Coco Chanel and Igor Stravinsky (2009)

Filmul “Coco Chanel and Igor Stravinsky” regizat de Jan Kounen în 2009, reprezintă nu doar
o emblemă a eleganței, dar este și filmul care a închis festivalul de la Cannes în același an.

Personajele principale, așa cum sugerează și numele filmului, sunt renumitul designer Coco
Chanel și compozitorul și pianistul Igor Stravinsky, ambii recunoscuți pentru performanțele lor
artistice și creative la momentul întâlnirii lor.

Ce mi-a atras atenția pe toată durata filmului a fost parcursul liniar și în același timp gradual al
aventurii dintre cei doi, o aventură care nu este nici pe departe una pasională sau care să
sublinieze o legătură amoroasă, ci din contră pare mai mult ca o comparație între două forțe ce
încearcă să se descopere și care într-un final va servi chiar pe post de inspirație.

Cu toate acestea, aventura s-a construit lent și s-a întins pe o durată destul de lungă, cei doi
aproape ignorând prezența soției compozitorului, care părea doar o fantomă ce își face apariția
episodic.

Un element important l-a constituit decorul, care a fost unul simplu și elegant, reprezentând
perfect perioada acelor ani și nu în ultimul rând aproape reprezentând o personificare a
caracterului dar și a gustului lui Coco Chanel, care a fost o persoană reținută, sobră, însă extrem
de expresivă prin gesturi și priviri, lucru bine reprezentat și în acest film. Accentul nu este pus pe
conversațiile lungi sau pe descrieri încărcate, ci din contră, dialogul pare să se dea între privirile
și gesturile celor doi, care descriu scenă cu scenă întreaga acțiune.

Pe lângă decorurile perfect alese, costumele au făcut chiar ele rezumatul acelei vremi, fiind un
adevărat deliciu pentru persoanele ce au iubit ținutele lui Chanel. Texturile, cadrele din atelier,
micile scene care păreau să deschidă o fereastră către activitatea designer-ului au reprezentat ca o
punte de legătură și au funcționat ca o explicație sau mai bine spus ca o aducere aminte a carierei
sale.

Scena favorită din film a fost cea în care Igor cântă alături de Coco la pian, funcționând din
punctul meu de vedere ca un preludiu sau chiar ca un rezumat al filmului și nu în ultimul rând al
relației dintre cei doi, care a început lent, gradual și care a ajuns la o intensitate destul de mare pe
durata anilor, funcționând așa cum am mai spus și mai sus, ca un motor creativ pentru Igor
Stravinsky.

Lumina difuză prezentă în majoritatea cadrelor, culorile aproape inexistente, caracterul

dramatic al decorului și lipsa oricăror elemente spumoase au scos perfect în evidență subiectul
filmului, ajutandu-ne ca un ghid să ne concentrăm pe idila dintre cei doi, o idilă care pare de
multe ori ca menită să îi schimbe pe aceștia pe termen lung.

Ca o concluzie, aș putea spune că filmul este dramatic tocmai prin lipsa unui dramatism in dus
intenționat, iar de această dată decorul și vestimentația sunt cele care nefiind ele însele personaje,
reușesc să portretizeze mai ceva ca o oglindă relația celor doi, lăsând personalitatea să iasă la
iveală și totodată fiind perfect adaptate epocii.

Raluca Chipriade, an 2, sem 2, FVPCI