Primele reglementări igienico-sanitare

Pentru a înțelege mai bine igiena și îngrijirea bolnavilor în unităților sanitare va trebui să facem o
scurtă incursiune în trecut și să vedem de unde a început pentru a realiza cât de mult a evoluat.
Primele rapoarte sanitare apar înaintea adoptării legislaţiei sanitare moderne (1874) din simplul
motiv că un sistem sanitar, chiar şi rudimentar şi care nu acoperă toate provinciile, exista înainte de
1874. Unele dintre primele rapoarte sanitare, chiar dacă nu au întotdeauna un asemenea titlu, le
regăsim publicate în oficiosul Serviciului Sanitar –Monitorul Sanitar – între 1863 şi 1866 (Coridaly,
1863, pp. 182–183, 186; Niculescu, 1864, pp. 381–384; Michelstaedter, 1866, pp. 35–37, 44–45;
Kopeţki, 1865, pp. 99–101; Hintz, 1865, p. 115). În ciuda dimensiunii modeste, aceste prime
rapoarte au o structură tematică densă, care se suprapune peste cea a rapoartelor de după 1874. Vom
regăsi aici informaţii despre starea igienică a locuitorilor, despre principalele boli ale populaţiei,
precum şi date demografice (constante şi după 1874). 1
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea România dispunea de legi și
regulamente sanitare în pas cu restul țărilor europene, dar care din păcate nu erau aplicate
corespunzător, fiind astfel necesar să se tragă un semnal de alarmă pentru ca autoritățile să ia
măsurile necesare în vederea îmbunătățirii situației sanitare. Îngrijorarea era cu atât mai mare cu cât
țara era bântuită de numeroase epidemii (tifos exantematic, holeră, dizenterie, paludism, ftizie
pulmonară, angină difterică) și alte cazuri de îmbolnăviri de cauze medico-sociale (pelagră,
tuberculoză pulmonară, alcoolism etc.). 2
Așa cum am menționat anterior, principala lege sanitară a fost cea din 1874, care a fost ulterior
modificată de mai multe ori și completată cu diverse regulamente sanitare până la apariția noii legi
din 1910, creație a profesorului Ion Cantacuzino. În anul 1930 a fost adoptată în Parlamentul
României o nouă lege sanitară. Această lege urmărea crearea în paralel cu reţeaua medicală destinată
îngrijirii bolnavilor a unei reţele igienico-sanitare deservite de un corp medical şi de cadre auxiliare
care beneficiau de o formaţie specială, întemeiată pe studiul aprofundat al disciplinelor teoretice şi al
tehnicilor menite să asigure primatul profilaxiei în toate sectoarele sănătăţii publice.
Atenția pe care Regele Carol al II-lea o acorda sănătății reiese și din discursul său din 1937 în care
situează această problemă imediat după apărarea națională: ”după primatul apărării naționale, trebuie
să urmeze primatul sănătății publice”, iar campania sanitară din 1938 a fost inspirată de preocuparea
acestuia, care a realizat că sănătatea este un bun important al populației și trebuie păstrată și
îmbunătățită.

1
Constantin Bărbulescu - ROMÂNIA MEDICILOR, Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910, Editura Humanitas, 2015
2
Toader Nicoară, Istorie locală și surse orale
 Abilități de bază în îngrijirea bolnavului

1.1. Trăsături exprimate în atitudinea faţă de sine însuşi.

În îngrijirea pacientului trebuie menținut unui climat optim care să uşureze viaţa pacienţilor, un
contact cu bolnavii, dar și deseori presupune o încurajare, prin crearea unei atmosfere de confort şi
încredere.
Pentru unii pacienţi, chiar şi lucrurile elementare devin dificile, cum ar fi servirea mesei, îmbrăcatul
sau igiena personală. Dacă este uşor de îngrijit un copil, un adult este mai greu de manevrat şi mai
temperamental.
În îngrjirea bolnavlui trebuie să rămânem calmi şi calculați, îndeosebi în situaţii de criză, chiar şi în
faţa tragediei. Calitatea serviciilor nu trebuie alterată prin atribuirea unui caracter personal durerii
bolnavului. Pot apare situaţii neprevăzute, starea de sănătate a bolnavului se poate înrăutăţi rapid şi
atunci trebuie să fim lucizi, stăpâni pe sine, acţionând în interesul bolnavului.
Aceasta profesie presupune de cele mai multe ori flexibilitate, răbdare şi rezistenţă fizică. Dorinţa de
a ajuta, împreună cu o atitudine pozitivă, înţelegătoare, empatie sunt calităţile pe care
trebuie să le avem pentru a face faţă acestui job.
Îngrijirea bolnavului poate fi o muncă grea, care cere serioase eforturi şi un aport intelectual
apreciabil. Serviciul de opt ore în ajutorul dat bolnavilor, gărzile de noapte alternate cu serviciul de
zi, mediul infecţios în care lucrează o mare parte a cadrelor medicale şi grija faţă de suferinţele
bolnavilor fac ca îngrijirea bolnavului să ceară o muncă încordată din partea personalului medico-
sanitar. Petrecând majoritatea timpului de muncă printre bolnavi, în condiţii de muncă încordată şi de
cele mai multe ori în mediu infecţios, trebuie să ne organizăm în aşa fel modul de viaţă încât să
suportăm cu uşurinţă eforturile cerute de munca profesională.

1.2 Igiena corporală

Ajutarea bolnavului în păstrarea igienei corporale şi să-şi protejeze tegumentele

Curăţenia, ca şi îmbrăcămintea, poate fi discutată din două puncte de vedere: din punct de vedere al
valorilor psihologice şi al valorilor fiziologice. Modul în care se prezintă o persoană, reprezintă
adesea manifestarea stării sale generale, ca şi ţinuta sa de altfel.
Când imobilizarea la pat este prescrisă după naştere, operaţie sau ca tratament în majoritatea bolilor
acute, toaleta (baia) la pat este punctul cheie pentru îngrijirea de bază. Unele persoane contează pe
această toaletă la pat, nu numai pentru confortul fizic ce îl asigură, ci şi pentru atenţia de care se
bucură din partea infirmierei. Fiecare pacient trebuie să beneficieze atât de condiţiile şi articolele
necesare, cât şi de asistenţa necesară îngrijirii părului, unghiilor, nasului, gurii şi a dinţilor.
Frecvenţa toaletei generale este stabilită în funcţie de nevoile somatice şi de dorinţele bolnavului.
Toaleta generală trebuie efectuată atât de frecvent încât să-i asigure bolnavului o înfăţişare curată, să
se prevină orice mirosuri dezagreabile sau orice formă de iritare a pielii. Este de datoria infirmierei
de a păstra pacientul într-o stare de curăţenie, indiferent de talia sa, poziţie, starea sa fizică sau
afectivă. Este evident că o baie prin imersie în cadă sau duş, are rezultate mult mai bune decât
cea în pat, efectuată pe segmente. Cei mai mulţi bolnavi pot beneficia de o baie cu apă curentă
în cadă sau la duş, în scopul satisfacerii diferitelor categorii de nevoi şi cu ajutorul
infirmierelor, dacă sunt în număr suficient.

1.3 Evitarea pericolelor

O persoană sănătoasă are control liber asupra mediului înconjurător, sau se poate îndepărta sau
schimba dacă consideră că devine periculos. Boala îl poate priva de această libertate. Ignoranţa poate
fi, de asemenea, cauza fricii nejustificate atât în caz de boală dar şi în caz de sănătate.
Cu cât infirmiera cunoaşte mai bine pericolele reale şi potenţiale conform unor tradiţii sau credinţe,
cu atât va fi în măsură să le prevină şi să le controleze, iar în caz de nevoie să dea bolnavului
explicaţii care să îi liniştească. În cazul persoanelor cu delir sau psihopate, problema protecţiei
devine o problemă majoră. Prevenirea suicidului şi protejarea bolnavului de a se autodistruge,
prevenirea lezării celor din jur, reprezintă exemple care scot în evidenţă această funcţie protectoare
cu rol esenţial în îngrijirea de bază. Protejarea pacientului de lezare de natură mecanică, cum este
căderea, de pericole de natură fizică, de substanţe chimice, toxice, de animale şi insecte periculoase,
de microbi prezenţi continuu în mediu înconjurător, face parte din îngrijirile de bază. Infirmierele
sunt cel mai mult timp în preajma bolnavilor. O mare parte din observaţiile acestora sunt utilizate de
echipa medicală pentru prescrierea măsurilor de protecţie, a mijloacelor de constrângere sau
supravegherea constantă a bolnavului cu tendinţă de suicid. Cu cât mai mult vor fi acordate îngrijiri
de calitate, cu atât va fi nevoie în mai mică măsură de recurgerea la mijloace de contenţie, lucru care,
de altfel, trebuie evitat la maximum. Spălarea pe mâini a infirmierei, utilizarea măştii, a mănuşilor, a
halatului reprezintă aspecte ale protecţiei pacient
1.4. Informaţie, educaţie! Ajutarea bolnavului să înveţe

Responsabilitatea echipei medicale de a da sfaturi în domeniul sănătăţii este de necontestat.

Infirmierele trebuie să recunoască şi să facă diferenţa între responsabilităţile lor de a face educaţie şi
cele ale asistentei medicale şi ale medicului. Ele trebuie să facă cunoscute asistentei medicale
întrebările pacientului vis-a-vis de diagnostic, prognostic, terapie, igienă, îngrijiri. Medicul prescrie
cum să se îngrijească bolnavul, asistenta medicală întocmeşte planul de îngrijiri şi pe baza
informaţiilor culese de la infirmiere. Infirmiera, având cunoştinţe elementare de asistenţă medicală
poate observa pacientul în comportamentul lui şi poate informa asistenta medicală dacă acesta face
greşeli în regimul prescris. Scopul infirmierei este de a ajuta pacientul să trăiască cât se poate mai
eficient până la restaurarea independenţei.
Bibliografie
1. Constantin Bărbulescu - ROMÂNIA MEDICILOR, Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la
1910, Editura Humanitas, 2015
2. Toader Nicoară, Istorie locală și surse orale
3. Programul Național de Pregătire a infirmierelor, note de curs.
4. Proceduri de practică pentru asistenții medicali generaliști
5. Cerințe igienico-sanitare în unitățile medico-sanitare