UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ŞTIINŢE

ECONOMICE CONSTANŢA
PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ:
MANAGEMENT

REFERAT LA DISCIPLINA ISTORIA

ECONOMICĂ
REFLECŢII ECONOMICE ÎN ANTICHITATE

Coordonator ştiinţific:
Conf. univ. dr. Patache Laura
Lector univ. dr. Bebeşelea Mihaela
Student:
Alexa Veronica

Constanţa
2023
 CURPINS

1. Introducere..............................................................................................................................3
2. Aspecte ale civilizaţiei economice în Orientul antic...............................................................3
3. Gândirea economică în Grecia antică.....................................................................................8
4. Concluzii...............................................................................................................................14
5. Referințe bibliografice..........................................................................................................14
1. Introducere
Până la jumătatea secolului al XVIII-lea, ştiinţa economică aşa cum o cunoaştem astăzi
nu a existat. Au existat reflecţii cu privire la muncă, valoare, schimburi, monedă sau rolul
statului, dar acestea erau cuprinse în lucrări de filozofie sau teologie.
Popoarele Antichităţii1 au creat civilizaţii înfloritoare, deşi activitatea economică avea
caracter izolat datorită faptului că mijloacele de transport maritime şi terestre nu permiteau
încă o circulaţie intensă a bunurilor. Faptele economice au determinat prescripţii juridice sau
morale.
Perioada anterioară Antichităţii clasice2 (greco-romane) este caracterizată de
existenţa unor civilizaţii înfloritoare, precum cea mesopotamiană, a Egiptului antic, ebraică,
persană şi indiană, fiecare particularizându-se printr-o suită de trăsături politice, economice şi
sociale.

2. Aspecte ale civilizaţiei economice în Orientul antic

În Mesopotamia, în timpul lui Hammurabi 3, activitatea economică era în plin avânt.
Existau numeroase situri urbane, formate din oraşul propriu-zis, o zonă de periferie şi un port;
odată cu construirea unui templu sau a unui palat, oraşul devine centru religios, politic,
comercial şi militar. Între oraşe şi câmpurile agricole din jur se derulau schimburi comerciale
permanente. Deoarece pământul aparţinea divinităţii, domeniile erau gestionate de către
preoţi. Aceştia, alături de războinici, taxau producţia agricolă, fiind deci primii agenţi
financiari; taxele, sub forma surplusului de produse agricole stocate în depozitele regale,
constituiau veniturile clasei conducătoare şi serveau la finanţarea comerţului regal. Astfel,
preoţii îndeplineau, pentru prima dată în istorie, funcţia de bancheri: primeau spre depozitare
în temple mărfuri şi le împrumutau celor care aveau nevoie, cerând în schimb dobândă.
Schimbul se derula sub forma trocului, nevoia de arme determinând oraşele să-şi
dezvolte legăturile comerciale pentru a putea importa metalul necesar fabricării acestora.
Odată cu intensificarea schimburilor, structurile instituţionale şi sociale mesopotamiene încep
să fie caracterizate de existenţa a două elemente juridice: dreptul de proprietate şi dreptul
contractelor. În plus, mesopotamienii au fost printre pionierii utilizării scrisului, fapt impus şi
de necesitatea coordonării aparatului birocratic al armatei regatului mesopotamian, care
1
Antichitatea desemnează acea epocă din istoria omenirii începând cu primele documente scrise (cca. mileniul 3
î.Hr) şi până în anul 476 d.Hr. (căderea Imperiului Roman de Apus).
2
Hammurabi (1810-cca. 1750) a fost primul rege al Imperiului babilonian, care stăpânea întreaga Mesopotamie
(azi Irak şi vestul Iranului); Codul este de fapt o stelă de diorit negru, descoperită în anul 1901 şi aflată în prezent
la Muzeul la Luvru.
3

3
atinsese dimensiuni însemnate. Hammurabi instituise un sistem de conducere a provinciilor
din imperiu, condus prin intermediul unor emisari, statutul acestora fiind definit într-un cod
juridic, cunoscut sub numele de Codul lui Hammurabi, care includea 282 de articole, de fapt o
enumerare de fapte şi activităţi interzise, fiecare însoţită de pedeapsă. Procesul de
uniformizare legislativă exprima încercările regelui de a controla şi taxa activitatea comercială
din regatul său (erau stabilite reguli precise privind dobânda, a cărei mărime putea fi chiar de
20 %, salariul, care îmbrăca forma raţiilor alimentare, diferite în funcţie de sex, vârstă şi rang
social, sistemul preţurilor pentru cele trei categorii de bunuri existente: cele a căror
comercializare era monopol regal, cele aflate în păstrare şi cele numite libere).
În încercarea de a eficientiza administrarea justiţiei regale, prevederile codului protejau
negustorii, numiţi tamkaru4.
Prin informaţiile pe care le cuprinde, acest cod are o importantă valoare documentară.
Întreaga viaţă economico-socială din acea perioadă este zugrăvită pe stela de diorit: structura
tripartită a societăţii, formată din oameni liberi (comercianţi înstăriţi, înalţi funcţionari,
proprietari funciari, preoţi) care administrau afacerile oraşului ca membri în Consiliul
bătrânilor, oameni obişnuiţi (clienţi ai oamenilor liberi) sau salariaţi subalterni ai regelui sau
ai templelor şi sclavi (prizonieri de război, datornici insolvabili sau copii vânduţi de familiile
lor în timpul perioadelor de foamete); familia şi caracteristicile sale; dreptul de proprietate;
dreptul femeii; regimul juridic al sclavilor (datornicul insolvabil vândut ca sclav este eliberat
după trei ani, el putându-se răscumpăra mai devreme); practici mercantile sau onorariul
cuvenit medicilor.1 Codul include prima atestare scrisă a "legii talionului": "Dacă cineva a
scos ochiul unui om liber, să se scoată şi al lui... Dacă cineva a scos dinte le unui om egal cu
el, să i se scoată şi dintele lui."2
O altă civilizaţie importantă din perioada Antichităţii pre-clasice este cea ebraică,
constituită începând încă din secolul al XX-lea î.Hr. în Palestina, descrisă în Biblie ca “ţara în
care curge laptele şi mierea” (miere = vin!).
Biblia, culegere canonică de texte sacre în credinţa ebraico-creştină, conţine referiri
numeroase la viaţa economică. Dumnezeu le făgăduieşte fiilor lui Israel abundenţă (râuri de
lapte şi miere ), astfel încât nimeni să nu fie nevoiaş. Preceptul fundamental iubeşte-ţi
aproapele ca pe tine însuţi a fost interpretat ca o recunoaştere morală a iubirii de sine, ca
trăsătură firească a naturii umane. O moralitate sănătoasă trebuie să ţină seama de interesele
proprii în aceeaşi măsură cu cele ale celorlalţi. Atunci când strânge recolta, credinciosul
trebuie să dea o parte văduvelor, săracilor şi străinilor 3. Totuşi, austeritatea nu este apreciată

4
Termenul desemnează un negustor căruia statutul oficial îi dă dreptul formal de a fi şi bancher.

4
ca scop în sine. Orice muncă trebuie răsplătită. La fel cum cei săraci sunt protejaţi prin
intermediul actelor de caritate, cei care trudesc trebuie protejaţi şi ei. Stăpânul trebuie să-şi
plătească angajatul la sfârşitul zilei4; nu trebuie să-l pună pe acesta să muncească exagerat de
mult, chiar dacă îl recompensează regeşte, iar dacă lucrătorul şi-a încheiat treaba înainte de
sfârşitul zilei de lucru, în timpul rămas va face doar munci uşoare. Un meşteşugar nu va fi pus
să facă altceva decât propria meserie.
Piatra de temelie a legislaţiei sociale din Biblie este Sabatul5, ziuă de odihnă atât pentru
stăpân şi familia acestuia, cât şi pentru sclav, servitor sau străin. Instituţia sfârşitului de
săptămână a fost o invenţie socială fără egal în civilizaţia greacă, romană sau în alte culturi
vechi.
O altă trăsătură unică a legii biblice cere eliberarea periodică a sclavilor de origine
israeliană. Ei trebuia să fie sclavi 6 ani şi să fie eliberaţi în al 7-lea împreună cu soţia, dându-
li-se hrană şi alte lucruri necesare pentru a începe o viaţă nouă 5. Sclavii israeliţi nu trebuia
trataţi cu asprime, iar un sclav evadat nu trebuia predat stapânului. El putea locui oriunde
vrea.
Aceste prevederi au fost interpretate ca o ameliorare a condiţiei de sclav, un prim pas
spre abolirea sclaviei. Pe plantaţiile romane sclavii purtau botniţă, în condiţiile în care Biblia
prevede că nici măcar animalelor de povară să nu li se pună aşa ceva. Alte prevederi nu se
limitează doar la sclavii israeliţi, ci vizează protecţia tuturor sclavilor faţă de violenţa
stăpânilor. În Roma, stăpânul avea drept de viaţă asupra sclavului său. În Exod se prevede
însă că dacă un sclav moare datorită acţiunilor stăpânului său, acesta din urmă să fie pedepsit,
iar dacă sclavul îşi pierdea un ochi sau un dinte, el trebuia eliberat.
În timpul Anului sabatic6, orice activitate agricolă era interzisă, roadele pământului care
creşteau de la sine putând fi însuşite de oricine; era şi anul în care datoriile erau anulate.
Aceste practici - eliberarea sclavilor, anularea datoriilor - arată o grijă profundă pentru
calitatea vieţii. Astfel, sclavilor şi datornicilor li se dădea posibilitatea răscumpărării.

5
La evrei, sabat înseamnă ziua de odihnă sau ziua a şaptea a săptămânii (perioada care ţine de vineri după
asfinţitul soarelui până sâmbătă, la căderea nopţii). În Vechiul Testament, sabatul este menţionat ca sărbătorire a
ieşirii poporului lui Israel din Egipt (Sabatul este şi ziua când Dumnezeu însuşi, după creaţie, s-a odihnit,
sfinţind-o prin acest gest: Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor/Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a
şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a
făcut./Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a Şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile
Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.(Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române: Facerea 2 1-3 şi Dicţionar enciclopedic, vol. VI, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 2006,
pag. 240-241.

5
 Drepturile proprietarului funciar, restrânse de prevederile referitoare la Anul sabatic,
erau limitate şi de instituţia Anului jubiliar, care prescria arendarea terenului agricol pentru o
perioadă de cel mult 50 de ani (se urmărea împiedicarea marilor proprietari de a-şi însuşi
pământul celor săraci). De asemenea, preţurile erau stabilite în funcţie de Anul jubiliar: cu cât
perioada rămasă până acest an era mai mică, cu atât preţul era mai mic.
Anul sabatic şi Anul jubiliar aveau menirea de a reduce tensiunile sociale acumulate în
timp şi sunt consideraţi ca reflectând atitudinea morală creştină dominantă în acele vremi.
Legea numită a jubileului stabilea că nici o formă de proprietate nu era absolută: periodic,
toate bunurile reveneau la posesorul iniţial, astfel încât repartiţia originară se menţinea (era a
priori considerată echitabilă!). Profeţii lui Israel au insistat în permanenţă pentru respectul
faţă de legi, pentru lupta împotriva confiscărilor şi acaparărilor, pentru un tratament fratern
faţă de străini, văduve şi săraci.
Leagănul civilizaţiei egiptene corespunde unui teritoriu relativ mic, comparabil cu cel al
Belgiei de astăzi. Grandoarea piramidelor contrastează în mod curios cu perimetrul redus pe
care sunt amplasate6. Înţelepţii egipteni, abordând numeroase precepte morale, implică în
gândirea lor şi viaţa economică. Principalele aspecte ale acesteia, precum şi anumite reflecţii
pot fi astăzi cunoscute datorită manuscriselor lăsate de scribi. În cartea "Satira meseriilor"7,
pentru a-l determina pe fiul său să vadă avantajele profesiei de scrib, Kheti descrie într-o
lumină negativă aspectele dificile şi ridicole ale altor douăzeci de meserii. Deşi nu aparţine
păturii superioare a societăţii egiptene (aristocraţia), fiind un salariat al administraţiei, scribul
nu este subordonat nimănui: muncind, el este supus, nu sclav. Scribul, ca individ, oscilează
între manifestarea fidelităţii faţă de faraon şi afirmarea propriei valori profesionale, fiind
conştient de faptul că este dependent de propria muncă; treptat, el se specializează şi devine
egal funcţionarului7.
Modernitatea civilizaţiei egiptene reiese din structura statului fondat pe bază teritorială,
precum şi din eficienţa administraţiei (cum a observat şi geograful grec Strabon, nu de puţine
ori funcţionarul egiptean salva poporul de la foamete), din însemnătatea care se acorda vieţii
private colective (aveau loc chiar şi greve pentru apărarea propriilor drepturi). Puterea statului
egiptean izvora din centralismul administrativ, perioadele de administraţie ineficientă
demonstrau slăbiciunile puterii centrale.
Centralizarea statală explică rolul esenţial al elementului juridic în soluţionarea
conflictelor, egalitatea între cetăţeni (… în faţa faraonului!), posibilitatea realizării unor opere

6
Donadoni, Sergio (coord.). (2001). Omul egiptean,. Iași: Editura Polirom, pp. 7-8.
7
Larousse, (2005). Istoria universală, vol. I De la origini până la sfârşitul marilor imperii. Bucureşti: Edotura
Univers Enciclopedic, pp. 210-211.
6
colective (piramide, canale, diguri), organizarea activităţii economice la nivel naţional
(transportul era sub controlul direct al faraonului, care era în acelaşi timp stăpânul absolut al
pământului şi al resurselor). Majoritatea populaţiei era formată din agricultori, dar produsul
pământului aparţinea statului, templelor sau nobililor.8
În Orientul antic întâlnim şi o altă civilizaţie - cea chineză - caracterizată de o gândire
economică şi filozofică specifică, dezvoltată în legătură cu justificarea economică a
monopolului statului, comerţul, preţurile etc. Curentele de gândire filozofică cele mai
reprezentative şi mai cunoscute sunt considerate taoismul şi confucianismul 8. Gândirea
filozofică din China este structurată pe patru şcoli principale care, abordând problema avuţiei,
a intervenţiei statului şi a regimului proprietăţii, au rezonanţă mai ales în planul doctrinelor
economice şi nu în cel al analizei economice.
Prima şcoală este cea numită Tao Kia ("şcoala vieţii" sau taoismul) a fost fondată în
secolul V î.e.n. Această filozofie se caracterizează prin recunoaşterea individualismului, a
autorităţii statului natural, precum şi prin condamnarea proprietăţii şi a avariţiei (se spune că
cel care ştie să se mulţumească cu puţin este întotdeauna bogat). Unul dintre principiile
fundamentale ale taoismului este wu-wei (non-acţiunea sau non-intervenţia), fapt care i-a
îndreptăţit pe unii economişti să considere pricipiul fundamental al liberalismului (laissez
faire, laissez passer) o simplă aplicare a filozofiei taoiste la politica autorităţii publice.
Taoismul respinge împărţirea societăţii în clase şi arată că intervenţia statului presupune
aplicarea unor impozite apăsătoare pentru populaţie care o îndeamnă la revoltă.
A doua şcoală este cea numită Jou Kia (şcoala "ştiutorilor de carte" sau a "literaţilor"),
cunoscută şi drept confucianism, care se îndepărtează de taoism şi consideră bunăstarea
materială drept un obiectiv legitim. În acest sens, şcoala elaborează şi un set de prescripţii
care trebuie respectate pe drumul spre bunăstare: diviziunea muncii, utilizarea monedei (care
facilitează această diviziune a muncii), precum şi intervenţia statului în vederea asigurării
educaţiei publice. Totodată, în cadrul acestei şcoli apar şi unii discipoli (precum Meng Zi)

8
Taoismul este o doctrină filozofică şi religioasă chineză, inaugurată de Lao-zi (sec. VI î.e.n.), care literal
înseamnă calea de a atinge o anumită virtute; principalele repere ale taoismului sunt principiul non-intervenţiei
în cursul natural al lucrurilor, credinţa în nemurire, cultul spiritului (Le Petit Robert des noms propres 2001, pag.
2016.
Confucianismul este o doctrină filozofică, religioasă, etică şi social-politică atribuită lui Confucius (aprox. 551-
479); conform acestei credinţe, există o divinitate supremă şi unică, Cerul, care determină întreaga existenţă
umană. Principala virtute a acestei existenţe este omenia, calitate globală care include respectarea tradiţiei şi a
ordinii sociale, preocuparea permanentă pentru autoperfecţionare-prietenie, fidelitate (Dicţionar enciclopedic
ilustrat, Ed. Cartier, 1999, pag. 224).

7
care consideră că intervenţia statului în plan social trebuie să fie moderată, întrucât poate duce
la războaie ruinătoare, iar mărirea impozitelor poate frâna producţia şi schimbul. Totodată, el
afirmă că statul trebuie să împiedice formarea monopolurilor.
A treia şcoală, numita Meh Kia este considerată o combinare a primelor două doctrine
deja amintite. De la prima ea reţine faptul că trebuie să se producă doar pentru satisfacerea
nevoilor fundamentale (naturale) întrucât un plus de producţie ar duce la îngrădirea libertăţii.
De la a doua şcoală este preluată ideea intervenţiei statului, care trebuie să se manifeste în
perspectivă demografică prin încurajarea sporirii populaţiei.
A patra şcoală, numită Sou Wei Fa Kia ("şcoala legilor juridice") s-a constituit în două
etape: prima în secolul VII î.e.n., iar a doua în sec. IV î.e.n. Această şcoală proclamă mai
convingător superioritatea statului de drept faţă de statul natural, datorită instituţiilor şi legilor
sale care protejează dezvoltarea personalităţii individuale. Contribuţia şcolii în domeniul
economic este reliefată de recunoaşterea utilităţii statisticii pentru procesul de guvernare, de
sublinierea faptului că valoarea monedei evoluează în sens invers cu evoluţia preţurilor
bunurilor; în fine, moneda este considerată, pe lângă mijlocitor al schimbului, şi un instrument
de politică economică prin care statul controlează evoluţia preţurilor.
Gândirea economică în vechea Indie este abordatâ de două curente filozofico-religioase:
budismul şi jainismul. Budismul preconizează asceza şi renunţarea la bunurile materiale, dar
spre deosebire de Lao-zi, acceptă împărţirea societăţii în caste. Acest sistem de ierarhizare a
grupurilor sociale indus de religia brahmană este contestat de Mahavira, fondatorul
jainismului, care devine astfel o doctrină atractivă pentru toţi cei care aspiră la reducerea
puterii castelor. În acelaşi timp, în India apar lucrări cu caracter practic care abordează
problematica profitului şi a dobânzii sub forma unui "tratat" de gestiune a finanţelor publice şi
a veniturilor maharajahului9.

3. Gândirea economică în Grecia antică

Gândirea economică din Grecia antică, leagănul civilizaţiei clasice, constituie punctul
de pornire al procesului de constituire a ştiinţei economice. Ideile economice apar în cadrul
filozofiei politice şi sociale, în prezentarea concepţiei generale cu privire la societate şi
justiţie.
Socrate (cca. 470 - 399 î.e.n.), părintele maieuticii este unul dintre cei mai mari
gânditori din istoria omenirii. Deoarece nu a lăsat nimic scris, concepţia sa filozofică este

Muscă, V., Baumgarten, A. (2006). Filozofia politică a lui Platon. Iaşi: Editura Polirom, p. 19.
9

8
cunoscută prin intermediul operei discipolilor (el este personajul central în scrierile lui Platon
şi Xenofon). Principiul fundamental al filozofiei socratice este rezumat de celebra sintagmă
Cunoaşte-te pe tine însuţi: pentru a afla adevărul, omul trebuie să se detaşeze de lucruri şi să
se întoarcă spre el însuşi.
Socrate poate fi considerat părintele spiritual al delimitării ştiinţei economice de
filozofie şi morală. În dialogul dintre Socrate şi Critobul, evocat de Xenofon: "L-am auzit
cândva pe Socrate discutând despre economie aşa cum se va vedea din cele ce urmează.
Spune-mi, i se adresă lui Critobul, economia presupune anumite cunoştinţe, precum cele
medicale, ale fierarului şi ale dulgherului ? Da, aşa cred, răspunse Critobul. Aşa cum este
cazul cu meseriile de mai sus, putem oare să determinăm şi cu ce se ocupă economia ? Fireşte.
Socot că un om econom e acela care-şi gospodăreşte bine casa şi avuţia personală." Acesta
este de altfel partea de început a celei mai cunoscute lucrări a lui Xenofon, "Economicul". Din
modul în care este pusă întrebarea reise că, până în acea perioadă, economia nu fusese
considerată o ştiinţă de sine-stătătoare. Punerea întrebării ilustrează utilizarea unui procedeu
fundamental al filozofiei socratice: ironia.
Xenofon (430-355 î.e.n.) scriitor, filozof şi om politic, discipol al lui Socrate, consacră
problemelor economice două lucrări importante, „Economicul” şi „Despre venituri”.
Valoarea practică a concepţiei economice a lui Xenofon este demonstrată şi de faptul că
a fost apreciată în Evul Mediu, mai apoi în perioada Renaşterii şi până în zorii apariţiei
capitalismului. Importanţa primordială pe care Xenofon o acordă agriculturii este reluată de
Quesnay care în "Tabloul economic" pune ca moto următorul pasaj de Xenofon: "Când
agricultura prosperă şi celelalte îndeletniciri merg din plin, dar dacă eşti nevoit să laşi
pământul în paragină orice altă ocupaţie decade atât pe pământ cât şi pe mare."
Lucrarea „Economicul” poate fi considerată primul tratat de microeconomie, ea
descriind regulile gestionării unei gospodării agricole. Prin intermediul spuselor lui Socrate,
Xenofon încearcă să dovedească faptul că, în timpul lui, conducerea unei gospodării
domestice agrare necesita un ansamblu de cunoştinţe sistematizate.
Conducerea muncii sclavilor, a gospodăriei aparţine proprietarului, iar exercitarea
efectivă a conducerii gospodăriei este asumată de cei doi soţi. Sarcinile sunt împărţite pe baza
diviziunii muncii, în conformitate cu aptitudinile naturale: „Părerea mea e însă că femeia,
dacă e o soţie şi ogospodină adevărată, are un rol tot atât de important în prosperitatea
gospodăriei. Bărbatul, prin activitatea lui, aduce de obicei bunurile necesare în casă, dar
femeia, de regulă, e aceea care le gospodăreşte şi nu le lasă să le irosească. Dacă totul e bine
orânduit, gospodăria prosperă, de nu, aceasta slăbeşte şi se duce de râpă.” Din acest context
rezultă că autorul cultivă ideea egalităţii între bărbat şi femeie, într-o perioadă când aceasta
9
era negată în diferite zone geografice. Această concepţie va avea ecouri mult mai ample atât
în Europa, cât şi în America.
O atenţie deosebită acordă Xenofon nu sclaviei ca instituţie socială, ci folosirii muncii
sclavilor, în care scop trebuie avută în vedere menţinerea stării de sănătate a acestora, precum
şi crearea condiţiilor prielnice pentru desfăşurarea muncii lor.
A doua lucrare însemnată în plan economic ce aparţine lui Xenofon este "Despre
venituri", centrată pe problematica financiară a Cetăţii, aflată în impas în această privinţă.
Xenofon face o paralelă între gestiunea veniturilor statului şi cea a veniturilor unei gospodării
domestice. Sursele de venit ale Aticii sunt veniturile din meserii, impozitele plătite de meteci 9
(impozitul plătit de aceştia se numea metoikion), veniturile din comerţ, precum şi donaţiile.
Pentru sporirea acestor venituri, Xenofon consideră că munca sclavilor trebuie organizată la
scara Cetăţii, pentru exploatarea minelor de argint. De altfel, este interesul cetăţenilor să
investească în aceste mine: „Cei care vor fi avansat bani într-o mină, vor primi un venit de
aproape două mine, fară a părăsi oraşul, aceasta fiind categoria cea mai sigură şi mai stabilă
dintre veniturile câte există pe lume”, obervă Xenofon.
Platon (428-347 î.e.n.) a avut o dublă glorie: mentor i-a fost Socrate, iar elev Aristotel.
Două dintre lucrările sale, „Republica” şi „Legile”, sunt consacrate în principal
chestiunilor politice, conţinând însă şi reflecţii economice, scrieri în care imaginea
individualismului inerent manifestării vieţii economice contrastează cu concepţia sa
comunitară cu privire la organizarea Cetăţii.
Sistemul său idealist presupune divizarea Cetăţii în trei clase ierarhice10:
1. filozofii, din rândul cărora trebuia să fie aleşi deţinătorii puterii publice (rolul lor era
de a face ceea ce este cel mai bine pentru Cetate);
2. războinicii (paznicii), însărcinaţi cu menţinerea ordinii interne şi cu apărarea în faţa
pericolelor externe;

10
Oprişan, M. (1964). Gândirea economică din Grecia antică. Bucureşti: Editura Republicii Socialiste România,

1
2
3

4
5

6
7

8
9

10
 3. lucrătorii (agricultorii, meşteşugarii şi comercianţii) care aveau rolul de a produce
bunurile necesare întreţinerii primelor două clase, neavând însă dreptul de a ocupa funcţii
publice în cadrul Cetăţii.
În legătură cu concepţia economico-politică a lui Platon se impun câteva precizări:
1. Stratificarea socială presupune coexistenţa armonioasă, fiecarea categorie socială
respectându-şi menirea, Platon fiind ostil mobilităţii sociale. De altfel, el face analogii foarte
sugestive între componentele corpului omenesc şi structura socială şi cea a sufletului: filozofii
erau consideraţi sufletul, războinicii – braţele, iar lucrătorii, picioarele; ca şi structura socială,
sufletul omului are trei componente: raţiunea-capul, instinctele generoase - inima şi poftele
grosolane -stomacul;
2. Activitatea economică din cadrul Cetăţii nu are rolul de a satisface doar nevoile
elementare ale membrilor săi; prosperitatea este condiţionată de participarea la schimburile
comerciale externe;
3. Activitatea economică a Cetăţii trebuie să fie preponderent agricolă, doar o treime
dintre membrii săi trebuind să se dedice comerţului; Platon este ostil negustorilor, despre care
afirmă că „infectează” Cetatea cu banii obţinuţi din export. Tocmai de aceea, el consideră
necesară reglementarea strictă a micului comerţ: preţul, locul precis unde se vinde şi se
cumpără fiecare marfă, salariile meşteşugarilor, profitul comercianţilor.
4. Ostilitatea lui Platon faţă de comerţ nu se datorează naturii acestei îndeletniciri – pe
care o consideră utilă – ci faptului că ea dă ocazia oamenilor să-şi satisfacă setea de aur şi
argint. De aceea, Platon consideră necesară limitarea întrebuinţării monedelor de metal preţios
doar la tranzacţiile cu bunuri necesare satisfacerii nevoilor zilnice, respingând împrumutul cu
dobândă (cămătarii „populează Cetatea cu viespi şi săraci").
5. Pe măsură ce se dezvoltă, Cetatea pune accent pe satisfacerea nevoilor de lux.
Acumularea bogăţiei, ca scop în sine, este privită de Platon drept o ameninţare la adresa
Cetăţii şi de aceea el consideră că numărul optim de locuitori este ... 5040!
Potrivit lui Platon, cetatea dreaptă şi perfectă este aceea construită pe baza unui
principiu fundamental, derivat din practica economică a diviziunii muncii: fiecare trebuie să
facă un singur lucru, şi anume cel pentru care este cel mai potrivit. Paznicii, de exemplu, nu
deţin proprietăţi şi trăiesc în sânul colectivităţii; ei sunt selectaţi încă din copilărie şi sunt
educaţi temeinic (gimnastică, muzică).
După ce analizează diferite sisteme politice, Platon despride două concluzii esenţiale:
1. Evoluţia unui oraş-stat (polis) grecesc tipic urmează de regulă aceeaşi schemă:
monarhie (conducerea de către o singură persoană; dacă aceasta nu respectă legile se numeşte
tiranie şi este, consideră Platon, cel mai greu de suportat; dacă legile şi datinile sunt
11
respectate, se numeşte regalitate, fiind cel mai uşor de suportat), urmată de conducerea de
către cei puţini, respectiv de către elite, constituite de regulă din cei avuţi (numită aristocraţie
când aceştia respectă legile sau oligarhie în caz contrar) şi în final de democraţie (conducerea
de către cei mulţi, oamenii de rând; întrucât conducerea este divizată în părţi prea mici la un
număr prea mare de indivizi, ea este respinsă de Platon, care totuşi o consideră cea mai bună
formă de guvernare dintre cele lipsite de legi; referindu-se la democraţie, el concluzionează:
„Atâta timp cât toate sunt lipsite de măsură, învinge dorinţa de a trăi în democraţie, dar, atâta
timp cât toate sunt în ordine, în ea pare cel mai puţin că trebuie să trăim.”
1. Cea mai bună formă de guvernare este monarhia, supusă unor legi de drept; singura
modalitate de a întrerupe ciclul succesiv al celorlalte forme de guvernământ este conducerea
Cetăţii de către „regii-filozofi”!
Aristotel (384-322 î.e.n.), născut în colonia ionică Stagira (de unde atibuirea epitetului
Stagiritul), încă de la vârsta de 17 ani a studiat la Academia fondată de Platon. Autor al unor
scrieri de logică, etică, politică, poetică, retorică, biologie, zoologie, meteorologie şi
metafizică, Aristotel reprezintă modelul enciclopedistului prin excelenţă. Profesor înnăscut, şi
logician riguros, el a fost chemat de Filip, regele Macedoniei, să devină preceptorul fiului său
Alexandru, pe atunci în vârstă de 13 ani.
Gândirea economică aristoteliană îşi găseşte expresia în două lucrări importante:
„Politica” şi „Etica nicomahică”.
Aristotel face distinctie netă între economia domestică şi hrematistică: „Economia
domestică nu este totuna cu hrematistica, este lucru cert. Căci cea din urmă se ocupă cu
producţia, cealaltă cu consumaţia.[...] este rostul celui priceput în hrematistică să cerceteze
care sunt mijloacele de a câştiga bani şi proprietăţi11.
Prima se bazează, după părerea sa, pe necesitate şi are drept scop agonisirea naturală,
strângerea de bunuri naturale limitată de nevoile de consum şi de folosinţă.
Cea de-a doua, dimpotrivă, se întemeiază pe schimb şi are drept scop acumularea
infinită a bogăţiei sub forma de bani: „De aceea, se pare că hrematistica se ocupă mai ales cu
banii şi că obiectul ei ar fi să poată cunoaşte de unde se pot câştiga cât mai mulţi bani; că ea
trebuie să creeze avuţia şi bunăstarea. De aceea se admite adesea că bogăţia constă în belşugul
banilor, căci în jurul banilor se învârtesc şi achiziţia şi comerţul.” Aristotel distinge două
tipuri de hrematistică:
 hrematistică „necesară”, care ţine de economia domestică şi se ocupă de producerea
hranei;

11
Aristotel, Politica. Bucureşti: Editura Antet, p. 12.

12
  hrematistică „nebazată pe necesitate”, care are ca scop banul în sine.
Cercetarea hrematisticii, care „nu-şi ia câştigul de la natură”, i-a creat posibilitatea lui
Aristotel de a pătrunde mai adânc decât predecesorii săi în analiza mecanismului economic
din societatea antică şi de a contribui astfel într-o mai mare măsură la progresul ştiinţei
economice. El a înţeles mai bine natura schimbului, a comerţului şi a banilor: „Iar comerţul
produce avere nu în chip absolut, ci numai prin transportarea bunurilor. Or, el pare că se
îndeletniceşte tocmai cu banii; căci banul este elementul şi ţinta schimbului; iar averea din
acest fel de achiziţie este nelimitată.”
Aceasta este doctrina sterilităţii schimbului, care a influenţat gândirea economică a
secolelor următoare, din Evul Mediu şi până la fiziocraţi, precum şi pe cea a lui Karl Marx. În
acelaşi timp, Aristotel condamnă împrumutul cu dobândă deoarece „banul nu face pui”. Acest
argument se regăseşte în doctrina Bisericii, care a marcat multă vreme foarte profund
moravurile economice.
Deosebit de interesant apare şi faptul că Aristotel analizează, în afara genezei banilor, şi
rolul lor în acumularea bogăţiei. El explică funcţia banilor de mijloc de schimb: „Şi astfel
oamenii se învoiră, ca la tranzacţiile comerciale, să dea şi să primească un anumit lucru, care
fiind el însuşi folositor, avea avantajul că era lesne de mânuit pentru obţinerea mijloacelor de
trai, ca de pildă fierul, argintul şi alte asemenea metale. La început îi determinau valoarea
numai după mărime şi greutate, dar în cele din urmă îi întipăriră şi o efigie ca să fie scutiţi de
măsurătoare, căci efigia era pusă ca semn al valorii”. Rezultă că Aristotel sesizează faptul că
iniţial nu metalele preţioase au îndeplinit rolul de bani. Moneda este, conchide el, „un fel de
etalon care, aducând bunurile la o măsură comună, le egalează”. Se pare că Aristotel este
primul autor care a evidenţiat trei funcţii ale banilor: etalon al valorii (mijloc de comensurare
şi comparare a rezultatelor activităţii economice), mijlocitor al schimbului (funcţia de
tranzacţie) şi instrument de rezervă a valorii (funcţia de economisire). Dar moneda prin natura
ei nu constituie o bogăţie în sine, ea este doar un semn convenţional şi, din acest punct de
vedere, o cantitate de alimente este mult mai valoroasă decât echivalentul greutăţii ei în aur
pentru Midas, aflat singur pe o insulă stearpă!
În ceea ce priveşte repartiţia, deşi este de acord cu Platon şi condamnă bogăţia, Aristotel
respinge ideea existenţei unui principiu universal care ar asigura justeţea distribuţiei. La
aceasta se ajunge însă prin intermediul schimbului în cadrul căruia, în mod voluntar, părţile
implicate sunt de acord că este în avantajul lor să deruleze contractele conform cu regulile
admise şi respectate în societate.

13
 Aristotel este de părere că cele trei tipuri de relaţii existente în cadrul familiei ca
instituţie (soţ-soţie, stăpân-sclav şi părinţi-copii) definesc hotărâtor evoluţia economico-
socială.
În concepţia sa, sclavia este absolut necesară, dar existenţa ei este dificil de justificat din
punct de vedere moral... Aristotel crede în sclavie ca instituţie naturală („căci averea mai
cuprinde sclavii, turmele, banii şi toate acele proprietăţi care se numesc mibiliare”), susţinând
totuşi un tratament mai blând pentru sclavi.

4. Concluzii
Învăţăturile lui Platon şi Aristotel capătă o extindere în afara spaţiului Cetăţii şi al
Greciei, datorită îndeosebi lui Alexandru cel Mare, fostul elev al lui Aristotel, care, invadând
Asia, a reuşit să extindă influenţa gândirii şi a spiritului grec. Opera aristoteliană a servit drept
sprijin scolasticii, care a constituit baza ştiinţifică a catolicismului.

5. Referințe bibliografice
1. Aristotel, Politica. Bucureşti: Editura Antet
2. Larousse, (2005). Istoria universală, vol. I De la origini până la sfârşitul marilor imperii.
Bucureşti: Edotura Univers Enciclopedic, pp. 210-211.
3. Donadoni, Sergio (coord.). (2001). Omul egiptean,. Iași: Editura Polirom
4. Drimba, O. (1998). Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I. București: Editura Saeculum şi
Vestala
5. Muscă, V., Baumgarten, A. (2006). Filozofia politică a lui Platon. Iaşi: Editura Polirom
6. Oprişan, M. (1964). Gândirea economică din Grecia antică. Bucureşti: Editura Republicii
Socialiste România

14