Migraţia – delimitări conceptuale

După anul 1990, în România, ca în majoritatea ţărilor europene, tranziţia către o societate
democratică, la o economie de piaţă a dus la un colaps manifestat la nivel de individ prin
scăderea calităţii vieţii. Scăderea numărului locurilor de muncă, creşterea şomajului, mai ales în
rândul femeilor şi nesiguranţa zilei de mâine, au reprezentat câţiva dintre factorii care au
determinat populaţia la găsirea unei soluţii eficiente.
Plecarea unuia sau ambilor părinţi este în strânsă relaţie cu găsirea şi ocuparea unui loc
de muncă pe piaţa forţei de muncă externe, în încercarea restabilirii echilibrului financiar şi
material al familiei şi a creşterii nivelului de trai. Efectele au fost şi sunt resimţite atât de familia
în care au loc schimbări de structură, dinamică şi funcţionalitate, cât şi de copil, care se confruntă
cu o varietate de probleme (Bulai, 2006, p.128), probleme ce vor fi dezbatute pe parcursul
acestei lucrări.
Migraţia a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp, însă a
înregistrat schimbări şi a căpătat noi forme. Procesele migratorii se desfăşoară simultan şi sunt în
creştere în multe ţări ale lumii.
Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumătate de secol,
prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Declaraţia stipulează în Articolul 13:
„Oricine are dreptul să se deplaseze liber şi să-şi stabileascã reşedinţa pe teritoriul oricărui stat”
şi „Oricine are dreptul să părăsească o ţară, inclusiv cea de origine, şi să se întoarcă în ţara sa”
(Declaraţia..Universală..a..Drepturilor..Omului). Astfel, migraţia este un fenomen complex, ce
constă în deplasarea unor persoane dintr-o arie teritorială în alta, urmată de schimbarea
domiciliului şi/sau de încadrarea într-o formă de activitate în zona de sosire (Rotariu, 1998, pp.
351-353).
Această definiţie nu face referire la graniţele naţionale, însă tipologia migraţiei distinge, în
funcţie de acest criteriu, între migraţia internă şi migraţia externă sau internaţională.
În viziunea autorului A.Lupu, ,,migraţia internaţională este o noţiune utilizată în situaţia în
care un individ sau un grup îşi schimbă reşedinţa dintr-o ţară în alta.” (Lupu, 2015, p. 59).
Aşadar, migraţia internaţională se referă la mişcarea persoanelor din ţara lor de origine sau din
ţara unde au reşedinţa de obicei, pentru a se stabili în mod permanent sau temporar într-o altă
ţară. În acest caz este trecută frontiera. De cealaltă parte, migraţia internă are loc în interiorul
unui stat, cum este de exemplu migraţia rurală către mediul urban (Suditu, 2013, p.24).
Din punct de vedere al securităţii internaţionale, migraţia interesează în special sub
aspectul său extern. Migraţia internaţională se desfăşoară în prezent sub mai multe forme
(Sarcinschi, 2008, p.9), după cum urmează:
- migraţia minorităţilor etnice spre ţările de origine;
- migraţia forţei de muncă;
- migraţia de familie (migraţia familiilor lucrătorilor anterior emigranţi) conform dreptului la
reunirea familiei, garantat de legislaţia internaţională;
- migraţia forţată de calamităţi naturale, de persecuţii politice sau religioase, de războaie etc.
Printre alte tipuri de migraţie internaţională amintim:
- migraţia bazată pe etnicitate - teoretic, statul are dreptul de a decide cine intră şi primeşte drept
de şedere pe teritoriul său dintre imigranţi;
- migraţia postcolonială, în cazul ţărilor colonizatoare care au stabilit reguli stricte pentru
imigranţii din fostele colonii;
- migraţia economică, ce reprezintă una dintre formele cel mai des întâlnite în ultimele decenii.
Este motivată de diferenţele dintre ţări cu privire la accesul la resurse şi locuri de muncă, precum
şi de criza anumitor specializări. Astfel, multe dintre ţările dezvoltate au „recrutat” imigranţi şi
continuă să încurajeze migraţia forţei de muncă înalt calificată din ţările slab dezvoltate sau în
curs de dezvoltare;
- azilanţi şi refugiaţi, care reprezintă al doilea mare grup de imigranţi legali, după cel al forţei de
muncă. Ca şi migraţia de familie, acest tip este protejat de legislaţia internaţională, imigranţii
având dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat, în care nu sunt cetăţeni naţionali, doar dacă
unica lor alternativă este să se întoarcă într-un spaţiu în care le este teamă.
Din punct de vedere sociologic, migraţia are următorul sens: „deplasare în vederea
schimbării locului de trai şi de muncă, determinată de factori sociali, politici, economici sau
naturali”(Feraru, 2008, p.15).
Din perspectivă demografică, prin raportare la o populaţie dată, se poate vorbi despre
două forme de migraţie: imigraţie şi emigraţie, adică ansamblul intrărilor şi ansamblul ieşirilor
dintr-un anumit teritoriu. De fapt, orice migrant este în acelaşi timp imigrant, pentru ţara de
destinaţie, şi emigrant, pentru ţara de origine.
 Emigraţia este actul sau fenomenul părăsirii ţării sau regiunii natale de către un individ
sau grup de indivizi pentru a se stabili în alta ţară (DEX, ediţia a II-a, 1998, p.339). Emigrarea
poate avea diferite motive, unele politice, altele economice sau chiar personale (cazul căsătoriei).
Cei mai mulţi emigranţi se mută în noile ţări însoţiţi de toţi membrii familiilor lor sau de o parte
a acesteia, sperând să găsească condiţii mai bune de muncă şi o piaţă a muncii mai dezvoltată.
Din păcate, însă, există şi familii care se despart, iar copiii sunt cei mai afectaţi de acest
fenomen. Totuşi, de-a lungul timpului, există şi emigranţi care s-au reîntors în patriile lor, după
ce au reuşit să strângă suficienţi bani în ţările de adopţie. Decizia de migraţie este rezultatul unui
proces prin care o persoană evaluează beneficiile migraţiei internaţionale, comparându-le cu
aspectele negative pe care le presupune această deplasare (costul călătoriei, al supravieţuirii în
ţara de destinaţie până la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării la o nouă piaţă a forţei
de muncă, efortul pentru învăţarea unei noi limbi şi al adaptării la o nouă cultură, costul
psihologic al ruperii relaţiilor curente şi stabilirii unora noi).
De cealaltă parte, imigraţia este acţiunea prin care o persoană îşi stabileşte reşedinţa
obişnuită pe teritoriul unui stat pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, după ce, în prealabil, a
avut reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru sau într-o ţară terţă (DEX, ediţia aII-a, 1998,
p.476).
Migraţia nu reprezintă un fenomen nou, ea a existat dintotdeauna. Individual sau colectiv,
în mod voluntar sau forţat, oamenii şi-au schimbat rezidenţa în interiorul propriei ţări sau în
afară, asociind aproape întotdeauna actul migraţiei cu realizarea unor aspiraţii vizând oportunităţi
şi certitudini noi. Mobilitatea teritorială a devenit atât de indisolubil legată de organizarea şi
funcţionarea societăţilor umane, încât în absenţa ei progresul şi schimbarea socială ar putea fi cu
greu imaginate. Migraţia rămâne, indiferent de durata şi distanţa parcursă, o schimbare simultană
în spaţiul fizic şi socio-cultural. Ea implică „nu doar deplasarea dintr-o comunitate în alta, ci
presupune distrugerea ataşamentelor structurale din zona de plecare, reorganizarea sistemului
relaţional la destinaţie şi asimilarea culturală a mediului de primire” (Drăguţ, 1981, p.24).