II.

Caractere generale
(statut şi competenţe)
1. Caractere generale
Caracterele generale ale Uniunii Europene constau în trăsăturile care
guvernează întreaga organizare şi funcţionare a Uniunii Europene. Raportat la
structura şi funcţionarea Uniunii Europene se pot desprinde trei caractere
specifice :
-este organizaţie internaţională ;
- este o organizaţie regională deschisă
- este o organizaţie regională specializată.
Uniuea Europeană se deosebeşte fundamental de toate organizaţiile
internaţionale de tip clasic printr-o structură instituţională şi juridică originală şi
prin faptul că se fundamentează pe o integrare economică.

1.1. Organizaţie internaţională

Denumirea acestei structuri europene semnifică faptul că statele care fac

parte recunosc existenţa unei solidarităţi şi acceptă ca unele dintre competenţele
lor, ce ţin de probleme de interes comun să revină organizaţiei stabilită între ele,
dacă aceasta este mai eficientă şi mai profitabilă, în raport cu ceea ce ar putea
realiza fiecare stat în parte.
Contrar federaţiilor sau confederaţiilor care îşi au întotdeauna izvorul în
Constituţie – act de drept intern – Comunităţile s-au născut ca şi orice altă
organizaţie internaţională, având la bază tratate semnate de reprezentanţii cu
depline puteri ai statelor fondatoare, tratate ratificate şi intrate în vigoare după
principiile clasice ale dreptului tratatelor.
Sub aspect formal, crearea Uniunii Europene nu a putut fi decât rezultatul
tehnicii oferite de dreptul internaţional public.
Astfel, sub aspectul naturii juridice, Uniunea Europeană reprezintă un
organism internaţional constituit după toate regulile dreptului internaţional
public. Limitarea sa geografică la teritoriul Europei îi dă caracterul de organism
internaţional regional.

1.2. Organizaţie regională deschisă

Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie regională deschisă, iar acest

caracter se analizează în raport de condiţiile de aderare, de posibilităţile pierderii
calităţii de membru.

1
 În ceea ce priveşte condiţiile de aderare, acestea se referă la două aspecte
distincte: condiţii de formă şi procedură şi condiţii de fond.
A) . Aderearea: Condiţii de formă, procedură şi fond
Tratatele constitutive ale celor trei Comunităţi Europene conţin dispoziţii
exprese privind aderarea. De aceste norme au beneficiat în 1973 Danemarca,
Irlanda şi Marea Britanie, în 1981 Grecia şi în 1986 Spania şi Portugalia.
Tratatele constitutive au fost modificate ulterior prin Actul Unic European şi
Tratatul de Maastricht, inclusiv cu norme privind aderarea de care au beneficiat
Austria, Finlanda şi Suedia.
Privind cronologic reglementările comunitare putem spune că Tratatele
constitutive de la Paris şi Roma precizează în termeni generali condiţiile de
formă şi procedură, fără referiri la condiţiile de fond. De aceea putem spune că
până în anul 1994 condiţiile de formă şi procedură sunt reglementate, de
principiu, prin actele constitutive, iar condiţiile concrete ale procedurii de
aderare au fost elaborate cu ocazia diverselor aderări. Până la intrarea în vigoare
a Tratatul de Maastricht condiţiile de fond au fost precizate doar în practică, mai
ales de către Comisie.
Principiile generale ale procedurii de aderare sunt precizate de Tratatul
CECO art.98, Tratatul CEE art.237 şi Tratatul CEEA art.205. Cele trei tratate
prevăd obligativitatea unei cereri de aderare din partea statului solicitant,
adresată Consiliului care decide cu unanimitate de voturi după primirea avizului
din partea Comisiei.
Actul Unic European a instituit şi obligativitatea obţinerii avizului
Parlamentului European dat cu majoritate absolută de voturi, înainte ca organul
decizional să se pronunţe asupra aderării.
În privinţa restului dispoziţiilor privind procedura de aderare Tratatul de
la Paris conţine reglementări distincte faţă de la Tratatele de la Roma. Conform
CECO, Consiliul fixează cu unanimitate de voturi condiţiile de aderare.
Dobândirea calităţii de membru este un act unilateral al Comunităţii, statul
solicitant având doar posibilitatea de acceptare a condiţiilor impuse. După
semnare actul de aderare intră în vigoare în momentul depunerii sale pe lângă
Guvernul francez care este depozitarul Tratatului CECO. Depunerea actului de
aderare la Paris se face după ce a fost ratificat. Aceste dispoziţii sunt particulare
CECO, dar obligatorii întrucât aderarea la UE înseamnă aderarea la cele trei
Comunităţi pe care se bazează Uniunea şi respectarea actelor fundamentale ale
acestora.
Tratatele de la Roma au prevăzut procedura negocierii condiţiilor de
aderare şi a transformărilor de realizat în perioada tranzitorie, de acomodare a
ordinii social-economice şi politice din statul aderant cu cea deja existentă în

2
 UE. Negocierile se poartă în Consiliu, pe de o parte de către statele deja membre
şi pe de altă parte de statul solicitant, cu participarea Comisiei.
Comisia nu este parte semnatară a actului. Ea participă la negocieri pentru
a asigura eficienţa acestora, fiind posibil eşecul discuţiilor datorită atitudinii
ostile a unui stat deja membru. În aceste condiţii, Comisia prezintă propuneri
asupra problemelor ce trebuie luate în discuţie şi soluţionate în cursul
negocierilor, fiind un moderator al dezbaterilor dintre părţi, în ultimă instanţă
încercând să găsească o soluţie de conciliere a intereselor în prezenţă. Ne sunt
prezente în memorie divergenţele dintre Spania şi Norvegia datorate conflictelor
de interese vis-a-vis de pescuitul în Marea Nordului şi rolul deosebit jucat de
Jacques Delors1414 ca mediator în cauză.
Actul de aderare se semnează pe de o parte de statele deja membre,
reunite în Consiliu şi statul aderant. Ele intră în vigoare după ratificarea de către
toate părţile contractante, conform procedurilor naţionale de ratificare a
acordurilor internaţionale.
Pornind de la experienţa celor 40 de ani de acţiune, Tratatul de la
Maastricht (TM) a adus noi reglementări în privinţa procedurii de aderare. În
titlul VII - Dispoziţiile finale, la art.O se reiau regulile de formă şi procedură
prevăzute în Tratatele de la Roma, cu modificările AUE şi adaptate la noul
stadiu de dezvoltare a Comunităţilor, iar pe de altă parte în art.F al Titlului I -
Dispoziţii comune sunt prevăzute norme de fond ale aderării la UE. Până la TM
condiţiile de fond nu au fost reglementate la nivel de tratate.
Bazele juridice ale negocierilor privind admiterea unui stat ca membru UE
sunt date de art.O al TM. Cât priveşte condiţiile şi criteriile de admitere ele sunt
date de dispoziţiile art.F şi art.O ale TM completate cu precizările făcute în
practică cu ocazia diverselor aderări.
În lumina acestor dispoziţii, un stat solicitant trebuie să îndeplinească trei
condiţii fundamentale: să aibă o identitate europeană, să fie un stat de drept
democratic şi să respecte drepturile omului. Aşa după cum se arată într-un
document de lucru al Parlamentului European, până în prezent nu există o
definiţie oficială a termenului “european”, el înglobează elemente geografice,
istorice şi culturale care contribuie la identitatea europeană.
Uniunea Europeană este un organism regional de integrare economică şi
din perspectiva acestei vocaţii fundamentale factorul economic este hotărâtor în
rezolvarea cererii de aderare. Pentru a fi admis statul solicitant trebuie să aibă o
economie de piaţă competitivă şi care să funcţioneze corect, luându-se în
considerare rata inflaţiei, deficitul bugetar şi datoria publică, existenţa unui

Jacques Delors; (1925 - ), economist şi om politic francez născut la Paris, ministru al economiei şi finanţelor
1414

1981-1984; din 1985 preşedinte al Comisiei UE; personalitate marcantă a construcţiei europene în perioada 1985-
1994.

3
însemnat sector al economiei private şi a unui cadru juridic şi administrativ
adecvat în sectorul public şi privat. El trebuie să deţină o economie de piaţă reală
şi solidă, care să facă faţă în condiţii de concurenţă pieţei unice europene.
O altă condiţie prealabilă o constituie recunoaşterea şi transpunerea în
practică a întregului “acquis” comunitar, adică a întregului câştig, a întregii
dobândiri comunitare în timp, respectiv toate drepturile şi obligaţiile Uniunii şi
ale cadrului instituţional. Statul solicitant trebuie să respecte conţinutul,
principiile şi obiectivele politice ale tratatelor comunitare, să accepte şi să
respecte jurisdicţia şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie; să respecte declaraţiile şi
deciziile Comunităţilor, acordurile internaţionale şi acordurile statelor membre
privind Comunităţile.
Statul candidat trebuie să recunoască şi să accepte finalitatea politică a UE
ce decurge din realizarea în timp a obiectivelor comunitare.
Procedura de aderare se compune din două mari aspecte: o procedură
comunitară desfăşurată la nivelul a trei instituţii: Consiliu, Comisie şi
Parlamentul European, cât şi o procedură între state, adică între statele membre
şi statul candidat.
Procedura comunitară este deschisă de adresarea cererii de aderare,
Consiliului. Acesta hotărăşte asupra deschiderii procedurii şi cere Comisiei să
prezinte consecinţele politice, economice, juridice şi instituţionale ale aderării
statului candidat. În acest sens Comisia va elabora un aviz provizoriu pe baza
căruia Consiliul va decide cu unanimitate de voturi începerea negocierilor pentru
aderare.
Negocierile se deschid cu ocazia unei conferinţe interguvernamentale la
care participă membrii Consiliului şi statul candidat la nivelul miniştrilor de
externe şi reprezentanţi ai Comisiei. Consiliul nu poate delega funcţia de
negociere nici unei alte Instituţii. El poate doar să ceară Comisiei să stabilească
împreună cu statul candidat categorii de probleme şi propuneri de soluţionare a
acestora. Cât priveşte politica externă şi de securitate comună, cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne soluţiile se propun de preşedintele
Consiliului.
În acest stadiu al negocierilor Comisia va verifica împreună cu statul
candidat corespondenţa legislaţiei comunitare cu cea a statului solicitant.
Eventualele divergenţe sesizate de Comisie vor fi soluţionate la nivelul
Consiliului.
Intervenţia Comisiei în această fază a negocierilor are un caracter tehnic.
Ea se finalizează cu un proiect de aviz comun înaintat Comitetului
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). La acest nivel, proiectul de aviz este
analizat şi în raport de propriul material elaborat de un grup de lucru special

4
constituit de Consiliu, iar COREPER va adopta un aviz comun al statelor
membre UE asupra negocierilor.
Reunit la nivel ministerial, Consiliul va finaliza negocierile. În această
fază acordul provizoriu realizat anterior la nivelul COREPER poate fi confirmat
sau se pot purta renegocieri asupra problemelor la care s-au exprimat rezerve, ori
există divergenţe. Consiliul constată închise negocierile pe diferite capitole de
probleme, determină intenţiile şi obiectivele politice şi condiţiile generale ale
negocierilor. În acest moment Comisia va elabora avizul definitiv asupra cererii
de aderare şi a rezultatului negocierilor.
Va fi elaborat un proiect de tratat de aderare, care împreună cu anexele
parte la tratat va cuprinde toate adaptările tehnice pentru perioada de tranziţie cât
şi eventuale derogări temporare.
Acest act va fi transmis spre dezbatere Parlamentului European. Pentru a
se obţine avizul Parlamentului trebuie întrunită majoritatea absolută .Ultima
etapă a procedurii de aderare o constituie luarea hotărârii cu unanimitate de
voturi de către Consiliu. Abţinerea sau votul împotrivă are ca efect respingerea
cererii de aderare. Drept de vot au numai membrii Consiliului. Hotărârea
Consiliului este un act internaţional, dar şi ultima etapă a procedurii comunitare
de admitere în UE.
Procedura între state este greu de demarcat de cea comunitară. Procedura
între state se referă la faptul că negocierile, sub aspect politic se desfăşoară între
statele deja membre reunite în Consilii şi statul candidat. Comisia este doar un
mediator al negocierilor.
Consiliul are o natură juridică dublă, atât de conferinţă
interguvernamentală datorită nivelului la care se reuneşte, cât şi de Instituţie
datorită rolului şi atribuţiilor sale. În faza negocierilor aderării Consiliul se
prezintă ca o conferinţă interguvernamentală, în celelalte momente ale
procedurii comunitare se manifestă ca Instituţie.
Semnarea şi ratificarea tratatului ţin în exclusivitate de procedura între
state. UE ca persoană juridică nu este parte la tratat, ci doar statele deja membre
şi statul aderant. Ratificarea se face după toate regulile dreptului internaţional
public, conform procedurilor constituţionale ale fiecărui stat parte la tratat.
Statele deja membre adoptă procedura ratificării parlamentare, iar statul aderant
ratificarea prin referendum.
Cât priveşte natura juridică a actelor ce intervin în procedura de aderare la
UE distingem acte interne şi acte internaţionale. Sunt acte interne comunitare
avizul Comisiei, avizul Parlamentului European ş.a. Sunt acte internaţionale
actele privind condiţiile de aderare şi adaptare a tratatelor, hotărâri luate în
Consiliu de statele membre şi cel solicitant, tratatul de aderare, actul final al

5
conferinţei ş.a. Negocierile se angajează la nivelul politic de reprezentare
internaţională a unui stat.
Experienţa precedentelor extinderi ale UE arată că din momentul
depunerii cererii şi până la aderarea propriu-zisă trec de obicei mai mulţi ani
(zece ani până la 23 luni).
Uniunea Europeană cunoaşte doar statutul de stat membru, conform
căruia toate statele au aceleaşi drepturi şi obligaţii.
Sunt organizaţii internaţionale care cunosc şi calitatea de membru cu
statut special (de ex.UNESCO, OMS) sau care admit existenţa membrilor de
plin drept şi a celor cu drepturi restrânse.
În ceea ce priveşte UE există două posibilităţi: ori eşti membru şi te afli în
interiorul ei, ori eşti străin şi te afli în afara ei, oricare ar fi relaţiile statului
respectiv cu UE.
În afara UE se află toate statele care beneficiază de statutul de asociere
(prevăzut de art.238 CEE).
Acelaşi Tratat instituie la art.131 un regim special de asociere de care
beneficiază doar ţările şi teritoriile care au relaţii particulare cu statele membre
(DOM, TOM, adică Departamentele dincolo de mare sau Teritoriile dincolo de
mare) regim special de asociere care are semnificaţia extinderii jurisdicţiei UE şi
asupra unor teritorii aflate geografic în afara Europei. Azi intră în această
categorie specială: Guadelupa, Guiana, Martinica şi Reunion, teritorii aflate sub
jurisdicţia Franţei şi cunoscute ca Departamentele de dincolo de mare (DOM),
cât şi alte teritorii.
B.Pierderea calităţii de membru
Posibilitatea retragerii din Uniune a fost reglementată abea prin Tratatul de
la Lisabona, condiţiile şi etapele retragerii fiind expuse pe larg cu ocazia
prezenteriii elementelor de noutate introduse prin Tratatul de la Lisabona.
C .Relaţiile UE cu alte organizaţii internaţionale
Uniunea Europeană întreţine relaţii strânse cu celelalte organizaţii
regionale şi internaţionale, amintind în acest sens raporturile particulare cu
Uniunea Europei Occidentale în materie de securitate regională, în lumina
Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului de la Amsterdam, raporturile dintre UE
şi UEO devenind tot mai strânse şi de importanţă crescută.
Pe plan regional UE participă activ la programele Consiliului Europei,
fiind cunoscut faptul că ia parte la lucrările acestui organism paneuropean
independent de statele membre. Raporturile UE cu Consiliul Europei sunt
reglementate prin protocoale anexă la Tratate.
În domeniul economic UE are raporturi strânse cu OCDE (Organizaţia de
Cooperare şi Dezvoltare Economică), măsurile luate de acest organism
6
economic fiind în consens cu direcţiile integrării economice comunitare. Ea a
fost membră GATT, iar în prezent este membră a Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC), alături de SUA manifestându-se ca “actorii” principali ce
orientează reglementările schimburilor internaţionale în toate domeniile.
Din anul 1994 Uniunea Europeană împreună cu AELS au realizat o zonă
de liber schimb cunoscută sub denumirea de Spaţiul Economic European (SEE).
Încurajând politica de dezvoltare regională, în ultimul deceniu UE a susţinut
crearea unor forme de cooperare economică europeană, cum ar fi CEFTA şi
Cooperarea Economică la Marea Neagră.

C. Organizaţie regională specializată

Conţinutul specializării este determinat pe de o parte de domeniul
sectorial al celor două Comunităţi CECO şi CEEA, iar pe de altă parte de
împrejurarea că Ue este o organizaţie economică ce are ca obiectiv realizarea
unei pieţe comune între statele memebre. Mai trebuie precizat că acest criteriu al
naturii economice, a scopurilor lor nu trebuie absolutizat, în prezent ele având în
vedere şi scopuri care exced economicului şi anume: mediu înconjurător,
cultură, sport, politică externă, justiţie penală, securitate ş.a.

D. Organizaţie cu o structură instituţională şi juridică originală

Uniunea Europeană se caracterizează printr-o structură instituţională şi

juridică originală, deosebindu-se în acest sens de organizaţiile internaţionale de
tip clasic. Această structură particulară i-a asigurat succesul.
Din prezentarea evoluţiei istorice a Comunităţilor s-a văzut deja că o
structură quadripartidă particularizează Comunităţile.
Ea nu corespunde principiului clasic al separaţiei puterilor, ci din contră
cele patru Instituţii reprezintă un corp dinamic, care în funcţionalitatea lor
răspund intereselor în prezenţă şi asigură realizarea finalităţii Uniunii.
Consiliul compus din reprezentanţii guvernelor reprezintă interesele
statelor membre şi corespunde într-o oarecare măsură organelor clasice ale
organismelor internaţionale. Se deosebeşte fundamental prin procedura de
deliberare (de regulă se cere votul cu majoritate calificată sau simplă şi nu cu
unanimitate) şi prin puterile proprii de decizie, fără a mai fi necesară ratificarea
actelor sale de către statele membre. Acesta este un veritabil element de
integrare.

7
 Parlamentul, compus iniţial din delegaţi ai Parlamentelor naţionale, după
1979 din deputaţi aleşi direct de electoratul statelor membre reprezintă interesul
poporului.
Alegerile directe pentru Parlamentul European reprezintă un alt element
de integrare, asigurându-i o legitimitate particulară faţă de alte Instituţii
asemănătoare (de ex.Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei). Fiind
rezultatul unor alegeri directe, el poate reprezenta în acest mod voinţa
electoratului Uniunii, care legitimează puterea de control şi de decizie proprie.
Comisia cea mai originală Instituţie europeană şi exprimă interesul
Comunităţilor. Este independentă de orice autoritate statală şi dispune de putere
de decizie şi control. În realitate este motorul întregii construcţii comunitare,
garantul respectării Tratatelor şi al integrării. Fără îndoială că nu mai găsim
acest tip de organ la nici o altă organizaţie internaţională.
Curtea de Justiţie reprezintă interesul dreptului. Ea nu se prezintă ca o
jurisdicţie internaţională, ci ca o jurisdicţie internă, investită de Comunităţi cu
toate componentele necesare realizării dreptului şi care cooperează cu
jurisdicţiile naţionale, asigurând o interpretare şi aplicare uniformă a dreptului
comunitar.
Acestei structuri quadripartite Tratatul de la Maastricht i-a adăugat a
cincea Instituţie. Consiliul European se prezintă sub forma unei conferinţe la
nivelul şefilor de state şi de guverne, organ suprem al Uniunii ce are rolul de a
defini politica generală a Uniunii, luând cele mai importante hotărâri ce privesc
existenţa şi evoluţia ei.
Această structură instituţională constituie un veritabil sistem în care
echilibrul este realizat prin modul de atribuire a competenţelor, un sistem
dinamic în care se regăsesc laolaltă interesele statelor membre, ale cetăţenilor şi
ale Uniunii, guvernat de respectarea dreptului.
În ceea ce priveşte structura juridică ea este dată de existenţa unei
jurisdicţii proprii realizată de Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă,
de existenţa unui sistem de reguli autonome conţinute în Tratate şi în restul
actelor comunitare, ce formează un sistem coerent. Primordialitatea dreptului
comunitar şi aplicarea lui directă sunt trăsături ce particularizează structura
juridică a Uniunii Europene.

E. Organizaţie bazată pe integrare economică

UE se particularizează prin faptul că este bazată pe un mod particular de
integrare economică. Crearea unei pieţe comune, care prin implicaţiile sale este
susceptibilă de a realiza integrarea.

8
 Cele trei Comunităţi au fost create pentru a realiza şi gestiona o piaţă
unică între ele, atât sectorială - cărbune, oţel, energie atomică, cât şi
generalizată. O piaţă comună se poate defini ca o arie geografică unică,
substitutivă diversităţii de pieţe naţionale care au fuzionat şi care este guvernată
de aceleaşi reguli ale economiei de piaţă. Ea presupune dispariţia tuturor
piedicilor în calea liberei circulaţii a produselor în interiorul acestei arii
geografice unice şi aplicarea unor reguli de concurenţă unice.
Suprimarea barierelor vamale şi a tarifelor naţionale şi aplicarea unui tarif
vamal comun în raporturile dintre statele membre şi statele terţe deosebesc
fundamental uniunea vamală specifică pieţei comune de zonele de liber schimb.
În cadrul acestora din urmă produsele circulă liber, dar fiecare stat îşi păstrează
propriul regim vamal, pe care îl aplică în mod suveran faţă de produsele de
import sau export. Eliminarea tuturor taxelor şi a contigentărilor cu măsuri
protecţioniste precum şi eliminarea tuturor discriminărilor de natură publică sau
privată, bazate pe naţionalitate sunt caracteristice pieţei comune.
Toate acestea au şi atras stabilirea celor patru libertăţi în interiorul pieţei
comune: libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor, a capitalurilor şi a
bunurilor, libertăţi care asigură reala şi efectiva integrare economică. Stabilirea
unei pieţe unice calificată de AUE ca o piaţă internă a UE este dată de cele patru
libertăţi: libera circulaţie a produselor, a capitalurilor, a serviciilor şi
persoanelor, astfel cum prevede art.2 CEE, mijlocul principal de atingere a
finalităţii tratatelor, dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activităţii economice
în ţările CE.
Pentru a se atinge acest obiectiv, art.3CEE prevede următoarele mijloace:
1.eliminarea între statele membre a drepturilor de vamă şi a restricţiilor
cantitative la intrarea şi ieşirea produselor, ca şi a oricăror măsuri echivalente;
2.eliminarea între statele membre a obstacolelor la libera circulaţie a
produselor, capitalurilor, persoanelor şi serviciilor;
3.măsuri corespunzătoare privind intrarea şi circulaţia persoanelor în
interiorul unei pieţe unice şi interne;
Aceste măsuri priveau stabilirea unei economii de piaţă bazată pe aceleaşi
reguli privind concurenţa economică şi eliminarea obstacolelor izvorâte din
reglementările diferite şi cu caracter protecţionist ale statelor membre.
Cât priveşte libera circulaţie a produselor şi capitalurilor observăm un proces
îndelungat şi complex, ultima din cele patru libertăţi realizându-se în forma sa
complexă abia în ultimul deceniu, iar acest proces nu este terminat şi nici nu a
cuprins întreaga arie a pieţei unice sub toate mecanismele pe care le implică libera
circulaţie a capitalurilor.
Libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor nu se poate realiza fără libera
circulaţie a capitalurilor; adică în oricare din statele membre un agent economic
9
(societate comercială) trebuie să aibă posibilitatea să investească, indiferent de
naţionalitatea sa (se au în vedere numai resortisanţii comunitari).
Libera circulaţie a capitalurilor implică eliminarea oricăror discriminări de
tratament între agenţii economici, în funcţie de naţionalitatea sau sediul acestora.
În ceea ce priveşte capitalurile, pornind de la Acordul de la Bretton Woods
(care a creat în 1944 FMI) tratatele disting între plăţi curente şi transfer de capital,
fiecare dintre ele primind reglementări comunitare distincte.
Integrarea economică a început sub forma realizării uniunii vamale ce este
de esenţa liberei circulaţii a produselor. Prima din cele patru libertăţi (libera
circulaţie a produselor) se bazează pe existenţa unei uniuni vamale, eliminarea
restricţiilor cantitative la schimburile de mărfuri şi măsuri cu efect echivalent în
reglementările interne ale statelor membre.

10