Protecția internațională a drepturilor omului in materie penală

-STUDIU DE CAZ-
 Plan

Întroducere

1. Istoricul apariției Curții penale internaționale.

2. Organizarea și modul de administrare a Curții penale internaționale.
3. Jurisdicția Curții penale internaționale.
4. Intrarea în vigoare, revizuirea și retragerea de la Statutul Curții penale
internaționale.

Concluzii

Bibliografie
 Întroducere

Într-o lume în care valorile democrației sunt pe cale să se generalizeze, instituțiile

naționale și internaționale indiferent de modul de constituire și scopul lor au ca principală
menire respectarea integrală a drepturilor omului, fără de care noțiunile de libertate, dreptate,
egalitate rămîn fără acoperire de cotidian. Concepţia statului modern determină divizarea
fenomenelor economice, sociale şi politice aflate într-o strânsă dependenţă, pentru apărarea
valorilor esenţiale ale societăţii. Viaţa socială, cu diversele sale fenomene şi acţiuni cauzale
nu poate exista în cazul în care nu se instituie un sistem de apărare împotriva manifestărilor
determinate de motivele şi scopurile individuale care o pun în pericol.
Situarea omului cu aspirațiile și drepturile sale fundamentale în centrul preocupărilor
societății apare azi mai mult decît firească, ea devenind obligatorie, mai ales după
experiențele trăite de colectivități întregi în diferite perioade istorice, cu precădere în secolul
al XX-lea și în debutul celui actual. O îndelungată experiență istorică pledează pentru
respectul față de om, valoarea supremă a planetei, în afara vieții și existenței căruia nimic nu
are semnificație.
Astfel, în actuala etapă istorică, protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale reprezintă o preocupare importantă a tuturor statelor civilizate ale
lumii.
Datorită încălcării drepturilor omului, şi, în special a dreptului la viaţă, de către
persoane care se află în importante funcţii, a fost necesară instituirea unei jurisdicții penale
internaționale permanente a cărei scop să fie pedepsirea crimelor internaţionale.
Necesitatea de a defini cu exactitate crimele internaționale ce urmau a fi supuse
jurisdicției penale internaționale, și, o corectă delimitare a prerogativelor statelor în această
materie de prerogativele pe care urma să le capete jurisdicția penală internațională au
constituit problemele care au condiționat evoluția și acceptarea justiției penale internaționale.
 Pe de altă parte, instituirea și recunoașterea unei jurisdicții penale internaționale,
acceptarea de către un stat de a remite propriii săi cetățeni unei instanțe penale internaționale a
fost întotdeauna privită cu suspiciune de state, deoarece o justiție cu caracter internațional a
fost și este considerată în continuare ca afectînd una din principalele instituții ale dreptului
international – suveranitatea națională. În același timp statele considerau o jurisdicție
internațională ca fiind lipsită de obiectivitate în ceea ce privește faptele unor cetățeni din
diverse state, pe care ar urma să-i judece, interesele generale de represiune prevalînd asupra
garanțiilor procesuale. Toate aceste elemente, au acționat în decursul timpului cu o intensitate
mai mică sau mai mare, determinînd ca zeci de ani de zile problema Curții Penale
Internationale să constituie numai un obiect de studiu.
• Istoricul apariției Curții penale internaționale.

Crearea și dezvoltarea unei jurisdicții penale internaționale a fost una din preocupările
constante ale comunității internaționale, chiar dacă o concretizare a acestor preocupări s-a
realizat abia în urma celui de-al Doilea Război Mondial.
O primă încercare practică de instituire a unei jurisdicții internaționale a avut loc încă în
anul 1474, deși nu poate fi vorba de o jurisdicție internațională convențională propriu-zisă.
Este vorba de procesul intentat lui Peter von Hagenbach care fusese numit de ducele
Burgundiei la conducerea cetății Breisach, pe Rinul de Sus. Urmînd instrucțiunile ducelui,
Hagenbach a introdus în cetate un regim de teroare și brutalitate. Crimele, violurile, taxele
ilegale și confiscarea proprietății au devenit practici generalizate. O coaliție alcătuită din
Austria, Franța, Berna și orașul de pe Rinul de Sus a oprit ascensiunea ducelui de Burgundia,
care dorea să devină împărat. În urma asediului cetății Breisach și a revoltei locuitorilor
acesteia, Hagenbach a fost înfrînt și capturat, iar arhiducele de Austria a ordonat judecarea
acestuia. Hagenbach nu a fost judecat de un tribunal ordinar, ci de o curte constituită ad-hoc,
alcătuită din 28 judecători din statele și orașele coaliției.
O altă încercare, a fost cea a lui Gustav Moynier, care a lansat în 1872 proiectul
de ,,Convenție pentru crearea unei instituții judiciare internaționale care să prevină și să
reprime infracțiunile săvîrșite prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva pentru
ameliorarea sorții militarilor răniți în armatele în campanie, semnată la 22 august 1864, într-
un raport prezentat în Comitetul international pentru ajutorul militarilor răniți. Deși nu a fost
supus dezbaterilor în cadrul unei conferințe internaționale, Proiectul Moynier a rămas ca un
început de cale în drumul spre instituirea unei Curții internaționale permanente de justiție.
 Un alt pas spre realizarea practică a acestei idei a fost încercarea de instituire prin
Convenția de la Haga din 1907, a unei Curți internaționale de prize maritime, competente a se
pronunța asupra capturării unei nave, de către o altă navă, cu pavilion străin. Convenția
respectivă nu a fost ratificată, iar în aceste condiții, Curtea nu a putut fi înființată.
În perioada imediat următoare Primului Război Mondial, preocupări pentru crearea unei
instanțe penale internaționale permanente s-au manifestat atît în cadrul Societății Națiunilor,
cît și în cadrul unor foruri științifice de drept international.
Tratatul de la Versailles din 1919 prevedea înființarea unui tribunal special format din
cinci judecători, care proveneau din ţările victorioase în război pentru a judeca pe Wilhelm al
II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei, vinovat de „ofensă adusă moralei internaţionale”
şi „forţei sfinte a tratatelor”.
Problema a fost ridicată și la reuniunea de la Bruxelles, a Asociației internaționale de
drept penal, de către jurisul român Vespasian Pella. Prin rezoluția conferinței a fost creat un
comitet de juriști, responsabil pentru pregătirea statutului Curții penale internaționale. V.Pella
înaintează în 1934 un proiect al unei Curți penale internaționale, care este preluat de
Societatea Națiunilor. Ca urmare a lucrărilor Conferinței Ligii Națiunilor pentru prevenirea
actelor teroriste, a fost dezbătut și adoptat, în final, Tratatul privind organizarea unei Curți
Penale Internaționale. Acesta a fost semnat de reprezentanți a 16 state, dar nu a fost ratificat
de nici un stat. Serioasele rețineri pe care statele le aveau fața de ideea - atît de corectă și
generoasă - a profesorului român se datorau neîncrederii în posibilitățile de acțiune ale
justiției internaționale în condițiile în care fiecare stat căuta să-și facă singur dreptate.
Ideea creării unei Curți penale internaționale se intensifică în urma evenimentelor de la
Marsilia din octombrie 1934, cînd a avut loc asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei și a
ministrului de externe francez, Louis Barthon. Astfel, la conferința din 16 noiembrie 1937,
este adoptată și semnată de 24 state Convenția pentru instituirea unei Curți penale
internaționale. Scopul creării Curții penale internaționale era lupta împotriva oricăror
infracțiuni cu caracter internațional. Intrarea în vigoare a Convenției pentru instituirea unei
curți penale internaționale este subordonată intrării în vigoare a Convenției pentru prevenirea
și reprimarea terorismului, în termen de un an de la ratificarea de către 7 state semnatare a
acestei convenții. Curtea trebuia să aibă caracter permanent, cu sediul la Haga. Competența
Curții penale internaționale se limita la sancționarea penală a persoanelor fizice, ca autoare
sau complice ale unei infracțiuni prevăzute de Convenția pentru prevenirea și reprimarea
terorismului, excluzîndu-se prin aceasta răspunderea statelor.
 În convenție se prevedea, de asemenea, posibilitatea statelor semnatare ale convenției de
a-l deferi pe vinovat Curții Penale Internaționale, ceea ce constituie o delegare de competență,
competența curții fiind facultativă, întrucît depinde de decizia statului. Conform convenției,
Curtea va aplica legislația penală a statului, pe al cărui teritoriu s-a comis infracțiunea sau pe
cea a statului, care a deferit pe acuzat curții. În prevederile Convenției se face referire și la
posibilitatea denunțării de către state a acesteia, prin trimiterea instrumentelor de denunțare
Secretariatului General al Societății Națiunilor. Din cauza declanșării celui de-al Doilea
Război Mondial, ratificarea Convenției pentru crearea Curții Penale Internaționale a fost
imposibilă, acest fapt însă rămîne unul de referință în istoria jurisdicției penale internaționale,
cu ecouri mari pentru perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Actele de violență extremă și disprețul pentru ființa umană au avut o asemenea amploare
în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, încît au șocat în frecvente rînduri opinia publică
mondială. Răspunsul la asemenea acte de barbarie nu putea fi decît unul singur – instituirea
unui sistem de jurisdicție internațională. Fiind un război tipic de agresiune, a însemnat o
violare brutală a normelor dreptului international care s-a caracterizat prin acte criminale
sistematice contra beligeranților și a populației civile. Astfel, în 1942 s-a creat Comisia
interaliată pentru cercetarea crimelor de război. De asemenea, în același an, guvernele în exil
ale țărilor aliate ocupate de naziști (Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Luxemburg,
Norvegia, Olanda și Polonia) au semnat la Londra declarația cunoscută sub denumirea
de ,,Declarația de la Saint James Palace”. Acesta este primul document care prefigurează
reprimarea crimelor de război sau alte violențe contra populației civile. Ulterior au fost
semnate și alte documente care vizau pedepsirea criminalilor de război: ,,Declarația cu privire
la atrocități” adoptată la conferința de la Moscova din octombrie 1943, ,,Acordul de la Ialta”
din februarie 1945, ,,Acordul de la Potsdam” din august 1945, ,,Acordul privind urmărirea și
pedepsirea marilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei, ale căror crime sunt fără
localizare geografică” din august 1945.
Terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și mai ales neînțelegerile între alianțe care
au apărut între marile puteri ale coaliției antihitleriste au stat la baza creării unei jurisdicții
internaționale speciale și cu un obiect precis determinat, întruchipat în lucrările și hotărîrile
tribunalelor militare de la Nürnberg și Tokio. Activitățile desfășurate de aceste tribunale au
reușit să atragă, evident, atenția opiniei publice asupra gravității faptelor comise de inculpati
și asupra pericolului pe care îl reprezintă încălcarea regulilor prevăzute în tratatele și
convențiile internaționale, dar nu au reușit să conștientizeze umanitatea, și, cu atît mai puțin
statele suverane, în legătură cu nevoia constituirii unei instanțe internaționale cu caracter
permanent.
Faptele deosebit de grave săvîrșite cu prilejul conflictelor armate din fosta Iugoslavie și
din Rwanda, au determinat crearea încă a 2 tribunale noi, avînd și ele un obiectiv excepțional
și precis determinat: Tribunalul international pentru fosta Iugoslavie, înfiintat în 1993, și
Tribunalul internațional pentru Rwanda, constituit pe baza unei Rezoluții a Consiliului de
Securitate a O.N.U. din 1994. Deși ambele instanțe funcționează în baza unor regulamente
proprii, aplicînd normele dreptului internațional umanitar și informînd Consiliul de Securitate
al O.N.U. în legătură cu activitatea pe care o desfășoară, ele rămîn totuși instanțe ce au un
profil special și extraordinar, fiind legate de evenimente precis determinate, săvarșite într-o
anumită zonă geografică, și care s-au soldat cu comiterea unor crime internaționale.
Avînd în vedere experiența tribunalelor militare internaționale, în cadrul celei mai
cuprinzătoare organizații mondiale de apărare a păcii – O.N.U., s-a luat inițativa creării unei
instanțe internaționale permanente. Lumea dorea o instanță internațională creată departe de
tumultul războiului, în timp de pace pentru a nu se răsfrînge în activitatea ei aura
învingătorilor, instanță în care legea odată convenită pentru instrumentarea și sancționarea
celor mai grave crime internaționale, să fie aplicată în mod legal și impartial pentru toate
țările responsabile, indiferent de momentul istoric în care se săvîrșește crima: pace sau război.
Prin rezoluția nr.270 (III)/9.12.1949 Adunarea Generală O.N.U cere Comisiei de Drept
Internațional să se pronunțe asupra posibilității de a înființa un organ judiciar international
pentru judecarea crimelor prevăzute de convențiile internaționale. În baza avizului favorabil al
Comisiei se crează un comitet, care în 1951 redactează un proiect de Statut al unei Curți
Penale Internaționale, expediat statelor pentru eventualele observații. Din considerentele că
proiectul nu a întrunit o adeziune destul de largă în rîndul statelor member ale O.N.U.,
instituirea Curții Penale Internaționale nu s-a produs.
Tragicele evenimente din Iugoslavia și Rwanda au șocat întreaga comunitate
internațională, determinînd O.N.U. să reia dezbaterile privind statornicirea unei instanțe
penale permanente. Astfel, în noiembrie 1992, Asambleea Generală O.N.U., prin rezoluția
47/33 a mandatat Comisia de drept international, pentru elaborarea unui proiect de statut
privind crearea unei Curți Penale Internaționale. După elaborarea proiectului și stabilirea
textului convenției, Asambleea Generală a O.N.U. prin rezoluția nr.52/160 din 15 decembrie
1997 stabilește sarcina Conferinței de a finaliza și adopta Convenția pentru înființarea unei
Curți penale internaționale. La 17 iulie 1998 plenara Conferinței a redactat un Act final ce
consfințește adoptarea ,,Statutului de la Roma a Curții Penale Internaționale”. Din 148 de
state prezente la vot, pentru adoptarea statutului au votat 120 de state, 7 au fost împotrivă
(SUA, China, Libia, India, Irak, Iran, Israel) și 21 s-au abținut. Prin Actul final al Conferinței
de la Roma a fost instituită și o Comisie Pregătitoare, menirea căreia era de a elabora regulile
de procedură a Curții, acordul între Curte și O.N.U., acordul de sediu cu Olanda,
Regulamentul privind imunitățile și privilegiile acordate personalului care va activa în
organismele specializate ale Curții, bugetul pentru primul an de activitate, precum și definirea
crimelor internaționale ce urmau a fi supuse jurisdicției Curții.
În felul acesta, s-a instituit prima jurisdicție penală internațională cu caracter permanent
din istoria omenirii, iar ziua de 17 iulie 1998 va rămîne în conștiința umanității și în istoria
dreptului internațional ca un moment de schimbare radicală a concepției privind justiția
internațională.

2. Organizarea și modul de administrare a Curții penale internaționale.

Curtea Penală Internațională, guvernată de Statutul de la Roma, este prima instanță

penală internațională permanentă, înființată pentru a ajuta la încetarea impunității pentru
autorii celor mai grave crime care preocupă comunitatea internațională. Este o organizație
internațională independentă, care nu face parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite.
Sediul acesteia se află la Haga, în Olanda. 
Potrivit art.34 al Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale din 17.07.1998,
organele Curții sunt:
a) Preşedinţia;
b) Secţia apelurilor, Secţia de primă instanță și Secția preliminară;
c) Biroul procurorului;
d) Grefa.
Curtea este compusă din 18 judecători, în alegerea cărora statele părţi ţin seama de
necesitatea de a asigura în componenţa Curţii: (i) reprezentarea principalelor sisteme juridice
ale lumii; (ii) o reprezentare geografică echitabilă; şi (iii) o reprezentare echitabilă a bărbaţilor
şi a femeilor. Statele părţi, de asemenea, ţin seama de necesitatea de a asigura prezenţa
judecătorilor specializaţi în anumite domenii, inclusiv în problemele legate de violenţa
împotriva femeilor şi copiilor, dar fără să se limiteze la acestea.
 Judecătorii sunt aleşi pentru un mandat de 9 ani şi, potrivit art.36, pct. 9, lit. b) din
Statut la „prima alegere o treime din numărul judecătorilor aleși, desemnați prin tragere la
sorți, sunt numiți pentru un mandat de 3 ani, o treime din numărul judecătorilor aleși,
desemnați prin tragere la sorți, sunt numiți pentru un mandat de 6 ani; ceilalți judecători aleși
sunt numiți pentru un mandat de 9 ani”.
Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care se bucură de o înaltă consideraţie morală,
cunoscute pentru imparţialitatea şi integritatea lor şi întrunind condiţiile cerute în statele lor
respective pentru exercitarea celor mai înalte funcţii judiciare. Oricare candidat la un post la
Curte trebuie să aibă competenţă recunoscută în domeniile dreptului penal şi procedurii
penale, precum şi experienţa necesară procesului penal, fie în calitate de judecător, de
procuror ori avocat sau în orice altă calitate similară; sau să aibă competenţă recunoscută în
domeniile pertinente ale dreptului internaţional, ca dreptul internaţional umanitar şi drepturile
omului, precum şi o mare experienţă într-o profesiune juridică ce prezintă interes pentru
activitatea judiciară a Curţii. Oricare candidat la un post la Curte trebuie să aibă o excelentă
cunoaştere şi o practică curentă a cel puţin unei limbi de lucru a Curţii.
Președinția este compusă din președinte, primul vicepreședinte și al doilea
vicepreședinte, care se ocupă cu bună administrare a Curții, dar și cu alte funcții care îi sunt
conferite conform Statutului. Atât Președintele, cât și primul și al doilea vicepreședinte sunt
aleși cu majoritatea absolută a judecătorilor. Ei sunt aleși pentru 3 ani sau până la expirarea
mandatului lor de judecător. Judecătorii Curții nu pot fi realeși. Primul vicepreședinte
înlocuiește președintele atunci când acesta nu se poate prezenta sau când este recuzat. Al
doilea vicepreședinte înlocuiește președintele când acesta și primul vicepreședinte nu se pot
prezenta nici unul sau când sunt recuzați.
După alegerea judecătorilor, Curtea se organizează în secții. Secţia apelurilor se
compune din președinte și alți 4 judecători. Secţia de judecată, Secţia de primă instanță și
Secția preliminară sunt compuse fiecare din cel puțin 6 judecători.
Repartizarea judecătorilor la secţii se bazează pe natura funcţiilor încredinţate
fiecăreia dintre ele şi pe competenţele şi experienţa judecătorilor aleşi la Curte, în aşa măsură
încât fiecare secţie să cuprindă proporţia dorită de specialişti în drept penal şi în procedură
penală şi de specialişti în drept internaţional. Secţia preliminară şi Secţia de primă instanţă
sunt, în principal, compuse din judecători având experienţa proceselor penale.
Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. Judecătorii nu exercită nici o
activitate care ar putea fi incompatibilă cu funcţiile lor judiciare sau care ar putea să pună la
îndoială independenţa lor. Judecătorii trebuie să îşi exercite funcţiile cu normă completă la
sediul Curţii şi nu trebuie să se ocupe cu nici o altă activitate cu caracter profesional.
Preşedinţia poate elibera un judecător, la cererea sa, din funcţiile ce îi sunt atribuite în
baza prezentului statut, conform Regulamentului de procedură şi de probe.
Biroul procurorului acţionează independent ca organ distinct în cadrul Curţii. El are
sarcina de a primi comunicările şi orice informaţie justificativă în forma cuvenită privind
crimele ce ţin de competenţa Curţii, să le examineze, să conducă anchetele şi să susţină
acuzarea în faţa Curţii. Membrii săi nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la nici o sursă
exterioară. Biroul este condus de procuror. Acesta are autoritate deplină asupra gestiunii şi
administraţiei Biroului, inclusiv personalului, instalaţiilor şi celorlalte resurse. Procurorul este
sprijinit de unul sau mai mulţi procurori adjuncţi, abilitaţi să procedeze la orice acte pe care
statutul le cere procurorului.
Procurorul şi procurorii adjuncţi trebuie să se bucure de o înaltă consideraţie morală şi
să aibă o competenţă solidă şi o mare experienţă practică în materie de urmărire sau judecată
în procese penale. Ei trebuie să aibă o excelentă cunoaştere şi o practică curentă în cel puţin
una dintre limbile de lucru ale Curţii.
Procurorul este ales prin vot secret de Adunarea statelor părţi, cu majoritatea absolută
din rândul membrilor acesteia. Procurorii adjuncţi sunt aleşi în acelaşi mod pe o listă de
candidaţi prezentată de procuror. Procurorul prezintă 3 candidaţi pentru ocuparea fiecărui post
de procuror adjunct. Cu condiţia să nu se fi stabilit un mandat mai scurt în momentul alegerii,
procurorul şi procurorii adjuncţi îşi exercită funcţiile pe o perioadă de 9 ani şi nu pot fi realeşi.
Nici procurorul şi nici procurorii adjuncţi nu exercită o activitate incompatibilă cu
funcţiile lor în materie de urmărire sau care să pună la îndoială independenţa lor. Ei nu se
ocupă cu nici o altă activitate cu caracter profesional.
Preşedinţia poate elibera, la cerere, procurorul sau procurorul adjunct din funcţia sa
într-o anumită cauză.
Nici procurorul şi nici procurorii adjuncţi nu pot participa la soluţionarea unei cauze în
care imparţialitatea lor ar fi pusă, pe bună dreptate, la îndoială dintr-un motiv oarecare. Ei
sunt recuzaţi într-o cauză, dacă au intervenit anterior, sub orice titlu, în această cauză în faţa
Curţii sau într-o cauză penală conexă la nivel naţional, în care persoana care face obiectul
anchetei sau urmăririi este implicată.
Orice problemă referitoare la recuzarea procurorului sau a unui procuror adjunct este
hotărâtă de către Camera de apel. Persoana care face obiectul anchetei sau urmăririi poate să
ceară în orice moment recuzarea procurorului sau a unui procuror adjunct, din motivele
enunţate.Procurorul sau procurorul adjunct interesat poate să îşi prezinte, după caz,
observaţiile asupra problemei.
Procurorul numeşte consilieri care sunt specialişti în drept privind anumite probleme,
inclusiv, dar fără să se limiteze la acestea, cele ale violenţei sexuale, violenţele cu motivare
sexuală şi violenţele împotriva copiilor.
Grefa este condusă de un grefier, care este responsabilul principal al administrației
Curții. Grefierul și grefierul adjunct trebuie să fie persoane de o înaltă moralitate și de o mare
competență, având o excelentă cunoaștere și o practică curentă în cel puțin una dintre limbile
de lucru ale Curții. Grefierul este ales pe o perioadă de 5 ani, este reeligibil o dată şi îşi
exercită funcţiile cu normă întreagă. Judecătorii aleg grefierul cu majoritatea absolută prin vot
secret, ținând seama de eventualele recomandări ale Adunării statelor părți. Dacă este necesar,
ei aleg în același mod un grefier adjunct la recomandarea grefierului, (pentru o perioadă de 5
ani sau pentru un mandat mai scurt). Grefierul înființează în cadrul grefei o diviziune de
ajutor a victimelor și martorilor. Această diviziune are ca scop, în consultare cu Biroul
procurorului, să sfătuiască și să ajute în orice mod potrivit martorilor, victimele care se
prezintă în fața Curții și celelalte persoane pe care depozițiile acestor martori pot să le facă să
se confrunte cu un risc, precum și să prevadă măsurile și dispozițiile de luat pentru a le
asigura protecția și securitatea.
Procurorul şi grefierul numesc personalul calificat necesar în serviciile lor respective,
inclusiv anchetatorii, în cazul procurorului. Când recrutează personalul, procurorul şi grefierul
veghează să se asigure serviciile cu persoane având înaltă eficacitate, competenţă şi
integritate.
Grefierul, în acord cu Preşedinţia şi cu procurorul, propune statutul personalului, care
cuprinde condiţiile de numire, de remunerare şi de încetare a funcţiilor. Statutul personalului
este aprobat de adunarea statelor părţi. Curtea, în circumstanţe excepţionale, poate să
folosească, cu titlu gratuit, personalul pus la dispoziţia sa de statele părţi, organizaţiile
interguvernamentale şi de organizaţiile neguvernamentale pentru a ajuta orice organ al Curţii
în activităţile sale.
Un judecător, procurorul, un procuror adjunct, grefierul sau grefierul adjunct pot fi
înlăturaţi din funcţiile lor, prin decizia luată conform Statutului, în cazul în care:
a) s-a stabilit că el a comis o greşeală mare sau o abatere de la sarcinile care i-au fost impuse
prin statut, conform celor prevăzute în Regulamentul de procedură şi de probe; sau
b) se află în incapacitatea de a-şi exercita funcţiile, aşa cum sunt definite în statut.
 Decizia privind pierderea funcţiei unui judecător, procuror sau a unui procuror
adjunct, este luată de Adunarea statelor părţi prin vot secret:
a) în cazul unui judecător, cu majoritatea de două treimi a statelor părţi, la recomandarea
adoptată de majoritatea de două treimi a celorlalţi judecători;
b) în cazul procurorului, cu majoritatea absolută a statelor părţi;
c) în cazul procurorului adjunct, cu majoritatea absolută a statelor părţi, la recomandarea
procurorului.
Decizia privind pierderea funcţiei de grefier sau de grefier adjunct se ia cu majoritatea
absolută a judecătorilor.
Un judecător, un procuror, un procuror adjunct, un grefier sau un grefier adjunct, al
cărui comportament sau aptitudine de a exercita funcţiile prevăzute în statut este contestată,
are întreaga latitudine de a prezenta şi primi probe şi pentru a-şi prezenta argumentele
conform Regulamentului de procedură şi de probe. El nu participă în alt mod la luarea
deciziilor.
Curtea se bucură pe teritoriul statelor părţi de privilegiile şi de imunităţile necesare
îndeplinirii misiunii sale. Judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi şi grefierul se bucură în
exerciţiul funcţiilor lor şi în legătură cu aceste funcţii de privilegiile şi imunităţile acordate
şefilor de misiuni diplomatice. După expirarea mandatului lor ei continuă să se bucure de
imunitate în orice procedură legală pentru cele vorbite, scrise sau pentru actele care ţin de
exerciţiul funcţiilor lor oficiale. Grefierul adjunct, personalul Biroului procurorului şi
personalul Grefei se bucură de privilegiile, imunităţile şi facilităţile necesare exercitării
funcţiilor lor, conform acordului asupra privilegiilor şi imunităţilor Curţii. Avocaţii, experţii,
martorii şi celelalte persoane a căror prezenţă este cerută la sediul Curţii beneficiază de
tratamentul necesar bunei funcţionări a Curţii, conform acordului asupra privilegiilor şi
imunităţilor Curţii. Privilegiile şi imunităţile pot fi ridicate: (i) în cazul judecătorului sau
procurorului, prin decizia luată cu majoritatea absolută a judecătorilor; (ii) în cazul
grefierului, de către Preşedinţie; (iii) în cazul procurorilor adjuncţi şi al personalului Biroului
procurorului, de către procuror; (iiii) în cazul grefierului adjunct şi al personalului Grefei, de
către grefier.
Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa.
Hotărârile Curţii, precum şi celelalte decizii prin care sunt reglementate problemele de fond
cei îi sunt supuse sunt publicate în limbile oficiale. Limbile de lucru ale Curţii sunt engleza şi
franceza. Regulamentul de procedură şi de probe defineşte cazurile în care alte limbi oficiale
pot fi folosite ca limbi de lucru.
La cererea unei părţi într-o procedură sau a unui stat autorizat să intervină într-o procedură
Curtea autorizează folosirea de către această parte sau de acest stat a unei alte limbi decât
engleza şi franceza, dacă ea consideră acest fapt ca fiind justificat.
În afara unei dispoziţii contrare exprese, toate problemele financiare care se referă la
Curte şi la reuniunile Adunării statelor părţi, inclusiv ale biroului şi ale organelor subsidiare
ale acesteia, sunt reglementate de prezentul statut, Regulamentul financiar şi de regulile de
gestiune financiară adoptate de Adunarea statelor părţi. Cheltuielile Curţii şi ale Adunării
statelor părţi, inclusiv ale biroului şi organelor subsidiare ale acesteia, înscrise în bugetul
hotărât de Adunarea statelor părţi, sunt finanţate din contribuţiile statelor părţi și resursele
financiare furnizate de Organizaţia Naţiunilor Unite, sub rezerva aprobării date de adunarea
generală îndeosebi în cazul cheltuielilor legate de sesizarea Curţii de către Consiliul de
Securitate.
Curtea poate primi şi utiliza cu titlu de resurse financiare suplimentare contribuţiile
voluntare ale guvernelor, organizaţiilor internaţionale, particularilor, întreprinderilor şi ale
altor organisme, potrivit criteriilor stabilite în materie de Adunarea statelor părţi. Contribuţiile
statelor părţi sunt calculate după un barem de cote-părţi convenit, bazat pe baremul adoptat de
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru bugetul său ordinar şi adaptat conform principiilor pe
care acest barem este fondat.
Rapoartele, documentele şi conturile Curţii, inclusiv situaţiile sale financiare anuale,
sunt verificate în fiecare an de un controlor independent.

3. Jurisdicția Curții penale internaționale.

Obiectivul principal al Curții Penale Internaționale este de a judeca și pedepsi

indivizii care comit cele mai grave crime de drept internațional. Printre cele mai importante
motive care justifică necesitatea existenței Curții sunt:
- Necesitatea de a pune capăt nesancționării. În pofida existenței anumitor precedente,
majoritatea autorilor gravelor abuzuri ale drepturilor omului și ale încălcărilor dreptului
internațional umanitar nu sunt pedepsiți de organismele naționale și internaționale,
încurajîndu-se astfel repetarea abuzurilor.
- Necesitatea de a contrabalansa ineficiența sistemelor naționale. Guvernele pot să se
opună tragerii la răspundere a propriilor cetățeni din motive de politică a statului, lipsa unui
sistem jurisdicțional intern care să poată înfăptui justiția în cazul unor conflicte interne cît și
nedorința de a demite persoane care dețin funcții politice sau militare în stat.
 - Necesitatea de a servi ca model de justiție. Interpretarea de Curtea Penală
Internațională a prevederilor drepturilor omului și a standardelor internaționale umanitare ar
putea clarifica ambiguitățile existente în domeniul dreptului și va face lumină asupra
dezvoltărilor ulterioare.
Competenţa Curţii Penale Internaţionale este calificată ca fiind complementară
jurisdicţiilor penale naţionale (art.1 din Statut). Relaţiile dintre Curte şi jurisdicţiile naţionale
vor fi guvernate de principiul fundamental al complementarităţii sau al subsidiarităţii între
jurisdicţiile internaţionale şi naţionale, conform căruia Curtea nu intervine decât în cazul în
care tribunalele naţionale nu sunt în măsură sau nu doresc să angajeze procedurile penale
interne.
De fapt, în cazul săvîrșirii unor infracţiuni prevăzute de Statut, Curtea nu va uzurpa
competenţa unui anumit stat, în condiţiile în care autorităţile judiciare naţionale îşi asumă
responsabilităţile specifice. Această jurisdicţie internaţională nu poate declanşa o acţiune
decât dacă jurisdicţiile naţionale nu şi-au exercitat ele însele competenţele (din cauza
sistemului judiciar dezorganizat sau inexistent), dacă jurisdicţiile interne nu doresc să se
angajeze cu seriozitate în declanşarea urmăririlor (în statele în care autorităţile oficiale ar
proteja pe autorii anumitor infracţiuni), sau în situaţia în care, din cauza reglementărilor
naţionale privind prescripţia sau amnistierea, jurisdicţiile interne nu pot angaja în mod legal
acţiunile (în acest ultim caz, este vorba despre un obstacol legal care nu ţine nici de
incapacitatea materială şi nici de rea voinţa jurisdicţiilor naţionale).
Exercitarea jurisdicţiei Curţii are loc dacă: (i) o situaţie privind comiterea unor crime
intrând sub competenţa sa materială este sesizată Procurorului de către un stat aparte, cu
specificarea circumstanţelor şi însoţită de documente relevante; (ii) o astfel de situaţie este
sesizată Procurorului de către Consiliul de Securitate acţionând în conformitate cu capitolul
VII al Chartei ONU; (iii) Procurorul a iniţiat o anchetă cu privire la astfel de crime. În primul
și al treilea caz, Curtea îşi exercită competența dacă unul sau mai multe din statele enumerate
mai jos sunt părţi la Statut sau au acceptat jurisdicţia Curţii: a) Statul pe teritoriul căruia a fost
săvârşită infracţiunea, sau dacă aceasta a fost comisă la bordul unei nave sau aeronave
înregistrate în acelstat; b) Statul al cărui cetăţean este persoană acuzată.
Deşi jurisdicţia Curţii poate deveni universală, prin ratificarea Statutului adoptat la
Roma de către mai multe state, este totuşi în continuare o jurisdicţie penală teritorială. Spre
deosebire de tribunalele penale ad-hoc, cu o competenţă teritorială limitată, Curtea Penală
Internaţională are o competenţă teritorială extinsă, prin acordul statelor semnatare, iar prin
colaborarea cu ONU, se poate aprecia că are o competenţă universală.
 Competenţa Curții se divizează în: (i)competenţa ratione materiae, (ii)competenţa
ratione temporis, şi (iii)competenţa ratione loci et ratione personae. Fără a avea efect
retroactiv, competenţa Curţii Penale Internaţionale nu se va limita la infracţiunile
internaţionale grave comise în cadrul unui anumit conflict sau de către un anumit regim într-o
perioadă dată (aşa cum este cazul tribunalelor penale internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi
Ruanda); Curtea va avea competenţă asupra persoanelor fizice (spre deosebire de Curtea
Internaţională de Justiţie, care are în competenţă numai cauzele ce implică responsabilitatea
statelor).
Sub aspectul competenței ratione materiae, Curtea Penală Internaţională poate judeca
şi pedepsi persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracţiuni deosebit de grave - definite
prin exemplificare în Statutul Curții - care aduc atingere intereselor ansamblului comunităţii
internaţionale: a) crime de genocid ;b) crime împotriva umanităţii; c) crime de război; d)
crime de agresiune.
a) Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte penale incriminate potrivit
dreptului international, condamnată de mai multe instrumente juridice internaţionale:
Conventia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocide (1948), Statutul
Tribunalului Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea persoanelor vinovate de violări
grave ale dreptului international umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii (1994),
Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Ruanda (1994), Statutul Curţii Penale
Internaționale.
Conform art.6 din Statut, prin crimă de genocid se înţelege „oricare dintre faptele
menţionate în articolul respectiv, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte,
un grup naţional, etnic, rasial său religios,şi anume: uciderea de membri ai grupului;
vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului; supunerea cu
intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau
parţială; măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului; transferarea forţată de copii
aparţinând unui grup în alt grup”.
b) Potrivit art.7 din Statut, princrimă împotriva umanităţii se înţelege „una dintre
faptele în articolul respectiv, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau
sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac: omorul;
exterminarea; supunerea la sclavie; deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor
fundamentale ale dreptului internaţional; tortură; violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată,
graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate
comparabilă; persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive de
ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, ori în funcţie de alte criterii
universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional; dispariţiile forţate de persoane;
crima de aparteid; alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau
vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale”.
c) Crimele de război, în special cele care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei
politici elaborate, potrivit Convenţiilor de la Geneva din1949 privind dreptul umanitar şi a
altor convenţii şi cutume internaţionale: omuciderea intenţionată; tortură sau tratamentele
inumane, inclusiv experienţele biologice; provocarea cu intenţie a unor suferinţe puternice sau
a unor atingeri grave a integrităţii fizice; distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificată de
necesităţi militare şi executată pe o scară largă, în mod ilicit; constrângerea unui prizonier de
război să servească interesele unei armate străine privarea intenţionată unui prizonier de
război de dreptul la un proces echitabil; deportarea sau arestareai legală; luarea de ostateci;
lansarea de atacuri de liberate împotriva populaţiei civile şi a bunurilor acesteia; lansarea de
atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare şi de menţinere a păcii; lansarea unui atac
deliberat atunci când este evident ca acesta va produce pierderi de vieţi şi pagube materiale în
rândul populaţiei civile; uciderea sau rănirea combatanţilor inamici după ce aceştia s-au
predat; portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci când are drept urmare
pierderea de vieţi sau ranirea gravă a adversarului; stabilirea de către puterea ocupantă a unei
părţi din populaţia sa în teritoriul ocupat, precum şi transferul în interiorul acestui teritoriu sau
înafara lui a unei părţi sau a totalităţii populaţiei băştinaşe; lansarea de atacuri deliberate
împotriva construcţiilor destinate uzului religios, educativ, artistic,ş tiinţific sau caritabil,
precum şi împotriva monumentelor istorice şi a spitalelor, atunci când acestea nu sunt
obiective militare; supunerea prizonierilor la experienţe medicale şi ştiinţifice; distrugerea sau
confiscarea bunurilor inamice, atunci când nu sunt impuse de necesităţi militare; obligarea
naţionalilor părţii adverse la participarea la operaţiuni de război îndreptate împotriva propriei
tări; jefuirea localităţilor ocupate; utilizarea otrăvurilor, a gazelor asfixiante, precum şi a
armelor de natură să provoace inamicului suferinţe inutile; atingerea demnităţii persoanei,
prin tratamente umilitoare şi degradante; violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, sterilizarea
forţată; utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forţe militare; atacurile deliberate
împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitare care utilizează
semnele distinctive prevăzute prin Convenţiile de la Geneva; înfometarea deliberate a
civililor; înrolarea tinerilor sub 15 ani.
 d) Crima de agresiune este prevăzută ca intrând în competenţa Curţii Penale
Internaţionale. Exercitarea acestei competente este însă puţin probabilă un timp destul de
îndelungat după intrarea în vigoare a Statutului. Deşi în dreptul internaţional exista încă din
1974 o definiţie a agresiunii adoptată prin rezoluţia nr.3314 (XXIX) a Adunării Generale a
ONU, în cuprinsul căreia sunt menţionate elementele definitorii ale agresiunii, ,,ca fiind cea
mai gravă și periculoasă formă a aplicării ilegale a forței armate de către un stat”, Statutul
cuprinde o dispoziţie de trimitere, în sensul că jurisdicţia Curţii în ce privește crima de
agresiune se va exercita numai după ce se va adopta o prevedere în concordanţă cu art.121 şi
123 ale Statutului care să definească această crimă şi să stabilească condiţiile în care Curtea
să-şi poată exercita jurisdicţia. Adoptarea unei asemenea definiţii va fi posibilă după expirarea
unei perioade de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului, prin procedura depunerii de
amendamente prevăzutăde art.121, care să fie analizate apoi de o Conferinţă de revizuire a
Statutului la care să participe membrii Adunării statelor părţi.
Sub aspectul competenţei ratione temporis, Curtea nu poate judeca decât crimele
comise după intrarea în vigoare a Statutului, adică după data de 1 iulie 2002. Dacă un stat
devine parte la prezentul statut după intrarea în vigoare a acestuia, Curtea nu poate să îşi
exercite competenţa decât cu privire la crime comise după intrarea în vigoare a statutului
pentru acest stat.
Sub aspectul competenţei ratione loci et ratione personae,Curtea Penală Internaţională
are competenţa de a judeca acele crime care au fost săvârşite pe teritoriile Statelor Părţi sau
care au fost săvârşite de către cetăţenii unui asemenea Stat. Curtea are, de asemenea,
competenţă, atunci când un Stat, care nu este parte la Statut, acceptă jurisdicţia Curţii asupra
crimelor comise pe teritoriul său ori asupra crimelor săvârşite de către un cetăţean al său.
Curtea poate avea jurisdicţie, în urma extrădării de către un Stat, care nu este Parte, a unei
persoane care nu este cetăţean al acelui Stat, dar care a comis o crimă pe teritoriul acestuia;
extrădarea către Curte este similar cu extrădarea către alt Stat, acesta fiind un exerciţiu de
suveranitate. Un asemenea transfer trebuie, totodată, să fie realizat în concordanţă cu normele
internaţionale privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Ca principii generale de
drept penal, care sunt utilizate, putem menționa: nullum crimen sine lege (o persoană nu
răspunde penal potrivit Statutului, doar în cazul în care comportamentul său constituie, în
momentul în care se produce, o crimă ce ține de competența Curții; nulla poena sine lege (o
persoană care a fost condamnată de Curte nu poate fi pedepsită decât în conformitate cu
dispozițiile Statutului). Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice
vinovate de comiterea infracţiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani.
Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament, de demnitar sau
funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu
constituie un motiv de reducere a pedepsei. Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea
pentru propriile crime, răspund penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele
plasate sub comanda şi controlul lor efectiv.
O cauză nu este considerată admisibilă de către Curte, atunci când: (i) crima a făcut
obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauză, mai puţin atunci când acest stat
nu a dorit sau a fost incapabil să efectueze Ancheta, (ii) persoana vizată a fost deja judecată
pentru faptele care fac obiectul plângerii; conform principiului „non bis in idem” nimeni nu
poate fi judecat de Curte sau de către altă instanţă pentru crime pentru care a fost deja
condamnat sau achitat deja de Curte, (iii) cauza nu prezintă suficientă gravitate pentru a fi
judecată de Curte.
La judecarea cauzelor şi adoptarea hotărârilor, Curtea aplică, potrivit art.21 al
Statutului: (i) Statutul, Elementele crimelor şi Regulamentul de procedură şi de probe; (ii)
tratatele aplicabile, principiile şi regulile de drept internaţional, inclusiv principiile stabilite de
dreptul internaţional al conflictelor armate; (iii) în lipsa, principiile generale de drept
desprinse de Curte din legile naţionale reprezentând diferite sisteme juridice ale lumii,
inclusiv, după caz, legile naţionale ale statelor sub jurisdicţia cărora s-ar afla în mod obişnuit
crima, dacă aceste principii nu sunt incompatibile cu prezentul statut şi nici cu dreptul
internaţional, regulile şi normele internaţionale recunoscute; (iiii) principiile şi normele de
drept aşa cum ea le-a interpretat în deciziile sale anterioare (jurisprudența proprie).
Oricine săvîrșește o crimă ce ţine de competenţa Curţii este individual responsabil şi
poate fi pedepsit conform Statutului. Conform dispoziţiilor Statutului, o persoană răspunde
penal şi poate fi pedepsită pentru o crimă ce ţine de competenţa Curţii dacă: a) comite acea
crimă, fie individual, împreună cu o altă persoană sau prin intermediul unei alte persoane, fie
că această altă persoană este sau nu responsabilă penal; ordonă, solicită sau încurajează
comiterea unei asemenea crime, atunci când există comitere sau tentativă de comitere a
acestei crime; c) în vederea facilitării comiterii unei astfel de crime, ea îşi aduce ajutorul,
concursul sau orice altă formă de asistenţă la comiterea ori la tentativa de comitere a acestei
crime, inclusiv furnizând mijloacele acestei comiteri; d) contribuie în orice alt mod la
comiterea sau la tentativa de comitere a unei asemenea crime de către un grup de persoane
acţionând împreună. Această contribuţie trebuie să fie intenţionată şi, după caz: (i) să
urmărească facilitarea activităţii criminale sau proiectului criminal al grupului, dacă această
activitate sau acest proiect comportă executarea unei crime ce ţine de competenţa Curţii; sau
(ii) să fie făcută în deplină cunoştinţă a intenţiei grupului de a comite această crimă; e) fiind
vorba de crima de genocid, incită direct şi public pe altul să o comită; f) încearcă să comită o
asemenea crimă prin acte care, prin caracterul lor substanţial, constituie începutul executării
crimei fără ca aceasta să fie îndeplinită datorită unor circumstanţe independente de voinţa sa.
Cu toate acestea, persoana care abandonează efortul de a comite crima sau împiedică prin
orice alt mod săvârşirea ei nu poate fi pedepsită în baza statutului pentru tentativă dacă a
renunţat complet şi în mod voluntar la proiectul criminal.
Cauzele care înlătură responsabilitatea penală sunt: a) bolile psihice care împiedică
conştientizarea caracterului infracţionalal faptei; b) starea de intoxicaţie provocată involuntar,
care împiedică conştientizarea caracterului infracţional al faptei; c) legitima apărare; d)
constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau atingerea gravă a integrităţii fizice; e)
comiterea crimei de către alte persoane; f) alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea
Curţii. Nimeni nu poate fi răspunzător şi nu poate fi pedepsit pentru o crimă de competenţa
Curţii decât atunci când elementul material al crimei a fost săvârşit cu intenţie şi în cunoştinţă
de cauză. Eroarea de fapt şi eroarea de drept nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, nu
îl exonerează de răspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura
excepţie o constituie cazul în care persoana în cauză nu a realizat că ordinul e ilegal. Potrivit
art. 29 din Statut, crimele ce ţin de competenţa Curţii nu se prescriu.
Procedura de cercetare și judecare a cauzelor se desfăşoară în mai multe etape: a)
sesizarea Procurorului Curţii; b) procedura în fața Secţiei preliminare; c) procedura în faţa
autorităţilor statului naţional; d) procedura în fața Secţiei de judecată; e) pronunţarea sentinţei;
f) procedura în fața Secţiunii de apel. Dacă în timpul derulării anchetei, Procurorul
concluzionează că nu există o bază suficientă pentru urmărire, el va informa Secţia
preliminară despre concluzia sa şi motivele acesteia. Dacă Procurorul hotărăşte că există o
bază rezonabilă pentru a acţiona, existând suficiente motive considerabile pentru a crede că o
anchetă ar servi intereselor justiţiei, ele ste obligat să informeze Secţia preliminară. De
asemenea, Procurorul poate să solicite arestarea persoanei, măsură pe care o dispune Secţia
preliminară, pe baza formării convingerii că sunt motive rezonabile de a crede că persoană în
cauză a comis crima şi ca arestarea este necesară pentru a garanta prezența acesteia în faţa
instanţei, împiedicarea obstrucţionării anchetei, precum şi a comiterii unei alte crime. Statul
parte, care primeşte cererea de arestare, trebuie să i-a imediat măsuri pentru punerea în
executare a cererii, conform propriei legislaţii şi statutului Curţii. Persoana arestată este
imediat deferită autorităţilor judiciare competente ale statului de detenţie, care va verifica
dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea persoană, dacă procedura de arestare a fost
respectată şi dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză. Într-un termen rezonabil,
după predarea persoanei către curte sau înfăţişarea sa voluntară, Secţia preliminară va ţine o
şedinţă pentru a confirma învinuirile pe care Procurorul înţelege să se bazeze pentru a cere
trimiterea în judecată. Această şedinţă se desfăşoară în prezenţa Procurorului şi a persoanei
care face obiectul anchetei sau a urmăririi, precum şi a avocatului acesteia. Secţia preliminară
deţinând copia integral a dosarului cauzei, va decide, în funcţie de consistenţa sa şi a probelor
care vor fi prezentate de părţi, dacă va trimite acuzatul în faţa unei Secţiuni de judecată,
pentru a fi judecat. Această procedură va fi condusă de un judecător. În faza următoare a
procesului, în cazul verdictului de vinovăţie, Secţiunea de judecată va stabili pedeapsa ce va fi
aplicată, ţinând seama de concluziile şi de probele pertinente prezentate în cadrul procesului.
Curtea poate pronunţa împotriva unei personae declarate vinovată, o sentinţă de condamnare
de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate, închisoarea pe viaţă.
Pe lângă pedepsele cu închisoarea, Curtea poate dispune o amendă conform criteriilor
stipulate în Regulile de procedură şi probe, o confiscare a produselor infracţiunii, a
proprietăţii şi bunurilor obţinute direct sau indirect de pe urma acelei infracţiuni. Sentinţa de
condamnare pronunţată de prima instanţă poate să facă obiectul apelului. Atât condamnatul
cât şi Procurorul, pot face apel împotriva sentinţei primei instanţe. Hotărârea Secţiunii de apel
se dă cuvotul majorităţii judecătorilor, în şedinţa publică şi este motivată. Procesul de judecată
se desfăşoară la sediul Curţii, în afară de cazurile în care s-a prevăzut altfel. Procesul se
desfăşoară public şi sentinţa la fel se pronunţă în public şi, dacă e posibil, în prezenţa
acuzatului. Executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsă cu închisoare se realizează pe
teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse să primească
condamnaţi. Sentinţa de condamnare este executorie pentru statele-părti, care nu o pot
modifica.
Conform dispoziţiilor Statutului, statele părţi cooperează deplin cu Curtea în anchetele
şi urmăririle pentru crime ce ţin de competenţa sa. Curtea este abilitată să adreseze cereri de
cooperare statelor părţi, transmise pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită pe care
fiecare stat parte o alege în momentul ratificării, acceptării sau aprobării Statutului ori de
aderare la acesta. Cooperarea în cadrul jurisdicţiei internaţionale penale reprezintă un element
sine qua non, fără de care această jurisdicţie nu ar putea exista.

4. Intrarea în vigoare, revizuirea și retragerea de la Statutul Curții penale

internaționale.
 Statutul Curții penale internaționale va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează
celei de-a şaizecea zi după data depunerii celui de-al şaizecilea instrument de ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Faţă de fiecare stat care ratifică, acceptă sau aprobă prezentul statut sau aderă la acesta după
depunerea celui de-al şaizecilea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare,
statutul intră în vigoare în prima zi a lunii care urmează celei de-a şaizecea zi după depunerea
de către acest stat a instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.
Pînă în luna iunie 2010, Statutul de la Roma a fost ratificat de 111 state, din care 40
sunt state europene ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din comunitatea internaţională.
În vederea consolidării securităţii internaţionale şi în spiritul stabilirii unui sistem
comun de justiţie penală internaţională Republica Moldova a semnat Statutul de la Roma al
Curții Penale Internaționale la 8 septembrie 2000. În primăvara anului 2006, Ministerul
Justiţiei a pregătit proiectele de lege necesare pentru ratificarea Statutului de la Roma şi
ajustarea legislației naționale la cerințele Statutului. Prin Hotărîrea Curții Constituționale
pentru controlul constituționalității unor prevederi din Statutul Curţii Penale Internaţionale,
nr.22 din 02.10.2007, la sesizarea parvenită din partea Guvernului, prevederile Statutului de la
Roma al Curții Penale Internaționale și Constituția RM au fost declarate compatibile. Astfel,
prin Legea nr.212 din 09.09.2010 Parlamentul Republicii Moldova a ratificatStatutul de la
Roma al Curţii Penale Internaţionale adoptat la 17 iulie 1998.
Conform prevederilor art.124 al Statutului, un stat care devine parte la statut poate
declara că, pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea în vigoare a statutului în ceea ce îl
priveşte, el nu acceptă competenţa Curţii în privinţa categoriei de crime prevăzute la art. 8 din
Statut, când se presupune că o crimă a fost comisă pe teritoriul său de cetăţenii săi. El poate în
orice moment să îşi retragă această declaraţie.
La 7 ani după intrarea în vigoare a Statutului, secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite va convoca o conferinţă de revizuire cu scopul de a examina orice
amendament la prezentul statut. Examinarea va putea să se refere mai ales, dar nu în mod
exclusiv, la lista crimelor prevăzută la art. 5 din Statut. Conferinţa va fi deschisă
participanţilor la Adunarea statelor părţi în aceleaşi condiţii. În orice moment în continuare, la
cererea unui stat parte, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu aprobarea
majorităţii statelor părţi, va convoca o conferinţă de revizuire.
În acest context, în perioada 31 mai - 11 iunie 2010, în orașul Kampala (Uganda) a
avut loc Conferinţa de Revizuire a Statutului de la Roma, care a reunit statele părţi pentru a
lua în considerare eventualele amendamente la statut. Conferinţa de Revizuire s-a desfăşurat
pe două direcții principale, şi anume: amendarea statutului și efectuarea unui bilanţ al
activității. Pe direcția amendării, statele părţi au luat în considerare amendamente în special
legate de elaborarea unei definiţii şi a mecanismul de declanşare a crimelor de agresiune. Pe
direcția bilanțului, statele părţi, organizaţiile societăţii civile şi alte părţi interesate s-au
angajat în discuţii şi dezbateri acoperind patru teme majore: impactul sistemului Statutului de
la Roma asupra victimelor şi comunităţilor afectate, cooperarea, complementaritatea, pace şi
justiţia.
Unul din principalele proiecte de amendament ține de eliminarea art. 124, al cărui
conținut a fost redat mai sus. Această prevedere a fost adoptată în 1998 pentru a facilita
aderarea țărilor la Statutul de la Roma. Întrebarea pusă la Conferinţa de revizuire era dacă o
astfel de clauză, adoptată la un moment istoric specific, este încă necesară pentru a promova
universalitatea Statutului de la Roma sau dacă păstrarea acesteia va da naştere impunităţii.
Plenul Conferinței a adoptat o rezoluţie prin care a decis să menţină articolul 124, dar urmînd
să fie examinat automat în cinci ani. Luând cuvântul după adoptare, membrii Coaliției pentru
Curtea Penală Internațională au ținut să îşi exprime îngrijorarea faţă de adoptarea unei astfel
de rezoluţii.
Un alt aspect pus în dezbateri l-a constituit propunerea de modificare a articolului 8, ce
se referă la crime de război, prin includerea în șirul de acte care constituie crime de război
utilizarea anumitor categorii de arme (arme otrăvite, gaze şi anumit tip de gloanţe) în conflicte
armate interne. Utilizarea acestor arme în conflicte armate internaţionale deja constituie crime
de război, în conformitate cu Statutul de la Roma.
La fel, definirea crimei de agresiune constituie o problemă sensibilă. Un act de
agresiune, în general, este considerat a fi folosirea forţei armate de către un stat împotriva
altuia, fără acordul prealabil al Consiliului de Securitate ONU, fără justificarea auto-apărării.
În propunerea de amendament, o persoană fizică într-o poziţie de conducere este responsabilă
penal pentru crima de agresiune atunci cînd o planifică, pregătește, iniţiază sau execută.
Conferinţa și-a bazat definiția crimei de agresiune pe Rezoluţia Adunării Generale a
Naţiunilor Unite 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974, şi, în acest context, au convenit să
califice drept agresiune, o crimă comisă de un lider politic sau militar care, prin caracterul,
gravitatea şi amploarea sa a constituit o încălcare evidentă a Cartei ONU.
Orice stat parte poate, pe cale de notificare scrisă adresată secretarului general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, să se retragă de la prezentul statut. Retragerea are efect după un
an de la data la care notificarea a fost primită, dacă aceasta nu prevede o dată ulterioară.
 Retragerea nu scuteşte statul de obligaţiile puse în sarcina sa de prezentul statut atunci
când el era parte la acesta, inclusiv de obligaţiile financiare aferente, şi nu afectează nici
cooperarea stabilită cu Curtea cu ocazia anchetelor şi procedurilor penale faţă de care statul
avea obligaţia de a coopera înainte de data la care retragerea a avut efect. Retragerea nu
afectează cu nimic urmărirea examinării cauzelor cu care Curtea era deja sesizată înainte de
data la care urmărirea avea efect.

Concluzii

Jurisdicţia penală internaţională, ca instituție juridică, este organismul de

implementare a dreptului internaţional penal și de realizare a justiţiei penale internaţionale,
prin care dreptul internaţional public îşi confirmă printr-o manieră fermă forţa juridică,
prevăzând şi aplicând sancţiuni pentru crimele internaţionale în cadrul unor organisme
internaţionale special create în acest scop.
Existența în dreptul internațional a unor numeroase acte investite cu autoritatea
națiunilor lumii, unite în lupta pentru pace, prin care se condamnă săvîrșirea crimelor de
război și crimelor contra umanității, crează un cadru legal eficient pentru urmărirea și
pedepsirea celor vinovați pentru comiterea unor astfel de crime și împiedicarea lor de a se
eschiva de la corecta judecată a umanității.
Eforturile comunității internaționale prin organizația ei cea mai reprezentativă -
O.N.U. pentru crearea unei instanțe internaționale permanente și a unui cod universal al
crimelor internaționale au fost încununate cu succes la ,,Conferința diplomatică a
plenipotențiarilor Națiunilor Unite asupra înființării unei Curți penale internaționale” ce s-a
desfășurat la Roma în perioada 15 iunie - 17 iulie 1998.
Înființarea Curții Penale Internaționale și adoptarea Statutului acesteia a constituit un
eveniment istoric, întrucît s-a creat un mecanism nou permanent de luptă și descurajare a
violării normelor și principiilor dreptului international umanitar precum și a drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului. Statutul de la Roma constituind actul de naștere al Curții
Penale Internaționale este o operă complexă și profundă. Este un Cod penal și Cod de
procedură penală la scara instituțiilor fundamentale ale dreptului penal intern al statelor în
nuanța și forma sa specifică, mai exact a dreptului internațional penal.
 Bibliografie

• Curtea penală internațională. Istorie și realitate. Dumitru Diaconu, Editura ALLBECK.

București, 1999.
• Drept Internaţional Public. Bianca Selejan-Gutan, Laura-Maria Craciunean, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008.
• Drept Internațional Public. Victoria Arhiliuc, Nicolae Osmochescu, Alexandru
Buruian, Oleg Balan, Vitalie Gamurari, Diana Sârcu, Natalia Suceveanu, Olga Dorul. Ediția a
IV-a (revăzută și adăugită). Chișinău 2012.
• Legea pentru ratificarea Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale nr.212
din 09.09.2010.
• Hotărîrea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității unor prevederi din
Statutul Curții Penale Internaționale nr.22 din 02.10.2007.