Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg.

AUTACOIZI. NEUROTRANSMIȚĂTORI. RECEPTORI

ASPECTE GENERALE
➢ Autacoizii (hormonii locali) sunt substanțe care se eliberează local, în numeroase țesuturi, asigurând homeostazia
sau reacția țesutului și organului respectiv. ( gr. autos = propriu, akos = remediu ).
o Sunt sintetizați și / sau prezintă receptori și la nivelul SNC; autacoizii fac parte din sistemul mesagerilor
primari și reprezintă un sistem de reglare al organismului care poate fi influențat de medicamente.
➢ Neurotransmițătorii (mediatorii) sunt substanțe chimice eliberate la nivelul terminațiilor nervoase presinaptice și
care se fixează pe situsuri receptoare specifice de la nivelul neuronilor postsinaptici.
o Neurotransmițătorii acționează la nivelul sinapselor, realizând propagarea influxului nervos de la un
neuron la altul, în sens unic.
➢ Receptorii = macromolecule proteice care pot lega în mod specific anumite substanțe, cu formarea de complexe
active biologic.
o Farmacoreceptori = receptori care sunt capabili să primească și să interacționeze cu medicamentele; un
număr mare de medicamente acționează în organism prin intermediul unor anumiți receptori, asupra
cărora pot avea efect agonist (de stimulare a activității lor) sau antagonist ( de inhibare a activității lor).

I. AUTACOIZI
➢ = substanțe autocrine: acționează asupra structurilor care le-au format;
➢ = substanțe paracrine: acționează asupra structurilor din vecinătatea celor care le-au format.
Autacoizii se găsesc în mod natural localizați în țesuturi, însă nu se găsesc în circulație în mod natural. Deși sunt
numiți hormoni locali, ei nu sunt sintetizați de glandele endocrine, ci de diverse structuri și celule.
Prezintă activitate fiziologică și farmacologică diversă, au durată scurtă de acțiune și acționează prin intermediul
receptorilor dedicați; locul de acțiune este limitat la locul de producere și, în mod obișnuit, sunt implicați în răspunsul
organismului la diverse injurii.

Clasificarea autacoizilor:

▪ Amine biologic active: histamina, serotonina (5-hidroxitriptamina);

▪ Polipeptide biologic active:
o Angiotensina și sistemul renină-angiotensină-aldosteron;
o Kininele și sistemul kallikreină-kinină;
o Substanța P;
o Sistemul opiopeptidelor endogene (endorfine-enkefaline).
▪ Lipide biologic active si peptidolipide (eicosanoizi) – metaboliți ai acidului arahidonic:
o pe calea ciclooxigenazei: Prostaglandine: PG A - PG I; Tromboxani: TXA, TXB.
o pe calea lipoxigenazei: Leucotriene: LT A - LT E.

1. Amine biologic active: histamina, serotonina.

1.1 HISTAMINA
Este unul dintre cei mai importanți mediatori ai alergiei și inflamației, având și funcție de neurotransmițător; ca
amină biogenă, este prezentă într-o varietate de țesuturi animale și vegetale ( histos = țesut ); este o moleculă hidrofilă larg
răspândită în regnul animal: virusuri, bacterii, plante (ex. urzici).

Cea mai mare cantitate de histamină se află sub formă legată, biologic inactivă, preformată și depozitată în
granulele citoplasmatice ale mastocitelor în țesuturi și ale bazofilelor în sânge. Eliberarea conținutului granulelor din
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 2

mastocit poate fi indusă de o varietate mare de stimuli, prin creșterea concentrației de ioni de calciu intracelulari; acești
stimuli permit histaminei libere să-și exercite actiunea de autacoid (hormon local) asupra țesuturilor înconjurătoare.

Degranularea mastocitelor de la nivelul mucoasei nazale și pulmonare implică solubilizarea intracelulară a

conținutului granulelor și fuzionarea membranei granulare cu membrana celulară, pentru a forma canale prin care
conținutul granular solubilizat este eliminat; histamina liberă difuzează rapid în mediul tisular și apare în sânge, atingând
un maximum în 5 minute și revine la normal după 15-30 minute.

Poate fi ingerată din alimente: brânzeturi maturate, alimente conservate (murate, fermentate), produse afumate,
mâncare reîncălzită, iaurt, gustări sărate, dulciuri cu conservanți, ciocolată și cacao, ceai verde, majoritatea citricelor,
ananas, conserve de pește, nuci (arahide, alune, migdale), spanac, roșii, banane;

• Alimentele care pot declanșa eliberarea histaminei includ: majoritatea citricelor, cacao și ciocolată, roșii,
germeni de grâu, aditivi, conservanți și coloranți, fasole și leguminoase, nuci;
• Multe tipuri de bacterii, în special contaminanți alimentari obișnuiți, pot produce, de asemenea, un tip de
histamină în intestin. Dacă aceste bacterii colonizează intestinul și se înmulțesc, pot genera suficientă histamină
pentru a provoca simptome.

Eliberarea sa poate fi indusă de medicamente: (morfină, curarizante, amine), peptide, venin şi alţi agenți.

Locuri de stocare în organism:

• Ţesutul perivascular – în mastocite;

• În circulaţie – bazofile;
• Alte localizări – TGI, plămân, piele, inimă, ficat, ţesut nervos, mucoasă genitală, ţesuturi cu creştere rapidă
şi fluide biologice.

Rolurile histaminei în organism:

o Rol în răspunsul alergic – Ag + IgE (legate la membrana mastocitului şi bazofilului)

▪ Ag – antigeni, IgE – imunoglobuline subtip E: mediatori preformaţi;
▪ cel mai important mecanism de eliberare /controlată de receptorii histaminici H2 - în piele şi
sânge;
o Eliberarea altor autacoizi;
o Stimulator al secreţiei gastrice;
o Neurotransmițător: implicat în veghe, termoreglare.
Acțiuni selective ale histaminei la om:
o Cardiovascular: scade rezistența vasculară periferică, vasodilatație (anumite vene și artere), crește fluxul
sanguin (vasoconstricție arterială), crește forța de contracție atrială & automatismul ventricular;
o Respirator: contracția (mai pronunțată) / relaxarea musculaturii netede bronșiolare (funcție de receptori);
o Gastrointestinal: secreție acidă și pepsină, contracția (mai pronunțată) / relaxarea musculaturii netede GI;
o Terminații nervoase cutanate: durere, prurit (în cazul mușcăturilor & înțepăturilor de insecte);

Antagoniști ai histaminei:
▪ antagoniști fiziologici: adrenalina;
▪ inhibitori ai eliberării: substanțe care inhibă degranularea mastocitelor – cromoglicat de sodiu;
▪ antagoniști ai receptorilor pentru histamină: substanțe capabile să se fixeze pe receptorii
histaminici și să anuleze efectele fiziologice ale cuplării histaminei:
• antagoniști ai receptorilor H1: medicația antialergică uzuală;
• antagoniști ai receptorilor H2: medicația antisecretoare gastrică – terapia antiulceroasă;
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 3

1.2. SEROTONINA
Deși este încadrată în clasa autacoizilor, ca amină biogenă (5-HT: 5-hidroxi-triptamina), rolurile sale în organism
sunt datorate funcției sale de neurotransmițător – serotonina este neurotransmiţătorul cu cea mai mare influenţă asupra
întregului organism, fiind eliberată de către sistemul serotoninergic, asigurând o bună comunicare a creierului cu toate
organele corpului.

Sistemul serotoninergic influenţează cele mai importante comportamente umane, cum ar fi starea de spirit,
somnul, memoria, comportamentul alimentar şi sexual; serotonina inhibă receptorii de la nivelul amigdalei, oprind un
posibil comportament agresiv.

În organism este sintetizată din triptofan (aminoacid esențial), la nivelul SNC (neuronii serotoninergici) și în TGI
(celulele enterocromatofine – mucoasa gastrointestinală); stocarea în organism se realizează tot la nivelul țesuturilor
secretoare, însă se regăsește și în muşchii netezi ai sistemului cardiovascular şi respirator, dar şi în trombocitele din sânge
(este eliberată în cursul procesului de coagulare). Sinteza sa depinde de aportul exogen de triptofan – surse alimentare:

▪ produse animale: carne (vită, porc, curcan), fructe de mare (scoici, stridii, crabi), pește gras (ton, somon), ouă,
produse lactate ( lapte, iaurt, efir, brânzeturi);
▪ produse vegetale: tofu, legume cu frunze verzi (sparanghel, fasole verde, salată, spanac), banane, nuci (alune,
caju, fistic), cereale integrale, semințe.
▪ unele băuturi: ceai negru, cafea, bere, vin.

Funcțiile serotoninei în organism:

✓ Reglează dispoziţia: este denumită „hormonul fericirii”, al bunei dispoziţii şi al echilibrului emoţional,
prevenind anxietatea şi simptomele depresiei; ajută la transmiterea impulsurilor nervoase, contribuie la
buna funcţionare a memoriei;
✓ Influenţează comportamentul alimentar: prin sistemul nervos enteric, numit şi „al doilea creier”,
controlează digestia şi microbiomul intestinal, făcând conexiunea cu emoţiile, folosind căile neuronale;
acţionează ca un barometru digestiv, evidenţiind senzaţiile de foame sau de saţietate, contribuie la
homeostazia glucozei şi previne adipozitatea, controlează musculatura gastrointestinală (atunci când există
emoţii negative, puternice sau au fost ingerate substanţe nocive, declanşează ca mecanism de apărare
durerea locală, greaţa, voma sau diareea).
✓ Contribuie la reglarea ciclului veghe-somn: este un precursor al melatoninei, care reglează somnul şi are
un rol important în cronobiologia organismului.
✓ Intervine în coagularea sângelui şi în vindecarea rănilor: are efect analgezic în cazul rănilor, iar prin efectul
ei vasoconstrictor ajută la coagularea sângelui;
✓ Influenţează evoluţia diverselor afecţiuni: specifice SNC (depresie, anxietate, stres, schizofrenie, tulburare
obsesiv-compulsivă, adicţiile, boala Parkinson), tulburările gastrointestinale, aritmia cardiacă, HTA.
✓ Contribuie la refacerea organismului: are rol în metabolismul osos, în termoreglare, în dezvoltarea şi
repararea organelor interne (ficatul şi inima), controlează ritmul inimii şi al respiraţiei; este un antagonist
necompetitiv al testosteronului şi estradiolului, deoarece ridică nivelul cortizolului şi creşte nivelul
prolactinei, rezultând inhibarea factorului de eliberare a gonadotropinei.

Influențarea efectelor serotoninei în organism:

➢ Serotonina acționează asupra unui număr de 15 receptori. Ea joacă un rol important în depresie, anxietate,
tulburări de alimentație, tulburări de spectru autist, schizofrenie, impulsivitate, agresivitate, somn, apetit,
cogniție, suicid și dependența de alcool.
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 4

o agoniști serotoninergici: stimulează activitatea receptorilor pentru serotonină: agoniști ai

receptorilor 5-HT1, 5-HT2 – medicația antimigrenoasă (restabilesc fluxul sanguin intracranian
normal și diminuează fenomenele inflamatorii în care este implicată serotonina); buspirona
(medicația anxiolitică);
o antagoniști serotoninergici: blochează fixarea serotoninei la nivelul receptorilor dedicați și
anulează efectele specifice ale serotoninei: medicația antiemetică (odansetron, granisetron) –
combaterea vomei produse de medicația citostatică;

2. Peptide endogene biologic active

2.1. Angiotensina și sistemul renină-angiotensină-aldosteron
Angiotensina - Termenul angiotensină face referire de obicei la angiotensina II, peptid activ biologic.

o Sistemul renină – angiotensină – aldosteron:

▪ Renina: enzimă sintetizată de rinichi, catalizează transformarea angiotensinogenului (proteină
biosintetizată în ficat) în angiotensină I (compus inactiv biologic);
▪ ECA – enzima de conversie a angiotensinei – enzimă sintetizată în ficat, este prezentă pe suprafața
endoteliului vascular și catalizează transformarea rapidă (în special la nivelul plămânilor) a
angiotensinei I în angiotensina II: cel mai puternic vasoconstrictor endogen;
▪ Angiotensina II – activează receptorii specifici pentru angiotensină AT-1 și provoacă vasoconstricție;
▪ Aldosteron – hormon mineralocorticoid, secretat de glandele corticosuprarenale, stimulează
reabsorbția de sodiu și apă, prin schimb cu potasiul, la nivelul tubilor contorți distali, inducând astfel
creșterea volemiei și implicit creșterea TA.

Efectele angiotensinei în organism:

➢ Vasoconstricţie puternică – arterioloconstricție – cel mai puternic vasoconstrictor endogen;

➢ Creşte rezistenţa vasculară periferică;
➢ Creşte presiunea sanguină;
➢ Stimulează direct cordul: este factor mitogen pentru celulele cardiace și vasculare – contribuie, atunci când
este în exces, la procesul de remodelare vasculară și miocardică (favorizează hipertrofia ventriculului
stâng);
➢ Facilitează eliberarea de adrenalină şi aldosteron (la nivel corticosuprarenal) – reglează echilibrul
hidroelectrolitic și tensiunea arteraială;
➢ La nivel renal, creşte reabsorbţia de Na în tubii renali și modulează secreția de renină prin feed-back negativ
(inhibiție);
➢ Stimulează ingestia de apă (efect dipsogen) și secreția de ADH (vasopresină) pentru a corecta volumul
sanguin.

Influențarea efectelor angiotensinei în organism:

o angiotensina II are un timp de înjumătățire scurt (15-60 secunde), fiind rapid metabolizată în fragmente
peptidice; acțiunile sale în organism sunt vizibile datorită cuplării cu receptorii specifici (AT1 și AT2 – mai
puțin exprimați).

o fiind unul din factorii majori implicați în mecanismul de producere a hipertensiunii arteriale, influențarea
activității sale se face de obicei prin inhibare – se utilizează substanțe care inhibă enzima de conversie:
medicația antihipertensivă.
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 5

2.2. Kininele și sistemul kallikreină – kinină

Kininele: grup de peptide vasoactive, care se formează în plasmă și în alte țesuturi din kininogeni, sub acțiunea
enzimatică a kallikreinelor ( enzime prezente în plasmă, pancreas, intestin, rinichi, glande salivare).

Există două kinine principale: kalidina și bradikinina; au timp de înjumătățire scurt ( cca. 15 secunde), fiind
fragmentate și inactivate sub acțiunea kininazelor.

Efecte în organism:

✓ arteriolodilatație: efect puternic, direct sau mediat asupra musculaturii netede vasculare – creșterea fluxului
sanguin în patul capilar, crește permeabilitatea capilară;
✓ venoconstricție: efect direct sau mediat asupra musculaturii netede vasculare – creșterea presiunii venoase,
fiind favorizată transvazarea conținutului venos și apariția edemelor;
✓ bronhoconstricție: contribuie la mecanismele de declanșare a crizelor de astm bronșic.
✓ participarea la fenomenele inflamatorii din rinite, inflamații gutoase, șocul endotoxinic;
✓ proprietăți algogene: mediază percepția durerii - stimularea aferențelor nociceptive tegumentare și viscerale;
✓ reglarea motilității gastrointestinale ( stimulează contractilitatea intestinului) și a activității secretorii: glande
salivare, pancreas, alte glande exocrine.

2.3. Substanța P
Substanța P (eng. pain – durere) aparține unui grup de neuropeptide numite tahikinine; este omniprezentă în
organism, fiind mai ales distribuită la nivelul creierului (regiunile specifice reglării emoțiilor – hipotalamus, amigdală) și al
măduvei spinării.

În organism, prin cuplarea pe receptori specifici:

✓ reglează durerea și nocicepția (percepția durerii): modulează procesele de inflamație și durere – este implicată
în hiperalgie (amplificarea durerii) și sindroame dureroase cronice,
✓ este asociată cu reglarea tulburărilor de dispoziție, anxietate, stres, neurogeneză, neurotoxicitate, inflamația
neurogenică;

Influențarea activității în organism – antagonizarea efectelor algice, cu ajutorul unor substanțe capabile să
epuizeze rezervele de substanță P și să producă interferențe funcțiilor senzoriale precum nocicepția: capsaicină, lidocaină,
gabapentină, pregabalină.

2.4. Sistemul opiopeptidelor endogene (endorfine – enkefaline)

Peptidele opioide endogene sunt molecule mici care sunt produse în mod natural în sistemul nervos central (SNC)
și în diferite glande în tot corpul, cum ar fi glanda hipofiză și glandele suprarenale.

➢ Endorfine – molecule proteice cu structură complexă, implicate în procesul de calmare a durerii; proprietățile
analgezice sunt foarte bine exprimate, sunt responsabile și de apariția stării de bine;
➢ Enkefalinele mediază percepția durerii prin acționarea în măduva spinării și în substanța gri a creierului. În plus,
enkefaline modifică răspunsurile emoționale, acționând în zone limbice, cum ar fi amigdala și modifică funcțiile
cardiovasculare sau respiratorii.

Sistemul opioid endogen (neurotransmisia opioidă)= transmisie modulatoare: realizează transmisii presinaptice
modulatoare cu transmisii activatoare (pentru: substanța P, adrenalină, dopamină, serotonină ).
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 6

Mecanismele de acțiune al peptidelor opioide:

➢ Odată eliberate din neuroni, peptidele opioide acționează prin intermediul receptorilor opioizi pe neuronii
lor țintă în scopul de a transmite mesaje care inhibă în primul rând sistemele secundare, cum ar fi percepția
durerii: antinocicepție, analgezie fizică și psihică – ridică pragul percepției durerii;
➢ Reduc respirația;
➢ Stimulează sau inhibă funcția cardiovasculară, în funcție de situație;
➢ Scad motilitatea gastro-intestinală, încetinind trecerea alimentelor prin tractul gastro-intestinal;
➢ Reduc declanșarea episoadelor convulsive;
➢ Induc euforie.
➢ Afectează anumite comportamente, cum ar fi stresul, consumul de alimente și alcool.

Opiopeptidele endogene nu pot fi considerați o medicație analgezică – nu difuzează prin bariera hematoencefalică;
însă, studiul substanțelor care pot media producția endogenă a acestora constituie o zonă de interes în dezvoltarea de
soluții terapeutice moderne în tratamentul durerii.

3. Lipide biologic active

3.1. Prostaglandinele
Prostaglandinele sunt molecule produse în mod natural de organism, implicate în multe procese fiziologice și
neinflamatorii. În detaliu, acestea sunt produse derivate din acizi grași polinesaturați și aparțin grupului de eicosanoizi
(împreună cu tromboxanii și leucotrienele); sunt răspândite în aproape toate țesuturile umane.

Există multe tipuri de prostaglandine produse de organism, cunoscut în prezent; acestea sunt indicate cu abrevierea
"PG" urmată de o literă de marcă de la A la I: PGA, PGB, PGC, PGD, PGE, PGF, PGG, PGH și PGI.

➢ Prostaglandinele I sunt mai bine cunoscute sub numele de prostacicline; adesea ele sunt considerate ca un
grup de eicosanoizi în sine.
➢ Prostaglandinele seriei G și H ( PGG și PGH ), pe de altă parte, sunt considerate ca intermediari în sinteza
celorlalte prostaglandine: în funcție de enzima care acționează asupra acesteia, PGH poate genera alte
prostaglandine (A, B, C, D, E și F, prostaciclina (PGI) și tromboxanii (TX) ).

Prostaglandinele sunt implicate în îndeplinirea diferitelor funcții fiziologice, dar sunt implicate și în procesele
patologice (inflamația).

✓ În condiții fiziologice (prin urmare, în absența stărilor inflamatorii), prostaglandinele îndeplinesc multe
funcții importante pentru organism:

• sunt implicate în reglarea vasodilatației (PGE2 și PGI2) și a vasoconstricției (PGF2α);

• sunt implicate în reglarea agregării plachetare (PGI2 inhibă aceasta);
• reglează bronhodilatarea (PGE2) și bronhoconstricția (PGF2α);
• exercită o acțiune citoprotectoare a mucoasei gastrointestinale;
• sunt implicate în menținerea funcției renale ;
• La femei, stimulează contracția uterină (PGE2 și PGF2α) și acționează asupra corpusului luteal care
reglează producția de progesteron (PGE2 crește producția, PGF2α o inhibă).

✓ Prostaglandinele nu sunt implicate numai în funcțiile homeostatice ale organismului, ci intră și în joc în
timpul proceselor inflamatorii:

• Induc vasodilatație prin creșterea permeabilității vaselor;

• Promovează apariția edemelor;
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 7

• Pragul durerii scade prin sensibilizarea nociceptorilor (receptorilor de durere) de către mediatorii
inflamației (prostaglandinele, de fapt, nu sunt singurele molecule care participă la răspunsul
inflamator);
• Promovează creșterea temperaturii corporale (această creștere este, de asemenea, reglementată și
de alți factori, care nu sunt prostaglandinici).

Prostaglandinele naturale, precum și analogii și derivații lor sintetici, găsesc diferite aplicații și în domeniul
terapeutic - știind rolul jucat de diferitele prostaglandine în organism, a fost posibilă devoltarea de medicamente pe bază
de prostaglandine naturale sau analogi, utilizate în:

✓ oftalmologie (glaucom),
✓ obstetrică și ginecologie (avort medicamentos, declanșarea nașterii, combaterea hemoragiilor),
✓ urologie (disfuncții erectile).

3.2. Tromboxanii
Sunt sintetizați în trombocite și celulele polinucleare; favorizează agregarea trombocitară în fața unei leziuni a
endoteliului vascular, precum și vasoconstricția locală prin contracția musculaturii netede vasculare.

3.3. Leucotrienele
Au rol important în reacțiile de hipersensibilizare imediată, în special în crizele de astm bronșic:

✓ Produc contracția musculaturii netede (bronhiile mici);

✓ Cresc permeabilitatea capilară, favorizând transsudarea de lichide;
✓ Stimulează migrarea leucocitelor în zona de inflamație.

II. NEUROTRANSMIȚĂTORI
➢ Neuronii sunt capabili să sintetizeze un număr de neurotransmițători chiar din timpul dezvoltării embriologice
precoce; pe măsură ce procesul de dezvoltare continuă, majoritatea neuronilor se specializează în producerea unui singur
neurotransmițător, însă cercetări recente au pus în evidență anumiți neuroni maturi capabili să producă doi, ocazional trei
tipuri de neurotransmițători.

➢ O clasificare amănunțită a neurotransmițătorilor îi grupează în:

✓ Amine (neuramine): Acetilcolina (Ac), Dopamina (D), Noradrenalina (NA), Adrenalina, Serotonina (5-HT),
Histamina (H);
✓ Aminoacizi (neuraminoacizi): Glicina (Gli), Acidul glutamic (Glu), Acidul aspartic (Asp), Acidul gama-
aminobutiric (GABA).
✓ Neuropeptide: tahikinine (substanța P, neurokinine), peptide opiacee (endorfine, enkefaline, dismorfine).

➢ S-au identificat peste 100 de neurotransmițători, până în prezent; ei funcționează în diferite moduri, astfel că
au fost grupați în funcție de acestea - clasificarea acestora după tipurile de acțiuni pe care le întreprind:

✓ Neurotransmițători excitatori – determină celula receptoare să inițieze o acțiune: epinefrina și

norepinefrina;
✓ Neurotransmițători inhibitori – scad șansele ca o celulă să acționeze, în anumite cazuri pot ajuta celula să
se relaxeze: serotonina, acidul gamma-aminobutiric.
✓ Neurotransmițători modulatori – pot trimite mesaje mai multor neuroni simultan.
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 8

✓ Este de notat și faptul că unii neurotransmițători pot avea atât efect excitator, cat și efect inhibitor, în
funcție de tipul de receptor prezent în celulă – acetilcolina, dopamina.

1. Acetilcolina (Ac)
o este eliberată la nivelul joncțiunilor neuromusculare, al unor sinapse din SNC și sistemul nervos vegetativ,
iar celulele colinergice pot fi izolate sau grupate în nuclei.
o Acțiunea acetilcolinei depinde de efectul său asupra potențialului membranelor postsinaptice:
▪ În receptorii de la nivelul jonctiunii neuromusculare, acetilcolina crește permeabilitatea pentru Na+
și K+ , efectul său excitator soldându-se cu o contracție musculară.
▪ În receptorii de la nivelul sistemului excitoconductor cardiac, acetilcolina crește permeabilitatea
membranelor numai pentru Na+, având ca efect hiperpolarizarea și scăderea ratei impulsurilor.
o Acetilcolina este inactivată de o enzimă numită colinesterază, eliberată la nivelul membranei postsinaptice;
această enzimă catalizează hidroliza acetilcolinei în acetat și colină. O parte din aceste molecule sunt
transportate activ inapoi la neuronul presinaptic unde are loc resinteza acetilcolinei.
▪ Activitatea colinesterazei este esențială în deblocarea receptorilor și recepționarea de noi semnale.
Anumite pesticide sau gaze toxice de luptă conțin un inhibitor de colinesterază, care împiedică
scindarea acetilcolinei; aceasta rămâne legată de receptori și împiedică reexcitarea - impulsurile
nervoase nu se mai transmit și organismul moare. Atropina reprezintă un antidot în astfel de
intoxicații datorită mecanismului competitiv cu acetilcolina pentru receptori.

2. Noradrenalina (norepinefrina)
✓ este secretată de neuroni de la nivelul SNC și SNV.
✓ În funcție de receptorul de care se leagă, noradrenalina poate avea efect excitator sau inhibitor; este
mai bine cunoscută pentru efectele sale în corpul uman, precum creșterea tensiunii arteriale și
implicarea sa în răspunsul „luptă sau fugi”.
✓ Acest neurotransmițător este implicat și în vigilență, inițierea răspunsurilor comportamentale
adaptative, și în afecțiuni psihiatrice precum depresia, schizofrenia și tulburări legate de consumul de
substanțe (de exemplu amfetamine).
✓ Este importantă în reglarea activității viscerale și controlul unor funcții cerebrale.
✓ Noradrenalina poate fi inactivată la nivelul neuronului postsinaptic de o enzimă numită catecolamin -
O - metiltransferaza (COMT). De asemenea, poate fi reabsorbită la nivelul segmentului presinaptic.

3. Adrenalina (epinefrina)
o nu posedă un receptor specific și de aceea este considerată doar un neuromodulator;
o este considerată atât un hormon, cât și un neurotransmițător; în general, adrenalina este un hormon de
stres eliberat de sistemul suprarenalian, însă funcționează ca un neurotransmițător în creier.
o Efectele adrenalinei includ:
▪ stimulează inima să bată mai repede și să muncească mai mult,
▪ crește fluxul de sânge către mușchi;
▪ provoacă o vigilență sporită a minții;
▪ produce schimbări pentru a pregăti corpul să facă față unei situații de criză.
o În doză mică ea determină vasoconstricție, iar în doze mari o dilatare vasculară prin acțiune pe fibrele
musculare netede.
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 9

4. Dopamina
o este un neurotransmițător înrudit cu noradrenalina și adrenalina (au la bază aminoacidul tiroxină, de unde
și denumirea generică de catecolamine).
o Sistemul dopaminergic central cuprinde neuroni ce formează două sisteme anatomice distincte; alte
localizări ale dopaminei și receptorilor săi sunt în retină și structuri periferice ce interacționează cu alte
sisteme (noradrenergice).
o Dopamina este implicată în tulburările psihotice și schizofrenie, depresie, tulburările legate de consumul
de substanțe (de exemplu cocaina, metamfetamina, metilfenidatul, ecstasy) și adicțiile comportamentale,
boala Parkinson, boala Huntington, sistemul de recompensă, controlul motor, învățare, emoții și în
funcțiile executive.
o Deficiența dopaminergică este asociată cu boala Parkinson, caracterizată prin rigiditate musculară, tremor.
o Excesul de dopamină poate fi implicat în afecțiuni psihice (schizofrenie).

5. Acidul gama-aminobutiric (GABA)

o se găsește numai în SNC (30% din sinapsele din SNC). El vehiculează numeroase tipuri de inhibitori și joacă
rol și în controlul funcției motorii.
o La nivelul membranei celulare, crește permeabilitatea pentru K+ si Cl+ și astfel membrana devine
hiperpolarizată. În diferite circuite spinale, numeroase inhibiții presinaptice dar și postsinaptice sunt
mediate prin GABA.
o Este principalul neurotransmițător inhibitor al creierului. Fără GABA, impulsurile electrice ar putea să
scape de sub control în creier, ducând la convulsii.
• funcție primară a GABA este de a controla anxietatea. În timpul durerii, fricii sau stresului, anumite
grupuri de neuroni pot deveni hiperactive; GABA inhibă aceste emoții și promovează un sentiment de
calm și relaxare.

6. Glicina (Gli)
o Glicina este un important neurotransmițător inhibitor al creierului și al măduvei spinării.
o Îndeplinește mai multe funcții ca transmițător în sistemul nervos central: ca neurotransmițător inhibitor,
participă la procesarea informațiilor motorii și senzoriale care permit mișcarea, vederea și auzul.

7. Glutamatul (Glu)
o Glutamatul este principalul transmițător excitator din sistemul nervos central; joacă un rol în funcțiile
cognitive, cum ar fi memoria și învățarea.
o Cantități excesive de glutamat pot determina excitotoxicitate care are ca rezultat moartea celulară. Această
excitotoxicitate cauzată de acumularea de glutamat este asociată cu unele boli și leziuni cerebrale
incluzând boala Alzheimer, accident vascular cerebral și convulsii epileptice.
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 10

III. RECEPTORI
Receptorii farmacologici sunt macromolecule proteice capabile să lege specific substanțe active, formând cu
acestea complexe care comandă anumite efecte biologice. Au dimensiuni mari și prezintă pe suprafață o zonă a cărei
conformație sterică se potrivește perfect cu conformația medicamentului / substanțelor endogene; această zonă poartă
numele de situs receptor.
Formarea complexului medicament-receptor se realizează prin stabilirea unor legături care de cele mai multe ori
sunt labile (legături ionice, Van der Walls, punți de hidrogen); legăturile sunt reversibile, medicamentul legându-se și
desfăcându-se cu rapiditate și în mod repetat, mai rar se formează legături covalente (stabile și puternice), care determina
un efect prelungit, deseori toxic.

Receptorii farmacologici corespund unor substanțe endogene (ex.: morfina are ca substanțe endogene β-endorfine
și enkefaline); aceste substanțe endogene participă la realizarea diverselor sisteme de reglare a funcțiilor organismului –
neurotransmițători (adrenalina, acetilcolina), hormoni, reglarea tisulară (heparina, histamina, serotonina etc. ) .
Substanțele endogene sunt agoniste → se fixează la receptor și îl activează; agoniștii pot fi folosiți ca medicamente,
având același efect.
Substanțele endogene au un anumit tonus → ele se găsesc într-o anumită concentrație, iar reglarea funcției
organelor se face prin mecanism antagonist, contrar (ex. sistemul nervos simpatic și sistemul nervos parasimpatic);
blocantul scoate din funcție tonusul agonistului fiziologic, producând efecte inverse agonistului.

Medicamentele, influențând mecanismele de reglare, afectează întreg organismul.

Medicamentele acționează în funcție de numărul de receptori prezenți în organul respectiv – cu cât anumiți
receptori sunt răspândiți în întreg organismul, cu atât medicamentul are o multitudine de efecte și este mai greu de utilizat;
dacă există anumiți receptori, numai în anumite organe, medicamentele corespunzătoare vor influența numai acele organe.
Efectul depinde de starea fiziologică a organismului:
✓ Când există un tonus crescut al substanțelor endogene, medicamentele agoniste au efect slab (substanțele
endogene, fiind în concentrație mare, ocupă un număr mare de receptori), iar blocantele au efect puternic.
✓ Când tonusul substanțelor endogene este scăzut → invers.

Există 4 grupe de receptori :

➢ Canalele ionice – sunt structuri transmembranare care prezintă în centru un por, prin care pătrund ionii în
funcție de gradientul electrochimic.
• Sunt formate din 4-5 subunități care delimitează porul; fiecare subunitate este formată dintr-o
macromoleculă proteică, care traversează de 6 ori membrana.
• Prezintă selectivitate: canale de Na, K, Cl, Ca; unele dintre subunități prezintă la polul extracelular situsuri
de legare pentru anumite medicamente.
▪ exemplu: canalul de Na are 5 subunități, două prezintă la polul extracelular câte un situs de care se
leagă acetilcolina; fixarea pe aceste situsuri modifică starea funcțională a canalului (unele
medicamente deschid canalul ionic, altele îl inchid). Fixarea acetilcolinei deschide canalul de Na - are
loc un influx transmembranar de Na, datorită gradientului de concentrație, Na pătrunde în celulă
depolarizând membrana, producând excitarea celulei.
▪ În cazul canalului de Cl, acesta are receptori pentru GABA: se produce deschiderea canalului, are loc
hiperpolarizarea membranei celulare cu efecte inhibitorii pe celulă.
• Medicamentele care acționează prin intermediul canalelor ionice au efect foarte rapid și de scurtă
durată, latența este de ordinul secundelor sau milisecundelor.
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 11

➢ Receptori cuplați cu proteinele G – sunt molecule care traversează de 7 ori membrana celulară: între
segmentele transmembranare 3 și 4 se găsește situsul receptor pentru medicament, iar la nivelul celei de-a 3-
a anse intracelulare, între segmentele transmembranare 5 și 6, se leagă proteina G.
▪ Proteina G este alcătuită din 3 subunități; când medicamentul se fixează pe situs, se produce o
modificare conformațională a proteinei receptoare, modificare care se transmite proteinei G:
porțiunile sale se desprind și influențează activitatea unor enzime intracelulare.
▪ Sistemul proteinelor G este un sistem de amplificare: fixarea medicamentului de receptor se realizează
timp de câteva milisecunde, în timp ce proteina G rămâne activă aproximativ 10 sec; proteina G este
cuplata stimulator sau inhibitor cu o anumită enzimă membranară care pune în acțiune mesagerii
secunzi.
• Activarea receptorilor cuplați cu proteine G necesită mai multe etape → latența de acțiune este mai mare
( secunde sau minute ).

➢ Receptori enzimatici – sunt enzime transmembranare care prezintă la polul extracelular situsul receptor, iar la
polul intracelular prezintă activitatea enzimatică propriu-zisă.
• Fixarea medicamentului declanșează proprietățile enzimatice.
• Exemplu: receptorul pentru insulină este un monomer transmembranar; prin legarea medicamentului se
formează dimeri cu proprietăți enzimatice.

➢ Receptori nucleari – sunt complexe macromoleculare solubile în citoplasma celulei; cuprind 2 subunități
cuplate: una efectoare (SE) și una inhibitoare (SI).
• SE prezintă un situs pentru legarea medicamentului: când medicamentul se leagă, subunitatea efectoare
pătrunde în nucleul celular și stimulează sinteza de protein – enzime și creșterea lor în organism (ex.:
vitamina D, hormonii tiroidieni, steroidieni).
• Acest tip de receptori au o latență foarte mare (30 min. – 24 ore), iar durata efectelor produse de
medicamentele ce acționează pe acești receptori este foarte lungă - efectul durează până când dispar din
organism enzimele sintetizate; uneori efectul continuă multă vreme după ce medicamentul a dispărut din
organism.

Tipuri de receptori farmacologici:

✓ Receptori adrenergici: α adrenergici (alfa), β adrenergici (beta);

✓ Receptori colinergici: muscarinici (M), nicotinici (N);
✓ Receptori dopaminergici (D);
✓ Receptori histaminici (H);
✓ Receptori opiacei (morfinici);
✓ Receptori pentru leucotriene.
✓ Receptori specifici de substanță: cortizol, digitalice, insulină, ocitocici, pentru eritropoietină, pentru
prostaglandine.

1. Receptorii adrenergici
➢ Receptorii adrenergici de tip alfa ( α )
▪ Se regăsesc la nivelul terminațiilor nervoase simpatice și răspund la stimularea cu noradrenalină;
▪ Există două subtipuri:
o Alfa-1 – sunt receptori postganglionari sau postsinaptici localizați în mușchii netezi ai vaselor sanguine
(tunica musculară a arteriolelor din circulația sistemică), musculatura netedă de la nivelul tractului
genitourinar, în mușchiul radiar al irisului;
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 12

• Stimularea acestora produce: vasoconstricție arteriolară în teritorul sistemic (urmată de

creșterea tensiunii arteriale), contracții în zona aparatului genitourinar, midriază.
o Alfa-2 – sunt receptori presinaptici, localizați în musculatura netedă din arteriolele pulmonare, tractul
gastrointestinal, a căror stimulare determină scăderea secreției de noradrenalină.
• Stimularea acestora determină: vasoconstricție pulmonară, relaxarea musculaturii netede
gastrointestinale, secreție salivară abundentă, inhibarea secreției de insulină.

➢ Receptorii adrenergici de tip beta ( β )

▪ Sunt structuri moleculare situate la terminarea fibrelor simpatice și răspund la stimularea, printre alte
substanțe, cu izoprenalină.
▪ Există două subtipuri:
o Beta-1: sunt localizați în principal în miocard și în țesutul excitoconductor al inimii, dar se regăsesc și
în alte zone;
• Stimularea lor are efect: batmotrop pozitiv (creștere a excitabilității miocardului), cronotrop
pozitiv (creștere a ritmului cardiac) și tonotrop pozitiv (creștere a tonusului cardiac), care
determină tahicardie, creșterea travaliului cardiac; prin stimularea unor centri nervoși pot induce
stări de anxietate.
• Au efect inhibitor asupra motilității intestinale și produc lipoliză.
o Beta-2: sunt localizați în musculatura netedă a bronhiilor mici și terminale.
• Prin stimularea lor se produce dilatarea tuturor conductelor aerifere mici – bronhiolo- și bronho-
dilatație;
• Relaxează vasele periferice și stimulează glicoliza musculară.

Prin selectivitatea unor substanțe din domeniul adrenergic se înțelege ca acestea acționează asupra unui singur tip
de receptori; există însă și agenți neselectivi / cu selectivitate joasă, care acționează asupra mai multor tipuri de receptori
adrenergici și prin urmare, pot determina apariția de efecte secundare (uneori intense și riscante).

Agenții farmacologici blocanți ai acestor receptori sunt substanțe care opresc secreția de catecolamine la nivelul
terminațiilor nervoase postganglionare; prin împiedicarea acțiunii adrenergicelor, exercită un efect opus:

✓ Alfa-1 blocante: vasodilatație sistemică, scăderea travaliului cardiac => efect antihipertensiv; pot declanșa
chiar stări hipotensive;
✓ Alfa-2 blocante: vasodilatație;
✓ Betablocante: vasodilatație arteriolară, scăderea tensiunii arteriale, scăderea travaliului inimii, scăderea
tensiunii intraoculare.

2. Receptorii colinergici
o Sunt localizați pe membranele neuronilor parasimpatici, din diferite organe, și răspund la stimularea cu
acetilcolină.
o Se împart în două categorii:
▪ Receptori muscarinici (notați cu M1 – M5), sunt localizați la nivelul SNC, în ganglionii vegetativi
parasimpatici, în miocard și în unii mușchi netezi;
• Stimularea lor determină bradicardie, dilatare arteriolară cu scăderea tensiunii ateriale,
contracția musculaturii intestinale, spasm la nivelul bronhiilor, creșterea secrețiilor în
arborele bronșic.
▪ Receptorii nicotinici (notați cu N1, N2), sunt localizați în SNC, ganglionii vegetativi parasimpatici,
în placa terminală motorie;
• Stimularea lor produce tahicardie, hipertensiune arterială, accelerarea peristaltismului.
 Farmacologie – suport curs AMG anul 1 pg. 13

3. Receptorii dopaminergici
o Sunt prezenți în sinapsele nervoase de la nivelul vaselor renale și din intestin;
o Răspund la stimularea cu dopamină, iar prin stimularea lor se produce vasodilatație în rinichi (cu creșterea
debitului urinar), dilatarea vaselor coronariene, creșterea debitului și forței de contracție a inimii.
o Dopamina prezintă două familii de receptori:
▪ familia receptorilor D1 care include receptorii D1 şi D5;
▪ familia receptorilor D2 care include receptorii D2, D3 şi D4.

4. Receptorii histaminici
o Răspund la stimularea cu histamină și se deosebesc două categorii:
▪ Receptori H1: stimularea acestora determină dilatarea capilarelor, prăbușirea tensiunii arteriale,
contracția mușchilor netezi intestinali, spasm bronșic (bronhioloconstricție).
• Fenomenele legate de stimularea receptorilor H1 se întâlnesc toate cu o intensitate mărită
în șocul anafilactic și sunt limitate la arborele bronșic în cazul crizei de astm bronșic.
• Medicația antialergică se bazează pe blocarea acestor receptori.
▪ Receptori H2: sunt situați în mucoasa gastrică, iar stimularea lor determină o hipersecreție acidă
în stomac.
• Medicația antiacidă modernă se bazează pe substanțe care blochează receptorii H2 din
mucoasa gastrică.

5. Receptorii opioizi
o Sunt macromolecule proteice, care prezintă înaltă stereospecificitate și care pot lega în mod specific
substanțe opioide; prin intermediul acestui cuplaj se obțin complexe active biologic, prin care se produce
analgezie;
o cel mai frecvent sunt vizați trei subtipuri: receptori µ (miu), receptori κ (kappa) și receptori δ (delta) –
specifici pentru opioizi.
o Efectele activării receptorilor opioizi:
▪ Receptori µ (miu):
• analgezie spinală și supraspinală intensă, analgezie periferică moderată,
• creșterea eliberării de prolactină,
• deprimare intensă a centrului respirator,
• scăderea motilității gastrointestinale, modularea comportamentului alimentar,
• mioză pronunțată, sedare, imunodepresie,
• euforie intensă, farmacodependență înaltă (dependență fizică).
▪ Receptori κ (kappa): analgezie spinală și supraspinală slabă, analgezie periferică pronunțată,
mioză moderată, sedare, diureză, disforie intensă, efecte psihotomimetice.
▪ Receptori δ (delta): analgezie spinală și supraspinală pronunțată, comportament de învățare de
recompensă, hipotensiune, midriază, efecte psihotomimetice.