RECEPTAREA

DIVERSELOR TIPURI
DE MESAJE
A. Schema comunicării concepută
de Roman Jakobson (componentele
şi funcţiile actului de comunicare)
 Ce este comunicarea?

Comunicarea este procesul de transmitere a unui mesaj (informaţii, idei, opinii,

păreri, sentimente) de la emiţător (individ sau grup) spre receptor (individ sau
grup), cu ajutorul unui cod (limbaj verbal sau nonverbal) şi utilizând un canal
(comunicare orală sau scrisă).
 Actul de comunicare se realizează în prezenţa a şase factori:

Emiţător

Receptor

Mesaj

Cod

Canal

Context
 Emiţătorul este cel care transmite un
mesaj către receptor, destinatarul acelui
mesaj.
 Mesajul reprezintă o unitate între conţinut şi formă de expresie. El constă în
gânduri, sentimente, idei desprinse din realitate sau rod al imaginaţiei emiţătorului,
care pentru a ajunge la receptor, sunt codificate, adică transformate în semnale
verbale sau/ şi nonverbale, organizate într-un cod.

Receptorul trebuie să facă operaţia inversă, de decodare, pentru a înţelege

mesajul.

Codul trebuie să fie cunoscut celor doi participanţi la procesul de comunicare.

Pentru a ajunge de la emiţător la receptor, mesajul este transmis pe un canal
(mediu).
Situația de comunicare

Situaţia de comunicare reprezintă contextul

(fizic, temporal, social, psihologic, cultural etc.)
în care se stabileşte interacţiunea dintre
participanţi, cadrul comunicării:

• relaţia dintre vorbitori este influenţată de

identitatea lor socială: rolul şi statutul social,
norme, obiceiuri, reprezentări, mentalităţi,
aşteptări, experienţă de viaţă;

• locul şi momentul comunicării

 Aplicație:
Grupaţi-vă câte doi. Alegeţi-vă rolurile adecvate unei situaţii din viaţă
(şcoala, familia, vizitarea unei expoziţii, călătoria cu autobuzul etc.) şi
purtaţi o conversaţie pe o temă adecvată contextului.

De exemplu: situaţia – în familie; rolurile – mama, fiul de 15 ani; tema de

discuţie – pregătirea aniversării fiului.

 Comunicarea
interpersonală
Comunicarea interpersonală presupune doi participanţi (emiţătorul şi
receptorul), care îşi pot schimba rolurile (comunicare bilaterală,
reversibilă).

Din punctul de vedere al codului, ei utilizează elemente de

comunicare:

- verbală - cuvântul, limba cunoscută de participanţii la actul de

comunicare;

- nonverbală (gesturi, mimică, priviri, atitudine) şi paraverbală

(intonaţie, ton, timbru, intensitate, accent, pauze, tăcere);

- mixtă - combinarea elementelor de comunicare verbală cu elemente

de comunicare nonverbală; între comunicarea nonverbală şi
comunicarea verbală pot exista următoarele raporturi: accentuarea,
întărirea, repetarea, contrazicerea, substituirea
Scopul comunicării

Scopul comunicării interpersonale poate fi:

- transmiterea sau schimbul de informaţii, opinii;

- persuadarea interlocutorului; schimbarea

atitudinilor, convingerilor, credinţelor celuilalt;

- descoperirea lumii exterioare;

- autocunoaşterea;

- stabilirea şi menţinerea de relaţii sociale;

- ajutorarea semenilor;

- jocul (de exemplu: jocul de cuvinte).

 Aplicație
Grupaţi-vă în perechi şi purtaţi o scurtă
conversaţie al cărei scop să fie unul
dintre cele de mai sus
 Funcțiile comunicării

Potrivit lingvistului Roman Jakobson, cele şase funcţii ale comunicării se

asociază componentelor actului de comunicare.

În orice act de comunicare, funcţiile coexistă, dar importanţa lor diferă după
scopul comunicării (de exemplu: informativ, persuasiv etc.).

Structura verbală a unui mesaj depinde de funcţia predominantă.

 Schema comunicării verbale – Roman Jakobson
CONTEXT
Funcţia referenţială

EMIŢĂTOR MESAJ RECEPTOR

Funcţia emotivă Funcţia poetică Funcţia conativă

CANAL
Funcţia fatică

COD
Funcţia metalingvistică
 Funcţia emotivă (expresivă)

-constă în evidenţierea stărilor afective sau a reacţiilor sufleteşti ale

emiţătorului la contactul cu o anumită realitate. Mărcile lingvistice
sunt: interjecţii, unele forme verbale, expresii, adjective cu valoare
de epitet, mijloace stilistice.
 Funcţia conativă (persuasivă/ retorică)

-se referă la efectul de convingere pe care mesajul trebuie să-l aibă

asupra destinatarului, de la care se intenţionează să se obţină un anumit
tip de răspuns (verbal, comportamental). Modul imperativ este specific
funcţiei conative.
 Funcţia poetică

-este centrată asupra formei mesajului, şi nu asupra conţinutului comunicării.

Spre deosebire de limbajul ştiinţific, pentru care contează cu precădere
conţinutul mesajului, limbajul poetic pune accentul pe expresie.
 Funcţia referenţială

Funcţia referenţială este axată pe:

- referentul mesajului (obiectul comunicării: despre ce element al realităţii
se vorbeşte);
- contextul (situaţia) în care are loc transmiterea mesajului.

Emiţătorul comunică într-o manieră obiectivă un fapt, un eveniment, descrie o situaţie, oferă o
informaţie, fără valoare afectivă.
Texte în care se întâlneşte: procesul-verbal, rezumatul, textele juridice şi ştiinţifice, programele
unor evenimente.
Mărci lingvistice specifice: persoana a III-a.
 Funcţia metalingvistică
-se manifestă când apare necesitatea de a se atrage atenţia asupra codului utilizat
în cadrul comunicării. Utilizarea explicaţiilor, a gesturilor sau a tonului indică
receptorului sensul în care trebuie decodificat mesajul.

Texte: definiţiile, comentariile de text, explicaţiile ştiinţifice şi tehnice.

Mărci lingvistice: explicaţii suplimentare, paranteze, linii de pauză, sintagme de tipul: adică, în alţi
termeni, altfel spus, apoziţii.
 Funcţia fatică

-are în vedere stabilirea şi menţinerea contactului între emiţător şi receptor, controlul bunei
funcţionări a canalului.

La începutul unei convorbiri telefonice se rosteşte acel ,,Alo!”, prin care se deschide
comunicarea, iar pe parcurs se verifică menţinerea contactului prin întrebări precum: ,,
Înţelegi?”, ,,Mă auzi?”, ,,Ai înţeles?”.

O funcţie asemănătoare au formulele de salut sau gesturile, confirmări vebale sau mişcări ale
capului.

Jocul privirilor confirmă păstrarea contactului, acordul – dezacordul, interesul – dezinteresul,

atenţia – neatenţia, dorinţa de participare sau plictiseala, oferindu-i vorbitorului posibilitatea
de a-şi regla ,,din mers” discursul.
 Aceste şase funcţii ale limbajului coexistă în actul comunicării,
neputând fi separate. În structura unui text se poate constata că
unele funcţii devin dominante, servind scopul mesajului, în timp
ce rolul celorlalte scade.
 Aplicații
• Mă auzi? • funcţia emotivă

• Despre ce vei vorbi? • funcţia conativă

• Scrie aşa cum îţi spun!
• funcţia poetică
• Ah! ce fericit sunt! Îmi pare foarte
bine! • funcţia referenţială

• trăsură – vehicul cu patru roţi, pe • funcţia metalingvistică

arcuri, tras de cai şi folosit pentru
transportul persoanelor • funcţia fatică
• Primăvară – o pictură parfumată
cu vibrări de violet… (G. Bacovia)
2. Ţi s-a întâmplat vreodată să „traduci” greşit sensul unui
comportament nonverbal? Descrie situaţia
 3. Identifică elementele de comunicare nonverbală din
următorul fragment şi explică semnificaţia lor:
”Ce vorbeau amândoi împreună? Ce puneau ei la cale
pentru mine? Nu ştiu; dar căutăturile posomorâte a
străjerului deşteptară în inima mea oarecare sâmţiri de
îndoială şi mă siliră a băga mâna în buzunariul cu
pistoalele.” (Vasile Alecsandri, Balta-Albă)
 B. Relaţia emiţător – receptor în textul epic

Textul epic presupune un act de comunicare complex care se instituie între emiţător
(autorul) şi receptor (cititorul), mesajul fiind transpus în textul literar.

Comunicarea nu se realizează în mod direct, ci indirect, prin textul scris, fiind

mediată de instanţele comunicării narative: narator, personaje. În povestire, specie
epică bazată pe convenţia naraţiunii adresate unor ascultători, actul de comunicare
este dublu.
În planul realităţii: autor – cititori (relaţie unilaterală/ ireversibilă); mesajul se
transmite într-un sens; receptorul nu poate deveni emiţător.
În planul ficţiunii: narator – ascultători (relaţie bilaterală/ reversibilă); rolurile
emiţător-receptor se pot schimba în secvenţa dialogată.
 C. Factorii care înlesnesc sau perturbă receptarea
Zgomotul/ bruiajul se referă la factorii perturbatori ai
mesajelor care pot interveni în orice proces de comunicare, pe
traseul de la emiţător la receptor.
Perturbarea poate avea o asemenea intensitate, încât între
mesajul transmis şi mesajul primit să existe diferenţe vizibile.
Cauzele pot fi de natură:
• internă – factori fiziologici (percepţie alterată), factori
semantici (din cauza necunoaşterii sensurilor cuvintelor), factori
personali (emoţii, reprezentări, prejudecăţi, experienţă, vârstă);
• externă – mediul fizic în care are loc comunicarea (acustica
sălii, caracteristicile vocale ale vorbitorilor, poluarea fonică
puternică, întreruperile succesive ale procesului de
comunicare).
Factorii care perturbă receptarea mesajelor se grupează în funcţie de cod, canal şi
context.

Cod – Pentru a înţelege mesajul, receptorul trebuie să utilizeze acelaşi cod ca

emiţătorul.

Neînţelegerile survenite ca urmare a codurilor diferite cu care operează cei doi

participanţi la actul de comunicare pot aparţine domeniului:
• verbal (de la necunoaşterea unei limbi comune, până la atribuirea de sensuri
diferite aceloraşi cuvinte);

• nonverbal (gesturi, mimică, poziţii ale corpului, semnale sonore în alfabetul

Morse, simboluri grafice cum sunt semnele de circulaţie)
 Aplicații:

1. Reciteşte fragmentul de mai jos pentru a observa modul în care

confuzia determinată de utilizarea unor coduri lingvistice diferite
constituie cauza goanei infernale din povestirea Balta-Albă de V.
Alecsandri.
”...şi de câte ori strigam: ai, ai, postaşul îmi răspundea: hai, hai,
domnule! şi bătea caii din nou şi chiuia încă mai sălbatic şi căruţa
fugea încă mai iute şi eu ameţeam încă mai tare.”
 În general, exprimarea negaţiei se face prin mişcări
orizontale din cap. Excepţia o reprezintă popoarele din
zona balcanică (bulgarii, turcii europeni, grecii din
Macedonia).

Imaginează-ţi şi povesteşte o situaţie comică determinată

de o asemenea confuzie.
 Canal

Canal – Indiferent de distanţa fizică dintre emiţător şi receptor, mesajul se

transmite printr-un mediu.
Comunicarea directă (faţă în faţă), pe cale orală, poate fi împiedicată de
zgomote diferite (gălăgia din clasă, tumultul mulţimii pe stadion, vuietul
furtunii, muzica dată prea tare, tusea intenţionată, fâşâitul aparatului
telefonic) sau, dimpotrivă, de linişte (vorbirea în şoaptă, căciula trasă pe
urechi, surzenia).
Comunicarea indirectă (la distanţă), în scris, este îngreunată de pete,
ştersături, scris ilizibil, greşeli de tipar, de scriere sau de exprimare. În
comunicarea indirectă, canalele de comunicare cu suport tehnic
(calculator, mijloace audiovideo, internet) asigură rapiditatea transmiterii
informaţiei, dar au dezavantajul că în cazul unei pene de curent
comunicarea se întrerupe.
 Context

– Intervenţiile oricărei persoane într-o conversaţie trebuie să fie adecvate

datelor specifice fiecărei situaţii de comunicare. Un rol important îl deţine
contextul prin componentele: participanţi, loc şi moment.
 Exemplu

Stratagema utilizată de Ulise, eroul din epopeea Odiseea de Homer, pentru

ca tovarăşii săi să nu cadă pradă cântecului sirenelor este bruiajul canalului:
marinarii îşi pun ceară în urechi, ca să nu audă. Ulise se lasă legat de catargul
corăbiei, încât, chiar dacă ascultă cântecul minunat, nu se poate arunca în
valuri (nu ,,bruiază” canalul, dar împiedică ,,răspunsul” la mesaj).
” Apoi când noi trecurăm mai departe de n-auzeam nici cântecul, nici viersul
Sirenelor, iubiţii mei tovarăşi şi-au destupat urechile de ceară Cu care
le-astupasem, iar pe mine mă desfăcură şi mă sloboziră.” (Homer, Odiseea,
Cântul XII)
 Aplicație

Citeşte textul următor. Identifică şi explică rolul din text al unuia dintre factorii sau funcţiile comunicării.

Începu să se plimbe prin cameră, încet, tacticos, aşa cum obişnuia

întotdeauna, punând mâna pe toate lucrurile mele de pe birou sau de pe
scrin şi uitându-se la ele. Întotdeauna făcea aşa. Mamă, ce mă călca pe nervi.
– Cum a fost la scrimă? m-a întrebat. Voia cu tot dinadinsul să mă împiedice
să citesc şi să-mi strice tot cheful. De scrimă nici nu-i păsa!
– Cine a câştigat, noi sau ceilalţi?
– Nimeni! i-am răspuns fără să ridic capul.
– Ce? Întotdeauna te silea să repeţi lucrurile.
– N-a câştigat nimeni, i-am spus, aruncându-i o privire pe furiş, ca să văd tot
ce făcea în dreptul scrinului.