Sima Alexia-Elena

Clasa a VI a A

Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” Vaslui

Eminescu între trecut şi viitor

V-aţi gândit vreodată cu e să scrii, să vorbeşti sau să gândeşti ca

Eminescu? Poate că da, poate că nu. Da. Spun asta pentru că, uneori, copleşiţi
de provocările vieţii, gândesc că e mai bine să fi trăit în aceleaşi timpuri cu
geniul. Ar trebui să facem un efort în plus să înţelegem măcar o parte din ceea
ce a scris poetul. Astrul creator ne deschide astăzi porţile orizontului cu
eternul lui strigăt prin creaţiile sale. Deoarece în braţele lumii domină
tehnologia, mai traieşte o flacără ce ne poate salva. Puţini tineri îşi hrănesc
minţile citind, pe când marele poet răvăşeşte cenuşa timpului de astăzi şi
încearcă să străpungă colonia de creiere, îndemnând la meditaţie.
Aşa cum spunea George Călinescu, “opera lui învinge timpul”, cuvântul
are o semnificaţie aparte. Ca să rămâi conectat cu acest poet trebuie să-l
implorăm să rămână printre noi şi să comunicăm. A fi poet nu este uşor.
Uneori este dificil să găseşti cuvintele potrivite care să exprime starea
sufletească sau să aşterni pe hârtie gândurile şi sentimentele cu o rimă perfectă
şi să dai poeziilor un ton plăcut auzului. Darul de a fi poet e să te naşti cu el.
Puritatea sufletească te poate trasforma în poet.
“Scrisul a fost viaţa lui” (Titu Maiorescu). Preţuia idealurile de
perfecţiune, echilibru frumos şi adevăr. Poate dacă ar fi printre noi astăzi ar fi
preţuit aceste valori printre furtunile tumultoase ale cotidianului.
Ne ştie toate durerile şi suferinţele.
Unii dintre noi poate, lipsiţi de sensibilitate şi delicateţe nu dau
importanţă la anumite lucruri mărunte. Alţii îşi doresc în schimb o gură de
linişte, a ceea ce spune el: “Mai am un singur dor
 În liniştea serii
Să mă lăsăţi să mor
La marginea mării.”
Era conştient de valoarea operei sale aşa cum reiese din “Numai poetul”:
„Numai poetul
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor
Trece peste nemărginirea timpului.”
Timpul parcă nu mai e timp. Timpul marea problemă a zilelor noastre a
fost şi o pacoste în epoca lui Eminescu. Curgerea ireversibilă a acestuia a dat
de furcă poetului, de aceea tristeţea şi nostalgia sunt sentimente puternice cu
puternică semnificaţie filozofică: „Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege nu mai pot.”
Copiii de astăzi îşi petrec copilăria cu tableta, telefonul şi se pare că nu
prea simt amărăciunea trecerii necruţătoare a timpului. Dar strigătul sfâşietor
al poetului pentru imposibilitatea de a mai simţi bucuria copilăriei, petrecută
în mijlocul naturii este răsunător: “Unde eşti copilărie
Cu pădurea ta cu tot?”
Printre giganticii informaticii să ne amintim pentru puţine clipe despre
cum odată se preamărea codrul, iubirea, natura, fauna, natura, despre peisajele
nocturne dominate de razele lunii, nelipsită dintr-un cadru feeric:
„Ce cauţi unde bate luna
P-un alb izvor.”
S-a inspirat chiar din viaţa personală, Veronica Micle fiindu-i adevărata
muză în poeziile despre iubire, numai cineva care a trăit acest sentiment putea
scrie atât de frumos.
 Haideţi, totuşi să-l înţelegem pe Eminescu pentru că la acea vreme şi-ar
fi dorit să fie cu siguranţă înţeles, ca şi sărmanul Dionis, un alter ego a
geniului neînţeles.
Să lăsăm puţin toate cele lumeşti la o parte şi să ne aşezăm pe un pat
moale de iarbă la marginea unui codru, să privim cerul, să îmbrăţişăm un tei
sau un alt copac şi nu veţi regreta. Meditaţi aşa cum medita EL. Clişee întregi
de imagini şi cuvinte se vor derula prin minte cu semnificaţii adânci. Atunci îl
veţi înţelege.
Înălţimea sa în gândire duce la ideea că steaua aceasta nu se va stinge
niciodată în timp ce nu se va naşte alta vreodată. Frumosul astru străluceşte
acum printre stele lăsând pe pământ aievea pacea interioară şi armonie.
Mă întreb, oare va crea cineva vreodată o operă superioară lui Eminescu.
Doar Timpul are răspunsul!