MINISTERUL EDUCAȚIEI

ȘCOALA POSTLICEALĂ „INTELECTUM” GALAȚI

PROIECT
PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A

CALIFICĂRII PROFESIONALE

FITOTERAPIA AFECȚIUNILOR HEPATICE

ÎNVĂȚĂMÂNT POSTLICEAL ȘI TEHNIC NIVEL 5

DOMENIUL:SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ
CLASIFICAREA:ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

ÎNDRUMATOR: ELEV:
Farmacist:Pasat Andreea Săndică Maria Mirela

GALAȚI
2022
 Cuprins

Argument........................................................................................................................................3

CAPITOLUL 1.ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA FICATULUI .................................................5

1.1.Anatomia ficatului........................................................................................ 5

1.2.Funcțiile ficatului ......................................................................................... 7

1.3.Căile biliare extrahepatice............................................................................ 8

1.4.Fiziologia ficatului ....................................................................................... 9

CAPITOLUL 2. AFECȚIUNILE HEPATICE .........................................................................11

2.1.Hepatita ...................................................................................................... 11

2.2 Ciroza hepatică ........................................................................................... 15

2.3 Steatoza hepatică ........................................................................................ 17

2.4 Sindromul icterului .................................................................................... 18

2.5 Insuficiența hepatică .................................................................................. 20

CAPITOLUL 3. FITOTERAPIA ÎN AFECȚIUNI HEPATICE. ..........................................21

CAPITOLUL 4. PRODUSE FARMACEUTICE PENTRU TERAPIA FICATULUI ÎN

COMBINAȚII..............................................................................................................................38

CONCLUZII ................................................................................................................................47

BIBLIOGRAFIE .........................................................................................................................48

ANEXE…………………………………………………………………………….…………50

1
 MOTTO

,,Medicul tratează,natura vindecă’’

Hipocrate.

2
 Argument

Fitoterapia este o ramură a terapeuticii care utilizează plantele, respectiv preparatele

din plante, ca mijloace de prevenire și tratare a bolilor. Desigur, aceste plante sunt cunoscute
ca plante medicinale. În limbajul popular plantele medicinale mai sunt denumite și ,,ierburi’’
sau ‘’buruieni de leac’’. Totuși, aceste denumiri nu se referă doar la plantele ierboase, în
sensul mai strict al cuvântului, ci include de la caz la caz: scoarța, rădăcina, frunzele,
semințele, florile și fructele unor plante.

Fitoterapia se bucură de o enormă simpatie. Totuși, increderea exagerată în aceste

mijloace terapeutice, acceptarea și utilizarea lor fără discernământ, poate fi periculoasă. Iată
de ce folosirea responsabilă a remediilor din plante presupune cunoașterea nu doar a
avantajelor, ci și a posibilelor riscuri ale folosirii lor.

Cel mai frecvent amintite avantaje sunt: remediile fitoterapeutice nu produc

obișnuința, nu dau reacții adverse, nu au efecte nocive secundare, sunt mai ieftine.

Adevărul este că argumentația folosită în apărarea fitoterapiei împletește realitatea cu

idealizarea. Nu despre toate remediile din plante se poate spune ca nu au efecte adverse, că nu
produc obișnuința și nici măcar că sunt mai ieftine.

Plantele medicinale au desigur avantaje reale față de multe medicamente de sinteză, și

anume:

 cu excepția plantelor toxice, plantele medicinale nu prezintă un risc atât de crescut de

toxicitate cum prezintă multe dintre medicamentele de sinteză;
 cu puține excepții, plantele medicinale nu prezintă un risc serios de obișnuință cum
prezintă multe medicamente de sinteză;
 plantele medicinale nu au, în general, efecte adverse atât de importante și frecvente
cum au medicamentele de sinteză;
 în sfârșit, plantele medicinale și preparatele simple din plante medicinale sunt, în
general, mai ieftine decat medicamentele de sinteză.

Limitele aplicarii preparatelor fitoterapeutice recunoscute de practicienii cu vederi

echilibrate ar fi următoarele: efectele se instalează mai lent; în ciuda sporită de studii
științifice despre plante,efectuate și publicate în ultimii ani,există înca relativ puține cercetări
3
și dovezi științifice indiscutabile care să constitue o bază concretă pentru stabilirea indicațiilor
și dozajelor;sunt mai puțin eficiente sau total ineficiente în tratamentul bolilor acute; de multe
ori nu prezintă siguranța unui dozaj adecvat,precis,deoarece cantitatea de principii active
dintr-o plantă este variabilă și este influențată de o serie de factori greu controlabili.

Pentru folosirea rațională a remediilor din plante și pentru reducerea la minimum a

riscurilor este indicat să aveți în vedere următoarele principii și recomandări:

 Ceaiurile sau plantele medicinale nu trebuie considerate un panaceu(remediu

universal,bun în toate bolile).
 Ceaiurile din plante nu trebuie folosite ca tratament de bază al unor boli severe.
Preparatele fitoterapeutice pot fi folosite în tratarea bolilor usoare. În bolile severe se
vor folosi ca tratament adjuvant și numai cu acordul medicului.
 Fiți conștienti de toxicitatea unora dintre plantele medicinale și folosiți numai ceaiuri
fără constituenți toxici.
 Folosiți numai ceaiuri preambalate, standardizate; evitați ceaiurile a căror provenientă
este dubioasă, vândute ,,la grămadă’’. Citiți cu atenție eticheta de pe ambalaj.
 Nu folosiți mai mult de 1-2 cești de ceai, în mod regulat. Efectele folosirii celor mai
multe ceaiuri în cantitate mare și pentru un timp îndelungat sunt necunoscute.
 Femeile însărcinate și copiii mici trebuie să manifeste o precauție deosebită în
folosirea ceaiurilor medicinale, deoarece puține dintre ele au fost testate pe deplin.
Femeile însărcinate trebuie să consulte medicul înainte de a folosi plante medicinale.
 Folosirea unui ceai medicinal în tratamentul unei anumite boli nu trebuie să înlăture
sfatul unui medic competent. Amânarea tratamentului medical de specialitate poate fi
periculoasă în cazul unor boli severe.

4
 CAPITOLUL 1.ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA FICATULUI

1.1.Anatomia ficatului.

Ficatul este cel mai mare organ intern al corpului uman. Face parte din sistemul
digestiv, performă mai mult de 500 de funcții diferite,fiecare dintre acestea fiind esențiale
vieții. Funcțiile sale esențiale includ:

 ajutor în digestia grăsimilor,

 asigură rezerve de nutrienți,
 filtrarea toxinelor și a deșeurilor din sânge,
 sintetizarea unor varietăți de proteină și reglarea nivelelor multor chimicale ce se
ajung în sânge.

Ficatul este unic între organele corpului uman datorită capacității sale de regenerare,
de reîntregire a celulelor ce au fost distruse de o boală sau de o leziune pe termen scurt. Dar,
dacă ficatul suferă leziuni repetate, pe termen lung(boli cronice), modificările devin
ireversibile, interferând cu funcția acestuia.

Ficatul uman este un organ de textură poroasă, fin,de culoare roșu-închis maro. Este
localizat în hipocondrul drept, sub cupola diafragmatică-o foiță de țesut muscular ce separă

5
plamânii de organele abdominale. Carcasa cartilaginoasă a coastelor acoperă ficatul,
protejându-l de leziuni.

Este compus din doi lobi inegali mai mici numiți: lobul cuadrat și caudat. Fiecare lob
conține mii de unitați numite lobule, care reprezintă construcțiile componente ale ficatului.

Lobulele sunt structurate pe șase-fețe fiecare de un mm. Prin centrul fiecărei lobule
trec capilare cu scurgere în vena hepatică care transportă sângele afară din ficat.Sute de celule
hepatice de formă cubică, numite hepatocite, sunt aranjate în jurul lobului venei centrale.

Pe suprafața exterioară a fiecarui lobul se găsesc mase mici de sânge, ducte și artere
care transportă fluide în afară și înauntrul. Pe masură ce ficatul își face treaba, depozitele de
nutrienți cresc, toxinele înlăturate și medicamentele eliberate în corp prin aceste vase.

Spre deosebire de multe organe care au o singură rezervă de sânge, ficatul primește
sânge de la două surse:

 artera hepatică-care asigură sânge bogat în oxigen de la inimă-suplinind astfel 25% din
sângele ficatului.
 vena portală, care transportă sânge prin tractul digestiv unde colectează agenți nutritivi
pe masură ce mâncarea este digerată, îi transporta în ficat pentru procesare sau o
eventuală depozitare,este sursa a 75% din rezerva de sânge bogat în oxigen a ficatului.

Vasele mici de sânge ale arterei hepatice și ale venei portale se găsesc în jurul fiecărui
lobul hepatic.Această rețea de vase sangvine este responsabilă pentru cursul vast al sângelui
prin ficat:1,4 litri/min.

Sângele iese din ficat prin vena hepatică care apoi se varsă în inimă.

Localizarea în partea dreaptă superioară a abdomenului,ficatul și vezicula biliară sunt

unite între ele prin ducte ce formează împreună tractul biliar, care drenează în primul segment
al intestinului subțire(duodenul). Deși ficatul și vezica biliară au unele funcții comune, aceste
organe sunt foarte diferite.

Ficatul este cel mai mare și în anumite privințe cel mai complex-organ al corpului. Are
rol de fabrică a organismului, îndeplinind numeroase funcții vitale, de la reglarea
concentrațiilor substanțelor chimice din corp până la sinteza unor substanțe care produc
coagularea sângelui în caz de hemoragie.

6
 1.2.Funcțiile ficatului

Ficatul sintetizează aproximativ jumătate din colesterolul din organism, restul provine
din alimentație. Cea mai mare parte a colesterolului produs de ficat este folosit la producerea
bilei,un fluid vâscos, verde-gălbui cu rol în digestia alimentelor. Colesterolul este necesar și
pentru sinteza anumitor hormoni, cum ar fi estrogenul, testosteronul și hormonii produși de
glandele suprarenale și este o componentă structural, vitală a membranelor celulare. Ficatul
sintetizează și alte substanțe, în special proteine, care îndeplinește diferite funcții în organism.
De exemplu, factorii de coagulare sunt proteine necesare pentru oprirea sângerarilor.
Albumina este o proteină necesară pentru menținerea presiunii sanguine.

La nivelul ficatului sunt stocate zaharuri sub formă de glicogen, care apoi sunt
scindate și eliberate în fluxul sanguin sub forma de glucoză, în funcție de necesitați-de
exemplu, când concentrația sanguină a glucozei scade prea mult, cum se întâmplă în timpul
somnului, când persoana nu mănâncă timp îndelungat.

O alta funcție a ficatului este neutralizarea substanțelor nocive sau toxice absorbite
din intestin sau produse în altă parte a corpului,iar apoi excreția acestora sub forma unor
produși inofensivi în bilă sau în circulația sanguine. Produșii de excreție din bilă ajung în
intestin și sunt eliminate din organism odată cu materiile fecale. Cei eliberați în circulația
sanguină sunt filtrați la nivel renal și sunt eliminați din organism odată cu urina. De
asemenea, ficatul modifică structura chimică a medicamentelor (le metabolizează), astfel încat
le inactivează și le face mai usor de excretat din organism.

Tulburările funcțiilor hepatice pot fi împartite în doua grupe generale: cele produse de
afectarea celulelor hepatice(cum sunt ciroza și hepatită) și cele determinate de obstrucția
tractului biliar (cum se întâmplă în caz de calculi biliari sau cancer).

Ficatul primește sânge de la intestine și direct de la inimă. Vasele capilare din peretele
intestinal drenează în vena portă, care pătrunde în ficat. Sângele circulă ulterior printr-o retea
de mici canalicule intrahepatice, unde elementele nutritive absorbite și substanțele toxice sunt
procesate. Artera hepatică aduce sânge direct de la nivelul cordului. Acest sânge conține
oxigen necesar atât pentru viabilitatea țesutului hepatic, cât și pentru sinteza colesterolului și
metabolizarea altor substanțe. În țesuturile hepatice, sângele provenit de la intestine și de la
inimă se amestecă, iar apoi circulă catre cord prin vena hepatică.

7
 1.3.Căile biliare extrahepatice

Căile biliare extrahepatice au rolul de a conduce bila(secreția externă a ficatului) la

nivelul duodenului. Ele sunt reprezentate de calea biliară (tractul biliar) și colecistul (vezicula
biliară).

Vezicula biliară este o formațiune saciformă de mici dimensiuni în care este depozitată
bila. Bila circulă de la ficat prin ductile hepatice stâng și drept, care se unesc și formează
ductul hepatic comun. Acest duct se unește apoi cu un duct conectat cu veziculă biliară,
denumit ductul cistic, și formează ductul biliar comun. Ductul biliar comun pătrunde în
intestinul subțire la nivelul sfincterului Oddi (un mușchi circular), situat la cațiva centimetri
inferior de stomac.

Aproximativ jumătate din cantitatea de bilă secretată între mese este transportata prin
ductul cistic în vezicula biliară unde este depozitată. La acest nivel,aproximativ 90% din apa
conținută de bilă este absorbită în fluxul sanguin, astfel încât bila restantă este foarte
concentrată. Restul bilei produse de ficat curge direct prin ductul biliar comun și ajunge în
intestinul subțire. Când alimentele pătrund în intestinul subțire, mai multe semnale hormonale
și nervoase declanșează contracții ale vezicii biliare și relaxarea sfincterului Oddi (care se
deschide). Ulterior, bila curge din vezicula biliară în intestinul subțire și se amestecă cu
alimentele,îndeplinindu-și funcțiile digestive.

După ce bila străbate intestinul subtire, aproximativ 95% din sărurile biliare sunt
reabsorbite în fluxul sanguin prin peretele segmentului inferior al intestinului subtire. Apoi
ficatul extrage din sânge aceste săruri biliare și le secretă din nou în bilă. Sărurile biliare din
organism străbat acest ciclu de aproximativ 10-12 ori pe zi. De fiecare dată, cantități mici de
bilă scapă de absorbție și ajung în intestinul gros, unde sunt metabolizate de bacterii. Unele
săruri biliare sunt reabsorbite din intestinul gros; restul sunt excretate împreună cu materiile
fecale.

Desi vezicula biliară este utilă, aceasta nu este indispensabilă. Așadar, când este
îndepărtată (de exemplu, la persoanele cu colecistită), bila este transportată de la ficat direct în
intestinul subțire.

Bila conține săruri biliare, electroliți (particule încărcate dizolvate, cum ar fi sodiu și
bicarbonatul), pigmenți biliari (cum ar fi bilirubina), colesterolul și alte tipuri de grăsimi

8
(lipide). Prin bilă sunt eliminați anumiți produși finali de metabolism- in special pigmenții
proveniți din globulele roșii distruse și colesterolul în exces și are rol în digestia și absorbția
grăsimilor. Sărurile biliare cresc solubilitatea grăsimilor și a vitaminelor liposolubile și ajută
la absorbția acestora din intestine. Hemoglobina (proteina care transportă oxigenul sanguin),
provenită din eritrocitele distruse, este convertită în bilirubină (principalul pigment din bilă),
care este excretată în bilă ca produs final de metabolism.

Circulația bilei de la nivelul veziculei biliare poate fi blocată de calculi, care produc
durere (colică biliară) sau inflamație. Calculii pot migra din vezica biliară în ductul biliar,
unde blochează fluxul normal al bilei către intestinul subțire, producând icter (colorarea în
galben a tegumentelor și a albului ochilor). Fluxul biliar poate fi blocat și de tumori, precum
și de alte cauze mai rare.

Odată cu avansarea în vârstă, la nivelul ficatului se produc mai multe modificări

structural macroscopice și microscopice. Culoarea ficatului se modifică de la maro deschis la
maro închis. Dimensiunile și aportul sanguin se reduc. Testele funcționale hepatice rămân
însa de obicei normale.

Capacitatea ficatului de a metaboliza multe substanțe scade cu vârsta, astfel, unele

medicamente nu mai sunt inactivate la fel de rapid ca la persoanele tinere. Aceasta creste
riscul ca dozele de medicamente administrate la persoanele varstnice să fie prea mari, acestea
trebuind verificate cu atenție. De asemenea, capacitatea ficatului de a face față situațiilor
solicitate scade, astfel, substanțele cu acțiune toxică la nivel hepatic produc mai multe leziuni
la persoanele în vârstă decât la tineri. Repararea celulelor hepatice lezate se realizează de
asemenea mai lent la bătrâni.

Productia și fluxul biliar scad odată cu avansarea în vârstă. Acest aspect nu are
probabil nici o semnificație, însă poate contribui la creșterea riscului de formare a calculilor
biliari.

1.4.Fiziologia ficatului

Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activitatea să metabolică
reprezintă unul dintre cele mai complexe organe interne. Ficatul este cel mai voluminos
viscer. Este un organ glandular cu funcții multiple și importante în cadrul economiei generale
a organismului; ficatul este un organ metabolic deosebit de important. El intervine în

9
metabolismul intermediar al glucidelor, proteinelor și lipidelor; detoxifică organismul,
transformând unele substante toxice în compuși nenocivi pe care îi elimină. Ficatul nu
primește numai sânge arterial, ca oricare organ. La el este dus prin vena portă și sânge
încărcat cu principii nutritive din teritoriul organelor digestive abdominale. Aceste multiple
activitați hepatice solicită aproximativ 12% din consumul general de oxigen al organismului .
Aproape o treime din debitul de întoarcere venoasă în atriul drept provine din venele hepatice.
Ficatul este un organ vital; distrugerea sau extirparea lui totală determină moartea.

Ficatul este un organ foarte vascularizat; este cel mai greu viscer. Cântarește în medie
la omul viu 1200-1500 g,este cu 500-700 g, uneori cu 900 g, mai greu din cauza sângelui pe
care îl conține. Dimensiunile lui medii la omul viu sunt urmatoarele: 28 cm în sens transversal
(lungimea), 8cm în sens vertical la nivelul lobului drept(grosimea) și 18 cm în sens antero-
posterior (lărgime). Dar volumul ficatului variază foarte mult: cu vârsta,cu sexul, după
cantitatea de sânge conținut, cu perioadele digestiei, cu stările patologice.

10
 CAPITOLUL 2. AFECȚIUNILE HEPATICE
2.1.Hepatita

Hepatita reprezintă inflamația ficatului, indiferent de cauza acesteia.

Hepatita este produsă frecvent de o infecție virală, în special cu unul din cele 5 tipuri
de virusuri hepatitice-A,B,C,D sau E (a existat și o a șasea categorie, numita G, însă a fost
anulată). Mai rar, hepatita este produsă de alte infectii virale, cum ar fi mononucleoza
infecțioasă, febra galbenă, sau infecția cu citomegalovirus. Principalele cauze nonvirale ale
hepatitei sunt aportul excesiv de alcool și administrarea anumitor medicamente, cum ar fi
izoniazida(folosită pentru tratamentul tuberculozei).

Hepatita acută virală reprezintă inflamația ficatului produsă de infecția cu unul din
cele 5 tipuri de virusuri hepatitice;la majoritatea persoanelor, inflamația debutează brusc și
persistă numai câteva săptămâni.

Hepatita acută virală poate produce manifestări foarte variate, de la semne

caracteristice gripei obișnuite până la insuficiența hepatică fatală. Severitatea simptomelor și
viteza de recuperare dupa boală variază considerabil, în funcție de tipul virusului și de
răspunsul organismului la infecție. Hepatita A și hepatita C produc de obicei simptome foarte
ușoare, sau evoluția este complet asimptomatică și boala rămâne nediagnosticată, în timp ce
hepatita B și hepatita E determină de obicei simptome severe. Coinfecția hepatitei B cu
virusul hepatitei D poate agrava simptomele.

Manifestarile hepatitei acute virale debutează de obicei brusc. Acestea includ scăderea
apetitului, greată, vomă și frecvent febră. La fumători, un simptom tipic este senzația de
repulsie față de țigări. Ocazional, în special în cazul hepatitei B, persoana afectată prezintă
dureri articulare și o erupției roșie pruriginoasă la nivelul tegumentului(pustule).

După câteva zile urina devine închisă la culoare și apare icterul(colorația în galben a
pielii și a albului ochilor). Ambele simptome sunt cauzate de acumularea în sânge a
bilirubinei(principalul pigment biliar; bila este sucul digestiv verde-gălbui produs de
ficat).Majoritatea simptomelor dispar de obicei în acest moment,iar pacientul se simte mai
bine, cu toate că icterul se agravează. Icterul devine maxim dupa 1-2 săptămâni, iar în
următoarele 2-4 săptămâni se vindecă. Pot apărea simptome de colestază (reducerea sau
blocarea fluxului biliar).

11
 Rareori, în special în cazul hepatitei B, simptomele devin extrem de severe (hepatita
fulminantă), cu apariția insuficienței hepatice,care poate fi fatală, în special la adulti.

Medicii suspectează prezența hepatitei acute virale pe baza simptomelor pacienților.

La examenul fizic se constată că ficatul este sensibil și ușor mărit la aproximativ jumătate din
pacienții afectați. Rezultatele testelor funcționale hepatice indică prezentă unui proces
inflamator hepatic și îi ajută pe medici să diferențieze hepatita determinată de abuzul de
alcool de cea produsă de un virus. De obicei, poate fi identificat virusul specific care produce
hepatita (sau anticorpii specifici orientați de organism împotriva acestuia).

Există vaccinuri a căror administrare previne hepatita A și hepatita B. Însă așa cum se
întâmplă cu majoritatea vaccinurilor, obținerea protecției necesită trecerea mai multor
săptămâni până când sistemul imunitar al persoanei vaccinate creează anticorpi împotriva
virusului. Persoanele care nu au fost vaccinate și care au fost expuse la virusul hepatic A sau
B pot obține protecție imediat daca primesc un preparat injectabil cu anticorpi, denumit
imunoglobuline. Protecția obținută astfel este însă variabilă și persistă numai temporar. Nu
există vaccinuri contra virusurilor hepatitice C,D, sau E, însă vaccinarea contra hepatitei B
elimină și riscul infecției cu virusul hepatitic D.

Pot fi luate multe alte măsuri de prevenire a infecției cu virusuri hepatitice, cum sunt
spălarea corectă a mâinilor înainte de a mânca, evitarea comportamentului riscând (cum ar fi
folosirea la comun a acelor de seringă și activitatea sexuală neprotejată) și evitarea
transfuziilor sanguine, cu excepția situațiilor în care acestea sunt esențiale.

La majoritatea persoanelor nu este necesar un tratament special, cu toate ca unii

indivizi cu hepatită acută neobișnuit de severă trebuie să fie spitalizați. După primele câteva
zile, apetitul revine la normal și persoana nu trebuie să stea în pat. Restricțiile severe ale dietei
sau activitații nu sunt necesare,iar administrarea suplimentară de vitamine este inutilă.
Majoritatea pacientilor iși pot relua munca fără complicații dupa ce icterul dispare, chiar daca
rezultatele testelor funcționale hepatice nu au revenit înca la normal.

Persoanele cu hepatită ar trebui să evite consumul de alcool pana cand își revin
complet. Medicul poate încerca să întrerupă administrarea sau reducerea dozelor anumitor
medicamente care pot atinge concentrații toxice în organism(cum ar fi warfarina sau teofilina)
din cauza incapacitații ficatului de a le procesa(metaboliza). Așadar , pacienții ar trebui să îi
spună doctorului toate medicamentele pe care le iau (atât eliberate pe bază de retetă cât și fără

12
rețetă, inclusiv plante medicinale),astfel încât dacă este necesar să se realizeze modificările
adecvate ale dozelor.

Pacienții cu hepatită acută virală își revin de obicei în 4 până la 8 săptămâni, chiar și
fără tratament. Însă cei cu hepatită C și în mai mică masură cei cu hepatită B pot deveni
purtători cronici ai virusului. Purtătorii sunt infectați , însă asimptomatici și pot dezvolta
hepatita cronică, cu toate că boala nu se manifestă; purtătorii pot transmite virusul altor
persoane. În final, aceștia dezvoltă ciroză(fibroză severă a ficatului) sau cancer hepatic.

Hepatita cronica reprezintă inflamația ficatului care persistă cel puțin 6 luni.

Hepatita cronică, deși este mult mai rară ca hepatita acută, poate persista timp de mulți
ani,chiar decade. La majoritatea persoanelor manifestările sunt ușoare și nu există leziuni
hepatice semnificative. În unele cazuri însă inflamația persistentă conduce la afectarea lent-
progresivă a ficatului, iar în final apariția cirozei(fibroză severă a ficatului),insuficienței
hepatice și uneori a cancerului hepatic.

Aproximativ o tremie din pacientii cu hepatită cronică au avut anterior hepatită acută.
Restul fac boala treptat, fara simptome evidente, deși majoritatea cazurilor de hepatită cronică
sunt încă produse de virusurile hepatitice.

Virusul hepatitei C este cauza cea mai frecventă a hepatitei cronice; în peste 75% din
cazuri, infectia cu acest virus devine cronică. Virusul hepatitei B, uneori împreună cu virusul
hepatitei D, este responsabil pentru un procentaj mai mic de infecții cronice. Virusurile
hepatitei A și E nu produc hepatită cronică.

Diferite medicamente, cum ar fi metildopa,izoniazida,nitrofurantoin și posibil

acetaminophen, pot produce hepatită cronică, în special când sunt administrate pentru
perioade lungi de timp. Boala Wilson, o boală ereditară rară caracterizată prin retenția
anormală de cupru la nivelul ficatului, poate produce hepatită cronică la copii și la adulții
tineri.

Nu se cunoaște cu exactitate de ce un anumit virus sau medicament produce hepatită

cronică la unii indivizi și nu la alții, precum nici de ce gradul severitații este variabil. La multe
persoane cu hepatită cronică nu poate fi identificată nici o cauză evidentă a bolii. La unele
dintre acestea se pare ca există un răspuns imunologic hiperactiv responsabil pentru
dezvoltarea inflamației cronice. Acest răspuns poate apărea deoarece organismul își atacă

13
propriile țesuturi (reacție autoimună), dar această ipoteză nu a fost dovedită. Această boală,
denumită hepatita autoimună,este mai frecventă la persoanele de sex feminin.

Multe persoane cu hepatită cronică sunt complet asimptomatice. Când simptomele

sunt prezente, acestea includ stare generală alterată, diminuarea apetitului și oboseala. Uneori
pacienții au febră usoară și discomfort moderat în abdomenul superior. Poate apărea icter. În
final apar manifestări specifice afectării cronice a ficatului. Acestea includ hipertrofia splinei,
steluțe vasculare la nivelul pielii și retenție lichidiană. Pot apărea și alte semne, în special la
femeile tinere cu hepatită autoimună. În aceste situații poate fi afectat orice organ;
manifestările include acnee, dispariția perioadelor menstruale, dureri articulare, fibroză
pulmonară, inflamația glandei tiroide și a rinichilor, și anemie.

Multe persoane au hepatită cronică timp de mulți ani fără a prezenta leziuni hepatice
progresive. În alte situații boala se agravează treptat. În timp, aproximativ 20% din pacienții
cu hepatită cronică C și aproximativ 50% din cei cu hepatită autoimună dezvoltă ciroză, cu
sau fără insuficiență hepatică.

Deși simptomele pacienților și rezultatele testelor funcționale hepatice oferă informații

valoroase pentru stabilirea diagnosticului, biopsia hepatică este esențială pentru stabilirea
diagnosticului de certitudine. Aceasta îi permite doctorului să determine severitatea procesului
inflamator și să stabilească dacă a apărut fibroza sau ciroza. De asemenea, biopsia poate ajuta
la stabilirea cauzei hepatitei. Ocazional, biopsia trebuie repetată.

La persoanele cu hepatită virală C cronică, tratamentul cel mai frecvent folosit constă
dintr-o combinație între interferon-alfa (un agent antiviral) și ribavirina. Această combinație
poate opri procesul inflamator. Însă după oprirea tratamentului hepatita tinde să reapară, iar
rata generală de succes este de numai 30-40%. Efectele secundare sunt frecvente. La
persoanele cu hepatită B cronică este uneori eficace tratamentul cu interferon-alfa sau cu
lamivudină.

Când se suspectează că administrarea unui anumit medicament reprezintă cauza

hepatitei, întreruperea tratamentului poate conduce la ameliorarea simptomelor bolii.

Hepatita autoimună se tratează de obicei cu corticosteroizi, uneori în asociere cu

azatioprina.

Aceste medicamente inhibă inflamația, ameliorează simptomele și cresc

supraviețuirea pe termen lung. Cu toate acestea, fibroza hepatică se poate agrava treptat.
14
Întreruperea tratamentului conduce de obicei la reapariția inflamației, astfel încât majoritatea
pacienților trebuie să continue tratamentul indefinit.

Indiferent de cauză sau de tipul hepatitei cronice, complicațiile care apar- cum ar fi
acumularea de lichid în cavitatea abdominală(ascita) sau afectarea funcțiilor cerebrale
(encefalopatie hepatică) trebuie tratate cât mai repede.

Transplantul hepatic poate fi luat în considerare la pacienții cu insuficiență hepatică

severă, însă acest procedeu nu este în general indicat la cei cu infecție cu virus hepatic B,
deoarece infecția recidivează devreme și afectează sever ficatul transplantat. La cei cu
hepatită C, infecția reapare practic întotdeauna în ficatul transplantat, însa boala este de obicei
atât de blândă încât acești pacienți supraviețuiesc mulți ani.

2.2 Ciroza hepatică

Ciroza reprezintă distrugerea țesutului hepatic normal, cu apariția de țesut fibros inert
care înconjoară regiunile hepatice încă funcționale.

Cea mai mare parte din cauzele frecvente ale leziunilor hepatice, când sunt prezente
timp îndelungat, pot conduce la ciroză. În Statele Unite, cea mai importantă cauză a cirozei
hepatice este abuzul de alcool -aportul excesiv continuu de alcool, mentinut o perioadă lungă
de timp. În multe regiuni din Asia și Africa, principala cauză a cirozei este hepatita cronică.

La persoanele cu vârsta cuprinsă între 45 și 65 de ani, ciroza este a treia cauză a

deceselor, dupa bolile cardiace și cancer. Țesutul fibros care se formează afectează
capacitatea ficatului de a-și exercita funcțiile și blochează fluxul sanguin prin vena portă
(vena care aduce sângele de la intestine la ficat).Ca urmare, presiunea în vena portă crește
(hipertensiune portală).

Multe persoane cu ciroză ușoară sunt asimptomatice și timp de mulți ani par a fi
perfect sănătoase. Altele slăbesc, au apetit scăzut, stare generală alterată și scad în greutate.
Când fluxul biliar (bila este sucul digestiv galben-verzui produs de ficat) este blocat în mod
cronic, persoana dezvoltă icter și prurit generalizat, iar la nivelul tegumentului apar mici
noduli gălbui, în special în jurul pleoapelor. Scăderea producției de săruri biliare la nivelul
ficatului afectat conduce la diminuarea absorbției intestinale a grăsimilor și a vitaminelor
liposolubile. Din cauza tulburărilor de absorbție a vitaminelor și pierderii apetitului, se ajunge
frecvent la malnutriție.
15
 Alte efecte ale cirozei (prezente și când insuficiența hepatică severa este produsă de
alte cauze) include atrofia musculară, înroșirea palmelor(eritem palmar), fixarea degetelor în
flexie ușoară (contractura Dupuytren), prezența de mici steluțe vasculare la nivelul
tegumentului, mărirea glandelor salivare la nivelul obrajilor, pierderea pilozității axilare,
tulburările funcțiilor nervoase (neuropatie periferică), iar la bărbați hipertrofia sânilor
(ginecomastie) și micșorarea testiculelor (atrofie testiculară) determinate de incapacitatea
ficatului de a degrada estrogenii.

Unele complicații ale cirozei sunt determinate de creșterea presiunii sanguine.

Hipertensiunea poate conduce la dilatarea venelor din segmentul inferior al esofagului, care se
transformă în varice esofagiene. Pacientul vomită uneori cantitați mari de sânge din cauza
sângerarii acestor varice. Creșterea presiunii în vena portă, împreună cu tulburările
funcționale hepatice, poate de asemenea conduce la acumularea de lichid în cavitatea
abdominală (ascita). Alte complicații ale cirozei includ insuficiența renală și deteriorarea
funcțiilor cerebrale din cauza insuficienței hepatice (encefalopatie hepatică).

O alta complicație a cirozei este cancerul hepatic (hepatomul), în special când aceasta
este determinată de hepatita cronică B sau C, supraîncărcarea cu fier (hemocromatoza), sau
anomalii de stocare a glicogenului. Cancerul hepatic poate apărea și în caz de ciroză cauzată
de abuzul de alcool.

Diagnosticul de ciroză poate fi în general stabilit pe baza simptomelor și a examenului

clinic, asociate cu istoricul care indică prezența unor factori de risc, cum ar fi abuzul de
alcool. La examinarea bolnavului medicul palpează ficatul, care poate fi mic și ferm;
ocazional, pe suprafața acestuia pot fi palpate mici proeminente (noduli).

Testele funcționale hepatice sunt adeseori normale, deoarece ficatul are o rezervă
funcțională foarte mare și aceste teste au sensibilitate relativ scăzută. Funcțiile hepatice vitale
se desfașoară normal chiar și când activitatea totală a ficatului scade cu peste 85% față de
valoarea normală. La ecografie sau tomografie computerizată (CT) se poate observa că ficatul
este micșorat sau că are o structură anormală, aceste elemente fiind sugestive pentru ciroză.
Cu ajutorul scintigrafiei hepatice se obține o imagine în care se observă care regiuni ale
ficatului sunt funcționale și care prezintă depuneri de fibroză. Diagnosticul poate fi confirmat
prin efectuarea unei biopsii hepatice (prelevarea unei mostre de țesut hepatic în vederea
examinarii la microscop).

16
 De obicei ciroza este o boală progresivă. Dacă o persoană cu ciroză în stadiu precoce
întrerupe consumul de alcool, fibroza hepatică poate înceta, însă țesutul fibros deja format
rămâne pe loc permanent. În general, pronosticul este mai rău la pacienții care prezintă
complicații severe-cum ar fi eliminarea de sânge prin vomă, acumularea de lichid în cavitatea
abdominală, sau deteriorarea funcțiilor cerebrale.

Ciroza nu poate fi vindecată. Așadar, este o boală care ar trebui prevenită sau tratată
cât mai devreme în evoluție. Tratamentul presupune întreruperea aportului de substanțe toxice
(cum ar fi alcoolul) și tratarea complicațiilor atunci când acestea apar. Când persoana afectată
trebuie să ia medicamente care sunt procesate (metabolizate) în ficat, este necesară
administrarea unor doze mult mai mici decât în mod normal pentru a se evita supradozarea.
Pacienții trebuie să aibă o alimentație adecvată, ceea ce presupune de obicei controlul atent al
aportului de proteine și de sodiu și administrarea unor suplimente vitaminice.

Transplantul hepatic poate salva viața pacienților cu ciroză hepatică avansată. Când
însă aceștia continuă să consume alcool, sau când există o altă cauză care nu poate fi
influențată, ficatul transplantat va fi în final afectat de asemenea de ciroză, astfel încât acești
pacienți nu au indicație de efectuare a operației.

Când persoana cu boala hepatică alcoolică abuzează în continuare de alcool, leziunile

ficatului progresează și se ajunge la deces. Dacă aportul de alcool este întrerupt, ficatul afectat
se poate regenera, însă țesutul fibros depus rămâne. În aceste situații, supraviețuirea este de
obicei de lungă durată.

Singurul tratament eficace constă în renunțarea la consumul de alcool. Acest lucru

poate fi deosebit de dificil, iar pentru a reuși majoritatea pacienților trebuie să participe la un
program formal, cum ar fi alcoolicii anonimi (AA).

2.3 Steatoza hepatică

Steatoza hepatică reprezintă acumularea excesivă a unui anumit tip de grasimi

(trigliceride) în celulele hepatice.

În Statele Unite și în alte tări occidentale, cele mai frecvente cauze ale steatozei
hepatice sunt alcoolismul, obezitatea, diabetul și concentrația crescută a trigliceridelor serice.
Alte cauze include malnutriția, tulburările de metabolism ereditare (cum sunt anomaliile de
depozitare a glicogenului) și medicamentele (cum ar fi corticosteroizii, tetraciclina și

17
aspirina). Nu se cunoaște mecanismul prin care aceste afecțiuni sau factori determină
acumularea de grăsime în celulele hepatice. De exemplu, numai dieta bogată în grăsimi nu
conduce la apariția steatozei hepatice. O explicație posibilă este că aceste boli sau factori
reduc rata de procesare (metabolizare) și de excreție din organism a grasimilor. În
conformitate cu această teorie, grasimile care se acumulează în organism sunt depozitate în
celulele hepatice. Uneori cauza steatozei hepatice nu poate fi stabilită cu certitudine, în
special la nou-născuți; este însă posibil să fie implicat un defect mitocondrial.

La unele persoane, steatoza hepatică nu este determinată de abuzul de alcool sau

medicamente și nici de toxine, ci se asociază cu obezitatea, diabet zaharat și creșterea
concentrației serice a trigliceridelor, care determină evoluția bolii spre fibroză și ciroză,
posibil din cauza procesului inflamator prezent. Acest tip de steatoză hepatică este denumit
uneori steatohepatită nonalcoolică. Steatoza hepatică este de obicei asimptomatică. Rareori
însă determină apariția icterului(colorarea în galben a tegumentului și a albului ochilor),
greață,vomă,durere și sensibilitate abdominală.

Medicul suspectează prezența bolii când la examenul fizic constată că ficatul

pacientului este mărit și nu sunt prezintă alte simptome sugestive de boală hepatică. Se
efectuează teste funcționale hepatice pentru a se stabili dacă există vreo anomalie a ficatului,
cum ar fi inflamația, care apare uneori în cazul depunerii în exces de grasimi la nivel hepatic
și se asociază cu apariția cirozei la persoanele cu steatohepatită nonalcoolică. Excesul de
grăsime din ficat poate fi detectat cu ajutorul ecografiei abdominale. Diagnosticul se confirmă
prin efectuarea unei biopsii hepatice, în care medicul introduce transcutanat un ac lung și
obține un mic fragment de țesut hepatic, care va fi examinat ulterior la microscop.

Deși depunerea în exces de grăsimi la nivelul ficatului nu reprezintă o problemă

directă (când persoana afectată întrerupe consumul de alcool, aceste depozite dispar) cauza
acestei depuneri poate avea și alte efecte. De exemplu, leziunile hepatice repetate determinate
de ingestia de substanțe toxice (cum ar fi alcoolul) pot conduce în final la progresia de la
steatoză hepatică la ciroză (fibroză severă a ficatului). Ca urmare, scopul tratamentului
steatozei hepatice este minimalizarea sau eliminarea factorilor care au produs boala.
2.4 Sindromul icterului

Icterul reprezintă colorarea în galben a tegumentelor și a albului ochilor, cauzată de

prezența unei concentrații prea mari de bilirubina în sânge.

18
 Globulele roșii îmbătrânite sau lezate sunt îndepărtate constant din circulație, multe
dintre acestea la nivelul splinei. În timpul acestui proces, hemoglobina-substanța obținută de
globulele roșii, de care se leagă oxigenul-este degradată cu formarea unui pigment de culoare
galben-verzui denumit bilirubină. Ulterior, bilirubina este transportată prin circulația sanguină
până la ficat și este excretată în intestine ca o componentă a bilei (sucul digestiv produs de
ficat). Dacă bilirubina nu poate fi excretată suficient de rapid, aceasta se acumulează în sânge.
Bilirubina în exces este depozitată în piele, cu apariția unei colorații galbene a tegumentelor
denumită icter.

Concentrația sanguină crescută a bilirubinei poate fi determinată de boli hepatice sau

extrahepatice. Leziunile ficatului, cum ar fi cele produse de inflamație sau fibroză, pot afecta
capacitatea acestuia de a excreta bilirubina în bilă. Ductele biliare, prin care bila este
transportată de la ficat în intestinul subțire, pot fi blocate (de exemplu, de un calcul sau de o
tumoră). Mai rar, hiperproducția de bilirubină-din cauza degradării excesive a globulelor
rosii-poate depăși capacitatea de procesare a ficatului. Această situație este întânlită cel mai
frecvent la nou-nascuții cu icter.

În sindromul Gilbert, concentrația bilirubinei este ușor crescută, însă de obicei nu

suficient de mult încât să determine apariția icterului. Această afecțiune, care uneori este
ereditară, se diagnostichează cel mai frecvent la adulții tineri în timpul investigațiilor de
rutină. Nu există alte simptome.

La persoanele cu icter, pielea și albul ochilor se colorează în galben. Urina este de

obicei închisă la culoare, deoarece la nivel renal este excretată bilirubina în exces. Pot apărea
și alte simptome, cum ar fi pruritul și materiile fecale deschise la culoare, în funcție de cauza
icterului. De exemplu, inflamația acută a ficatului (hepatita acută) poate determina scăderea
apetitului, stare de greață, vomă și febră. Obstrucția tractului biliar poate produce simptome
de colestază.

Pentru a stabili cauza icterului, medicii folosesc analize de laborator și metode

imagistice. Când problema este o boală hepatică, cum ar fi hepatita virală acută, icterul
dispare de obicei treptat, pe masură ce capacitatea funcțională a ficatului se ameliorează. Când
problema este obstrucția unui duct biliar, se efectuează de obicei o intervenție chirurgicală sau
endoscopică (care presupune folosirea unui tub flexibil având la capăt o cameră video, prin
care se pot introduce instrumente chirurgicale) cu scopul de a repermeabiliza cât mai rapid
ductul biliar afectat.

19
 2.5 Insuficiența hepatică

Insuficiența hepatică reprezintă deteriorarea severă a funcției hepatice.

Insuficiența hepatică poate apărea din cauza oricărui tip de boală hepatică, cum ar fi
hepatita virală, ciroza, sau leziuni hepatice produse de alcool sau medicamente (cum este
acetaminofenul). Înainte de apariția insuficienței hepatice, este necesar ca o mare parte din
ficat să fie afectată. Boala poate apărea rapid, în decurs de câteva zile sau săptămâni
(insuficiența hepatică acută), sau treptat, în decurs de luni sau ani (insuficiența hepatică
cronică).

Pacienții cu insuficiență hepatică prezintă de obicei icter, predispoziție la apariția de

echimoze și sângerări, ascita, encefalopatie hepatică și stare generală alterată. Alte simptome
întânlite frecvent sunt oboseala, starea de greață, slabiciunea și pierderea apetitului. În
insuficiența hepatică acută, pacienții pot ajunge de la o stare perfectă de sănătate până aproape
de deces în decurs de câteva zile. În insuficiență hepatică cronică, deteriorarea stării de
sănătate poate fi foarte graduală, până când se produce un eveniment dramatic, cum ar fi
sângerarea varicelor esofagiene (vene esofagiene dilatate și sinuoase)

Manifestările clinice sunt foarte sugestive pentru insuficiența hepatică. Analizele

sanguine indică de obicei deteriorarea severă a funcțiilor hepatice.

Tratamentul depinde de cauza bolii și de manifestările clinic specifice. Tratamentul de

urgență este inițiat în funcție de tipul insuficienței hepatice-acute sau cronice, însă principiile
terapeutice sunt aceleași. Persoana este menținută sub o dietă strictă. Consumul de proteine
este controlat cu atenție: o cantitate prea mare produce disfuncție cerebral, o cantitate prea
mica determină scădere ponderală. Consumul de sodiu este menținut scăzut, astfel încât să se
reducă acumularea de lichid de ascită în cavitatea abdominală. Alcoolul trebuie evitat
complet, deoarece poate agrava leziunile hepatice.

În final, insuficiența hepatică este fatală în absența tratamentului sau dacă boala
hepatică este progresivă. Chiar și cu tratament, insuficiența hepatică poate fi ireversibilă. În
cazurile terminale, pacientul poate deceda prin insuficiența renală (sindrom hepatorenal),
deoarece insuficiența hepatică determină în cele din urmă insuficiența renală. Transplantul
hepatic, dacă este efectuat suficient de curând, poate restaura starea normală de sănătate a
pacientului, dar este indicat numai la un număr redus de persoane cu insuficiență hepatică.

20
 CAPITOLUL 3. FITOTERAPIA ÎN AFECȚIUNI HEPATICE.

Ficatul este unul dintre cele mai importante organe ale digestiei și totodată locul
neutralizării toxinelor și a altor substante care ajung în sânge.

Formele cele mai grave de suferintă hepatică sunt hepatitele epidemice (virale). Există
doua tipuri de hepatite epidemice: cele transmise pe cale alimentară (cunoscute sub denumirea
de hepatită virală acută de tip A) și cele transmise pe cale parenterală (denumite de tip B);
între ele nu există imunitate încrucișată.

Dintre acestea, cea mai gravă formă este cea cauzată de virusul hepatitei B, boală cu
transmitere predominant parenterală (prin transfuzii de sânge infectat cu virusul B, prin
injecții sau manevre stomatologice cu instrumentar insuficient sterilizat etc.) Gravitatea bolii
decurge în special din tendința către ciroză hepatică și ca o consecință îndepărtată a acesteia, o
incidență crescută a neoplasmului hepatic.

În aceste forme grave internarea într-un spital de boli infecțioase este obligatorie. În
toate cazurile, primele măsuri terapeutice sunt cele de ordin igieno-dietetic și constau în
repaos fizic (la pat) și psihic.

Regimul alimentar joacă un rol important în aceste afecțiuni. În faza preicterică

(atunci când colorația gălbuie a tegumentelor și mucoaselor nu a apărut încă) sau în prima
săptămână, când de obicei predomină tulburările digestive (grețuri, vărsături, anorexie,
somnolență) se vor evita carnea, ouăle, grăsimile, brânzeturile grase. Abia în a 8-a zi de icter
se va prescrie un regim complet, normocaloric, bogat în glucide și proteine, dar sărac în
grasimi, compus în special din: lapte degresat, brânză de vacă, iaurt, paste făinoase fierte,
cartofi fierți sau copți, pește alb, fructe și diverse legume, la început fierte, apoi crude
(exceptând vinetele, fasolea ,ridichile și legumele care prin fermentare produc meteorism
intestinal).

În această perioadă a bolii se recomandă lichide din abundentă. Din totalul de lichide
necesare pe zi și ingerate (apă, sucuri de fructe etc.) de preferință proaspete și naturale ( nici
într-un caz cu arome și coloranți sintetici) se va avea în vedere ca cel puțin 50% să fie
acoperite de infuzii și decocturi de plante medicinale dintre cele recomandate în afecțiunile
hepato-biliare. Pentru vindecarea completă fitoterapia are un rol important. De altfel, în
suferințele hepatice și biliare fitoterapia este indicată atât în formele acute de boală, cât și în

21
cele cu tendință de cronicizare, variabile fiind în astfel de cazuri, atât speciile de plante, cât și
dozele recomandate.

Substanțele cu acțiune antihepatotoxică sunt antagoniste celor care produc leziunile

hepatice, în timp ce activitatea hepatotoxică este favorizată de acele substanțe care susțin sau
accelerează procesul de vindecare a celulelor hepatice lezate sau de stimulare a formării noilor
celule. În practică aceste două acțiuni nu pot fi separate una de alta.

Se pare ca distrugerea sau lezarea celulelor hepatice survine în urma peroxidării

acizilor grași nesaturați în reticolul endoplasmatic și prin radicalii liberi, generate de unele
enzimi cum ar fi citocromul P450, fenomen care poate fi însoțit și de influxul ionilor de Ca
extracelulari. Acțiunea antihepatotoxică a unor substanțe active din plante poate interveni în
oricare din fazele acestui proces.

Printre speciile de plante utile pentru acțiunea lor antihepatotoxică, în prim plan se
situează:

1.Armurariul (Silybum marianum).

Armurariul (Silybum marianum) este o plantă ierboasă, care crește în regiunile

mediteraneene și în Asia, iar la noi numai în culturi. Are tulpina dreaptă, înaltă de 1,5 metri,
ramificată. Frunzele au margini prevazute cu ghimpi și aspect marmorat, datorită nervurilor
colorate în alb. Florile, de culoare roșie-violacee, sunt prevăzute și ele cu ghimpi lungi.
Fructele sunt achene, de formă cilindrică și sunt recoltate în scop medical (Fructus Cardui
mariae).

22
Substanțe active

Fructele conțin silimarină, un complex format din silibină, silidianină, silimanină și

silandrină. Mai conțin și aminoacizi, lipide, acid fumaric.

Acțiune, proprietați

Principiile active din fructele de armurariu au proprietați hepatoprotectoare. Sub

efectul silimarinei,celula hepatică este protejată de acțiunea unor substanțe toxice foarte
puternice, cum ar fi toxinele din ciupercile otravitoare. De asemenea, silimarina poate proteja
celula hepatică de efectele adverse ale unor antibiotice ca tetraciclina.

Indicații terapeutice

Preparatele din armurariu sunt indicate în tratamentul afecțiunilor inflamatorii ale

ficatului, hepatite acute virale, hepatite cronice, hepatite toxice, etilism, ciroză hepatică, în
diverse intoxicații care afectează celula hepatică. De asemenea, se poate administra preventiv,
în cazul suspiciunii ingestiei unor substanțe toxice (de exemplu,ciuperci necomestibile).

Preparare și administrare

Infuzia se prepară din 1 lingură de fructe de armurariu măcinate recent, 1 cană cu apă.
Se bea caldă, cu inghițituri mici, câte 1 cană cu 30 de minute înaintea meselor principale.
Tratamentul se continua timp de 2 săptămâni.

Contraindicații

Preparatele din armurariu și produsele farmaceutice corespunzătoare nu au în general

efecte adverse, cu excepția unor cazuri rare de reacții alergice, situații în care se întrerupe
tratamentul.

23
 2.Anghinarea (Cynara scolymus)

Anghinarea (Cynara scolymus) este o plantă ierboasă de origine mediteraneană, la noi

cultivându-se mai ales în regiunile din sudul țării. În primul an se dezvoltă frunze lungi de
până la 1m și late de 30 cm, cu margini crestate, de culoare albicioasă, cu peri deși. Fiind
sensibilă la temperaturi scăzute, pe timpul iernii trebuie protejată de frig prin acoperire cu
frunze sau paie. În al doilea an, dintre tulpinile înalte apar și flori mari de culoare violacee și
formă globuloasă. Frunzele de anghinare (Folium Cynarae) au gust amar și se recoltează de 3-
4 ori pe an, după maturizare, încă din primul an, în lunile iunie-septembrie.

Substanțe active

Frunzele de anghinare conțin polifenoli (cinarina și alți produși clorogenici),

flavonoizi (cinarozida,scolimozida), un principiu amar (cinaropicrina),cinaratriol, compuși
sterolici (taraxasterol, pseudotaraxasterol, stigmasterol și betastigma-sterol).

Acțiune, proprietăți

Preparatele din anghinare au acțiune coleretică, colagogă, antitoxică hepatică,

hipolipemiantă, diuretică, stimulează excreția colesterolului prin bilă, scad nivelul de
colesterol din sânge și stimulează pofta de mâncare.

Extractul de anghinare stimulează secreția de bilă, precum și regenerarea celulelor

hepatice, ajutând la neutralizarea și eliminarea substanțelor toxice de către ficat și având un
efect asemănător cu cel al silimarinei. Efectul coleretic al extractului de anghinare a fost
24
confirmat prin studii clinice dublu-orb. Infuziile din frunze de anghinare pot duce la
ameliorarea durerilor din crizele hepatice, la diminuarea senzației de greață și la reducerea
balonării.

Administrarea de preparate din anghinare în diferite forme de icter duce la o creștere a

eliminării urinare cu dispariția sărurilor și pigmenților biliari din urină, scaun și piele.

Deși acțiunea hipocolesterolemiantă este cunoscută de mult timp și dovedită prin

studii, totuși mecanismul de acțiune nu este încă destul de bine clarificat. Cinarina, una dintre
substanțele căreia i se atribuie efectul de scădere a colesterolului sanguin, spre deosebire de
acidul nicotinic, folosit și el pentru limitarea nivelului de colesterol din sânge, dar cu
importante efecte adverse, nu dă naștere la fenomene secundare nedorite.

Studiile experimentale recente arată că extractul apos din frunzele de anghinare inhibă
în mod indirect, dar eficient, biosinteza colesterolului la nivelul ficatului. Efectul este cu atât
mai accentuat, cu cât doza administrată este mai mare și pare să persiste cca 20 de ore, chiar și
dupa îndepărtarea extractului. În aceste studii, cel mai intens efect de inhibiție a sintezei
colesterolului l-au avut luteolina, cinarozida și, într-o măsură mai mică, acidul clorogenic.

Alte studii pe culturi de celule au pus în evidență importante proprietați antioxidante,

ceea ce îi face pe cercetători să considere extractul apos de anghinare un agent promițător de
protecție a celulelor în fața stresului oxidativ.

Indicații terapeutice

Anghinarea, ca remediu fitoterapeutic, este indicată în insuficiențe hepatice și renale,

hepatită cronică și ciroză hepatică, calculoză biliară, ateroscleroză, hipercolesterolemii,
anorexie, balonare, adjuvant în tratamentul hipertensiunii arteriale, intoxicații. Eficiența
extractelor de anghinare în tratamentul disfuncțiilor hepatice și biliare, în diverse acuze
digestive cum ar fi senzația de balonare, inapetență, greață și dureri abdominale, a fost dovedit
în numeroase studii clinice. În plus, fitoterapia cu extractele de anghinare pare să nu prezinte
riscuri semnificative, deoarece dozele terapeutice sunt sub nivelul dozelor toxice.

Preparare și administrare

În afecțiunile hepato-biliare se prepară o infuzie din 2 lingurițe de plantă uscată și

marunțită, la 300 ml apă. Se bea în trei reprize, cu 30 de minute înaintea meselor principale.
Până la servirea mesei se recomandă ca pacientul să stea culcat pe partea dreaptă. Dupa 10

25
zile, preparatul se poate face mai concentrat (4 lingurițe la 300 ml apă), iar dupa alte 10 zile,
cu prudență, se poate prepara infuzia din 5 lingurițe de plantă uscată,la 300 ml apă.
Tratamentul se poate relua, dacă mai este necesar, dupa o pauză de o lună.

În mod curent, frunzele de anghinare se asociază cu diferite plante medicinale

(mentă,pelin,brusture etc).

Contraindicații

Nu se administrează în stadiul acut al bolilor hepato-biliare și renale.

3.Rostopasca (Chelidonium majus)

Rostopasca (Chelidonium majus) este o plantă ierboasă, care crește prin locuri
umbroase, prin păduri,tufărișuri, grădini, pe lângă ruine, garduri, ziduri, de la câmpie până în
zonele montane, la altitudinea maximă de 800-1000 m. Poate atinge înălțimi de cca 1 m. Mai
este cunoscută și sub numele de negelarița și este usor de recunoscut datorită sucului galben-
portocaliu pe care îl secretă în locul în care este ruptă. Acest suc este prezent în toate părțile
plantei. În contact cu aerul, culoarea lui se schimbă din galben-portocaliu în brun. Are tulpina
ramificată, înaltă de pana la 100 cm și poroasă. Florile au culoarea galbenă. De la rostopască
se recoltează tulpinile și ramurile înfrunzite și înflorite(Herba Chelidonii), în lunile aprilie și
mai.

26
Substanțe active

Planta conține substanțe alcaloide cum ar fi chelidonina, berberina, cheletrina,

sanguinaria, precum și rășini,flavonoizi, taninuri,ulei volatil.

Acțiune, proprietați

Datorită chelidoninei, preparatele au acțiune analgezică- similară cu morfina și

spasmolitică la nivelul cailor biliare și al căilor respiratorii. Preparatele din rostopască măresc
secreția de bilă și secreția pancreatică. De asemenea, sunt enumerate urmatoarele
proprietăti:citostatică,hemostatică,bacteriostatică,antivirală,hipotensivă,hipolipemiantă.

Indicații terapeutice

Preparatele din rostopască sunt frecvente folosite în boli hepato-biliare. În tradiția

populară, sucul proaspăt de rostopască se folosește în tratarea negilor.

Preparare și administrare

Infuzia de rostopască se prepară din ½ de linguriță de plantă marunțită, la 1 cană cu

apă. Se administrează câte 1-2 linguri la 3 ore.

Precauții,contraindicații

Administrarea se face cu cea mai mare atenție pentru a nu se depăși doza. În caz de
supradozare pot să apară fenomene toxice: somnolență, convulsii, grețuri, vărsături. Nu se
administrează la femeile însărcinate sau care alăptează.

27
 4.Cicoarea (Cichorium intybus)

Cicoarea (Cichorium intybus) este o plantă îndrăgită pentru culoarea albastră a florilor
ei. O varietate cultivată de cicoare este renumită pentru surogatul de cafea fabricat din
rădăcinile sale. Frunzele de la bază sunt mult alungite și adânc divizate, asemănătoare cu
frunzele de păpădie, iar cele din partea superioară a tulpinii sunt intregi și mai mici. Frunzele
de cicoare au suprafața păroasă, spre deosebire de cele de păpădie care sunt netede. De la
cicoare se recoltează pentru uz medicinal atât părțile aeriene, cât și rădăcina. Partea aeriană
(Herba Cichorii) se recoltează în perioada înfloririi, din iulie până în septembrie. Rădăcinile
(Radix Cichorii) se recoltează toamna, în septembrie.

Substanțe active

Ambele părți ale plantei conțin cicoriină,lactucină,inulină,flavonoizi, acizi polifenoli

carboxilici. Frunzele conțin în plus acid tartric.

Acțiune, proprietați

Principiile active din cicoare conferă plantei efect stomahic,

colagog,hepatoprotector,depurativ,usor sedativ,antiaritmic, hipotensiv,hipoglicemiant, laxativ.

Indicații terapeutice

28
 Preparatele din cicoare sunt utilizate pentru stimularea poftei de mâncare, în
tratamentul adjuvant al afecțiunilor biliare și hepatice, în acnee și în constipație.

Preparare și administrare

Infuzia se poate prepara din 1-2 lingurițe de plantă-părți aeriene și rădăcini mărunțite-
la 1 cană cu apă. Se beau 2 căni pe zi.

Din 2 lingurițe de radăcini marunțite, la 1 cană cu apă, se prepară un decoct, prin

fierbere timp de 5 minute. Se beau 1-2 căni pe zi, în trei reprize, înaintea meselor principale.

Pentru uz extern, în acnee, se recomandă spălături sau comprese locale cu infuzie

preparate din 40g de plantă la 1 litru de apă.

Diverse

Frunzele fragede ale varietății Foliosus, se pot consuma sub formă de salată. Spre
deosebire de cafeaua obișnuită din boabele de cafea, cafeaua din cicoare nu prezintă riscul
dependenței sau al fenomenelor de psihoexcitație. În plus, se pare că acest înlocuitor de cafea
are efecte favorabile asupra digestiei și calmează durerile abdominale. Rădăcina de cicoare
prăjită, ca înlocuitor de cafea, se poate procura din comerț .

5.Păpădia (Taraxacum officinale)

29
 Păpădia (Taraxacum officinale) este o plantă ierboasă care crește peste tot în locurile
necultivate. În scopuri medicale se recoltează partea aeriană (Herba Taraxaci). Frunzele,
respectiv planta întreagă, se recoltează înainte de înflorire în lunile aprilie-mai. Rădăcinile se
recoltează în lunile iulie-septembrie. Datorită asemănării mari, frunzele de păpădie pot fi
confunda cu cele de cicoare. Frunzele de păpădie se deosebesc prin faptul ca au suprafața
netedă, lipsită de peri, iar cele de cicoare sunt păroase.

Substanțe active

Rădăcina păpădiei conține taraxacină, un principiu amar și substanțe triterpenice. În

tulpină,frunze și flori se găsesc flavonoizi și carotenoide, a căror culoare galbenă este atât de
caracteristică.

Acțiune, proprietați

Substanțele active din păpădie stimulează activitatea stomacului, a ficatului și a

veziculei biliare și exercită o importantă acțiune diuretică, ajutând organismul la eliminarea
lichidelor și, o dată cu acestea, a produșilor toxici de metabolism. Datorită conținutului de
vitamina A și C, păpădia este menționată ca un posibil agent antioxidant și anticanceros.

Indicații terapeutice

Datorită acțiunii diuretice, preparatele fitoterapeutice din păpădie sunt un adjuvant

util în hipertensiunea arterială și în insuficiența cardiacă. Efectul diuretic este exploatat și în
cazul calculilor renali sau ureterali, prin mărirea fluxului de urină urmărindu-se eliminarea
calculilor din căile urinare. Tot datorită proprietații diuretice, unii autori o prescriu femeilor în
perioada premenstruală. Păpădia este folosită cu succes în multe cazuri de gastrite hipoacide
și dispepsii, precum și în dischinezia biliară și pentru prevenirea calculilor biliari.

Preparare și administrare

Infuzia se prepară din 1-2 lingurițe de frunze, flori și rădăcini, la 1 cană de apă.
Pentru creșterea diurezei, se beau 2-3 căni pe zi. Pentru stimularea poftei de mâncare, se bea
½ de cană, înaintea meselor principale.

În dischinezia biliară, se recomandă decoctul preparat din 2 lingurițe de frunze și

rădăcini la 1 cană de apă. Se fierbe timp de 10 minute. Se administrează 2 linguri de decoct la
interval de 4 ore. Pentru stimularea diurezei, se poate prepara un decoct din 2 lingurițe de

30
rădăcini la 1 cană cu apă. În acest caz, decoctul se fierbe timp de 15 minute și se beau 2 căni
pe zi.

Precauții

Hiperțensiunea arterială și bolile cardiace, în mod special în fază decompensată,

necesită o atentă supraveghere medicală. În aceste cazuri, administrarea remediilor
fitoterapeutice se face cu acordul și sub îndrumarea medicului curant. Cura de diureză este
însoțită de o eliminare nedorită de potasiu. Deși aceste pierderi sunt mai mici decât în cazul
medicamentelor diuretice, totuși, se recomandă o alimentație bogată în potasiu, pentru a
compensa eliminarea crescută.

Diverse

Din frunzele proaspete, tinere, de păpadie se poate prepara o salată excelentă sau se
pot folosi în supe sau ciorbe.

6.Sunătoarea (Hypericum perforatum)

Sunătoarea (Hypericum perforatum), numită popular și pojarniță, este o plantă

ierboasă, cu flori galbene.

Crește în câmpii și pe dealuri, în locuri necultivate, pe marginea drumurilor.

31
 Se recoltează partea aeriană înflorită (Herba Hyperici), evitându-se, în măsura
posibilului,porțiunea lemnoasă a tulpinii.

Substanțe active

Sunătoarea conține numeroase substanțe active, dintre care unele au fost intens
studiate în ultimii ani. Între cele mai cunoscute principii active se numară:flavonoizii,
hipericina și hiperforina.

Acțiune, proprietați

Pe de o parte, sunătoarea a fost utilizată în mod tradițional pentru proprietățile ei

cicatrizante, antiulceroase, antiinflamatorii, precum și pentru efectul coleretic și colagog. Pe
de altă parte însă este important de știut că cel mai bine documentată prin studii științifice este
acțiunea antidepresiva. Hipericina, flavonoizii și în special hiperforina, interacționează la
nivelul creierului cu neutrotransmițătorii care au legatură cu manifestările depresive:
serotonina, dopamine, monoaminele,etc.

Indicații terapeutice

Sunătoarea este indicată ca adjuvant în fitoterapia afecțiunilor hepatice și biliare, în

gastrită, ulcer gastric, în inflamațiile gingiilor, în colite și se folosește cu succes în tratamentul
local al arsurilor. Sunătoarea este recomandată pe scară largă în tratamentul depresiilor ușoare
și moderate, în aceste cazuri fiind nevoie de o administrare de lungă durată. Efectele
terapeutice se instalează dupa 2-3 săptămâni de la începerea tratamentului.

Preparare și administrare

Pentru uz intern, în gastrite, ulcer gastric, colite,afecțiuni hepatobiliare se prepară o

infuzie din 1-2 lingurițe de plantă uscată (sau 1-2 linguri de plantă verde), la 1 cană cu apă. Se
beau 2-3 căni pe zi.

În tratamentul depresiei se beau 2-3 căni din această infuzie, cu precizarea că

administrarea va avea o durată mai lungă (2-3 luni), fiind nevoie de cel puțin 2-3 saptămâni
pentru observarea primelor efecte.

Pentru uz intern, se mai poate folosi infuzia concentrată, preparată din 2 linguri de
plantă la 1 cană cu apă. Din aceasta se consumă 1-2 linguri dupa mesele principale sau, în caz
de gingivită, se face gargară de mai multe ori pe zi.
32
 Uleiul de sunătoare se poate prepara astfel: într-un recipient de sticlă se pun 200g de
planta proaspătă în 400 ml de ulei de floarea soarelui și se țin la macerat timp de șase
săptămâni într-un loc răcoros și întunecos. Apoi, macerarea se continuă într-un loc expus la
soare, timp de încă două săptămâni, dupa care maceratul se filtrează printr-un tifon. În
gastrite, ulcere gastrice, se administrează intern, 2-3 lingurițe pe zi între mesele principale. În
dischineziile biliare se administrează câte 1 linguriță dupa mesele principale. Extern se poate
folosi ca unguent, în caz de arsuri și în perioada de cicatrizare a plăgilor.

În arsuri se mai pot face spălături locale sau aplicări de cataplasme cu o infuzie
preparate din 30 g de plantă la 1 litru de apă.

Reacții adverse și precauții

Hipericina are efecte fotosensibilizante fapt pentru care persoanele care urmează un
tratament intern și de durată cu preparate din sunătoare, trebuie să evite expunerea la radiatia
solară intensă.

De asemenea, datorită unor posibile interacțiuni cu alte substanțe medicamentoase,

bolnavii trebuie să consulte medicul înainte de începerea curei fitoterapeutice.

7.Sulfina (Melilotus officinalis)

Sulfina (Melilotus officinalis) este o plantă ierboasă din familia leguminoaselor, cu

flori galbene, plăcut mirositoare, însirate la vârful tulpinilor înalte de până la un metru. Crește

33
în toate regiunile tării, din câmpie până în zonele de munte. În scop medicinal,de la sulfină se
recoltează partea aeriană înflorită (Flos Meliloti).

Substanțe active

Planta conține acid melilotic, care prin hidroliză formează cumarine. În plus, sulfina
mai conține alantoină, acid alantoic, acid uric, colină, mucilagii.

Acțiune, proprietați

Preparatele din flori de sulfină au acțiune emolientă, anticoagulantă, astringentă,

diuretică, cicatrizantă, calmantă.

Indicații terapeutice

Preparatele din sulfină sunt folosite în tratarea afecțiunilor gastrice, în varice,

hemoroizi, tromboflebite, pentru oprirea sângerărilor usoare, iar în medicina empirică este
indicată pentru tratarea icterului și a afecțiunilor hepato-biliare.

Preparare și administrare

Infuzia se prepară din 1 lingurița de plantă uscată, la 1 cană cu apă. Se beau 1-2 căni
pe zi.
Pentru combaterea insomniilor se poate bea 1 cană de infuzie din flori de sulfină
înainte de culcare.
În gingivite, afte bucale, abcese dentare se prepară o infuzie din 2 lingurițe de plantă
la 1 cană cu apă și se clătește gura de mai multe ori pe zi.
Pentru uz extern, se prepară o infuzie din 1 linguriță de plantă la 1 cană cu apă și se
aplică sub formă de comprese locale.

Precauții

După recoltare trebuie să se acorde o atenție deosebită procesului de uscare. Uscarea

necorespunzătoare poate duce la apariția unor substanțe cu efect anticoagulant, constituind un
potențial pericol de sângerare.

34
 8.Gălbenelele (Calendula officinalis)

Gălbenelele (Calendula officinalis) sunt atât de răspândite, încât împodobesc, aproape

fără excepție, orice grădină, fiind mult apreciate, nu numai ca plante medicinale, ci și ca
plante ornamentale. În scop medicinal se recoltează florile (Flos Calendulae).

Substanțe active

Florile de gălbenele sunt deosebit de apreciate ca remediu natural datorită

numeroaselor substanțe active conținute în ele. Cele mai reprezentative sunt uleiul volatil,
substanțele amare, substanțele triterpenice, rezinele, carotenoidele, flavonoizii, saponinele,
taninul, rășinile și mucilagiile.

Acțiune, proprietați

Majoritatea efectelor benefice constatate în medicina populară au fost confirmate de

medicina științifică. Preparatele fitoterapeutice din florile de gălbenele au acțiune emenagogă,
antispastică, coleretică, antiseptică, cicatrizantă, antiinflamatoare și de activare a circulației
periferice. Uleiul extras din gălbenele, alături de alte substanțe cu efecte similare, are
proprietăți antiparazitare. În afecțiunile oculare, un studiu efectuat de specialiștii din România
a arătat efecte pozitive în cheratita herpetica.
Experimental,extractul de gălbenele a demonstrat o marcantă acțiune hipoglicemiantă,
proprietăți imunomodulatoare,antiedematoase. Extrem de interesante sunt studiile în vitro

35
efectuate în Venezuela, care au pus în evidență capacitatea unor extracte din gălbenele de a
inhiba înmulțirea virusului HIV.

Indicații terapeutice

Preparatele fitoterapeutice din gălbenele sunt utile în tulburările de ciclu menstrual,

în afecțiunile hepatice și afecțiunile biliare.

Principiile active din gălbenele se pretează pentru tratarea locală a plăgilor de diverse
origini, a înțepăturilor de insecte, a degerăturilor și arsurilor, a infecțiilor localizate ale pielii,
a plăgilor care se vindecă greu-plăgile atone-,în terapia acneei precum și pentru ameliorarea
tenurilor uscate. Extractul din gălbenele este folosit în tratamentul pe cale naturală al
giardiozei, iar după unii autori este util ca adjuvant în tratamentul ulcerului gastric și ulcerului
duodenal.

Preparare și administrare

Pentru uz intern, infuzia se prepară din 2 lingurițe de flori de gălbenele la 1 cană cu

apă. Se beau 2-3 căni pe zi.

Pentru uz extern, sub forma spălăturilor locale, se prepară o infuzie din 3 linguri de
plantă, la 1 litru de apă. Pentru uz extern,sub formă de comprese locale, se prepară o infuzie
din 2 linguri de plantă la 1 cană de apă.

Pentru uz cosmetic, în îmbunătățirea tenului uscat, unii autori propun loțiunea sau
compresele din flori de gălbenele, pentru care se prepară o infuzie concentrată din 4 linguri de
flori, la 1 cană de apă.

Precauții și contraindicații

În medicina populară, gălbenelele erau folosite și pentru tratamentul tricomoniazei

vaginale. Nu toți autorii sunt însa de acord cu această indicație, datorită riscului de acutizare a
infecției cronice și de extindere a infecției și a inflamației la organele învecinate.

Diverse

Se estimează că extractul de gălbenele figurează ca ingredient în aproape 200 de

preparate cosmetice. Datorită pigmenților prezenți în ele, florile de gălbenele sunt utilizate în

36
industria alimentară ca agenti de colorare, pentru a da o tentă gălbuie unor produse, cum ar fi,
de exemplu, margarina.

37
 CAPITOLUL 4. PRODUSE FARMACEUTICE PENTRU TERAPIA
FICATULUI ÎN COMBINAȚII.

1.HEPATO REGENERATOR (HERBAGETICA)

Compoziție: Armurariu (Silybum marianum)-94.5 mg; Păpădie (Taraxacum officinale)-94,5

mg; Cicoare (Cichorium intybus)-45,5 mg; Anghinare (Cynara scolymus)-45,5 mg; Gențiană
(Gentiana lutea)-45,5mg;Sunătoare(Hypericum perforatum)-24,5 mg.

Acțiune:

 regenerează celulele hepatice;

 drenor hepato-biliar;
 coleretic;
 colagog;
 reduce valorile transaminazelor;
 stimulent imunitar, antioxidant;
 reduce colesterolul negativ(LDL) și trigliceridele;

38
  favorizeaza menținerea structurii normale a ficatului prin reducerea fibrozei;
 reduce reactivitatea la stres.

Adjuvant în:

 hepatită virală A,B și C,

 -hepatită la alcoolici,
 steatoză hepatică (ficat gras),
 ciroză (formele compensate).

Hepato regenerator susține regenerarea hepatica ,detoxifierea și protejarea ficatului.

Extractul de armurariu este considerat în momentul de față cel mai eficient ingredient
pentru protejarea ficatului de infecțiile virale, intoxicațiile alcoolice sau de altă natură.
Armurariul ajută la întărirea structurii membranelor exterioare celulelor hepatice, contribuind
la regenerarea ficatului.

Silimarina, cel mai important principiu activ din armurariu, are efecte terapeutice
demonstrate clinic și științific, în cazul hepatitelor virale(de toate tipurile:A,B,C,etc) și în
cazul cirozei hepatice.

Extractul de sunătoare,standardizat cu 0.3% hipericina, vine să completeze efectele

regeneratoarelor hepatice ,,clasice,, cu o acțiune extrem de importantă pentru gestionarea
afecțiunilor hepatice, echilibrarea emoțională. S-a demonstrat,prin studii recente, că o stare
psiho-emoțională bună împiedică efectiv evoluția afecțiunilor hepatice și mai mult, poate
cataliza efecte semnificative de ameliorare.

Administrare: 1 capsulă de 3 ori pe zi. Se recomandă cură de min. 3 luni.

39
 2.CICOARE (HERBAGETICA)

Compoziție:cicoare (Cichorium intybus) pulbere din rădăcini 180 mg,extract cicoare 4:1
57.6 mg, fibrulină instant cu 91.3% inulină 122.4 mg.

Acțiune:

 îmbunătățește funcția de detoxifiere a ficatului;

 ajută la digestia grăsimilor;
 bună funcționare a sistemului digestiv;
 reduce aciditatea gastrică și balonarea;
 reglează secreția biliară;
 echilibrează apetitul alimentar;
 menținerea valorilor normale ale colesterolului negativ (LDL) și ale trigliceridelor.

Extractul de cicoare este folosit frecvent în medicina tradițională pentru detoxifierea și

protecția ficatului, și reglarea tranzitului intestinal. Are proprietăți antioxidante importante,
inhibă degradarea AND-ului la nivelul celulelor hepatice.

Extractul de cicoare are acțiune hepatoprotectivă intensă și antiinflamatoare. Reduce

volumul ficatului, febra, stările de vomă sau durerile abdominale, frecvent asociate
afecțiunilor hepatice. Cicoarea ajută și la metabolismul grăsimilor prin secreția producției de
bilă.

40
 Extractul de cicoare funcționează și ca un prebiotic natural, avânt grijă de sănătatea
tranzitului intestinal. Cicoarea are un conținut ridicat de inulină. Inulină favorizează
dezvoltarea bacteriilor bune pentru flora intestinală, fiind foarte benefică pentru combaterea
constipației, curățarea colonului și echilibrarea valorilor colesterolului.

Administrare: 1 capsulă de 3 ori pe zi. Se recomandă cura de min. 3 luni.

3.LAGOSA (WORWAG PHARMA)

Compoziție:substanța activă este silimarina. Fiecare drajeu conține silimarină 150mg sub
formă de extract uscat metabolic de fruct de armurariu (Carduus marianus fructus)240mg.
Excipienți cu efect cunoscut:lactoză 93.00 mg,zahăr 84.741 mg.

Acțiune:

Este indicată ca tratament adjuvant hepatoprotector în cazuri de expunere la substanțe cu risc

hepatotoxic,hepatite cronice și ciroză hepatică.

Administrare: doza uzuală recomandată este de 300 mg silimarină (2 drajeuri Lagosa) pe zi.
Drajeurile se vor înghiți cu o cantitate mică de lichid.

41
 4.HEPAMIX (FARMACLASS)

Compoziție: 1 capsulă conține: Silybum marianum (Armurariu) 110.0;Silimarină 72.0;

Urzică 65.0; L-arginină 45,0; Vaccinium vitis idaea (Merișor) 30.

Acțiune:

 este un foarte bun hepatoprotector;

 este trofic la nivelul ficatului;
 stimulează procesele metabolice;
 este detoxifiant.

Hepamix conține specii de plante ce acționează eficient asupra ficatului, fiind un

foarte bun hepatoprotector. Are în compoziție silimarină-substantă biologică cunoscută
pentru efectele sale benefice asupra funcției hepatobiliare.

Are efect de stabilizare a membranei hepatocitului (celula hepatică) fiind un foarte

bun trofic și protector hepatic.

Adjuvant în afecțiuni hepatice acute și cronice, tulburări metabolice(abuz de alcool,

medicamente, intoxicatii).

Administrare: doza recomandată este 1 capsulă de 2 ori pe zi.

42
 5.HEPACTIV (MEDICA)

Compoziție: celuloza microcristalină și amidon din porumb (agenți de încărcare);pulbere din

fructe de armurariu (Silybum marianum) 100mg/cpr,silimarină 80% din fructe de armurariu
(Silybum marianum)100mg/cpr,pulbere din frunze de anghinare (Cynara scolymus)
80mg/cpr, pulbere de polen 70mg/cpr,pulbere din părți aeriene de păpădie (Taraxacum
officinale) 50mg/cpr,pulbere de Kombucha 100mg/cpr;polivinilpirolidona (agent de
limpezire),stearat de magneziu vegetal;acid stearic vegetal și dioxid de silicon coloidal (agenti
antiaglomeranți).

Produsul este un excelent complex de substanțe bioactive api și fitoterapeutice;susține funcția

hepato-biliară, contribuind la protejarea și detoxifierea ficatului, la secreția și excreția
normala a bilei,efect nutrițional remarcabil.

Administrare:1 comprimat de 3 ori pe zi, înainte de masă.

43
 6.SILIMARINA FORTE (ROTTA NATURA)

Compoziție:(pantry 1 cps.)Extract din fructe de armurariu-silybum marianum (cu 80%

silimarină)-150mg.(Eq. a 120 mg.silimarină).Dextrina din grâu,gelatina (capsulă).

Utilizări:

 menține sănatatea celulei hepatice;

 asigură suportul funcției antitoxice a ficatului;
 asigură suportul mecanismelor de regenerare a celulelor hepatice;
 reduce senzația de ,,ficat mărit,,;
 asigură protecția celulelor și membranelor celulare împotriva acțiunii distructive a
radicalilor liberi(antioxidant) în special la nivel hepatic.

Administrare: cate 1 capsulă de 2 ori pe zi, dimineata și seara, cu 20-30 minute înainte de
masă, timp de 3 luni.

44
 7.ES-LIVER 100 (PARAPHARM)

Compoziție: doza zilnică recomandată (3 capsule) conține:

 acid linoleic conjugat(CLA) 295 mg;

 l-ornitin cetoglutarat 184mg; s-adenozil mentioning (SAME) 150mg; D,
 l-metionina 150mg;
 extract uscat din schizandra chinensis,fruct 150mg;
 vitamina B3 (inositol hexanicotinat) 60mg;
 extract uscat de armurariu(Silybum marianum) semințe 45mg;
 acidul alfalipoic 45mg;
 vitamina B1(clorhidrat de tiamina) 4.80mg;
 vitamina B2(riboflavina)5.10mg;
 vitamina B6 (clorhidrat de piridoxina) 6mg;
 vitamina B9(float) 1.20mg;
 crom (sub forma de picolinat) 300 micrograme;
 seleniu (sub forma de selenit de sodiu) 150 micrograme;
 vitamina B12 (cobalamina) 6 micrograme.

Organismul uman vine în contact zilnic cu agenți nocivi, care sunt neutralizați în ficat.
Excesul de alcool, medicamentele, fum de țigară, afectează serios capacitatea ficatului de a
neutraliza toxinele rezultate în urma agresiunii acestor agenti nocivi.

Astfel, se impune folosirea unor alimente hepatoprotectoare care să ajute ficatul în

procesul de detoxifiere al organismului. Suplimentul alimentar Es-Liver 100 conține
aminoacizi, extracte vegetale, vitamine și minerale, astfel: acidul alfalipoic, SAM e și seleniu

45
contribuie la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ; acidul linoleic conjugat (CLA)-
intra în structura membranei celulare hepatice; vitaminele din complexul B participă la
procesele desfașurate la nivelul celulelor hepatice; acidul folic contribuie la procesul de
diviziune celulară; cromul contribuie la metabolismul normal al lipidelor. Pentru menținerea
sănătății se recomandă doua cure de 60 zile pe an (primăvara și toamna).

Administrare: se recomandă 3 capsule pe zi,cu un pahar de lichid (apa minerală), de

preferință pe stomacul gol, între mesele principale.

46
 CONCLUZII

Fitoterapia este folosită frecvent în cazul afecțiunilor hepato-biliare care ocupă un

loc de frunte în zilele noastre.

În cazul tratamentului cu plante, cu substanțe active naturale (izolate din regnul

vegetal) și cu produse farmaceutice biologice,pericolele reactiilor adverse sau al efectelor
secundare sunt mult mai reduse decât în cazul chimioterapiei.

Ficatul este unul dintre cele mai importante organe ale digestiei și totodată locul
neutralizării toxinelor și a altor substanțe care ajung în sânge.

Formele cele mai grave de suferință hepatică sunt hepatitele epidemice (virale).
Există două tipuri de hepatite epidemice:

 cele transmise pe cale alimentară (cunoscute sub denumirea de hepatită virală acută de
tip A) și cele transmise pe cale
 parenterala (denumite de tip B);între ele nu există imunitate încrucișată.

Dintre acestea, cea mai gravă formă este cea cauzată de virusul hepatitei B, boala cu
transmitere predominant parenterală (prin transfuzii de sânge infectat cu virus B, prin injecții
sau manevre stomatologice cu instrumentar insuficient sterilizat etc.). Gravitatea bolii decurge
în special din tendința către ciroza hepatică și ca o consecință îndepărtată a acesteia, o
incidență crescută a neoplasmului hepatic.

În suferințele hepatice și biliare fitoterapia este indicată atât în formele acute de

boală, cât și în cele cu tendiță de cronicizare, variabile fiind în astfel de cazuri, atât speciile de
plante, cât și dozele recomandate.

În prezent, de terapia naturală beneficiază aproximativ 80% din populația globului și

cu deosebire popoarele din țările lumii a treia.

Cunoașterea afecțiunilor hepato-billiare și a medicației corespunzatoare contribuie la

identificarea și tratarea timpurie și eficiența a acestor afecțiuni, controlând astfel boala și
stopând evoluția nefavorabilă a acesteia.

47
 BIBLIOGRAFIE

1.Ovidiu Bojor,Octavian Popescu-Miracolele terapeutice ale plantelor (Mica enciclopedie de

fitoterapie).

2.Internet

3.Agenda medicală Merck, editia a 2-a.

4.Dr.Valentin Nădășan-Incursiune în fitoterapie

5.Wikipedia

48
 ANEXE
ARMURARIU

Silybum marianum

Silybum marianum (Ciulinul laptelui)

Clasificare științifică
Regn: Plantae
Diviziune: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Ordin: Asterales
Familie: Asteraceae
Gen: Silybum
Specie: marianum
Nume binomial
Silybum marianum
L.
49
 ANGHINARE

Anghinare

Anghinare gata pentru preparare

Clasificare științifică
Regn: Plantae
Diviziune: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Ordin: Asterales
Familie: Asteraceae
Gen: 'Cynara'
Specie: C. scolymus
Nume binomial
Cynara scolymus
L., 1753

50
 ROSTOPASCĂ

Chelidonium

Clasificare științifică
Regn: Plantae
Diviziune: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Subclasă: Magnoliidae
Ordin: Papaverales
Familie: Papaveraceae
Gen: Chelidonium
Nume binomial
Chelidonium majus
L.
51
 CICOARE

Cichorium intybus

Cicoare comună (Cichorium intybus)

Clasificare științifică
Regn: Plantae
Subregn: Tracheobionta
Diviziune: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Subclasă: Asteridae
Ordin: Asterales
Familie: Asteraceae
Gen: Cichorium
Specie: C. intybus
Nume binomial
Cichorium intybus
L.
Subspecii
Cichorium intybus ssp. intybus
Cichorium intybus ssp. sativus
Cichorium intybus ssp. glabratum
52
 PĂPĂDIA

Păpădie

Clasificare științifică
Regn: Plantae
Diviziune: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Ordin: Asterales
Familie: Asteraceae
Gen: Taraxacum
Specie: T. officinale
Nume binomial
Taraxacum officinale
53
 SUNĂTOAREA

Sunătoare

Clasificare științifică
Supradomeniu Biota
Supraregn Eukaryota
Regn Plantae
Subregn Viridiplantae
Infraregn Streptophyta
Diviziune Tracheophyta
Subdiviziune Spermatophytina
Ordin Malpighiales
Familie Hypericaceae
Trib Hypericeae
Gen Hypericum
Nume binomial
Hypericum perforatum[1]

54