ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ GRIGORE GHICA VODĂ IAȘI

MODULUL 35: ONCOLOGIE ȘI NURSING SPECIFIC

Profesor: Lică Maricica
NURSING ÎN ONCOLOGIE

CAPITOLUL III: ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU RADIOTERAPIE

1. ASPECTE GENERALE
Radioterapia (RT) este o specialitatea clinică al cărei scop este distrugerea totală sau
parţială a unei tumori maligne cu ajutorul radiaţiilor. Principiul de bază al radioterapiei este
acela de a administra o doză tumoricidă de radiaţii într-un volum-ţintă foarte bine precizat,
protejând ţesuturile normale adiacente tumorii. Prin radiaţie se înţelege producerea şi
propagarea prin spaţiu sau printr-un mediu oarecare a unei energii cu anumite caracteristici.
Radiaţiile ionizante sunt acele radiaţii care sunt capabile să producă ioni la trecerea printr-un
mediu. Aceşti ioni sunt compuşi instabili, toxici capabili să producă distrucţii la nivelul unor
structuri vitale şi moartea celulelor.
Cantitatea de energie cedată de către un fascicul de radiaţie unui ţesut se apreciază prin
calculul dozei absorbite care reprezintă cantitatea de energie absorbită raportată la unitatea de
masă. În prezent, unitatea de măsură utilizată este Gray-ul (1 Gy este egal cu energia absorbită
de 1 Joule/Kg).
Dozele necesare pentru tratamentul unei tumori maligne sunt stabilite de către medicul
radioterapeut în funcţie de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
 Tipul histologic şi gradul de diferenţiere: cu cât tumora este mai nediferenţiată cu atât
este mai radiosensibilă (cu atât doza utilă va fi mai scăzută) şi invers.
 Aspectul macroscopic: leziunile vegetante răspund la doze mai reduse decât tumorile
infiltrative sau ulcerate.
 Volumul tumoral: cu cât o tumoră este mai voluminoasă, cu atât doza tumoricidă este mai
crescută.
 Organele critice: prezenţa unor organe sensibile la acţiunea radiaţiilor în apropierea
tumorii limitează dozele aplicate.
Clasificarea metodelor radioterapeutice
A. Radioterapia externă:
a. radioterapie superficială – energie mică (50-150 keV)
b. radioterapie convenţională – energii între 150-500 keV;
c. radioterapie de mare energie:
i. telegammaterapie (60Co, 137Ce) - radiaţii γ de 1,17-1,20 MeV;
ii. accelerator liniar - radiaţii X cu energie 4-40 MeV;
- fascicule de electroni 6-20 MeV
iii. ciclotron – radiaţii corpusculare (protoni, deuteroni, nuclee Heliu etc.);
B. Brahiterapia:
a. de contact:
i. endocavitară (col uterin);
ii. endoluminală (bronşii);
iii. intraluminală (intravasculară);
b. interstiţială – implantarea de surse radioactive în ţesuturi;
C. Radioterapia metabolică: injectarea endovenoasă a unor radionuclizi legaţi de o
 moleculă care se fixează preponderent în ţesutul ţintă (neoplasme tiroidiene).
A. Radioterapia externă
Reprezintă iradierea unui ţesut cu un fascicul de radiaţie emis de o sursă aflată la o
distanţă oarecare de acesta. Din punct de vedere clinic radioterapia externă poate fi:
 Radioterapie curativă – când se urmăreşte vindecarea pacientului prin aplicarea
unei doze corespunzătoare de radiaţie. Se poate aplica singură sau concomitent
cu chimioterapia.
 Radioterapia adjuvantă – aplicată înainte sau după o intervenţie chirurgicală
radicala în scopul de a îmbunătăţi rezultatele acesteia.
 Radioterapia paliativă – nu urmăreşte vindecarea sau creşterea supravieţuirii
pacientului ci doar îmbunătăţirea calităţii vieţii prin combaterea principalelor
simptome date de evoluţia cancerului.
În prezent, în clinică, se folosesc radiaţii de diferite energii în funcţie de profunzimea la
care se găseşte volumul-ţintă (tumora). Astfel, fasciculele de fotoni cu energie joasă (50-150
keV) sau medie (125-500 keV) sunt folosite, împreună cu fasciculele de electroni, în cazul
tumorilor localizate superficial deoarece cea mai mare parte a energiei este cedată la o
profunzime mică. Tumorile profunde sunt iradiate folosind fascicule cu energie mare (>1
MeV). Marele avantaj al fotonilor de megavoltaj este acela că pe măsură ce energia
fascicolului creşte, penetrarea radiaţiilor X este mai mare iar doza la nivelul pielii este mai
mica.
B. Brahiterapia (curieterapia)
Constă în utilizarea în scop curativ a unor surse radioactive plasate fie în ţesutul ţintă
(curieterapia interstiţială), sau în contact cu tumora (curieterapia de contact). Sursele utilizate
sunt materiale radioactive care emit în jur (prin dezintegrare) radiaţii γ cu energii cuprinse
0,66-1,07 MeV. Brahiterapia se poate aplica ca metodă unică sau asociată cu radioterapia
externă.
C. Radioterapia cu izotopi (metabolică)
Utilizează izotopi pentru radioterapia tumorilor care prezintă afinitate de fixare
selectivă a acestora.
Dezintegrarea subsecventă a izotopilor şi eliberarea de radiaţii determină efectele clinice
terapeutice urmărite.
Cele mai frecvente exemple de terapie izotopică includ: administrarea I.V. de Stronţiu-89
pentru tratamentul metastazelor osoase din cancerele de prostată, Iod-131 oral pentru
tratamentul cancerelor tiroidiene diferenţiate şi a hipertiroidiilor. Izotopul Fosfor-32 este
utilizat pentru tratamentul anumitor sindroame myeloproliferative.
Organizarea serviciilor de radioterapie
Serviciile de radioterapie sunt centre specializate formate din saloane cu paturi, cabinete
pentru consultaţii clinice şi spaţii special amenajate în care sunt amplasate aparatele de
radioterapie. Aceste instalaţii sunt montate în încăperi special construite în funcţie de
caracteristicile surselor radioactive astfel încât radiaţiile emise să nu se poată răspândii în
afara lor. Sunt considerate zone controlate, aflate sub incidenţa unor legi speciale şi sub
supravegherea autorităţilor de control în domeniul radiaţiilor nucleare.
În aceste incinte nu pot lucra decât medici radioterapeuţi, fizicieni medicali şi asistenţi operatori
radioterapie special pregătiţi în domeniul radioterapiei şi radioprotecţiei. Personalul care lucrează
în aceste laboratoare este considerat expus profesional la radiaţii ionizante, iar doza de radiaţie la
care este expus este măsurată lunar cu ajutorul unor fotodozimetre individuale. Este interzis
accesul sau munca în aceste medii controlate a femeilor însărcinate. Asistentele medicale care
lucrează în aceste servicii sunt scoase din mediu imediat după confirmarea unei sarcini. De
asemenea, în serviciile cu risc înalt de iradiere personalul va fi rotat periodic pentru a limita
riscul de expunere la radiaţii, iar timpul de lucru va fi scurtat.

Etapele radioterapiei
1.Stabilirea indicației de radioterapie:
- Examenul anatomopatologic
- Investigații imagistice
- Analize de sânge, urină, markeri tumorali
- Starea generală a pacientului
- Vârstă
- Semnarea consimțământului informat
2.Simularea și planul de tratament:
- Pacientul este așezat pe o masă similară celei de tratament și se efectuează
măsurători, poziționări, imagini radiografice de centraj cu ajutorul unui simulator
- Scopul este de a stabili poziția pacientului, din ce direcție se face iradierea, cu câte
fascicule, cât de mari și durata
- Se vor marca anumite repere prin tatuarea unor puncte pe pielea pacientului (nu se
spală în primele 24 ore). La sfârșit se stabilește doza de iradiere, numărul ședințelor
3.Tratamentul propriu-zis: a) în radioterapia externă:
- Se așează pacientul pe masa de iradiere și se stinge lumina pentru a permite
asistentului să vadă luminile lămpilor de poziționare
- Pacientul este rugat să nu-și schimbe poziția
- Asistentul îl urmărește prin intermediul unei camere video și comunică cu el prin
interfon
b) în brahiterapie:
- Se introduc în organism aplicatorii (tuburi metalice sau din plastic)
- Poziționarea lor se face sub anestezie locală sau generală
- Rămân în organism pe toată durata tratamentului sau se introduc la fiecare ședință
- În camera de tratament, aplicatorii sunt cuplați la un aparat, iar sursa radioactivă se
transferă din aparat în aplicator
4. Controalele în timpul și după terminarea tratamentului:
- Examen fizic săptămânal
- Hemoleucogramă
- Ecografie, radiografii
Efectele secundare ale radioterapiei
Ţesuturile organismului sunt structuri complexe alcătuite din mai multe tipuri de celule
care depind unele de altele din punct de vedere funcţional. Numărul de celule ale unui ţesut
oarecare este menţinut relativ constant prin intermediul unor mecanisme complexe cere
reglează moartea şi regenerarea celulară. Sensibilitatea unui ţesut la iradiere depinde de
organizarea tisulară, cinetica celulară şi gradul de diferenţiere a celulelor. În funcţie de aceşti
trei parametrii ţesuturile se clasifică în trei categorii:
a. Ţesuturile de clasă I – leziunile lor produc moartea sau sechele severe.
b. Ţesuturile de clasă II – asociate cu morbiditate moderată.
c. Ţesuturile de clasă III – leziunile sunt rapid reparate, sechelele fiind minime.
Probabilitatea de distrugere a unui ţesut (normal sau tumoral) creşte odată cu doza
aplicată, iar pentru doze egale radiosensibilitatea unui ţesut şi efectele secundare variază în
funcţie de tipurile celulare din care este format. Celulele tumorale radiosensibile sunt distruse
la doze mai mici decât celulele normale, datorită ratei de multiplicare mai crescute la nivelul
acestora şi ineficienţei mijloacelor de reparare celulară. Rezultatele radioterapiei depind de
„raportul terapeutic” care reprezintă diferenţa dintre efectul letal al radiaţiei la nivelul
tumorii şi toleranţa tisulară, adică diferenţa dintre probabilitatea de control a tumorii şi
complicaţiile terapiei. Toleranţa la iradiere a ţesuturilor normale se defineşte ca doza de
radiaţie care determină o probabilitate acceptabilă a complicaţiilor.
Efectele secundare ce apar la nivelul structurilor normale vecine unor tumori după
aplicarea unor doze tumoricide se clasifică în funcţie de momentul apariţiei în trei clase:
a. Efectele acute. Apar în timpul iradierii sau imediat după tratament în special la
nivelul ţesuturilor cu multiplicare rapidă: mucoasa oro-faringiană (mucită, eritem), mucoasa
digestivă (diaree, dureri abdominale, vărsături), ţesut hematopoietic (anemie, neutropenie,
pancitopenie), fanere (alopecie). În multe cazuri vindecarea leziunilor acute este incompletă
fiind urmate de sechele permanente. Deşi în prezent, prin utilizarea noilor mijloace de
radioterapie, reacţiile cutanate şi mucoase sunt mai rare şi mai puţin severe, supravegherea
pielii rămâne o sarcină importantă a asistentei medicale care îngrijeşte pacienţii iradiaţi.
b. Efectele intermediare. Apar la câteva săptămâni după iradiere şi sunt în general
permanente.
c. Efectele tardive. Se datorează distrugerii celulelor funcţionale cu multiplicare lentă.
Efectele tardive ale radioterapiei sunt în relaţie doza totală de radiaţii primită şi pot apare cel mai
devreme la câteva luni sau mai târziu după iradierea iniţială. Acestea urmează unor reacţii
subacute, specifice fiecărui organ sau ţesut lipsite de manifestări clinice şi se manifestă prin
necroză, fibroză, ulceraţie, formare de fistule sau insuficiente de organ.
O clasă particulară de efecte tardive sunt cele mutagene / cancerigene, radioterapia fiind
încriminată în producerea unor cancere secundare ce survin după un interval liber de la
iradiere (leucemii acute, mielodisplazii, sarcoame, limfoame etc.). Sechelele pe termen lung
după radioterapie sunt mai severe la copil şi se manifestă prin tulburări de creştere care au la
bază modificări osoase, cartilaginoase, endocrine şi ale sistemului nervos central.
Tratamentele de asociaţie a radioterapiei cu chimioterapia (mai ales concomitentă) cresc riscul
complicaţiilor precoce si tardive. De asemenea, riscul complicaţiilor digestive este mai
important dacă pacientul a suferit una sau mai multe intervenţii chirurgicale anterioare.

Rolul asistentei medicale în cursul radioterapiei externe – aspecte generale

Asistentele medicale care lucrează în serviciile de radioterapie îşi desfăşoară activitatea

în saloane şi trebuie să cunoască, pe lângă tehnicile specifice de îngrijire a bolnavilor, şi
măsurile de combatere a efectelor secundare ce apar în urma radioterapiei. Asistenta medicală
trebuie să fie pregătită să ofere pacienţilor informaţii legate de tratamentul iradiant, încercând
să crească complianţa acestora şi ajutându-i să înţeleagă rolul şi efectele radioterapiei.
Principalele informaţii pe care le poate oferii bolnavilor neoplazicii aflaţi în curs de iradiere
sunt:
1. cancerul nu este o boală contagioasă dar, în unele cazuri, descendenţii au un risc mai
mare de a dezvolta tumori
2. tratamentul cu radiaţii ionizante nu este dureros
3. este foarte important ca pacientul să-şi menţină poziţia în timpul şedinţei de
radioterapie
4. pacienţii iradiaţi prin radioterapie externă sau brahiterapie nu constituie un risc de
iradiere pentru anturaj
5. pacienţii supuşi radioterapiei metabolice (pacienţi cu tumori tiroidiene) nu trebuie să
coabiteze cu alte persoane (în special copii) timp de 7-14 zile după administrarea
radionuclidului.
6. explicarea importanţei menţinerii tatuajelor cutanate marcate de către medicul
radioterapeut în momentul planificării radioterapiei.
7. efectele terapeutice ale radioterapiei apar lent, după un anumit număr de şedinţe de
tratament.
8. să explice care efecte adverse sunt definitive şi care se remit după terminarea
tratamentului.
9. necesitatea supravegherii hematologice prin evaluarea hemoleucogramei la fiecare
10 zile

2.ÎNGRIJIREA PACIENTULUI ÎN CURS DE IRADIERE A SISTEMULUI NERVOS

CENTRAL
La nivelul sistemului nervos central (SNC) se pot dezvolta tumori din celulele proprii
de susţineresau din celule migrate. Indiferent de originea lor, aceste proliferări maligne se
manifestă clinic prin câteva sindroame:
-semne neurologice de focar - variază în funcţie de localizarea şi mărimea leziunilor şi se
manifestă prin deficite motorii sau senzitive periferice însoţite de crize epileptice.
-sindrom de hipertensiune intracraniană - se manifestă prin cefalee intensă, vărsături în jet,
somnolenţă, confuzie.
-diverse tulburări psihice şi depersonalitate.
A. Complicaţiile acute ale iradierii SNC
Hipertensiunea intracraniană
Hipertensiunea intracraniană (HIC) este un sindrom clinic datorat creşterii de volum a
creierului (prin dezvoltarea unei tumori sau prin edem cerebral) în condiţiile în care acesta se
găseşte în interiorul cutiei craniene care esteinextensibilă.
Iradierea creierului determina apariţia edemului cerebral. Dacă tumora a fost extirpată sau este
de mici dimensiuni acest edem poate fi asimptomatic. Dacă tumora pentru care se face
radioterapie este de dimensiuni mari, edemul cerebral provocat de iradiere accentuează
simptomatologia dată de aceasta.
Hipertensiunea intracraniană se manifestă prin următoarele semne clinice: cefalee frontală;
greaţă şi vărsături incoercibile; diplopie; tulburări deechilibru; stare de obnubilare sau comă.
Tratament:
a. Tratament medical al edemului cerebral:
-administrarea I.M. de dexametazonă 16 mg, apoi 4 mg la 6 ore sau metilprednisolon 120 mg,
apoi 20 mg la 6ore;
-depleţie osmotică cu manitol l g/kg sol. 10-20 %; dacă diureza nu creşte (N=150 ml/m 2/h)
serenunţă;
-diuretice – furosemid 0,5 mg/kg în bolus I.V., apoi se repetă;
b. Tratamentul convulsiilor:
-diazepam 10-20mg;
-lorazepam 2-4 mg I.V. repetat până cedeazăconvulsiile;
-fenitoin 25-50 mg/min până la doza totală de 15-18 mg /kg; dacă persistă, se administrează
fenobarbital 10 mg /kg (are efect mai bun în epilepsiafocală);
c.Ameliorarea drenajului venos intracranian, prin poziţia corpului şi favorizarearespiraţiei;
d.Asigurarea oxigenării
e. Corectarea coagulării
f. Decompresie chirurgicală
B. Efectele intermediare ale radioterapiei SNC
a. Sindromul somnolenţei. Apare la 2-6 luni de la terminarea tratamentului şi se
manifestă prin somnolenţă, anorexie iritabilitate fără semne neurologice de focar. Sindromul
este întâlnit după iradierea integrală a SNC la copii în cadrul tratamentului leucemiilor acute
limfoblastice, se datorează fenomenelor de demielinizare tranzitorie şi, în cele mai multe
cazuri, dispare spontan după 2-5 săptămâni deevoluţie.
b. Semnele neurologice de focar. Apar după tratamentul tumorilor primitive ale SNC
datorită fenomenelor edematoase şi de demielinizareperitumorale.
C.Efectele tardive
a. Encefalopatia de iradiere. Apare după iradierea întregului encefal, după un interval
de 6 luni până la 2 ani de la terminarea radioterapiei. Sindromul se caracterizează prin
diminuarea progresivă a capacităţilor intelectuale (tulburări ale atenţiei, memoriei) care
evoluează până la demenţă severă, la care se adăugă tulburări de echilibru, tulburări
sfincteriene, sindroame extrapiramidale, hemiplegie sau comă. Dexametazona 4 mg x 4/zi
administrată profilactic poate preveni apariţiasimptomelor.
b. Necroza postradică. Este un efect tardiv al iradierii, care apare mai frecvent în primii
5 ani după tratament. Factorii predispozanţi sunt tratamentele cu doze >55Gy, durata
tratamentului, doza mare pe fracţiune, vârsta înaintată, hipertensiunea arterială, asocierea RT
cu CHT. Se manifestă prin sindroame nespecifice de focar (deficit senzitivo-motor, deficite
neurologice progresive). Sunt dificil de tratat, singurele metode fiind administrarea
corticosteroizilor, exereza chirurgicală a ariilor de necroză sau crearea unui drenajventricular.
Rolul asistentei medicale
Pacienţii cu tumori cerebrale au nevoie de îngrijiri speciale în timpul iradierii, ţinându-se cont
de următoarele aspecte:
- pacienţii trebuie să fie supravegheaţi continuu deoarece pot fi confuzi, agitaţi sau pot
prezenta tulburări psihice şi crizeepileptice.
- iradierea poate accentua edemul cerebral, mai ales în cazul iradierii întreguluiencefal.
 - în cazul RT postoperatorii este necesară supravegherea voletului cranian pentru semne de HIC
- menţinerea unui climat calm în jurul pacientului.
3. ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR IRADIAȚI PENTRU CANCERE ALE
CAPULUI ȘI GÂTULUI
În grupul tumorilor capului şi gâtului sunt incluse un număr mare de neoplazii cu
incidenţă crescută mai ales în rândul bărbaţilor. Principalele localizari ale cancerelor capului
și gâtului sunt: limbă, planșeu buccal, amigdală palatine, glande salivare. Radioterapia are un
rol deosebit de important fiind aplicată în scop curativ, adjuvant sau paliativ. Deoarece în
tratamentul curativ al acestor tumori se folosesc doze mari, efectele secundare acute şi tardive
Evaluarea pacientului înainte de iradiere:
 se va aprecia starea generală şi nutriţională a pacientului prin determinarea indicelui de masa
corporală.
 efectuarea unui bilanţ stomatologic atent urmat de asanarea cavităţii bucale cu minim două
săptămâni înainte de începerea iradierii.
 interzicerea fumatului care este un factor iritant suplimentar.
 evitarea alimentelor fierbinţi şi picante.
 Efectuarea unei gastrostome de alimentare pentru pacienţii cu indice de nutriţie mic care
necesită doze mari de iradiere.

sunt frecvent întâlnite şi pot fi uneori severe ceea ce necesită o atenţie deosebită.
Efectele acute
a. Radiomucozita. Apare ca urmare a distrugerii prin iradiere a celulelor din stratul
bazal al mucoasei aero-digestive începând cu săptămâna II de iradiere. Se manifestă clinic
prin eritem, edem al mucoasei, ulceraţii acoperite de membrane care determină durere,
odinofagie interferând astfel cu nutriţia pacientului. Efectele mucozitei pot fi amplificate prin
suprainfecţia fungică sau bacteriană. Tratamentul acestei complicaţii este dificil şi trebuie
asociat unei igiene corespunzătoare a pielii şi mucoaselor iradiate.
Tratamentul topic al radiomucozitelor.
Soluţie bicarbonat de sodiu 1lingură(20g)/L apă Gargarisme 4-6 ori/zi
Soluţie salină 1lingură(20g)/L apă Gargarisme 4-6 ori/zi
Gelclair gel Badijonare 4-6 ori/zi
Benadril soluţie 12,5mg/5ml Badijonare 4-6 ori/zi
Xilocaină 2% Badijonare la 2-3 ore
Hidrocortizon cremă 1% Aplicaţii pe pielea
iradiată

b. Inflamaţia glandelor salivare (sialadenite, parotidite radice). Pot apare în timpul

tratamentului şi dispar în câteva zile. Se pot administra aspirină sau antiinflamatoare
nesteroidiene.
Efectele tardive
a. Disgeuzia. Pierderea completă sau parţială a percepţiei gustului alimentelor apare ca
urmare a distrugerii papilelor gustative linguale. Se remite spontan după o lună de la încetarea
tratamentului, prin regenerarea celulelorgustative.
b. Xerostomia. Este urmarea iradierii glandelor salivare, în special a glandei parotide,
şi se manifestă prin secreţia unei salive vâscoase, aderente. Tratamentul constă în prevenirea
suprainfecţiilor fungice sau bacteriene, administrarea preparatelor de „salivă artificială”
(Salivart, Xero-LubeMoi-stir) şi substanţelor stimulante ale glandelor salivare (bromhexin,
pilocarpină).

Îngrijirea pacienţilor iradiaţi pentru cancere ale capului şi gâtului cu radiodermite şi

radiomucozite:
 Se evită spălarea tegumentelor iradiate cu substanţe iritante alcoolice şi ştergerea acestora.
 Se evită aplicarea parfumurilor pe bază de alcool.
 Aplicarea unor pomezi de tipul Biafină sau vitamină A.
 Se evită expunerea regiunii iradiate la soare.
 Se evită contactul pielii iradiate cu îmbrăcăminte aspră sau iritantă.
 Se recomandă folosirea aparatelor de ras electrice.
 Se interzice fumatul şi consumul de alcool.
 Se recomandă consumul alimentelor semisolide şi hipercalorice.
 Se evită extracţiile dentare timp de 6 săptămâni de la terminarea tratamentului.
 Aplicarea pe dinţi a unor geluri bogate în fluor.

4.ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR IRADIAȚI PENTRU TUMORI TORACICE

Radioterapia are un rol bine stabilit în tratamentul tumorilor bronho-pulmonare şi a celor
mediastinale (timoame maligne, limfoame, neoplasme esofagiene). Efectele secundare
pulmonare depind de doza aplicată, modul de fracţionare şi de volumul pulmonar iradiat.
a. Pneumonita acută de iradiere. Se manifestă ca un proces pneumonic (febră, tuse cu
expectoraţie, dispnee şi hemoptizie). Apare la 1-3 luni după RT cu doze mai mari de 20 Gy
aplicate unui întreg plămân sau doze de 40 Gy aplicate în volume mai mici. Aceste efecte sunt
accentuate în cazul asocierii CHT concomitente. Tratamentul constă în administrarea de
corticosteroizi şi antibiotic pentru prevenirea suprainfecţiei bacteriene.
b. Esofagita acută. Apare consecutiv iradierii mediastinului cu doze mai mari de 50
Gy. Se manifestă prin disfagie, dureri retrofaringiene, pirozis, care debutează la 2 săptămâni
de la debutul iradierii, mai ales în cazul asocierii chimioterapiei. Opţiunile terapeutice sunt
limitate şi constă în administrare de Sucralfate, blocante H 2, omeprazol, antiacide şi
metoclopramid.
c. Fibroza pulmonară. Se dezvoltă insidios la nivelul volumului pulmonar iradiat
devenind manifestă după 1-2 ani de evoluţie. Simptomatologia este proporţională cu
extinderea fibrozei, fiind minimă dacă aceasta afectează mai puţin de 50% din parenchimul
unui pulmon. Nu există un tratament specific, deosebit de importantă fiind evitarea
suprainfecţiilor.
d. Stricturile esofagiene. Sunt remanieri fibroase ale leziunilor de esofagită acută care
apar la peste 6 luni de la tratament. Tratamentul se adresează cazurilor severe şi constă în
dilataţii endoscopice.

Îngrijirea pacientului cu iradiere a toracelui:

Esofagita acută  Evitarea fumatului, consumului de alcool, alimentelor fierbinţi.
 Administrarea alimentelor în formă semisolidă.
 Administrarea profilactică de Sucralfate.
  Administrarea inhibitorilor H2 şi ai pompei de protoni.
 Administrarea prokineticelor gastro-intestinale (metoclopramid).
Pneumonita acută  Interzicerea fumatului.
 Tratamentul corect al afecţiunilor bronho-pulmonare (BPOC, astm
bronşic).
 Tratamentul corect al suprainfecţiilor.
 Administrarea preparatelor bronhodilatatoare.
 Administrarea corticosteroizilor (Prednison30mg/zi)
Stricturile  Dilataţii endoscopice
esofagiene  Administrare de prokinetice (Metoclopramid30mg/zi).
Fibroza pulmonară  Interzicerea fumatului.
 Oxigenoterapie.
 Drenaj postural.
 Administrare de bronhodilatatoare (inhalaţii cu albuterol).
 Administrare de Vitamină E şi pentoxifilină.

5.ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU IRADIERE LA NIVELUL PELVISULUI

Radioterapia are indicaţii largi în tratamentul tumorilor pelvine, indiferent de
aparatul/sistemul căruia îi aparţine organul afectat (vezică urinară, prostată, testicul; col/corp
uterin, ovar; rect, canalanal).
a. Cistita acută. Este o complicaţie frecvent întâlnită în practică. Se manifestă prin
disurie, polakiurie, hematurie. Apare la 2-4 săptămâni de iradiere. Tratamentul este dificil
(antispastice, Oxibutin sauUrispas).
b. Cistita radică. Este un efect tardiv care debutează după 2-3 ani de la iradiere prin
micşorarea de volum a vezicii urinare manifestată prin disurie şipolakiurie.
c. Stricturile ureterale. Radioterapia poate agrava evoluţia unor stricturi apărute după
manevre urologice în special în cancerul de prostată. Tratamentul constă în rezecţie
endoscopică.
d. Rectita acută. Este frecvent întâlnită în special la nivelul peretelui anterior al
rectului, mai ales în cazul tratamentelor asociate (radioterapia în doze > 45 Gy asociată cu
chimioterapia cu 5-FU). Se manifestă prin episoade de diaree acută care poate alterna cu
episoade subocluzive la care se adaugă, în unele cazuri, iritaţii ale orificiului anal şi a
tegumentelor din jur. Tratamentul este dificil şi constă în corticoterapie şi clisme cu
antiinflamatoare nesteroidiene şi vitaminăA.
e. Sterilitatea definitivă. Apare la 3 luni după iradierea ovarelor cu doze mai mari de
12-15 Gy pentru femeile cu menstră prezentă şi 4-5 Gy la femeile în premenopauză.
f. Fistulele recto-vaginale. Sunt complicaţii grave ale RT, mai frecvente după
brahiterapie, foarte dificil de tratat.
g. Vaginita acută. Se manifestă prin eritem al mucoasei vaginale, mucozită confluentă,
dispareunie care se remit în 2-3 luni după tratament. Unele cazuri se pot complica cu
ischemie, ulceraţii şi necroză care pot necesita 4-8 luni pentru o vindecare completă.
Îngrijirea pacienţilor iradiaţi pentru tumori pelvine:
Aparat uro-genital  Hidratare orală pe toată perioada iradierii - ingestia a mai mult
de 2l lichide pezi.
  Administrare de antispastice ale tractului urinar (Oxibutin 1 tb
x3/zi).
 Administrare de antiseptice urinare.
 Administrare de α-blocante (Cardura,Proscar)
Aparat genital  Igienă locală.
 Schimbarea zilnică a lenjeriei.
 Meşaj intravaginal în cazurile complicate hemoragic.
 Montarea unei sonde vezicale à demeure în cazurile cu
incontinenţă urinară.
 Tratament topic vaginal cu gel sau soluţie Daktarin.
Aparat digestiv  Igienă locală.
 Evitarea alimentelor bogate în fibre (fructe).
 Evitarea alimentelor iritante.
 Aplicarea de Hidrocortizon 1% x 2-3/zi după toaletă locală.
 Tratarea diareii cu Imodium 4mg, până la 6tb/zi.

6. ÎNGRIJIREA COPIILOR IRADIAȚI

Copii reprezintă un grup aparte de pacienţi neoplazici care beneficiază de tratament
iradiant. Dozele terapeutice necesare la copii sunt mai mici decât cele aplicate adulţilor.
Sechelele după RT se manifestă clinic tardiv, severitatea lor fiind mai mare dacă aceasta este
aplicată în perioadele de creştere accelerată.
a. Sechelele osteo-cartilaginoase. Distrugerea cartilagiilor de creştere apare la doze
mai mari de 20 Gy şi determină dezvoltarea asimetrică a oaselor. Aceste sechele nu pot fi în
general remediate, de aceea este necesară o planificare atentă a RT în scopul de a evita pe cât
posibil iradierea acestor cartilaje fertile. În cazul în care acest lucru nu este posibil, este
necesară informarea corectă şi completă a aparţinătorilor şi obţinerea unui consimţământ scris
înainte de începereatratamentului.
Tulburările endocrine. Apar datorită iradierii diferitelor glande endocrine. O atenţie deosebită
trebuie acordată glandei hipofize (secretantă a hormonului somatic de creştere) care este iradiată
în cazul tumorilor cerebrale (ependimom, gliom). De asemenea, iradierea tiroidei cu doze mai
mari de 25 Gy determină scăderea secreţiei de TSH. Diagnosticarea acestor deficienţe şi
suplinirea lor promptă este importantă pentru a evita diferitele sechele neuropsihice şi somatice
care apar consecutiv iradierii glandelor endocrine în copilărie.