Capitolul 

9. Infecțiile tractului urinar 

Germenii  anaerobi  colonizează  în  mod  fiziologic  uretra  distală,  perineul  şi  vaginul. 
Aceste  bacterii  pot  fi  identificate  în  specimenele  de  urină  într‐o  proporție  de  1‐10%,  dar 
foarte  rar  în  aspiratul  suprapubian.  Microorganisme  anaerobe  sunt  frecvent  implicate  în 
infecțiile  supurative  –  88%  supurații  scrotale,  prostatice  sau  abcese  perinefretice.  Mai 
frecvent  implicate  sunt:  Bacteroides  fragilis,  Fusobacterium,  coci  anaerobi,  Clostridium 
perfringens (aceştia pot fi decelați în cazul cistitelor emfizematoase).  
 
2. Cistitele 
Conf. Dr. I. Coman, Dr. N. Crișan 
 
Cistita acută necomplicată la femeie 
 
Definiție.  Cistita  acută  necomplicată  la  femeie  se  caracterizează  prin  prezența 
simptomatologiei de tip polachiurie, disurie, micțiuni imperioase la o pacientă în premeno‐
pauză,  fără  sarcină,  care  nu  prezintă  malformații  anatomice  sau  fiziologice  ale  tractului 
urinar şi care nu a avut intervenții chirurgicale urologice sau sondaje recente.  
Etiologie  şi  patogenie.  Infecțiile  de  tract  urinar  sunt  cele  mai  frecvente  infecții 
bacteriene  (Foxman  B,  2003).  În  Statele  Unite  se  estimeză  un  număr  de  4‐6  milioane  de 
cazuri de cistită acută bacteriană anual. Aproximativ una din 3 femei fac această boală până 
la 24 de ani, iar jumătate din femei fac cel puțin un episod de cistită acută de‐a lungul vieții 
(Foxman B, 2003).  Riscul apariției unui episod de cistită acută se corelează cu:  
ƒ un contact sexual recent  
ƒ utilizarea recentă a unei diafragme cu spermicide 
ƒ istoric de infecții de tract urinar inferior recurente  
ƒ vârsta precoce a primului episod de cistită acută   
ƒ istoricul infecțiilor de tract urinar inferior la mamă. 
  Agentul bacterian responsabil de 70‐95% dintre cistitele acute este E. Coli. Alți ger‐
meni bacterieni implicați sunt cei din familia Enterobacteriaceae, cum ar fi Proteus mirabilis 
sau Klebsiella.  
Tablou  clinic.  Manifestările  clinice  sunt  dominate  de  polachiurie,  disurie,  imperio‐
zitate  micțională  cu  evacuarea  unei  cantități  mici  de  urină,  durere  suprapubiană  sau  peri‐
neală. Hematuria poate apărea fără a fi un simptom specific. La palpare se poate constata 
sensibilitate în hipogastru.  
Diagnostic  pozitiv.  Examenul  de  urină  evidențiază  piurie,  hematurie,  bacteriurie, 
nitriți pozitiv. Urocultura este examinarea standard pentru obiectivarea bacteriuriei semnifi‐
cative. Dacă în pielonefrita acută se consideră bacteriurie semnificativă mai mult de 100.000 
unități/ml, în cistita acută necomplicată cel puțin 1.000 de unități/ml sunt sugestive pentru 
diagnostic. Urocultura este obligatorie la femeile care prezintă factori de risc pentru cistita 
acută  complicată:  tratament  recent  antimicrobian,  diabet  zaharat,  sarcină,  pacientă  cu 
vârsta peste 65 de ani, simptomatologie care persistă mai mult de 7 zile. 
Diagnostic diferențial. Prezența polachiuriei şi disuriei la o femeie tânără fără factori 
de risc pune trei probleme de diagnostic diferențial: cistita acută, uretrita acută şi vaginita. 
Uretrita  acută  este  produsă  de  Chlamydia  trachomatis,  Neisseria  gonorrhoeae  sau  virusul 
Herpes Simplex şi apare la o femeie cu multipli parteneri sexuali sau contact sexual recent 
sau partener sexual cu simptome de uretrită. Vaginita apare în condiții asemănătoare, dar 
tabloul clinic este dominat de: prurit vaginal, dispareunie şi mai puțin de disurie, polachiurie 
şi/sau micțiuni imperioase.  

879 
Tratat de Urologie 

Istoria  naturală.  Evoluția  naturală  a  bolii  în  absența  tratamentului  are  o  rată  de 
remisiune  a  simptomatologiei  şi  a  bacteriuriei  de  24%,  conform  unui  studiu  efectuat  pe 
1.143 de femei cu cistită acută, urmărite pe o perioadă de 5‐7 săptămâni şi care au primit 
tratament cu placebo (Ferry SA, 2004).  
Tratament. Antibioterapia cu administrare orală este tratamentul de bază al cistitei. 
Uneori  disuria,  polachiuria  şi/sau  imperiozitatea  micțională  pot  persista  2‐3  zile  de  la 
inițierea  tratamentului,  perioadă  în  care  se  asociază  simptomatice.  Alegerea  antibioticului 
este o rezultantă între sensibilitatea, respectiv rezistența germenului, costul tratamentului, 
toleranța la antibiotic şi eficiența optimă în intervalul de timp cel mai scurt. Antibioterapia 
trebuie să respecte  două principii:  
1. răspuns eficient şi rapid cu prevenirea recurenței  
2. evitarea  apariției  de  germeni  rezistenți  la  antibioticele  administrate 
(Wagenlehner FM, 2006).  
În  alegerea  antibioticului  medicul  trebuie  să  ia  în  considerare  susceptibilitatea  in 
vitro  a  germenului,  efectele  adverse,  costurile  tratamentului  şi  posibilitatea  selectării  de 
germeni rezistenți (Gupta K, 2001).  
  Rezistența  principalului  factor  etiologic,  E.  Coli,  variază  între  39%  şi  45%  pentru 
ampicilină,  14%  şi  31,4%  pentru  Trimethoprim‐Sulfametoxazol,  1,8%  şi  16%  pentru  nitro‐
furantoin  şi  0,7%  şi  10%  pentru  fluorochinolone  (Mazzulli  T,  2002).  Atunci  când  se  înregis‐
trează  rezistență  la  patru  sau  mai  multe  antibiotice  testate,  se  consideră  multirezistență 
(Landgren  M,  2005),  fenomen  care  este  frecvent  în  Spania  şi  Portugalia  şi  rar  în  țările 
nordice  şi  Austria  (Kahlmeter  G,  2003).  Rezistența  la  fluorochinolone  creşte  semnificativ 
peste  vârsta  de  65  de  ani  (Zhanel  GG,  2006).  Totuşi,  chiar  dacă  rezistența  la  chinolone 
pentru E. coli este redusă, s‐a observat că utilizarea prelungită a acestor antibiotice creşte 
foarte mult rata de rezistență (Cohen AE,  2006). Costurile de tratament sunt reduse pentru 
Nitrofurantoin  sau  Amoxicilină  şi  sunt  importante  pentru  cefalosporine  sau  amoxicilină  – 
acid  clavulanic.  În  ce  priveşte  toleranța,  cele  mai  bine  tolerate  sunt  fluorochinolonele. 
Numeroase  studii  au  evaluat  durata  optimă  a  tratamentului  cu  rezultate  bune  (dispariția 
bacteriuriei), costurile, efectele adverse şi recidivele.  
Există trei variante de tratament:  
1. doza unică, ce are dezavantajul unor recidive mai frecvente 
2. tratamentul  de  trei  zile,  cu  efecte  asemănătoare  celui  de  şapte  zile,  dar  cu 
efecte adverse mai reduse şi cost mai mic 
3. tratamentul de şapte zile, care asigură o rată mai mică de recidive.  
Tratament  în  doză  unică.  Fosfomycin  administrat  în  doză  unică,  de  3  g,  are  efecte 
similare cu tratamentele de trei sau şapte zile. Mai mult, rata de apariție a rezistenței pentru 
principalul germene, E. Coli, se păstrează foarte mică. Fosfomycin poate fi utilizat şi în trata‐
mentul infecțiilor de tract urinar inferior cu E. Coli secretoare de beta‐lactamaze. (Pullukcu 
H, 2007). 
Tratament  cu  durată  de  3  zile.  Administrarea  de  Trimetoprim‐Sulfametoxazol  cu  o 
durată  de  trei  zile  este  considerată  terapia  standard  în  cistita  acută.  Această  terapie  cu 
durată scurtă are avantajul unei eficiențe similare cu tratamentele cu durată de şapte zile şi 
toleranță şi complianță mai bună (Naber KG, 1999). Fluorochinolonele pot fi administrate, de 
asemenea, pe o durată de 3 zile, având rată de eradicare a bacteriuriei şi de recidivă similară 
cu Trimetoprim‐Sulfametoxazol (Garrison J,  2001), dar cu un cost mai ridicat, astfel încât nu 
sunt  utilizate  de  primă  intenție  în  tratamentul  empiric  al  cistitei  acute.  Cefalosporinele  de 

880 
 Capitolul 9. Infecțiile tractului urinar 

generație  I  şi  a  II‐a  cu  administrare  orală  timp  de  3  zile  nu  sunt  recomandate  ca  primă 
intenție în tratamentul cistitei acute (Hooton TM, 1997). 
Tratament cu durată de 5‐7 zile. Betalactaminele sunt eficiente în eradicarea bacte‐
riuriei  dar,  pentru  că  au  rată  crescută  de  recidivă  în  tratamentul  de  trei  zile,  se  preferă 
administrarea timp de şapte zile. Din aceleaşi considerente, Trimetoprim şi Nitrofurantoin se 
administrează tot în regimuri de şapte zile (Goettsch WG, 2004). 
 
Tabelul 1. Tratamentul cu durată de 3 zile. 
 
Antibiotic  Doză  Ritm de administrare 
TMP‐SMX  160/800 mg  la 12 ore 
Norfloxacin  400 mg  la 12 ore 
Ciprofloxacin  500 mg  la 12 ore 
Levofloxacin  250 mg  o dată/zi 
Ofloxacin  200 mg  la 12 ore 
 
Tabelul 2. Tratamentul cu durată de 5‐7 zile. 
 
Antibiotic  Doză  Ritm de administrare 
Nitrofurantoin  50‐100 mg  de 3 ori/zi 
100 mg SR   de 2 ori/zi 
Trimetoprim  200 mg  de 2 ori/zi 
 
Într‐un studiu efectuat de către Naber pe 3.859 pacienți care au primit tratament cu 
ciprofloxacină,  500  mg/zi  p.o.,  eficiența  clinică  a  tratamentului  a  fost  următoarea:  75,6% 
dintre pacienți au devenit asimptomatici după patru zile, iar 92% dintre pacienți după şapte 
zile (Naber KG, 2004). 
Se  consideră  eşecul  unui  tratament  atunci  când  la  mai  puțin  de  patru  săptămâni 
după  un  tratament  inițial  pentru  cistită  acută  este  necesar  un  alt  tratament  (Bjerrum  L, 
2002).  
 
Bacteriuria asimptomatică 
  Bacteriuria  asimptomatică  nu  are  de  obicei  consecințe  negative.  Efectuarea  unui 
screening  pentru  depistarea  bacteriuriei  asimptomatice  nu  aduce  beneficii,  cu  excepția  a 
două situații: bacteriuria asimptomatică la femeia însărcinată şi înainte de efectuarea trans‐
uretrorezecției  prostatice  sau  alte  intervenții  chirurgicale  urologice.  Efectuarea  trata‐
mentului  bacteriuriei  asimptomatice  la  alte  categorii  decât  cele  menționate  poate  avea 
dezavantaje:  efectele  adverse  ale  antibioticelor,  reinfecții  cu  germeni  cu  rezistență  mai 
mare, episoade scurte de infecții simptomatice.  
 
Infecțiile  de  tract  urinar  inferior  complicate  şi  infecțiile  de  tract  urinar  inferior  în 
sarcină. Sunt tratate la capitolul „Particularități urologice în sarcină”. 
 
Infecțiile de tract urinar inferior în postmenopauză şi la pacienții în vârstă  
  Având  în  vedere  fenomenul  de  îmbătrânire  a  populației,  infecțiile  de  tract  urinar 
inferior la persoane cu vârsta peste 65 de ani devin o problemă curentă în practica zilnică. 
Se apreciază că 10% dintre bărbați şi 20% dintre femeile cu vârsta peste 65 de ani prezintă 
bacteriurie,  dar  care  în  majoritatea  cazurilor  este  asimptomatică.  Această  bacteriurie 

881 
Tratat de Urologie 

asimptomatică este considerată cauza infecțiilor de tract urinar inferior simptomatice apăru‐
te după un sondaj vezical efectuat pentru o altă patologie acută asociată. Acest fenomen ar 
explica în acelaşi timp factorii de risc implicați în apariția infecțiilor nosocomiale la pacienții 
vârstnici  (Hazelett  SE,  2006).  Frecvența  acestor  infecții  se  corelează  cu  vârsta  şi  afecțiunile 
asociate. Screening‐ul bacteriuriei asimptomatice se efectuează pentru pacienții la care s‐au 
efectuat  proceduri  urologice  sau  pentru  pacienții  la  care  s‐au  efectuat  intervenții 
chirurgicale în cadrul cărora s‐au utilizat materiale sintetice (Wagenlehner FM, 2005).  
  Etiologia este frecvent polimicrobiană, iar germenii implicați sunt de obicei rezistenți. 
Aceste  particularități  se  corelează  cu  frecvente  internări,  persoane  instituționalizate,  cate‐
terizări urinare multiple în antecedente şi utilizarea de antiobiotice. În 75% din cazuri este 
implicat E. Coli, dar frecvent pe mediul de cultură cresc şi Proteus, Klebsiella, Pseudomonas, 
Enterobacter sau enterococi. La această categorie de pacienți se consideră clinic semnificativ 
creşterea a cel puțin 1.000 de unități formatoare de colonii pe mediul de cultură.  
Modificările  de  la  nivelul  florei  vaginale  care  apar  în  postmenopauză  favorizează 
apariția  infecțiilor  de  tract  urinar  inferior.  Estrogenii  induc  un  pH  acid  la  nivelul  vaginei 
stimulând dezvoltarea lactobacililor. În postmenopauză modificările hormonale reduc colo‐
nizarea cu lactobacili a vaginei în avantajul germenilor Gram‐negativi, modificări care pot fi 
accentuate  după  un  tratament  cu  antibiotice.  Utilizarea  unei  terapii  hormonale  orale  sau 
intravaginale cu estrogeni în postmenopauză reduce riscul de recidivă a infecțiilor de tract 
urinar inferior. Tratamentul cistitei acute în postmenopauză respectă aceleaşi principii ca şi 
tratamentul  cistitei  acute  necomplicate  în  premenopauză,  dar  în  cazul  unor  recidive  se 
impune  o  evaluare  urologică  şi  ginecologică  completă  pentru  a  exclude  o  patologie 
tumorală,  cauze  obstructive,  disfuncții  ale  detrusorului  sau  infecții  genitale.  Totuşi,  atunci 
când  se  intenționeză  un  tratament  de  şapte  zile  opțiunile  sunt  administrarea  unei 
fluorochinolone sau Trimetoprim‐Sulfametoxazol. Echivalentul unui tratament de şapte zile 
este administrarea de Fosfomycin 3 g/doză la un interval de 72 de ore (Sadaba‐Diaz de Rada 
B,  2006).  În  mod  particular,  în  cazul  infecțiilor  urinare  necomplicate  apărute  la  femeile  în 
postmenopauză,  administrarea  empirică  a  unei  chinolone  nu  este  recomandată.  S‐a 
observat o rezistență crescută la chinolone pentru E. coli la această categorie de paciente, 
comparativ cu pacientele cu vârsta sub 55 de ani (Kahan NR, 2006).  
 
  Infecțiile de tract urinar inferior la pacienții cu leziuni ale măduvei spinării  
  Infecțiile de tract urinar inferior la pacienții cu leziuni ale măduvei spinării sunt cea 
mai  comună  complicație  medicală  a  acestor  pacienți,  urmate  de  complicațiile  pulmonare 
(Baron  EM,  2006).  Se  apreciază  că  33%  din  aceşti  pacienți  prezintă  permanent  bacteriurie. 
Factorii  de  risc  pentru  apariția  infecției  sunt:  presiunea  intravezicală  crescută  cu  supra‐
distensia  vezicii  urinare,  evacuarea  incompletă  a  vezicii  urinare,  cateterizarea  frecventă  a 
vezicii urinare, consumul redus de lichide, colonizarea bacteriană a perineului. Se apreciază 
că  la  pacienții  care  utilizează  frecvent  cateterizarea  uretrei  urocultura  va  fi  totdeauna 
pozitivă. În acelaşi timp, această cateterizare intermitentă reduce riscul de apariție al altor 
complicații  urologice.  Datorită  patologiei  neurologice,  simptomele  clasice  precum  disuria, 
polachiuria şi imperiozitatea micțională sunt absente. În prezența sindromului de disreflexie 
autonomă pot apărea simptome produse de momentul cateterizării: disconfort abdominal, 
accentuarea spasticității, letargie, greață.  
Examinările  de  laborator  pun  în  evidență  piuria  şi  bacteriuria,  deşi  piuria  poate  fi 
secundară cateterizării. Urocultura izolează o floră polimicrobiană cu germeni Gram‐pozitivi 
şi negativi. E. coli produce 20% din infecțiile de tract urinar inferior la pacienții cu leziuni ale 

882 
 Capitolul 9. Infecțiile tractului urinar 

măduvei  spinării,  germenii  mai  frecvent  întâlniți  la  aceşti  pacienți  fiind  Pseudomonas, 
Proteus şi enterococii.  
Fluorochinolonele  sunt  antibioticele  de  primă  intenție  la  pacienții  afebrili.  Datorită 
prevalenței  crescute  a  rezistenței,  beta‐lactaminele,  Trimetoprim‐Sulfametoxazol  şi  Nitro‐
furantoin  nu  sunt  recomandate.  La  pacienții  febrili  se  preferă  un  tratament  parenteral  cu 
cefalosporine  de  generația  a  III‐a  în  asociere  cu  aminoglicozide.  În  funcție  de  gravitate, 
durata tratamentului poate varia de la 4‐5 zile până la 10‐14 zile. 
Gentamicina  este  antibioticul  recomandat  în  cazul  efectuării  unor  proceduri 
urologice la pacienții cu leziuni ale măduvei spinării (Vaidyanathan S,  2006).  
Utilizarea  de  instilații  intravezicale  (cu  acid  acetic  sau  cu  soluție  de  neomycin‐
polymyxin) la aceşti pacienți nu s‐a dovedit utilă în eradicarea bacteriuriei (Waites KB, 2006). 
Utilizarea de hipurat de metenamină sau a produselor fitoterapice pentru profilaxia 
recidivelor nu s‐a dovedit utilă (Lee BB, 2006). 
 
Infecțiile de tract urinar inferior la pacienții cu cateter vezical 
  Infecțiile  urinare  apărute  la  pacienții  cu  cateter  vezical  reprezintă  sursa  cea  mai 
frecventă  pentru  infecțiile  nozocomiale.  Incidența  infecțiilor  urinare  asociate  cateterului 
vezical este de 73,3%, valoarea maximă a incidenței fiind atinsă în a doua săptămână după 
cateterizare (Danchaivijitr S, 2005). Apariția infecției urinare se corelează cel mai puternic cu 
durata de menținere a cateterului şi cu schimbarea cateterului şi nu  se însoțesc de bacte‐
riemie  (Danchaivijitr).  În  acelaşi  timp,  durata  de  menținere  a  sondei  vezicale  depinde  de 
indicația pe care a avut‐o cateterizarea. Colonizarea tractului urinar cu germeni bacterieni se 
poate  realiza  fie  în  momentul  cateterizării,  fie  după  cateterizare.  Într‐un  studiu  prospectiv 
efectuat  pe  555  de  persoane  s‐a  observat  că  metoda  de  cateterizare  şi  toaleta  zilnică  a 
perineului  reduce  cu  până  la  50%  riscul  de  infecții  urinare  asociate  cateterului  vezical 
(Tsuchida T, 2006). 
De  asemenea,  cateterizarea  poate  fi:  de  evacuare,  pe  termen  scurt  sau  pe  termen 
lung, aspecte care influențează tipul de floră bacteriană implicată, gradul de bacteriemie sau 
nivelul  de  extindere  al  infecției.  Indiferent  de  aspecte,  după  suprimarea  sondei  uretro‐
vezicale  se  impune  efectuarea  unei  uroculturi  de  control.  În  cazul  cateterizărilor  de  lungă 
durată  pot  apărea  complicații,  cum  ar  fi:  litiaza  vezicală,  epididimite,  prostatite  şi  chiar 
pielonefrite. 
  Tratamentul bacteriuriei asimptomatice se impune doar la pacienți cu factori de risc: 
imunosupresie, intervenții chirurgicale urologice, pacienți cu infecții de cateter recurente şi 
persistente  cu  Proteus  sau  cu  risc  pentru  infecții  nozocomiale.  În  cazul  infecțiilor  urinare 
simptomatice  (febrile),  tratamentul  se  poate  efectua  cu  o  cură  de  5‐7  zile  de  antibiotice 
orale în formele uşoare sau cu o cură de 10‐14 zile de antibiotice în formele cu simptoma‐
tologie  mai  importantă.  Tipul  de  antibiotic  utilizat  depinde  de  rezultatul  uroculturii  sau  în 
formele  febrile  de  rezultatul  hemoculturii.  S‐a  studiat  rolul  profilaxiei  infecțiilor  de  tract 
urinar  inferior  la  pacienții  cu  cateter  urinar  postoperator,  observându‐se  absența 
bacteriuriei la 92% dintre cei care au primit Levofloxacină 250 mg în doză unică/zi, la 100% 
din  cei  care  au  primit  Ciprofloxacin  500  mg  de  două  ori  pe  zi  şi  la  80%  din  cei  tratați  cu 
placebo.  Procentul  ridicat  pentru  pacienții  tratați  cu  placebo  se  explică  prin  utilizarea 
sistemului de drenaj urinar închis (Esposito S, 2006). 
 
Infecțiile de tract urinar inferior recidivante 
  Cistitele cronice de cauză infecțioasă sunt definite ca trei episoade de cistita acută în 
ultimele 12 luni sau două episoade de cistită acută în ultimele şase luni.  

883 
Tratat de Urologie 

Factorii  de  risc  pentru  recidiva  infecțiilor  de  tract  urinar  inferior  sunt  (Hooton  TM, 
2000):  
ƒ malformațiile urinare 
ƒ primul episod de cistită acută sub vârsta de 15 ani 
ƒ istoric matern de cistite acute  
ƒ utilizarea de spermicide în scop contraceptiv (favorizează colonizarea vaginu‐
lui cu E. coli şi creşte aderența germenului la epiteliu) 
ƒ utilizarea de tampoane intravaginale.  
  Pentru excluderea malformațiilor urinare asociate sunt necesare investigații imagis‐
tice ultrasonografice, radiologice sau scintigrafice. Cistoscopia poate detecta cu 8% în plus 
malformații urologice față de investigațiile imagistice la femeile cu vârsta peste 50 de ani. La 
femeile  tinere  cu  infecții  urinare  recurente  cistoscopia  este  necesară  (Lawrentschuk  N, 
2006).  
 
Profilaxia  antimicrobiană  a  cistitelor  cronice  de  cauză  infecțioasă  se  poate  realiza 
prin administrarea unor doze de antibiotice cu efecte adverse reduse – disbioză intestinală, 
candidoză  vaginală  –  care  se  pot  administra  seara  la  culcare  ori  după  un  contact  sexual. 
Această profilaxie se poate realiza pe o perioadă de 12 luni. Antibioticele standard recoman‐
date pentru profilaxie sunt: 
1. Nitrofurantoin 50 mg/zi 
2. Trimetoprim‐Sulfametoxazol 40/200 mg/zi sau de trei ori/săptămână 
3. Fosfomycin trometanol 3 g/10 zile. 
S‐a observat că profilaxia cu ciprofloxacin după actul sexual are aceeaşi eficiență ca şi 
profilaxia zilnică, dar are avantajul unui consum mai redus de antibiotic (Melekos MD, 1997).  
Probioticele  (Lactobacilii),  vaccinurile  sau  estrogenii  în  postmenopauză  pot  avea 
rezultate  favorabile  în  profilaxia  infecțiilor  de  tract  urinar  recurente  la  femei,  dar  sunt 
necesare încă studii specifice pentru a stabili  cu exactitate indicația acestora (Falagas ME,  
2006; Hooton TM, 2001).  
  Imunostimulantele  pe  bază  de  extracte  bacteriene  (Uro‐Vaxom)  sunt  eficiente  în 
profilaxia  recidivelor  infecțiilor  de  tract  urinar  inferior  cu  E.  coli  (Huber  M,  2000),  iar 
vaccinurile  sub  formă  de  supozitoare  cu  administrare  vaginală  s‐au  dovedit  eficiente  în 
creşterea  perioadei  de  reinfecție  la  femeile  susceptibile  la  infecții  de  tract  urinar  inferior 
(Uehling DT, 2003).  
   
Cistita  cronică  încrustată  reprezintă  o  suferință  rară,  care  este  reprezentată  de 
apariția unor cruste calcificate la nivelul uroteliului vezical pe fondul unor inflamații cronice. 
Etiologia este reprezentată de infecția cu germeni ureazo‐secretori, care proliferează într‐un 
mediu intens alcalin. Cel mai important agent etiologic este reprezentat de Corynebacterium 
grupul D2, urmat de Proteus mirabilis. 
La nivelul vezicii (şi eventual chiar ascendent pe uroteliu) se depun cruste calcificate, 
care  pot  lua  un  aspect  pseudotumoral  sau  dimpotrivă,  leziunea  poate  avea  un  caracter 
ulcerativ. 
Terapia constă în acidifierea urinei, îndepărtarea crustelor şi terapia antibiotică. Cel 
mai  eficient  tratament  este  bazat  pe  Teicoplanină.  Administrarea  de  fluorochinolone  este, 
de asemenea, eficientă. Uneori este necesară rezecția endoscopică a leziunii calcificate şi în 
scopul  examinării  histologice,  care  o  poate  diferenția  de  o  tumoră  vezicală  cu  suprafața 

884 
 Capitolul 9. Infecțiile tractului urinar 

calcificată.  În  formele  rebele  la  terapie,  instilațiile  locale  cu  acid  boric  urmate  de  lavaj  cu 
soluții betadinate pot fi utile. 
 
3. Pielonefritele 
 
3.1  Pielonefrita acută 
Conf Dr. I. Coman, Dr. B. Feciche 
 
Pielonefrita acută este inflamația acută a căilor şi a parenchimului renal.   
Manifestările clinice ale pielonefritei acute includ elemente adiacente triadei clasice: 
febră > 390C asociată cu frison, durere lombară uni‐ sau bilaterală şi piurie. Debutul simpto‐
melor  este  în  general  brutal  (de  la  câteva  ore  la  câteva  zile),  starea  generală  a  pacienților 
este alterată (mai ales în situația existenței unei obstrucții ureterale bilaterale), apar mani‐
festări digestive şi cardiovasculare, iar adesea sunt relatate  simptome algice hipogastrice. În 
cadrul  manifestărilor  cardiovasculare  sunt  amintite  hipotensiunea  (sau  valorile  tensionale 
normale), respectiv pulsul moderat tahicardic. Suferința de tip digestiv asociată pielonefritei 
este reprezentată de grețuri, vărsături şi în anumite cazuri chiar de ileus paralitic. 
Formele clinice sub care se prezintă pielonefrita sunt următoarele: 
ƒ febrilă  (fără  simptomatologie  urinară,  tabloul  clinic  fiind  dominat  de  către 
ascensiunea termică) 
ƒ septicemică  
ƒ uremică larvată (tablou clinic cu simptome de suferință toxică cerebrală) 
ƒ digestivă 
ƒ hematurică (asociată cu cistita hemoragică) 
ƒ necrotică papilară 
ƒ gravidică 
ƒ pediatrică 
ƒ geriatrică 
ƒ pielonefrita emfizematoasă. 
Pielonefrita acută la copil este dominată de manifestările digestive (vărsături, meteo‐
rism, ileus, dureri abdominale), ascensiunea  termică este importantă (peste 390C), semnele 
urinare fiind mai estompate. 
Pielonefrita  acută  la  pacientul  geriatric  are  manifestări  clinice  determinate  de 
terenul  imunitar  suboptimal  pe  care  apare  infecția.  Astfel,  pacienții  sunt  în  general 
subfebrili,  astenici,  uneori  convulsivi  cu  simptomatologie  urinară  neconcludentă,  dar  cu 
manifestări respiratorii (polipnee) marcate. 
Pielonefrita gravidică este tratată la capitolul respectiv. 
O  formă  particulară  de  pielonefrite  este  reprezentată  de  suferința  care  apare  în 
situația  comunicării  anormale  a  căii  urinare  cu  tubul  digestiv  (fistule,  derivații  urinare), 
respectiv cu exteriorul (fistule, derivații urinare). Impactul determinat de abolirea barierelor 
anatomice este important, aceşti pacienți având un risc crescut de recidivă a pielonefritelor 
cu tendință la cronicizare.  
Anatomopatologic  leziunile  descrise  în  pielonefrite  prezintă  câteva  aspecte  impor‐
tante. Astfel, sunt descrise modificările parcelare, zonale care alternează cu zone sănătoase. 
Leziunile pot fi uni‐ sau bilaterale, fiind prezente zone de inflamație interstițială cărora li se 
pot asocia leziuni tubulare, papilare, glomerulare (acestea absentează în general) şi vascu‐
lare. 

885