IX. REDACTAREA ŞI PREZENTAREA CATEHEZEI.

REPERE
TEORETICE, METODICE ŞI PRACTICE

PRELIMINARII. Materialul de faţă, conceput propriu-zis pentru Cursul

de Catehetică al studenţilor anului al III-lea de la Facultatea de Teologie Pastorală
(zi şi fără frecvenţă), se adresează deopotrivă şi preoţilor începători, ca îndrumar
pentru misiunea catehetică de la parohii, dar şi pentru a veni în sprijinul lor atunci
când se prezintă la anumite examene (definitivat, promovare, transfer, numiri în
oraşe etc.). Se ştie că la aceste examene, între obligaţiile de concurs, intră şi
prezentarea şi susţinerea unui anumit număr de cateheze. Pe parcursul ultimilor
ani, mulţi dintre tinerii noştri absolvenţi mi-au solicitat frecvent ajutorul în acest
sens, mai ales că manualele de Catehetică, tipărite în urmă cu mai bine de 20 de
ani, nu mai corespund întru totul actualităţii şi se găsesc foarte rar, iar îndrumarele
din acest domeniu sunt puţine1, de asemenea. De aceea, încercând să venim în
întâmpinarea celor interesaţi, vom prezenta strategia redactării şi susţinerii
catehezei, însoţită de câteva schiţe de planuri, ca exemplificări. Considerăm mai
potrivit să propunem "schiţe de cateheze" şi nu "planuri dezvoltate", pentru a da
posibilitate fraţilor mai tineri a le dezvolta singuri, atât pentru a fi originali în
alcătuirea lor, cât şi pentru a le adapta conţinutul la situaţiile concrete în care îşi
desfăşoară misiunea. Iar când spunem "adaptare" ne referim atât la beneficiarii
(ascultătorii) catehezelor, cât şi la cateheţii înşişi, potrivit puterii de receptare a
învăţăturii, pe de o parte, şi de transmitere, pe de alta, totodată în funcţie de
nivelul intelectual şi duhovnicesc, de râvna personală, de problemele concrete
etc.

1. ETAPELE REDACTĂRII ŞI PREZENTĂRII CATEHEZEI

Redactarea şi prezentarea catehezei implică parcurgerea unor etape

obligatorii. Aceste etape se aseamănă foarte mult cu cele care trebuie parcurse
pentru întocmirea şi susţinerea predicii, preluate, de fapt, din Retorica latină 2:
inventio (adunarea materialului), dispozitio (aranjarea lui), elocutio (grija
pentru limbaj şi stil), memoria (asimilarea, memorarea), actio (grija pentru
gestică, mimică, atitudini etc.).
a. Inventio (inventio-ire = descoperire) - implică efortul de a găsi şi aduna
materialul în legătură cu tema ce urmează a fi tratată. În acelaşi timp, "inventio"

1
Dintre manuale mai cunoscute sunt două: Pr. prof. dr. Dumitru CĂLUGĂR, Catehetica, Manual
pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1976 şi Pr. prof. Nicolae PETRESCU, Catehetica, Manual
pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1978, iar ca îndrumar catehetic mai apropiat de zilele noastre
recomandăm volumul Pr. prof. Sorin COSMA, Cuvinte ale dreptei credinţe, Arad, 1992, 572 p. (în curs
de reeditare).
2
A se vedea QUINTILIAN, M. Fabius, Arta oratorică, Trad. Maria HETCO, B.P.T., vol. I, II şi III,
Bucureşti, 1974, 409 + 383 + 465 p.

1
presupune şi explorarea propriei memorii, pentru valorificarea unor cunoştinţe
acumulate în timp. Din punct de vedere practic, la fel ca în cazul pregătirii
apropiate a predicii, în această etapă a găsirii şi adunării materialului,
recomandăm trei mijloace speciale, care pot asigura originalitatea catehezei: o
rugăciune pentru începutul lucrului, fie chiar şi mai scurtă, meditarea asupra
temei şi modalităţii de lucru şi încercarea de a schiţa un plan scris fără a consulta
nici o sursă de inspiraţie. Astfel, rugăciunea va face ca redactarea catehezei să se
desfăşoare într-o atmosferă harică, iar meditarea sau cugetarea profundă asupra
temei ne va antrena întreaga fiinţă în perspectiva redactării. Cateheza nu este doar
lucrarea noastră, ci este, întâi de toate, lucrarea lui Dumnezeu. Ca orice act
liturgic şi cateheza este sinergică, divino-umană: împreună-lucrarea omului cu
Dumnezeu. De aceea ne vom ruga Lui să ne ajute cu harul Său pentru a întocmi
şi rosti o cateheză folositoare pentru zidirea întru mântuire a credincioşilor. Schiţa
personală (cu formularea temei, a ideilor, argumentelor, digresiunilor etc.) va fi
determinantă în asigurarea originalităţii. Cum şi cât timp afectăm fiecăreia dintre
aceste trei etape preliminare în parte vom stabili de la caz la caz. Dintre ele, etapei
"meditaţiei" îi consacrăm de obicei un spaţiu mai mare de timp: propriu-zis, după
rugăciunea de început, timpul care se va scurge până la schiţarea în scris a
planului şi a conţinutului. Să luăm un exemplu: pentru o cateheză săptămânală,
dintr-o zi programată anume, începem să ne facem planuri în minte cu cinci-şase
zile înaintea susţinerii efective, frământând teme, idei, gândindu-ne la eventuale
actualizări etc. Pe parcursul zilelor respective vom renunţa poate la unele idei cu
care am pornit, vom adăuga altele, vom reveni asupra unora etc. etc. Acest
"proces" mental este întru-totul benefic şi se poate desfăşura cu întreruperi, între
alte treburi şi obligaţii, "printre picături" - cum se spune. De multe ori şi seara,
înainte de a adormi, este bine să ne lăsăm antrenaţi în aceste "meditaţii
catehetice", căci peste noapte subconştientul continuă să caute idei, soluţii,
formulări, în aşa fel încât dimineaţa beneficiem de ele fără să fi făcut vreun efort
special. Astfel, după câteva zile de căutări vom avea deja o mulţime de idei şi
formulări, din care vom selecta apoi şi vom aşterne în scris ceea ce considerăm
că este necesar3.
Dacă nu vom proceda aşa şi vom începe prin a ne inspira şi copia de la alţii,
vom fi inevitabil influenţaţi şi riscăm să nu mai avem mai nimic original în

3
Cele trei etape propuse de noi se regăsesc, în legătura cu redactarea predicii, care nu diferă esenţial de
cea a redactării catehezei, şi în unele tratate omiletice occidentale. Bunăoară, J. Daniel BAUMANN
semnalează următorii paşi ("steps"): 1. Preparing the precher. Prayer begins all preparation; 2.
Choosing the subject and text; 3. Studying the text; Shaping the material; Writing the sermon...etc. (An
introduction to contemporary preaching, "Baker book house", Grand Rapids, Michigan, 1988, p. 117-
119). Un alt exemplu este cel dat de Paul GUERIN şi Terence SUTCLIFFE, coautori ai volumului
Guide du prédicateur à l'usage des laics et des prêtres, Centurion, Paris, 1994. Astfel, în capitolul "La
préparation d'une homélie", propune etapele: 1. Lire les textes dans le missel (sans notes ni
commentaires); 2. Travailler les textes avec commentaires; 3. Méditer personnellement les textes; 4.
Penser à l'auditoire; 5. Faire une première rédaction; 6. Mettre au point la rédaction finale..., p. 77-
78.

2
cateheza respectivă. După ce ne-am fixat, însă, propriile idei şi intenţii, vom
recurge desigur şi la sursele pe care le considerăm de folos, având în vedere cu
prioritate Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Schiţa personală (am zice şi
originală), prezintă încă două avantaje: catehetul are, ab initio, sentimentul
stăpânirii temei şi conştientizează limitele în care va face munca de documentare,
ceea ce va favoriza ulterior câştigarea unui timp preţios. Materialul poate fi
adunat apoi sub forma fişelor, a notiţelor, sau chiar prin aşezarea de semne în
cărţile sau revistele pe care le vom utiliza;
b. Dispositio (dispositio-onis = orânduire, aranjare) înseamnă operaţia
de repartizare a materialului potrivit momentelor logico-psihologice ale
catehezei. Ordinea acestor momente, pe care le vom prezenta ceva mai jos,
corespunde într-o anumită măsură cu momentele din retorica greco-romană:
exordium = partea introductivă; narratio = istorisirea faptelor; diviso =
analizarea faptelor şi ideilor; argumentatio = prezentarea temeiurilor (probelor)
pentru susţinerea celor expuse şi, după caz, pentru respingerea argumentelor
adversarului (secatanţi, eretici etc.); digressio = utilizarea ilustraţiilor în legătură
cu tema (pilde, istorioare etc.), care au darul de a "rupe" monotonia expunerii, de
a crea un binevenit "respiro", atât pentru ascultători, cât şi pentru vorbitor;
peroratio = partea finală a expunerii, care presupune o anumită fermitate,
vehemenţă (în sensul bun al cuvântului) şi chiar şi puţin patos, în scopul de a fi
cât mai convingător;
c. Elocutio (elocutio-onis = exprimare, fel de exprimare, stil) este etapa în care
vorbitorul se va îngriji de stilul cuvântării, sub aspectul corectitudinii gramaticale
şi al frumuseţii de exprimare. Se înţelege de la sine că şi limbajul va fi cel potrivit
conţinutului catehezei şi cadrului în care se desfăşoară, adică un limbaj teologic,
bisericesc, liturgic ş.a. După ce am repartizat materialele la locul potrivit în cadrul
planului, redactarea efectivă a catehezei o vom face într-un limbaj corect
gramatical şi într-un stil cât mai frumos, plăcut şi convingător. Cateheza trebuie
scrisă în totalitate, mai ales de către începători. În cazul în care, din diferite
motive, n-o vom scrie în întregime, este de neapărată nevoie să se alcătuiască
măcar un plan mai dezvoltat. La folosirea materialului trebuie să ne ferim pe cât
posibil de copiere (plagiat!), chiar dacă în materialul adunat avem multe idei ale
altora. Acest material cules trebuie în aşa fel prelucrat încât să avem sentimentul
că predica şi cateheza întocmită este a noastră. Cu timpul vom folosi tot mai puţin
materiale de împrumut, exceptând textele scripturistice şi patristice, care nu
deteriorează niciodată originalitatea, ci, dimpotrivă, o autentifică. Vom folosi mai
puţin (sau deloc) ideile, frazele şi cuvintele altora, pentru a învăţa noi înşine, nu
alţii prin noi, căci cateheza este un act de creaţie personală, nu de compilaţie.
Etapa "elocutio" implică, de fapt, întregul efort stilistic al catehetului. În
traducere, precum am menţionat mai sus, elocutio înseamnă exprimare sau stil.
Stilul reprezintă, aşadar, totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un
scriitor pentru a-şi exprima gândirea şi simţirea sa. Sau, potrivit Dicţionarului

3
Explicativ al Limbii Române, talentul, arta de a exprima ideile şi sentimentele
într-o formă aleasă, personală.4
Stilul catehezei are, esenţial, un fond comun, dar aplicat el se prezintă cu
anumite particularităţi, de la vorbitor la vorbitor, potrivit temperamentului,
capacităţii, stărilor sufleteşti şi mai ales talentului oratoric. De aceea, pe bună
dreptate scriitorul francez Buffon (1707-1788) a spus că "Le style est l'homme
même..."
Din punct de vedere omiletic şi catehetic stilul poate fi analizat sub trei aspecte:
gramatical, literar şi bisericesc. În cele ce urmează vom puncta, pentru o minimă
orientare, doar elementele de bază ale stilului, fără să intrăm în detaliile care
trebuie studiate de fapt în cadrul gramaticii limbii române.5
• gramatical (sau literal, ad litteram), însemană respectarea regulilor de bază
ale limbii din punct de vedere fonetic, morfologic, sintactic, lingvistic şi
semantic6. Principalele calităţi ale stilului gramatical sunt: corectitudinea,
puritatea7, precizia, claritatea, fineţea şi armonia stilistică;
• literar, adică vorbirea figurată, care implică următoare clasificare: figuri
stilistice de cuvinte şi figuri stilistice retorice. Între figurile stilistice de cuvinte
(numite şi "tropi" de la grecescul trevpw = a întoarce, a schimba) se înscriu:
epitetul, comparaţia, metafora, alegoria, personificarea, hiperbola etc., iar
figurile stilistice retorice mai utilizate sunt: inversiunea, repetiţia, interogaţia
retorică, invocaţia retorică, antiteza, gradaţia, eufemismul, reticenţa, concesia,
antilogia (sau paradoxul), exclamaţia etc.;
• bisericesc, adică stilul limbii "vechilor cazanii"8, armonizat desigur
lexicului actual. Este, de fapt, stilul liturgic al sfintelor slujbe, atât de apreciat de
către credincioşii noştri. Cum predica şi cateheza sunt considerate tot un acte
liturgice, stilul trebuie să fie acelaşi. La 3 octombrie 1876, la Iaşi, Mihail
Eminescu participa la parastasul Voevodului Grigore Ghica, săvârşit cu prilejul
dezvelirii bustului acestuia. Impresionat de frumuseţea limbii liturgice din
rugăciunile şi cântările slujbei, Eminescu avea să noteze plin de admiraţie:
“Aceasta este dulcea limbă a trecutului!” 9. Remarca poetului ne sugerează a nu
pierde dulceaţa şi frumuseţea limbii noastre de dragul modernismului şi al
neologismelor, care ne pot duce, de altfel, în ispita preţiozităţilor şi al unei
suficienţe retorice, detestabile în urechile ascultătorilor. Dacă în antichitate

4
DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX), Editura "Univers enciclopedic",
Bucureşti, 1998, p. 1021, col. II.
5
Pentru consideraţii speciale privind limbajul şi stilul poate fi consultat articolul nostru, Factori ai
reuşitei predicii: noţiuni de limbaj, stil, gestică, material ilustrativ etc., publicat în "Studii Teologice",
Seria a II-a, anul L (1998), nr. 3-4, p. 86-103.
6
"Semantica" este ramura lingvisticii care se ocupă cu sensurile cuvintelor.
7
A nu se face confuzie cu "purismul", adică tendinţa de a elimina cu orice preţ arhaismele,
provincialismele şi neologismele, atitudine care duce, de fapt, la sărăcirea limbii.
8
După celebra expresie a poetului-preot Alexei Mateevici, din cunoscuta poezie "Limba noastră".
9
Apud D. MURĂRAŞU, Na¡ionalismul lui Eminescu, Bucureşti, 1932, p. 188. Vezi şi ed. a II-a,
Bucureşti, 1994, Edit. “Pacifica”, sub îngrijirea lui Oliviu TOCACIU, p. 139, nota 40.

4
oratoria (sau Retorica) era considerată o artă, cu toate că ea se axa cel mai adesea
pe discursurile avocaţilor în tribunale, cu atât mai mult predica creştină: ea este,
trebuie să fie mereu operă de artă, o mostră a vorbirii îngrijite, inteligente,
pătrunzătoare. Dar să reţinem, totodată, că în predică şi cateheză nu facem artă
pentru artă, ci artă pentru a-i convinge pe ascultători la săvârşirea faptelor bune
în vederea mântuirii. Pe scurt, artă pentru mântuire. De aceea, nu vom utiliza
figurile stilistice de dragul stilului, ci pentru a transmite la modul optim
adevărurile de credinţă. La Amvon trebuie să se vorbească altfel decât prin ziare,
la televizor, la radio, pe stradă, la piaţă etc. Sau, cum foarte bine s-a spus,
predicatorii creştini trebuie să rămână oratori ai Amvonului, nu ai forului. Pe de
altă parte, sfinţenia adevărurilor evanghelice nu poate fi exprimată decât prin
cuvinte curate, bisericeşti, ferite de banalităţi, vulgaritate, dezacorduri şi
cacofonii10. Cuvintele predicii şi ale catehezei să poarte pecetea liturgică a
cuvintelor armonioase de rugăciune. Desigur, predica nu se confundă cu
rugăciunea, dar ambianţa în care se rosteşte trebuie să fie aceeaşi ca în timpul
rugăciunii, sau oricărei alte slujbe. Noi spunem acum "predică", dar rostirea
omiletică se poate numi foarte bine şi "oratorie bisericească". Or, cuvântul
"oratorie" vine din latinescul "oratoria" care înseamnă "vorbire", dar şi
"rugăciune", plecându-se de la rădăcina termenului "os-oris" (gură), căci cu
aceeaşi gură vorbim, dar ne şi rugăm în acelaşi timp. Aşadar, predica nu este o
vorbire oarecare, ci un act liturgic care se desfăşoară în cadrul liturgic al unei
sfinte slujbe. Este, altfel spus, ca o slujbă. De aceea, stilul omiletic şi catehetic
autentic este cel bisericesc, care valorifică dulcea limbă a trecutului, fără a
respinge tot ce este plăcut, frumos şi convingător din stilurile exprimării
obişnuite, gramatical, literar etc.
d. Memoria presupune efortul de memorare pe care catehetul trebuie să-l
facă pentru a face o expunere liberă. Evident, memorarea nu se va face mecanic,
cuvânt cu cuvânt, dar se vor reţine toate ideile importante, inclusiv succesiunea
lor. În acest scop cel mai mare sprijin îl va avea în planul catehezei, iar fidelitatea
memorării va depinde în mare măsură de caracterul logic al acestui plan.
e. Actio cuprinde toate mijloacele catehetului prin care îşi expune cateheza:
vocea (pronunţarea), gestica, mimica, ţinuta vestimentară etc.
Astfel, vocea, deodată cu pronunţarea, trebuie să fie naturală, caldă, dulce,
curată, cu timbru plăcut, nu forţată, dură sau stridentă. În cateheză nu utilizăm
invariabil aceeaşi intensitate a vocii, pentru că trebuie s-o adaptăm în permanenţă
textului, auditoriului, spaţiului în care vorbim. În unele momente vorbim mai tare,
în altele mai încet, uneori pronunţând şi câte un cuvânt şoptit, fiind atenţi în tot
timpul să fim auziţi de toată lumea. Să luăm aminte că vorbitul mai tare nu
înseamnă să ţipăm! Nimic mai dezagreabil ca ţipetele, vorbitul prea tare, în loc
de vorbire calmă, cu o intensitate a vocii bine armonizată contextului liturgic.

10
De la gr. "kakov"", care însemană "urât" şi "fonhv" = sunet.

5
Este adevărat că în unele momente conţinutul catehezei solicită o intensitate mai
mare a vocii, dar numai în anumite momente şi în nici un caz nu vom ţipa!
Aşadar, pronunţarea sau rostirea propriu-zisă a cuvântării, ca efect direct al
vocii, trebuie să aibă câteva însuşiri de bază:
- naturală, potrivit cu firea şi temperamentul fiecăruia, nu forţată, nici
căutând să imite pe cineva, nici afectată;
- corectă, conformă cu regulile ortoepice ale gramaticii;
- variată, adaptându-se permanent la conţinut şi la simţămintele pe care
vrem să le exprimăm;
- armonioasă, adică o rostire echilibrată, nici prea rară (care duce la
plictisirea şi pierderea receptivităţii ascultătorilor), nici prea grăbită
(care-i lasă în urmă pe ascultători).
Gesturile catehetice sunt mişcările mâinilor şi ale corpului, în general, care
însoţesc rostirea. Frumuseţea unei expuneri rezultă nu numai din conţinut ci şi
din gesturi şi mişcarea corpului. De aceea trebuie să avem un control atent mai
ales asupra mâinilor şi a capului. Se înţelege, desigur, că la cateheză, la fel ca în
predică, nu vom avea o poziţie rigidă, fixă, de "statuie", sau de copil timid care-
şi rosteşte sufocat de emoţie poezia pe scenă. Dar nici nu vom face gesturi
excentrice, fluturând mâinile în toate părţile, sau mişcând tovărăşeşte mâna
dreaptă, precum dictatorii comunişti. De asemenea, nu ne vom balansa corpul cu
mişcări de balet, nici nu vom ridica mereu călcâiele ca gimnastele. Ci vom face
numai acele mişcări discrete, absolut necesare pentru a sublinia anumite momente
ale cuvântării. Vom fi atenţi, totodată, la mişcarea capului, care trebuie să fie ţinut
drept şi natural, mişcându-l la fel de discret ca şi celelalte părţi ale corpului.
Trebuie să luăm seama la câteva capcane: capul ţinut prea mult plecat dezvăluie
o timiditate excesivă, dat pe spate aroganţă, înclinat în laturi lâncezeală, ţeapăn şi
nemişcat o oarecare duritate de caracter.
Mimica şi expresia feţei trebuie să însoţească, de asemenea, în mod natural
şi discret textul catehezei. Ascultătorii privesc tot timpul faţa celui care vorbeşte,
fruntea, obrajii, mişcarea sprâncenelor, urmărind mai ales expresivitatea ochilor.
Simţămintele noastre se pot citi foarte uşor din felul privirii, ochii fiind numiţi pe
bună dreptate "ferestre ale sufletului", prin care noi vedem lumea şi lumea
priveşte în noi. De aceea, în timpul catehezei vom privi cu seninătate pe cei din
faţa noastră, fără să fixăm privirea doar spre o singură direcţie, sau un anume colţ
al bisericii, şi nici să ţinem ochii închişi, complet sau pe jumătate, ori să afişăm o
privire rătăcită şi căutătoare peste ascultători. Vom privi în aşa fel încât fiecare
ascultător să se simtă văzut, fără a ne localiza cu insistenţă asupra cuiva. Întrucât
privirile unor credincioşi care urmăresc cu simpatie desfăşurarea catehezei sunt
încurajatoare pentru vorbitor, socotim, totuşi, că este indicat a-i privi mai des, dar
nu minute în şir şi nu doar pe ei. Altfel, credincioşii respectivi se vor simţi
stingheriţi, fapt care nu va trece neobservat nici de către cei din jur.
Ţinuta vestimentară, este un punct asupra căruia socotim de prisos a
insista prea mult, rezumându-ne la observaţia că preotul trebuie să fie îmbrăcat în

6
odăjdii îngrijite, deopotrivă, la sfintele slujbe şi în timpul predicii şi catehezei.
Nu murdare, zdrenţuite, şifonate, prea mari sau prea mici. Părul, barba, dinţii,
unghiile, încălţămintea, sunt de asemenea elemente care trebuie îngrijite cu
atenţie, căci un catehet neglijent tuns, nepieptănat, cu dinţii stricaţi, cu unghiile
netăiate (sau cu unghie mare la degetul mic...), cu pantofii murdari etc., trezeşte
dezgust în faţa ascultătorilor. Cât ar fi cateheza de bună, susţinută de către un
preot neglijent nu-şi va împlini scopul! Trebuie eliminat categoric, de asemenea,
obiceiul unor confraţi de a purta ghiul pe unul din degete. Gestul este şi de prost
gust şi sfidător: în timp ce mulţi dintre credincioşi abia îşi pot asigura pâinea
traiului zilnic, "păstorul" lor se afişează cu podoabe de aur... Asta nu însemnă,
însă, că nu poate purta inelul obişnuit, dacă este căsătorit.
*
Toate aspectele care ţin de "actio", menţionate mai sus (şi altele asemenea)
se încadrează în acel simţ al măsurii pe care trebuie să-l aibă orice slujitor
autentic, pe care l-am numi de fapt bunul-simţ.11. Iar măsura, spune Sf. Isaac
Sirul, face orice lucru frumos!12 Cine se îngrijeşte să cultive bubul simţ, sau
simţul bunei măsuri, îşi va controla întotdeauna vocea, pronunţarea, gesturile,
ţinuta corporală şi vestimentară etc. Bunul simţ al predicatoruluişi catehetului, pe
care credincioşii îl vor constata, va fi, deodată, factor decisiv al reuşitei şi criteriu
esenţial de evaluare a catehezei şi predicii. O bună stăpânire şi utilizare a vocii,
gesticii, mimicii etc., ca factori auxiliari ai reuşitei, deodată cu un conţinut
corespunzător al catehezei, va favoriza o comunicare optimă cu ascultătorii-
ucenici13. Aceşti factori fac parte din ceea ce omiletica modernă numeşte
"metalimbaj", sau "metacomunicare"14, adică limbajul şi comunicarea de dincolo
de cuvintele propriu-zise. Căci avem, deodată, o comunicare obişnuită, verbală,
dar şi o comunicare specială, non-verbală sau "meta-verbală", cea a gesturilor, a
timbrului vocii, a ţinutei corporale etc. Învăţătorul ideal va fi cel care va transmite
mesajul evanghelic armonizând cele două căi, verbală şi meta-verbală, realizând
astfel o comunicare optimă cu ascultătorii, din toate punctele de vedere.

11
Pentru detalii în acest subiect, vezi Pr. V. GORDON, Despre bunul simţ în predică, sau, respectul
faţă de cuvânt, în " Vestitorul Ortodoxiei", nov. 1993.
12
La Pr. prof. dr. D. STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 36.
13
Pentru o comunicare optimă cu credincioşii trebuie avută în vedere mai întâi o bună comunicare
(comuniune) cu Dumnezeu. De fapt, comunicarea în predică este întreită: cu Dumnezeu, cu semenii şi
cu el însuşi. În aceste trei direcţii, predicatorul trebuie să aibă împăcare şi atunci comunicarea va avea
temei.
14
Vezi lect. dr. I. TOADER, Metode noi în practica omiletică, Cluj-Napoca, 1997, p. 163-164. De
asemenea, PEASE, Allan (and GARNER A.), Limbajul vorbirii sau arta conversaţiei (în original: Talk
language; how to use conversation for profit and pleasure ), trad. de Ileana Busuioc, Bucureşti, 1994.