Școala postliceală „FORTUNA”

PROIECT

Profesor: Grigorescu Cristina Elev: Barbu Nony

2021

1
Medicația bolilor hepatice – Medicamente hepatoprotectoare

2
 Cuprins:

Argument …………………………………..………. ………………. p. 4

Capitolul I: Medicația specifică în bolile hepatice

………….........................................................................…………...….p. 7

1.Anatomia ficatului………………………………………….………. p. 7

1.1. Structura ficatului……………………………………………….. p.11

1.2. Vase şi nervi…………………………………………………....p.11

2.Fiziologia ficatului…………………………………………………..p.12

2.1. Funcţiile ficatului ………………………………………………..p. 13

2.2.Vezica biliară şi funcţiile sale………………………….…………p. 14

Capitolul II : Fiziopatologia ficatului……………………....……….p. 17

1.Cirozele hepatice…………………...…………………………...….p. 17

1.1. Ciroza alcoolică……………………………………………….…p. 19

1.2. Ciroza biliară……………………...……………..………………p. 20

2.Steatoza hepatica………………………...…………………………p. 22

3.Hepatotoxicitatea produsă de medicamente…..……………………p. 23

3.1. Clasificarea leziunilor hepatice…………………….…………….p. 24

3.2. Factori favorizanţi………………………………………………..p. 25

3.3. Principalele hepatopatii medicamentoase……..…………..…….p. 25

3
Capitolul III Grupa terapeutică – Hepatoprotectoarele
………………………………………………………...……………..p. 27

1. Medicamente cu acţiune hepatoprotectoare…………………...…….p. 27

1.1. Sargenor…………………………………………………………...p. 28

1.2. Essentiale forte N………………………………………………….p. 29

1.3. Silimarina(Biofarm)……………………………………………….p. 29

1.4. Hepa-mery granulat……………………….………………………p. 31

1.5. Farcovit B12………………………………………..……………..p. 31

2. Suplimente alimentare cu proprietăţi hepatoprotectoare....................p.32

2.1. Liv-52..............................................................................................p. 32

2.2.Hepaid...............................................................................................p. 35

2.3.Hepatoprotect....................................................................................p. 36

2.4. Metaspar..........................................................................................p. 37

2.5.Esentin...............................................................................................p.38

3. Plante medicinale cu acţiune hepatoprotectoare.................................p. 39

3.1. Armurariu (Silybum marianum)......................................................p. 39

3.2. Anghinarea (Cynara scolimus).........................................................p.41

3.3. Păpădia (Taraxacum officinale)…………………………..………………………..p.42

3.4. Cicoarea (Cichorium intybus) …………………………………….p. 44

4
3.5. Rostopasca (Chelidonium majus)…………………………..……..p. 46

III. Concluzii.......................................................................................... p.48

IV. Bibliografie....................................................................................p.52

5
 Argument

Parte a tubului digestiv, cu multiple funcţii în organism, în special

în ceea ce priveşte metabolismul, ficatul poate fi văzut ca ,,un filtru de
purificare al organismului”, fiind cel care neutralizează şi elimină
toxinele, metabolizează medicamentele şi alcoolul, eliminând, de
asemenea, excesul de hormoni. Încă din Antichitate, grecii şi romanii au
acordat o mare atenţie acestui organ, a cărui protecţie au conştientizat-o,
ce-i drept, într-o formă incipientă, dar extrem de importantă pentru ceea
ce noi numim astăzi hepatoprotecţie. Ei sunt cei care au atribuit plantelor
o mare valoare, sesizand importanţa terapeutică a acestora. De exemplu,
anghinarea apare în scrierile lui Dioscoride, medic, farmacolog şi
botanist grec, care a trăit la Roma în timpul împăratului Nero. Şi în
medicina populară românească, infuzia de anghinare s-a folosit din
timpuri vechi, în principal pentru menţinerea bunei funcţionări a ficatului,
aşadar preventiv.
Chinuit de boli şi de dureri diverse, când nu existau încă noţiunile
de medicamente şi farmacii, omul şi-a pus încrederea în puterea plantelor.
Aşa a descoperit că multe din plantele pe care le avea la îndemană din
belşug îi pot fi de folos în diferite situaţii de sănătate, fără să realizeze că,
de fapt, el face muncă de cercetare.
Ceea ce ne propunem prin această lucrare este o continuare a
acestui demers printr-un procedeu inductiv, de la cauză la efect
(remediu). Ţinând cont de particularităţile fiziologice şi fiziopatologice
ale ficatului, vom proceda la evidenţierea principalelor mijloace de
hepatoprotecţie. Dorim să inoculăm ideea că printr-o conduită preventivă,
multe din situaţiile limită ale afecţiunilor hepatice pot fi transgresate, atat
printr-un stil de viaţă sănătos, cat şi prin ameliorarea primelor simptome
ale posibilelor afecţiuni hepatice. Ne propunem, de asemenea, să

6
evidenţiem nu numai rolul protector al anumitor plante medicinale, ci şi
puterea lor de a stimula regenerarea celulelor.
,,Fabrică de sinteză” a substanţelor esenţiale ce asigură
funcţionalitatea organismului uman, ficatul este ,,responsabil” de
sănătatea noastră generală. Formează bila, produce enzime, sintetizează
colesterolul, factorii de coagulare şi substanţele cu rol în imunitate etc.
Înţelegem prin hepatoprotectoare, forme farmaceutice cu rol de
protejare a ficatului, care stimulează producerea de celule hepatice
sănătoase, care vindecă leziunile şi reglează metabolismul ficatului.
În farmacii există numeroase medicamente hepatoprotectoare
care ajută la reducerea efectelor nocive ale afecţiunilor hepatice. Este
important de menţionat faptul că aceste medicamente se bazează pe
utilizarea plantelor medicinale cu proprietăţi hepatotrope, a căror putere
vindecătoare regenerează, reglează şi consolidează funcţiile hepatice.
Vom supune atenţiei în acest sens, armurariul (Silybum marianum) sau
ciulinul laptelui, tumernicul (Curcuma longa), anghinarea (Cynara
scolymus), papadia (Taraxacum officinale), rostopasca (Chelidonium
majus), coada soricelului (Achillea millefolium), cicoarea (Cichorium
intybus), tintaura (Centaurim erythraea). Pe langă hepatoprotectoare
naturale, există şi hepatoprotectoare ce conţin aminoacizi (arginină),
fosfolipide esenţiale sau vitamine din grupul B, cu aceleaşi efecte
curative şi preventive.
Cele mai frecvente afecţiuni ale ficatului: cirozele hepatice, ficatul
gras (steatoza hepatică), hepatitele cornice şi insuficienţa hepatică, pot fi
tratate prin administrarea corespunzătoare a medicaţiei hepatoprotectoare.
Dintre medicamentele hepatoprotectoare, a căror acţiune terapeutică o
vom analiza într-un capitol separat, amintim: Sargenor-aspartat de
arginină, Essentiale Forte N, Silimarină, Hepa-merz granulat,
FarcovitB12. La ele vom adăuga principalele suplimente alimentare cu

7
acţiune hepatoprotectoare (Liv-52, Hepaid, Hepatoprotect,etc.). La toate
acestea vom adăuga plante medicinale cu acţiune hepatoprotectoare.
Organ vital, ficatul ocupă un loc aparte în structura anatomo-
fiziologică a omului, atât prin funcţiile sale primordiale, cât şi prin
capacitatea sa extraordinară de regenerare, iar din acest punct de vedere
am putea spune că se aseamănă cu celebra pasăre Phoenix, care avea
capacitatea de a renaşte din propria cenuşă. Ceea ce vrem să subliniem
este faptul că orice afecţiune hepatică, aparent minoră sau majoră,
necesită un tratament corespunzător şi aflat oarecum la îndemana oricui,
fie prin medicaţie hepatoprotectoare prescrisă de medicul specialist, fie
prin infuzii de plante.
Ţinând cont de studiile ştiinţifice care au dovedit printr-o lungă
experienţă că administrarea în dozele recomandate de medicamente
hepatoprotectoare poate ameliora şi chiar vindeca afecţiuni grave ale
ficatului, dorim să evidenţiem şi importanţa unei conduite terapeutice
preventive, mai ales într-o societate de consum, cu o alimentaţie săracă în
fructe şi legume, dar bogată în grăsimi, dulciuri etc. la care se adaugă
efectul nociv al factorilor externi, şi, deseori, patologici. Iar prevenţia
presupune crearea unei bariere la baza căreia se află substanţele şi
plantele amintite mai sus şi pe care le vom inventaria şi analiza detaliat în
lucrarea de faţă.

8
 Capitolul I
Anatomia şi fiziologia ficatului

1. Anatomia ficatului
Ficatul este cel mai voluminos viscer. Este un organ glandular cu
funcţii multiple şi importante. În cadrul economiei generale a
organismului; ficatul este un organ metabolic deosebit de important. El
intervine în metabolismul intermediar al glucidelor, proteinelor şi
lipidelor; detoxifică organismul,transformând unele substanţe toxice în
compuşi nenocivi pe care îi elimină. Ficatul nu primeşte numai sânge
arterial, ca oricare organ. La el este dus prin vena portă şi sânge încărcat
cu principii nutritive din teritoriul organelor digestive abdominale. Aceste
multiple activitaţi hepatice solicită aproximativ 12% din consumul
general de oxigen al organismului. Aproape o treime din debitul de
întoarcere venoasă în atriul drept provine din venele hepatice.La ieşire
din ficat, sângele din venele hepatice atinge 45 0C. Ficatul este un organ
vital; distrugerea sau extirparea lui totală determină moartea.
Greutate şi dimensiune-Ficatul este un organ foarte vascularizat;
este cel mai greu viscer. Cantăreşte în medie la omul viu 1200-1500g,
este cu 500-700g, uneori cu 900g, mai greu din cauza sângelui pe care îl
conţine. Dimensiunile lui medii la omul viu sunt urmatoarele: 28cm în
sens transversal (lungimea); 8cm în sens vertical la nivelul lobului drept
(grosimea) şi 18 cm în sens antero-posterior (lărgime). Dar volumul
ficatului variază foarte mult:cu vârsta,cu sexul, după cantitatea de sânge
conţinut,cu perioadele digestiei, cu stările patologice.
Culoare- Ficatul la omul viu e roşu-brun. Intensitatea culorii
variază în raport cu cantitatea de sânge pe care o conţine, un ficat
congestionat, plin cu o cantitate mai mare de sânge, are o culoare mai
închisă.

9
 Consistenţa- are o consistenţă mai mare decât celelalte organe
glandulare. El este dur, percuţia lui dă matitate. Este friabil şi puţin
elastic, motiv pentru care se rupe şi se zdrobeşte uşor.În practica medicală
se întalnesc frecvente rupturi ale organului de origine dramatică. Ficatul
are o mare plasticitate ,ceea ce îi permite să se muleze după organele
învecinate.
Situare- Ficatul este un organ asimetric. Cea mai mare parte a lui
(aproximativ trei pătrimi)se găseşte în jumătatea dreaptă a abdomenului şi
numai restul (o pătrime) se găseşte în jumatatea stângă. El răspunde deci
hipocondrului drept, epigastrului şi unei părţi din hipocondrul stâng.
Aspect- Ficatul are un aspect lucios şi este foarte neted. Numai
versantul posterior al feţei diafragmatice, care este lipsit de peritoneu, are
un aspect aspru, rugos. Ficatul este situat în etajul supramezocolic.
Mijloace de fixare- este menţinut la locul lui, cu toate organele
abdominale în primul rând prin presa abdominală. Deasemenea el este
susţinut de suportul elastic al celorlalte organe abdominale.Cu toate
mijloacele de fixare, ficatul nu e imobil. Se mişcă în timpul respiraţiei:
coboară în respiraţie şi urcă în inspiraţie.
Ficatului i se descriu doua feţe: una inferioarã, viscerală şi alta
superioară, diafragmatiă. Feţele sunt separate în partea anterioară printr-o
margine inferioară, totdeauna bine exprimată . În partea posterioară, cele
două feţe se continuă una cu cealaltă, aşa că limita separativă dintre ele
apare foarte ştearsă. La exterior ficatul apare format din doi lobi, unul
drept şi unul stâng. Separaţia lor e indicată pe faţa diafragmatică a
organului prin inserţia ligamentului falciform. Acest ligament e situat în
planul medio-sagital al corpului, aşa că lobul drept e mult mai voluminos
decat lobul stâng. Pe faţa viscerului linia de separare între cei doi lobi e
dată de şanţul sagital stâng.

10
 Faţa viscerală-pe această faţă se gaseşte o regiune deosebit de
importantă-hilul ficatului. Faţa este plană şi priveşte în jos, inapoi şi spre
stânga. Se continuă cu porţiunea posterioară a feţei diafragmatice. Faţa
diafragmaticã priveşte în sus,în înainte , de aceea o numesc faţa
superioară. Ea este acoperită pe cea mai mare întindere de peritoneu, cu
excepţia porţiunii sale posterioare care aderă strâns la diafragmă. Această
faţă diafragmatică este convexă, pătrunde în torace şi se ascunde în cea
mai mare parte sub cupola diafragmei; numai o mică parte se pune în
contact cu peretele abdominal anterior. Faţa diafragmatică este întinsă şi
datorită convexităţii sale i se descriu patru porţiuni orientate în direcţii
diferite, cu patru feţe diferite care se continuă între ele fără limite
evidente . Avem astfel trei porţiuni: superioară , anterioară şi posterioară.
Primele trei porţiuni sunt acoperite de peritoneu şi se întind de la
marginea inferioară a ficatului până la foiţa superioară a ligamentului
coronar;ele formează împreună partea liberă a feţei diafragmatice.

11
 Figura 1-ficatul şi vezica biliară

12
1.1 Structura ficatului
Ficatul este învelit de două membrane, peritoneul şi tunica fibroasă.
Parechimul ficatului este format din lame anastomozate între ele de
celule hepatice, cuprinse într-o vastă reţea de capilare sanguine; între
lamele de celule hepatice se formează un sistem de canalicule biliare.
În cea mai mare parte ficatul este învelit de peritoneul visceral care îi
formează tunica seroasă. Peritoneul acoperă faţa viscerală şi majoritatea
feţei diafragmatice. Cele două feţe (cea superioară şi cea inferioară) tind
să se apropie pe porţiunea posterioară a feţei diafragmatice formând
ligamentul coronar. Peritoneul ficatului, trecând de pe fantă pe organele
învecinate,dă nastere unor formaţiuni peritoneale: smentul mic,
ligamentul falciform, ligamentul coronar, ligamentele triunghiulare. Între
diafragmă şi organele din etajul supramezocolic-şi dintre ele în primul
rând ficatul- se formează două depresiuni adânci ale peritoneului:
recesurile subfrenetice,drept şi stâng, separate între ele de ligamentul
falciform . În aceste recesuri se pot forma abcesele subfrenice.

1.2.Vase şi nervi
Ficatul are o dublă circulaţie sanguină: nutritivă şi funcţională.
Circulaţia nutritivă asigură aportul de sănge hrănitor, bogat în
oxigen.Sângele este adus de artera hepatică, ramură a trunchiului celiac.
După ce a servit nutriţia oxigenului, sângele este condus prin venele
hepatice în vena cavă inferioară.
Circulaţia funcţională este asigurată de vena portă. Această venă aduce
sângele încărcat cu substanţele nutritive absorbite la nivelul organelor
digestive abdominale şi de la splină , substanţe pe care celulele hepatice
le depozitează sau le prelucrează. De la ficat, sângele portal este condus
mai departe tot prin venele hepatice. Sistemul vascular al ficatului este
format din doi pediculi. Pediculul aferent al circulaţiei de aport este

13
format de artera hepatică şi de vena portă; acestora li se adaugă ductul
hepatic, vasele limfatice şi nervii ficatului, alcătuind toate împreună
pediculul hepatic.Pediculul eferent (superior) al circulaţiei de întoarcere
este format de venele hepatice.
Artera hepatică pleacă din trunchiul celiac şi după un traiect orizontal de-
a lungul marginii superioare a corpului pancreasului se bifurcă în artera
hepatică proprie şi în artera gastroduodenală . Artera hepatică proprie
urcă în pediculul hepatic , între foiţele omentului mic, şi la 1-2cm
dedesubtul şantului transvers, se divide în cele două ramuri terminale ale
sale-dreaptă şi stângă.
Vena portă colectează şi transportă la ficat sângele venos de la
organele digestive abdominale (stomac, intestin subţire şi gros, pancreas)
şi de la splină. Ea are particularitatea de a poseda la ambele extremităţi
câte o reţea capilară: una la extremitatea perifică de origine, cealaltă la
extremitatea periferică centrală, terminată în ficat.
Venele suprahepatice formează pediculul eferent. Ele culeg sângele
adus la ficat de vena portă şi artera hepatică; nu însoţesc ramurile
pediculului portal, ci trec între acestea, având o direcţie perpendiculară pe
ele. Sângele drenat din lobuli prin venele centrale, trece în venele
sublobulare, apoi în vene, din ce în ce mai mari, care în cele din urmă dau
nastere la trei vene hepatice. Cele trei vene se varsă în partea superioară
a porţiuni hepatice a venei cave inferioare. Nervii provin din nervii vagi,
din plexul celiac şi din nervul vag parasimpatic.

2.Fiziologia ficatului
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activitatea sa
metabolicã reprezintă unul dintre cele mai complexe organe interne.
Ficatul are o mare capacitate de regenerare, demonstrată prin faptul că
după o hepa-tectomie parţială regenerarea începe după 24 de ore, atinge

14
maximul în 4 - 5 zile şi se termină în 14zile. Funcţiile lui sunt multiple,
fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului.

2.1. Funcţiile ficatului:

1. Elimină pe cale biliară pigmenţii biliari, colesterol, unele metale grele
şi fosfatază alcalină.
2. Intervine în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor
şi substanţelor minerale.
3. Are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având temperatura
cea mai ridicată în organism.
4. Are funcţie antitoxică, captează particulele străine în intestin în
circulaţia prin celulele Kupffer; în hepatocite se produce conjugarea ,
oxidarea şi reducerea unor substanţe cu efect nociv:
-formarea ureei din amoniac (funcţie ureoproteică);
-reducerea, conjugarea şi inactivarea unor hormoni.
Funcţia antitoxică constă în faptul că ficatul dispune de activităţi
prin care substanţele toxice de origine exogenă, ca şi acelea rezultate din
metabolismele endogene sunt transformate în substanţe mai puţin toxice
şi eliminate ca atare. Neutralizarea substanţelor toxice este realizată de
ficat cu ajutorul proceselor de conjugare a acestor substanţe, cu sulful de
exemplu (acţiunea de sulfoconjugare). Ficatul este un important depozit
de vitamine A, B2, B12, D, K. El intervine în convertirea carotenilor în
vitamina A, în transformarea vitaminei B1, în cocarboxilaza, în
conjugarea vitaminei B2 pentru formarea fermentului galben respirator, în
procesul de sintetizare a protrombinei cu ajutorul vitaminei K.
Sinteza fermenţilor necesari proceselor vitale este îndeplinită într-o
foarte mare masură de ficat. Fermenţii sunt complexe macromoleculare
legate de grupari active, iar sinteza lor reprezintă o activitate laborioasa a
hepatocitului şi necesită integritatea anatomică şi funcţională a ficatului.

15
Ficatul mai intervine în menţinerea echilibrului acidobazic, ca depozit al
apei şi posibilitatea de a echilibra perturbarile circulatorii.
5. În perioada embrionarã are funcţie hematopoeticã.
6. La adult sintetizează factorii coagulatorii şi fibrinolizei.
7. Contribuie la transferul sângelui din sistemul port în marea circulaţie şi
la depozitarea sângelui (volumul stagnant).
8. Funcţia biligenetică, de formare şi excreţie a bilei

2.2 Vezica biliară şi funcţiile sale

-este produsul de secreţie a excreţiei hepatice.
-nu este un suc digestiv propriu-zis,pentru că nu conţine enzime.
Rolul bilei- intervine în:
-absorbţia grăsimilor,
-absorbţia vitaminelor, hiposolubile (A, D, K),
-eliminarea unor substanţe (colesterolul),
-are efecte laxative prin stimularea motilităţii intestinale.
Singura enzimă biliară care se excretă prin bilă este fosfataza alcalină
(N=2-4,5 unităţi Bodansky sau 21-81 U.I./l la 37`C ) şi alte componente
ca:
1. Săruri biliare care se formează pe seama colesterolului. Funcţia
sărurilor biliare: emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lipidelor în
picături fine); activează lipazele din intestin; favorizează absorbţia
acizilor graşi.
2. Pigmenţii biliari care rezultă din descompunerea hemoglobinei la nivel
hepatic. Se formează globina şi fierul care sunt reutilizate, iar porfirina se
descompune în pigmenţi biliari. Din globină se formează biliverdina
(culoarea verde) care este redusă la bilirubină (culoare galben-
auriu).Bilirubina circulă în sange sub forma neconjugatã, instabilă
=bilirubină indirectă sau neconjugată. La nivelul ficatului aceasta este

16
conjugată cu acidul glucuronic şi formează bilirubina directă sau
conjugată.
Bilirubina-totală =3-10 mg/1
-directă =1-3 mg/1
-indirectă=2-7 mg
Pigmenţii biliari sunt reprezentaţi de bilirubină care ajung prin căile
biliare în intestin. La nivelul intestinului gros, bilirubina conjugată este
din nou deconjugată şi se transformă în urobilinogen şi acesta în
stercobilinogen, care în contact cu aerul se oxidează şi formează
stercobilina care dă culoarea brună materiilor fecale. Acumularea
pigmenţilor biliari în ţesuturi dă culoarea galbenă a tegumentelor şi
mucoaselor=icter.
Cauzele icterului: - obstrucţia căilor biliare (icter obstructiv).
- degradarea intensă a hematiilor (icter hemolitic).
- distrugerea celulelor hepatice (hepatite).
- congenital, prin absenţa enzimei care intervine în
conjugarea bilirubinei indirecte (glucuroil-tranferaza).
Colesterolul este o altă substanţă organicã care se gaseşte în bilă; el este
menţinut în suspensie datorită sărurilor biliare. Când concentraţia
sărurilor biliare scade, colesterolul precipită şi formează calculi biliari.
Colesterolul total plasmatic =130-180 mg/1.
Secreţia biliară este stimulată de substanţele care măresc secreţia
biliară=coleretice:
-săruri biliare
-produşi de digestie proteică, grăsimile şi uleiurile (mai puţin glucidele)
-secretină (eliberată de glandele duodenale).
Evacuarea bilei. În afara perioadelor de digestie , musculatura
veziculei biliare este relaxată; uneori se observã contracţii ritmice slabe.
Contracţiile puternice ale veziculei sunt provocate în primul rând, de

17
ingerarea alimentelor (iar datorită elaborării unui reflex conditionat,şi de
lobi excitanţii care însoţesc acest act); în al doilea rând, aceste contracţii
sunt determinate de unii agenţi care stimulează musculatura veziculei
biliare acţionând din partea intestinului. Bila este secretată continuu,
eliminarea ei în intestin este ritmată de perioadele digestive. În perioadele
interdigestive, bila se acumulează în vezicula biliară. Substanţele care
produc evacuarea bilei=colagose:
-gălbenusul de ou;
-grăsimea şi laptele, frişca, smântană;
-produsele de digestie a proteinelor, peptinele.Unele substanţe care
intensifică foarte mult secreţia biliarã a ficatului, cum ar fi acidul
clorhidric, bila, apa, provoacă relaxare pereţilor veziculei biliare.
Contracţiile ritmice ale veziculei biliare , o dată intrate sub
influenţa excitanţior de la nivelul intestinului, dureazã un timp îndelungat
(3-4 ore şi chiar mai multe), scăzând treptat. Odată cu contracţiile
ritmatice se observă o modificare a gradului de tensiune a veiculei, adică
modificarea tonusului ei; intensificarea contracţiilor este însotită de obicei
de creşterea tonusului.
Nervos, evacuarea bilei este stimulată de vag şi inhibată de
simpatic; se pare că există şi influenţe umorale asupra musculaturii
veziculei biliare. S-a descris un anumit hormon numit colecistikinină,
care se elaborează în peretele intestinal în aceleaşi conditţi în care se
formează şi secretina; acest hormon stimulează pe cale sanguină
motilitatea veziculei biliare.

18
 Capitolul II
Fiziopatologia bolilor hepatice

După cum bine ştim, întreg organismul este un tot unitar şi trebuie
să avem grijă de buna funcţionare a fiecarei componente. Ficatul este cel
mai mare organ din corp (cântăreşte circa 1500 g) cu rol foarte important
în digestia alimentelor,în formarea de proteine şi alte elemente, în
detoxifierea organismului şi transportul substanţelor absorbite din tractul
gastrointestinal. O patologie a acestuia poate avea un spectru larg de
manifestări clinice, de la forme asimptomatice până la stări de
insuficienţă hepatică fulminantă, când pacientul ajunge în regim de
urgenţă la spital.

1.Ciroza hepatică
Ciroza hepatică reprezintă stadiul final de evoluţie al tuturor
hepatitelor cronice (inflamarea ficatului cu evoluţie lentă şi de durată)
indiferent de etiologie (cauză). Se caracterizează printr-un proces de
fibroză hepatică extinsă (înlocuirea celulelor hepatice normale cu celule
care nu funcţionează) care delimitează nodulii de regenerare. Astfel
funcţiile ficatului vor fi perturbate şi vor aparea semnele şi simptomele
caracteristice cirozei hepatice.

Cele mai frecvente cauze ale cirozelor hepatice sunt:

- infecţile cu virusurile hepatice: C, B sau B+D,
- alcoolul - la barbaţi care consumă cantităţi crescute de băuturi alcoolice
zilnic, timp de 10-15 ani. Femeile fac ciroză alcoolică  după un consum
mai redus de băuturi alcoolice zilnic pentru aceeaşi perioadă de timp;
- steatohepatita nonalcoolică (boală caracterizată prin acumularea de
19
 grasimi în ficat);
- hepatite imune (hepatita autoimună, ciroza biliară primitivă, colangită
autoimună);
- hepatitele medicamentoase (hepatitele produse de medicamente);
- hepatite metabolice (hemocromatoză, boală Wilson,tirozinoză);
- hepatite vasculare (boală veno-ocluzivă);
- hepatite criptogenetice (fară o cauză evidentă).
Simptome:
- hepatomegalie (creşterea în volum a ficatului);
- splenomegalie (creşterea în volum a splinei);
- circulaţie colaterală în „cap de meduză" (evidenţierea venelor de la
nivelul abdomenului datorata blocarii venei porte, vena ce transporta
sângele de la intestine la ficat);
- ascită (acumularea de lichid în abdomen);
- disconfort abdominal;
- creşterea în volum a abdomenului;
- icter (colorarea în galben a tegumentelor şi sclerelor);
- balonare;
- edeme vesperale (umflături nedureroase formate prin acumularea de
lichid aparute seara);
- astenie (oboseală, slabiciune fizică şi psihică);
- gingivoragii (sângerare a gingiilor);
- epistaxis (hemoragie nazală);
- eritem palmar (roseaţa palmelor);
- prurit (mâncărimi ale pielii) - cauzat de creşterea bilirubinei (pigment
biliar rezultat din descompunerea hemoglobinei) în sange.
Cirozele cunosc mai multe stadii evolutive :
-         stadiul I: fără varice , fără ascită;
-         stadiul II: cu varice, fără ascită;

20
-         stadiul III: cu ascită cu sau fără varice;
-         stadiul IV: cu hemoragie variceală cu sau fără ascită;
Stadiile I, II corespund cirozelor compensate (pacientul nu prezintă
manifestari semnificative şi are capacitate de muncă normală),iar stadiile
III, IV cirozelor decompensate (prezenţa ascitei,encefalopatiei,existenţa
icterului,denutriţiei).
Din punct de vedere clinic şi etiologic vorbim despre urmatoarele
tipuri de ciroză:

- ciroză alcoolică (aparută în urma consumului zilnic de peste 80g alcool

pur timp de 10-20 de ani; femeile dezvoltă boala la cantităţi mai mici
decât barbaţii);
- ciroza post-necrotică (post-hepatitică), aparută în urma infecţiei cu virus
B sau C sau B+D. De regulă evoluţia cirozei hepatice virale C este lentă
fără semne clinice cel putin 10 ani de zile. De obicei, diagnosticul de
ciroză se pune în momentul decompensării respectiv după apariţia
icterului sau prin depistarea ecografică.
- ciroză biliară, considerată o boala autoimună;
- ciroză din hemocromatoza şi din boală Wilson, cirozele cardiace,
carenţială şi ciroza splenogenă (Banti), forme întalnite mai rar.

1.1Ciroza alcoolică
70% dintre alcoolici suferă de ciroză alcoolică.
Factorii de risc:
- cantitatea şi durta consumului de alcool;
- sexul : femeile au risc mai mare (60g alcool/zi=ciroză);

- factori genetici:oxidare deficitară a alcoolui;

- factori nutriţionali:deficitul de proteine accentuează efectele alcoolului;

21
- infecţii cu virusurile hepatice B sau C: accentuează severitatea bolii
hepatice alcoolice;

Alcoolul nu se absoarbe în tractul intestinal(stomac,duoden) şi se

metabolizează în ficat. În general, continuarea consumului de alcool
determină apariţia unor episoade de acutizare, cu icter, ascită, tulburări
neurologice în cadrul encefalopatiei hepatice, acutizări care pot provoca
decesul.
Încetarea consumului de alcool ameliorează de obicei simptomele,
însă modificarile histologice pot exista mai mult de 6 luni. Ciroza
alcoolică poate fi asimptomatică pana la 40 % din cazuri, care sunt
descoperite accidental la autopsie sau laparotomie. Simptomele se
instalează treptat, după mai mult de 10 ani de consum cronic de alcool.
Pacienţii alcoolici prezintă inapetenţă şi malnutriţie care determină
scaderea maselor musculare şi scadere ponderală. Tulburarile de
coagulare apar din cauza faptului că ficatul lezat nu mai poate sintetiza
factori ai coagulării. Pacientul prezintă cu usurinţă echimoze. Semnele
severe ale decompensării cirozei sunt icterul progresiv, sângerările din
varicele gastroesofagiene, encefalopatia hepatică şi ascită.

1.2. Ciroza biliară

Ciroza biliară este rezultatul lezării sau obstrucţiei prelungite a
sistemului biliar intrahepatic sau extrahepatic . Ciroza biliară este asociată
cu alterarea excreţiei biliare , distrugeri ale parenchimului hepatic şi
fibroză progresivă .
Ciroza biliară se clasifică în:
- ciroză biliară primitivă ;
- ciroză biliară secundară .

22
 Ciroza biliară primitivă este rezultatul inflamaţiei cronice şi
obliterării fibroase a canaliculelor biliare intrahepatice . Ciroza biliară
secundară este rezultatul obstrucţiei îndelungate a ductelor extrahepatice
de calibru mare . 
Etiologia cirozei biliare : 
- etiologia cirozei biliare primitive ramane necunoscută. O ipoteză ar fi
implicarea unui răspuns imun alterat;
- etiologia cirozei biliare secundare : stricturi postoperatorii , calculi
biliari , pancreatită cronică , pericolangită , colangită sclerozantă
primară , atrezia biliară congenitală , fibroză chistică;
Tabloul clinic : 
- mulţi pacienti sunt asimptomatici; 
- taboul clinic al cirozei biliare primitive : pruritul , fatigabilitatea , icterul
, închiderea treptata a culorii zonelor expuse a pielii ( melanoză ) ,
echimoze , dureri osoase , dermatită , depunerea subcutanată de lipide în
jurul ochilor (xantelasme) şi deasupra articulaţiilor şi tendoanelor
(xantoame) , ascită , hepatomegalie moderată , hipertrofia falangelor
distale , splenomegalie , sindrom sicca , artrită reumatoidaă,
sclerodermia , sindromul CREST , acidoză tubulară renală . 90% dintre
pacienţi sunt femei cu vârste cuprinse între 35 şi 60 ani .
- tabloul clinic al cirozei biliare secundare : este similar cu al cirozei
biliare primitive . Icterul , pruritul , febra.

2.Steatoza hepatica (ficatul gras)

Steatoza hepatică este o boală a ficatului, caracterizată prin

acumulare de grasimi în celulele hepatice (hepatocite). “Ficat gras” sau
“ficat mărit” sunt termenii uzual folosiţi de medici în raport cu pacienţii

23
lor.
Steatoza hepatică este cea mai frecventă patologie hepatică, cu incidenţă
mică în ţările cu nivel economic scăzut şi frecvenţă mare în ţările
industrializate.
Pricipalele cauze care determină steatoza hepatică sunt
alcoolismul, obezitatea, diabetul zaharat, cresterea trigliceridelor şi/sau
colesterolului sanguin (hiperlipoproteinemie) , dar şi unele medicamente
administrate pe termen lung cum ar fi hormonii corticoizi şi estrogeni.
Evoluţie: steatoza hepatică este prima etapă a hepatopatiilor non-
virale, care netratată şi mai ales fără regim igieno-dietetic corespunzator
progresează în hepatită cronică, stadiu în care apare inflamaţia hepatică.
Daca nici în această etapă nu se instituie tratament, boala se agravează,
tesutul sanatos este înlocuit cu noduli de fibroză, evoluând în ciroză
hepatică, stadiul final al bolilor hepatice în care apar: varice esofagiene,
hemoragie digestivă superioară, ascită, diateză hemoragică şi/sau
encefalopatie hepatică.
Simptome: în primele stadii ale bolii nu există simptome, cei mai
mulţi pacienţi sunt diagnosticaţi întamplător, cu ocazia unui examen
ecografic abdominal de control, unor analize de sânge de rutină ori în
cadrul unui consult medical pentru alte cauze decât hepatice.
          Simptomele în steatoză hepatică avansată sunt: astenie fizică (lipsă
de putere), oboseală, somnolenţă postprandială, dureri sau disconfort în
epigastru (în capul pieptului) sau în hipocondrul drept (în dreptul
ficatului), balonări abdominale etc.
Tratamentul se bazează în primul rând pe respectarea unui regim
igieno-dietetic: reducerea sau menţinerea greutăţii corporale la valori
aproape de normal, menţinerea trigliceridelor, colesterolului şi glicemiei
în limite normale, exerciţii fizice regulate, respectarea orelor de odihnă şi
somn, evitarea stresului, consum sporit de legume şi fructe proaspete.

24
Se recomandă excluderea alimentelor care au produs steatoză şi
agravează boala cum ar fi: alcoolul, grăsimile de origine animală, carnea
de porc, carnea de oaie, pielea de pasăre, mezelurile, gălbenuşul de ou,
lactatele de oaie, alimentele prăjite, tocăniţele, răntaşurile, afumăturile,
alimentele care conţin conservanţi, alimentele care conţin substanţe
sintetice, alimentele care vă produc disconfort gastric, dulciurile sau
alimentele bogate în carbohidraţi, sucurile sintetice sau carbogazoase.
Tratamentul medicamentos conţine în principal medicamente
hepatoprotectoare şi hepatotrofice pe bază de plante medicinale,
fosfolipide şi vitamine.

3. Hepatotoxicitatea produsă de medicamente

În ultimul timp, s-a constatat o creştere mare a numarului de

medicamente cu afecţiune toxică asupra ficatului, care poate duce la
îmbolnăvirea ficatului sub formă cronică sau acută.
Leziunile hepatice produse de pastile reprezintă 5% din toate bolile
hepatobiliare. În jur de 10% dintre cazurile de hepatită au origine
medicamentoasă.
Ficatul, prin funcţia sa antitoxică, este implicat în anihilarea
acţiunii unor substanţe nocive organismului, acestea fiind întâi prelucrate
de ficat şi apoi eliminate pe cale biliară sau renală. Atunci când această
prelucrare eşuează din cauza unor deficite enzimatice, celula hepatică
începe să fie atacată de produşii toxici rezultaţi. Rareori, leziunile celulare
hepatice sunt cauzate de acţiunea proprie a medicamentului, ci atunci
când capacitatea ficatului de a-l metaboliza este depaşită.

25
Riscul devine mai mare atunci când diverse medicamente sunt asociate în
cadrul aceluiaşi tratament.

3.1.Clasificarea leziunilor hepatice

Medicamentele care pot provoca leziuni hepatice sunt de două
feluri:
- cele care au hepatotoxicitate intrisecă, sau previzibilă: se definesc prin
acţiunea toxică constantă şi dependentă de doză;
- cele cu hepatotoxicitate imunoalergică sau imprevizibilă: leziunile
hepatice apar la o proporţie mică de bolnavi şi nu sunt dependente de
doza administrată. Hepatotoxicitatea poate apărea în primele 4-6
saptămâni de tratament. Copiii sunt foarte rar afectaţi.
Printre manifestările alergice se numară febra, erupţiile cutanate,
pruritul şi cresterea anormală a anumitor anticorpi. Reacţiile
imunoalergice nu apar decât la un numar mic de bolnavi expuşi la
medicament şi este posibil ca apariţia leziunilor hepatice să fie
dependentă de o sensibilitate anormală a gazdei.
Îndepartarea medicamentului în cauză duce la amliorarea şi
vindecarea bolnavului. În cazuri foarte rare, boala se poate ameliora, deşi
medicamentul nu mai este administrat.

3.2 Factori care favorizează lezarea ficatului

Terenul favorizant este mai puţin bine conturat până în prezent.
Hepatopatiile medicamentoase sunt mai frecvente la femei şi apar de
obicei după vârsta de 40 ani.
În plus, vârsta, sexul, sarcina, starea de nutriţie, factorii genetici, precum
şi administrarea altor medicamente sau prezenţa altor boli concomitent
(mai ales hepatice) influenţează acţiunea toxică.
Există anumite persoane predispuse la o metabolizare ineficientă, din

26
cauza moştenirilor genetice.
Bolile renale şi cele hepatobiliare pot avea şi ele un rol important în
perturbarea sănătaţii ficatului. Din cauză că rinichii sau vezica biliară nu
işi mai pot exercita funcţiile excretorii în mod normal, produşii toxici nu
mai sunt eliminaţi şi rămân în oraganism.

3.3. Cele mai întalnite hepatopatii medicamentoase

Varietatea hepatopatiilor medicamentoase ocupă un spectru foarte
larg, severitatea lor variind de la forme asimptomatice şi fără tulburări,
până la insuficienţă hepatică în stadiu avansat.
- necroza hepatică este leziunea principală indusă de medicament,
caracterizată prin moartea celulelor hepatice;
- colestaza afectează căile de eliminare a bilei, fiind provocată de cele
mai multe ori de către steroizi şi anticonceptionale orale;
- hepatosteatoza apare în urma administrării medicamentelor care
favorizează depunerea excesivă de lipide în ficat;
- leziuni vasculare;
- tumorile hepatice apar în special după tratamentele prelungite, dar sunt
foarte rare. Se întâlnesc în special la femei, în urma administrării
prelungite a anticonceptionalelor orale, dar tumorile sunt benigne şi
regresează la întreruperea tratamentului;
- hepatita cronică: apare în cazul în care tratamentul medicamentos nu
este întrerupt imediat după primele semne de îmbolnăvire a ficatului,
putând duce chiar la ciroză. Se aseamănă foarte mult cu hepatitele apărute
din alte cauze.

27
 CAPITOLUL III

Medicaţia hepatoprotectoare

Ficatul este organul care proceasează toate substanţele care

pătrund în organismul uman. Factorii nocivi precum alcoolul, tutunul,
odihna insuficientă, alimentele grase, medicamentele sau stresul îşi pun în
timp amprenta asupra acestui organ.
În farmacii există însă numeroase medicamente, hepatoprotectoare care
ajută la reducerea efectelor nocive ale factorilor poluanti.
Hepatoprotectoarele sunt forme farmaceutice cu rol de protejare a
ficatului,deasemenea stimulează producerea de celule hepatice
sănătoase,vindecă leziunile şi reglează metabolismul ficatului.
Cele mai eficiente hepatoprotectoare sunt cele pe bază de armurariu şi
aminoacizi, precum arginina. Aceste suplimente au un efect antioxidant,
protejează ficatul de substanţele toxice şi stimulează procesul de
neutralizare a toxinelor.

1.1Medicamente cu acţiune hepatoprotectoare

1.1.Sargenor- aspartat de arginină

-soluţie buvabilă.
Arginina este un aminoacid alifatic din ciclul de ureogeneză hepatică.
În tulburări ale ciclului ureogenetic,
se acumulează amoniac şi sinteza acestui aminoacid se face deficitar.
Compoziţie: 5 ml soluţie buvabilă conţine aspartat de arginina 1g.
Indicaţii: Hepatită cronică, ictere severe, comă posthemoragică,
hiperamoniemie, astenie funcţională.
28
 Dozaj şi mod de administrare - Soluţie buvabilă- adulti: 2-3 f./zi; copii
peste 12 ani: 1-2 f./zi. Tratament maxim 15 zile. Conţinutul fiolelor se
dizolvă în puţină apă şi se administrează de preferinţă înainte de repaus.
Contraindicaţii - Acidoză hipercloremică, anurie. Sarcină şi alăptare.
Atenţionări - Administrarea la copii sub 12 ani se face numai cu avizul
medicului.

1.2. Essentiale Forte N - fosfolipide esenţiale

Fosfolipidele joacă un rol esenţial în organismul uman, ca
elemente structurale ale membranelor şi ca reglatori ai funcţiilor de
schimb între compartimentul intra- şi cel extracelular, ca şi pentru
activarea sistemelor enzimatice de la nivelul membranelor.
- normalizează metabolismul lipidelor şi proteinelor ;
- contribuie la îmbunatăţirea funcţiei de detoxifiere a ficatului ;

- refac structura celulelor ficatului şi întârzie producerea de ţesut

conjunctiv.

- susţin sănătatea ficatului contribuind la menţinerea sau refacerea

structurii celulare şi la funcţionarea normală a acestuia.

Indicaţii: Hepatite acute şi cronice; ciroză hepatică; intoxicaţii;

degenerescentă grasă a ficatului, indiferent de etiologie; colestază;
profilaxia recidivelor litiazei biliare; sindromul de iradiere; terapia pre- şi
postoperatorie, în special în chirurgia hepatobiliară.
Gradul schimburilor metabolice şi al activitaţii hepatice depinde de
fluiditatea membranei hepatocitare şi este afectat de structura
fosfolipidelor membranare, în special de compoziţia lor în acizi graşi.
Lezarea membranei hepatocitare este constantă în patologia hepatică,
determinând afectarea funcţiilor metabolice celulare şi reducerea

29
activităţii sistemelor enzimatice membranare.
Mod de administrare:
Dacă medicul nu recomandă alte doze, se indică câte 2 capsule de 3 ori pe
zi sau 3 capsule de 2 ori pe zi, administrate cu puţin lichid în timpul
meselor.

1.3.Silimarina(biofarm)-silimarina 35mg,70mg,150mg
Silimarina este denumirea generică a unui complex de flavonoide
(silibină, silicristină şi silidianină) şi se găseşte în seminţele de armurariu
(Silybum marianum), plantă de la care îşi trage şi denumirea.
Armurariul mai e cunoscut la noi şi sub numele de ciulinul-laptelui.
În tradiţia populară, se folosesc de la această plantă rădăcinile, frunzele şi
fructele pentru tratarea bolilor de ficat şi splină. Planta conţine substanţe
amare, amine, tanin şi, mai ales, silimarina. Rolul ei în medicina
tradiţională, dar şi în cea modernă, este hepato-protector, fiind
recomandată în tratamentul cirozei, hepatitelor, insuficienţei hepatice, în
intoxicaţiile cu ciuperci, dar şi persoanelor care lucrează în medii toxice.
Frunzele se pot consuma în salate fiind un stimulator al stomacului şi
totodată un calmant.
Acţiunea benefică a silimarinei se bazează pe două mecanisme:
-măreşte capacitatea celulelor hepatice de a rezista împotriva acţiunii
toxinelor, stimulând funcţia antitoxică a ficatului;
-stimulează funcţia de sinteză a hepatocitelor, mărind capacitatea de
regenerare a acestora.
Astfel că seminţele de armurariu sunt indicate chiar şi persoanelor care
sunt nevoite să ia tratament medicamentos, suprasolicitându-şi ficatul.
Dar şi alcoolicilor sau dependenţilor de tutun.

30
 Silibina- cea mai activă componentă a silimarinei, împiedică procesul
de acumulare a toxinelor în ficat.
Efecte terapeutice ale silimarinei:
- scade riscul apariţiei calculilor biliari (pietre la fiere), ajutînd la
scurgerea bilei;
- ajută sistemul de apărare a organismului;
- are şi efecte antioxidante evidente, împiedicînd atacul radicalilor
liberi asupra celulelor;
- previne apariţia bolilor datorate civilizaţiei, cum ar fi ateroscleroza
sau oboseala cronică.
- nu are efecte secundare nici în cazul unei administrări mai
îndelungate şi poate fi folosită şi preventiv, mai ales de către persoanele
care trăiesc în medii poluate;
- ajută în afecţiunile cardiace (hipotensiune), insuficienţă renală, dar
şi în boli ale sistemului nervos (surmenaj, migrene).

1.4. Hepa-merz granulat

Compoziţie:
Substanţa activă este L- ornitina – L – aspartat 3 grame/ plic.
Indicaţii:
Hepa Merz este indicat în tratamentul encefalopatiei hepatice atente sau
manifeste în cadrul afecţiunilor cu activitate de detoxifiere hepatică
insuficientă de exemplu în ciroza hepatică) şi a complicaţiilor acestora.
Hepa Merz granulat stimulează detoxifierea amoniacului prin creşterea
sintezei ureei în ciclul ureei. El ajută la detoxifierea extrahepatică a
amoniacului din ţesuturi.
Mod de administrare:
Conţinutul a 1-2 plicuri va fi dizolvat într-o cantitate suficientă de lichid

31
 (de exemplu un pahar de apă, ceai, suc) iar soluţia obţinută va fi
administrată oral de maxim 3 ori pe zi.
Datorită experienţei limitate, administrarea acestui medicament la copii
nu este recomandată.

1.5.Farcovit B12
Compoziţie:
- Fosfolipide esentiale
- Vitamina B1
- Vitamine B2
- Vitamina B6
- Vitamina B12
- Extract de Cynara
- Pantotenat de calciu
- Nicotinamid
- Inostiol
- Acid orotic
- Acid folic
- D(+) biotin
- Ulei vegetal
Indicaţii:
 hepatoprotector (protector al ficatului)
 lipotrop (contribuie la îndepartarea grasimilor din ficat)

 hipolipemiant (reglează nivelul colesterolului)

 antioxidant, antifibrozant

 coleretic – colagog (contribuie la buna funcţionare biliară)

32
 neuroprotector

 reglator metabolic

Mod de administrare: 1-2 capsule de 3 ori pe zi,după mese.

Interacţiuni:Piridoxina poate să scadă concentraţia plasmatică de
levodopa şi fenitoină.Colchicina, acidul para-aminosalicilic şi ingestia de
alcool etilic pentru mai mult de 2 săptămâni determină malabsorbţia
vitaminei B1:.

2.Suplimente alimentare cu proprietăţi hepatoprotectoare

2.1. LIV-52
Indicaţii:
-hepatite acute sau cronice;
-dischinezie biliară;
 -streatoză hepatică;
 -toxicitatea indusă de medicamente, alcool, solvenţi, metale grele;
 -tulburări digestive (stări de greaţă, balonări, constipaţie);
 -adjuvant al tratamentelor antiparazitare la copii;
 -anemie, malnutriţie;
Mod de administrare:
 Adulţi: 2-3 tablete de 3 ori pe zi
 Copii : 1-2 tablete de 3 ori pe zi
 Nu prezintă contraindicaţii şi nici efecte secundare.
 Compoziţie:
- fiecare tabletă de Liv.52 conţine (pudre):
 Capparis spinosa 65mg
 Cichorium intybus 65mg
 Mandur bhasma 33mg

33
 Solanum nigrum 32mg
 Terminalia arjuna 32mg
 Cassia occidentalis 16mg
 Achillea millefolium 16mg
 Tamarix gallica 16mg
Caracteristici:
Stimulează regenerarea ţesutului hepatic.Normalizează transaminazele
Stimulează eliberarea fermenţilor biliari Protejează celulele hepatice de
metaboliţii toxici ai alcoolului Reglează metabolismul hepatic.
Liv.52 este un supliment alimentar care optimizează funcţiile ficatului
având o formulă hepatoprotectoare complexă cu efecte dovedite de peste
50 de ani în întreaga lume.
Acesta ajută procesul de regenerare hepatocelulară, reduce nivelul
enzimelor hepatice şi împiedică încărcarea cu grasimi a ficatului. Liv.52
întăreşte membrana celulei hepatice, protejând astfel ficatul de acţiunea
distructivă a alcoolului, medicametelor şi a diverselor toxine.
Susţine funcţia hepato-biliară, stimulează contracţia colecistului şi
determină eliminarea secreţiilor biliare. Normalizează apetitul,
îmbunătăţeşte digestia şi asimilarea alimentelor. Se recomandă ca
adjuvant în hepatite acute şi cronice, steatoză, dischiezie biliară, ciroză
hepatică în stadii incipiente, lipsa poftei de mancare şi în toxicitatea
determinată de alcool sau medicamente.
Cappris spinosa-extractul din plantă este util în hepatite acute şi
ciroză hepatică. Stachydrina este unul din ingredientele active şi are
acţiune antihepatotoxică, menţinând arhitectura normală a ficatului şi
nivelul de glicogen şi proteine serice.
Cichorium intybus (cicoare)-extractul din plantă are acţiune
hepatoprotectoare. Cichorin din Cichorium intibus este util în hepatitele
determinate de medicamente, alcool şi substanţe toxice. Are proprietatea
34
de a inhiba degradarea oxidativă a ADN-ului în ţesuturi, prevenind astfel
afectarea hepatică de către radicalii liberi. Efectul coleretic se datorează
polifenolilor din compoziţie.
Terminalia arjuna-scoarţa macinată este un diuretic eficient şi totodată
un bun hemostatic. Terminalia arjuna are efect antioxidant şi
hepatoprotector, reduce nivelul de colesterol şi inhibă peroxidarea
lipidelor.
Achillea millefolium (coada soricelului)-extractul din plantă conţine
flavonoide şi terpenoide cu proprietăţi antioxidante şi antiinflamatorii.
Mandur bhasma-este un oxid feroso-feric utilizat în diverse boli
consumptive, anemie, afecţiuni hepatice şi splenice.

2.2. Hepaid-hepatoprotector natural

Hepaid capsule conţine o combinaţie de 20 de plante şi minerale (sub

formă de pulbere şi extract).
Acţiune:
• capparis spinosa ,cichorium intybus, tamarix gallica, cassia sophera sunt
plante utilizate în mod tradiţional pentru efectul lor hepatoprotector.
• emblica officinalis, terminlia chebula, terminaria belerica, contribuie la
eliminarea toxinelor din organism; au efect decongestiv hepatic.
• eclipta alba, phyllanthus niruri, boerhavia diffusa stimulează
regenerarea celulelor parenchimatoase hepatice distruse.
• terminalia arjuna, solanum nigrum, plante cu efecte regenerante şi, în
plus, având şi proprietăţi tonice cardiace.
• tinospora cordifolia, fumaria officinalis, achillea millefolium au
proprietati anti-inflamatorii şi anti-piretice.
• berberis aristata, plumbago zeylanica, embelia ribes, cresc apetitul şi
35
 îmbunătăţesc digestia.
• mandur bhasam (oxid feric) este util în anemie cu eficienţă dovedită
pentru creşterea numarului de celule roşii sanguine (hematii).
Indicaţii:
• hepatita acută şi cronică
• protejează ficatul împotriva hepato-toxinelor( medicamente, alcool,
infecţii virale, radioterapie, solventi, metale grele, etc)
• steatoză hepatică.
• dischinezie biliară, constipaţie, meteorism abdominal.
• în condiţiile pre-cirotice opreşte progresia bolii şi previne lezarea
hepatică ulterioară.
• adjuvant al tratamentul antiparazitar.
Mod de administrare:
1-2 capsule de 3 ori/zi în cure de 2-3 luni.

2.3. Hepatoprotect (Biofarm)

Compoziţie:
Un comprimat conţine silimarină echivalent a 70mg sau 150mg silibina
şi alte ingrediente: hidrogenfosfat de calciu dihidrat, glicolat sodic de
amidon tip A, talc, dioxid de siliciu colloidal, laurilsulfat de sodium.
Hepatoprotect asigură buna funcţionare a celulelor hepatice în
cazul acumulării de toxine, a acţiunii nocive a alcoolului sau a
medicamentelor.Silimarina este folosită în Medicina Traditională de peste
2000 de ani. Silimarina asigură buna funcţionare a celulelor hepatice
(hepatocite), în cazul:
 acumulărilor de toxine
 a acţiunii nocive a alcoolului sau medicamentelor.

36
 Ca şi alte flavonoide, silimarina este un antioxidant natural,
susţinând recuperarea celulor hepatice.
Administrare:
Adulţi: 1 comprimat de 1-2 ori pe zi, timp de cel puţin 3 luni.Dozele
pentru copii vor fi recomandate de medic.

2.4. Metaspar
Compoziţie:
-metionina
-acid aspartic
-vitamina B1
-vitamina B2
-vitamina B6
-acid nicotinic (vit. PP)
Acţiune: terapeutică:
-exercită asupra hepatocitului o acţiune protectoare, datorită acidului
aspartic pe care il conţine, iar metionina exogenă contribuie la
echilibrarea metabolismului acestui aminoacid, deficitar în hepatopatiile
cronice,în steatozele hepatice şi în pancreatopatiile cronice, izolate sau
asociate suferinţelor hepatice. Acidul aspartic stimulează reacţiile
biochimice ale metioninei (reacţiile de transmetilare, participarea ei la
sinteza proteică), anihilând totodată eventualele reacţii adverse ale
acesteia.
Indicaţii :
-hepatită cronică;
-steatoză hepatică/ficat gras;
-pancreatopatii cronice (izolate sau asociate suferinţelor hepatice);
-ca tratament de întreţinere, în afecţiuni hepatice cronice şi în
37
convalescenţa după hepatită acută virală.
Contraindicaţii:
-comă hepatică şi encefalopatia hepatoportală.
Mod de administrare:
-câte 6-8 capsule cu 30 de minute înaintea meselor principale, doza
zilnică fiind deci de 18-24 capsule
-Durata unei cure este de o lună
-Tratamentul poate fi repetat de mai multe ori pe an, după indicaţiile
medicului.

2.5 Esentin
Compoziţie:Fosfolipide esenţiale şi vitaminele B1 (nitrat de tiamină),
B2 (riboflavină), B3 (nicotinamidă), B6 (clorhidrat de piridoxină), B12
(ciancobalamină) şi E (alfa-tocoferol acetat).
Fosfolipidele fac parte din structura membranelor celulare, reglează
schimburile la nivelul membranei hepatocitare şi activează sistemele
enzimatice de la acest nivel. Funcţiile hepatice sunt dependente de rata
schimburilor metabolice, aceasta fiind influenţată la rândul ei de structura
fosfolipidelor membranare şi de conţinutul lor în acizi graşi. Afecţiunile
hepatice implică lezarea membranei celulelor hepatice cu afectarea
metabolismului celular şi diminuarea activităţii sistemelor membranare
enzimatice. Fosfolipidele esenţiale au o indicaţie deosebit de importantă
în patologia hepatică în special datorită rolului lor în formarea de
membrane, etapă importantă în procesul de întreţinere şi regenerare
celulară. Fosfolipidele esenţiale conţinute în Esentin sunt încorporate
molecular în structura membranelor celulelor hepatice, ameliorând
funcţiile hepatice, activitatea enzimatică şi normalizând metabolismului
lipic şi echilibrând secreţia biliară.
38
Indicaţii:
-Pentru persoane cu funcţiile ficatului alterate
-Pentru persoane care au suferit operaţii hepatobiliare
-Pentru îmbunătăţirea funcţiei mintale şi deficienţe cerebrale cauzate de
procesul de îmbătrânire
- Deficienţe la învăţătură (înţelegere, memorie recentă) ale adulţilor,
elevilor şi studenţilor cu probleme de memorie sau supuşi la solicitări
susţinute ale memoriei (examene, activitate intelectuală intensă)
- Pentru persoane cu deficienţă de vitamine
Mod de administrare: Capsulele se înghit cu un pahar cu apă în timpul
meselor.
Administrare orală: câte 2 capsule de 3 ori pe zi sau câte 3 capsule de 2
ori pe zi

3.Plante medicinale cu acţiune hepatoprotectoare

3.1. Armurariu (Silybum marianum)

Armurariu este o plantă ţepoasă, de aproximativ un metru înalţime,
cu tulpini şi frunze de un verde şters, cu flori roşietice, care fac nişte
seminţe cu gust amărui. Acest scaiete este printre cele mai utilizate plante
medicinale din lume în tratarea afecţiunilor hepatice.

39
 Figura 2-Armurariu (Silybinum marianum)

Partea utilizată: frunzele şi seminţele (mai des utilizate, frunzele).

Principii active:Seminţele de armurariu conţin silimarină formată
din flavonide, silibină, silidianină, silicristină, betaina hcl, aminoacizi,
glicină, cisteină, leucină, tiramină, acid glutamic, 1-2 aminobutiric,
polihidroxil cromone, lipide.
Acţiune: Hepatic, stimuleaza lactaţia, emolient, colagog
(favorizează eliminarea secreţiilor biliare).
Indicaţii terapeutice: Armurariul poate fi utilizat pentru a stimula
secreţia din ficat şi vezica biliară. Utilizarea ca tonic pentru ficat este
sustinută de cercetari ce au arătat cum protejează constituenţii săi celulele
ficatului, de vătămarea chimică. Planta este utilizată într-o gamă largă de
afecţiuni ale ficatului şi vezicii, inclusiv hepatită şi ciroză.
Preparare şi administrare: Infuzie - se toarnă o cana de apă fierbinte
peste 1 linguriţa de seminţe măcinate şi se lasă la infuzat 10-15 min. Se
bea de trei ori pe zi. Tinctura - 1-2 ml de tinctura de trei pe zi.
Contraindicaţii: Hipertensiune.

40
 3.2Anghinarea(Cynara scolimus)
Anghinarea face parte din familia Asteraceae, fiind o plantă
erbacee, perenă, cu frunze mari, spinoase şi flori mari de culoare violacee
şi formă globuloasă. Originară din Etiopia, anghinarea este una din cele
mai vechi plante medicinale cunoscute în istoria umanităţii, ea traversând
Egiptul Antic pentru a ajunge în Europa de Sud. Grecii şi romanii utilizau
anghinarea pentru tratarea icterului, dispepsiei şi afecţiunilor urinare. În
medicina tradiţională, frunzele de anghinare erau folosite pentru
proprietăţile coleretice şi diuretice.

Figura 3-Anghinarea(Cynara scolimus)

Acţiuni:
-coleretică, colagogă, hepatoprotectoare, regenerantă a celulelor hepatice,
hipocolesterolemiantă, hipolipemiantă, împiedică dezvoltarea plăcilor
aterosclerotice, diuretică, favorizează eliminarea renală a acidului uric,
amplifică capacitatea de detoxifiere a ficatului, vasodilatatoare,
cardioprotectoare, bacteriostatică (faţă de Salmonella, Staphylococcus şi
Proteus), stimulează pofta de mâncare, antialergică (prin inhibarea
complementului seric), laxativ, tonic amar, tonic digestiv.
Indicatii: -se utilizează ca adjuvant în: insuficienţă hepatică şi
renală, hepatite cronice, ciroză hepatică, colecistite acute şi cronice,
41
diskinezie biliară, angiocolite (inflamaţii ale căilor biliare), enterite,
infecţii intestinale, hipercolesterolemie, hiperlipidemie, obezitate,
ateroscleroză, gută, hipertensiune arterială, angină pectorală, anorexie,
alergii pe fond hepatic, hemoroizi, constipaţie, astenie, surmenaj,
intoxicaţii.
Mod de administrare:- infuzia – se prepară dintr-o lingură cu plantă
adăugată la 250ml de apă clocotită, se menţine timp de 15min.la
temperatura camerei, apoi se strecoară şi se bea pe stomacul gol. În scop
terapeutic se beau 2-3 căni cu infuzie pe zi, cu 30min. înainte de mese.

3.3.Păpădia (Taraxacum officinale)

Face parte din familia Compositae.Este o plantă erbacee, perenă,
foarte răspândită la noi prin locurile necultivate şi cultivate. În pământ are
un rizom scurt care se prelungeşte cu o rădăcină pivotantă, cărnoasă,lungă
de 12-13 cm.

Figura 3-Păpădie (Taraxum officinale)

42
 Partea aeriană este formată dintr-o rozetă bazilară de frunze
lanceolate,cu marginile divizate în lobi mari.Primavara din mijlocul
rozetei foliare ies 1-4 tulpini florifere iar fructul papadiei este o achenă ce
se termină cu o egretă lungă. Înfloreste din luna aprilie până la sfarşitul
lui septembrie.
Produsul vegetal folosit: întreaga plantă.
Principalii constituienţi sunt: clorofila; teraxacina; acidul
hidroxicinamic; levuloza; manitolul; acidul folic; colina; steroli; un ulei
esenţial; carotenul; acizi graşi; alcaloizi; un pigment; fosforul; siliciu;
sodiul; sulful; manganul; diastazele.
Principii active: în părţile aeriene conţine un principiu amar
teraxacina, vitaminele B şi C şi steroli; în părţile subterane: alcooli tri-
terpinici, fitosteroli, vitaminele A,B,C,D
Acţiune farmacologică:colagogă, coleretică, diuretică, diaforetică şi
tonic – amară.
Proprietăţi: protectoare a ficatului este: drenor hepato-biliar, tonic –
amar, depurativ sanguin, diuretic, decongestiv, antiscorbutic.
Indicaţii: angiocolită cronică, congestia ficatului, insuficienţă
hepatică, icter, litiaze biliare şi renale, hipercolesterolemie, dermatozele
hepaticilor, pecingeni, eczemă, acnee, furunculoză, reumatisme, gută,
calculi, oligurii, insuficienţe renale, constipaţie, fermentaţii intestinale,
tulburări circulatorii (cianoză, varice), hemoroizi, obezitate, celulită.
Întrebuinţări: radacina sub formă de decoct 2-3 %,se administrează 1-2
căni de ceai pe zi timp de 1-2 luni în dispepsii, insuficienţă hepatică şi
icter cataral.

3.4. Cicoarea (Cichorium intybus)

Este o plantă îndrăgită pentru culoarea albastră a florilor ei.Face
parte din familia Asteraceae.

43
Rădăcina şi partea aeriană de la cicoare se folosesc în medicina
tradiţională încă din antichitate, virtuţile plantei "kichorian" fiind
menţionate în vechile tratate de medicină greceşti.

Figura 5-Cicoare(Cichorium intybus)

Descriere şi părţi folosite: frunzele de la bază sunt mult alungite şi

adânc divizate, asemănătoare cu frunzele de papadie, iar cele din partea
superioară a tulpinii sunt întregi şi mai mici. Frunzele de cicoare au
suprafaţa păroasă, spre deosebire de cele de papadie care sunt netede. De
la cicoare se recoltează pentru uz medicinal atât părţile aeriene, cât şi
rădăcina. Partea aeriană(Herba Cichorii) se recoltează în perioada
înfloririi, din iulie până în septembrie. Rădăcinile (Radix Cichorii) se
recoltează toamna, în septembrie.
Substanţe active: ambele părţi ale plantei conţin cicoriină,
lactucină, inulină, flavonoizi, acizi polifenoli carboxilici.Frunzele conţin
în plus acid tartric.
Acţiune, proprietăţi: principiile active din cicoare conferă plantei

44
efect stomahic, colagog, hepatoprotector , depurativ , usor sedativ ,
antiaritmic, hipotensiv, hipoglicemiant , laxative.
Principiile active care intră în compoziţia cicorii, stimulează digestia,
curăţă ficatul şi splina, detoxifică organismul, scad colesterolul şi
glicemia, calmează uşor sistemul nervos, au efect uşor laxativ,
stimulează, dar şi inhibă pofta de mâncare. Proprietăţile depurative ale
acestei plante sunt remarcabile, Jean Valnet subliniind faptul că cicoarea
= sânge curat.

3.5.Rostopasca (Chelidonium majus)

Face parte din familia Papaveraceae.

Figura 6-Rostopască-Chelidonium majus

Descriere: poate atinge înălţimi de cca 1 m. Mai este cunoscută şi

sub numele de negelariţă şi este uşor de recunoscut datorită sucului
galben-portocaliu pe care îl secretă în locul în care este ruptă. Acest suc
este prezent în toate părţile plantei. În contact cu aerul, culoarea lui se
schimbă din galben-portocaliu în brun. Are tulpina ramificată, înaltă de

45
până la 100 cm şi păroasă. Florile au culoarea galbenă. De la rostopască
se recoltează tulpinile şi ramurile înfrunzite şi înflorite (Herba
Chelidonii), în lunile aprilie şi mai.
Principii active: planta conţine substante alcaloide cum ar fi
chelidonina, berberina, cheletrina, sanguinarina, precum şi răşini,
flavonoizi, taninuri, ulei volatil.
Proprietăţi terapeutice: datorită chelidoninei, preparatele au acţiune
analgezică -similară cu morfina şi spasmolitică la nivelul cailor biliare şi
al căilor respiratorii. Preparatele din rostopască măresc secreţia de bilă şi
secreşia pancreatică. De asemenea, sunt enumerate urmatoarele
proprietăţi: citostatică, hemostatică, bacteriostatică, antivirală,
hipotensivă, hipolipemiantă.
Rostopasca se utilizează cu rezultate excelente în tratarea
hepatitelor cronice, a colicilor hepato-biliare, colecistitelor, diskineziei
biliare, tusei spastice.
Rostopasca este o plantă cu multiple proprietăţi curative, recunoscută şi
folosită pentru efectele sale vindecătoare încă din Antichitate.
Dacă în trecut utilizarea plantei în scopuri curative era bazată pe tradiţia
populară, în prezent cercetătorii au reuşit să izoleze substanţele active din
rostopască, resposabile de efectele sale terapeutice. Deoarece conţine o
gamă largă de alcaloizi, în doze mari întreaga plantă este toxică, dar în
dozele corecte ea are numeroase utilizări terapeutice.
Efectul plantei proaspete este analgezic, colagogic, antimicrobian,
oncostatic şi sedativ al sistemului nervos central. În unele teste pe
animale rostopasca s-a dovedit un bun citostatic, dar şi un bun stimulator
al sistemului imunitar.

46
 III. CONCLUZII

Funcţionalitatea organismului uman presupune starea de bine a

fiecărui organ. Astfel, ficatul este nucleul matabolismului, ,,fabrică de
sinteză”, ,,filtru de purificare al organismului”. Stilul de viaţă determină
sănătatea sau starea de maladie a ficatului. In cazul ultimei variante sare
în ajutor tratamentul hepatoprotector, necesar în tratarea afecţiunilor
hepatice, dar şi extrahepatice, precum şi pentru prevenţie.
Observăm că ficatul este din ce în ce mai puternic afectat atat de
factorii externi, cat şi de factorii nocivi introduşi în mod repetat în
organism. Este un organ sensibil, avand nevoie de substanţe
hepatoprotectoare atunci cand stilul de viaţă presupune consum de alcool,
tutun, alimente grase şi medicamente.
Concluzia la care am ajuns în urma abordării temei privind
hepatoprotectoarele, este că acestea din urmă refac şi însănătoşesc
celulele hepatice şi le protejează împotriva factorilor nocivi. Cele mai
utilizate hepatoprotectoare ce îşi dovedesc eficacitatea sunt cele pe bază
de plante medicinale, urmate de cele pe bază de vitamine, aminoacizi şi
fosfolipide esenţiale. E adevărat că hepatoprotectoarele nu pot opri
evoluţia bolilor hepatice, dar o pot încetini, administrarea lor dovedindu-
se benefică în afecţiuni precum: ciroze hepatice şi biliare, afecţiuni toxice
ale ficatului produse de alcool sau medicamente, precum şi în insuficienţă
hepatică. Se pot administra fără prescripţie medicală şi pot fi recomandate
persoanelor predispuse la afecţiuni hepatice. Multe dintre ele nu prezintă
efecte adverse, contraindicaţii sau interacţiuni. Una din plantele ,,minune
cu acţiuni benefice”, dovedite şi de studiile realizate de-a lungul anilor
este armurariul, prin componenta principală, silimarina. Fiind un
hepatoprotector natural este şi printre preferaţii pacienţilor, găsindu-se în

47
farmacii sub diferite forme farmaceutice. Cicoarea, coada şoricelului,
rostopasca, salvia, rozmarinul etc. sunt alte plante utilizate la obţinerea
medicamentelor care sunt folosite în tratamentul hepatic, curativ şi
preventiv.
Ceea ce ne-am propus să susţinem prin lucrarea de faţă este faptul
că hepatoprotectoarele, fiind suplimente pe bază de plante medicinale,
conţin o serie de substanţe benefice, de aceea ele pot fi administrate si
persoanelor care suferă de hepatită sau alte afecţiuni hepatice, celor care
lucrează în mediu toxic şi femeilor care iau anticoncepţionale. Aceste
suplimente conţin aminoacizi precum L-arginina, L-cisteina, L-carnitina,
care stimulează funcţiile hepatice.
Flavonoidele sunt substanţe cu proprietăţi antioxidante care
protejează ficatul şi reduc efectele nocive ale radicalilor liberi.
Hepatoprotectorele conţin şi vitamine cu rol antioxidant. Cele mai
întalnite vitamine sunt E, C sau B13.
Suplimentele hepatoprotectoare conţin şi saponine şi hipolipeminate, care
elimină toxinele şi reduc îngrăşarea ficatului.
Ficatul este unul dintre cele mai mari si mai importante organe din
corp, avand peste 500 de functii vitale. Este totodata un organ care se
reface foarte usor. El poate ramane functional chiar daca 80 - 90% dintre
celulele sale sunt afectate. Se poate regenera complet in cateva saptamani,
atunci cand o mare parte din el s-a rezecat chirurgical. Totusi, ficatul nu
este indestructibil. Substante toxice precum alcoolul si medicamentele
sau virusi precum hepatitic B si C, pot produce lezarea permanenta a
ficatului. Cand suferinta ficatului este foarte avansata (precum in ciroza),
tesutul sanatos este inlocuit cu un alt tip de tesut iar ficatul nu mai este
capabil sa se repare si treptat isi pierde functia, iar in cele din urma intreg
organismul are de suferit. Leziunile ireversibile ale ficatului nu mai au
tratament, singura solutie fiind transplantul hepatic. Pentru a nu ajunge în

48
astfel de situaţii, la prezentarea celor mai mici simptome, este important
să apelăm la medic şi, implicit, la medicaţie hepatoprotectoare. Chiar şi
pentru preventive, putem apela la ceaiuri de anghinare, rostopască etc.
Din rostopască se prepară numeroase medicamente cu efect
hepatoprotector. Este un adevărat panaceu în bolile de ficat de orice
natură, avand proprietăţi drenoare si tonice hepatice. Acţionează extrem
de eficient, atat în tratamentul hepatitelor virale acute cat şi cornice,
avand efect tonic hepatic, regenerativ, drenor biliar si antiviral. Ceaiul de
anghinare activează funcţia antitoxică a ficatului. Are acţiune trofică, de
hrănire a celulei hepatice.
Bolile aparatului digestiv, aşadar, inclusiv cele ale ficatului, ocupă
un loc important în patologia omului. Am încercat prin lucrarea de faţă să
prezentăm principalele boli ale ficatului şi veziculei biliare, precum şi
tratamentul hepatoprotector care se impune. Am considerat necesar a
insera un capitol legat de cateva noţiuni sumare de anatomie şi fiziologie
ce privesc ficatul şi bila, pentru a înţelege mai uşor patologia organului
amintit . Am căutat să facem referire la diverse boli ce se întalnesc la
diferite varste, la ambele sexe. Este adevărat că nu ne-am permis să ne
extindem asupra unor detalii privind fiziopatologia mecanismelor
funcţionale sau modificările anatomice determinate de bolile prezentate,
însă am urmărit să inserăm noţiunile cele mai importante de care sunt
legate cauzele ce duc la îmbolnăvirea ficatului, modul de depistare şi
manifestare a bolii, ce trebuie să facem pentru a ne vindeca şi, în sfarşit,
ce trebuie să facem în vederea prevenirii unor asemenea boli, aşadar un
comportament preventiv. Un rol important pentru vindecare, ameliorare şi
prevenţie, revine tratamentului hepatoprotector, măsură importantă pe
care l-am supus atenţiei în capitolul privind principalele medicamente
hepatoprotectoare avizate . La acestea am adăugat ceaiurile şi
suplimentele pe bază de plante medicinale.

49
 Fără îndoială, ficatul, cea mai voluminoasă glandă a organismului,
este un adevărat ,,laborator” , interceptand tot sangele ce provine din
pancreas şi splină. Din punct de vedere fiziologic, eledeţine un loc central
şi de primă importanţă în menţinerea vieţii. Prin secreţia biliară el
participă la digestie, iar prin celelalte funcţii, la metabolismul glucidic,
protidic şi al lipidelor. De aceea, este extrem de important să ne însuşim
un stil de viaţi sănătos, să ne protejăm ficatul prin metodele
hepatoprotectoare puse la dispoziţie de farmacii.
Un mit grec ne aminteşte de Prometeu care a fost pedepsit cu
cruzime de Zeus. L-a înlănţuit gol de un vârf din Caucazi şi un vultur
lacom îi devora în fiecare zi ficatul, care se refăcea peste noapte.
Supliciul său era astfel fără sfârşit. Ce am putea deduce din această
istorioară? Ficatul are capacitate de regenerare, este aşadar ,,recuperabil,
dar depinde de noi să nu ezităm să ne prezentăm la medic la cel mai mic
simptom de afecţiune hepatică. Şi în lipsa simptomelor, este indicat a
merge la control periodic, dar, mai ales, să adoptăm un stil de viaţă
sănătos, prielnic stării de bine a ficatului. In susţinerea prevenţiei vin
hepatoprotectoarele a căror eficienţă dovedită clinic poate să susţină
insănătoşirea şi funcţionarea la capacitate maximă a ,,fabricii de sinteză
care este ficatul”.

50
 IV. BIBLIOGRAFIE

 Albu Ion- Anatomie clinică, Editura ALL, Bucureşti,2007;

 Babiciuc C. –Medicină internă,Volumul II, Gastroenterologie,
hepatologie, reumatologie, Chisinau, 2007;

 Bojor Ovidiu, Popescu Octavian- Fitoterapia tradiţională şi modernă,

Editura Fiat lux, anul 2009;

 Bojor Ovidiu- Fitoterapia în folosul tuturor, Editura Medicală, 2010;

 Borundel Corneliu- Manual de medicină pentru cadre medii, Editura

ALL,1994;

 Braun Jorg, Bormann Arno J.- Ghid clinic, Editura

Medicală,Bucureşti,2013;

 Buchner Harrod Stephen-Plante pentru afecţiuni hepatice,Editura House

of guides;

 Buligescu L.- Bolile ficatului, căilor biliare şi pancreasului, Volumul I,

Editura Medicală, anul 1981;

 Chiriţă Cornel-Agenda medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 2013;

 Cristea Aurelia Nicoleta- Tratat de farmacologie,editia I, Editura

Medicala, 2012;

 Dobrescu Dumitru- Farmacologie homeopată-ecologică , Volumul II,

Editura Universitară, anul 2011;

 Dobrescu Dumitru-Memomed,ediţia a şaptesprezecea,Editura

Universitară, Bucureşti, 2011;

51
 Dumbrava V.T.- Hepatologie bazată pe dovezi.Ghid practic naţional,
Chisinau, anul 2005;

 Fulga Ion-Farmacologie, Editura Medicală, Bucureşti, 2008;

 Georgescu Dan- Semiologie clinică, Editura Nationala, 2012;

 Grigore Gheorghe-Ghidul plantelor medicinal şi al bolilor tratate cu

plante, Editura ALL, Bucureşti ,2006;

 Hearst Sanoma- Enciclopedia plantelor medicinale (revista Femeia de

azi);
 Kloss Vethro- Plante pentru sanatate, Editura Corint, Bucureşti, 2011;

 Marcean Crin- Ghid de farmacologie petru asistenti medicali şi asistenţi

de farmacie, Editura ALL, 2011;
 Mohan Gheorghe- Tratarea bolilor cu plante medicinal, Editura Corint,
Bucuresti, 2003;
 Niculescu : Cezar Th.- Anatomia şi fiziologia omului. Compediu, Editura
Corint,Bucureşti,anul 2009;
 1000 de plante medicinale, Editura Aquila,Bucureşti,2007;
 www.scribd.com
 www.formula-as.ro

 http://www.terapiinaturiste.ro/plante-medicinale.php

 http://www.mymed.ro/agenda-medicala/

52