Tema 6.

Tipologia conflictelor
Planul:
1. Conflictele identitare: abordări teoretice şi caracteristici.
2. Conflicte interetnice: definiţie, abordări şi caracteristici.
3. Conflicte religioase.

Literatura:
Henri Tajfel, John C. Turner, „The Social Identity Theory of Intergroup Behavior”, Chapter 1, p.16
http://web.mit.edu/curhan/www/docs/Articles/15341_Readings/Intergroup_Conflict/Tajfel_&_Turner_Psych
_of_Intergroup_Relations_CH1_Social_Identity_Theory.pdf

1. Conflictele identitare: abordări teoretice şi caracteristici

„Toate conflictele sunt conflicte identitare”- John Paul Lederach
Conflictele identitare se încadrează în categoria conflictelor de status sau a celor nerealiste.
(A se vedea aspectele legate de clasificarea conflictelor din tema precedentă. Conform lui Ho-Won
Jeong, conflictele pot fi realiste şi nerealiste. Conflictele nerealiste nu au de a face cu elemente
concrete de tip autoritate sau resurse materiale, ci cu idealuri şi elemente simbolice. Acestea un grad
important de irațional, emoțional în motivație.). În categoria conflictelor de status se încadrează cele
mai profunde conflicte, în special din cauza încărcăturii simbolice ataşate caracteristicilor de stare.
Conflictele de status sunt în legătură cu nevoi fundamentale umane, cu elemente definitorii ale
oricărui grup şi pun în discuţie însăşi existenţa actorului, identitatea sa, legitimitatea existenţei sale.
În acest context, conflictele identitare sunt conflictele în care este pusă în discuţie identitatea unuia
dintre actori. Există două tipuri fundamentale:
a) extern, atunci când doi actori îşi dispută recunoaşterea identităţii unuia dintre ei sau
potențează şi încearcă schimbări în sânul identităţii celuilalt, alterând indicatori ai identităţii
b) intern, atunci când componente ale comunităţii în discuţie reclamă identităţi diferite (Iulian
Chifu (2005), Spaţiul post-sovietic: În căutarea identităţii, Politeia – SNSPA, Bucureşti, p.20.)
Spre deosebire de conflictele realiste care implică cu precădere interese materiale, conflictele
identitare conțin probleme abstracte, complexe, dinamici interpretative ale istoriei, psihologiei,
culturii și credințe ale grupurilor care sunt, de cele mai multe ori, încadrate în moduri reciproc
exclusive. Cu toate acestea, diferenţele dintre conflictele identitare şi conflictele realiste, cu scopuri
foarte clare în spaţiul puterii, intereselor sau resurselor, nu pot fi clar definite în practică. Toate
conflictele identitare conţin şi conflicte de interese, dar nu toate conflictele de interese conţin şi
conflicte identitare. Mai mult, conflictele care au la bază interese materiale, tangibile, odată ignorate
sau soluţionate superficial se pot transforma în conflicte identitare.
În forma cea mai generalizatoare, identităţile sunt o formă de definire a sinelui, formă de
înţelegere a sinelui. Identităţile dobândesc semnificaţie, înţeles şi valoare în contexte şi culturi
specifice şi ajută oamenii să înţeleagă ce sunt ca indivizi, deţinători ai unor roluri specifice şi membri
ai unor anumitor grupuri.
Teoreticienii disting între identitatea personală, individuală şi identitatea colectivă,
socială. Identitatea personală se referă la concepţia individului despre propriul eu ca unic şi distinct
de ceilalţi indivizi. Identitatea personală este ceea ce face ca fiecare persoană să fie unică, definindu-
le prin biografiile lor specifice (de exemplu, numele, locul de naştere), caracteristicile unice (de

1
exemplu, inteligent, altruist), identităţile de rol (de exemplu, fiică, angajat). În schimb, identitatea
socială vizează acea imagine a sinelui ce derivă din apartenenţa constantă şi sustenabilă la un grup,
acel sentiment de a aparţine unui grup social, acea legătură puternică cu categoria socială, acea parte
importantă din mintea noastră ce ne afectează percepţiile sociale şi comportamentul (Karina
Korostelina (2007), Social identity and conflict. Structures, dynamics and implications, Palgrave
Macmillan, p.15).
Cercetările arată că identitatea socială este construită social şi influenţată de procesele
structurilor sociale existente. Teoriile postmoderne au contestat concepţiile tradiţionale asupra
identităţii susţinând că ideea persoanei imuabile şi invariabile în abordarea umanistă liberală este
anacronică şi incompletă. Identitatea socială oferă indivizilor un sentiment de protecţie şi îi salvează
de la singurătate prin stabilirea unor frontiere şi a unui spaţiu comun în cadrul unui grup.
Conflictul este fundamental înrădăcinat în percepțiile de sine ale indivizilor și ale grupurilor
în conflict. Identitatea joacă un rol relevant în modul în care colectivităţile şi indivizii se percep pe ei
înşişi, delimitează cine sunt “noi” şi “ceilalţi”, se mobilizează și construiesc legitimitatea şi
justificarea pentru aspiraţiile generale şi de grup. Modul în care părțile se definesc pe ele însele și pe
oponenții lor în conflict este adesea un factor crucial în escaladarea conflictului. Înţelegerea
impactului pe care identitatea o are asupra unui conflict şi modul în care este construită în cadrul
conflictului poate oferi informaţii despre apariţia, escaladarea şi posibila transformare a conflictelor
sociale.
Potrivit lui Daniel Rothbart şi Rose Cherubin (2009), conflictele identitare au la bază o
combinaţie între mituri narative, simboluri, diferenţe de grup. De exemplu, „diferenţele de grup sunt
încadrate în diviziuni de genul bine/rău, corect/greşit, etc. Cauzele conflictelor identitare includ
adesea angajamente normative comune ale protagoniştilor unor grupuri, angajamente care includ
noţiuni ca puritatea ingroup-ului şi defectele, viciile outgroup-ului.”
„În conflict, identitatea contează” (Celia Cook-Huffman (2009), “The Role of Identity in Conflict” în
Dennis J.D. Sandole et al. (ed.) Handbook of Conflict Analysis and Resolution, Routledge, London and New York, p.25. );
este un factor care susţine şi exacerbează conflictul. Atunci când circumstanţele conflictului aduc în
discuţie percepţia cuiva despre sine, conflictul însuşi se schimbă – devenind conflict identitar.
Schimbările privesc atât părţile în conflict şi structura lor, strategiile şi răspunsurile emoţionale,
percepţia asupra elementelor puse în cauză în cadrul conflictului, percepţiile despre sine şi despre
celălalt. În acest caz, conflictul se complică substanţial şi devine dificil de soluţionat. Unul dintre
motivele pentru care conflictele identitare sunt dificil de soluţionat are legătură cu natura non-
negociabilă a identităţii. Conflictele identitare sunt adesea descrise ca fiind situaţii prelungite cu sumă
nulă/zero.
În sfera conflictelor identitare, obiectul diferenţei şi motivul conflictului este însăşi
identitatea. În acest caz, apare manifestarea directă a naturii duale a identităţii – mai întâi pentru
crearea şi delimitarea grupului, apoi pentru construirea caracteristicilor ce devin subiectul disputei
împinsă în spaţiul violenţei. Simbolistica devine mai puternică, elementele de coeziune a grupurilor
mari devin mai vizibile.
Jay Rothman (1997) este de părere că în cazul conflictelor identitare „există mize mari pentru
toate părţile implicate. Intensitatea lor este adesea distructivă...Conflictele identitare sunt înrădăcinate
în nevoile şi valorile umane individuale care, împreună, formează identităţile sociale ale oamenilor,
în special în contextul afilierilor de grup, loialităţii şi solidarităţii. Dinamica acestor gen de conflicte
se bazează pe istoria unui grup, pe factori psihologici şi culturali, pe valori şi credinţe.”

2
 Plasarea unui anumit grup în categoria „celuilalt”, categorizarea unui grup ca fiind „celălalt”
sau respingerea și excluderea unui grup definit ca „celălalt” este o caracteristică a modului în care
părțile acționează în conflicte identitare. Motivele pentru plasarea unui anumit grup în categoria
„celuilalt” variază. Cel mai invocat argument este cel legat de percepția conform căruia outgroup-ul
este o amenințare la interesele, statutul și identitatea grupului care face categorizarea respectivă. De
exemplu, majoritatea țărilor europene pot percepe minoritățile etnice (cum ar fi imigranții musulmani
și descendenții lor) ca fiind o amenințare la identitatea lor, la valorile lor sociale, la modul lor de
viață. În schimb, minoritățile pot percepe majoritățile ca respingându-le orientările religioase sau
valorile culturale, devenind astfel o amenințare la identitatea lor proprie. În consecință, fiecare grup,
ca răspuns la amenințarea de tip identitar pe care o resimte din partea unui alt grup, îl poate exclude
pe acesta din urmă din comunitate, plasându-l în categoria „celuilalt.”
Abordări teoretice privind rolul identităţii într-un conflict.
Teoria nevoilor umane. Teoria nevoilor umane a fost dezvoltată între anii 1970 – 1980 de
către John Burton (John W. Burton (1990), Conflicts: Human Needs Theory, St. Martin’s Press, New
York.). Ea se bazează pe ipoteza că nevoile umane inflamează un conflict atunci când nu sunt
satisfăcute. Din această cauză, nevoile umane ar trebui să stea la baza oricărui acord de pace negociat;
cu alte cuvinte, nevoile umane ar trebui să fie abordate în primul rând în orice încercare de soluţionare
a unui conflict.
În categoria nevoilor umane se încadrează dezvoltarea personală, securitatea, recunoaşterea
(inclusiv recunoaşterea identităţii cuiva şi a recunoaşterii identităţii de către ceilalţi) şi identitatea.
Identitatea devine problematică atunci când nu este recunoscută ca fiind legitimă, când este
considerată ca fiind inferioară sau când este ameninţată de alţii. Ameninţările la adresa identităţii duc
la o creştere a inflexibilităţii, rigidităţii şi răspunsurilor defensive care, la rândul lor, exacerbează
conflictul. Când interacţiunile nu abordează şi nu satisfac nevoile identitare individuale, sau apar
elemente ce violează, provoacă, diminuează sau ameninţă elementele identităţii, atunci polarizarea
va creşte, iar conflictul va deveni din ce în ce mai complex şi mai dificil de soluţionat.
John Burton afirmă că nevoile umane, spre deosebire de interese, sunt universale şi non-
negociabile. De exemplu, identitatea nu poate fi pusă pe masa negocierilor pentru a fi împărţită sau
negociată în vreun fel. În acest caz, metodele tradiţionale de soluţionare a conflictelor nu mai sunt
eficace. Cu alte cuvinte, conflictele identitare sunt rezistente la metodele tradiționale de soluționare
bazate pe resurse sau pe interesele părților în conflict. În literatura de specialitate se arată că abordările
tradiționale (cu motivații țintite în special pe resurse și putere) ȋn soluționarea conflictelor identitare
au adesea efectul contrar, și anume exacerbarea sau prelungirea conflictului în cauză.
Herbert Kelman sugerează că pentru soluționarea conflictelor identitare este nevoie de un
proces interactiv prin care părțile să își poată ajusta sau potrivi identitățile lor colective și narațiunile
naționale asociate una la cealaltă. Un astfel de exercițiu repetat ar avea ca rezultat eliminarea din
identitățile proprii ale părților negarea „celuilalt” și a cerinței de exclusivitate. Găsirea unor modalități
de ajustare a identităților conflictuale ale părților ar avea loc fără a pune în pericol nucleul identităților
lor separate și într-un context de reciprocitate în care acceptarea „celuilalt” are loc simultan cu
acceptarea de către „celălalt.”
Teoria conflictului social prelungit. Edward E. Azar (1990) a fost primul care a descris
evenimentele violente din lume ca fiind conflicte sociale prelungite. Un conflict prelungit social
reprezintă „lupta adesea violentă şi întinsă pe o perioadă lungă de timp de către grupuri comunitare

3
pentru nevoi fundamentale ca securitate, recunoaştere, acceptare, acces echitabil la instituţiile politice
şi participare economică.”
În cartea intitulată The Management of Protracted Social Conflict: Theory & Cases (1990),
Azar descrie problematica conflictelor sociale prelungite. În primul rând, Azar face referire la faptul
că „un conflict social prelungit are loc când comunităţile sunt lipsite de satisfacerea nevoilor lor
fundamentale pe baza identităţii comunale. Privarea este rezultatul unui lanţ cauzal complex
implicând rolul statului şi modelul de legături internaţionale. Condiţiile iniţiale (moştenire colonială,
cadru istoric intern, natura multi-comunală a societăţii) ocupă un rol important în modelarea genezei
conflictului social prelungit.”
Potrivit lui Azar, geneza se referă la un set de condiţii care, odată întrunite, duc la
transformarea unor situaţii non-conflictuale în situaţii conflictuale. Patru variabile cheie sunt esenţiale
pentru acest process: conţinutul comunal, nevoile umane, guvernul/rolul statului şi legăturile
internaţionale.
Conţinutul comunal al unei societăţi este cea mai importantă sursă a unui conflict social
prelungit. Azar face referire la faptul că multe dintre societăţile multi-etnice apărute sunt dominate
de un singur grup comunal sau de o coaliţie de grupuri care ignoră nevoile celorlalte grupuri
comunale, generând astfel frustrare, polarizare, nemulţumiri.
„Cea mai evidentă nevoie ontologică este supravieţuirea fizică individuală şi comunală şi
bunăstarea. Supravieţuirea individuală şi comunală este condiţionată de satisfacerea nevoilor de bază,
rareori îndeplinite sau abia îndeplinite. În timp ce un grup de indivizi s-ar putea să se bucure de
satisfacerea acestor nevoi din plin, alţii s-ar putea să nu se bucure deloc. Nemulţumirile care rezultă
din privarea de nevoile de bază sunt exprimate colectiv de indivizi, iar eşecul autorităţii de a le redresa
creează o nişă pentru un conflict social prelungit.”
Azar distinge între forme diferite de nevoi; de exemplu, între nevoi privind accesul politic,
nevoi ce ţin de securitate şi nevoi de acceptare (religioasă, culturală). Primul set de nevoi are legătură
cu participarea efectivă a indivizilor în instituţiile politice, economice sau de luare a deciziilor. Al
doilea set de nevoi se referă la nevoile materiale pentru securitate fizică, hrană şi casă, în timp ce al
treilea set de nevoi este în conexiune cu identitatea distinctă şi recunoaşterea socială. În cadrul acestei
discuţii, Azar punctează ideea inegalităţilor de putere. Grupul social dominant îşi satisface toate
aceste nevoi în detrimentul nevoilor altor grupuri sociale excluse. În consecinţă, acestea din urmă se
vor simţi frustrate, marginalizate şi excluse de la participarea socială, economică, politică.
Cea de-a treia variabilă se referă la rolul statului în asigurarea că toate grupurile comunale de
sub jurisdicţia sa au capacitatea de a-şi satisface nevoile umane de bază. În cazul ţărilor care trec prin
experienţa unui conflict social prelungit, puterea politică tinde să fie dominată de către un grup
identitar care îşi foloseşte resursele pentru menţinerea puterii asupra celuilalt. Monopolizarea puterii
de către grupul dominant va duce la izbucnirea unor crize de legitimitate, întrucât abilitatea statului
de a satisface nevoile de bază ale grupurilor excluse scade.
Ultima variabilă, şi anume legăturile internaţionale, este la fel de importantă în dezbaterea
asupra condiţiilor care duc la apariţia unui conflict social prelungit. Azar distinge între două forme
de legături internaţionale: dependenţa economică şi relaţiile clientelare. Astfel, statele care sunt
dependente din punct de vedere economic în cadrul sistemului economic internaţional mai larg vor
percepe propria autonomie ca fiind slăbită, din cauza faptului că politice de dezvoltare economică
sunt în parte dictate de către factori externi. Relaţiile clientelare – acele situaţii în care securitatea
unui stat este garantată în schimbul loialităţii – este la fel de importantă în cazul guvernelor care nu

4
îşi duc la îndeplinire responsabilităţi cheie. Loialitatea faţă de anumiţi clienţi implică un anumit
sacrifiu al autonomiei şi independenţei, statul în cauză continuând să urmărească politicile sale interne
şi externe, chiar dacă acestea se află în contradicţie sau nu respectă nevoile propriilor săi cetăţeni.
Sumarizând, Azar pune accent pe identitatea grupului ca unitate de analiză (generatoare de
inegalităţi, frustrare, fragmentare), pe dinamicile inter-comunitare (intergrup), pe abilitatea statului
de a soluţiona nevoile colective ale cetăţenilor (cel mai adesea grupul dominant utilizează statul
pentru propriile interese pe seama celorlaltor grupuri) şi, în final, pe capacitatea şi rezilienţa statului
de a face faţă presiunilor venite din exterior – cu tendinţa interesului crescut pentru dependenţele
economice sau patronajul politico-militar extern decât pe nevoile interne ale propriei populaţii. La
acestea se mai adaugă capacitatea de mobilizare a grupurilor identitare - “acţiunea comunală”,
acţiunea statului/guvernului - de la stategii de dominare şi subjugare la cele de acomodare şi ajustare
– şi respectiv dinamicile conflictelor – spirale de escaladare de tip vindicativ, erori de atribuire,
dezvoltarea imaginilor de duşmani la nivelul grupurilor, dezumanizarea şi polarizarea (Iulian Chifu
(2012), “Conflicts, conflicts of identity. Religious conflicts. Characteristics and specificities”).
Teoria identităţii sociale. În ceea ce priveşte identitatea socială, există două teorii în literatura
de specialitate din domeniul psihologiei sociale: teoria identităţii sociale ilustrată în lucrările lui Henri
Tajfel şi teoria autocategorizării formulată de John C. Turner.
Teoria identității sociale este o teorie psihosocială axată pe analiza relaţiilor ȋntre grupuri -
cum ajung indivizii să se perceapă ca membri ai unui grup/categorii (ingroup) în comparaţie cu alte
grupuri sau categorii (outgroup). În definiţia lui Tajfel, identitatea socială se referă la „partea din
conceptul de sine a individului ce derivă din calitatea de membru al unui grup social împreună cu o
anumită semnificaţie emoţională legată de faptul că este membru al acelui grup.” Identitatea socială
este o parte importantă a concepţiei de sine şi influenţează percepţia individului despre sine şi despre
societate în ansamblu. Identitatea socială se dezvoltă prin afilierea indivizilor la grupuri diferite,
împreună cu aspiraţia, determinarea poziţiei lor în societate. Indivizii se percep ca membri ai unor
grupuri şi se identifică cu acele grupuri pentru a diferenţia între grupurile lor (ingroup-uri) şi grupurile
altora (outgroup-uri).
Un grup este format „dintr-o colecţie de indivizi care se percep ca fiind membri ai aceleaşi
categorii sociale, împărtăşind o anumită implicare emoţională în acest sens, şi care ating un anume
grad de consens social despre evaluarea grupului din care fac parte şi a apartenenţei la acesta.”
Categorizarea şi compararea socială sunt procesele definitorii implicate în formarea identităţii
sociale. Henri Tajfel a pornit de la fenomenul categorizării despre care a constatat că accentueză
similarităţile dintre stimuli aparţinând aceleiaşi categorii şi diferenţele dintre stimuli aparţinând unor
categorii diferite. În acest sens, categorizarea este un proces care accentuează graniţele ȋntre grupuri
producând percepţii şi acţiuni normative stereotipale. Comparaţia socială se referă la comparaţiile
ȋntre atitudinile, credinţele şi comportamentele subiectului şi alte altora. Atunci când se fac comparaţii
sociale între ingroup şi outgroup ca entităţi de sine stătătoare sau între eu ca membru al ingroup-ului
şi altul ca membru al out-groupului are loc o maximizare a diferenţelor integrupuri.
Henri Tajfel şi John C.Turner formulează următoarele principii:
(1) indivizii caută să menţină sau să acceadă la o identitate socială pozitivă;
(2) identitatea socială pozitivă este bazată în mare măsură pe comparaţii favorabile care pot fi
făcute între grupul de apartenenţă şi anumite alte grupuri pertinente. Grupul de apartenenţă trebuie
perceput ca pozitiv şi distinct de alte grupuri relevante;

5
 (3) atunci când identitatea socială este nesatisfăcătoare, indivizii vor căuta să părăsească
grupul căruia îi aparţin pentru a intra într-un grup pozitiv şi/sau să acţioneze astfel încât propriul lor
grup să devină pozitiv
Teoria autocategorizării este o dezvoltare a conceptului de identitate socială şi se focusează
pe procesele de grup, pe ideea depersonalizării acţiunilor şi percepţiei de sine a membrilor grupului.
Mecanismul de bază al fenomenului de grup este procesul cognitiv de categorizare care face ca
experienţa subiectivă a lumii să aibă sens, detectând aspecte relevante pentru acţiune într-un context
particular. Categorizarea clarifică graniţele intergrupuri producând percepţii şi acţiuni stereotipice şi
normative şi repartizează indivizii în categoriile relevante în context. Depersonalizarea apare atunci
când o persoană se percepe pe sine ca fiind mai degrabă un reprezentant al unei categorii decât un
individ unic. Depersonalizarea este asociată cu o schimbare la nivel de identitate şi conduce la o
salienţă mai slabă a identităţii personale în favoarea celei colective.
Potrivit teoriei categorizării sociale, procesele de identificare au trei etape.
• În prima etapă, indivizii se definesc pe sine ca membri ai unui grup social.
• În a doua etapă, ei învaţă stereotipiile şi normele acelui grup.
• În a treia etapă, categoriile de grup influenţează percepţia şi înţelegerea tuturor situaţiilor
într-un context particular.
Trei elemente de bază sunt centrale pentru teoriile identităţii sociale şi categorizării sociale:
• existenţa unie categorii, identificarea cu categoria respectivă şi procesul de comparaţie
socială. Primul element poate fi descris ca fiind „o etichetă”,
• al doilea este în legătură cu acceptarea categoriei la nivel emoţional, cognitiv şi
comportamental, în timp ce
• al treilea element se reflectă în estimarea pozitivă a ingroup-ului.

2. Conflicte interetnice: definiţie, abordări şi caracteristici

Conflictele interetnice sunt un caz particular de conflicte identitare marcate de un număr de
caracteristici aparte. În primul rând, un conflict etnic este o formă de conflict în care obiectivele a cel
puţin o parte sunt definite exclusiv în termeni etnici şi în care principalul motiv de confruntare are
legătură cu distincţiile etnice. Acest lucru înseamnă că, indiferent de problemele concrete care au dus
la izbucnirea conflictului, cel puţin una dintre părţi va pretinde că identitatea sa etnică distinctă este
motivul pentru care membrii săi nu îşi pot realiza interesele, nu pot avea aceleaşi drepturi sau cerinţele
lor nu sunt îndeplinite. În această grilă de interpretare, într-un conflict etnic, una dintre părţile
implicate înţelege conflictul, cauzele şi soluţiile posibile în contextul unei diviziuni/scindări etnice
discriminatorii.
Cuvântul etnic provine de la grecescul ethnos, care înseamnă companie, oameni, popor sau
trib. În literatura de specialitate, există definiţii variate privind conceptele de „etnie” şi „grup etnic”.
În viziunea antropologului George de Vos, etnia ar reprezenta “cei ce au în comun un set de tradiţii
pe care nu le împărtăşesc cu alţii cu care se află în contact.” Printre tradiţii s-ar număra arta şi
folclorul, credinţele şi practicile religioase, limba, o continuitate istorică, strămoşi comuni, locul de
origine/naştere comun, istoria şi experienţele împărtăşite. De asemenea, Georges de Vos face referire
la mitul provenind dintr-o moştenire de sânge, biologică şi genetică, neîntreruptă de generaţii, care
este privită şi ca sursa unor trăsături speciale şi caracteristice ale grupului.

6
 Potrivit lui Donald Horowitz (Donald Horowitz (1985), Ethnic groups in conflict, University of
California Press, Berkeley, p.52), “etnia se bazează pe un mit al originii colective, care de obicei poartă
cu el trăsături considerate a fi înnăscute.”
Potrivit lui Anthony Smith (1993), o comunitate etnică este „o populaţie umană dată, cu un
mit al originii comune, memorii împărtăşite şi elemente culturale; o legătură cu un teritoriu istoric
sau cu o patrie; şi un grad de solidaritate.”
Potrivit lui Max Weber, grupurile etnice sunt acele grupuri umane care au o credinţă subiectivă
în descendenţa lor comună datorită trăsăturilor fizice, a obiceiurilor comune sau datorită memoriilor
de colonializare sau de migraţie. Această credinţă trebuie să fie importantă pentru propagarea formării
de grup; invers, nu are importanţă dacă există sau nu o relaţie de sânge.
Richard Schermerhorn consideră grupurile etnice ca fiind subgrupuri din cadrul unei societăţi
mai largi. Conform acestuia, un grup etnic este o colectivitate în cadrul unei societăţi mai mari, având
origini comune reale sau presupuse, memorii ale unui trecut istoric împărtăşit şi un focus cultural
asupra unuia sau mai multor elemente simbolice ca modele de rudenie, contiguitate fizică, afiliere
religioasă, limbă sau dialecte, afiliere tribală, naţionalitate, caracteristici fenotipice sau orice
combinaţie a acestora.
Şase criterii trebuie îndeplinite înainte ca un grup să intre în categoria de grup etnic:
➢ În primul rând, grupul trebuie să aibă un nume. Lipsa unui nume reflectă o identitate
colectivă insuficient dezvoltată.
➢ În al doilea rând, cei care fac parte din grup trebuie să creadă într-o origine comună. Acest
aspect este mai important decât existenţa legăturilor genetice.
➢ În al treilea rând, membrii grupului trebuie să creadă că au experienţe istorice comune.
Aceste credinţe apar sub forma miturilor sau legendelor transmise din generaţie în generaţie
prin viu grai.
➢ În al patrulea rând, grupul trebuie să aibă o cultură comună bazată pe un mix între limbă,
religie, legi, instituţii, muzică, îmbrăcăminte, arhitectură, mâncare, meşteşuguri.
➢ În al cincilea rând, grupul trebuie să se simtă ataşat de o anumită bucată de teritoriu.
➢ În al şaselea rând, membrii grupului trebuie să se perceapă ca pe un grup, trebuie să aibă un
sentiment al etniei comune; grupul trebuie să fie conştient de sine.
În literatura de specialitate se pot distinge patru mari abordări privind conceptul de etnie:
➢ etnia concepută ca pe un fenomen primordial
➢ etnia concepută ca pe un epifenomen
➢ etnia concepută ca pe un fenomen situaţional
➢ etnia concepută ca pe un fenomen pur subiectiv.
Conform abordării primordialiste, etnia este ceva dat, atribuită la naştere, derivată din structura
rude şi clan a societăţii umane şi, prin urmare, ceva mai mult sau mai puţin fix şi permanent. “Pentru
primordialişti, etnia devine o expresie a identităţii de bază a grupului, în sensul în care atributele
fundamentale de grup sunt transmise de la o generaţie la alta.”
Abordarea ce priveşte etnia ca pe un epifenomen este cel mai bine reprezentată de teoria
colonialismului intern şi a diviziunii culturale a muncii elaborată de Michael Hechter. Acesta a
împărţit structura economică a societăţii în două sectoare: centru şi periferia. Periferia se referă la
locurile de muncă marginale unde produsele sunt importante pentru societate (de exemplu, munca în
agricultură), dar care oferă puţin în formă de compensare în comparaţie cu locurile de muncă de la

7
centru. În sectorul muncii de la periferie sunt concentraţi cei mai mulţi dintre imigranţi, care ajung să
îşi dezvolte propria solidaritate şi să îşi menţină propria cultură. În această viziune, etnia este ceva
creat şi menţinut de o economie inegală sau un produs al exploatării economice.
Abordarea situaţională cu privire la etnie se bazează pe teoria alegerii raţionale. Conform
acestei abordări, actorii în conflicte etnice aleg să fie implicaţi pe baza unui raţionament de tip cost-
beneficiu. De exemplu, dacă focusul este pe securitate, explicaţia primară pentru izbucnirea
conflictului etnic este aceea conform căreia alegerea violenţei se bazează pe frica unui atac violent
iminent din partea unui oponent care ameninţă supravieţuirea grupului şi pe a membrilor săi ce
urmează să fie atacaţi. Dacă focusul este pe câştigul economic, atunci alegerea raţională pentru
violenţă se găseşte în oportunitatea de a profita de pe urma conflictului. Tot cu privire la această
abordare, etnia este ceva ce poate fi relevant în anumite situaţii, dar nu şi în altele. Indivizii pot alege
să fie priviţi ca membri ai unui anumit grup etnic dacă consideră că acest lucru este în avantajul lor.
De exemplu, Bell şi Ross pun accent pe avantajul politic al alegerii de a fi membru al unui grup etnic.
În opinia acestora, etnia este „o opţiune de grup în care resursele sunt mobilizate în scopul de a pune
presiune pe sistemul politic pentru a aloca bunuri publice în beneficiul membrilor unei colectivităţi
auto-diferenţiate.”
Abordarea subiectivă priveşte etnia ca pe o realitate social-psihologică sau ca pe o chestiune de
percepţie „noi” vs. „ei”. De exemplu, pentru Frederik Barth graniţele etnice sunt graniţe psihologice,
iar un grup etnic este rezultatul unor relaţii de grup în care graniţele sunt stabilite prin percepţii
mutuale, şi nu prin mijloacele unei culturi obiective distincte. Un alt tip de abordare subiectivă în
studiul etniei este constructivismul, care argumentează că „etnia nu este un dat istoric, ci un fenomen
extrem de adaptabil şi maleabil.” Conform acestei abordări, grupurile etnice sunt fluide şi endogene
la un set de procese sociale, economice şi politice. În opinia celor care subscriu la abordarea
constructivistă a etniei, indivizii au identităţi multiple, iar identitatea cu care ei se identifică variază
în funcţie de anumite variabile cauzale specifice. Schimbări în valoarea acestor variabile cauzale pot
duce la schimbări în identificări individuale. Cum identificările individuale se schimbă, grupurile
etnice şi demografia etnică care descriu aceşti indivizi se schimbă de asemenea.
Conflictele etnice nu sunt în mod necesar conflicte violente; de exemplu, lupta dintre canadienii
de origine franceză din Quebec care doresc mai multă autonomie politică sau independenţă de la
guvernul canadian şi aceia care doresc să menţină status quo-ul. În alte cazuri, conflictele etnice au
generat violenţă, cruzime, precum în Rwanda, Bosnia, etc. În literatura de specialitate există studii
diverse privind factorii care fac ca, în anumite locuri şi în anumite situaţii, conflictele etnice să fie
mai înclinate spre violenţă decât altele. Michael Brown (2001) analizează această chestiune şi aduce
în discuţie patru seturi de factori: de tip structural, politic, economic/social, cultural/perceptual.
În categoria factorilor structurali intră statele slabe, preocupările de securitate intrastatale şi
geografia etnică. Când structurile statale slăbesc, pot apărea şi conflicte violente. Grupurile etnice
care au fost asuprite de către autoritatea centrală sunt mai înclinate să se afirme politic, cel mai adesea
sub forma unei autonomii administrative mai mari. În acest caz, grupurile etnice care au fost protejate
de autoritatea centrală sau au fost la putere devin mai vulnerabile. Frontierile sunt controlate într-un
mod mai puţin eficient, iar circulaţia transfrontalieră a armelor, drogurilor, refugiaţilor, imigranţilor
creşte. Statul în cauză ar putea în cele din urmă să se fragmenteze sau să înceteze să mai existe ca o
entitate politică. Când statele sunt slabe, grupuri individuale din cadrul acestor state dezvoltă
preocupări de securitate: acestea se îngrijorează că alte grupuri ar putea să le ameninţe securitatea şi

8
se simt îndatorate să se apare. Probleme apar atunci când, în demersul lor de a se apăra, aceste grupuri
ameninţă securitatea altora.
Geografia etnică, de asemenea, poate duce la instabilitate. Statele cu minorităţi etnice sunt mai
înclinate spre conflict. În anumite state cu minorităţi etnice, grupurile etnice sunt amestecate. În alte
state, minorităţile tind să locuiască în provincii separate sau regiuni ale ţării. Statele care prezintă
diferite tipuri de geografie etnică sunt susceptibile de a experimenta probleme interne. În schimb,
statele cu populaţii amestecate sunt mai puţin susceptibile de a fi puse în faţa unor cereri secesioniste,
deoarece grupurile etnice nu sunt distribuite în moduri care să conducă la separare.
Din categoria factorilor politici fac parte instituţiile politice discriminatorii, ideologiile
naţionale de excludere şi elitele politice. Studiile axate pe tipologia conflictelor interetnice arată că
şansele ca un stat să intre în conflict depind de tipul şi corectitudinea instituţiilor sale politice. De
exemplu, sistemele autoritare, închise sunt susceptibile de a genera resentimente în timp, mai ales
dacă interesele unor grupuri etnice sunt luate în considerare în timp ce interesele unor alte grupuri
sunt tratate cu dispreţ. Şi în cazul statelor democratice pot apărea probleme, dacă anumite grupuri
sunt reprezentate insuficient în guvern, poliţie, armată, partide politice sau alte instituţii ale statului.
Conflictele violente au cele mai mari şanse să apară dacă opresiunea este folosită des de stat sau dacă
are loc o tranziţie politică. În al doilea rând, contează şi natura ideologiei predominante în cauză. Este
mai probabil să apară un conflict atunci când concepţii etnice de naţionalism predomină. Conform lui
Jack Snyder, naţionalismul etnic apare spontan când are loc un vacuum instituţional şi depinde de
cultură, nu de instituţii. În consecinţă, naţionalismul etnic se regăseşte atunci când instituţiile se
prăbuşesc, când instituţiile existente nu mai îndeplinesc nevoile de bază ale oamenilor şi când alte
structuri alternative acceptabile nu sunt disponibile.
Ȋn opinia lui Michael Brown, este important de reţinut că ideologiile naţionale de excludere nu
trebuie să fie bazate pe etnie. Fundamentaliştii religioşi care au intenţia de a stabili state teocratice
împart societăţile în două grupuri: aceia care subscriu la o ordine politică, socială, economică derivată
teologic şi aceia care nu subscriu la o astfel de ordine.
Violenţa poate apărea şi atunci când grupuri (indiferent că sunt bazate pe afinităţi politice,
ideologice, religioase, etnice) au obiective măreţe, un sens puternic al identităţii şi strategii
confrontaţionale. Conflictul poate izbucni în special dacă obiectivele grupurilor sunt incompatibile,
dacă acţiunea lor este fezabilă, dacă sunt determinate şi puternice şi succesul lor este posibil.
În ceea ce priveşte elitele politice, Michael Brown aminteşte că anumiţi teoreticieni scriu despre
tacticile întreprinse de politicieni în perioade de tulburare politică şi economică. Conflictul etnic este
adesea provocat de elite în astfel de perioade pentru a evita apariţia unor provocări interne.
În categoria factorilor economici şi sociali, sursele care pot provoca conflicte etnice sunt legate
de probleme economice, sisteme economice discriminatorii, devoltare economică şi modernizare.
Şomajul, inflaţia şi competiţia pentru resurse contribuie la frustrări sociale şi tensiuni şi pot provoca
conflicte. Nici reformele economice nu ajută întotdeauna la soluţionarea acestui tip de problemă pe
termen scurt, mai ales dacă şocurile economice sunt severe iar subvenţiile de la stat pentru servicii şi
bunăstare socială sunt tăiate. Stagnarea economică, deteriorarea şi colapsul pot avea efecte
destabilizatoare şi pot duce la apariţia unor conflicte etnice.
Oportunităţile economice inegale, accesul inegal la resurse, diferenţele mari între standarde
de trai sunt semne ale unor sisteme economice discriminatorii. Membrii acestor societăţi se vor simţi
dezavantajaţi, iar situaţia se poate complica. Dezvoltarea economică nu este întotdeauna o soluţie,
deoarece cei care se află în poziţiile de vârf vor avea şansa de a beneficia primii şi în mod cert de

9
avantajale unor noi oportunităţi economice. Şi industrializarea, împreună cu introducerea unor noi
tehnologii poate provoca schimbări sociale profunde şi poate duce la apariţia unor aşteptări
economice şi politice, şi prin urmare la frustrări în cazul neîndeplinirii respectivelor aşteptări.
În ceea ce priveşte factorii culturali şi perceptuali, teoreticienii analizează rolul discriminării
culturale împotriva minorităţilor şi istoria grupului/percepţiile grupului despre ei şi despre ceilalţi în
declanşarea unor conflicte etnice. Discriminarea culturală implică oportunităţi educaţionale
inechitabile, constrângeri de tip legal şi politic privind uzul şi predarea limbilor minoritare,
constrângeri asupra libertăţii religioase. Istoria grupului se referă la faptul că multe grupuri simt
sentimente de nemulţumire legitime faţă de alţii care au comis împotriva lor abuzuri şi crime în trecut.
De asemenea, există tendinţa ca unele grupuri să atribuie calităţi negative vecinilor, rivalilor sau
adversarilor lor. Probleme apar atunci când grupurile rivale dezvoltă imagini în oglindă unele despre
altele, când aceste grupuri se află în proximitate şi au percepţii care se exclud reciproc. În cazul în
care unul dintre grupuri îl va provoca pe celălalt, acesta din urmă se va simţi îndreptăţit, pe baza
percepţiei anterioare deţinute, să retalieze. În aceste condiţii, conflictul este greu de evitat.
Tot în ceea ce priveşte cauzele conflictelor etnice, David Lake şi Donald Rothchild
argumentează că un conflict etnic nu este cauzat în mod direct de diferenţele între grupuri, sentimente
de ură străvechi sau de presiunile, încordările vieţii moderne în cadrul economiei globale. Cei doi
autori sunt de părere că un conflict etnic este cel mai adesea cauzat de către fricile, temerile colective
de viitor. Din momentul în care un grup începe să se teamă pentru siguranţa sa fizică, se ivesc o serie
de dileme strategice dificile şi greu de soluţionat, care pot provoca violenţă. Pe măsură ce informaţia
devine din ce în ce mai precară, apar probleme ce ţin de credibilitatea unui angajament în sine şi de
dilema securităţi. Activiştii etnici şi antreprenorii politici care operează în cadrul grupurilor se
folosesc de aceste frici de insecuritate şi polarizează societatea. Memoriile politice şi emoţiile
amplifică aceste anxietăţi, contribuind la separarea grupurilor. În consecinţă, fricile colective de viitor
apar atunci când statele îşi pierd abilitatea de a oferi grupurilor garanţii credibile de securitate. În
acest context, grupurile se preocupă pentru supravieţuirea lor şi investesc, se pregătesc pentru o
posibilă recurgere la violenţă. Slăbiciunea statului este o precondiţie necesară pentru ca un conflict
violent etnic să erupă.
Gestionarea în mod eficace a conflictelor etnice de către elitele locale, guverne şi de către state
terţe şi organizaţii implică reasigurarea grupurilor minoritare că siguranţa lor fizică şi culturală nu
este în pericol. În acest caz, este util să se recurgă la măsuri de construire a încrederii. Acestea indică
o anumită atenţie din partea celor care se află la conducere faţă de fricile, îngrijorările minorităţilor.
Recunoscând şi arătând respect pentru cei care sunt diferiţi şi acceptând împărţirea resurselor,
poziţiilor în stat şi a puterii politice cu grupurile vulnerabile, riscurile percepute de asociere se pot
reduce şi se pot ivi stimulente pentru cooperarea cu alte grupuri.
Potrivit Karinei Korostelina (2007), apetenţa minorităţilor etnice de a lupta cu majoritatea în timpul
procesului şi după apariţia noului stat prezintă trei componente: relevanţa identităţii naţionale,
satisfacţia rezultată prin îndeplinirea nevoilor identitare şi adoptarea culturii naţionale. Aceste trei
componente sunt interconectate, dar pot avea nivele diferite de dezvoltare. Anumite grupuri pot fi
foarte mulţumite cu identitatea naţională, dar să nu adopte tradiţiile şi cultura. Alte grupuri pot
prezenta un grad relevant al identităţii naţionale, dar să nu fie satisfăcute cu aceasta.
Prima componentă se referă la importanţa identităţii naţionale pentru un individ, cuprinzând
sentimente puternice de apartenenţă la o naţiune, atitudini pozitive împărtăşite faţă de ingroup şi
atitudini negative faţă de alte ţări.

10
 A doua componentă presupune că atunci când noua identitate naţională începe să satisfacă
faţă de membrii grupului cele cinci funcţii psihologice ale identităţii sociale (stimă socială, statut
social, siguranţă personală, sprijin de grup şi protecţie, recunoaştere de către ingroup), atunci se poate
ajunge la dispariţia rapidă a altor identităţi sociale, cum ar fi identităţile etnice sau regionale.
A treia componentă implică adoptarea culturii naţionale. Fiecare cultură are un set de tradiţii,
valori, obiceiuri, înţelesuri, îmbrăcăminte, mâncare. Adoptarea unei identităţi naţionale reclamă
adoptarea unor elemente specifice ale culturii.
Conform Karinei Korostelina, înţelesul acordat identităţii naţionale proaspătului stat poate
avea o relevanţă deosebită pentru alunecarea spre conflict sau pentru adoptarea unui comportament
tolerant. Una dintre problemele fundamentale privind formarea identităţii naţionale a unui stat nou
este relaţia între grupuri diferite ca majoritate şi minorităţi, băştinaşi şi imigranţi. Este importantă
poziţia minorităţilor etnice în cadrul naţiunii; de exemplu, dacă minorităţile sunt asuprite de
majoritate sau dacă au oportunităţi pentru menţinerea propriei culturi etnice.
Karinei Korostelina este de părere că oamenii pot avea trei concepte diferite sau pot percepe
trei înţelesuri distincte ale identităţii naţionale: etnic, multicultural sau civic.
Identitatea naţională în înţelesul său etnic re referă la faptul că “unii oameni percep
naţiunea lor ca fiind construită în jurul unei comunităţi etnice principale în care minorităţile etnice ar
trebui să fie asmilate. Naţiunea este privită ca fiind monoetnică şi monolingvă. Oamenii care au
moştenit sau care au asimilat valorile şi atributele nucleului etnic ar trebui să aibă un statut mai mare
în cadrul unei naţiuni.”
Înţelesul multicultural al identităţii naţionale presupune drepturi egale pentru toate
grupurile etnice, formule de autonomie şi auto-guvernare. Statul este perceput ca fiind o societate în
care ar trebui să fie garantat monorităţilor etnice resurse pentru menţinerea culturii lor etnice şi a
comunităţilor. Grupuri etnice diferite ar trebui să aibă oportunitatea de a primi educaţie în limba lor
maternă, iar patrimoniul lor cultural ar trebui să facă parte din patrimoniul naţional.
Identitatea naţională în înţelesul său civic se referă la contractul naţional bazat pe cetăţenie.
Constituţia, statul de drept, responsabilităţile civice sunt considerate caracteristicile principale ale
naţiunii. În acest context, etnia este nesemnificativă.
Dimensiunea minorităţilor joacă şi ea un rol important. Astfel, minorităţile sunt mai adaptabile
la schimbare, mai mobile, mai doritoare în a expune cazurile de discriminare şi de a se angaja în
conflicte interetnice, cu atât mai mult cu cât sunt mai numeroase. Experienţa dominaţiei trecute joacă
şi ea un rol. De exemplu, minorităţile care au avut poziţii dominante în trecut au tendinţa de a reclama
poziţii dominante şi în noile conjuncturi. Mai mult, majorităţile şi minorităţile dominate sunt mai
dispuse în a se angaja în conflicte şi sunt preocupate de posibilitatea de a fi revigorat raportul de
dominare anterior.
În cazul afinităţilor transnaţionale, membrii grupurilor etnice nu doar că portretizează
trăsăturile negative ale celorlalţi, recurgând la stereotipuri, dar le şi atribuie scopuri şi ţeluri diferite.
Dacă o minoritate are un stat de origine în vecinătate, ea poate fi privită drept o “coloană a cincea”
iar în favoarea sa să-i fie prezumată tendinţa separatistă. Această prezumţie şi atribuire de scopuri
vine din perceperea ca duşman al minorităţii etnice în cauză şi de ameninţare la adresa naţiunii.
Dacă anumite minorităţi aparţin sau se regăsesc în cadrul altor naţiuni aflate în state vecine,
conflictul devine mai profund, cu atât mai mult dacă între cele două state există o istorie de conflicte.
Revendicările istorice privind statalitatea unor minorităţi-etnii regionale sau revendicările teritoriale
între vecini sunt cea mai frecventă cauză de dispute la nivel istoric în Europa. Rezultatele duc adeseori

11
la genocid, crime în masă, epurare etnică bazată pe aparate mediatice şi propagandistice, care
întemeiază şi motivează reacţiile şi pretenţiile pe baze naţionaliste. De exemplu, fenomenul epurărilor
etnice înseamnă curăţirea teritoriului de oamenii percepuţi a fi “ceilalţi”, nişte străini ilegitim aflaţi
pe teritoriul propriu, care alterează puritatea naţiunii prin implicarea în familii şi viaţă comună şi
amestecarea sângelui cu linia pură, naţională. În acest caz, este vorba mai mult despre un ritual, un
ritual al sângelui prin care comunitatea etno-naţională îşi purifică sinele colectiv prin eliminarea din
societate şi de pe teritoriul său a unor elemente considerate impure.

3. Conflicte religioase
Conflictele religioase sunt un caz particular de conflicte identitare. La fel ca şi conflictele
identitare, conflictele religioase prezintă un caracter dual care provine pe de o parte din legătura
intrinsecă a simbolisticii sacre şi a identităţii privită ca rezultat al unei ordini superioare a naturii, şi
pe de altă parte din forţa pe care o conferă la nivel de mobilizare şi angajare în conflicte motivate
religios.
În cazul conflictelor generate pe baze religioase, identitatea religioasă este nucleul, motivul
principal al conflictului. O metaforă frecvent utilizată în cazul explicării acestui tip de conflicte este
cea de „război cosmic” – o imagine a luptei spirituale care apare în toate religiile şi care punctează
elemente simbolice ca bătălia dintre bine şi rău, adevăr şi rău, bătălia vieţii împotriva forţelor
injustiţiei şi viciului. În studiul axat pe creşterea globală a violenţei religioase, Mark Juergensmeyer
precizează că în toate cazurile recente de violenţă religioasă, concepte ale „războiului cosmic” au fost
însoţite de către cereri puternice de justificare morală şi absolutism, cu capacitate de transformare a
luptelor pământeşti, lumeşti în lupte sacre. De exemplu, în propoganda Al Qaeda şi a altor grupuri se
vorbeşte despre ocuparea sau întinarea locurilor sfinte ale Islamului de către necredincioşi; în
tribulaţiile Hamas se aduce în discuţie spaţiul decolonizării ca rezultat al luptei împotriva atacului la
adresa civilizaţiei islamice; în cazul atacurilor teroriste de la Londra, din 7 iulie 2005, Mohhamad
Sidique Khan a proclamat un edict etic potrivit căruia acţiunile teroriste reprezintă lupta soldaţilor
drept-credincioşi împotriva guvernelor responsabile de „atrocităţi la adresa propriului popor.”
Militanţii religioşi se impulsionează reciproc în a se păzi şi a-i păzi pe ceilalţi de „impurităţile”
societăţii, de cei veniţi din afară. Această generalizare colectivă se traduce prin omogenitatea
percepţiei şi a comportamentelor atribuite membrilor din exteriorul grupului, rezistenţa la schimbarea
propriilor idei despre Celălalt şi atribuirea unei stabilităţi a credinţelor şi gîndurilor tuturor celor din
afara grupului. Astfel, cei care aderă la religii aşa numite fundamentaliste au tendinţa să se bazeze pe
un nivel înalt de generalizare colectivă. Acest tip de raportare se poate vedea în povestirile şi
naraţiunile ce devin comune în asemenea grupuri şi sunt asociate cu tradiţiile unei lupte apocaliptice
împotriva forţelor cosmice ale Răului.
Religia nu este în mod necesar conflictuală, dar, la fel ca în cazul etniei, ea poate servi ca o
cale de a distinge propriul grup de Celălalt. Religia este parte centrală din identitatea unui individ, iar
orice ameninţare la adresa credinţei cuiva devine în esenţă o ameninţare la adresa fiinţei sau existenţei
persoanei în cauză.
Convingerile religioase conţin surse variate de pericol. De exemplu, religia este focusată pe
noţiunea de absolut şi, ca rezultat, poate adopta caracteristici totalitare. În cazul religiilor monoteiste
(creştinismul, iudaismul, islamul) pot apărea dificultăţi atunci când se încearcă distincţia între
pretenţiile de divin absolut, pe de o parte, şi tradiţiile, istoria existenţei umane, de pe altă parte. Când
se pretinde atât absolutul cât şi validitate exclusivă, convingerea religioasă poate duce la intoleranţă,
12
prozelitism zelos și fragmentare religioasă. Liderii din cadrul organizațiilor religioase pot încerca să
îşi legitimeze abuzurile de putere și încălcarea drepturilor omului în numele zelului religios.
Religia, ca sistem de credinţe şi practici cu referire la dimensiunea sacră şi unind adepţii săi
într-o comunitate, are o influenţă puternică asupra modului în care oamenii gândesc şi acţionează.
Sentimentele religioase pot mobiliza oamenii mai repede decât alte elemente ale identităţii lor. De
exemplu, liderii politici şi religioşi nu au ezitat de-a lungul timpului să utilizeze puterea religiei pentru
a mobiliza populaţia faţă de obiectivele lor prestabilite. Pentru a obţine sprijin, liderii recurg adesea
la texte sacre, mituri religioase şi imagini pentru a invoca emoţii puternice ca răzbunarea, eroismul,
perpetuând o cultură a violenţei. Fiind o componentă critică a identităţii ce influenţează atitudinile şi
comportamentele indivizilor şi o sursă puternică de legitimare a conflictelor violente, religia este
adesea utilizată pentru a răspândi violenţa culturală.
Transformarea şi soluţionarea paşnică a conflictelor religioase necesită înlocuirea violenţei
culturale cu o cultură a păcii apelând la simboluri religioase şi culturale, valori, mituri şi imagini care
să promoveze reconciliere, coexistenţă şi pace. Scott Appleby, în cartea The ambivalence of the
sacred. Religion, violence and reconciliation (2000), face referire la construirea păcii religioase
(religious peacebuilding) – “Utilizez termenul de construirea păcii religioase pentru a înţelege fazele,
nivelele şi tipurile diferite de activitate întreprinse de actori religioşi pentru a consolida rolul religiei
în crearea unor societăţi tolerante şi nonviolente.”
Sublinierea sau accentuarea credinţei conform căreia omul este creat după imaginea lui
Dumnezeu poate deveni un instrument pentru reumanizarea duşmanului. Valori ca mila şi
compasiunea implică faptul că un adevărat credincios nu poate fi insensibil la suferinţa altor oameni
sau nemilos faţă de orice fiinţă. Astfel, se poate descuraja tortura sau provocarea intenţionată de
suferinţă. Se poate recurge şi la exemple istorice şi mituri care pun accent pe toleranţă, iertare,
compasiune, reconciliere între oameni. De exemplu, religiile abrahamice (iudaism, creştinism, islam)
împărtăşesc mitul lui Abraham, recunoscut ca fiind părintele acestor religii.
De-a lungul timpului, religia a condus la războaie, ură, vărsare de sânge, dar şi la dezvoltarea
unor idei paşnice bazate pe empatie, deschidere către ceilalţi, suprimarea egoului, drepturile omului,
iertare, umilinţă, pocăinţă, acceptarea responsabilităţii pentru erori comise în trecut. Marc Gopin este
de părere că există două beneficii esenţiale atunci când se explorează relaţia dintre religie şi teoria
soluţionării conflictelor.
În primul rând, în textele sacre există informaţii vaste pe teme ca peacemaking şi conflict,
valori pro-sociale şi anti-sociale, care ar putea fi utilizate ca exemple pentru a analiza ce anume a
funcţionat sau nu a funcţionat în trecut şi de ce. În al doilea rând, religia ocupă un loc central în viaţa
multor oameni, majoritatea fiind în prezent implicaţi activ în lupte, conflicte violente. Experţi din
domeniul soluţionării de conflicte, dar şi diplomaţi, ar putea beneficia de pe urma unei înţelegeri
profunde a motivelor care duc fie la alegerea violenţei, fie la alegerea coexistenţei. Astfel, s-ar putea
ajunge la o interacţiune productivă între comunităţile religioase şi strategiile de soluţionare a
conflictelor.
Ȋn opinia lui Marc Gopin (2000), un studiu aprofundat axat pe texte sacre, tradiţii, simboluri
şi mituri care apar în situaţii de conflict poate contribui la abordările teoretice din domeniul analizei
de conflict. De exemplu, modelele de soluţionare a conflictelor care analizează relaţia dintre duşman
şi sinele său sau rolul rănilor profunde ar putea fi îmbogăţit prin examinarea acestor gen de materiale.
Într-un final, acest demers ar putea asigura un cadru de referinţă util pentru workshop-urile de

13
soluţionare a conflictelor şi ar putea crea o punte pentru exprimarea culturală unică a unui anumit
conflict.

14