Influenţa activatorilor şi a inhibitorilor enzimatici

Activatorii enzimatici determină fenomenul de inducţie enzimatică, iar inhibitorii determină

fenomenul de inhibiţie enzimatică

Inducţia enzimatică
Inducţia enzimatică reprezintă procesul de creştere a activităţii enzimei atunci când este
prezent în mediu activatorul enzimatic. Fenomenul poate fi determinat prin:
- stimularea sintezei enzimei,
- stimularea procesului de transformare a proenzimei (enzimă inactivă) în enzimă,
- reducerea procesului de degradare a enzimei.
Inducţia enzimatică poate determina:
- reducerea sau dispariţia acţiunii medicamentului dacă metaboliţii formaţi nu sunt activi
biologic,
- creşterea ratei de eliminare din organism a substanţei medicamentoase deoarece metaboliţii
sunt hidrofili şi mai uşor de eliminat,
- apariţia toleranţei şi a dependenţei la medicament dacă substanţele medicamentoase
determină autoinducţie enzimatică; în acest caz este necesară creşterea dozei pentru a obţine acelaşi
efect terapeutic,
- creşterea toxicităţii unei substanţe dacă metabolitul este mai toxic decât compusul de bază.
Exemplu de inductori: fenoibarbital, carbamazepina, substaneţe din fumul de ţigaretă.

Inhibiţia enzimatică
Inhibiţia enzimatică reprezuntă procesul de reducere a activităţii enzimai sau blocarea
funcţionării acesteia sub acţiunea inhibitorilor.
În funcţie de capacitatea enzimei de a se reface după acţiunea inhibitorului enzimatic,
aceasta poate fi:
- reversibilă - la îndepărtarea inhibitorului enzima îşi reia activitatea;
- ireversibilă - enzima nu-şi reia activitatea la îndepărtarea inhibitorului din mediu.

Inhibiţia reversibilă
Procesul de inhibiţie reversibilă poate fi de tip: competitiv, necompetitiv şi uncompetitiv.

a. Inhibiţia competitivă – apare atunci când substratul şi inhibitorul prezintă afinitate

pentru centrul activ al enzimei şi se fixează pe acesta. Fenomenul se explică prin asemănarea
chimică şi structurală între substrat şi inhibitor.
E+S ES E+P

E+I EI
Fixarea inhibitorului pe centrul activ al enzimei este reversibilă, iar la creşterea concentraţiei
substratului în mediu de reacţie inhibitorul va fi eliminat din centrul activ al enzimei.
Prezenţa unui inhibitor competitiv în mediul de reacţie va determina creşterea valorii
constantei KM caracteristică enzimei cu reducerea afinităţii enzimei pentru substrat.
În mod practic acest tip de inhibiţie este întâlnită în următoarele cazuri:
- terapia cu sulfamide – acestea intră în competiţie cu acidul p-amino-benzoic pentru fixarea
în centrul activ al dihidropteroat sintetazei, enzimă bacterienă necesară pentru sinteza peretelui
bacterian;
- concentraţia mare a unui substrat în cazul reacţiilor care decurg cu mai multe substraturi –
substratul în exces se fixează în centrul activ al enzimei şi blochează accesul celui de-al doilea
substrat către centrul activ al enzimei. De exemplu în cazul reacţiei catalizate de transaminaza
glutam-oxalacetică, excesul de acid aspartic blochează reacţia de transaminare;

1
 - reacţii reversibile în care nu a fost îndepărtat din mediul de reacţie cel puţin unul din
produşii de reacţie şi astfel reacţia este reversată cu inhibarea reacţiei directe – excesul de acid
fosforic în mediu determină reversarea acţiunii fosfatazei alcaline, de aceea reacţia enzimatică se
desfăşoară în mediu alcalin pentru a transforma acidul fosforic în fosfat.

b. Inhibiţia necompetitivă – în acest caz substratul şi inhibitorul se fixează pe zone diferite

din enzimă. Substratul se fixează în centrul activ al enzimei, iar inhibitorul se fixează într-o altă
zonă din enzimă. Creşterea concentraţiei substratului nu va determina reversarea inhibiţiei
enzimatice.
+S
ES + I

E ESI
E+P
+I +S
EI
Deoarece inhibitorul nu se fixează în centrul activ al enzimei, nu este afectată afinitatea
enzimei faţă de substrat şi nu este modificată valoarea constantei KM.
Inhibiţia necompetitivă este întlnită în următoarele cazuri:
- reacţia metalelor cu grupele tiol (-SH) ale tioaminoacizilor din structura enzimei cu afectarea
structurii terţiare a enzimei;
- reacţia unor chelatanţi cu metalele din centrul activ al enzimei şi care au rol de cofactori –
chelatarea cu EDTANa2 a ionilor de magneziu din centrul activ al enzimei.

c. Inhibiţia uncompetitivă (acompetitivă) – în acest caz inhibitorul se fixează doar pe

complexul enzimă substrat.
+I
E+S ES ESI
Inhibitorii determină în acest caz reducerea valorii KM şi a vitezei maxime de reacţie.
Acest tip de inhibiţie este întâlnită în cazul reacţiilor cu două substraturi.

Inhibiţia ireversibilă
Inhibitorul se fixează pe enzimă şi determină afectarea ireversibilă a acesteia cu blocarea
definitivă a reacţiei enzimatice.
Inhibitorul se fixează pe enzimă prin legături covalente care sunt stabile chimic şi de cele
mai multe ori nu pot fi desfăcute în condiţii fiziologice. Enzima devine inactivă şi va fi distrusă prin
proteoliză.
E+I EI
Acest tip de inhibiţie este întâlnită în următoarele cazuri:
- utilizarea agenţilor alchilanţi în terapia cancerului – agenţii alchilanţi determină blocarea
enzimelor prin reacţie cu grupările amino din centrul activ al enzimei,
- compuşi organofosforici – formează legături covalente cu gruparea hidroxil a serinei din
centrul activ al colinesterazei şi determină blocarea ireversibilă a acesteia. Enzima îşi poate relua
activitatea doar dacă se introduce rapid în mediul de reacţie un reactivator enzimatic care
reacţionează cu compusul organofosforat şi forţează eliberarea acestuia din centrul activ al enzimei;
- agenţi anticoagulanţi – blochează activarea factorilor coagulării, în special a trombinei care
transformă fibrinogenul în fibrină insolubilă.

REGLAREA ACTIVITĂŢII ENZIMATICE

Enzimele care catalizează reacţii din organismele vii sunt de două tipuri:
- enzime constitutive –prezintă activitate constantă indiferent de cantitatea de substrat aflată
în mediul de reacţie,
- enzime inductibile –concentraţia şi activitatea acestora cresc la creşterea concentraţiei
substratului.

2
 Reglarea activităţii enzimatice se realizează prin:
- sinteza de proenzime,
- legare covalentă,
- enzime alosterice.

Sinteza de proenzime
În organism sunt sintetizate proenzime, forme inactive ale enzimelor şi care sunt activate
prin hidroliză parţială. Procesele de activare sunt ireversibile şi se desfăşoară în aşa fel încât
structura de bază a enzimei să se păstreze şi să nu fie afectată acţiunea sa biologică.
Transformarea proenzimei în enzimă are loc atunci când în organism pătrunde substratul.
Sinteza de proenzime are rolul de a proteja locul de sinteză de acţiunea nocivă a enzimei
active sau de a evita acumularea substratului atunci când acesta pătrunde în organism (în cazul
enzimelor care se sintetizează mai încet).
Activarea se realizează pe cale:
- chimică – în mediu acid (pH 1,5-2 specific sucului gastric) pepsinogenul este hidrolizat la
pepsină,
- catalitică – constă în transformarea proenzimei în enzimă activă sub acţiunea unei enzime
- în intestinul subţire tripsinogenul este transformat în tripsină sub acţiunea
enterokinazei,
- activarea în cascadă a factorilor coagulării,
- autocatalitică – o enzimă îşi induce propria activare - tripsinogenul este transformat în tripsină
sub acţiunea tripsinei.

Legare covalentă
Activitatea unei enzime este reglată prin fixarea sau îndepărtarea din centrul activ a unei
grupări chimice, ceea ce va determina activarea sau inhibarea enzimei respective.
În funcţie de natura grupelor care participă la procesul de reglare a activităţii enzimei prin
legare covelentă, aceasta poate fi de tipul:
a. fosforilare-defosforilare – procesul de fosforilare are loc la nivelul grupării OH a serinei din
centrul activ al enzimei, mai rar la nivelul grupării OH din treonină sau tirozină. Forma activă a
enzimei este cea fosforilată sau cea defosforilată în funcţie de tipul enzimei. Fosforilarea este
catalizată de o kinază, iar defosforilarea de o fosfatază,
b. acetilare-deacetilare – controlul activităţii enzimei se realizează prin acetilarea restului de
lizină din structura centrului activ al enzimei, sau deacetilarea resturilor de lizină acetilate,
c. metilare-demetilare – prin metilare activitatea enzimei este blocată, iar acest proces are
importanţă în terapia anticanceroasă,
d. adenilare-deadenilare – este procesul prin care în centrul activ al enzimei se fixează, sau din
centrul activ al enzimei se îndepărtează un rest de adenină.

Enzime alosterice
Enzimele alosterice sunt enzime cu structură cuaternară care pot fixa atât substratul cât şi un
alt compus cu rol activator sau inhibitor, denumit modulator alosteric. Zona în care se fixează
modulatorul alosteric se numeşte centru alosteric.

Enzimă activă Enzimă inactivă

3
 Aceste enzime catalizează reacţii dintr-o cale metabolică şi conţin doi centri alosterici unul
cu rol activator şi celălalat cu rol inhibitor.
Enzimele alosterice nu respectă ecuaţia Michaelis-Menten.
Enzimele alosterice sunt alcătuite din mai mulţi monomeri, fiecare prezentând centri
alosterici şi centrul activ.
În funcţie de structura şi proprietăţile substratului şi ale ligandului alosteric interacţiunile
dintre enzimă şi liganzi pot fi:
- homotrope – ligandul alosteric are structură identică cu a substratului care se fixează în centrul
activ;
- heterotrope – liganzii alosterici au structură diferită de a substratului.
Enzimele alosterice se prezintă sub două forme în funcţie de modul lor de funcţionare:
- forma R sau relaxată – este forma activă a enzimei, care poate fixa şi determina transformarea
substratului,
- forma T sau tensionată – este forma inactivă a enzimei şi nu permite fixarea substratului.
Modificarea formei enzimei din R în T sau din T în R este controlată de liganzii alosterici
activatori sau inhibitori.