădirii.
Deodată asasinul fu în picioare şi, luându-şi avânt se aruncă
asupra unui soldat aflat mai aproape de el, un tânăr care tuşea
încă din pricina gazului. Impostorul îi smulse pistolul-mitralieră şi
îl izbi în cap, după care îşi descarcă arma într-un altul, care se
prăbuşi ţinându-se de stomac. Ucigaşul se răsuci; depista un ofiţer
cu o armă automată asemenea lui Bourne. Îl împuşcă în gât, apoi
îi smulse arma din mâini. Se opri o fracţiune de secundă
evaluându-şi şansele, apoi îşi fixă mitraliera sub braţul stâng.
Delta îl urmărea, ştiind instinctiv ce va face impostorul, ştiind că
diversiunea sa urma să aibă loc.
Asasinul acţiona. Trase din nou, rafală după rafală, în rândurile
grupate ale soldaţilor de lângă zidul din faţă, croindu-şi drum de a
curmezişul pajiştii înspre straturile de flori din stânga lui Bourne.
Era singura sa cale de scăpare, cea mai întunecoasă, peste zidul
prăbuşit din dreapta clădirii.
— Opriţi-l! ţipă Conklin, şchiopătând agitat de colo-colo. Dar nu
trageţi! Nu-l omorâţi. Pentru Dumnezeu, nu-l omorâţi!
— La dracu’! veni replica din partea unuia din soldaţii aflaţi în
partea stângă a zidului.
Asasinul se îndreptă iute spre zidul prăbuşit, trăgând
necontenit asupra unui grup de soldaţi aflat în faţă. Termină un
încărcător; aruncă arma la pământ şi potrivindu-şi pistolul
mitralieră în poziţie de tragere, îşi începu ultima cursă înspre zidul
prăbuşit, împroşcând cu focuri de armă rapide contingentul de
soldaţi întinşi la pământ. Ajunsese! Întunericul de dincolo era
scăparea sa!
— Mama ta de blestemat! era strigătul unui adolescent, o voce
furioasă, nematurizată dar ameninţătoare. Mi-ai ucis prietenul! Vei
plăti pentru asta, nenorocitule!
Un soldat tânăr, negru, se ridică de lângă tovarăşul său ucis şi
se repezi spre zid chiar când asasinul se răsucea, sărind pe
deasupra peretelui prăbuşit. O altă rafală de gloanţe trase de
asasin îl atinse pe soldat în umăr; acesta se prăbuşi la pământ şi
rostogolindu-se de două ori spre stânga, trase la rândul său patru
rafale.

547
 Acestea fură urmate de un urlet înspăimântător, demenţial. Era
urletul morţii; asasinul, cu ochii larg deschişi plini de ură, se
prăbuşi peste pietrele colţuroase. Maiorul Allcott-Price, fost ofiţer
al trupelor de comando britanice, era mort.
Bourne înaintă cu arma ridicată. Marie fugi spre marginea
terasei; distanţa dintre ei nu era acum mai mare de câţiva metri.
— Nu, David!
— Eu nu sunt David, doamnă! Întreabă-ţi prietenul, ne
cunoaştem de multă vreme. Dă-te la o parte din drumul meu! De
ce n-o putea omorî? Un foc de arma şi era liber sa facă ceea ce avea
de făcut! De ce?
— Foarte bine! izbucni Marie, fără să se clintească. Nu există
nici un David, foarte bine! Eşti Jason Bourne! Eşti Delta! Eşti tot
ceea ce doreşti să fii, dar eşti şi al meu! Eşti bărbatul meu!
Revelaţia avu impactul unui trăsnet asupra soldaţilor care
auziseră. Ofiţerii, cu coatele îndoite, îşi ridicară în sus braţele –
ordinul universal de a opri focul – în timp ce toată lumea privea cu
uimire la femeia care vorbea.
— Nu te cunosc!
— Este vocea mea. O ştii doar, Jason.
— Un truc! O actriţă, o imitaţie! O minciună! S-a mai văzut!
— Dacă am o înfăţişare diferită, este din pricina ta Jason
Bourne!
— Dă-te din calea mea sau te omor!
— Tu m-ai învăţat, la Paris! La Hotelul Meurice, pe strada Rivoli.
Îţi aduci aminte? Ziarele cu evenimentele petrecute la Zurich, cu
fotografia mea pe prima pagină. Şi acel mic hotel din
Montparnasse, de unde tocmai plecam, iar portarul citea un ziar,
cu fotografia mea în faţa ochilor! Erai atât de înspăimântat încât
mi-ai spus să fug afară… Apoi taxiul! Ţii minte taxiul? Pe drum
spre Issy-les-Moulineaux – nu voi uita niciodată numele acela
imposibil, mi-ai spus: „Schimbă-ţi coafura. Ridică-ţi părul sau
leagă-ţi-l la spate!” Apoi mi-ai spus să-mi îngroş sprâncenele şi să
le lungesc cu un dermatograf. Cuvintele tale, Jason! Fugeam ca să
ne salvăm vieţile, iar tu mi-ai spus că trebuie să-mi schimb
înfăţişarea, să nu mai semăn cu fotografiile din toate ziarele
Europei! A trebuit să devin un cameleon deoarece Jason Bourne
era un cameleon. Asta este tot ce am făcut. Jason!
— Nu! strigă Delta, aproape urlând, copleşit de ceaţa confuziei,
împins la graniţa panicii. Imaginile reveneau! Strada Rivoli,
Montparnasse, taxiul. Ascultă-mă: Sunt un cameleon denumit Cain

548
şi te pot învăţa multe lucruri pe care nu aş dori să ţi le spun dar
trebuie. Eu îmi schimb înfăţişarea şi mă topesc în frunziş, mă mişc
ca vântul şi-mi fac drum prin jungle vii sau făcute de oameni. Alfa,
Bravo, Charlie. Delta… Delta e pentru Charlie şi Charlie e pentru
Cain. Eu sunt Cain. Sunt moartea. Şi trebuie să-ţi spun cine sunt şi
apoi să te pierd.
— Deci îţi aduci aminte! strigă soţia lui David Webb.
— Un truc! Cuvintele sunt ale mele, dar le ştii de la ei. Pentru a
mă împiedica să-mi ating scopul!
— Nu este adevărat! Nu ştiu nimic de la ei! Îmi doresc numai
bărbatul înapoi! Sunt eu. Marie!
— Eşti o minciună! Marie e moartă!
Delta apăsă pe trăgaci şi o rafală de gloanţe împroşcă pământul
de la picioarele Mariei. Puştile fură aduse în poziţie de tragere.
— NU! ţipă Marie, întorcându-se spre soldaţi cu ochii arzând şi
vocea poruncitoare. Foarte bine, Jason. Dacă tu nu mă recunoşti,
nu vreau să mai trăiesc. Altceva nu mai am de spus. De aceea te
înţeleg. Îţi nenoroceşti viaţa deoarece o parte din tine, care te
domină, crede că nu mai sunt în viaţă, iar tu nu doreşti să trăieşti
fără mine. Înţeleg asta foarte bine, pentru că nici eu nu vreau să
trăiesc fără tine.
Marie făcu câţiva paşi înainte şi rămase nemişcată.
Delta ridică mitraliera, cu ţeava scurtă aţintită spre părul
cărunt cu fire albe. Arătătorul i se strânse în jurul trăgaciului.
Dintr-o dată, involuntar, începu să-i tremure mâna dreaptă, apoi
stânga. Arma criminală începu să se clatine la început încet,
înainte şi-napoi, apoi mai repede – în cerc – iar Bourne porni să
zvâcnească involuntar din cap; apoi tot trupul îi fu cuprins de
tremur iar muşchii gâtului îi scăpară de sub control.
La câteva zeci de metri mai încolo, lângă ruinele porţii
incendiate şi ale gheretei, se produse agitaţie. Un bărbat se zbătea
în strânsoarea a doi soldaţi din infanteria marină.
— Lăsaţi-mă, imbecililor! Sunt doctorul, doctorul Lui!
Cu o răbufnire de forţă, Morris Panov răzbi înainte şi-o luă la
fugă în lumina puternică a reflectoarelor. Se opri la şase metri de
Bourne.
Delta începu să geamă; şi sunetul şi ritmul erau îngrozitoare.
Arma îi căzu din mână… David Webb se prăbuşi în genunchi
plângând. Marie dădu să se apropie de el.
— Nu, spuse Mo Panov încet dar autoritar, oprind-o. Trebuie să
vină el la tine. Trebuie.

549
 — Dar are nevoie de mine!
— Nu aşa. Trebuie mai întâi să te recunoască. DAVID trebuie să
te recunoască şi să se echilibreze. Nu-l poţi ajuta. E un lucru pe
care trebuie să-l facă singur.
Linişte. Reflectoarele aprinse. Flăcări.
Şi, ca un copil bătut şi pedepsit David Webb îşi înălţă capul, cu
lacrimile pe obraji. Încet, dureros, se ridică în picioare şi alergă în
braţele soţiei sale.

550
 CAPITOLUL 33
Se aflau înăuntrul reşedinţei „sterile” – într-o cameră
aparţinând centrului de comunicaţii. Calculatoarele se ridicau
deasupra meselor albe aflate pe peretele din stânga al încăperii. Pe
partea dreaptă se afla o masă lungă de conferinţe, pe fondul alb al
podelei, singura excepţie fiind negrul câtorva scrumiere de pe
masă. Toţi jucătorii se aflau la locul lor, în jurul mesei. Tehnicienii
fuseră expediaţi afară, toate sistemele electronice în aşteptare,
numai computerul central rămas activ. Dincolo de această cameră
izolată, pompierii din Hong Kong stingeau ultimele rămăşiţe ale
focului distrugător. În acest timp poliţia încerca să calmeze
locatarii înspăimântaţi din clădirile învecinate, dintre care mulţi
erau convinşi că a sosit sfârşitul lumii, spunându-le că totul era
opera unui criminal periculos, omorât în cele din urmă de trupele
speciale guvernamentale. Locuitorii, sceptici, nu erau satisfăcuţi.
Timpurile erau tulburi, lumea din jurul lor o luase razna, de aceea
ei doreau dovada. Astfel că trupul neînsufleţit al asasinului fu
plimbat descoperit pe o targa printre rândurile de privitori curioşi
să vadă cadavrul ciuruit, secat de sânge. Apoi importanţii rezidenţi
se întoarseră toţi, mulţumiţi, la casele lor.
Înăuntrul reşedinţei „sterile”, toată lumea aştepta încordată un
semn pentru a începe, însă nimeni nu avea curajul sau energia să
deschidă discuţiile. Oboseala, amestecată cu frica în fata morţii
violente, se citea pe feţele tuturora, cu excepţia unui singur om.
Acesta avea trăsăturile umbrite de oboseală, însă în privirea lui nu
se afla nici o urmă de teamă, numai o acceptare pasivă a lucrurilor
încă erau dincolo de înţelegerea sa. Cu câteva minute în urmă,
moartea nu-i provoca nici un fel de spaimă; era mai bună decât
viaţa. Acum, dezorientat, alături de soţia care îl strângea de mână,
simţea o furie difuză, îndepărtată, undeva în adâncurile minţii
sale, încercând să iasă la iveala ca tunetele unei furtuni care se
apropie.
— Cine ne-a făcut toate astea? întrebă David Webb, aproape în
şoaptă.
— Eu, răspunse Havilland, aflat în capul mesei. Ambasadorul se
aplecă uşor înainte, întorcând privirea fixă, acuzatoare a lui Webb.
— Dacă m-aş găsi în faţa unui tribunal încercând să obţin

551
iertarea pentru o faptă ruşinoasă, aş spune că am avut
circumstanţe atenuante.
— Care sunt? întrebă David monoton.
— În primul rând, faptul că ne aflăm într-o criză, spuse
diplomatul. În al doilea rând, tu însuţi.
— Explică-te, îl întrerupse Alex Conklin de la capătul celălalt al
mesei, faţă în faţă cu Havilland; Webb şi Marie stăteau la stânga
sa, în faţa peretelui alb. Morris Panov şi Edward McAllister pe
partea opusă. Şi nu omite nici un amănunt, adăugă fostul ofiţer
C.I.A.
— Nici nu intenţionez, spuse ambasadorul, cu privirea aţintită
asupra lui David. Criza este reală, iar catastrofa iminentă. La
Peking, un grup de politicieni au format o cabală, conduşi de un
om atât de important în ierarhia guvernului său, atât de stimat ca
prinţ-filozof încât nu poate fi demascat în nici un chip. Nimeni nu
ar vrea să creadă. Şi oricine ar încerca aceasta ar deveni un paria.
Mai rău, orice astfel de încercare ar stârni o reacţie violentă din
partea Peking-ului, care ar redeveni suspicios şi intransigent. Pe
de altă parte, dacă această conspiraţie continuă, ea va distruge
acordurile privitoare la Hong Kong şi va dezmembra colonia.
Rezultatul va fi ocuparea imediată de către China a acestui
teritoriu. Nu trebuie să vă mai spun ce ar însemna asta: haos
economic, violenţă, vărsare de sânge şi, neîndoielnic, izbucnirea
unui război în Extremul Orient. Şi cât ar mai dura înainte ca alte
naţiuni să fie forţate să aleagă de partea cui să intervină? Riscul
este inimaginabil.
Linişte. Priviri încrucişate ca săbiile.
— Fanaticii din Kuomintang, spuse David rece şi plat. China
împotriva Chinei. Strigătul de război al descreieraţilor din ultimii
patruzeci de ani.
— Dar numai un strigăt, domnule Webb. Cuvinte, vorbărie
multă, însă nici o acţiune concretă, nici o strategie finală.
Havilland îşi făcu mâinile căuş deasupra mesei, respirând
adânc.
— Aceasta s-a realizat acum. Strategia este stabilită, o strategie
atât de piezişă, atât de înşelătoare şi cu bătaie atât de lungă, încât
sunt siguri că le va reuşi. Da, desigur, aceasta se va întâmpla şi
atunci, lumea va fi nevoită să facă faţă unei crize de proporţii
intolerabile. S-ar putea foarte bine să ajungem la confruntarea
finală, căreia nimeni nu i va supravieţui. În mod sigur Extremul
Orient.

552
 — Nu-mi spui nimic în plus faţă de ce am văzut cu ochii mei.
Aceşti oameni sunt bine protejaţi, ocupând funcţii înalte şi
probabil rândurile lor se îngroaşă, însă rămân fanatici, nu mai
mult. Iar dacă maniacul pe care l-am văzut, cel care conducea
spectacolul la care am asistat, este la fel ca şi ceilalţi, ar trebui
spânzuraţi toţi în piaţa Tian An Men. Totul ar fi televizat şi aprobat
chiar şi de organizaţiile ce se opun pedepsei capitale. Era – este –
un sadic mistic, un măcelar. Măcelarii nu pot fi oameni de stat.
Nu-i ia nimeni în serios.
— Herr Hitler a fost luat în 1933, observă Havilland. Şi
ayatollahul Khomeini a fost numai cu câţiva ani în urmă. Şi apoi,
în mod evident nu ştii cine e liderul lor adevărat. Nu se arată
niciodată, indiferent de împrejurări, acolo de unde l-ai putea vedea
chiar de departe. Oricum, pot să vă asigur că este un om de stat şi
e luat foarte în serios. Dar, încă o dată, obiectivul lui nu este
Peking-ul. Este Hong Kong-ul.
— Am văzut ceea ce am văzut şi am auzit ceea ce am auzit şi
lucrurile astea vor rămâne în mine multă vreme… Nu aveţi nevoie
de mine, n-aţi avut niciodată! Izolaţi-i, răspândiţi ştirea în
Comitetul lor Central, cereţi Taiwan-ului să se lepede de ei. O vor
face! Vremurile se schimbă. Aceşti oameni nu doresc războiul mai
mult decât Peking-ul.
Ambasadorul studie faţa interlocutorului său, evaluând
informaţiile lui David şi realizând că acesta văzuse destule la
Peking pentru a trage unele concluzii proprii, dar nu destule
pentru a înţelege esenţa conspiraţiei.
— Este prea târziu, spuse diplomatul. Forţele s-au pus deja în
mişcare. Trădarea se află la cele mai înalte nivele ale guvernului
chinez, în rândurile naţionaliştilor dispreţuiţi, bănuiţi a fi în
cârdăşie cu interese financiare occidentale. Nici măcar urmaşii
devotaţi ai lui Deng Xiaoping n-ar accepta această lovitură dată
orgoliului Peking-ului, această ştirbire a imaginii internaţionale.
Nici noi n-am face-o dacă am afla că General Motors, IBM şi Bursa
din New York sunt conduse de trădători americani, educaţi în
Uniunea Sovietică, care deturnează milioane către proiecte
potrivnice intereselor naţiunii noastre.
— Analogia este exactă, izbucni McAllister, cu degetele lipite de
tâmpla dreaptă. Asta va ajunge Hong Kong-ul pentru China – asta
şi ceva de o sută de mii de ori mai rău. Dar există şi un alt
element, la fel de alarmant ca tot ceea ce am aflat până acum. Aş
dori să vi-l prezint acum, în postura mea de analist, de persoană

553
care are de calculat reacţiile adversarilor şi ale potenţialilor
adversari…
— Mai pe scurt, îl întrerupse Webb. Vorbeşti prea mult şi-ţi freci
tâmpla aia tot timpul şi nu-mi plac ochii tăi. Sunt ca de peşte
mort. Ai vorbit prea mult şi în Maine. Eşti un mincinos.
— Da. Da, înţeleg ce spuneţi şi de ce o spuneţi. Dar sunt un om
decent, domnule Webb. Cred în decenţă.
— Eu nu. Nu mai cred. Continuă. Totul e foarte logic, dar eu nu
înţeleg nimic, pentru că nimeni n-a spus până acum nici un singur
lucru care să aibă sens. Care este contribuţia ta în această
poveste, mincinosule?
McAllister înghiţi în sec la auzul insultelor repetate ale lui
David. Spuse, totuşi, convins parcă de simplitatea afirmaţiei:
— Factorul crimei organizate. „Triadele”.
— Grupuri de tip mafiot, în stil oriental, spuse Marie, cu ochii
îndreptaţi înspre Subsecretarul de Stat. Confrerii criminale.
McAllister aprobă din cap.
— Narcotice, imigrări ilegale, jocuri de noroc, prostituţie,
escrocherii – toate ocupaţiile obişnuite.
— Şi unele nu atât de obişnuite, adăugă Marie. Au o reţea
economică proprie. Deţin bănci – în mod indirect, fireşte – pe tot
cuprinsul Californiei, Oregonului, statului Washington şi în ţara
mea, în Columbia Britanică. Banii se spală cu milioanele în fiecare
zi prin transferurile bancare internaţionale.
— Ceea ce nu face altceva decât adânceşte criza, spuse
McAllister apăsat.
— De ce? întrebă David. Unde vrei să ajungi?
— Crima, domnule Webb. Conducătorii Republicii Populare
Chineze sunt obsedaţi de crimă. Raporturile indică peste o sută de
mii de execuţii în ultimii trei ani, cu mici distincţii făcute între
nelegiuiri şi delicte criminale. Asta în consonanţă cu idealurile
regimului şi cu naşterea lui. Toate revoluţiile au pretenţia că s-au
născut din puritate. Puritatea cauzei, asta e totul. Peking-ul a
făcut ceva compromisuri de dragul pieţelor occidentale, dar cu
crima organizată nu vor face nici un fel de compromis.
— După cum îi descrieţi par o adunătură de demenţi, interveni
Panov.
— Asta şi sunt. Nu-şi pot permite să fie altceva.
— Din cauza ideologiei? întrebă psihiatrul sceptic.
— Nu, doctore, nu ideologia, ci cifrele. Puritatea reformei este
acoperirea, însă cifrele sunt ceea ce îi înspăimântă. O ţară uriaşă,

554
intens populată, cu resurse vaste – ce mai, dacă crima organizată
îşi face loc, acest popor devine o naţiune de „triade”. Sate. Oraşe,
provincii întregi ar putea fi împărţite în teritorii „de familie”, toate
profitând de pe urma infuziei de capital şi tehnologiei occidentale.
Se va produce o explozie de exporturi ilegale care vor inunda
pieţele negre din toată lumea. Narcotice, arme provenite din fabrici
subsidiare, textile fabricate în sute de întreprinderi care utilizează
maşinării furate şi forţă de muncă la negru, vor invada pieţele
occidentale. Crima.
— Acesta ar fi un mare pas înainte pe care nu l-a făcut nimeni
pe aici în ultimii patruzeci de ani, spuse Conklin.
— Cine ar îndrăzni să încerce? întrebă McAllister. Dacă un om
poate fi executat pentru că a furat cincizeci de yuani, ce o să se
întâmple pentru o sută de mii? Aceste acţiuni necesită protecţie,
organizare, oameni sus-puşi. De asta se tem cei din Peking. Liderii
se tem de corupţia la nivel înalt mai mult decât orice.
Infrastructura politică poate fi erodată. Conducătorii şi-ar putea
pierde controlul şi ăsta e un lucru pe care nu vor să-l rişte. Sigur,
frica lor este exagerată, însă pentru ei este reală. Orice aluzie la
adresa oricărei facţiuni criminale aflate în alianţă cu conspiratori
interni, e de ajuns pentru ei să renege Acordurile Internaţionale şi
să-şi trimită trupele pe teritoriul Hong Kong-ului.
— Concluzia dumneavoastră este evidentă, spuse Marie. Dar
unde se află logica? Cum s-ar putea întâmpla toate acestea?
— Se întâmplă, doamnă Webb, răspunse ambasadorul
Havilland. De aceea am avut nevoie de Jason Bourne.
— Nu vrea cineva să înceapă de la-nceput? zise David.
Diplomatul începu.
— S-a întâmplat în urmă cu aproape treizeci de ani, când un
tânăr inteligent şi deosebit de capabil a fost trimis înapoi din
Taiwan pe pământul natal al tatălui său cu un nume nou şi o
familie nouă. Era un plan pe termen lung; rădăcinile lui erau în
fanatism şi răzbunare…
Webb ascultă incredibila poveste a lui Sheng Chou Yang, fiecare
fapt dezvăluind adevărul, căci nu mai exista nici un motiv pentru
a-l ascunde. Douăzeci de minute mai târziu după ce sfârşi
Havilland, apucă un dosar cu margini negre. Îl deschise,
dezvăluind un teanc de vreo şaptezeci de pagini, apoi îl deschise şi,
aplecându-se, îl întinse lui David.
— Aici este tot ce ştim noi, tot ce am putut afla, detaliile a tot ce
ţi-am spus până acum. Dosarul nu poate părăsi această clădire

555
decât sub formă de cenuşă, însă poţi să-l citeşti. Dacă ai vreo
îndoială sau vreo întrebare, jur că voi apela la orice sursă din
guvernul Statelor Unite, de la Biroul Oval până la Consiliul
Naţional de Securitate pentru a-ţi răspunde.
Diplomatul făcu o pauză, continuând să-l privească pe Webb.
— Poate că n-aveam dreptul să-ţi cerem ajutorul, însă avem
nevoie de el. Avem nevoie de toate informaţiile pe care ni le poţi da.
— Astfel încât să puteţi trimite pe cineva să-l elimine pe Sheng
Chou Yang.
— În principiu, da. Însă este mult mai complicat decât atât.
Mâna noastră trebuie să fie invizibilă. Nu ne putem permite să fim
văzuţi sau măcar suspectaţi. Sheng are acoperire extraordinară.
Peking-ul îl consideră un vizionar, un mare patriot care îşi serveşte
cu devotament patria – ce mai, un sfânt. Securitatea lui este
absolută. Oamenii din jurul său, ajutoarele, gărzile, toate sunt
trupele sale de şoc şi toate îi sunt absolut credincioase.
— De aceea aţi vrut să puneţi mâna pe impostor, îl întrerupse
Marie. Era legătura voastră directă cu Sheng.
— Ştiam că acceptase contractele din partea lui. Sheng trebuia
– trebuie – să-şi elimine opoziţia, deopotrivă pe aceia care i se opun
ideologic şi pe aceia pe care intenţionează să-i excludă din
operaţiunile sale.
— În acest din urmă grup, interveni McAllister, intră liderii
triadelor rivale în care Sheng nu are încredere şi în care nici
fanaticii Kuomintang-ului nu au încredere. El ştie că dacă aceştia
rezistă suficient pentru a-şi da seama că sunt strânşi cu uşa, ar
izbucni un război între bandele rivale, ceea ce Sheng n-ar tolera,
după cum nu ar face-o nici englezii, care-i au pe chinezi în coastă.
— Noul Jason Bourne era soluţia ideală pentru Sheng, continuă
ambasadorul. Asasinul plătit fără nici o legătură politică ori
naţională. Aceasta deoarece, mai presus de orice, nu-şi pot permite
nici o conexiune cu China.
— Dar a fost la Peking, obiectă Webb. Acolo l-am depistat întâia
oară. Chiar dacă totul începuse ca o capcană întinsă pentru mine,
ceea ce a şi fost…
— O capcană? exclamă Havilland. Auziseră de tine?
— M-am aflat faţă în faţa cu succesorul meu cu două nopţi în
urmă, la aeroportul din Kai-tak. Am ştiut fiecare cine era celălalt –
era imposibil să nu se-ntâmple aşa. Nu avea de ce să facă din asta
un secret şi să plătească singur pentru un contract nereuşit.
— Aşadar dumneavoastră aţi fost, îl întrerupse McAllister. Eram

556
sigur!
— Aşa a fost şi Sheng împreună cu oamenii săi. Eu eram noul
ucigaş şi trebuia să fiu îndepărtat imediat. Devenisem o prioritate
majoră. Nu-şi puteau permite nici un risc în plus, pentru că nu
ştiau ce reuşisem să aflu. Planul de lichidare a fost elaborat în
noaptea aceea şi tot atunci l-au pus în aplicare.
— Iisuse! izbucni Conklin. Am citit în ziarele din Washington
despre aeroportul Kai-tak. Spuneau că s-ar putea să fi fost bandele
de extremă dreaptă. Care nu-i doreau pe comunişti amestecaţi în
lumea capitalistă. Dar de fapt, tu erai?
— Ambele guverne trebuiau să declare câte ceva pentru lumea
presei, adăugă Subsecretarul. La fel cum şi noi trebuie să dăm o
declaraţie pentru ce s-a întâmplat aici, în seara asta.
— Ce vreau să vă spun, spuse David ignorându-l pe McAllister,
este că Sheng şi-a contactat asasinul plătit, l-a folosit pentru a-mi
pregăti mie o cursă şi, procedând astfel, a trebuit să-l primească în
cercul lui. Nici un client, oricât de secret, nu-şi poate permite să
nu păstreze legătura în mod direct cu asasinul pe care l-a plătit.
— Şi-o poate permite, dacă are convingerea că asasinul nu va
mai părăsi viu cercul sacrosanct, replică Havilland, privind înspre
Subsecretarul de Stat. Este teoria lui Edward şi una căreia îi
subscriu, că, atunci când misiunea va fi fost îndeplinită, sau când
Sheng va fi considerat că acest om ştie prea multe şi prin urmare
reprezintă o ameninţare, impostorul urma să fie ucis în ziua
stabilită pentru plată – convins că urmează să primească un nou
contract. Evenimentele petrecute la Kai-tak, i-au semnat fără
îndoială condamnarea la moarte.
— Nu era de ajuns de deştept pentru a înţelege asta, spuse
Jason Bourne. Nu era în stare să gândească geometric.
— Pardon? întrebă ambasadorul.
— Nimic, răspunse Webb, privind din nou înspre diplomat. Deci
tot ceea ce mi-aţi spus a fost jumătate adevăr, jumătate minciună.
Hong Kong-ul s-ar putea nărui, însă nu din motivele pe care mi le-
aţi dat mie.
— Adevărul a fost credibilitatea noastră; trebuia să înţelegi asta,
să ne înţelegi îngrijorarea profundă şi frica. Minciunile erau numai
ca să te recrutăm. Mai onest decât atât nu pot fi.
Havilland se lăsă pe spate în scaun.
— Ticăloşilor, spuse Webb pe un ton scăzut, de gheaţă.
— De acord cu tine, aprobă Havilland. Însă după cum ţi-am
spus de la început, avem circumstanţe atenuante, mai precis

557
două: criza şi tu însuţi.
— Şi? întrebă Marie.
— Să vă pun o întrebare, domnule Webb… doamnă Webb. Dacă
am fi venit la voi şi v-am fi expus întreaga situaţie, aţi fi acceptat
colaborarea cu noi? Ai fi redevenit de bună voie Jason Bourne?
Linişte. Toate privirile erau îndreptate spre David. Ochii lui
rătăciră pe deasupra mesei, apoi se opriră asupra dosarului.
— Nu, spuse el. Nu am încredere în voi.
— Ştiam aceasta, aprobă Havilland, aprobând din nou din cap.
Dar din punctul nostru de vedere trebuia neapărat să te recrutăm.
Erai în stare să faci ceea ce nimeni altul n-ar fi reuşit. Şi din
moment ce ai şi făcut-o, înseamnă că raţionamentul nostru a fost
corect. Preţul a fost teribil, nimeni nu-l subestimează, însă am
simţit – eu unul am simţit – că nu există altă cale. Timpul şi
urmările ne erau potrivnice – ne sunt potrivnice.
— Azi la fel ca şi ieri, spuse Webb. Ofiţerul de comando este
mort. Ceea ce aţi făcut s-a dovedit a fi în van.
— Nu tocmai, obiectă Havilland. Asta va depinde de ce ne poţi
spune. Ştirea unui omor în zonă se va afla mâine pe primele pagini
ale ziarelor, nu o putem opri, însă Sheng nu are de unde şti despre
moartea cui e vorba. Nu s-au făcut fotografii, nici un ziarist nu s-a
aflat aici în momentul acela, iar aceia care au sosit mai târziu au
fost ţinuţi la câteva sute de metri depărtare de către cordoanele de
poliţie. Putem controla informaţiile pur şi simplu furnizându-le.
— Dar cadavrul? întrebă Panov. Există proceduri medicale…
— Ordinele de la MI6 au prioritate, spuse ambasadorul. Acesta
este încă teritoriu britanic şi legăturile dintre Londra, Washington
şi reşedinţa guvernatorului sunt foarte rapide. Se va declara că
identificarea e imposibilă pentru că faţa a fost distrusă iar
rămăşiţele se află în custodie şi nu pot fi văzute. Este ideea lui
Edward şi i-a venit foarte repede.
— Mai sunt însă David şi Marie, insistă psihiatrul. Prea multă
lume i-a văzut şi i-a auzit.
— Numai câteva detaşamente de soldaţi s-au aflat îndeajuns de
aproape pentru a vedea şi auzi bine, spuse McAllister. Întregul
contingent se va întoarce înapoi în Hawai peste o oră, inclusiv doi
morţi şi şapte răniţi. Au şi fost retraşi de aici, se află la aeroport. În
rest, a fost multă confuzie şi panică. Poliţia şi pompierii erau
ocupaţi cu alte lucruri; nimeni nu a pătruns în grădini. Putem
spune orice ne convine.
— Acesta pare să vă fie un obicei, comentă Webb.

558
 — L-aţi auzit pe ambasador, spuse Subsecretarul evitând
privirea cercetătoare a lui David. Am fost convinşi că nu există altă
cale.
— Fii cinstit cu tine însuţi, Edward.
Din nou Havilland îl privi pe Webb în timp ce se adresa
Subsecretarului.
— Eu am fost convins că nu există altă cale.
— Am greşit, spuse McAllister ferm şi diplomatul îşi mută
privirea asupra sa. Dar asta nu mai are importanţă acum,
continuă el rapid. Trebuie neapărat să decidem ce vom spune.
Consulatul a fost bombardat de apeluri din partea presei…
— Consulatul? izbucni Conklin. Halal reşedinţă secretă!
— N-a fost timp pentru a asigura o acoperire corespunzătoare,
spuse ambasadorul. A fost ţinută secretă pe cât posibil şi am
pregătit şi o explicaţie plauzibilă. Din câte ştim, până acum n-au
fost întrebări, însă raportul poliţiei trebuia să cuprindă identitatea
proprietarului şi a chiriaşului. Apropo, Edward, la ce concluzie s-a
ajuns?
— Pur şi simplu că situaţia n-a fost clarificată. Ne aşteaptă, însă
nu mai pot tărăgăna prea multă vreme. E mai bine să pregătim
ceva decât să dăm liber speculaţiilor.
— Fireşte, aprobă Havilland. Presupun că te-ai gândit la ceva
anume.
— S-ar putea, dacă am auzit bine ce a spus domnul Webb.
— Ce?
— Aţi folosit termenul „ofiţer de comando”, presupun nu ca o
figură de stil. Asasinul era ofiţer de comando?
— Fost ofiţer şi în acelaşi timp un psihopat. Criminal patologic,
mai exact.
— Aţi aflat ceva despre identitatea lui, numele său?
David îl privi intens pe analist, amintindu-şi cuvintele lui
Allcott-Price, rostite cu un triumf amar.
…Dacă eu pierd şi povestea iese la iveală câţi alţii n-ar fi fericiţi
să-mi ia locul aşa cum ţi l-am luat eu ţie? Lumea asta e plină de
Jason Bourne-i. Dă-le o idee, îndrumă-i într-o anumită direcţie, iar ei
vor da năvală…
— Nu am aflat niciodată cine era, spuse Webb simplu.
— Dar oricum, fusese ofiţer de comando.
— Este adevărat.
— Nu un Ranger, sau o Beretă Verde, sau ofiţer în Forţele
Speciale…

559
 — Nu.
— Presupun deci că vreţi să spuneţi că era de origine britanică.
— Da.
— Atunci vom inventa o poveste care în mod implicit va nega
aceste amănunte. Nu era englez, nu avea dosar militar – mergem
în sensul opus.
— Un american alb, spuse Conklin calm, privind la
Subsecretarul de Stat. Daţi-i un nume fictiv şi datele personale ale
unui dosar mort. E de preferat cel al unui psihopat, cu o idee fixă
care l-a adus până aici.
— Cam aşa ceva, însă poate nu pe de-a-ntregul, spuse
McAllister schimbându-şi poziţia în scaun ca şi cum n-ar fi vrut
să-l contrazică pe fostul agent C.I.A.; sau poate… desigur, un
obsedat, condus de o singură idee, pus pe măcel şi târât până aici
de existenţa unei ţinte.
— Cine anume? întrebă David.
— Eu, spuse McAllister, privindu-l pe Webb în ochi.
— Ceea ce înseamnă că eu sunt omul acela, eu sunt obsedatul.
— Numele dumneavoastră nu va fi folosit, continuă
Subsecretarul cu o voce calmă şi rece. Am putea inventa istoria
unui expatriat de origine americană, care cu câţiva ani în urmă a
fost urmărit de autorităţile din Orientul îndepărtat, pentru crime
ce cuprind de la asasinate multiple până la contrabandă cu
droguri. Vom spune că eu am fost acela care a cooperat cu poliţia
din Hong Kong, Macao, Singapore, Japonia, Malaezia, Sumatra şi
Insulele Filipine. Prin eforturile depuse de mine, operaţiunile i-au
fost zădărnicite iar el a pierdut milioane. Într-o zi află că m-am
întors şi că mă aflu aici, în Victoria Peak. Vine după mine, dorind
să se răzbune pe omul care l-a ruinat.
McAllister se opri întorcându-se spre David.
— De vreme ce mi-am petrecut un număr de ani aici în Hong
Kong, nu-mi pot imagina că Peking-ul m-a trecut cu vederea. Sunt
sigur că există un dosar al unui analist american care şi-a făcut
ceva duşmani în timpul serviciului aici. Şi într-adevăr, mi-am făcut
duşmani, domnule Webb. Aceasta e profesiunea mea. Am încercat
să ne mărim influenţa în această parte a lumii şi, oriunde
americanii au fost implicaţi în activităţi criminale, eu am făcut tot
ce mi-a stat în putinţă pentru a ajuta autorităţile să îi oprească
sau, cel puţin să îi gonească din Asia. Era cea mai bună cale
pentru a ne arăta bunele intenţii, urmărindu-ne proprii oameni. A
fost de altfel motivul pentru care guvernul Statelor Unite m-a

560
rechemat la Washington. Folosindu-ne de numele meu dăm
autenticitate poveştii în ochii lui Sheng Chou Yang. Pentru că noi
ne cunoaştem unul pe altul. Va lua în considerare zeci de variante
– sper că şi pe cea bună, cea care ne convine nouă – dar fără să
facă legătura cu ofiţerul de comando.
— Varianta care ne convine, îl întrerupse Conklin liniştit, fiind
faptul că nimeni de aici nu a mai auzit de primul Jason Bourne de
ani de zile.
— Întocmai.
— Deci eu voi fi cadavrul aflat în custodie, cel pe care nu are
nimeni voie să-l vadă, spuse Webb.
— Da, aţi putea fi, spuse McAllister. Vedeţi, noi nu ştim ce ştie
Sheng, cât de adânc a reuşit să ne penetreze. Singurul lucru pe
care-l dorim este să-l convingem că persoana moartă nu este
asasinul angajat de el.
— Lăsând calea deschisă unui alt impostor ce va juca rolul
asasinului aflat în serviciul lui Sheng şi care-l va atrage într-o
cursă şi-l va ucide, adăugă Conklin, cu respect. Sunteţi cineva,
Domnule Analist. Un nemernic, dar nu unul oarecare.
— Asta ar însemna să te expui. Edward, spuse Havilland,
privindu-l pe Subsecretar. Niciodată nu ţi-am cerut asta. Ai mulţi
duşmani.
— Vreau să rezolv problema în acest fel domnule ambasador. M-
aţi angajat pentru a vă da soluţia cea mai bună şi, după părerea
mea, aceasta este calea cea mai potrivită de urmat. Avem nevoie să
le aruncăm nişte praf în ochi. Şi numele e cel mai potrivit – pentru
ochii lui Sheng. Restul poate fi ascuns într-un limbaj ambiguu, pe
care cei vizaţi îl vor înţelege.
— Fie, spuse Webb, închizând ochii, auzind cuvintele pe care
Jason Bourne le rostise atât de des.
— David…
Marie îi atinse faţa.
— Iartă-mă.
Webb atinse cu degetele dosarul din faţa sa, apoi îl deschise. Pe
prima pagină se afla o fotografie şi un nume tipărit dedesubt. Era
identificată ca fiind fotografia lui Sheng Chou Yang, însă era mult
mai mult decât atât. Era chipul acela. Era chipul acelui măcelar!
Fanaticul care ciopârţea femei şi bărbaţi omorându-i cu sabia sa
de ceremonie cu pietre preţioase încrustate pe mâner, cel care
forţase doi fraţi să se bată cu cuţitele până când unul dintre ei îl
ucisese pe celălalt şi care îi luase viaţa Ecoului despicându-i capul

561
de trup. Lui Bourne i se tăie respiraţia, înfiorat de cruzimea
inimaginabilă a imaginilor sângeroase care îl copleşeau. Privi la
fotografie şi chipul lui d’Anjou, care-şi dăduse viaţa pentru a-l
salva pe el, îl readuse în luminişul din mijlocul pădurii. Delta ştia
că moartea Ecoului făcuse posibilă capturarea asasinului. Ecoul
murise sfidător. Înfruntând cu curaj execuţia oribilă, pentru ca
tovarăşul său să reuşească nu numai să scape ci şi, supunându-se
unui ultim ordin, să-l ucidă pe fanaticul cu sabia.
— Acesta, şopti Jason Bourne, este fiul taipanului necunoscut
despre care vorbeaţi?
— Da, spuse Havilland.
— Prinţul-filozof adulat? Sfântul chinez mai presus de orice
acuzaţie?
— Din nou, da.
— Vă înşelaţi! S-a arătat! Iisuse şi ce s-a mai arătat…!
Uluit, ambasadorul se aplecă brusc în scaun.
— Eşti sigur?
— Mai sigur de atât nu se poate.
— Împrejurările trebuie să fi fost ieşite din comun, spuse uimit
McAllister. Şi aceasta confirmă că impostorul n-ar fi ieşit de acolo
viu. Totuşi, circumstanţele, cum am spus, trebuie să fi fost de-a
dreptul extraordinare.
— Ţinând seamă de faptul că nimeni din afara Chinei n-a aflat
vreodată de ele, au fost într-adevăr deosebite. Cavoul lui Mao a
devenit un teren de tir. A fost parte din capcană şi-au pierdut.
Ecoul a pierdut.
— Cine? întrebă Marie, strângându-i mâna.
— Un prieten.
— Cavoul lui Mao? repetă Havilland. Extraordinar!
— Deloc, spuse Bourne. Dar foarte inteligent. Ultimul loc din
China unde te-ai aştepta la un atac din partea cuiva. Intri cu
gândul că tu eşti cel care-şi urmăreşte prada, aşteptându-te s-o
înhaţe afară, pe partea cealaltă. Luminile sunt slabe şi eşti complet
nepregătit. Şi în tot acest timp, tu eşti prada, urmărită, izolată,
vânată pentru a fi ucisă. Foarte inteligent.
— Şi în acelaşi timp foarte primejdios pentru urmăritori, spuse
ambasadorul. Pentru oamenii lui Sheng. Un singur pas greşit şi ar
fi putut pierde totul. Curată nebunie!
— Nu aveau cum să facă vreun pas greşit. Şi-ar fi ucis proprii
oameni dacă nu aş fi făcut-o eu. Înţeleg asta abia acum. Când
lucrurile au scăpat de sub control, pur şi simplu au dispărut,

562
împreună cu Ecoul.
— Să ne întoarcem la Sheng, domnule Webb, vă rog. Povestiţi-
ne ce aţi văzut, ce ştiţi.
Incapabil să scape de propria lui obsesie, Havilland se ruga
acum de Bourne.
— Este un monstru, asta e tot ce vă pot spune, zise Jason cu
glas scăzut, privind fotografia cu ochi sticloşi. Vine din iad, un
Savonarola care torturează şi ucide oamenii cu zâmbetul pe buze.
Ţine predici ca un profet ce vorbeşte cu nişte copii, însă în realitate
e un nebun ce îşi stăpâneşte oamenii prin teroare. Trupele de şoc
de care aţi pomenit nu sunt trupe, sunt bande de borfaşi, criminali
sadici care au învăţat meseria asta de la un maestru, iar cel ce-i
conduce e Auschwitz, Dachau şi Bergen – Belsen, toate la un loc.
Dumnezeu să ne ajute dacă ajunge să conducă.
— Poate s-o facă, domnule Webb, spuse Havilland încet,
privindu-l îngrozit pe Jason Bourne. Şi o va face. Aţi descris un
Sheng Chou Yang pe care lumea nu l-a văzut niciodată, iar în
momentul de faţă el este cel mai important om din China. Aşa cum
Adolf Hitler a intrat victorios în Reichstag, aşa va intra Sheng în
Comitetul Central, făcând din el jucăria sa. Ceea ce ne-aţi spus
este mult mai înspăimântător decât orice scenariu imaginat de noi
până acum – China împotriva Chinei. Nu poate urma decât o
nenorocire. Doamne, Dumnezeule!
— Este un animal, şopti răguşit Jason. Mai rău decât atât,
pentru că animalul ucide pentru a-şi potoli foamea pe când el
ucide din plăcere.
— Vorbiţi în termeni generali, îl întrerupse McAllister rece, dar
concentrat. Trebuie să ştim mai multe – eu trebuie să aflu mai
multe!
— A cerut o întâlnire.
Bourne vorbea ca în somn, legănând din cap, cu privirea din
nou aţintită asupra fotografiei.
— Era începutul… nopţilor marelui tăiş, cum le-a numit el. Şi
spunea că e un trădător printre ei. Întâlnirea era într-un loc la
care numai un dezaxat se putea gândi. În interiorul unui sanctuar
de păsări – vă puteţi închipui aşa ceva? Un sanctuar de păsări,
unde a început prin a ucide un bărbat suspendat de frânghii,
ciopârţindu-l cu sabia. Apoi o femeie ce a încercat să-şi
demonstreze nevinovăţia, retezându-i capul! În faţa tuturor! După
care doi fraţi…
— Un trădător? şopti McAllister. A găsit vreunul? A mărturisit

563
cineva ceva? Există vreo mişcare contrainsurgentă?
— Opriţi-vă! strigă Marie.
— Nu, doamnă Webb! Nu vedeţi, s-a întors acolo. Retrăieşte
întâmplările acelea. Priviţi-l. E acolo.
— Mi-e teamă că antipaticul nostru coleg are dreptate, Marie,
spuse Panov încet, privindu-l pe Webb. Lasă-l să încerce să-şi
găsească propria realitate. Nu-i nimic rău în asta. Am putea
câştiga timp preţios.
— Pe dracu’!
— … Nu se afla nici un trădător, nu a mărturisit nimeni nimic,
numai femeia aceea… A ucis-o, apoi s-a aşternut tăcerea, o tăcere
înfricoşătoare. Era un avertisment pentru toţi, că ei, cei din China
cea adevărată, se aflau pretutindeni şi în acelaşi timp invizibili. În
ministere. În poliţia secretă, pretutindeni… Apoi l-a omorât pe
Ecou, dar el ştia că trebuie să moară. Dorea să moară repede
pentru că oricum nu mai avea mult de trăit. Îl torturaseră, era
într-o stare îngrozitoare. Totuşi, dacă putea să-mi mai dea timp…
— Cine este Ecoul. David? întrebă Morris Panov. Spune-ne, te
rog.
— Alpha. Bravo. Charlie. Delta. Echo… Foxtrot – Meduza, spuse
psihiatrul. Organizaţia Meduza, nu-i aşa? Ecoul a făcut parte din
ea.
— Ne-am întâlnit şi la Paris. La Luvru. A încercat să-mi salveze
viaţa. Însă până la urmă eu i-am salvat-o pe-a lui. Asta era în
regula şi el mi-o salvase mie cu ani în urmă. „Odihna este o arma”,
obişnuia să spună el. I-a pus pe ceilalţi să facă cerc în jurul meu şi
m-a obligat să dorm. Apoi am scăpat cu toţii din junglă.
— „Odihna este o armă”… repetă Marie încet şi închise ochii,
strângând tare mâna lui David, cu lacrimile scurgându-i-se pe
obraji. O, Dumnezeule!
— … Ecoul a reuşit să mă zărească în pădure. Am folosit
semnalele pe care le foloseam demult, cu ani în urmă. Nu uitase.
Nici unul dintre noi nu le va uita vreodată.
— Ne aflăm în sanctuarul de păsări, David? întrebă Panov;
apucând strâns umărul lui McAllister pentru a-l opri să intervină.
— Da, replică Jason Bourne, cu privirea în gol. Ştim amândoi.
El va trebui să moară. Atât de simplu, atât de clar. Să mori.
Moartea. Nimic mai mult. Tot ce se poate face este să mai câştigăm
câteva minute preţioase. Apoi, poate că aş putea s-o fac.
— Ce anume să faci. Delta? întrebă Panov, accentuând uşor
numele.

564
 — Să-l ucid pe nemernic, pe măcelar. Nu merită să trăiască, nu
are dreptul să mai trăiască! Ucide cu prea multă uşurinţă – cu
zâmbetul pe faţă. Ecoul a văzut. Şi eu am văzut. A început, totul se
întâmplă dintr-o dată. Exploziile din pădure, toată lumea fuge,
strigăte. Pot, acum! E pradă uşoară… Mă vede! Se uită la mine!
Ştie că-i sunt duşman. Eu îţi sunt duşmanul adevărat,
blestematule! Eu voi fi ultimul om pe care-l vezi! Ce se întâmplă?
Ceva e în neregulă! Se acoperă! Trage pe cineva în faţa sa! Trebuie
să ies de acolo! N-o pot face!
— Nu poţi sau nu vrei? întrebă Panov, aplecându-se. Eşti Jason
Bourne sau David Webb? Cine eşti?
— Delta! ţipă ascuţit pacientul, împietrindu-i pe toţi. Sunt
Delta! Sunt Bourne! Cain pentru Delta şi Carlos e pentru Cain!
Şi omul, oricum se va fi numit el, se prăbuşi în scaun, cu capul
căzut în piept. Rămase liniştit. Nimeni nu scoase o vorbă.
Se scurseră câteva minute – nimeni nu ştia câte, nimeni nu
ţinuse socoteala – până când cel care-şi căuta o identitate săltă
capul. Privirea îi era acum pe jumătate senină, pe jumătate
tulburată de agonia prin care trecuse.
— Îmi pare rău, spuse David Webb. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu
mine. Îmi pare rău.
— Nu e nevoie de scuze, David, spuse Panov. Te înţelegem. Ai
retrăit acele momente. E în regulă.
— Da, m-am întors la momentele alea. Sinistru, nu-i aşa?
— Ba deloc, spuse psihiatrul. E perfect normal.
— Trebuie s-o fac şi asta e normal, nu?
— David! izbucni Marie.
— Trebuie, spuse Jason Bourne, strângând tandru mâinile
soţiei sale. Nimeni altcineva n-o poate face şi cu asta basta. Eu
ştiu codurile. Cunosc drumul… Ecoul şi-a dat viaţa pentru a mea,
convins că eu pot să o fac, că-l pot ucide pe măcelar. Atunci am
dat greş. Acum n-o să mai dau.
— Şi noi doi? Marie îl apucă strâns de braţ şi vocea i se
răsfrânse de pereţii albi ai încăperii. Noi nu contăm?
— Mă voi întoarce, îţi promit, spuse David, desfăcându-i braţele
şi privind-o în ochi. Dar trebuie să mă duc înapoi, înţelegi?
— Pentru oamenii aceştia? Pentru aceşti mincinoşi?
— Nu, nu pentru ei. Pentru cineva care dorea să trăiască mai
presus de orice. Nu l-ai cunoscut; era un supravieţuitor. Trebuia
ca eu să trăiesc şi să-mi duc treaba la bun sfârşit. Trebuia să
trăiesc şi să mă întorc la tine, iar el ştia asta. A înţeles şi a hotărât.

565
Vine un moment când fiecare dintre noi trebuie să ia o astfel de
hotărâre.
Bourne se întoarse spre McAllister.
— E cineva aici care poate să facă o fotografie unui cadavru?
— Al cui cadavru? întrebă Subsecretarul de Stat.
— Al meu, spuse Jason Bourne.

566
 CAPITOLUL 34
Fotografia fu făcută sub privirile nu prea încântate ale lui Morris
Panov, de către un tehnician. O pânză albă, pătată de sânge,
acoperea trupul lui Webb, potrivită în aşa fel încât să-i descopere o
faţă plină de sânge, cu ochii larg deschişi şi trăsăturile clare.
— Developează filmul cât poţi de repede şi adu-mi negativele,
spuse Conklin.
— Douăzeci de minute, răspunse tehnicianul, îndreptându-se
spre uşă, în timp ce McAllister intră în cameră.
— Ce se întâmplă? întrebă David, ridicându-se de pe masă.
Marie tresări; îi şterse faţa cu un prosop ud şi cald.
— Departamentul de presă al consulatului a anunţat mass-
media, răspunse Secretarul. Au spus că ar putea da o declaraţie în
aproximativ o oră, de îndată ce lucrurile se mai limpezesc.
Lucrează acum la o variantă oficială. Le-am dat scenariul şi
aprobarea să se folosească de numele meu. Ambasada o să
strâmbe din nas, apoi se va pune pe treabă. Înainte de a-i da
drumul ni-l vor citi şi nouă.
— Vreo veste despre Lin? întrebă Conklin.
— Un mesaj din partea doctorului. E încă în stare critică, dar se
ţine tare.
— Cum procedăm cu ziariştii aflaţi pe şosea în faţa casei?
întrebă Havilland. Mai devreme sau mai târziu va trebui să-i lăsăm
să intre. Cu cât întârziem mai mult cu atât vor crede că le
pregătim o minciună. Şi nu cred că ne putem permite asta.
— Mai putem sta încă puţin, spuse McAllister. Am lansat zvonul
că, în ciuda tuturor riscurilor, poliţia cercetează terenul după
grenade nedetonate. Reporterii pot deveni foarte răbdători în astfel
de condiţii. Iar în scenariul pe care l-am dat departamentului de
presă, le-am spus să sublinieze faptul că cel care a atacat
reşedinţa era în mod evident un expert al demolărilor.
Jason Bourne, unul dintre cei mai eficienţi experţi în demolări
formaţi în Meduza, privi spre McAllister. Subsecretarul îi evită
privirea.
— Trebuie să ies de-aici, spuse Jason. Trebuie să ajung în
Macao cât de repede posibil.
— David, pentru numele lui Dumnezeu!

567
 Marie stătea în picioare în faţa lui, privindu-l adânc, vorbindu-i
cu voce joasă şi rugătoare.
— Aş fi dorit să nu fi trebuit să se întâmple aşa, spuse Webb,
dându-se jos de pe masă. Aş fi dorit să… – repetă el moale – dar n-
am de ales. Trebuie să ajung acolo. Trebuie să pornesc pe drumul
care duce la Sheng înainte ca povestea să ajungă pe paginile
ziarelor de dimineaţă, înainte ca fotografia să apară, confirmându-i
informaţii pe nişte canale despre care el e convins că sunt perfect
sigure. Trebuie să creadă că eu sunt asasinul lui plătit, omul pe
care urma să-l elimine şi nu acel Jason Bourne din Meduza, care a
încercat să-l ucidă în luminişul din pădure. Trebuie să primească
veşti de la mine – de la cine crede el că sunt eu – înainte de a
căpăta orice altă informaţie. Pentru că vestea pe care o am pentru
el este ultimul lucru pe care vrea să-l audă. Orice altceva va părea
insignifiant.
— Momeala, spuse Alex Conklin. Dă-i informaţia cea mai
importantă la început şi acesta va avea efectul dorit, deoarece este
prea uimit şi dezorientat şi va accepta versiunea oficială tipărită,
mai precis fotografia publicată de ziare.
— Ce aveţi de gând să-i spuneţi? întrebă ambasadorul, în vocea
căruia se citea faptul că-i displăcea că pierdea comanda tocmai
acum, în această cea mai secretă dintre toate operaţiunile pe care
le condusese.
— Ce mi-aţi spus şi voi mie. Jumătate adevăr, jumătate
minciună.
— Fiţi mai explicit, domnule Webb, spuse Havilland hotărât. Vă
datorăm mult însă…
— Îmi datoraţi ceea ce nu-mi puteţi plăti! izbucni Jason Bourne,
întrerupându-l. Numai dacă vă zburaţi creierii aici, în faţa mea.
— Vă înţeleg supărarea, însă trebuie să insist. Sper că nu veţi
pune în primejdie vieţile a cinci milioane de oameni, sau interesele
guvernului Statelor Unite.
— Mă bucur că, o dată în viaţă, aţi făcut o ierarhie a valorilor
corectă. În regulă, domnule ambasador, vă voi spune. Este exact
ceea ce v-aş fi spus şi mai înainte, dacă aţi fi avut decenţa, repet
decenţa, de a veni la mine şi a-mi expune cazul. Sunt surprins că
nu v-aţi gândit la asta – nu, nu surprins, ci şocat – dar poate că n-
ar trebui să fiu. Credeţi prea mult în maşinaţiile dumneavoastră,
în capcanele pe care le întindeţi… probabil credeţi că meritaţi totul
din pricina intelectualului deosebit, sau ceva de genul ăsta.
Sunteţi toţi la fel. Savuraţi complexitatea – şi explicaţiile pe care le

568
daţi – şi nu mai vedeţi calea cea mai simplă, de o mie de ori mai
eficientă.
— Aştept să-mi fie arătată, spuse Havilland rece.
— Fie, spuse Bourne. Am ascultat foarte atent explicaţiile. Aţi
făcut eforturi să explicaţi, de ce nimeni, în mod oficial nu se putea
apropia de Sheng să-i spună tot ceea ce ştiţi despre el. Aţi avut
dreptate. V-ar fi râs în nas, sau v-ar fi privit cu indiferenţă, sau v-
ar fi trimis la plimbare. În mod sigur. Pentru că el are pâinea şi
cuţitul. Voi vă continuaţi acuzaţiile „zdrobitoare”, iar el retrage
Peking-ul din Acordurile privitoare la Hong Kong. Unu zero pentru
el. Încercaţi să treceţi peste capul lui – ghinion. Veţi pierde din
nou. Nu aveţi nici o dovadă, decât vorbele rostite de câţiva oameni,
acum morţi, foşti membri ai Kuomitang-ului, care ar fi declarat
orice pentru a-i discredita pe cei din partidul comunist aflat la
conducerea Chinei. Vă va zâmbi îngăduitor şi, fără să o spună, vă
va da de înţeles că mai bine aţi trece de partea sa. Consideraţi însă
că n-o puteţi face deoarece riscurile ar fi prea mari. Aţi avut
dreptate şi aici, deşi mai degrabă pentru motiv ele pe care ni le-a
înşirat aici „Edward”, decât pentru cele care vă aparţin. Peking-ul
s-ar putea împăca cu gândul unei comisii corupte, ca fiind unul
din acele compromisuri necesare, dar nu va permite în veci
înfiltrarea unei Mafii orientale în industria sau în guvernul său.
După cum tot „Edward” spunea, aşa şi-ar pierde pâinea…
— Aştept încă, domnule Webb, spuse diplomatul.
— În regulă. M-aţi recrutat, însă aţi uitat experienţa din
Treadstone 71. Dacă vrei să prinzi un asasin, trebuie să angajezi
tot un asasin.
— Acesta este singurul pe care nu l-am uitat, răbufni
diplomatul uimit. De la asta a plecat totul.
— Dar cu o argumentaţie greşită, spuse Bourne repede. Există o
cale mai bună pentru a ajunge la Sheng şi de a-l neutraliza. Eu nu
eram necesar. Soţia mea nu vă trebuia. Însă n-aţi fost în stare să
vedeţi asta. Mintea voastră superioară trebuia să complice totul.
— Ce n-am fost în stare să vedem, domnule Webb?
— Că puteaţi să trimiteţi un conspirator pentru a prinde un
altul. În mod neoficial… e prea târziu pentru asta acum, dar e ceea
ce v-aş fi spus oricând.
— Mă tem că nu-mi spuneţi mare lucru.
— Jumătate adevăr, jumătate minciună, propria voastră
strategie. Un curier trimis lui Sheng, preferabil un bătrân pe
jumătate senil, plătit de un necunoscut şi care îi transmite

569
informaţii la telefon. Fără urme. Această persoană poartă un mesaj
verbal, destinat exclusiv lui Sheng, nimic scris. Mesajul conţine
destul adevăr pentru a-l paraliza. Să spunem că persoana care
trimite acest mesaj este cineva din Hong Kong, care va pierde
milioane dacă planul lui Sheng dă greş, un om îndeajuns de
deştept şi de înspăimântat pentru a nu-şi da numele. Mesajul ar
putea face aluzie la scurgeri de informaţii, la anumite persoane
suspecte din sălile de consiliu, sau la „triade” lăsate pe dinafară,
care-şi unesc forţele ca să se răzbune – toate lucruri de care vă
temeţi cu adevărat. Adevărul. Sheng trebuie să verifice, nu-şi poate
permite să n-o facă. Se stabilesc contacte şi este aranjată o
întâlnire. Conspiratorul din Hong Kong este la fel de dornic de
protecţie şi la fel de secretos ca şi Sheng şi, prin urmare, va stabili
un teren de întâlnire neutru. Totul este pus la punct. Capcana.
Bourne făcu o pauză şi privi intens înspre McAllister.
— Până şi un expert în demolări de mâna a treia v-ar fi putut
îndruma.
— Foarte rapid şi foarte profesional, spuse ambasadorul, dar cu
o carenţă izbitoare. Unde găsim un astfel de conspirator în Hong
Kong?
Jason Bourne studie aproape dispreţuitor chipul
interlocutorului său.
— Trebuie să-l fabricaţi, spuse el. Aceasta este minciuna.
*
* *
Havilland şi Alex Conklin se aflau singuri în încăperea albă,
spaţioasă, fiecare la un capăt al mesei de conferinţe, faţă în faţă.
McAllister şi Morris Panov erau în biroul Subsecretarului, pentru a
asculta la telefoane separate descrierea imaginară a unui asasin
american creată de consulat pentru presă. Panov acceptase să
furnizeze terminologia de specialitate, cu accentele necesare,
specifice comunicatelor Washington-ului. David Webb ceruse să fie
lăsat singur cu soţia sa, până când vor trebui să plece. Fuseseră
conduşi într-o cameră de la etaj; faptul că era un dormitor nu
frapa pe nimeni. Era pur şi simplu o uşă a unei încăperi goale,
aflată în aripa sudică a vechii clădiri Victoriene, departe de
pompierii muraţi de apă şi de ruinele din partea de nord. Plecarea
lui Webb fusese estimată de McAllister a fi în mai puţin de
cincisprezece minute. O maşină îl va duce pe el şi pe Subsecretar
la aeroportul Kai-tak, unde un elicopter al Crucii Roşii îi va
transporta în Macao; actele vor fi pregătite: vor transporta

570
medicamente de urgenţă la Spitalul Kiang Wu din Rua Coelho do
Amaral.
— Nu ar fi reuşit, spuse Havilland, uitându-se la Conklin.
— Ce anume? întrebă agentul C.I.A.; afirmaţia diplomatului îi
întrerupse şirul gândurilor. Ce ţi-a spus David?
— Sheng n-ar fi fost de acord niciodată să se întâlnească cu
cineva pe care nu-l cunoaşte, cu cineva care nu-şi dă numele.
— Depinde cum prezinţi lucrurile. Dacă afirmaţia critică este
zdrobitoare iar faptele autentice, subiectul nu prea are de ales.
Degeaba îl interoghează pe sol – el nu ştie nimic – aşa că trebuie să
meargă la sursă. După cum a spus Webb, nu-şi poate permite să
nu o facă.
— Webb? întrebă ambasadorul arcuindu-şi sprâncenele.
— Bourne. Delta. Cine naiba mai ştie? Strategia e bună.
— Prea multe calcule greşite posibile, prea multe şanse de-a
face un pas greşit atunci când inventezi o persoană.
— Spune-i toate astea lui Jason Bourne.
— Au fost împrejurări diferite. Treadstone a avut un agent
provocator care a pornit de bună voie în urmărirea Şacalului. Un
om cu o idee fixă, ce a ales riscul extrem deoarece era antrenat
pentru asta şi trăise prea mult în mijlocul violenţei pentru a mai
renunţa la ea. Nici nu voia. Tot nu-i mai rămăsese nimic de făcut.
— Nu cred că situaţia în care vă aflaţi vă permite să-l
contraziceţi. L-aţi aruncat în acţiune cu toate şansele împotriva
lui, iar el s-a întors cu asasinul şi v-a găsit. Dacă el spune că s-ar
fi putut şi altfel, probabil că are dreptate, iar voi nu puteţi spune
că nu.
— Pot spune, însă, spuse Havilland, sprijinindu-şi coatele pe
masă şi fixându-l cu privirea pe Conklin, că ce am încercat ne-a
reuşit. L-am pierdut pe asasin, dar am câştigat un provocator mai
mult decât doritor s-o facă. El a fost de la bun început alegerea
potrivită, dar nu ne-am gândit nici o clipă că ar putea fi recrutat
pentru a îndeplini el însuşi operaţiunea finală. Acum nu va lăsa pe
nimeni altcineva s-o facă; se întoarce cerându-şi dreptul de a o
duce la bun sfârşit. Astfel că, până la urmă, am avut dreptate – eu
am avut dreptate. Totul e să pui forţele în mişcare pe un curs de
coliziune şi să ţii în permanenţă totul sub observaţie, gata să
intervii în orice moment, dacă e nevoie. Dar ştii, cu cât lucrurile se
complică mai tare, cu atât e deznodământul mai aproape. Pentru
că, în ura lor, în suspiciunile şi patimile lor. Ei îşi vor lua gâtul
între ei până la urmă. S-ar putea să pierzi câţiva oameni, însă

571
trebuie să pui în balanţă pierderile cu distrugerile provocate
inamicului.
— Dar rişti şi să te expui tu însuţi şi aţi insistat că asta nu se
poate.
— Cum aşa?
— Deoarece nu am ajuns la sfârşit încă. Să spunem că Webb nu
reuşeşte. Să admitem că este prins şi poţi să pariezi pe orice că
ordinul e să fie prins viu. Când un om ca Sheng îşi dă seama că i
s-a întins o cursă, va dori să ştie cine se află în spatele ei. Şi dacă
nu-l convinge smulgându-i o unghie, sau mai multe, or să-i
injecteze tot felul de chestii şi vor scoate tot de la el. Iar el a auzit
tot ce i-aţi spus…
— Chiar şi faptul că guvernul Statelor Unite nu poate fi
implicat, întrerupse diplomatul.
— Întocmai, dar nu va avea încotro. Drogurile îl vor face să
dezvăluie totul. Astfel totul va ieşi la iveală şi Washington-ul va fi
implicat.
— De către cine?
— De către Webb, pentru numele lui Dumnezeu! De către Jason
Bourne, dacă preferaţi.
— De către un om bolnav mintal, agresiv şi fantezist! Un
schizofrenic paranoic ale cărui convorbiri telefonice imprimate
dezvăluie un creier în degradare, aducând acuzaţii nebuneşti şi
ameninţări sălbatice acelora care încearcă să-i dea o mână de
ajutor!
Havilland se opri, apoi adăugă mai calm.
— Recunoaşteţi, domnule Conklin, un asemenea om nu poate
vorbi în numele guvernului Statelor Unite. Cum ar putea-o face?
Este un om iraţional, care vede conspiraţii oriunde îl duce mintea
sa bolnavă şi chinuită. El trebuie să se întoarcă la tratamentul lui.
De asemenea, bănuiam că din pricina activităţilor sale trecute a
părăsit ţara folosind un paşaport fals…
— Tratament? izbucni Alex, şocat de cuvintele reci ale
interlocutorului. Activităţile trecute?
— Desigur, domnule Conklin. Dacă este necesar, vom admite cu
bună ştiinţă că a lucrat odată în serviciul guvernului şi aceasta i-a
pricinuit necazuri mari. Dar în nici un caz nu-i putem acorda un
statut oficial. Din nou întreb, cum am putea? Acest om violent s-ar
putea face responsabil de moartea unei soţii despre care susţine că
ar fi dispărut.
— Marie? Aţi folosit-o din nou pe Marie?

572
 — Am fost obligaţi s-o facem. Se află în imprimările telefonice,
în declaraţiile depuse sub jurământ de oamenii care l-au cunoscut
pe Webb ca pacient şi care au încercat să-l ajute.
— O! Iisuse! şopti Alex, fascinat de tonul rece, precis al
diplomatului. I-aţi spus totul tocmai pentru că aveaţi spatele
acoperit. Chiar dacă ar fi fost prins, v-aţi fi justificat cu ajutorul
imprimărilor telefonice şi testelor psihiatrice – aţi fi putut spune că
nu sunteţi implicaţi! Ce ticăloşi!
— I-am spus adevărul pentru că ar fi înţeles dacă am fi încercat
să-l mint din nou. McAllister, fireşte, a mers mai departe,
accentuând factorul crimei organizate care este, desigur, foarte
important, însă e un lucru delicat, pe care aş prefera să nu-l aduc
în discuţie. Nici eu şi nici alţii. Însă nici lui Edward nu i-am spus
totul. Nu şi-a creat încă o distanţă destul de mare între etică şi
îndatoririle legate de slujba lui. Când o va face, va fi la acelaşi nivel
cu mine, dar eu nu cred că este capabil.
— I-aţi spus totul lui David pentru cazul în care este prins,
continuă Conklin, neluându-l în seamă pe Havilland. V-aţi gândit
la amphetamine şi scopolamină, la droguri! Aşa Sheng va înţelege
că suntem, la curent cu conspiraţia sa şi aceasta va afla neoficial,
nu de la noi, ci de la un caz mental cunoscut. Doamne! E doar o
variaţiune pe tema pe care însuşi Webb v-a dat-o.
— În mod neoficial, da, aprobă diplomatul. Astfel ne este netezit
drumul. Fără confruntări, pe ocolite. Foarte avantajos. Şi foarte
ieftin. Practic pe gratis.
— Exceptând viaţa unui om! izbucni Alex. Va fi omorât! Trebuie
să fie omorât, pentru ca totul să reuşească.
— Preţul, domnule Conklin, trebuie plătit.
Alex aşteptă, parcă aşteptând ca Havilland să-şi termine ideea.
Dar nu mai urmă nimic, numai privirea intensă, tristă, fixată
asupra sa.
— Aceasta este tot ceea ce aveţi de spus? Că preţul trebuie
plătit?
— Miza este mult mai mare decât ne-am imaginat, mult mai
mare. Ştiţi aceasta la fel de bine ca şi mine, aşa că nu mai păreţi
atât de şocat. Aţi luat şi dumneavoastră asemenea decizii, aţi făcut
asemenea calcule.
Ambasadorul se lăsă pe spate în scaun, cam ţeapăn.
— Nu ca acestea. Niciodată ca acestea! Ştii întotdeauna care
sunt riscurile când trimiţi un om în misiune, dar nu-i tai cu mâna
ta drumul de întoarcere! Era mai bine când credea că, aducându-l

573
pe asasin, îşi salva soţia!
— Obiectivul este diferit. Infinit mai important.
— Ştiu asta. Atunci nu-l trimiteţi pe el! Obţineţi toate codurile şi
trimiteţi pe altcineva! Cineva care să nu fie pe jumătate mort de
oboseală!
— Obosit sau nu, el este cel mai bun om pentru acest gen de
operaţiuni şi insistă să se ducă el.
— Pentru că nu ştie ce i-aţi făcut! Că aţi făcut din el un mesager
ce trebuie eliminat!
— N-am avut de ales. Cum, el singur m-a găsit. A trebuit să-i
spun adevărul.
— Atunci repet, trimiteţi pe altcineva! O echipă specială
recrutată din afară de către un necunoscut, fără nici o legătură cu
noi, plătit pentru un asasinat profesionist, ţinta fiind Sheng. Webb
ştie cum să ajungă la Sheng, v-a spus. Îl voi convinge să vă dea
codurile sau legăturile, sau ce-or fi, iar voi angajaţi o echipă de
asasini.
— Şi să ne punem laolaltă cu cei de teapa lui Kadafi?
— E atât de pueril, că nu-mi găsesc cuvintele pentru a…
— Lăsaţi, îl întrerupse Havilland. Dacă iese ceva la iveală – ceea
ce s-ar putea întâmpla – va trebui să atacăm China înainte să ne
arunce ei cu ceva în cap. E de neconceput.
— Ceea ce faceţi voi aici este de neconceput.
— Există priorităţi mai înalte decât supravieţuirea unui individ,
domnule Conklin şi din nou, ştiţi asta la fel de bine ca şi mine. A
fost profesiunea dumneavoastră – dar sper că mă veţi ierta dacă vă
spun că acest caz se situează la un nivel mai înalt decât orice
altceva aţi făcut dumneavoastră vreodată. Hai să-l numim nivel
geopolitic.
— Ipocritule!
— Propria-ţi vină iese la iveală acum, Alex – dacă-mi permiţi să-
ţi spun pe nume. Nu eu l-am declarat pe Jason Bourne „beyond-
salvage”. Speranţa mea este că va reuşi şi că omorul va avea loc.
Dacă se întâmplă aşa, va fi liber; Orientul scapă de un monstru iar
lumea va fi scutită de un Sarajevo oriental. Asta e meseria mea,
Alex.
— Cel puţin spuneţi-i! Avertizaţi-l!
— Nu pot. Nici tu n-ai face o dacă te-ai afla în locul meu. Un om
trimis să ucidă trebuie să aibă siguranţa propriilor convingeri. Nu
trebuie să ştie adevăratele motive şi să reflecteze asupra lor. Nu
trebuie să aibă absolut nici o îndoială. Obsesia trebuie să fie

574
intactă. Este singura lui şansă de a reuşi.
— Şi presupunând că nu reuşeşte? Şi că este omorât?
— Atunci o vom lua de la capăt cât mai repede, punând pe
altcineva în locul său. McAllister se va afla cu el în Macao şi va afla
elementele de legătură care duc la Sheng. Bourne a fost de acord.
Dacă se sfârşeşte rău, s-ar putea să punem în aplicare teoria lui,
„conspirator contra conspirator”. El spune că este prea târziu, dar
s-ar putea să se înşele. Vezi, accept încă să mi se dea sfaturi, Alex.
— Mai poţi accepta multe lucruri, spuse Conklin furios,
sculându-se de pe scaun. Însă ai uitat ceva – ai uitat ceea ce i-ai
spus şi lui David. Acest plan are o carenţă izbitoare.
— Care este…?
— Că nu te voi lăsa eu s-o faci.
Alex se îndreptă şchiopătând spre uşă.
— Poţi cere multe unui om, însă vine o vreme când nu-i mai poţi
cere nimic. Îi voi spune totul lui Webb. Întreg adevărul.
Conklin deschise uşa. Dădu cu nasul de spatele unui soldat
înalt, care făcu imediat stânga-împrejur, cu arma la braţ.
— La o parte, soldat, spuse Alex.
— Regret, domnule! latră soldatul, cu privirea goală, aţintită
drept înainte.
Conklin se întoarse către diplomatul care stătea încă în fotoliul
din spatele biroului. Havilland înălţă din umeri.
— Procedurile, spuse el.
— Credeam că nu mai sunt aici. Credeam că au fost trimişi la
aeroport.
— Cei pe care i-ai văzut înainte sunt, într-adevăr. Aceştia fac
însă parte din detaşamentul consulatului. Ne aflăm pe un teritoriu
aflat sub jurisdicţia Statelor Unite. Suntem îndreptăţiţi să aveam
prezenţă militară.
— Vreau să-l văd pe Webb!
— Nu poţi. Se pregăteşte să plece.
— Cine dracului te crezi?
— Numele meu este Raymond Oliver Havilland. Sunt
ambasadorul Statelor Unite ale Americii în acest loc. Deciziile mele
trebuiesc îndeplinite fără discuţii în perioade de criză. Aceasta este
o perioadă de criză. Las-o baltă. Alex.
Conklin închise uşa şi se îndreptă greoi spre scaunul său.
— Şi acum, domnule Ambasador? O să primim toţi trei câte un
glonţ în cap? Sau ne aşteaptă o lobotomie?
— Sunt sigur că vom ajunge la o înţelegere.

575
 *
* *
Stăteau unul lângă altul, îmbrăţişaţi; Marie ştia că numai o
parte din el se află acolo.
Era din nou ca la Paris, când cunoscuse un bărbat numit Jason
Bourne, care încerca să-şi salveze viaţa, nesigur că poate, sau că e
bine să o facă, încolţit de îndoieli uneori mai ameninţătoare decât
urmăritorii săi. Dar era şi altfel ca la Paris. Acum era sigur pe el şi
nu mai trebuia să improvizeze fel de fel de tactici pentru a scăpa
de cei care îi doreau moartea. Ceea ce îi amintise însă de Paris era
distanţa pe care o simţea între ei. David încerca să ajungă la ea,
însă Jason Bourne îl împiedica. Jason era acum vânător, nu
vânat; iar acest lucru îi întărea voinţa. Totul încăpea într-un
singur cuvânt, pe care-l rostea cu regularitate sacadată:
Acţionează!
— De ce, David? De ce?
— Ţi-am spus. Pentru că o pot face. Pentru că trebuie să o fac.
Pentru că e un lucru care trebuie făcut.
— Asta nu-i un răspuns, dragul meu.
— Bine.
Webb se eliberă din strânsoarea mâinilor soţiei sale şi o apucă
cu blândeţe de umeri, privind-o în ochi.
— Pentru noi, atunci.
— Noi?
— Da. Altfel amintirile m-ar urmări tot restul vieţii. S-ar
întoarce permanent şi m-ar distruge, fiindcă aş ştii ce am lăsat în
urmă şi nu m-aş putea împăca cu gândul.
— Cred că prefer să te văd suferind. Dar în viaţă.
— Acesta nu e un argument.
— Eu cred că e unul foarte bun.
— Eu voi pune doar lucrurile în mişcare, nu le voi şi finaliza.
— Ce înseamnă asta?
— Vreau ca Sheng să moară, pentru că nu merită să trăiască,
însă nu voi fi eu acela care-i va lua viaţa.
— Imaginea de Dumnezeu atotputernic nu ţi se potriveşte – îl
întrerupse Marie precipitat. Lasă-i pe alţii să la astfel de hotărâri.
Nu te implica. Nu risca atâta.
— Nu mă asculţi. Am fost acolo şi l-am văzut… l-am auzit. Nu
merită să trăiască. În una din diatribele sale a numit viaţa un dar
preţios. Aceasta e relativ, depinzând de viaţă, însă viaţa pentru el
nu înseamnă nimic. Vrea să ucidă – probabil trebuie să o facă, nu

576
ştiu, întreabă-l pe Panov – se citeşte în ochii lui. Este un Hitler şi
un Gingis Han… un asasin. Dar trebuie să moară. Iar eu voi fi
acela care îi va aduce moartea.
— Dar de ce tocmai tu? întrebă rugător Marie. Nu mi-ai
răspuns!
— Ţi-am răspuns, dar nu m-ai ascultat. Într-un fel sau altul l-
aş vedea zi de zi, aş auzi vocea aceea înfiorătoare. L-aş vedea
jucându-se cu viaţa unor oameni îngroziţi înainte de a-i ucide, de
a-i măcelări. Încearcă să înţelegi. Eu am încercat şi nu sunt un
expert, dar am aflat unele lucruri despre mine însumi. Numai un
idiot n-ar face-o. Amintirile, Marie, imaginile blestemate care revin
iar şi iar, aduceri aminte de care nu mai vreau să ştiu, dar sunt
silit s-o fac. Cel mai simplu mod în care aş putea să exprim ceea ce
simt este că nu mai pot să îndur. Înţelege, doresc să mă fac bine –
nu total, ştiu că nu se poate şi am să mă obişnuiesc cu gândul
acesta. Dar nu vreau să ajung înapoi de unde am plecat. Pentru
binele nostru.
— Şi tu crezi că determinând moartea unui om vei scăpa de
aceste aduceri aminte?
— Da, cred că-mi va ajuta. Totul este relativ, iar eu nu m-aş afla
aici dacă Ecoul nu şi-ar fi dat viaţa pentru ca eu să pot să trăiesc.
Ştiu că nu e de bonton, însă, asemenea celor mai mulţi oameni,
am o conştiinţă. Sau poate este sentimentul de vinovăţie pentru că
eu am supravieţuit. Pur şi simplu trebuie s-o fac pentru că sunt
capabil.
— Te-ai convins singur?
— Da. Sunt cel mai în măsură s-o fac.
— Şi spui că tu vei pune doar lucrurile în mişcare, fără să le
finalizezi?
— Absolut. Mă voi întoarce pentru că vreau să trăiesc alături de
tine până la adânci bătrâneţi.
— Ce garanţie am? Cine va fi acela care va finaliza?
— Târfa care ne-a băgat pe amândoi în povestea asta.
— Havilland?
— Nu, ăsta-i peştele. McAllister. Individul care crede în decenţă
până când, dacă-i vine bine, o dă la o parte. El va cere probabil
ajutorul peştelui, ceea ce e foarte bine. Între ei, se poate rezolva.
— Dar cum?
— Există bărbaţi – şi femei – care ucid, dacă preţul este
îndeajuns de mare. Pot să nu aibă identitatea unui Jason Bourne
mitic sau a unui foarte real Carlos, însă aceşti oameni se află

577
pretutindeni în această lume întunecată şi murdară. Edward, târfa
ne-a spus că şi-a făcut duşmani peste tot în Orient, din Hong Kong
până în Philippine, din Singapore până la Tokyo, toate acestea în
numele Washington-ului, ce dorea să-şi păstreze influenţa peste
aceste teritorii. Dacă îţi faci duşmani, ştii şi cine sunt, ştii cum să
ajungi la ei. Asta vor face târfa şi peştele ei. Ei vor organiza omorul,
însă altcineva îl va executa şi nu-mi pasă câte milioane va trebui
să plătească. Voi urmări de la distanţă pentru a mă convinge că
măcelarul e ucis, că Ecoul e răzbunat şi Extremul Orient scapă de
un monstru care l-ar putea împinge într-un război oribil, dar asta
e tot ce o să fac. O să-i supraveghez. McAllister nu ştie încă, dar
vine cu mine.
— Cine vorbeşte acum în tine? întrebă Marie. David sau Jason?
Webb se opri, adâncit în gânduri.
— Bourne, spuse el în cele din urmă. Trebuie să fiu Bourne
până când mă voi întoarce.
— Eşti sigur?
— O accept. Nu am de ales.
Un ciocănit rapid şi discret la uşa camerei.
— Domnule Webb. Sunt McAllister. E timpul să mergem.

578
 CAPITOLUL 35
Elicopterul aparţinând serviciului Crucii Roşii zbura deasupra
portului Victoria, pe lângă insulele din largul Chinei de Sud,
îndreptându-se către Macao. Navele de coastă ale Republicii
Populare Chineze fuseră anunţate prin staţia navală din Gongbei;
nu se va deschide focul asupra aparatului de zbor ce va trece la
înălţime joasă deasupra apelor teritoriale. McAllister avusese
noroc; un înalt reprezentant al guvernului de la Peking fusese
internat de urgenţă la spitalul Kiang Wu pentru tratarea imediată
a unui ulcer duodenal deschis. Era nevoie de sânge cu RH negativ,
însă spitalul nu deţinea cantităţi suficiente. Lasă-i să vină, lasă-i
să se ducă. Dacă respectivul individ ar fi fost ţăran de pe dealurile
Zhuhai, i s-ar fi făcut transfuzia cu sângele unei capre şi cu asta
basta.
Bourne şi McAllister purtau salopete albe, legate la mijloc cu
cordon, fără grade pe mâneci şi bonetele Corpului Medical
Britanic; erau nişte simpli subordonaţi care aduceau sânge unui
Zhongguo ren ce aparţinea unui regim care se zbătea să
dezmembreze Imperiul Britanic. Totul era făcut cum se cuvine şi în
mod eficient, în noul spirit de cooperare între colonie şi viitorii noi
stăpâni. Lasă-i să vină, lasă-i să se ducă. Mai e o viaţă de om până
atunci şi pentru noi nu are nici o importanţă. Noi nu vom beneficia.
Noi n-am beneficiat niciodată. Nici de pe urma lor, nici a acelora de
mai sus ca ei.
Zona de parcare a spitalului, aflată în spate fusese eliberată de
vehicule. Patru reflectoare luminau perimetrul. Pilotul opri
deasupra, apoi îşi începu coborârea şi în cele din urmă ateriză pe
porţiunea betonată. Strălucirea luminilor şi zgomotul elicopterului
atrăseseră o mulţime de oameni pe stradă, în faţa porţilor
spitalului de pe Rua Coelho do Amaral. Totul este în regulă, îşi
spuse Bourne, privind în jos prin trapa deschisă. Era sigur că se
vor aduna şi mai mulţi curioşi în jurul elicopterului care urma să
plece în aproximativ cinci minute. Elicele continuau să se rotească
încet, reflectoarele rămăseseră aprinse, cordonul format de poliţie
stătea pe loc – toate arătau că se întâmpla ceva neobişnuit.
Mulţimea era tot ceea ce el şi McAllister şi-ar fi putut dori mai
mult; în învălmăşeală se puteau alătura cu uşurinţă curioşilor, în

579
timp ce alţi doi bărbaţi îmbrăcaţi în salopetele medicilor britanici le
vor lua locul şi vor urca grăbiţi în elicopter şi se vor întoarce în
Hong Kong.
Fără plăcere, Jason fu nevoit să admită siguranţa şi mişcările
lui McAllister pe tabla de şah. Analistul avea certitudinea propriei
sale îndemânări. Ştia că pionii trebuiau mutaţi pe tabla de şah şi
cum. În situaţia de faţă pionul era un doctor al spitalului Kiang
Wu, care cu câţiva ani în urmă sustrăsese nişte fonduri acordate
de IMF28, în folosul propriei sale clinici din Almirante Sergio.
Pentru că Washington-ul contribuia la Fondul Monetar
Internaţional şi pentru că McAllister descoperise el însuşi fapta
nesancţionată a doctorului, îl ameninţase că-l va da în vileag.
Doctorul întrebă cum o să-l înlocuiască, pentru că în Macao era o
lipsă de medici competenţi. N-ar fi fost mai bine pentru american
să treacă cu vederea incidentul, dacă clinica sa îi servea
compatrioţii? McAllister capitulase, însă nu uita de datoria
doctorului faţă de el. Aceasta se plătea acum, în această seară.
— Vino! strigă Bourne, ridicându-se şi apucând unul dintre cele
două bidoane cu sânge. Mişcă-te!
McAllister se agăţă de o bară aflată pe partea opusă a
elicopterului în timp ce acesta ateriza cu o bufnitură. Era foarte
palid, faţa imobilă îi era ca o mască.
— Maşinăriile astea sunt oribile, murmură el. Te rog aşteaptă
până se opreşte de tot.
— S-a oprit. Să mergem. Avem un grafic, pe care tu l-ai făcut.
Îndrumaţi de poliţie, traversară în fugă parcarea înspre o intrare
cu uşi duble, ţinute deschise de două surori medicale. Înăuntru,
un doctor oriental îmbrăcat în alb, cu inevitabilul stetoscop
atârnându-i dintr-un buzunar, îl apucă pe McAllister de braţ.
— Încântat să vă revăd, domnule, spuse el, într-o engleză
fluentă dar un accent puternic. Chiar dacă în nişte împrejurări
curioase…
— La fel ca şi dumneavoastră cu trei ani în urmă, i-o tăie
analistul brusc. Unde mergem?
— Urmaţi-mă la laboratorul de analiza sângelui. Se află la
capătul coridorului. Sora şefă va verifica sigiliile şi va semna
chitanţele, după care mă veţi urma într-o altă încăpere, unde ne
aşteaptă cei doi care vă vor lua locul. Le daţi hârtiile, schimbaţi
hainele şi cei doi vor pleca.
28
IMF – International Monetary Fond – Fondul Monetar Internaţional,
(lb. eng. – n. tr.).

580
 — Cine sunt respectivii? întrebă Bourne. Unde i-aţi găsit?
— Interni portughezi, răspunse doctorul. Medici tineri, fără
bani, trimişi din Pedroso pentru a-şi completa internatul.
— Ce explicaţii li s-au dat? insistă Jason în timp ce o porneau
în lungul holului.
— Nici una, de fapt, răspunse doctorul. Ceva ce voi în engleză
numiţi „un târg”. Perfect legitim. Doi medici britanici ce doresc să-
şi petreacă o noapte aici şi doi interni extenuaţi de muncă, ce
merită o noapte de odihnă în Hong Kong. Se vor întoarce cu
hidrobuzul mâine dimineaţă. Nu vor şti nimic, nu vor bănui nimic.
Vor fi pur şi simplu fericiţi că un doctor mai în vârstă le-a
recunoscut nevoile şi drepturile.
— Ai găsit omul potrivit, analistule.
— E un hoţ.
— Iar tu eşti o târfă.
— Ce ai spus?
— Nimic. Să mergem.
Odată bidoanele predate, sigiliile verificate şi chitanţele
semnate, Bourne şi McAllister îl urmară pe doctor într-un birou
alăturat, destinat depozitării medicamentelor şi care avea, la
rândul lui, o uşă spre coridor, încuiată. Cei doi internişti
portughezi unul mai înalt de statură decât colegul său, aşteptau în
faţa dulapurilor cu zâmbetul pe buze. Nu fură făcute nici un fel de
prezentări, numai o scurtă intervenţie a doctorului, care i se
adresă Subsecretarului de Stat.
— Pe baza descrierilor dumneavoastră – nu că aş fi avut nevoie
să-mi mai spună cineva cum arăţi – aş spune că staturile celor doi
corespund, nu-i aşa?
— Merge, replică McAllister şi, împreună cu Jason, începu să-şi
scoată salopeta. Or să le fie puţin mari. Dar dacă aleargă
îndeajuns de repede şi-şi ţin capetele aplecate, va fi totul în regulă.
Spune-le să lase îmbrăcămintea, împreună cu chitanţele pilotului.
El trebuie să confirme că ne-am întors înapoi în Hong Kong.
Bourne şi McAllister îmbrăcară pantalonii negri, şifonaţi şi hainele
largi. Fiecare îi înmână omologului său salopeta şi boneta.
McAllister spuse:
— Spune-le să se grăbească. Plecarea e stabilită în mai puţin de
două minute.
Doctorul spuse ceva într-o portugheză stâlcită, apoi se întoarse
spre Subsecretar.
— Pilotul nu pleacă fără ei.

581
 — Totul este programat şi fixat în mod oficial la minut, izbucni
analistul, cu teama evidentă în glas. Nu e loc pentru curiozităţi.
Totul trebuie să meargă ca la carte. Grăbiţi-vă!
Internii se îmbrăcară; aveau chitanţele pentru bidoanele cu
sânge în buzunarele salopetelor. Doctorul le dădu ultimele
instrucţiuni celor doi americani, odată cu două permise de trecere,
portocalii.
— Vom ieşi împreună; uşa se închide automat. Îi voi însoţi
îndată pe cei doi colegi şi le voi mulţumi cu voce tare, să audă
poliţiştii. La dreapta, apoi la stânga şi o să daţi în holul principal,
la intrare. Sper din tot sufletul că legătura noastră, atât de
plăcută, a luat acum sfârşit.
— Pentru ce sunt astea? întrebă McAllister, ridicând permisul
de trecere.
— Probabil – sper – pentru nimic. Totuşi, dacă sunteţi opriţi, ele
vă explică prezenţa şi veţi fi lăsaţi în pace.
— De ce? Ce scrie pe ele?
Nu exista nici un fapt, nici un amănunt pe care analistul să le
poată lăsa neexplicate.
— Foarte simplu, spuse doctorul privindu-l calm pe McAllister,
scrie că sunteţi expatriaţi, lipsiţi de resurse financiare, pe care îi
tratez cu generozitate la clinica mea, fără plată. De gonoree, ca să
fiu mai precis. Bineînţeles, cuprind obişnuita descriere: înălţime,
greutate aproximativă, culoarea părului şi a ochilor şi nimeni nu
se va îndoi că dumneavoastră aţi fost.
— Poftim?
— Odată ieşiţi de aici, cred că datoria mea din trecut va fi
plătită. Nu sunteţi de acord?
— Gonoree?
— Vă rog, domnule, spuneaţi că trebuie să ne grăbim. Totul ca
la carte.
Doctorul deschise uşa, le făcu celor patru semn să iasă şi o luă
de îndată la stânga, alături de cei doi interni către intrarea laterală
şi către elicopterul aparţinând Corpului Medical.
— Să mergem, şopti Bourne, atingând braţul lui McAllister şi
luând-o spre dreapta.
— L-ai auzit?
— Spuneai că e un hoţ.
— A fost. Este.
— Sunt momente când nu e bine să înghiţi orice ţi se spune.
— Ce vrei să spui?

582
 — Simplu, spuse Jason Bourne, privindu-l pe analist dintr-o
parte. Te are la mână cu trei chestiuni de bază: conspiraţie,
corupţie… şi gonoree.
— Doamne, Dumnezeule!
Se opriră în spatele mulţimii, lângă gardul înalt, urmărind cu
privirea elicopterul ce se ridica din zona betonată şi se pierdea în
bezna nopţii. Unul câte unul, reflectoarele se stinseră şi parcarea
fu din nou învăluită de lumina slabă a felinarelor. Cea mai mare
parte a poliţiştilor urcă într-o dubă; cei rămaşi se întoarseră
plictisiţi la posturile lor, aprinzându-şi ţigările ca şi cum ar fi
anunţat că spectacolul luase sfârşit. Mulţimea începu să se
împrăştie şi întrebările să se încrucişeze prin aer. Cine a fost?
Cineva foarte important, nu? Ce credeţi că s-a petrecut? Credeţi că
ni se va spune vreodată? Cui îi pasă? Am avut spectacol, aşa că hai
să mergem să bem ceva, de acord? Vezi tipa de acolo? O târfa de
prima clasă, nu eşti de aceeaşi părere? E vara mea primară,
nemernicule!
Agitaţia se terminase.
— Să mergem, spuse Jason. Trebuie să ne mişcăm de aici.
— Ştii, domnule Webb, ai două comenzi pe care le repeţi cu o
frecvenţă iritantă: „Mişcă-te” şi „Să mergem”.
— Dar funcţionează.
Cei doi traversară Amaral-ul.
— Înţeleg foarte bine că trebuie să ne mişcăm repede, numai că
nu mi-ai spus încotro ne îndreptăm.
— Ştiu că nu ţi-am spus.
— Cred că e timpul s-o faci.
Îşi continuară drumul. Bourne impunea ritmul.
— M-ai făcut târfă, continuă Subsecretarul.
— Asta şi eşti.
— Pentru că am fost de acord să fac ceea ce am considerat că
este bine, ceea ce trebuia făcut?
— Pentru că te-ai lăsat folosit. Superiorii tăi s-au folosit de tine
şi te vor azvârli fără să se gândească prea mult. Te-ai şi văzut în
limuzină, la conferinţe de nivel înalt şi n-ai rezistat. Erai dispus să-
mi rişti viaţa fără să te gândeşti şi la o altă alternativă – lucru
pentru care eşti plătit, de altfel. Erai dispus să rişti viaţa soţiei
mele deoarece tentaţia era prea mare. Serate alături de persoane
importante, întâlniri confidenţiale în Biroul Oval. Împreună cu
celebrul ambasador Havilland. Pentru mine asta înseamnă o târfă.
Numai că, repet, te vor arunca fără să ezite.

583
 Tăcere. Se scurseră câteva minute.
— Crezi că nu ştiu asta, domnule Bourne?
— Ce anume?
— Că mă vor azvârli la gunoi.
Din nou Jason privi la birocratul meticulos de lângă el.
— Ştii?
— Bineînţeles. Nu fac parte din cercul lor şi nu mă vor în el. A,
am şi recomandări şi minte suficientă, însă nu am extraordinarul
simţ al spectacolului pe care îl au ei. Nu sunt impunător. Aş
îngheţa în faţa unei camere de televiziune – deşi am văzut idioţi
care au de-a face cu ele zilnic şi care fac cele mai ridicole erori. Aşa
că, înţelegi, eu îmi cunosc limitele. Şi de vreme ce nu pot să fac
ceea ce fac toţi aceşti oameni, trebuie să fac ce e mai bine pentru ei
şi pentru ţară. Trebuie să gândesc pentru ei.
— Asta ai făcut pentru Havilland? Ai venit în Maine şi m-ai
îndepărtat de soţia mea! Nu exista nici o altă soluţie în mintea aia
complicată pe care o ai?
— Nu mi-a venit nici una. Nici una care să fi acoperit totul la fel
de bine ca strategia lui Havilland. Asasinul era veriga invizibilă
care ducea la Sheng. Dumneata îl urmăreai şi-l scoteai din bârlog,
iar noi ajungeam în felul acesta la Sheng.
— Ai mai multă încredere în mine decât eu însumi.
— Aveam încredere în Jason Bourne. În Cain, în bărbatul ce a
făcut parte din organizaţie Meduza numit Delta. Aveai motivaţia
cea mai puternică: să-ţi aduc soţia, femeia la care ţii atât de mult.
Şi nu ar fi fost posibilă nici o conexiune cu guvernul nostru…
— Am mirosit că era un scenariu mascat de la bun început!
explodă Bourne. Eu l-am mirosit şi la fel a făcut-o şi Conklin.
— A mirosi nu înseamnă a gusta, protestă analistul, în timp ce
goneau pe aleea pietruită, întunecată. Nu ştiai nimic concret, nici
un detaliu pe care să-l fi putut divulga, nici un intermediar direct
cu Washington-ul. Trebuia să găseşti un asasin ce se dădea drept
dumneata astfel ca, apoi, un taipan să-ţi redea soţia – un om care
credea că propria lui soţie fusese asasinata de către cel ce-şi luase
numele de Jason Bourne. Prima dată am considerat că e o
adevărată nebunie, însă apoi am văzut logica întortocheată a
scenariului. Havilland avea dreptate. Dacă exista un om pe lumea
asta, care putea să dea de urma asasinului şi în acest fel să-l
neutralizeze pe Sheng, acela erai dumneata. Însă nu se putea face
nici o legătură cu Washington-ul. Prin urmare trebuia să fii
manevrat în cadrul unei extraordinare minciuni. Dacă era de mică

584
anvergură ai fi putut reacţiona normal, te-ai fi putut duce la
poliţie, ori la autorităţile guvernamentale, la oamenii pe care i-ai
cunoscut în trecut – în trecutul pe care mai poţi să ţi-l aminteşti,
ceea ce e tot în avantajul nostru.
— Am fost la oamenii pe care-i cunoşteam dinainte.
— Şi nu ai aflat nimic, cu excepţia faptului că, cu cât ameninţi
că rupi tăcerea, cu atât e mai probabil să fii pus din nou sub
supraveghere medicală. La urma urmei, ai făcut parte din Meduza
şi ai suferit de amnezie, chiar cu manifestări schizofrenice.
— Conklin s-a dus la alţii…
— Şi iniţial i s-a spus destul pentru ca noi să aflăm cât ştia el.
Cred că a fost odată unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am
avut.
— A fost. Este încă.
— Te-a declarat însă „beyond-salvage”.
— Asta e deja istorie. În aceleaşi împrejurări, poate aş fi
procedat la fel. Dar el a aflat mult mai mult decât am făcut-o eu la
Washington.
— A fost făcut să creadă exact ceea ce voiam noi să creadă.
Aceasta a fost una din loviturile cele mai strălucite ale lui
Havilland şi organizată foarte repede. Adu-ţi aminte, Alexander
Conklin este un om terminat şi acrit. Nu are pic de dragoste
pentru lumea în care şi a petrecut existenţa nici pentru oamenii cu
care a împărţit-o. I s-a spus că o posibilă operaţiune secretă ar fi
scăpat de sub control, că scenariul ar fi fost preluat de elemente
ostile.
McAllister se opri; lăsară în urmă aleea şi dădură colţul străzii
şi intrară în mulţimea de la acea oră târzie, din portul Macao.
— Totul se reducea la acea primă minciună, nu înţelegi?
continuă analistul. Conklin a fost convins că cineva se băgase pe
fir, că situaţia în care te găseai era lipsită de speranţă, la fel era şi
a soţiei dumitale şi că singura ieşire era noul scenariu condus de
elementele ostile care preluaseră totul.
— Asta mi-a spus şi el, spuse Jason, încruntându-se,
aducându-şi aminte de sala de aşteptare a aeroportului Dulles şi
de lacrimile ce-i veniseră atunci în ochi. Mi-a spus să joc scenariul
lor.
— Nu avea de ales.
Brusc, McAllister înşfacă braţul lui Bourne, făcându-i semn cu
capul înspre un magazin întunecat, aflat în faţă pe partea dreaptă.
— Trebuie să discutăm.

585
 — Asta facem, spuse Webb scurt. Ştiu încotro ne îndreptăm şi
nu avem timp de pierdut.
— Nu trebuie să ne pripim, insistă analistul. Disperarea din
vocea lui îl făcu pe Bourne să se oprească şi să-l privească, apoi
să-l urmeze în intrarea întunecată a magazinului. Înainte de a mai
face ceva, trebuie să înţelegi situaţia.
— Ce să înţeleg? Minciunile?
— Nu, adevărul.
— Tu nu ştii care e adevărul, spuse Jason.
— Ba da, poate mai bine decât tine. Tu ai spus-o, e meseria
mea. Strategia lui Havilland ar fi fost perfectă dacă n-ar fi fost soţia
ta. A scăpat; a fugit. Ea a făcut ca planul să se ducă de râpă.
— Ştiu asta.
— Atunci în mod sigur ştii şi faptul că, identificată sau nu,
Sheng ştie despre ea şi îşi dă seama de importanţă ei.
— Nu mă gândisem la asta.
— Gândeşte-te acum. Brigada lui Lin Wenzu a avut un trădător,
pe când ei şi întreg Hong Kong-ul se aflau în căutarea ei. Catherine
Staples a fost ucisă din cauza legăturii cu ea. Au presupus, în mod
corect, că, prin intermediul acestei femei misterioase, ori aflase
deja, ori era pe cale de a afla unele adevăruri devastatoare.
Ordinele lui Sheng, în mod evident, sunt date cu scopul de a
elimina orice oponent, chiar şi pe cei potenţiali. Cum ţi-ai putut da
seama la Peking, omul e un fanatic şi vede lucruri reale acolo unde
există numai umbre – duşmani în fiecare colţ mai întunecat.
— Ce tot spui? întrebă Bourne pierzându-şi răbdarea.
— E, de asemenea, un om inteligent şi are oameni pe tot
cuprinsul coloniei.
— Şi?
— Când va apărea ştirea în ziarele de dimineaţă şi la televiziune,
va trage concluziile de rigoare şi va trece la supravegherea celor din
MI6 şi a reşedinţei din Victoria Peak 24 de ore din 24, chiar dacă
trebuie să se infiltreze încă o dată în mijlocul serviciilor secrete de
spionaj britanice şi să ia ostateci pe toţi vecinii casei noastre
„sterile”.
— Unde vrei să ajungi?
— Va da de urma lui Havilland şi, prin el de soţia ta.
— Şi?
— Dacă dai greş? Dacă vei fi omorât? Sheng nu se va linişti
până când nu va afla tot ce trebuie aflat. Cheia este această
femeie, pe care o caută toată lumea. Trebuie să fie ea, deoarece ea

586
este miezul enigmei, legată direct de ambasador. Dacă ţi se
întâmplă ceva, Havilland va fi forţat să-i dea drumul, iar Sheng îi
va da de urmă, la aeroportul Kai-Tak, în Honolulu, la Los Angeles
sau la New-York. Crede-mă domnule Webb, nu se va opri până nu
va da de ea. Pentru că trebuie să afle ce anume i se pregăteşte şi
această femeie este cheia. Nimeni altcineva.
— Din nou, ce vrei să spui cu asta?
— Istoria se va repeta, cu consecinţe mult mai grave de data
asta.
— Te referi la scenariu? întrebă Jason, asaltat de imaginile
sângeroase din sanctuarul de păsări.
— Da, spuse analistul ferm. Numai că, de data aceasta soţia
dumitale va fi răpită cu adevărat, nu ca parte dintr-o strategie
menită să te recruteze. Sheng are să aibă grijă.
— Nu şi dacă va muri!
— Probabil nu. În orice caz, există riscul real al eşecului… Dacă
scapă cu viaţă?
— Tot încerci să spui ceva, dar nu spui!
— Foarte bine, o să-ţi spun. Tu eşti veriga de legătură cu Sheng,
cel care poate ajunge la el, însă eu sunt acela care-l poate obliga să
scoată capul.
— Tu?
— Acesta a fost motivul pentru care am permis ambasadei să-
mi folosească numele în comunicatul de presă. Sheng mă cunoaşte
şi am ascultat cu atenţie atunci când ţi-ai expus teoria în faţa lui
Havilland despre angajarea unui conspirator pentru neutralizarea
altuia. Nu a acceptat-o şi, sincer să fiu, nici eu. Sheng nu va fi de
acord să se întâlnească cu o persoană necunoscută, însă o va face
cu cineva pe care-l cunoaşte.
— De ce neapărat cu tine?
— Jumătate adevăr, jumătate minciună, spuse analistul
repetând cuvintele lui Bourne.
— Mulţumesc pentru atenţia pe care mi-ai acordat-o. Acum
explică-te.
— Prima dată adevărul, domnule Webb sau Bourne, sau oricum
vrei să ţi se spună. Sheng este deopotrivă la curent cu contribuţia
mea la activităţile guvernului şi cu faptul că ea nu e recunoscută.
Sunt un birocrat necunoscut, unul capabil, însă trecut cu vederea,
fiindcă îmi lipsesc acele calităţi care m-ar putea ajuta să promovez.
Într-un fel semăn cu Alexander Conklin, fără slăbiciunea lui
pentru băutură, dar cu amărăciunea care-l încearcă şi pe el. Sunt

587
la fel de bun ca şi Sheng, iar el ştie acest lucru, singura deosebire
dintre noi este că el a reuşit iar eu nu.
— O mărturisire emoţionantă, spuse Bourne nerăbdător. Dar de
ce ar accepta să se întâlnească cu tine? Cum l-ai putea determina
să se arate – pentru a fi omorât? Şi am convingerea că ştii ce
înseamnă asta?
— Poate că vreau şi eu o bucăţică din plăcintă. O parte din
Hong Kong. Astă noapte era cât pe aici să fiu omorât. E cea din
urmă ofensă, iar acum, după toţi aceşti ani, vreau ceva pentru
mine şi pentru familia mea. Aceasta este minciuna.
— Eşti departe. Nu te înţeleg.
— Pentru că nu citeşti printre rânduri. Pentru aceasta sunt
plătit, ai uitat? M-am săturat. Mă aflu la capătul carierei. Am fost
trimis aici pentru a depista şi analiza un zvon lansat în Taiwan.
Acest zvon se referă la o conspiraţie economică de la Peking, care
mi s-a părut a avea un oarecare suport şi, dacă este adevărat, nu
există decât o singură sursă posibilă la Peking: fostul meu omolog
din conferinţele comerciale chino-americane, eminenţa cenuşie a
noii politici economice chineze. Nimic de genul ăsta n-ar putea fi
făcut fără aprobarea sa. Aşa că am presupus că existau suficiente
motive pentru a-l contacta şi pentru a stabili în mod oficial
originea acestui zvon. Contra unei recompense. Aş putea merge
chiar mai departe, să spun că nu văd nici o ameninţare la adresa
intereselor guvernului meu şi fireşte, nici o ameninţare a
intereselor mele personale. Important este că va fi nevoit să se
întâlnească cu mine.
— Şi apoi?
— Apoi tu-mi vei spune cum să procedez. Spuneai că o poate
face orice prost. Eu de ce nu? Cu excepţia explozibilelor, asta n-aş
putea. Dar cu un pistol, da.
— Ai putea fi omorât.
— Îmi asum riscul.
— De ce?
— Deoarece trebuie. Havilland are dreptate în privinţa aceasta.
Şi în clipa în care Sheng îşi dă seama că nu eşti tu impostorul,
asasinul său angajat, ci acela care a încercat să-l ucidă în
sanctuarul de păsări, gărzile sale te vor doborî.
— N-am avut niciodată intenţia de a-i da prilejul să mă vadă,
spuse Bourne încet. Tu erai acela care urma să aibă grijă de asta,
însă nu în felul ăsta.
În umbra magazinului întunecat, McAllister îl privi insistent pe

588
Bourne.
— Urma să mă iei cu tine, nu-i aşa? întrebă analistul în cele din
urmă. Cu forţa dacă trebuie.
— Da.
— Mi-am închipuit. Altfel n-ai fi fost de acord atât de uşor să te
însoţesc până în Macao. Mi-ai fi putut spune cum să dau de urma
lui Sheng acolo, la aeroport şi ceri să ţi se dea timp înainte să
acţionăm. N-am fi încălcat această învoială: ne e prea frică. Dar
cred că-ţi dai seama acum că nu va trebui să mă forţezi. Ba chiar
mi-am adus şi paşaportul diplomatic.
McAllister se opri preţ de o secundă, apoi continuă.
— Şi încă unul, pe care l-am scos din dosarul tehnicianului. E
al tipului înalt, care ţi-a făcut fotografia.
— Ce-ai făcut?
— Toţi membri corpului tehnic care lucrează cu secrete de stat
sunt obligaţi să-şi predea paşapoartele. E o măsură de siguranţă
pentru binele lor…
— Eu am trei paşapoarte, întrerupse Jason. Cum dracu’ crezi că
le-am căpătat?
— Ştiam că ai două pe baza dosarului Bourne. Aşa ai trecut în
China, cu cel care spune că ai ochi negri, nu căprui. Cum ai reuşit
asta?
— Cu ochelari, cu sticla clară. Printr-un prieten cu un nume
mai puţin obişnuit şi care e mai bun decât orice expert al vostru.
— A, da, fotograful negru, specialistul în acte de identitate, care
şi spune Cactus. El a lucrat pentru noi în cazul Treadstone… dar
probabil că ţi-ai amintit asta, sau dacă nu, măcar faptul că a venit
să te viziteze la spital, în Virginia. Dosarul spune că a trebuit să fie
lăsat în pace, fiindcă e o pistă bună.
— Dacă vă atingeţi de el, vă arunc în aer pe toţi!
— Nici nu ne trece prin cap. Acum însă, vom transfera fotografia
care se potriveşte cel mai bine cu trăsăturile caracteristice din
paşaportul tehnicianului.
— E o pierdere de vreme.
— Ba deloc, paşapoartele diplomatice au avantaje considerabile,
mai ales prin locurile astea. Elimină viza temporară, care ia o
grămadă de timp şi, deşi sunt sigur că ai şi alte soluţii la
îndemână, acum o vom aplica pe aceasta, e mai simplă. China are
tot interesul să ne ia banii, domnule Bourne şi să ne fure
tehnologia. Vom trece foarte uşor, iar Sheng va putea verifica la
vamă că sunt cu adevărat cine spun că sunt. Dacă e nevoie, vom

589
beneficia şi de mijloace speciale de transport, iar asta s-ar putea să
se dovedească important, în funcţie de secvenţa convorbirilor
noastre telefonice cu Sheng şi cu acoliţii săi.
— În funcţie de CE?
— Vei discuta cu subalternii săi în orice ordine va fi nevoie, îţi
voi spune eu ce să spui dar, în ultima fază, voi vorbi eu însumi cu
Sheng Chou Yang.
— Asta i-o prostie! strigă Jason. Tu eşti un amator în chestii de
genul ăsta!
— În ceea ce faci tu, într-adevăr, sunt. Însă nu şi în ce fac eu.
— De ce nu i-ai spus lui Havilland despre acest plan grozav pe
care îl ai?
— Pentru că nu ar fi fost de acord cu el. M-ar fi pus sub arest la
domiciliu pentru că el crede că nu sunt omul potrivit, întotdeauna
va crede asta. Nu sunt un actor destul de bun. Nu am
răspunsurile alea abile, aparent sincere, dar care nu spun nimic.
De data aceasta însă este altceva. Lăsând la o parte dimensiunea
economică, asta e o conspiraţie, care încearcă să submineze
conducerea unui regim suspicios, autoritar. Şi cine se află în
miezul acestei conspiraţii care TREBUIE să eşueze? Cine sunt cei
care s-au infiltrat şi în care Peking-ul are încredere deplină?
Duşmanii cei mai aprigi ai Chinei – proprii lor fraţi din
Kuomintang, din Taiwan. Şi încă o dată, când buba asta se va
sparge – ceea ce se va întâmpla cu siguranţă într-o zi – „actorii” din
ambele tabere vor ieşi la rampă strigându-şi indignaţi „revolta
internă” în faţa trădării, pentru că asta e tot ce pot face nişte
actori. Nemulţumirea va fi totală, absolută şi, pe scena lumii,
nemulţumirea generală conduce la violenţă generală.
Fu rândul lui Bourne să-l privească atent pe analist. Cuvintele
Mariei îi veniseră în minte, dintr-un context diferit însă relevant
pentru cazul de faţă.
— Acesta nu e un răspuns, spuse el. Este un punct de vedere,
însă nu un răspuns. De ce tocmai tu? Sper că nu pentru a-ţi
dovedi decenţa. Ar fi un lucru prostesc. Şi foarte periculos.
— Poate ţi pare ciudat, spuse McAllister încruntându-se şi
aruncând o privire fugară în pământ. Dar principalul motiv,
domnule Bourne, este că sunt sătul de a mai fi Edward Newington
McAllister, un analist poate strălucit, însă fără importanţă. Sunt
creierul din spatele scenei, scos în faţă când lucrurile devin prea
complicate şi trimis înapoi după ce şi-a făcut datoria. Vreau să
profit de această şansă de a ieşi pentru un moment din penumbră,

590
vreau un rol principal, dacă pot să spun aşa.
Jason studie chipul Subsecretarului în umbră.
— Acum câteva clipe spuneai că există riscul unui eşec, iar eu
am experienţă. Tu nu ai. Te-ai gândit la consecinţe dacă dai greş?
— Nu cred că se va întâmpla asta.
— Nu crezi că se va întâmpla, repetă Bourne sec. Pot să întreb
de ce?
— M-am gândit foarte bine.
— Încântător.
— Nu, vorbesc serios, protestă McAllister. Strategia este foarte
simplă: să-l întâlnesc pe Sheng între patru ochi. Pot s-o fac, tu n-ai
cum să m-ajuţi. Şi în orice caz nu-l poţi convinge să se întâlnească
singur cu tine. Nu-mi trebuie decât câteva secunde… şi o armă.
— Dacă ar fi să aleg, nu ştiu ce m-ar înspăimânta mai mult.
Succesul sau eşecul tău. Pot să-ţi reamintesc că deţii funcţia de
Subsecretar de Stat în guvernul Statelor Unite? Presupune că vei fi
prins? Ne putem lua cu toţii adio.
— M-am tot gândit la asta din ziua în care m-am întors în Hong
Kong.
— Ce ai făcut?
— Săptămâni întregi m-am gândit că aceasta ar fi soluţia, că eu
aş putea fi ieşirea. Guvernul e acoperit. Totul stă scris în hârtiile
mele din Victoria Peak, cu o copie pentru Havilland şi o alta menită
să fie trimisă consulatului Chinezesc din Hong Kong în 72 de ore.
Poate că ambasadorul şi-a şi găsit copiile de acum. Aşa că vezi, nu
există cale de întoarcere.
— Ce ai făcut?
— Am descris ura sângeroasă care ne leagă pe mine şi pe
Sheng. Dat fiind trecutul meu şi timpul pe care l-am petrecut aici,
ca şi înclinaţia cunoscuta a lui Sheng către discreţie, totul e foarte
plauzibil. În orice caz, duşmanii lui din Comitetul Central vor fi
încântaţi. Dacă sunt ucis sau capturat, atenţia se va concentra
asupra lui Sheng şi i se vor pune atâtea întrebări încât chiar dacă
neagă totul, nu va mai îndrăzni să facă un pas – asta dacă va
supravieţui.
— Doamne, Dumnezeule, ajută-mă! spuse Bourne stupefiat.
— Nu este nevoie să cunoşti amănunte, însă vei recunoaşte
ideea principală a teoriei pe care ai expus-o, „un conspirator în
schimbul altuia”. În esenţă, îl acuz pe Sheng de a-şi fi încălcat
cuvântul, de a mă fi exclus din acţiunile sale în Hong Kong, după
ce am petrecut ani întregi ajutându-l în secret să-şi organizeze

591
conspiraţia. Acum mă abandonează deoarece nu mai are nevoie de
mine şi ştie că nu pot să spun nimic fiindcă e soarta mea în joc.
Am scris chiar că mă tem pentru viaţa mea.
— Las-o baltă! strigă Jason. Lasă naibii totul! E o nebunie!
— Asta pentru că crezi că voi eşua. Sau voi fi capturat. Eu nu
cred. Dar am nevoie de ajutorul dumitale.
Bourne inspiră adânc şi coborî vocea.
— Îţi admir curajul şi chiar şi decenţa asta târzie, însă există o
cale mai bună. Îţi vei avea momentul la rampă, domnule analist,
dar nu aşa.
— Cum atunci? întrebă Subsecretarul de Stat, uimit.
— Te-am văzut în acţiune şi cred că Conklin a avut perfectă
dreptate. Poţi fi un ticălos, însă eşti cineva. Ai legături cu Foreign
Office, la Londra şi ştii cine dictează regulile jocului. Ţi-ai petrecut
şase ani în Hong Kong, pe urmele celor mai murdare afaceri şi ale
criminalilor, hoţilor şi proxeneţilor din Extremul Orient, totul în
numele politicii guvernamentale de bună vecinătate. Ţi-ai adus
aminte chiar şi de doctorul de aici, din Macao, care-ţi rămăsese
dator şi l-ai făcut să plătească.
— E o a doua natură. Asemenea oameni nu se uită aşa uşor.
— Găseşte acum alţii. Găseşte-mi nişte asasini pe care să-i pot
plăti. Împreună cu Havilland nu se poate să nu reuşiţi. Îi vei
telefona şi îi vei spune că astea sunt pretenţiile mele. Trebuie să
transfere un milion – sau cinci milioane de dolari, dacă va fi
necesar – aici, în Macao, până mâine dimineaţă şi până la prânz
vreau să am o gaşcă de criminali pregătiţi să meargă în China.
Aranjamentele le voi face eu. Cunosc un loc de întâlnire între
dealurile Guangdong, care a mai fost folosit; sunt întinderi de
teren pe care elicopterele pot ateriza uşor, unde Sheng sau
ajutoarele sale obişnuiau să-şi dea întâlnire cu asasinul lor plătit.
Odată ce va primi mesajul meu, va veni, crede-mă pe cuvânt. Tu
fă-ţi numai partea ce-ţi aparţine. Stoarce-ţi creierii şi fă rost de trei
sau patru asasini de profesie. Spune-le că riscul e minim şi plata
bună. Aceasta îţi poate fi clipa de glorie, domnule Analist. Ar trebui
să fie irezistibilă. Vei avea un atu în faţa lui Havilland, pentru tot
restul vieţii. Te va numi adjunctul său, poate chiar Secretar de
Stat, dacă asta doreşti. Nu îşi va mai putea permite să nu o facă.
— Imposibil, spuse McAllister încet, cu privirea fixată asupra lui
Jason.
— Ştiu eu, poate Secretar de Stat e un pic cam mult…
— Ce ai spus adineauri este imposibil, izbucni Subsecretarul.

592
 — Nu-mi spune că nu există astfel de oameni, pentru că ar
însemna să minţi din nou.
— Sunt sigur că există. S-ar putea chiar să cunosc câţiva şi
sunt sigur că alţii se află pe lista de nume pe care ţi-a dat-o Lin
când juca rolul taipanului îmbrăcat în alb, în Walled City. Însă eu
nu m-aş atinge de ei. Şi dacă Havilland mi-ar cere-o, aş refuza.
— Atunci înseamnă că nu-l vrei pe Sheng! Tot ce ai spus a fost
doar o minciună în plus! Eşti un mincinos!
— Te înşeli, îl vreau pe Sheng. Dar, ca să folosesc cuvintele
dumitale, nu aşa.
— De ce nu?
— Pentru că nu vreau să-mi compromit guvernul şi ţara. De
fapt, cred că Havilland ar fi de acord cu mine în această privinţă.
Asasinii plătiţi sunt prea uşor de depistat. Dacă se înfurie unul,
sau vrea să se laude, sau se-mbată şi-şi dă drumul la gură, totul
iese la iveală şi, asasinatul va fi pus pe seama guvernului din
Washington. Nu mă pot băga în aşa ceva. Adu-ţi aminte de
tentativele lui Kennedy de a-l asasina pe Fidel Castro folosindu-se
de Mafia. E o prostie… Nu, domnule Bourne, mi-a teamă că
trebuie să te mulţumeşti cu mine.
— Nu trebuie să mă mulţumesc cu nimeni! Eu pot ajunge la
Sheng, tu nu!
— Probleme complicate pot fi reduse în general la simple ecuaţii
dacă nu se pierd din vedere anumite detalii.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că insist să procedăm în felul meu.
— De ce?
— Pentru că soţia dumitale e în mâinile lui Havilland.
— E cu Conklin! Şi cu Mo Panov! Nu va îndrăzni să…
— Nu-l cunoşti, îl întrerupse McAllister. Îl insulţi. Însă nu-l
cunoşti. Dacă am dreptate – şi sunt convins că am – doamna Webb
împreună cu domnul Conklin şi doctorul Panov se află în
momentul de faţă ca oaspeţi la reşedinţa din Victoria Peak până la
încheierea misiunii noastre.
— Oaspeţi?
— Arestul la domiciliu de care-ţi vorbeam adineaori.
— Ticălosul! şopti Jason.
— Acum cum ajungem la Peking?
Bourne răspunse cu ochii închişi.
— Cu ajutorul unui individ din garnizoana Guangdong pe nume
Soo Jiang. Îi vorbesc franţuzeşte iar el o să-mi lase un mesaj aici,

593
în Macao. La o masă dintr-un cazino.
— Să mergem! spuse McAllister.

594
 CAPITOLUL 36
Telefonul sună, speriind-o pe femeia care se ridică, goală din
pat. Bărbatul de lângă ea se trezi brusc; ori de câte ori suna
telefonul, în special în miezul nopţii, sau mai exact la primele ore
ale dimineţii, îi dădea emoţii. Expresia de pe faţa sa orientală
rotundă şi netedă, arăta însă că asemenea întâmplări nu erau
neobişnuite, ci numai enervante. Apucă telefonul de pe marginea
noptierei.
— Wei? spuse el încet.
— Macao lai dianhua, replică operatorul centralei din
garnizoana Guangdong.
— Fă-mi legătura şi conectează bruiajul şi opreşte toate
dispozitivele de înregistrare.
— S-a aranjat, domnule colonel.
— O să vedem noi, spuse Soo Jiang, ridicându-se şi căutând un
obiect mic, dreptunghiular, cu un cadru circular ridicat la un
capăt.
— Nu e necesar, domnule.
— Sper, pentru binele tău. Soo plasă cerculeţul pe microfon şi
apăsă un buton. Dacă s-ar fi interpus vreun aparat pe linie, ţiuitul
pătrunzător ar fi continuat cu intermitenţe până când dispozitivul
de ascultat era îndepărtat sau cel ce asculta se alegea cu timpanul
spart. Nu se auzea nimic, doar liniştea, amplificată de razele lunii
prin fereastră.
— Dă-i drumul, Macao, spuse colonelul.
— Bon soir, mon ami, spuse o voce, pe care bărbatul o acceptă
imediat ca fiind a impostorului: Comment ca va?
— Vous? icni Soo Jiang mirat, scoţându-şi de sub cearşaf
picioarele groase şi scurte şi coborându-le pe podea.
Attendez!
Colonelul se întoarse înspre femeie.
— Tu. Afară. Cară-te de aici, spuse el în cantoneză. Ia-ţi hainele
şi îmbracă-te în camera din faţă. Tine uşa deschisă să văd că pleci.
— Îmi datorezi bani! şopti femeia tăios. De două daţi îmi
datorezi bani şi dublu pentru ce ţi-am făcut jos!
— Plata e că s-ar putea să nu-l mai dau afară pe bărbată-tu.
Acum pleacă! Ai la dispoziţie treizeci de secunde sau te pricopseşti

595
cu un bărbat fără un chior.
— Ţi se spune Porcul nu-i aşa? spuse femeia, strângându-şi
hainele şi îndreptându-se către uşa dormitorului, în faţa căreia se
întoarse, privind fioros către Soo. Porcule!
— Afară!
Câteva secunde mai târziu. Soo duse receptorul la ureche şi
continuă în franceză:
— Ce s-a întâmplat? Rapoartele din Beijing sunt incredibile! Nu
mai puţin ştirile de la aerodromul din Shenzen. Te-a luat prizonier!
— E mort, răspunse vocea din Macao.
— Mort?
— Împuşcat de oamenii lui, cel puţin cincizeci de gloanţe.
— Şi tu?
— Au înghiţit povestea mea. Un ostatic nevinovat cules de pe
stradă şi folosit drept scut şi în acelaşi timp drept momeală. M-au
tratat bine, ba chiar la cererea mea, m-au şi protejat de ziarişti.
Desigur, încearcă să minimalizeze totul, însă nu vor reuşi. Ziariştii
şi televiziunea erau peste tot, aşa că vei putea citi toată istoria în
ziarele de mâine.
— Dumnezeule, unde s-a întâmplat?
— Undeva în Victoria Peak. E o parte a consulatului ţinută
foarte secret. De aceea trebuie să-l contactez pe cel pe care-l ştim
amândoi. Am aflat lucruri despre care ar trebui să ştie.
— Spune-mi.
„Asasinul” râse batjocoritor.
— Informaţii ca astea se vând, nu se dau pe gratis – mai ales
porcilor.
— La cine te-ai referit când ai spus cel pe care-l cunoaştem
amândoi? întrebă colonelul.
— Omul numărul unu, şeful, marele grangur – cum vrei să-i
zici. El era atunci, în rezervaţie, cel care ţinea discursuri, nu-i aşa?
Cel ce folosea sabia cu atâta îndemânare, tembelul cu părul scurt,
cel pe care am încercat să-l avertizez că Francezul…
— Ai îndrăznit…? Ai făcut tu asta?
— Întreabă-l. I-am spus că ceva nu era în regulă. Că Francezul
trăgea de timp. Iisuse, a plătit din greu pentru că nu m-a ascultat!
Ar fi trebuit să-l hăcuiască pe blestematul de Francez când i-am
spus eu! Acum transmite-i că vreau să vorbesc cu el!
— Nici măcar eu nu vorbesc cu el, spuse colonelul. Iau legătura
numai cu subalternii lui, prin numele de cod. Nu le cunosc pe cele
adevărate…

596
 — Adică cei care vin în Guangdong să se întâlnească cu mine şi
să-mi dea instrucţiunile? îl întrerupse Bourne.
— Da.
— Nu cu ei vreau să vorbesc! izbucni Jason, acum în rolul
propriului său impostor. Vreau să vorbesc cu un singur om, iar el
ar face bine să accepte.
— Prima dată vei vorbi cu alţii, dar, chiar şi pentru ei, îţi trebuie
motive foarte serioase. Ar fi trebuit să ştii asta până acum.
— Foarte bine, poţi fi tu curierul. Am petrecut aproape trei ore
cu americanii, construindu-mi cea mai bună acoperire pe care am
avut-o vreodată. M-au interogat amănunţit şi le-am răspuns
deschis – nu trebuie să-ţi spun că am oameni împrăştiaţi peste tot,
bărbaţi şi femei care pot să jure că sunt partenerul lor de afaceri,
sau că am fost cu ei într-o anumită perioadă, indiferent cine-i
întreabă.
— Nu trebuie să-mi spui mie toate astea, răbufni Soo. Te rog dă-
mi numai mesajul pe care să-l transmit. Ai vorbit cu americanii. Şi
pe urmă?
— I-am şi ascultat. Coloniştii au prostul obicei de a discuta fără
reţinere între ei, în prezenţa străinilor.
— Acum recunosc englezul din tine. Superior. Dar toate astea
le-am mai auzit.
— Mă bucur. Nu oricine recunoaşte asta. Şi Dumnezeu ştie că
nici voi, chinezii, n-o faceţi.
— Vă rog, domnule, continuaţi.
— Cel care m-a luat prizonier şi care a fost ucis de către
americani, era el însuşi american.
— Şi?
— Eu când ucid, îmi las iscălitura. Numele are o poveste lungă.
E Jason Bourne.
— Ştim asta. Şi?
— El era originalul! Era de naţionalitate americană şi se aflau
pe urmele lui de aproape doi ani.
— Mai departe.
— Ei cred că Beijing-ul l-a găsit şi l-a angajat. Cineva din
Beijing care avea nevoie să elimine pe altcineva, extrem de
important, cineva care locuieşte în casa aia. Bourne stă la
dispoziţia oricui. Un angajat abordabil pentru toţi, cum ar spune
americanii.
— Foloseşti un limbaj prea vag. Te rog fii mai clar!
— Mai erau şi alte persoane în încăpere, împreună cu

597
americanii. Chinezii din Taiwan care declarau deschis că se opun
majorităţii liderilor societăţilor secrete din Kuomintang. Erau
nemulţumiţi. Şi speriaţi, cred.
Bourne se opri. Tăcere.
— Da? insistă colonelul neliniştit.
— Au mai spus o mulţime de alte lucruri. Pomeneau tot timpul
numele unui oarecare Sheng.
— Aiya!
— Acesta este mesajul pe care-l vei transmite; eu aştept un
răspuns la cazino în următoarele trei ore. Voi trimite pe cineva să-l
ia, să nu încercaţi vreo prostie. Am oameni acolo care sunt
capabili, să stârnească o bătaie cât ai zice peşte. La primul semn,
rămâi fără oameni.
— Îmi aduc aminte, cartierul Tsim Sha Tsui cu câteva
săptămâni în urmă, spuse Soo Jiang. Cinci dintre duşmanii noştri
ucişi într-o încăpere dosnică, în timp ce înăuntru în cabaret,
dezordinea s-a transformat în violenţă. Nu ne vom băga; nu
suntem inconştienţi. Ne-am întrebat adesea dacă originalul Jason
Bourne a fost la fel de dibaci ca şi succesorul său.
— N-a fost.
„Menţionează eventualitatea unui scandal la cazino, asta pentru
cazul în care oamenii lui Sheng încearcă să pună mâna pe tine.
Spune-i că îi ucizi. Nu trebuie să intri în amănunte. Vor înţelege… “
Analistul avusese dreptate.
— O întrebare, spuse Jason interesat. Când aţi decis, tu şi
ceilalţi, că n-aş fi eu originalul?
— La prima vedere. Anii lasă urme? Trupul poate rămâne tânăr,
însă faţa reflectă trecerea timpului; este inevitabil. Faţa ta nu
poate fi faţa unui om care a făcut parte din Meduza. Asta s-a
petrecut cu aproape cincisprezece ani în urmă, iar tu nu ai mult
peste treizeci de ani. Organizaţia Meduza nu recruta copii. Erai
opera Francezului.
— Cuvântul cheie este „criză” şi ai la dispoziţie trei ore, spuse
Bourne şi închise telefonul.
*
* *
— E o nebunie!
Jason ieşi din cabina telefonică şi privi încruntat la McAllister.
— Te-ai descurcat foarte bine, spuse analistul scriind ceva într-
un carnet. Plătesc eu convorbirea.
Subsecretarul o porni înspre platforma unde se făceau plăţile

598
pentru convorbiri internaţionale.
— Nu despre asta e vorba, continuă Bourne pe ton jos, aspru.
N-o să meargă. E prea evident totul, n-o să înghită nici dracu’
povestea asta.
— Dacă ai fi cerut o întâlnire, aş fi fost de acord cu tine. Dar tu
ai cerut numai o convorbire telefonică.
— Îi cer să recunoască esenţa întregului complot. Faptul că
totul se învârte în jurul lui.
— Ca să te citez din nou, spuse analistul, luând nota de plată
de pe tejghea şi întinzând banii, nu-şi poate permite să nu
răspundă. Trebuie s-o facă.
— Dar va pune nişte condiţii care te vor elimina pe tine din joc.
— Voi avea nevoie şi de părerea ta aici, fireşte. McAllister îşi luă
restul schiţând un zâmbet de mulţumire funcţionarei şi se
îndreptă spre uşă, urmat de Jason.
— S-ar putea să nu fiu în stare să-ţi spun prea multe.
— Datorită împrejurărilor, vrei să spui, observă analistul în
timp ce ieşeau pe trotuarul aglomerat.
— Poftim?
— Nu strategia este aceea care te nemulţumeşte, domnule
Bourne, pentru că în esenţă este strategia ta. Ceea ce nu-ţi
convine e faptul că eu sunt acela care acţionează, nu tu. La fel ca
şi Havilland, crezi că nu sunt capabil.
— Nu cred că este momentul sau locul să dovedeşti că eşti mai
grozav decât alţii! Dacă dai greş, viaţa ta este ultimul lucru de care
îmi mai pasă. Orientul vine pe primul loc, lumea vine întâi.
— N-am cum să dau greş. Ţi-am spus, chiar dacă nu reuşesc,
nu avem nimic de pierdut. Sheng pierde fie că rămâne în viaţă sau
nu. În şaptezeci şi două de ore consulatul din Hong Kong are să
aibă grijă.
— Sacrificiul de sine premeditat e un lucru cu care eu nu sunt
de acord, spuse Jason, în timp ce o porneau în susul străzii. Genul
ăsta de acte de aşa-zis eroism întotdeauna stau în drum şi încurcă
lucrurile. În plus, aşa numita ta strategie miroase de departe a
capcană. Îşi vor da seama!
— Îşi vor da, dacă vei negocia tu cu Sheng, nu eu. Spui că e
totul prea evident, că sunt un amator. În regulă. Când o să mă
audă la telefon, Sheng are să înţeleagă. Eu sunt într-adevăr
amatorul acrit, individul care niciodată nu a acţionat, birocratul
prin excelenţă, trecut cu vederea de către guvernul pe care l-a
servit atât de bine. Ştiu ce fac, domnule Bourne. Tu fă-mi numai

599
rost de o armă.
Cererea nu era greu de satisfăcut. În Porto Interior, pe Rua das
Lorchas, se afla apartamentul lui d’Anjou, un arsenal în miniatură,
uneltele comerţului cu care se ocupase Francezul. Nu trebuia
decât să intre şi să-şi aleagă armele care se demontau cel mai
uşor, astfel încât să poată fi trecute peste graniţa din Guangdong
de către cineva cu un paşaport diplomatic. Aceasta însă le luă ceva
mai mult de două ore, procesul de selectare fiind mai complicat
decât crezuseră. Unul după altul, McAllister încercă toate
pistoalele, urmărit atent de Bourne. Până la urmă alese pistolul cu
calibru cel mai redus din arsenalul lui d’Anjou, un Charter Arms
22, cu amortizor.
— Să ţinteşti capul, cel puţin trei gloanţe în craniu. Altfel nu
faci decât să-l zgârii.
McAllister înghiţi în sec privind încordat pistolul, în timp ce
Jason studia celelalte arme, căutând-o pe cea cu cea mai mare
putere de tragere într-un volum minim. Alese în cele din urmă trei
pistoale automate Interdynamic KG-9 cu încărcătoare
supradimensionate cu treizeci de cartuşe.
*
* *
Cu armele ascunse sub sacouri, cei doi intrară în cazinoul Kam
Pek la ora 3:35 dimineaţa şi se îndreptară către capătul barului
din mahon. Bourne se aşeză pe locul pe care-l ocupase şi data
trecută. Subsecretarul se instala la patru scaune depărtare.
Barmanul îl recunoscu pe clientul generos care-i dăduse cu o
săptămână în urmă un bacşiş ce se apropia de salariul său pe
şapte zile. Îl salută ca pe orice client generos.
— Nei hou a!
— Mchoh La Mgoi, răspunse Bourne, spunând că totul este în
perfectă ordine şi se simte bine.
— Whisky englezesc, nu-i aşa? întrebă barmanul sigur pe
memoria sa, sperând că îi va aduce încă o recompensă.
— Le-am spus celor de la cazinoul hotelului Lisabona că ar
trebui să discute cu tine. Cred că eşti cel mai bun barman din
Macao.
— La Lisabona? Acolo se fac banii adevăraţi! Vă mulţumesc,
domnule.
Barmanul se grăbi să-i servească lui Jason o băutură care ar fi
dat gata toate legiunile lui Cezar. Bourne dădu din cap fără să mai
comenteze şi bărbatul se întoarse în fine către McAllister. Jason

600
observă că analistul comandase vin alb, pe care-l plăti fără să lase
nici un bacşiş şi îşi notă suma în carnet. Barmanul înălţă din
umeri, îndeplini serviciul neplăcut şi se îndreptă spre mijlocul
barului nu prea aglomerat, fără să-şi scape din ochi clientul
favorit.
Etapa întâi.
Uite-l! Asiaticul bine îmbrăcat, în costumul de culoare închisă,
veteranul artelor marţiale care cunoştea îndeajuns de multe figuri
murdare, cel cu care se bătuse într-o alee întunecoasă şi care îi
arătase drumul până între dealurile din Guangdong. Colonelul Soo
Jiang îşi luase toate măsurile de prevedere. Dorea ca cei mai
experimentaţi oameni de legătură să lucreze în astă seară. Nu
bătrâni săraci şi nici prostituate.
Bărbatul trecu încet pe lângă câteva mese, ca şi cum ar fi
studiat terenul, cântărind din ochi pe crupieri şi pe jucători
încercând să se hotărască unde să-şi încerce norocul. Ajunse în
dreptul mesei numărul cinci şi, după ce urmări jocul de cărţi
aproape trei minute, se aşeză leneş şi scoase un teanc de bancnote
din buzunar. Printre ele, îşi spuse Jason, se găsea şi mesajul
marcat „criză”.
Peste douăzeci de minute, orientalul impecabil îmbrăcat clătină
din cap, băgă banii înapoi în buzunar şi se ridică de la masă. El
era scurtătura către Sheng! Ştia să se descurce deopotrivă în
Macao şi la graniţa din Guangdong, iar Bourne ştia că trebuie să
trateze cu el şi asta cât de repede! Privi întâi scurt înspre barman,
care se duse în celălalt capăt al barului, să prepare băuturi pentru
un chelner ce servea la mese, apoi înspre McAllister.
— Analistule! şopti el răguşit. Stai acolo!
— Ce vrei să faci?
— Mă duc s-o salut pe maică-mea, pentru numele lui
Dumnezeu!
Jason se sculă şi se îndreptă spre uşă în urma orientalului.
Trecând pe lângă barman, spuse în cantoneză:
— Mă întorc imediat.
— Nici o problemă, domnule.
Ajuns afară în stradă, Bourne o luă pe urmele bărbatului bine
îmbrăcat pe distanţa câtorva cvartale, până când acesta o luă pe o
stradă lăturalnică, slab luminată şi se apropie de o maşină goală,
parcată. Nu se întâlnea cu nimeni; lăsase mesajul iar acum
părăsea zona. Jason mări pasul şi, în momentul în care orientalul
deschidea portiera maşinii, îl atinse pe umăr. Acesta se răsuci,

601
lăsându-se pe vine, încercând o lovitură violentă cu piciorul stâng.
Bourne sări înapoi ridicându-şi mâinile într-un gest de împăcare.
— Hai să n-o luăm de la capăt, spuse el în engleză, deoarece îşi
aminti că orientalul vorbea englezeşte, învăţat de călugăriţele
portugheze. Încă mai simt urmele bătăii pe care mi-ai tras o
săptămâna trecută.
— Aiya! Tu?
Omul de legătură îşi ridică mâinile într-un gest asemănător lui
Bourne.
— Mă lauzi şi nu merit. Atunci m-ai întrecut şi pentru motivul
acesta am fost nevoit să exersez şase ore pe zi pentru a-mi ridica
nivelul… m-ai întrecut… atunci. Dar nu şi acum.
— Dacă ne gândim la diferenţa de vârstă dintre noi doi, crede-
mă pe cuvânt, nu te-am întrecut. Pe mine oasele m-au durut mai
mult decât pe tine şi nu am nici un chef să-ţi verific noul program
de antrenament. Te plătesc gras, dar nu mă mai bat cu tine. Asta
se cheamă laşitate.
— Nu şi pentru dumneavoastră, spuse orientalul, lăsându-şi
mâinile în jos şi zâmbind. Dumneavoastră sunteţi demn de tot
respectul.
— Da, sunt, repetă Jason. M-ai speriat îngrozitor. Şi mi-ai făcut
un serviciu foarte important..
— M-aţi plătit bine. Foarte bine.
— Te voi plăti mai bine acum.
— Mesajul vă era adresat?
— Da.
— Deci i-aţi luat locul Francezului?
— E mort. Ucis de oamenii care au trimis acest mesaj. Omul de
legătură îl privi cu groază amestecată cu o nuanţă de tristeţe.
— De ce? întrebă el. I-a servit bine şi era un om în vârsta, mai
în vârstă decât dumneavoastră.
— Mulţumesc mult.
— I-a trădat?
— Nu, el a fost cel trădat.
— Comuniştii?
— Kuomintang-ul, spuse Bourne, clătinând din cap.
— Dong wu! Nu sunt mai buni decât comuniştii. Ce vreţi de la
mine?
— Dacă totul merge cum trebuie vreau cam acelaşi lucru, doar
că de data asta vreau să fii de faţă. În plus, am nevoie de o pereche
de ochi.

602
 — Vreţi să ajungeţi în Guangdong?
— Da.
— Şi vă trebuie cineva care să vă ajute să treceţi graniţa, nu?
— Nu, dacă poţi să-mi găseşti pe cineva care să fie în stare să
schimbe o fotografie de pe un paşaport pe altul.
— Asta se face zi de zi. Şi copiii o pot face.
— În regulă. Deci, mă vei însoţi. Există un anumit risc, însă nu
prea mare. Şi mai există douăzeci de mii de dolari, americani.
Ultima dată ţi-am plătit zece, de data aceasta vor fi douăzeci.
— Aiya, o avere!
Omul de legătură se opri brusc, studiind chipul lui Bourne.
— Riscul trebuie să fie mare.
— Dacă intervin neplăceri, poţi să te retragi. Lăsăm banii aici, în
Macao, la care să ai acces numai tu. Accepţi oferta, sau să caut în
altă parte?
— Nicidecum. Am ochi de şoim.
— Însoţeşte-mă înapoi la cazino. Aşteaptă afară, în stradă, până
iau mesajul.
Barmanul fu încântat să-i fie de folos lui Bourne. Îl încurcă la
început straniul cuvânt „criză” pe care trebuia să-l folosească,
până când Bourne îi spuse că era numele unui cal de curse. Duse
o băutură „specială” unui jucător de la masa numărul cinci şi se
înapoie cu plicul sigilat ascuns sub tavă. Jason pândea mesele din
apropiere, căutând cu privirea capete ce s-ar fi întors şi priviri
indiscrete în mijlocul vălătucilor de fum de ţigară, dar nu zări
nimic. Imaginea barmanului îmbrăcat într-un veston castaniu
printre ceilalţi chelneri în vestoane castanii era prea comună
pentru a atrage atenţia. Tava fu aşezată aşa cum fusese stabilit
înainte între Bourne şi McAllister. Jason îşi scoase o ţigară din
pachet şi împinse o cutie de chibrituri în lungul barului, înspre
analist. Înainte ca Subsecretarul perplex, să poată înţelege ceva
Bourne se dădu jos de pe scaunul său şi se îndreptă către el.
— Aveţi cumva un foc?
McAllister privi la chibrituri, le ridică repede, rupse un băţ
dinăuntru şi-l aprinse, cu flacăra în sus, îndreptată spre ţigară.
Când se întoarse la locul său, Jason avea plicul sigilat în mână. Îl
deschise, scoase hârtia dinăuntru şi citi mesajul bătut la maşină
în limba engleză: Telefon Macao – 32-61-443.
Privi în jur căutând un telefon public, apoi îşi dădu seama că nu
folosise niciodată unul în Macao şi că, în plus, intervenea
problema monedelor folosite în colonia portugheză. Buturuga

603
mică… îi făcu semn barmanului, care ajunse la el înainte să fi
apucat să lase braţul în jos.
— Da, domnule? Încă un whisky?
— Nu mai beau o săptămână de acum în colo, spuse Bourne,
punând câţiva dolari Hong Kong pe tejghea. Trebuie să dau un
telefon cuiva în Macao. Spune-mi unde e un telefon public şi dă-mi
câteva fise, te rog.
— Cum aş putea lăsa un gentlemen atât de distins ca
dumneavoastră să folosească un telefon comun, domnule? Între
noi fie vorba, cred că mulţi clienţi de aici pot fi bolnavi. Daţi-mi
voie, vă rog. Am un telefon la bar – pentru persoane foarte
importante.
Înainte ca Jason să poată protesta sau mulţumi, se trezi cu
aparatul sub nas. Formă numărul; McAllister îl urmărea atent.
— Wei? spuse o voce feminină.
— Mi s-a transmis să sun la acest număr, răspunse Bourne în
engleză.
Impostorul nu ştia englezeşte.
— Ne vom întâlni.
— Ba nu ne vom întâlni.
— Insistăm.
— Renunţaţi. Mă cunoaşteţi prea bine, sau ar trebui. Vreau să
vorbesc cu el însuşi şi numai cu el.
— Eşti arogant.
— Iar tu eşti o idioată. Şi la fel este şi misionarul slăbănog cu
sabia în mână, dacă nu vorbeşte cu mine.
— Îndrăzneşti…
— Am mai auzit asta o dată azi noapte, i-o tăie Jason.
Răspunsul este da, îndrăznesc. Pentru că el are mai mult de
pierdut decât mine. El e doar un client iar lista mea este în
creştere. N-am nevoie de el, dar cred că acum el are nevoie de
mine.
— Dă mi un motiv care poate fi verificat.
— Nu dau explicaţii caporalilor. Pe vremuri am fost maior, ori
nu ştiai?
— Nu e nevoie să mă insulţi..
— Nu e nevoie de această conversaţie. Revin peste treizeci de
minute. Dă-mi ceva mai bun. Pe EL. Şi voi şti dacă este el sau nu,
pentru că îi voi pune una sau două întrebări la care numai el poate
să răspundă. Ciao, lady.
Bourne închise.

604
 — Ce dracu’ faci? şopti McAllister agitat, de la patru scaune
depărtare.
— Îţi aranjez momentul de glorie şi sper să-i faci faţă. O
întindem de aici. Lasă-mi cinci minute şi după aia urmează-mă.
Faci la dreapta după ce ieşi şi o ţii tot înainte. Te găsim noi.
— Voi?
— E cineva cu care aş vrea să-ţi fac cunoştinţă. Un vechi amic –
sau mai nou – care cred că o să-ţi placă. Se îmbracă la fel ca tine.
— Altcineva? Nu eşti întreg la minte?
— Nu te înfierbânta, domnule analist, e de presupus că nu ne
cunoaştem. Sunt foarte întreg la minte. Mi-am angajat ajutoare,
pentru cazul în care am nevoie. Îţi aduci aminte, ziceai că vrei
părerea mea în asemenea probleme.
Introducerile fură scurte, fără nume, însă fu evident că
McAllister era impresionat de orientalul lat în umeri, bine
îmbrăcat.
— Eşti reprezentantul vreunei firme, aici? întrebă analistul în
timp ce se îndreptau spre străduţa lăturalnică unde era parcată
maşina omului de legătură.
— Într-un fel, da, domnule. Al propriei mele firme. Fac pe
curierul pentru oameni importanţi.
— Dar cum a dat de dumneata?
— Îmi pare rău domnule, însă sunt convins că înţelegeţi, astfel
de informaţii sunt strict confidenţiale.
— Dumnezeule, mormăi McAllister, săgetându-l cu privirea pe
Jason.
— Du-mă la o cabină telefonică peste douăzeci de minute, spuse
Jason, aşezat pe locul din faţă, lângă şofer.
— Deci folosesc legături? întrebă chinezul. Au procedat la fel de
multe ori cu Francezul.
— Şi cum s-a descurcat cu ele? întrebă Bourne.
— Lăsându-i să aştepte. Mereu spunea: „Lasă-i să se agite”, o
oră. Credeţi că este suficient.
— Perfect. Există vreun restaurant deschis pe aici?
— În Rua Mercadores.
— Avem nevoie de hrană, iar Francezul a avut dreptate. Lasă-i
să se agite.
— Cu mine s-a purtat foarte frumos.
— A sfârşit ca un sfânt – convingător, chiar dacă pervertit.
— Nu înţeleg, domnule.
— Nici nu trebuie. Însă eu sunt în viaţă şi el nu, pentru că el a

605
luat o hotărâre.
— Ce hotărâre, domnule?
— Că el trebuie să moară astfel încât eu să pot trăi.
— Sună la fel ca-n Sfintele Scripturi. Le-am învăţat de la
călugăriţe.
— Nu prea, spuse Jason amuzat de idee. Dacă ar fi existat altă
cale de ieşire, am fi urmat-o. Dar nu a prea existat. Pur şi simplu
el a acceptat faptul că moartea lui era salvarea mea.
— L-am admirat, spuse orientalul.
— Du-ne la restaurant.
Edward McAllister se abţinea cu greu. Ceea ce el nu ştia iar
Bourne nu voia să discute, îl rodea grozav. De două ori încercase
să abordeze subiectul privitor la schimburi şi la situaţia în care se
găseau şi de două ori Jason îi tăiase vorba, ţintuindu-l cu privirea,
în timp ce orientalul se uita intenţionat în altă parte. Existau
lucruri pe care chinezul le ştia şi altele despre care nu voia să afle,
pentru propria lui siguranţă.
— Odihna şi mâncarea, medita Bourne, înghiţind ultimele
bucăţi de tian-suan rou29. Francezul spunea că şi acestea sunt
nişte arme. Avea dreptate.
— Cred că el avea nevoie de prima dintre ele, mai mult decât
dumneavoastră, spuse omul de legătură.
— Probabil. Oricum, era expert în istoria militară. Spunea că
multe bătălii s-au pierdut din pricina oboselii decât din
inferioritatea puterii armate.
— Într-adevăr, foarte interesant, îi întrerupse McAllister brusc,
însă stăm aici de o bună bucată de vreme şi sunt sigur că avem
alte lucruri de făcut.
— Le vom face, Edward. Dacă tu eşti încordat, gândeşte-te prin
ce trec ei. Tot Francezul obişnuia să spună că starea de tensiune a
inamicului este aliatul nostru cel mai bun.
— Am început să mă plictisesc de Francezul tău, spuse
McAllister ţâfnos.
Jason îl privi pe analist şi îi spuse calm:
— Să nu mai spui niciodată asta. Tu n-ai fost acolo.
Bourne îşi verifică ceasul.
— A trecut mai mult de o oră. Hai să căutăm un telefon.
Se întoarse înspre oriental.
— Voi avea nevoie de ajutorul tău, adăugă el. Tu bagă fisele. Eu

29
Tian-suan rou – un fel de mâncare chinezească, (n. tr.).

606
formez numărul.
— Ai spus că revii peste treizeci de minute! se răsti femeia de la
celălalt capăt al firului.
— Am fost ocupat. Am şi alţi clienţi şi nu mă prea dau în vânt
după atitudinea voastră. Dacă nu iese nimic din toată povestea
asta, am şi alte lucruri de făcut. Poţi să-i spui asta ştii tu cui,
atunci când o să izbucnească furtuna.
— Şi cum s-ar putea întâmpla asta?
— Fii serioasă! Dacă-mi dai o căruţă cu bani poate-ţi spun. Sau
poate nu. Îmi place ca oamenii sus-puşi să-mi rămână îndatoraţi.
Ai la dispoziţie zece secunde apoi închid telefonul.
— Te rog. Te vei întâlni cu cineva care te va conduce la o vilă din
Guia Hill, unde se găseşte echipament de comunicaţii sofisticat…
— Şi unde o duzină de tâlhari îmi vor crăpa capul şi mă vor
arunca într-o cameră unde un doctor mă va aranja astfel ca să
aflaţi totul fără să daţi nimic!
Furia lui Bourne era numai parţial simulată; trupele lui Sheng
erau dintre cele care se purtau ca nişte amatori.
— Să-ţi povestesc eu despre un alt fel de echipament sofisticat.
Se cheamă telefon şi nu cred că aţi putea face legătura din Macao
până în garnizoana din Guangdong dacă nu aţi avea un aparat de
bruiaj. Desigur, le-aţi cumpărat de la Tokyo, dacă le-aţi fi făcut voi
înşivă probabil n-ar fi funcţionat! Ei, bine, folosiţi unul. Mai sun o
singură dată. Să ai numărul pentru mine. Numărul celui cu care
vreau să vorbesc.
Jason închise.
— Interesant, spuse McAllister, aflat la câţiva metri depărtare,
aruncând o privire fugară orientalului care se întorsese la masă. Ai
folosit bâta acolo unde eu aş fi folosit zăhărelul.
— Ce să folosesc?
— Eu aş fi scos în evidenţă informaţia extraordinară pe care o
am de vândut. În schimb tu ai ameninţat, ca şi cum nu ţi-ar fi
păsat dacă sunt interesaţi.
— Scuteşte-mă, răspunse Bourne, aprinzându-şi o ţigară,
mulţumit că nu-i tremurau mâinile. Pentru informarea ta, află că
le-am făcut pe amândouă. Ameninţarea subliniază importanţa
informaţiei, iar nepăsarea le întăreşte pe amândouă.
— Ce înseamnă experienţa, spuse Subsecretarul de Stat,
schiţând un zâmbet. Mulţumesc pentru lecţie.
Jason îl privi intens pe analist.
— Dacă merge treaba aşa cum ne-am propus, vei fi în stare să o

607
duci la capăt? Vei fi capabil să scoţi arma şi să apeşi pe trăgaci?
Pentru că, dacă nu poţi, suntem morţi amândoi.
— O să pot, spuse McAllister calm. Pentru Orient. Pentru
întreaga lume.
— Şi pentru clipa ta de glorie. Jason se îndreptă spre masă. Să
plecăm de aici. Nu vreau să mai folosesc tot telefonul ăsta.
*
* *
Liniştea maiestuoasă a muntelui Jade Tower contrasta cu
activitatea frenetică ce se desfăşura în interiorul vilei lui Sheng
Chou Yang. Agitaţia nu se datora numărului mare de oameni, căci
erau numai cinci, ci intensităţii lucrului lor. Ministrul asculta
raport după raport, de la subalternii care intrau şi ieşeau din
grădină, aducând ultimele noutăţi şi încercau cu timiditate să dea
sfaturi, retrase imediat la primul semn de nemulţumire din partea
şefului.
— Oamenii noştri au confirmat povestea! strigă un bărbat de
vârstă mijlocie, îmbrăcat în uniformă, dând buzna în casă.. Au
vorbit cu jurnaliştii. Totul a decurs exact cum a spus asasinul.
Ziarelor li s-a distribuit o fotografie a celui ucis.
— Fă rost de ea, ordonă Sheng. Să o am aici de îndată. Toată
istoria asta e incredibilă!
— Vi se va aduce imediat, domnule, spuse soldatul. Consulatul
a trimis un ataşat la South China News. Trebuie să sosească în
câteva minute.
— Incredibil, repetă Sheng ca pentru el, cu privirea pe straturile
de nuferi din unul din cele patru heleştee amenajate în grădină.
Simetria este perfectă, timpul la fel. Şi asta înseamnă că ceva este
imperfect. Cineva a făcut ordine în toate acestea.
— Asasinul? întrebă un alt subaltern.
— Cu ce scop? Habar n-are că urma să moară înainte ca
noaptea petrecută în sanctuarul de păsări să fi luat sfârşit. Credea
că se bucură de un statut special, însă noi l-am folosit numai
pentru a da de urma predecesorului său, descoperit de cârtiţa
noastră din Brigada Specială.
— Atunci cine? întrebă un altul.
— Aceasta este dilema. Cine? Totul pare credibil însă ceva este
şubred. Este totul prea superficial şi lipsit de profesionalism.
Asasinul, dacă spune adevărul, e convins că nu are de ce să se
teamă de mine; cu toate acestea el ameninţă, riscând să piardă un
client extrem de profitabil. Profesioniştii nu fac aşa ceva şi tocmai

608
asta mă nelinişteşte.
— Vreţi să spuneţi că există o a treia parte, domnule ministru?
întrebă cel de-al treilea om încredere.
— Dacă e aşa, spuse Sheng, cu privirea aţintită asupra unei
singure flori de nufăr, e fie cineva fără experienţă, fie cineva cu
minte cât o muscă. Este o dilemă.
— Am adus-o domnule ministru! strigă un tânăr, traversând în
fugă grădina, fluturând o fotografie.
— Dă-mi-o. Repede!
Sheng apucă hârtia şi o aduse sub lumina unui reflector.
— El este! N-o să uit faţa asta cât voi trăi! Daţi drumul filierei!
Spuneţi-i femeii din Macao să-i dea asasinului numărul de telefon
şi să se asigure că nu suntem înregistraţi. Eşecul înseamnă
moarte.
— De îndată, domnule ministru! Omul fugi înapoi în casă.
— Soţia şi copii mei, spuse Sheng Chou Yang dus pe gânduri. I-
ar putea nelinişti toată această agitaţie. Vreţi să vă duceţi unul
dintre voi înăuntru şi să le explicaţi că afacerile de stat mă reţin
pentru moment?
— Este privilegiul meu, domnule, spuse un subaltern.
— Ştiu că suferă din pricina rigorilor slujbei mele. Sunt nişte
îngeri. Într-o zi vor fi răsplătiţi.
*
* *
Bourne atinse umărul orientalului şi îi arătă marchiza luminată
a unui hotel de pe partea dreaptă a străzii.
— Ne luăm camere aici, apoi căutăm o cabină telefonică în
partea cealaltă a oraşului. În regulă?
— E perfect, spuse chinezul. Ăştia deţin controlul asupra mai
tuturor companiilor telefonice.
— Şi avem nevoie de odihnă. Francezul nu mai ostenea să
spună că odihna este o armă. Iisuse, de ce mă repet într-una?
— Pentru că eşti obsedat, spuse McAllister de pe bancheta din
spate.
— Mie-mi spui! N-am nevoie, mulţumesc.
*
* *
Jason formă numărul din Macao care stabilea, printr-un releu,
legătura în China la o centrală telefonică din munţii Jade Tower.
Apoi îşi întoarse capul înspre analist.
— Sheng vorbeşte franţuzeşte? întrebă el repede.

609
 — Fireşte, spuse Subsecretarul. Are legături cu Quai d’Orsai şi
vorbeşte întotdeauna limba celor cu care negociază. E unul dintre
atuurile sale. Dar de ce nu vorbeşti chinezeşte? Doar ştii.
— Asasinul nu ştia, iar, dacă vorbesc englezeşte s-ar putea
întreba ce s-a întâmplat cu accentul meu britanic. Franceza mă va
acoperi, ca atunci când am vorbit cu Soo Jiang. Şi voi şti dacă este
sau nu Sheng.
— Bourne înfăşură o batistă în jurul microfonului şi auzi un al
doilea ţârâit, ca un ecou, la 2500 de mile depărtare. Instalaţiile de
bruiaj intraseră în funcţiune.
— Wei?
— Comme le colonel, je prefere le francois.
— Shemma? izbucni vocea mirată.
— Fawen, spuse Jason, folosind cuvântul chinezesc pentru
franceză.
— Fawen? Wo buhui! răspunse bărbatul agitat, spunând că nu
vorbeşte franceza.
Dar apelul telefonic era aşteptat. O altă voce interveni pe fir; era
la distanţă şi se auzea prea slab pentru a fi înţeleasă.
— Pourquoi vous parlez francais?
Era Sheng! Nu avea importanţă limba, Bourne n-ar fi uitat
niciodată glasul cântat al oratorului. Era slujitorul fanatic al unui
Dumnezeu lipsit de milă care-şi seducea audienţa înainte de a o
asalta cu foc şi pucioasă.
— Să spunem că îmi este mai pe plac.
— Foarte bine. Ce e cu această veste incredibilă pe care mi-o
aduci? Această nebunie în timpul căreia a fost menţionat un
nume?
— Mi s-a spus că vorbeşti franţuzeşte foarte bine, îl întrerupse
Jason.
Fu o pauză în care se auzi numai respiraţia egală a lui Sheng.
— Ştii cine sunt?
— Ştiu un nume care pentru mine nu înseamnă nimic,
înseamnă pentru altcineva, totuşi. Pentru cineva care te cunoaşte
de mult şi doreşte să-ţi vorbească.
— Ce? urlă Sheng. Trădare!
— Ba deloc şi, dacă aş fi în locul tău, i-aş da atenţie. A fost
singurul care a înţeles că i-am minţit. Ceilalţi nu au înţeles, însă el
da.
Bourne aruncă o privire scurtă înspre McAllister, aflat lângă el;
analistul dădu din cap în semn că Jason folosea într-un mod

610
foarte convingător textul pe care i-l dăduse.
— M-a privit o singură dată şi a înţeles totul. La vremea aia
camaradul Francezului era ciuruit binişor; avea scăfârlia ca o
conopidă sângerie.
— Ce-ai făcut?
— Ţi-am făcut probabil cel mai mare serviciu pe care ţi l-a făcut
cineva vreodată şi aştept să fiu răsplătit pentru asta. Ţi-l dau la
telefon pe prietenul tău. El vorbeşte englezeşte.
Bourne îi întinse receptorul analistului, care spuse imediat:
— Îţi vorbeşte Edward McAllister, Sheng.
— Edward…?
Şocat, Sheng Chou Yang nu fu în stare să sfârşească numele.
— Conversaţia asta e neoficială, nu ştie nimeni despre ea.
Vorbesc în numele meu, pentru binele meu şi al tău.
— Mă… uimeşti, prietene, spuse ministrul moale, încercând să
se adune.
— Vei citi în ziarele de dimineaţă şi trebuie să fie deja în toate
emisiunile de televiziune din Hawai. Consulatul doreşte să dispar
pentru câteva zile – cu cât mai puţine întrebări, cu atât mai bine –
şi cunosc şi pe acela care vrea să mă însoţească.
— Ce s-a întâmplat şi cum ai…
— Asemănarea dintre ei era prea evidentă pentru a fi o simplă
coincidenţă, interveni Subsecretarul de Stat. Presupun că d’Anjou
vroia să profite de legendă cât mai mult şi aceasta includea
caracteristicile fizice, pentru aceia ce-l văzuseră în trecut pe Jason
Bourne. În panica creată în Victoria Peak – şi din chipul aproape
de nerecunoscut – nimeni nu a observat asemănarea izbitoare. Dar
ceilalţi nu-l cunoşteau pe Bourne. Eu da.
— Tu?
— Eu l-am gonit din Asia. Eu sunt acela pe care vroia să-l ucidă
şi, dintr-un simţ pervers al umorului a decis s-o facă lăsând
cadavrul asasinului tău în Victoria Peak. Din fericire pentru mine,
o prea mare încredere în sine l-a împiedicat să evalueze corect
calităţile omului tău. Odată ce a început focul, asociatul nostru
comun l-a aruncat în faţa armelor, grăbindu-i moartea.
— Edward, informaţiile se înghesuie prea repede, nu pot să le
asimilez. Cine l-a adus înapoi pe Jason Bourne?
— În mod evident, Francezul. Elevul şi în acelaşi timp unealta
sa îl trădase. Dorea răzbunarea şi ştia unde să găsească omul care
putea să i-o aducă. Colegul său din Meduza, primul Jason Bourne.
— Meduza! şopti Sheng cu ură dispreţuitoare.

611
 — În ciuda reputaţiei lor, găseai acolo persoane de o loialitate
absolută. Un om căruia i-ai salvat viaţa nu te va uita niciodată.
— Şi ce te-a făcut să crezi că aş avea ceva de-a face cu omul pe
care tu îl numeşti un asasin…
— Te rog, Sheng, îl întrerupse analistul. Este prea târziu pentru
proteste. Nu e decât o discuţie. Însă îţi voi răspunde la întrebare.
Câteva asasinate asemănătoare! Totul a început cu un vice-
premier chinez în Tsim Sha Tsui şi alte patru persoane importante.
Erau toţi duşmanii tăi. Apoi, la aeroportul Kai-tak, acum câteva
seri, doi dintre cei mai agresivi critici ai tăi din delegaţia trimisă la
Peking ar fi trebuit să fie victimele unei bombe. Au mai existat şi
zvonuri – întotdeauna apar în lumea interlopă – care pomeneau de
anumite mesaje schimbate între Macao şi Guangdong, de persoane
importante în Beijing – de o persoană având o putere imensă. Şi, în
sfârşit, dosarul… Am tras linie şi am adunat. Toate indiciile
duceau la tine.
— Dosarul? Ce-nseamnă asta, Edward? întrebă Sheng,
simulând stăpânirea de sine. Pentru ce această convorbire
neoficială, între noi doi?
— Bănuiesc că ştii.
— Eşti un om inteligent. Îţi dai seama că nu aş întreba dacă aş
şti. Între noi nu mai încap figuri din astea.
— Un birocrat inteligent, ţinut la dos, nu-i aşa?
— Ca să fiu sincer, m-am aşteptat la lucruri mai bune în ceea
ce te priveşte. Ai gândit şi determinat majoritatea mişcărilor şi
acţiunilor aşa-numiţilor voştri negociatori în timpul conferinţelor
pe teme comerciale. Toată lumea ştie că ai avut o activitate
exemplară în Hong Kong. După plecarea ta Washington-ul a rămas
cu o influenţă majoră asupra acestui teritoriu.
— Am hotărât să mă retrag, Sheng. Mi-am sacrificat douăzeci de
ani din viaţă guvernului, dar nu vreau să mor pentru el. Nu voi
deveni o ţintă pentru terorişti, nici aici, nici în Iran sau Beirut.
Este timpul să fac ceva şi pentru mine însumi, pentru familia mea.
Timpurile se schimbă, oamenii se schimbă, iar viaţa e scumpă.
Pensia şi proiectele de viitor sunt prea puţin pe lângă ce merit.
— Sunt perfect de acord cu tine, Edward, însă ce are aceasta
de-a face cu mine? Noi am negociat împreună – ca adversari,
desigur, însă nu ca duşmani într-o arenă a violenţei. Şi ce
Dumnezeu e tâmpenia asta despre numele meu pomenit de şacalii
Kuomintangului?
— Mă oboseşti.

612
 Analistul privi scurt înspre Bourne.
— Tot ce ţi-a spus amicul nostru comun a fost dictat de mine; el
nu are nici o contribuţie. Numele tău n-a fost menţionat niciodată
în Victoria Peak şi la interogatoriu n-a participat nici un taiwanez.
I-am cerut să spună asta deoarece ştiam că are să-ţi sune veridic.
În ceea ce priveşte numele tău, el e cunoscut numai anumitor
persoane. E în dosarul despre care am pomenit, un dosar încuiat
în biroul meu din Hong Kong. Este marcat ca Ultra Strict Secret.
Există o singură copie a acestui dosar, închisă într-un seif la
Washington şi numai eu pot să-l scot de-acolo sau să-l distrug.
Dar, dacă se întâmplă ceva neprevăzut – să spunem un accident
de avion sau dacă eu dispar, ori sunt ucis – dosarul va fi predat
Consiliului Naţional de Securitate. Informaţiile din acest dosar,
dacă încap pe mâinile cui nu trebuie, ar avea consecinţe
catastrofale pentru întregul Orient îndepărtat.
— Sunt intrigat, Edward, de informaţiile tale atât de directe,
chiar dacă incomplete.
— Trebuie să ne întâlnim, Sheng. Şi adu cu tine bani, bani
mulţi, dolari americani. Asociatul nostru îmi spune că există un
loc în Guangdong unde oamenii tăi vin pentru a le da noi
însărcinări. Ne întâlnim mâine acolo între ora zece şi miezul nopţii.
— Trebuie să protestez, Edward. Încă nu văd ce interes aş avea.
— Pot distruge ambele copii ale acestui dosar. Am fost trimis
aici pentru a da de urma unui complot ce îşi are rădăcinile în
Taiwan, o poveste ce ameninţă interese multiple. Doar o aluzie şi
ar putea declanşa o mulţime de evenimente ce ar îngrozi întreaga
lume. Sunt convins că în această poveste există un sâmbure de
adevăr şi, dacă nu mă înşel, firul duce direct la vechiul meu
omolog din timpul conferinţelor chino-americane. Nu s-ar putea
fără el… Este ultima mea misiune, Sheng şi, cu două cuvinte pot
face ca acel dosar să dispară de pe faţa pământului. Pur şi simplu
spun că informaţiile au fost absolut false, incendiare, aranjate de
duşmanii voştri din Taiwan. Puţinii care cunosc amănunte vor din
suflet să creadă, pe cuvânt. Dosarul va fi apoi distrus. La fel şi
copia de la Washington.
— Încă nu m-am convins că trebuie să-ţi dau ascultare.
— Fiul unui taipan al Kuomintangului va şti. Liderul unei
cabale de la Beijing va şti. Un om care ar putea cădea în dizgraţie
şi decapitat mâine dimineaţă va şti în mod sigur.
— Dealurile din Guangdong. Ştie el unde anume.
— Numai un elicopter, spuse McAllister. Tu şi pilotul, nimeni

613
altcineva.

614
 CAPITOLUL 37
Întuneric. Un bărbat îmbrăcat în uniforma soldaţilor din
infanteria marină a SUA sări de pe zidul care înconjoară
proprietatea din Victoria Peak. O luă la stânga, trecu de vălătucii
încâlciţi de sârmă ghimpată care astupau gaura dintr-o porţiune a
zidului care fusese distrusă şi înaintă precaut. Ascuns în umbră,
alergă de a curmezişul pajiştii înspre colţul casei. Privi în jur la
geamurile sparte ce fuseseră cândva ale unei camere de lucru
concepută în stil victorian. În faţa bucăţilor de sticlă încă prinse de
tocurile ferestrelor, se afla un soldat ţinând de ţeava o mitralieră
Meduza-16 şi având la curea un pistol automat de calibru 45.
Faptul că avea, pe lângă pistol şi o mitralieră, era un semn de
maximă alertă – intrusul înţelese aceasta şi zâmbi văzând că
soldatul nu considera necesar să ţină mitraliera în mână. Soldaţii
din infanteria marină şi armele lor nu erau agreate în aceste
locuri. Intrusul aşteptă momentul oportun. Acesta sosi: soldatul
căscă prelung şi închise ochii un moment, în timp ce trăgea adânc
aer în piept. Intrusul sări în picioare şi încolăci garota pe după
gâtul omului de pază. Sfârşitul veni în câteva secunde. Nu se auzi
aproape nici un sunet.
Ucigaşul lăsă cadavrul acolo unde zăcea, căci întunericul era
mai mult în această zonă decât oriunde altundeva. Majoritatea
reflectoarelor aflate în spatele casei fuseseră distruse de explozii,
îşi croi drum mai departe, înspre următorul colţ, unde îşi scoase o
ţigară şi o aprinse cu bricheta. Apoi păşi în lumina reflectoarelor şi
dădu colţul nonşalant spre uşile carbonizate ale terasei unde un al
doilea soldat se afla la postul său, pe scările de cărămidă. Intrusul
ţinea ţigara în mâna stângă, care îi acoperea faţa în timp ce trăgea
din ea.
— Afară, la o ţigară? întrebă paznicul.
— Da, nu pot să dorm, spuse intrusul cu un accent sud-est
american.
— Paturile astea nu-s făcute pentru dormit în ele. Numai ce te
aşezi pe unul şi-ţi piere tot cheful… Hei! Ia stai puţin! Cine dracu’
eşti tu?
Soldatul nu avu timp să-şi ridice puşca. Intrusul se aruncă în
faţă, înfigându-şi cuţitul drept în gâtul soldatului, cu o precizie de

615
profesionist, înăbuşind orice zgomot. Trase cadavrul după colţul
clădirii şi-l lăsă acolo, în umbră. Şterse cuţitul de sânge pe
uniforma mortului, apoi îl ascunse sub tunică şi se întoarse în
dreptul glasvandului. Intră.
Merse de-a lungul coridorului slab luminat până la capăt, unde
un al treilea soldat din infanteria marină şedea în faţa unei uşi
mari, sculptate. Paznicul îşi lăsă arma jos şi privi la ceas.
— Ai venit devreme, spuse el. Cartul meu se termină abia peste
o oră şi douăzeci de minute.
— Nu fac parte din unitatea asta, amice.
— Eşti cu grupul din Oahu?
— Da.
— Credeam că v-au scos de aici şi v-au trimis urgent înapoi în
Hawaii.
— Câţiva am rămas. Suntem la consulat acum. Tipul ăla, cum îl
cheamă, McAllister, ne-a adunat la declaraţii toată noaptea.
— Îţi spun eu, amice, toată întâmplarea asta e stranie!
— Stranie e puţin zis. Apropo, unde este biroul aiuritului? M-a
trimis până aici să-i aduc tutunul de pipă.
— Grozav. Pune-i şi nişte mătrăgună în el.
— Care-i biroul?
— Mai devreme l-am văzut împreună cu doctorul intrând la
prima uşă pe dreapta. Apoi mai târziu, înainte de a pleca, a intrat
aici.
Cu capul, soldatul îi arătă uşa din spatele său.
— Cine lucrează aici?
— Nu ştiu cum îl cheamă, însă el e ştabul aici. Ăştia îi spun
ambasadorul.
Asasinul îşi miji ochii.
— Ambasadorul?
— Da. Încăperea e aproape distrusă. Jumătate din ea a făcut-o
praf nebunul, însă casa de bani este intactă şi de aia sunt eu aici
şi un alt tip afară. Trebuie să fie câteva milioane în ea, pentru
cheltuieli neprevăzute.
— Sau pentru altceva, spuse moale intrusul. Prima uşă pe
dreapta, da? adăugă el, întorcându-se şi căutând sub tunică.
— Stai, spuse soldatul. De ce n-a trimis poarta nimic? Apucă
aparatul de emisie-recepţie agăţat de centură.
— Îmi pare rău, trebuie să te verific, amice. Aşa se obişnuieşte.
Ucigaşul aruncă cuţitul. În clipa în care acesta se înfigea în
pieptul victimei, intrusul se repezi şi el, cu degetele mari înfipte în

616
beregata soldatului. Treizeci de secunde mai târziu, deschidea uşa
biroului lui Havilland şi târa cadavrul înăuntru.
*
* *
Trecură graniţa pe noapte; costumele şi cămăşile scrobite
luaseră locul îmbrăcăminţii mototolite pe care o purtaseră până
atunci. Două serviete diplomat sigilate indicau importanţa
documentelor guvernamentale inaccesibile chiar şi ochiului vigilent
al vameşilor. În realitate, servietele conţineau atât armele, cât şi
câteva obiecte în plus, pe care Bourne le luase din apartamentul
lui d’Anjou după ce McAllister scosese la iveală banda adezivă
specială destinată sigilării valizelor diplomatice, respectată chiar şi
în Republica Populară Chineză, ca o condiţie pentru un tratament
reciproc acordat personalului diplomatic.
Omul de legătură din Macao, al cărui nume era Wong, fu
impresionat de paşapoartele diplomatice însă, pentru mai multă
siguranţă, ca şi pentru cei 20.000 de dolari americani faţă de care
spunea că simte o obligaţie morală, hotărâse să-şi organizeze
trecerea peste graniţă în felul său propriu.
— Nu este atât de complicat pe cât v-am făcut să credeţi data
trecută, explică Wong. Doi dintre grăniceri sunt veri din partea
mamei – fie-i ţărâna uşoară – şi ne ajutăm reciproc. Eu fac mai
mult pentru ei decât ei pentru mine, însă eu am o situaţie mai
bună. Burţile le sunt mai pline decât ale majorităţii oamenilor din
oraşul Zhuhai Shi şi amândoi au televizoare.
— Dacă îţi sunt veri, spuse Jason, de ce ai obiectat când i-am
dat unuia dintre ei ceasul? Ai spus că e prea scump.
— Pentru că îl va vinde, domnule şi nu vreau să şi-o ia în cap.
Fiindcă or să-i crească pretenţiile.
Iată principiile conform cărora erau păzite cele mai sever
controlate graniţe din lume, îşi spuse Bourne. Oricum ei trebuiau
să treacă prin ultima poartă de pe dreapta la ora 8:55 fix; Wong
trece separat, câteva minute mai târziu. Paşapoartele cu dungă
roşie fură studiate, trimise într-un birou interior şi, cu multe
zâmbete din partea unui dintre cei doi veri, onoraţii diplomaţi fură
trecuţi rapid peste punctele vamale. În China fură întâmpinaţi de
către prefectul provinciei Zhuhai Shi, care le înapoie paşapoartele.
Era o femeie scundă. Lată în umeri. Vorbea englezeşte cu un
accent puternic, dar inteligibil.
— Afaceri guvernamentale în Zhuhai Shi? întrebă ea, zâmbind,
dar zâmbetul îi era dezminţit de privirea întunecată, vag ostilă. La

617
garnizoană, probabil? Aş putea să vă aranjez transportul auto, vă
rog?
— Bu xiexie, refuză Subsecretarul de Stat, apoi, din politeţe,
reveni la engleză pentru a-şi arăta respectul pentru silinţa gazdei
de a o învăţa. Avem o întâlnire, nu foarte importantă, care durează
numai câteva ore, apoi ne întoarcem în Macao la noapte. Aşteptăm
să vină cineva să ne ia, aşa că vom bea o cafea şi vom aştepta.
— În biroul meu, dacă preferaţi?
— Vă mulţumesc, însă nu cred. Oamenii voştri ne vor căuta la
kafie dian, la cafe-bar.
— Pe partea stângă a străzii. Şi încă o dată, bun venit în
Republica Populară Chineză.
— Bunăvoinţă dumneavoastră nu va fi uitată, spuse McAllister,
înclinându-se.
— Vă mulţumesc din suflet, replică femeia dând din cap şi se
îndepărtă.
— Parafrazându-te, comentă Bourne, adresându-i-se lui
McAllister, te-ai descurcat foarte bine. Însă trebuie să-ţi spun că
tipa nu-i de partea noastră.
— Bineînţeles că nu, aprobă Subsecretarul. I s-a dat ordin să
anunţe pe cineva ori aici, la garnizoană, ori la Beijing, cum am
trecut graniţa. De acolo, cineva îl va contacta apoi pe Sheng şi el
va şti că suntem doar eu şi cu tine. Nimeni altcineva.
O luară spre cafeneaua întunecoasă de la capătul străzii.
— Vom fi urmăriţi, ştii asta, nu-i aşa?
— Nu, nu ştiu, replică McAllister, aruncându-i o privire scurtă.
Sheng va fi precaut. I-am dat destule informaţii pentru a-l alarma.
Dacă ar şti că există numai un singur dosar – ceea ce din
întâmplare e adevărat – ar putea risca, gândindu-se că l-ar putea
cumpăra de la mine şi apoi m-ar ucide. Însă crede, sau presupune,
că mai e o copie la Washington. Este cea pe care o doreşte
distrusă. Nu îşi poate permite să mă sperie şi să mă pună pe fugă.
Nu uita, eu sunt un amator şi intru uşor în panică. Îl cunosc.
Acum îşi face socotelile şi probabil îmi va aduce mai mulţi bani
decât am visat vreodată. Sigur, se aşteaptă să-i recupereze, odată
ce distrug dosarele, după care voi fi asasinat. Aşa că, vezi, am un
motiv foarte serios pentru a nu da greş.
Agentul Meduzei îl privi din nou atent pe funcţionarul de la
Washington.
— Te-ai gândit la toate amănuntele, nu-i aşa?
— Foarte bine, răspunse McAllister, privind drept înainte.

618
Săptămâni întregi. Fiecare detaliu în parte. Ca să fiu sincer, nu
credeam că vei avea un rol de jucat, căci m-am gândit că nu vei
mai fi în viaţă, însă ştiam că pot să ajung la Sheng. Cumva… în
mod neoficial, fireşte. Orice altă cale, inclusiv o întâlnire
confidenţială, ar fi presupus un protocol şi, chiar dacă m-aş fi aflat
între patru ochi cu el, fără ajutoarele sale, nu l-aş fi putut atinge.
Ar fi arătat a asasin aprobat de guvern. M-am gândit să-l abordez
direct, de dragul vremurilor trecute şi să folosesc anumite cuvinte
care îl vor obliga să-mi dea răspuns – cam cum am făcut aseară.
Cum i-ai spus lui Havilland, cele mai simple căi sunt de obicei cele
mai bune. Oamenii tind să complice lucrurile.
— Tu ai circumstanţe atenuante; adesea eşti obligat să o faci.
Nu-ţi poţi permite să fii prins în flagrant delict.
— Ce expresie!… spuse analistul cu un zâmbet batjocoritor.
Unde vrea să bată? Politica nu tratează nemulţumirile unui singur
individ, sau n-ar trebui s-o facă. Mereu m-au uimit pretenţiile la
legalitate ale unor oameni care n-au nici cea mai vagă idee de
condiţiile în care suntem nevoiţi să lucrăm.
— Poate, din când în când, oamenii vor un răspuns direct.
— Nu se poate, spuse McAllister ajuns la uşa cafenelei, tot n-ar
înţelege.
Bourne stătea în faţa uşii, fără să o deschidă.
— Eşti orb, spuse el, privindu-l în ochi pe Subsecretar. Nici mie
nu mi s-a dat un răspuns direct, cu atât mai puţin o explicaţie. Ai
stat la Washington prea multă vreme. Ar trebui să petreci câteva
săptămâni, la Cleveland sau Bangor, în Maine. S-ar putea să-ţi
mai lărgească orizontul.
— Nu-mi ţine prelegeri, domnule Bourne. Mai puţin de 46% din
populaţia ţării îşi dă osteneala să voteze, iar asta determină calea
pe care o urmăm. Totul este lăsat în seama noastră – executanţii şi
birocraţii de profesie. Noi suntem tot ce v-a mai rămas. Putem să
intrăm? Prietenul tău, Wong, spunea că trebuie să stăm câteva
minute, ca să fim văzuţi bându-ne cafelele, apoi să ieşim în stradă.
Spunea că vine să ne Ia peste exact douăzeci şi cinci de minute,
din care douăsprezece deja au trecut.
— Douăsprezece? Nu zece, nici cincisprezece, ci douăsprezece?
— Exact.
— Ce facem dacă întârzie două minute? Îl împuşcăm?
— Foarte amuzant, spuse analistul, împingând uşa.
*
* *

619
 Ieşiră din cafenea şi o apucară de-a curmezişul porţiunii
asfaltate din faţa punctului de frontieră Guangdong. Trecură fără
greutate, nu erau mai mult de zece oameni la rând. Dintre cele trei
felinare din imediata apropiere, numai unul funcţiona, răspândind
în jur o lumină slabă. Vizibilitatea era scăzută. Cele douăzeci şi
cinci de minute trecură, apoi treizeci. Când se făcură treizeci şi
cinci, Bourne rupse tăcerea.
— Ceva nu e în regulă. Trebuia să fi apărut până acum.
— Două minute şi-l împuşcăm? spuse McAllister, fără să
aprecieze el însuşi gluma. Vreau să spun, am avut impresia că cel
mai important lucru e să nu ne pierdem cu firea.
— Pentru două minute, nu însă pentru aproape un sfert de oră,
replică Jason. Nu este normal, adăugă el încet, ca pentru sine. Pe
de altă parte, Wong doreşte să-l contactăm pe Sheng.
— Nu înţeleg.
— Nici nu trebuie. Mergi alături de mine, ca şi cum ne-am
plimba, aşteptând să vină cineva să ne ia. Vorbeşte despre vreme,
despre orice. Aprobă din cap, dă din umeri – numai păstrează-ţi
calmul şi controlează-ţi mişcările.
Parcurseră aproximativ douăzeci de metri când auziră şoapta.
— Kam Pek!
Numele cazinoului din Macao se auzi şuierat din dosul unui
chioşc de ziare.
— Wong?
— Rămâneţi pe loc şi simulaţi o conversaţie, însă ascultaţi-mă
bine!
— Ce s-a întâmplat?
— Sunteţi urmăriţi.
— Două bile albe pentru un birocrat strălucit, spuse Jason.
Vreun comentariu, domnule Subsecretar?
— Este neaşteptat, însă nu ilogic, răspunse McAllister. O
măsură de precauţie, probabil. Paşapoartele false abundă pe aici,
după cum ştim foarte bine.
— Ni le-a verificat King Kong cu fustă.
— Atunci poate vor să se asigure că nu ne întâlnim aici cu
indivizi ca cei despre care-mi spuneai aseară, şopti analistul încet,
ca să nu-l audă Wong.
— Se poate, răspunse Bourne ceva mai tare, cu ochii la intrarea
în punctul de frontieră. Cine ne urmăreşte?
— Porcul.
— Soo Jiang?

620
 — Întocmai, domnule. De aceea nu pot să mă arăt.
— Altcineva?
— Nu am mai observat pe nimeni, însă nu ştiu cine se află pe
şoseaua ce duce spre dealuri.
— Am eu grijă de el, spuse Delta.
— Nu! obiectă McAllister. Ordinele lui de la Sheng pot să ceară
confirmarea că suntem într-adevăr singuri, că nu ne întâlnim cu
alţii. Tocmai ai spus că e posibil.
— Singurul mod în care ar fi putut să o facă era să se
întâlnească el însuşi cu alţii. Or asta nu-şi poate îngădui. Iar
vechiul tău amic n-ar permite o transmisiune radio în timp ce el se
află într-un avion sau elicopter. Ar putea fi ascultată.
— Dar dacă şi-au stabilit semnale – o flacără sau o lanternă
aprinsă, indicându-i pilotului că totul e în regulă?
Jason privi spre analist.
— Într-adevăr, te gândeşti la toate.
— Există o cale de ieşire, spuse Wong din umbră şi este un
privilegiu pe care aş dori să mi-l rezerv, fără nici o altă răsplată.
— Ce privilegiu?
— Acela de a-l omorî pe Porc. Voi proceda în aşa fel încât să nu
las urme.
— Ce?
Mirat, Bourne întoarse capul.
— Vă rog, domnule! Priviţi drept înainte!
— Îmi pare rău. Dar de ce?
— Şi-a bătut joc de o mulţime de femei, ameninţându-le cu
pierderea slujbei – a lor sau a bărbaţilor lor. În ultimii patru ani a
adus ruşinea multor familii, inclusiv celei dinspre partea mamei
mele.
— Cum de n-a fost omorât până acum?
— Umblă cu gărzi personale chiar şi aici, în Macao. Totuşi, s-au
făcut câteva tentative de către bărbaţi ce nu au mai putut îndura
ruşinea. S-a lăsat cu represalii.
— Represalii? întrebă McAllister calm.
— Au fost luaţi oameni la întâmplare şi li s-au înscenat fraude
din proviziile şi echipamentul din garnizoană. Pedeapsa pentru
asemenea fapte este moartea.
— Iisuse, murmură Bourne. Nu te mai întreb. Ai motive
îndreptăţite. Dar cum ai s-o faci?
— Gorilele nu sunt cu el acum. S-ar putea să-l aştepte pe
şoseaua spre dealuri, însă nu îl însoţesc acum. Voi porniţi şi dacă

621
vă urmăreşte, mă iau după el. Dacă nu vă urmăreşte, vă prind din
urmă.
— Ne prinzi din urmă? Bourne se încruntă.
— Da, după ce-l omor pe Porc şi-i las hoitul în locul care i se
cuvine. Toaleta femeilor.
— Şi dacă o ia pe urmele noastre? întrebă Jason.
— Momentul oportun se va ivi şi atunci. Îi voi vedea gorilele,
însă ele nu mă vor vedea pe mine. N-are importanţă ce face,
momentul când se va afla singur, în întuneric, tot va veni. O
fracţiune de secundă va fi îndeajuns, iar când îl vor găsi se va
presupune că a adus ruşinea unuia dintre oamenii săi, care s-a
răzbunat.
— O luăm înainte.
— Cunoaşteţi drumul, domnule.
— Ca-n palmă.
— Ne întâlnim la poalele primului deal, dincolo de întinderea de
iarbă înaltă. Vă amintiţi?
— Ar fi greu de uitat. Era să-mi las oasele pe acolo.
— După şapte kilometri, luaţi o prin pădure înspre câmpie.
— Aşa intenţionez să fac. Vânătoare bună, Wong.
— Va fi, domnule. Am destule motive s-o cred.
Cei doi americani o luară din loc dispărând într-o beznă adâncă.
Un individ obez îmbrăcat în civil îi urmărea din umbră. Îşi privi
ceasul şi dădu din cap, zâmbind cu satisfacţie. Apoi, colonelul Soo
Jiang se întoarse şi o luă printr-un pasaj printre porţile de fier şi
gardurile de sârmă ghimpată, printre gheretele de lemn slab
luminate. Fu întâmpinat de prefectul provinciei Zhuhai Shi –
Guangdong, care înaintă marţial, cu entuziasm spre el.
— Probabil că sunt nişte persoane foarte importante, domnule
colonel, spuse femeia prefect, fără pic de ostilitate în priviri acum,
numai cu ceva care aducea a adoraţie. Şi cu teamă.
— A, da-da, sunt aprobă colonelul.
— Bineînţeles că trebuie să fie din moment ce un ofiţer ilustru
ca dumneavoastră a venit până aici numai pentru a se asigura că
nu au probleme. Am telefonat la Guangzhou, aşa cum aţi cerut şi
cel cu care am vorbit mi-a mulţumit, dar nu m-a întrebat de nume.
— O să i-l dau eu, o întrerupse Soo plictisit.
— Şi voi ţine oamenii cei mai buni la porţi pentru a-i întâmpina
când se întorc la noapte târziu, în Macao.
Soo o privi.
— Nu este nevoie. Vor fi duşi la Beijing pentru nişte conferinţe

622
la nivel înalt, strict secrete. Ordinele mele sunt de a îndepărta
toate urmele trecerii lor pe aici.
— Atât de secrete?
— Chiar atât, tovarăşă. Acestea sunt secrete de stat şi trebuie
păstrate, chiar şi faţă de cei mai intimi colaboratori ai
dumneavoastră. Biroul dumneavoastră, vă rog.
— Îndată, spuse femeia lată în umeri, făcând stânga-mprejur cu
precizie de soldat. Am ceai sau cafea şi chiar whisky englezesc din
Hong Kong.
— Ah, da, whisky englezesc. Pot să vă însoţesc, tovarăşă?
Misiunea mea e îndeplinită.
Cele două siluete oarecum groteşti, desprinse parcă dintr-o
operă de Wagner, mărşăluiră cu paşi legănaţi până la uşa de sticlă
a biroului femeii prefect.
*
* *
— Ţigări! şopti Bourne, înşfăcând umărul lui McAllister.
— Unde?
— Drept în faţă, dincolo de şosea, pe stânga. În pădure!
— Nu le-am zărit.
— Nu le-ai căutat. Le palmează, dar sunt acolo. Scoarţele
copacilor se luminează un moment, apoi se întunecă din nou. Fără
un ritm egal. Sunt oameni care fumează. Uneori am impresia că
Extremul Orient iubeşte mai mult ţigările decât sexul.
— Ce facem?
— Exact ce facem acum, numai cu mai mult zgomot.
— Ce?
— Continuăm să mergem şi să pălăvrăgim. Nu ne vor înţelege.
Sunt sigur că mai ştii „Hiawatha” sau „Horatio on the Bridge” sau
din vremea liceului, „Aura Lee”. Nu cânta, recită numai versurile;
îţi va distrage atenţia.
— Dar de ce?
— Pentru că asta este exact ceea ce ai prezis. Sheng se asigură
că nu apărem cu cineva care i-ar putea fi ostil. Să-i dăm această
asigurare, ce zici?
— Dumnezeule! Şi dacă vreunul dintre ei ştie englezeşte?
— Este puţin probabil, însă dacă preferi, putem să improvizăm
o conversaţie.
— Nu, nu sunt bun la asta. De-aia urăsc petrecerile şi dineurile,
niciodată nu ştiu ce să spun.
— De asta ţi-am sugerat poeziile. O să mai intervin şi eu, când

623
faci pauză. Dă-i drumul, vorbeşte normal dar repede. Ăsta nu-i un
loc pentru intelectuali chinezi care să vorbească englezeşte… Au
stins ţigările. Ne-au zărit. Spune ceva!
— Doamne-Doamne,… foarte bine. Ăăă… Stând pe prispă la
O’Reilly şi spunând basme sângeroase…
— Foarte potrivit! spuse Jason, fulgerându-l cu privirea.
— „Dintr-odată mi s-a năzărit, de ce să n-o scutur pe fiica lui
O’Reilly…”
— Vai, Edward, mă surprinzi!
— E un cântec vechi din facultate, şopti analistul.
— Ce? Nu te aud, Edward. Spune mai tare.
— Tra la-la, tra la-la, ca să văd ce face Reilly…
— Grozav! îl întrerupse Bourne în timp ce treceau de porţiunea
unde numai cu câteva secunde înainte se zăriseră capetele ţigărilor
aprinse. Cred că prietenul tău îţi va aprecia punctul de vedere. Alte
idei mai ai?
— Am uitat cuvintele.
— Ideile, vrei să spui. Sunt sigur că o să ţi le aminteşti.
— Ceva despre Reilly… A, da, îmi aduc aminte. Mai întâi era
„Dă-i, dă-i, dă-i, scutură bine, pân-ajungi la capăt şi abia apoi
venea bătrânul Reilly… Avea două pistoale şi-l căuta pe câinele
care i-a scuturat fiica.” Vezi, mi-am adus aminte. Mai vrei? Mai
ştiu unul: Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen… Şi tot
aşa…
— Las-o baltă, nu ne mai aud.
— Nu? Mulţumesc lui Dumnezeu!
— Ai fost nemaipomenit. Dacă vreunul din maimuţoii ăia
înţelege vreun cuvânt în engleză, acum sunt chiar mai derutaţi
decât mine. Bine lucrat, Edward: Hai, mai repede! McAllister privi
la Jason.
— Ai făcut-o intenţionat, nu-i aşa? M-ai obligat să mă gândesc
la ceva – la orice – ştiind că mă voi concentra şi nu voi intra în
panică.
Bourne nu răspunse; făcu doar o observaţie.
— Încă treizeci de metri şi te las singur.
— Poftim? Mă părăseşti?
— Doar pentru zece, cincisprezece minute nu mai mult. Nu te
opri, doar întinde braţul şi ajută-mă să-mi deschid servieta.
— Unde te duci? întrebă Subsecretarul în timp ce sprijinea
stângaci servieta cu braţul stâng.
Jason o deschise, scoase un cuţit cu lama lungă şi o închise la

624
loc.
— Nu poţi să mă laşi singur!
— Nu ţi se va întâmpla nimic, nimeni nu doreşte să te oprească
din drum – să ne oprească. Dacă ar fi vrut, n-ar fi aşteptat până
acum.
— Vrei să spui că s-ar fi putut isca o ambuscadă?
— Contam pe mintea ta analitică că ştii că nu se va întâmpla
asta. Ţine servieta.
— Dar ce vrei să…
— Trebuie să văd ce se întâmplă în spatele nostru. Continuă-ţi
drumul.
Jason făcu la stânga şi intră în pădure la prima curbă a şoselei.
O luă la fugă, neauzit şi evitând instinctiv tufişurile, apoi făcu un
arc de cerc la dreapta. Câteva minute mai târziu zări scânteierea
ţigărilor şi, încet ca o pisică, se târî din ce în ce mai aproape, până
ajunse la o distanţă de aproape trei metri de grupul de oameni.
Strălucirea intermitentă a lunii, ce răzbătea printre arborii masivi,
răspândea destulă lumină pentru ca să-i numere. Erau şase,
fiecare înarmat cu câte o puşcă mitralieră uşoară, trecută peste
umăr… Dar mai era ceva, un lucru pe cât de neaşteptat pe atât de
surprinzător. Toţi purtau uniforma ofiţerilor de grad înalt ai
Republicii Populare Chineze. Din frânturile de conversaţie pe care
le putea auzi, era clar că vorbeau în chineză, nu cantoneză, care
era dialectul obişnuit pentru soldaţii şi chiar ofiţerii garnizoanei
Guangdong. Aceştia nu erau din Guangdong. Sheng îşi adusese
propriile trupe de elită.
Brusc unul dintre ofiţeri îşi aprinse bricheta şi se uită la ceas.
Bourne studie chipul de deasupra flăcării. Îl recunoscu şi, aceasta
îi confirma raţionamentul. Era chipul omului care încercase să-l
inducă în eroare pe Ecou, dându-se drept prizonier în acea noapte
înspăimântătoare, ofiţerul pe care Sheng îl tratase deosebit faţă de
toţi ceilalţi. Un criminal inteligent, cu voce calmă.
— Xian zai, spuse bărbatul, momentul venise. Apoi apucă un
radio portabil şi spuse: Da li shi, da li hi! exclamă el, anunţându-se
prin codul stabilit. Sunt singuri, nu-i însoţeşte nimeni. Vom
proceda conform planului. Pregătiţi-vă pentru semnal.
Cei şase ofiţeri se ridicară la unison, îşi potriviră armele şi-şi
stinseră ţigările strivindu-le sub tălpile cizmelor. Apoi o porniră cu
paşi repezi în direcţia drumului de ţară.
Bourne se ridică în picioare şi o luă la goană prin pădure.
Trebuia să-l ajungă din urmă pe McAllister înainte ca oamenii lui

625
Sheng să se apropie şi să observe la lumina slabă a lunii că
analistul era singur. Dacă gărzile s-ar fi alarmat ar fi putut trimite
un alt semnal: „Întâlnirea anulată”. Ajunse la locul unde şoseaua
cotea într-o parte şi mări viteza, sărind peste crengile căzute, pe
care alţi ochi nu le-ar fi văzut, strecurându-se printre ramuri şi
liane pe care alte mâini nu le-ar fi găsit. În mai puţin de două
minute răsări din pădure pe neaşteptate, lângă McAllister.
— Dumnezeule mare! icni Subsecretarul de Stat.
— Nu ridica glasul!
— Eşti nebun!
— Mie-mi spui?
— Mi-ar lua ore întregi.
Cu mâinile tremurânde, McAllister îi întinse lui Jason servieta
diplomat.
— Cel puţin, asta n-a explodat.
— Trebuia să-ţi fi spus să n-o scapi pe jos sau s-o bruschezi
prea mult.
— Iisuse!… Nu e timpul să ne abatem de pe şosea? Wong
spunea…
— Lasă ce spunea Wong. Rămânem la vedere până ajungem în
vârful celui de-al doilea deal, când tu vei fi la vedere iar eu mai
puţin. Grăbeşte-te. Se pregăteşte un semnal, ceea ce înseamnă că
iar ai avut dreptate. Pilotului i se va da aterizare liberă – fără
comunicare radio, numai cu lanternă.
— Trebuie să ne întâlnim cu Wong undeva. La poalele primului
deal, cred că aşa a spus.
— Îi dăm câteva minute. Însă cred că va trebui să ne descurcăm
fără el. Va vedea ceea ce am văzut şi eu, iar eu, dacă aş fi în locul
lui, m-aş întoarce înapoi în Macao să-mi iau cei douăzeci de mii de
dolari şi aş spune că m-am rătăcit.
— Ce anume ai văzut?
— Şase indivizi cu destulă muniţie pentru a despăduri unul
dintre dealurile de aici.
— Dumnezeule, nu mai scăpăm vii din asta!
— Nu-ţi pierde speranţa încă. Acesta e unul din lucrurile la care
m-am gândit.
Bourne se întoarse spre McAllister mărind pasul.
— Pe de altă parte, adăugă el cât se poate de serios, riscul a
existat întotdeauna – în varianta ta.
— Da, ştiu. Nu voi intra în panică.
Pădurea rămăsese în urmă; acum drumul întretăia o potecă

626
făcută prin ierburile înalte de la poalele dealului.
— De ce crezi că se află aceşti oameni aici? întrebă analistul.
— Acoperire în caz că e o capcană, lucru la care s-ar gândi orice
idiot care face ce fac ei. Ţi-am spus că aşa se va întâmpla şi nu m-
ai crezut. Dar dacă ceva din ceea ce ai spus este adevărat şi cred
că este, este faptul că vor rămâne la distanţă, ca să fie siguri că nu
intri în panică şi fugi. Dacă e aşa, aceasta va fi scăparea noastră.
— În ce fel?
— Ia-o la dreapta, prin iarbă, spuse Jason fără să-i răspundă la
întrebare. Îi mai dau lui Wong cinci minute, în cazul în care nu
vedem undeva un semnal sau nu auzim un avion, însă nu mai
mult. Şi asta pentru că am nevoie de perechea de ochi pe care am
plătit-o.
— Dar poate trece de cei din pădure fără să fie văzut?
— Poate, dacă nu se află deja pe drumul de întoarcere spre
Macao.
Ajunseră la marginea câmpiei, la poalele primului deal, unde
începeau să se înalţe arborii. Bourne privi la ceas, apoi înspre
McAllister.
— Să nu stăm la vedere, spuse el, făcând semn cu mâna înspre
arborii din faţă. Eu voi rămâne aici; tu mergi mai departe, dar nu
intra în pădure. Rămâi la margine. Dacă zăreşti o lumină sau auzi
un avion, fluieră. Ştii să fluieri, nu?
— De fapt, nu prea bine. Când erau copiii mai mici le-am luat
un câine şi…
— Of, pentru numele lui Dumnezeu! Aruncă atunci cu pietre
printre copaci. O să le aud. Du-te.
— Da, am înţeles. Să mă mişc.
Delta – pentru că acum devenise din nou Delta – îşi începu
aşteptarea. Luna era acoperită de nori răzleţi. Trecură trei minute
şi Bourne aproape se hotărâse că era o pierdere de timp când,
dintr-odată, un bărbat îşi făcu apariţia la dreapta sa din tufişuri.
Bourne lăsă servieta şi scoase cuţitul lung de la brâu.
— Kam Pek! şopti omul.
— Wong?
— Da, domnule, spuse orientalul, ocolind trunchiurile copacilor
şi apropiindu-se de Jason. Mă întâmpinaţi cu cuţitul?
— Mai sunt şi alţii pe aici şi, sincer, n-am crezut că mai apari.
Ţi-am spus că poţi să renunţi dacă riscul ţi se pare prea mare. N-
aş fi crezut că o să se întâmple atât de devreme. Însă nu m-aş fi
supărat. Au un arsenal impresionant.

627
 — Aş fi putut să o fac dar, pe lângă bani, mi-aţi acordat şansa
unei bucuri imense. Nu numai pentru mine ci şi pentru mulţi alţii.
Mai mulţi decât vă puteţi imagina şi care vă vor rămâne
recunoscători.
— Soo?
— Da.
— Stai puţin, spuse Bourne alarmat. De ce eşti atât de sigur că
se va crede că a făcut-o unul dintre ei?
— Care ei?
— Patrula cu mitraliere, din pădure. Nu sunt din garnizoana din
Guangdong. Sunt din Beijing!
— Fapta s-a petrecut în Zhuhai Shi. La intrare.
— Nenorocitule! Ai stricat totul! Era aşteptat!
— Dacă e aşa, oricum n-ar fi apărut.
— Cum?
— Se îmbătase împreună cu femeia-prefect de la poartă. Se
dusese să se uşureze şi acolo l-am găsit. Acum e alături, zace într-
o toaletă pentru femei, cu gâtul tăiat şi fără boaşe.
— Dumnezeule… Deci nu ne-a urmărit?
— Nici n-a dat vreun semn că ar fi vrut s-o facă.
— Înţeleg – nu, nu înţeleg. A fost înlăturat din operaţiunea de
astă seară. Totul e organizat de Beijing. Şi totuşi, el a fost primul
om de legătură aici…
— Nu vreau să ştiu nimic, îl întrerupse Wong, apărându-se.
— Îmi pare rău. Te înţeleg.
— M-aţi angajat ca ajutor, domnule. Ce doriţi să fac pentru
dumneavoastră?
— Ai avut vreun necaz când ai trecut pe lângă patrula de pe
şosea?
— Nici unul. Eu am văzut, însă ei nu m-au văzut pe mine. Sunt
acum în pădure la marginea câmpiei. Nu ştiu dacă vă foloseşte
dar, bărbatul cu radioul portativ i-a dat ordin celui pe care l-a
contactat să părăsească locul de îndată ce dă „semnalul”. Nu ştiu
ce vrea să însemne asta, însă presupun ca e vorba de un elicopter.
— Presupui?
— Francezul şi cu mine l-am urmărit aici într-o noapte pe
maiorul britanic. Aşa se face că ştiam drumul. Atunci a venit un
elicopter şi câteva persoane s-au dat jos pentru a-l întâlni pe
englez.
— Asta mi-a spus şi mie.
— V-a spus?

628
 — N-are importanţă. Rămâi aici. Dacă patrula o porneşte
încoace, vreau să fiu avertizat. Mă voi afla la marginea câmpului,
sub cel de-al doilea deal, pe dreapta. Aceeaşi pajişte unde tu şi
Ecoul aţi văzut elicopterul.
— Ecoul?
— Francezul.
Delta se opri, făcând o socoteală rapidă.
— Nu poţi să aprinzi un foc, pentru că nu poţi să atragi atenţia
asupra ta.
Deodată, se auzi zgomotul înfundat al unor obiecte izbind alte
obiecte. Copaci! Pietre! McAllister încerca să-i atragă atenţia!
— Apucă pietre sau bucăţi de lemn şi aruncă-le între copaci, în
dreapta. Le voi auzi.
— Îmi voi umple buzunarele de acum cu câteva.
— N-am nici un drept să-ţi cer asta, spuse Delta, ridicându-şi
valiza, însă ai vreo armă la tine?
— Un Magnum de calibru 357, cu încărcătorul plin, mulţumită
vărului meu dinspre partea mamei, odihnească-se în pace.
— Sper că nu ne vom mai vedea şi dacă nu, la revedere Wong. O
parte din mine poate să nu te aprobe, însă eşti un tip straşnic. Şi
crede-mă, ultima dată m-ai întrecut.
— Nu, domnule, dumneavoastră m-aţi întrecut. Însă aş vrea să
încerc din nou.
— Las-o moartă! strigă Bourne şi o rupse la fugă în sus pe deal.
*
* *
Ca o pasăre gigantică, monstruoasă, elicopterul se lăsă uşor
deasupra pajiştii întinse. Aşa cum fusese stabilit, McAllister stătea
în mijlocul terenului, la vedere şi cum era de aşteptat reflectorul
elicopterului se fixă asupra lui. Jason Bourne se afla la treizeci de
metri depărtare, ascuns de umbrele pădurii – vizibil, însă nu clar.
Rotoarele încetiniră şi se opriră de tot. Liniştea deveni apăsătoare.
Uşa elicopterului se deschise, scările fură lăsate în jos şi Sheng
Chou Yang, chinezul subţire, încărunţit, coborî treptele, ţinând în
mână o servietă.
— Îmi pare bine să te revăd după toţi aceşti ani, Edward, strigă
orientalul. Vrei să inspectezi elicopterul? După cum ai cerut, nu se
află nimeni în el cu excepţia mea şi a pilotului meu de încredere.
— Nu, Sheng, o poţi face tu pentru mine! strigă la rându-i
McAllister, aflat la câteva zeci de metri depărtare, scoţând un
recipient din haină şi aruncându-l în direcţia elicopterului. Spune-

629
i pilotului să coboare câteva minute şi împrăştie conţinutul în
cabină. Dacă e cineva înăuntru – el sau ei – vor ieşi în mare viteză.
— Acesta nu e felul tău de a fi, Edward. Oamenii ca noi ştiu
când să aibă încredere unul în celălalt. Nu suntem nişte proşti.
— Fă cum ţi-am spus, Sheng!
— Bineînţeles.
La ordin, pilotul coborî din cabina elicopterului. Sheng Chou
Yang apucă spray-ul şi-i împrăştie conţinutul înăuntrul aparatului
de zbor. Se scurseră câteva minute; nu se ivi nimeni.
— Eşti satisfăcut, ori trebuie să arunc în aer întreg elicopterul,
ceea ce n-ar servi nici unuia dintre noi? Haide, haide, prietene, noi
suntem mai presus de trucurile astea. Am fost întotdeauna.
— Însă tu ai devenit ceea ce eşti acum. Iar eu am rămas ceea ce
am fost.
— Putem îndrepta asta, Edward! Pot cere să fii prezent la toate
conferinţele noastre. Pot să-ţi asigur o poziţie importantă. Vei fi un
star în ministerul de externe.
— Este adevărat, deci, nu-i aşa? Tot ce scrie în dosar. Te-ai
întors. Kuomintang-ul a revenit în China…
— Hai să stăm de vorbă, Edward.
Sheng aruncă o privire scurtă presupusului asasin, ascuns în
umbrele copacilor, apoi schiţă un semn, înspre dreapta.
— Este o problemă personală.
Bourne se puse rapid în mişcare: alergă spre elicopter în timp ce
cei doi negociatori se aflau cu spatele la el; în clipa în care pilotul
urca înapoi în elicopter şi-şi ocupă locul, Jason se afla deja în
spatele său.
— An jing! şopti Delta, ordonându-i să păstreze liniştea, întărind
comanda cu pistolul său automat KG-9. Înainte ca pilotul, şocat,
să poată reacţiona în vreun fel, Bourne îi trecu o pânză dură pe
deasupra capului, înfăşurându-i-o peste gură şi o strânse cât putu
de tare. Apoi, cu un fir lung de nylon subţire, Jason îl legă de
scaun, imobilizându-i braţele. Acum era sigur că elicopterul nu va
decola pe neaşteptate.
Îşi băgă pistolul înapoi la centură, sub haină şi se târî afară din
elicopter. Uriaşa maşină de zbor nu-i permitea să-i vadă pe cei doi,
ceea ce însemna că nici ei nu-l puteau vedea. Se întoarse rapid la
locul său, atent la cei doi, gata să-şi schimbe direcţia dacă ei ar fi
apărut după elicopter, de care se folosea ca de o pavăză. Se opri;
era îndeajuns de aproape; îşi luă un aer nepăsător. Scoase o ţigară
şi dădu foc unui chibrit, apoi o aprinse. Făcu câţiva paşi, spre

630
stânga, de unde putea să zărească cele două personaje aflate pe
partea cealaltă a elicopterului. Se întrebă ce îşi spuneau cei doi
duşmani. Se întrebă ce anume mai aştepta McAllister.
Hai analistule! Acum! Acum este momentul. Cu fiecare clipă ne
care-o pierzi, laşi timpul să se scurgă şi timpul presupune
complicaţii. Fir-ar al dracului, fă-o!
Bourne îngheţă. Auzi zgomotul unei pietre lovind un copac,
aproape de locul pe unde ieşise în câmp deschis. Apoi alta, mult
mai aproape şi alta la interval scurt. Era avertismentul lui Wong.
Patrula lui Sheng traversa pajiştea.
Analistule, ne omori pe amândoi! Dacă încerc să fug şi trag,
zgomotul va aduce şase oameni, cărora nu le vom putea face faţă.
Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o!
Delta privea înspre Sheng şi McAllister, cu ura crescândă
aproape să izbucnească. N-ar fi trebuit niciodată să lase lucrurile
să se întâmple aşa. Moartea în mâinile unui amator, un birocrat
acrit, ce-şi dorea „momentul lui de glorie”.
— Kam Pek!
Era Wong! Traversase prin pădure, iar acum se afla în spatele
lui, ascuns după copaci.
— Da? Am auzit pietrele.
— Ce o să auziţi n-o să vă placă, domnule.
— Ce anume?
— Patrula urcă dealul.
— Este o acţiune de protejare, spuse Jason, cu privirea spre
cele două figuri aflate în depărtare. Nimic nu e încă pierdut.
Vizibilitatea e destul de mică.
— Nu sunt sigur că are vreo importanţă. Se pregătesc. I-am
auzit trăgând piedicile mitralierelor.
Bourne înghiţi în sec, cuprins de un sentiment de zădărnicie.
Pentru motive pe care nu le înţelegea încă, realiză că fusese o
capcană dublă.
— Ar fi mai bine pentru tine s-o ştergi, Wong.
— Pot să pun o întrebare? Aceştia sunt cei ce l-au omorât pe
Francez.
— Da.
— Şi pe care Porcul, Soo Jiang, i-a servit în ultimii patru ani?
— Da.
— Cred că voi rămâne, domnule.
Fără o vorbă, Jason se îndreptă spre locul unde lăsase servieta
diplomat. O ridică şi o azvârli în pădure, în direcţia lui Wong.

631
 — Deschide-o, spuse el. Dacă ieşim vii de aici, vei putea să-ţi
petreci zilele la cazino fără să mai faci pe curierul.
— Nu joc niciodată.
— Acum joci, Wong.
*
* *
— Chiar ai crezut că noi, marii comandanţi militari ai imperiului
nostru antic, pe care întreaga lume l-a cunoscut dintotdeauna, l-
am putea lăsa pe mâna ţăranilor nespălaţi şi a odraslelor lor
înapoiate, şcolite în teritoriile discreditate ale egalitarismului?
Sheng stătea drept în faţa lui McAllister ţinând servieta la piept
cu ambele mâini.
— Ar trebui să ne fie sclavi, nu conducători.
— Felul acesta de a gândi v-a dus la pierzanie ţara – al vostru,
al conducătorilor, nu al oamenilor de rând. Lor nu le-a fost cerută
părerea. Dacă le-ar fi fost, aţi fi încercat să ajungeţi la un
compromis şi v-aţi fi păstrat teoriile.
— Nu se fac compromisuri cu animalele marxiste – sau cu
mincinoşii. Aşa cum nu voi face un compromis nici cu tine,
Edward.
— Ce vrea să însemne asta?
Cu mâna stângă Sheng deschise brusc servieta şi scoase
dosarul furat din reşedinţa din Victoria Peak.
— Îl recunoşti? întrebă el calm.
— Nu pot să cred!
— Să crezi, vechiul meu adversar. Cu puţină ingeniozitate se
poate orice.
— Nu e cu putinţă!
— Uite-l aici. În mâinile mele. Iar pe pagina de început se spune
foarte clar că există numai un singur exemplar, transportat sub
supraveghere maximă, cu escortă militară, oriunde s-ar duce.
Destul de corect, după judecata mea, pentru că aprecierea ta a fost
exactă în discuţia noastră la telefon. Conţinutul ar putea incendia
Extremul Orient şi ar face războiul inevitabil. Aripa dreaptă din
Beijing va invada teritoriul Hong Kong-ului. Dreapta pe care voi,
acolo la voi, o numiţi stânga. Stupid, nu?
— Am mai făcut-o copie, pe care am trimis-o la Washington,
spuse McAllister repede, calm, controlat.
— Nu cred asta, spuse Sheng. Toate documentele diplomatice,
transmise prin telefon sau poştă diplomatică trebuie să aibă
aprobare de la nivelul cel mai înalt. Faimosul ambasador Havilland

632
n-ar permite asta şi consulatul nu s-ar atinge de dosar fără
autorizaţia sa.
— Am trimis o copie la consulatul chinez! strigă McAllister. Eşti
terminat, Sheng!
— Serios? Şi cine crezi că primeşte toate documentele, din toate
sursele din afară în consulatul nostru din Hong Kong? Nu te obosi
să dai vreun răspuns, o voi face eu pentru tine. Unul dintre
oamenii noştri.
Sheng se opri; privirile începură să-i scapere.
— Suntem pretutindeni, Edward! Şi nimic nu ne poate opri! Ne
vom recupera ţara, imperiul nostru!
— Eşti complet nebun. Nu vei reuşi. Vei provoca un război!
— Atunci să fie război! Guvernele ţărilor lumii vor trebui să
aleagă. Conducere individuală sau conducere statală. Libertate sau
tiranie!
— Prea puţini dintre voi au dat libertate şi prea mulţi au fost
tirani.
— Vom triumfa – într-un fel sau altul.
— Dumnezeule, asta şi vrei! Vrei să împingi lumea la marginea
dezastrului, s-o forţezi să aleagă între anihilare şi supravieţuire! În
acest fel crezi că vei obţine ceea ce doreşti, că opţiunea pentru
supravieţuire va învinge! Aceasta comisie economică, întreaga ta
strategie din Hong Kong este numai un început! Doreşti să-ţi
răspândeşti otrava în întregul Orient! Eşti un fanatic şi eşti orb! Nu
vezi ce consecinţe tragice…
— Ne-a fost furată ţara, iar noi o vom lua înapoi: Nu putem fi
opriţi! Ne urmăm drumul înainte!
— Poţi fi oprit, spuse McAllister calm, coborând mâna dreaptă
discret în josul hainei. Eu te voi opri.
Fără veste, Sheng lăsă să cadă servieta, dând la iveală o armă.
Începu să tragă în timp ce McAllister dădea instinctiv înapoi,
îngrozit, ţinându-se de umăr.
— Aruncă-te la pământ! răcni Bourne, alergând în faţa
elicopterului, în lumina reflectoarelor şi trăgând o rafală de
mitralieră. Rostogoleşte-te, rostogoleşte-te! Dacă poţi să te mişti,
rostogoleşte-te cât mai departe!
— Tu! ţipă Sheng, trăgând încă două focuri rapid în jos, în
direcţia lui McAllister apoi, înălţând arma, apăsă pe trăgaci ţintind
înspre Jason ce alerga în zigzag către el.
— Pentru Ecou! strigă Bourne din toate puterile. Pentru oamenii
pe care i-ai măcelărit! Pentru profesorul pe care l-ai schingiuit pe

633
frânghie! Pentru femeia pe care n-ai putut-o opri – Iisuse! Pentru
cei doi fraţi, dar mai ales pentru Ecou, blestematule!
O rafală scurtă explodă din mitralieră… apoi… nimic, oricât ar fi
apăsat; trăgaciul era blocat! Se blocase! Sheng înţelese; îşi ridică
arma prudent în timp ce Jason o aruncă pe a sa, repezindu-se
asupra lui. Sheng trase; instinctiv Delta pivotă înspre dreapta,
răsucindu-se în aer în timp ce şi trăgea cuţitul de la centură; apoi,
înfigându-şi un picior în pământ, schimbă direcţia şi sări asupra
lui Sheng. Cuţitul îşi găsi ţinta şi Delta despică pieptul fanaticului.
Asasinul de fapt a sute de oameni şi viitorul criminal a milioane
era mort.
Zgomotele din jur, suspendate timp de câteva secunde,
reîncepură. Patrula traversa pădurea; rafale de mitralieră se făcură
auzite din spatele elicopterului – Wong deschisese servieta
diplomat şi găsise ce-i trebuia. Doi soldaţi din patrulă se
prăbuşiră; cei patru rămaşi se aruncară la pământ; unul se târî
înapoi în pădure strigând: Radioul! Îi contacta pe ceilalţi, cerea
ajutoare! Cât de departe se găseau? Sau cât de aproape?
Nu avea timp. Bourne fugi prin spatele elicopterului până lângă
Wong, ghemuit lângă un copac la marginea pădurii.
— Mai e unul din ăsta în servietă! şopti el. Dă-mi-l!
— Păstrează-ţi muniţia, spuse Wong. Nu mai e multă.
— Ştiu, stai aici şi ţine-i culcaţi la pământ cât mai mult, trage
cât poţi de jos.
— Unde vă duceţi?
— Înapoi, printre copaci.
— Asta mi-ar fi spus şi Francezul să fac.
— Avea dreptate. Întotdeauna a avut dreptate.
Jason se repezi în adâncul pădurii, cu cuţitul însângerat la
brâu; plămânii aproape îi plesneau în timp ce străpungea cu
privirea întunericul. Îşi croi drum prin tufişurile dese cât putu de
repede, reducând zgomotul pe cât posibil.
Două trosnituri! Ramuri groase, strivite sub tălpile unui om.
Zări silueta neclară a unui om îndreptându-se spre el repede în
spatele unui copac. Ştia cine este: ofiţerul cu radioul, ucigaşul
mieros la vorbă din sanctuarul din Beijing; un soldat cu
experienţă… Ceea ce îi lipsea însă era antrenamentul războiului de
gherilă şi asta avea să-l coste viaţa. Nu trebuia să calci pe obiecte
groase într-o pădure.
Ofiţerul trecu; Jason se destinse ca un arc, cu mâna stângă
încercuind gâtlejul, cu dreapta zdrobindu-i capul cu patul

634
pistolului; cuţitul îşi făcu încă o dată datoria. Bourne îngenunche
alături de cadavru, îşi puse cuţitul la brâu şi luă mitraliera mult
mai sofisticată a ofiţerului. Găsi două încărcătoare suplimentare;
şansele de reuşită se îmbunătăţeau. Era chiar posibil să scape cu
viaţă. McAllister se mai afla oare în viaţă? Sau momentul de glorie
al unui birocrat frustrat sfârşise într-un întuneric perpetuu?
Priorităţile!
Se întoarse la locul pe unde intrase în pădure. Rafalele
sporadice de mitralieră ale lui Wong îi reţinură pe loc pe cei trei
oameni rămaşi în viaţă din patrula de elită a lui Sheng, prea
speriaţi ca să mai facă vreo mişcare. Brusc, ceva îl făcu să se
întoarcă: un murmur în depărtare, o pată luminoasă care-i izbi
vederea. Sunetul era acela al unui motor, pata, un reflector
mişcător măturând cerul întunecat. Printre copaci, în depărtare,
zări un vehicul – un camion – cu un reflector montat pe capotă,
condus de o mână expertă. Camionul cobora în viteză, pe şosea,
ascuns acum de iarba deasă, înaltă; numai reflectorul luminos mai
era vizibil, apropiindu-se din ce în ce mai rapid de baza dealului, la
nici două sute de metri dedesubt. Priorităţile!
— Opreşte focul! răcni Bourne, ridicându-se în viteză. Cei trei
ofiţeri se rostogoliră trăgând continuu şi gloanţele măturară
spaţiul de unde venise vocea.
Delta ieşi din umbră. Totul se termină în câteva secunde:
mitraliera puternică ciurui pământul şi pe cei trei criminali care
încercaseră să-l elimine.
— Wong! strigă el, ieşind în câmp deschis. Vino cu mine! În
câteva secunde ajunseră lângă trupurile lui McAllister şi al lui
Sheng – unul încă în viaţă, celălalt un cadavru neînsufleţit. Jason
se aplecă deasupra Subsecretarului ce-şi mişca ambele braţe,
încercând disperat să apuce ceva cu mâna dreaptă, întinsă.
— Mac, mă auzi?
— Dosarul! şopti Subsecretarul de Stat. Ia dosarul!
— Ce?
Bourne îşi mută privirea către Sheng Chou Yang şi în lumina
slabă a lunii, zări ultimul lucru din lume pe care s-ar fi aşteptat
să-l vadă. Era dosarul cu margini negre al lui Sheng. Unul dintre
cele mai secrete şi periculoase documente din lume.
— Iisuse Christoase! spuse Jason moale, apucându-l. Ascultă-
mă, analistule!
Bourne ridică vocea în timp ce Wong li se alătura.
— Trebuie să te mutăm din loc; s-ar putea să doară, însă n-

635
avem de ales! – privi scurt la Wong şi continuă.
— O altă patrulă e pe drum încoace şi poate să apară din
moment în moment. Le vin ajutoare şi, după părerea mea, se vor
afla aici în mai puţin de două minute. Strânge din dinţi, domnule
Subsecretar, căci… ne mişcăm!
Împreună Jason şi Wong îl duseră pe McAllister până la
elicopter. Dintr-o dată, Bourne strigă:
— Iisuse, aşteaptă un minut!… Nu, nu vă opriţi, cară-l tu, îi
ordonă el orientalului. Trebuie să mă întorc!
— De ce, şopti Subsecretarul, chinuit.
— Ce vreţi să faceţi, domnule? ţipă Wong.
— Le dau de lucru celor ce vor veni după noi, spuse Jason pe
un ton misterios şi se repezi înapoi, înspre cadavrul lui Sheng
Chou Yang. Ajunse în dreptul lui, se aplecă şi băgă sub tunica
mortului, un obiect plat. Apoi se ridică şi alergă înapoi spre
elicopter, unde Wong tocmai îl aşeza cu grijă pe McAllister, culcat
pe două fotolii. Bourne sări pe locul din faţă, îşi scoase cuţitul şi
tăie frânghia de nylon cu care era legat pilotul, apoi îi scoase
căluşul. Pilotul avu un spasm de tuse; încă înainte de a se linişti,
Jason îi dădu ordinele.
— Kai feiji ba! strigă el.
— Pot să vorbesc englezeşte, spuse cu greutate pilotul, înţeleg
foarte bine. Era obligatoriu.
— Decolează, nenorocitule! În clipa asta!
Pilotul aprinse motoarele în momentul în care îşi făcu apariţia
un grup de soldaţi, perfect vizibili în lumina reflectoarelor aprinse
ale elicopterului. Noua patrulă dădu imediat peste cele cinci
cadavre din garda de elită a lui Sheng. Toţi începură să tragă spre
elicopterul ce tocmai îşi lua zborul.
— Pleacă dracului mai repede de aici! răcni Jason.
— Blindajul acestuia aparat a fost special comandat de Sheng,
spuse pilotul calm. Chiar şi sticla rezista la gloanţe. Încotro ne
îndreptăm?
— Spre Hong Kong, strigă Bourne, uimit să vadă că pilotul, ce
decola acum în forţă, se întoarce către el zâmbind.
— Cred că generoşii americani sau englezii, în bunăvoinţa lor,
îmi vor acorda azil politic? Mi-aş vedea visul cu ochii!
— Fir-aş al naibii! exclamă Bourne în timp ce elicopterul se
ridica la nivelul primelor plafoane de nori.
— A fost o idee grozavă, spuse Wong din umbrele ce învăluiau
partea din spate a elicopterului. Cum de v-a venit?

636
 — A mai mers şi altădată, spuse Jason aprinzându-şi o ţigară.
Istoria se repetă, chiar şi cea nu prea îndepărtată.
— Domnule Webb? şopti McAllister.
— Ce este analistule? Cum te mai simţi?
— N-are importanţă asta. De ce te-ai întors la Sheng?
— Să-i las un cadou de adio. Un carnet de cecuri. Un cont
secret în insulele Cayman.
— Ce?
— Nu va ajuta la nimic. Numele şi numerele de cont au fost
tăiate cu foarfeca. Însă va fi interesant să vedem cum reacţionează
Peking-ul aflând de existenţa lui, nu-i aşa?

637
 CAPITOLUL 38
Edward Newington McAllister, în cârje, intră în biroul cândva
impunător al vechii case din Victoria Peak. Ambasadorul Raymond
Havilland îl urmări pe Subsecretarul de Stat cum aruncă dosarul
lui Sheng pe birou.
— Cred că aţi pierdut ceva, spuse analistul, înclinându-şi
cârjele şi instalându-se cu greutate în fotoliu.
— Doctorii mi-au spus că nu eşti rănit foarte grav, spuse
diplomatul. Mă bucur să aud.
— Te bucuri? Cine dracu’ te crezi ca să te bucuri aşa, de la
înălţime?
— E un fel de a vorbi – sună arogant, dacă vrei – însă vorbesc
serios. Ceea ce ai făcut a fost nemaipomenit, mult mai mult decât
orice mi-aş fi imaginat.
— Sunt convins.
Subsecretarul îşi schimbă poziţia, sprijinindu-şi uşor umărul
rănit de spătarul scaunului.
— De fapt, n-am făcut-o eu, el a făcut-o.
— Tu ai făcut totul posibil, Edward.
— Eu n-aş fi putut. Aia nu e lumea mea. Aceşti oameni fac
lucruri la care cei ca noi nici nu visează măcar. Noi doar le vedem
în filme şi nu ne vine să credem că pot fi reale.
— Nu am avea asemenea vise şi n-am vedea asemenea filme
dacă baza nu s-ar găsi în experienţa umană. Aceşti oameni îşi fac
treaba cel mai bine, pentru că şi noi, la rândul nostru, ne-o facem
cel mai bine pe a noastră. Fiecare cu teritoriul lui, domnule
Subsecretar.
McAllister îl privea intens pe Havilland.
— Cum s-a întâmplat? Cum au reuşit să pună mâna pe dosar?
— Din nou o chestiune de pricepere. Un profesionist. Trei
oameni au fost ucişi într-un mod atroce. Un seif bine păzit a fost
spart şi apoi jefuit.
— De neiertat!
— Absolut de acord, spuse Havilland, aplecându-se în scaun şi
ridicând brusc vocea. La fel cum şi acţiunile voastre au fost de
neiertat! Pentru numele lui Dumnezeu, cine vă credeţi de vă
permiteţi să faceţi ceea ce aţi făcut? Cu ce drept aţi luat totul în

638
mâinile voastre? Aţi încălcat toate jurămintele de credinţă făcute
vreodată! Concedierea e prea puţin! Treizeci de ani de închisoare ar
fi mai potriviţi pentru ceea ce aţi făcut voi! Aveţi idee ce s-ar fi
putut întâmpla? Întregul Extrem Orient, întreaga lume ar fi fost
invadată de un război dezastruos!
— Am făcut ceea ce am făcut pentru că ştiam că pot să o fac.
Aceasta este o lecţie pe care am învăţat-o de la Jason Bourne cel
adevărat. În orice caz, aveţi demisia mea, domnule ambasador. Şi
aceasta imediat, numai dacă nu vreţi să mă daţi în judecată.
— Şi să te las să pleci? Havilland se prăbuşi înapoi în scaunul
său. Nu fi caraghios. Am discutat cu preşedintele şi este de acord.
Vei fi făcut Preşedinte al Consiliului Naţional de Securitate.
— Preşedinte? N-o să fac faţă!
— Cu propria ta limuzină şi toate celelalte tâmpenii.
— Nu voi şti ce să spun!
— Vei şti să gândeşti şi mă vei avea pe mine alături.
— Doamne fereşte!
— Linişteşte-te. Gândeşte-te numai! Tu doar le spui acelora care
trebuie să vorbească, ce anume să spună. Adevărata putere o au
nu aceia care vorbesc, ci aceia care gândesc.
— E totul atât de neaşteptat. Atât de…
— De îndreptăţit, domnule Subsecretar, îl întrerupse
diplomatul. Gândirea este un lucru minunat. Să nu o subestimăm.
Apropo, doctorul îmi spune că Lin Wenzu îşi va reveni. Nu va mai
putea folosi braţul stâng, însă va trăi. Sunt sigur că vei face un
raport elogios la MI6. Vor ţine cont de el.
— Domnul şi doamna Webb, unde sunt?
— În Hawaii, de acum. Cu doctorul Panov şi domnul Conklin,
desigur. Mi-e teamă că n-au plecat cu o părere prea bună despre
mine.
— Domnule ambasador, nici nu le-aţi dat prea multe motive să
o facă.
— Poate că nu, însă aceasta este treaba mea.
— Cred că înţeleg. De-abia acum..
— Într-o bună zi, s-ar putea să devii chiar Secretar de Stat.
— N-aş crede asta.
— Nici eu, aprobă Havilland, dar între timp trebuie să ne facem
meseria – să salvăm lumea de la autodistrugere. Mulţumesc lui
Dumnezeu că există oameni ca mine şi ca tine, ca Jason Bourne şi
David Webb. Noi suntem aceia care mai amână cu câte o zi
Judecata de Apoi! Dar ce o să se întâmple când n-o să mai fim?

639
 *
* *
Părul de un ruginiu aprins i se răsfiră pe spate, buzele li se
uniră într-un sărut prelung. David deschise ochii şi zâmbi. Era ca
şi cum coşmarul nu existase, nici lovitura care să-i fi aruncat într-
un abis al morţii. Erau împreună şi imaginea splendidă a realităţii
îl umplea de o fericire nesperată. Era şi aceasta era de ajuns – mai
mult decât şi-ar fi imaginat vreodată că ar fi posibil.
Începu să-şi amintească evenimentele petrecute în ultimele
douăzeci şi patru de ore şi zâmbetul i se lărgi într-un râs scurt.
Lucrurile nu erau niciodată aşa cum trebuiau să fie, niciodată aşa
cum era de aşteptat. El şi Mo Panov băuseră prea mult în avionul
de la Hong Kong spre Hawaii, în timp ce Alex Conklin se
mulţumise cu ceai rece sau apă minerală. Apoi, Marie îl ţinuse de
frunte pe eminentul doctor Panov, pentru ca acesta să-şi verse
maţele în toaleta minusculă a avionului militar şi, în fine, îl
acoperise cu o pătură, lăsându-l să adoarmă tun. Marie respinse la
început cu tandreţe, însă hotărât, avansurile amoroase ale soţului
ei, dar odată ajunşi la hotelul din Kahala, i le acceptă. Urmă o
noapte de dragoste splendidă, desprinsă parcă din visele unui
adolescent, care le îndepărtă toate ororile trăite în acel coşmar.
Alex? Da, îşi aduse aminte de el. Conklin luase primul avion din
Oahu către Los Angeles şi Washington.
— Trebuie sparte câteva capete, fusese modul în care se
exprimase el şi intenţionez să le sparg.
Alex Conklin avea o nouă misiune. Aceasta era o răfuială.
Mo? Morris Panov? Scursoarea lumii de psihiatri şi de şarlatani
ai profesiunii sale se afla în camera alăturată, tratându-şi cea mai
oribilă mahmureală pe care o avusese vreodată.
— Ai râs, şopti Marie cu ochii închişi, cuibărindu-şi faţa pe
gâtul său. Ce-i aşa de amuzant?
— Tu, eu, noi, totul.
— Ai un simţ al umorului care-mi scapă. Pe de altă parte, cred
că l-am auzit pe David vorbind.
— Numai pe el îl vei auzi de acum înainte.
Cineva ciocăni la uşă. Nu cea care dădea înspre hol, ci cea care
dădea înspre camera alăturată. Panov. Webb se dădu jos din pat,
traversă camera rapid înspre baie şi apucă un prosop pe care şi-l
înfăşură în jurul mijlocului.
— Numai o secundă, Mo! strigă el îndreptându-se spre uşă.
Morris Panov, palid la faţă însă calm, stătea în pragul uşii cu o

640
valiză în mână.
— Îmi permiteţi să intru în templul lui Eros?
— Te afli în el, prietene.
— Sper să fie aşa… Bună ziua, draga mea, spuse psihiatrul
adresându-i-se Mariei, încă în pat, în timp ce se îndrepta spre un
scaun aflat lângă uşa terasei ce dădea spre plaja havaiană. Nu te
sinchisi de mine, iar dacă vrei să te scoli din pat, nu-ţi face nici o
problemă, sunt doctor, cel puţin aşa cred.
— Ce mai faci, Mo?
Marie se ridică, trăgându-şi cearşaful pe ea.
— Mult mai bine decât acum trei ore, însă tu nu ai de unde să
ştii. Tu eşti prin excelenţă cuminte.
— Erai extenuat, trebuia să-ţi dai drumul.
— Dacă iei o sută de dolari pe oră, dragă doamnă, îmi ipotechez
casa şi semnez un contact de tratament pe cinci ani.
— Ce spui, ce spui? spuse David zâmbind şi aşezându-se pe un
scaun în faţa lui Panov. Ce-i cu valiza?
— Plec. Am pacienţi în Washington şi îmi place să cred că au
nevoie de mine.
Liniştea era impresionantă, iar David şi Marie priveau înspre
Morris Panov.
— Ce putem spune, Mo? întrebă Webb. Cum s-o spunem?
— Nu spuneţi nimic. Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc. Marie a
avut mult de suferit, însă a rezistat cu o forţă cu totul ieşită din
comun. Sunt oameni din partea cărora ne aşteptăm la asta. E
nedrept, dar asta este.
— A trebuit să supravieţuiesc, Mo, spuse Marie privind spre
soţul ei. A trebuit să-l aduc pe David înapoi. De aia.
— Şi tu, David. Ai trăit o experienţă traumatizantă, una căreia
numai tu poţi să-i faci faţă. Acum eşti din nou tu însuţi, nimeni
altcineva. Jason Bourne a murit. Nu mai poate reveni. Refă-ţi viaţa
ca David Webb – concentrează-te asupra Mariei şi a ta – aşa cum
este acum şi cum ar trebui să fie. Şi dacă îndoielile te vor copleşi
din nou – probabil nu se va întâmpla, dar ţi-aş fi îndatorat dacă ai
inventa vreo câteva – sună-mă şi voi lua primul avion spre Maine.
Vă iubesc pe amândoi, iar Marie face o tocană extraordinară.
*
* *
Apus de soare. Discul portocaliu, strălucitor cobora încet din
înaltul cerului pentru a dispărea în apele calme ale Pacificului.
Marie şi David se plimbau pe plajă, ţinându-se strâns de mână, cu

641
trupurile lipite unul de altul… atât de natural, atât de firesc.
— Tu ce faci când descoperi în tine o parte pe care o urăşti?
spuse Webb.
— O accept, răspunse Marie. Toţi avem în noi o zonă
întunecată, David. Am vrea să o putem renega, dar nu putem. Ea
este acolo. Probabil că n-am exista fără ea. A ta este legenda
numită Jason Bourne, doar atât.
— Îl detest.
— El mi te-a adus înapoi. Şi aceasta e singurul lucru care
contează.

642
 CUPRINS

CAPITOLUL 1...............................................................................................5
CAPITOLUL 2.............................................................................................15
CAPITOLUL 3.............................................................................................37
CAPITOLUL 4.............................................................................................53
CAPITOLUL 5.............................................................................................62
CAPITOLUL 6.............................................................................................77
CAPITOLUL 7.............................................................................................96
CAPITOLUL 8...........................................................................................114
CAPITOLUL 9...........................................................................................127
CAPITOLUL 10.........................................................................................141
CAPITOLUL 11.........................................................................................159
CAPITOLUL 12.........................................................................................172
CAPITOLUL 13.........................................................................................185
CAPITOLUL 14.........................................................................................207
CAPITOLUL 15.........................................................................................219
CAPITOLUL 16.........................................................................................235
CAPITOLUL 17.........................................................................................253
CAPITOLUL 18.........................................................................................274
CAPITOLUL 19.........................................................................................298
CAPITOLUL 20.........................................................................................317
CAPITOLUL 21.........................................................................................336

643
CAPITOLUL 22.........................................................................................349
CAPITOLUL 23.........................................................................................369
CAPITOLUL 24.........................................................................................389
CAPITOLUL 25.........................................................................................404
CAPITOLUL 26.........................................................................................418
CAPITOLUL 27.........................................................................................440
CAPITOLUL 28.........................................................................................462
CAPITOLUL 29.........................................................................................484
CAPITOLUL 30.........................................................................................505
CAPITOLUL 31.........................................................................................524
CAPITOLUL 32.........................................................................................538
CAPITOLUL 33.........................................................................................552
CAPITOLUL 34.........................................................................................568
CAPITOLUL 35.........................................................................................580
CAPITOLUL 36.........................................................................................596
CAPITOLUL 37.........................................................................................616
CAPITOLUL 38.........................................................................................639
CUPRINS...................................................................................................644

644
645