Medicamente, enzime,

hormoni, acizi nucleici

Benedek Daniel

XB
Definiție
• Un medicament este o substanță chimică sau un amestec de substanțe (împreună cu 
excipientul sau excipienții, fiind un produs complex) care este utilizat pentru tratamentul
(curativ), prevenirea (profilactic) sau diagnosticarea unei anumite boli.

• Pe de altă parte, substanța care este responsabilă de efectul terapeutic este

denumită substanță medicamentoasă sau principiu activ, și trebuie făcută diferența dintre
medicament și substanța cu efect terapeutic pe care acesta o conține. Știința care se ocupă
cu studiul medicamentelor este denumită farmacologie, iar ramurile acesteia, precum sunt 
farmacocinetica și farmacodinamica, sunt esențiale pentru studiul comportamentului
medicamentelor și a interacției acestora cu organismele vii.

• Medicamentele se obțin pornind de la substanțe chimice sau de la produse de origine

vegetală, animală sau umană; acestea sunt transformate în medicamente cu ajutorul unor
operații farmaceutice, iar știința care se ocupă cu formularea acestora se numește 
tehnologie farmaceutică sau galenică.

2
 Căi de administrare

• Pentru a putea fi absorbit în organism, medicamentul trebuie să fie

administrat, iar administrarea este procesul prin care medicamentul ajunge
în organism. Administrarea medicamentelor se realizează prin intermediul 
formelor farmaceutice. Există mai multe moduri de clasificare a căilor de
administrare, de exemplu: căi enterale (administrare orală), căi parenterale
(administrarea directă în torentul sanguin) și altele căi (intranazal, topic,
inhalator, rectal, etc).[8]
• O altă metodă de clasificare a căilor de administrare este:
• căi naturale - calea orală, sublinguală, intrarectală, respiratorie, oculară,
intravaginală, uretrală, cutanată;
• căi artificiale (injectabilă, parenterală), care se poate realiza:
• la nivelul sistemului cardiovascular: intravenoasă, intraarterială,
intracardiacă;
• la nivelul seroaselor - calea intraseroasă: intraperitoneală, intrapleurală,
intrapericardică, intraarticulară, intrarahidiană sau subarahnoidiană
(LCR), intraventriculară (la nivelul ventriculilor cerebrali);
• la nivelul țesuturilor:
• calea extravasculară, care poate fi: subcutanată sau intramusculară;
• calea intraosoasă (măduva oaselor spongioase, scurte sau late).
3
 Comprimatele sunt obținute prin compresie, este o compoziție farmaceutică solidă care conține o cantitate
predeterminată de ingredient activ. Medicamentul  cel mai utilizat pe scară largă este sub formă de tablete,
comprimate. Pacientul nu are nevoie de cunoștințe aprofundate – se administrează cu un pahar mare de apă.
Administrarea este în condiții de siguranță: conțin un compus activ bine definit, astfel permite o dozare
exactă în condiții de siguranță.

Comprimate în organism

Forme
Odată ce introducem un comprimat în organism este inginerat de
sistemul digestiv. Aici comprimatele se descompun sub influența enzimelor digestive și cu mișcarea
peristaltică a intestinului – acest proces este dezintegrarea comprimatelor – astfel, substanțele active
eliberate pot fi absorbite de mucoasă.

farmeutice
Influențarea absorbției este esențială pentru a obține efectul dorit al comprimatelor, precum și pentru
reducerea reacțiilor adverse. Prin urmare, au fost dezvoltate comprimate așa-numite cu eliberarea
prelungită (retard),  care se descompun în intestin (intestinosolvent), care se descompun în
stomac (gastrosolvent) și cu eliberare controlată.  Acestea sunt obținute în general prin metode de
acoperire  (cu înveliș enteric care se dizolvă doar în intestin) sau cu alte metode alternative (tablete matrix
sau sisteme de pompe osmotice).

De aceea este foarte important să citim prospectul, pentru că aceste medicamente speciale dacă le rupem în
două sau le mestecăm, se deteriorează conținutul și nu se eliberează în mod așteptat substanța activă. Prin
urmare, în cel mai bun caz, nu se obține efectul dorit. În alte cazuri, ingredientul activ eliberat mai rapid se
absoarbe în cantitate mai mare și într-un timp mai scurt, astfel pot să apară simptome de supradozaj.
Substanța activă dacă se absoarbe în părțile neadecvate ale sistemului gastro-intestinal (se deteriorează
învelișul enteric) poate provoca leziuni în alte porțiuni ale tractului gastro-intestinal (stomac).

4
Enzime – Definiție
• Enzimele sunt macromolecule de origine proteică cu rol de biocatalizatori,
cu ajutorul cărora celulele vii pot înfăptui reacții complexe într-un timp
scurt, la temperatura mediului înconjurător. Catalizând reacțiile biochimice
din organism, ele au un rol esențial în biosinteza și degradarea substanțelor
din materia vie, întâlnindu-se în toate organismele animale, vegetale și în
microorganisme, mai fiind denumite din această cauză biocatalizatori.
Fără enzime , procesele biochimice s-ar desfășura cu viteze foarte mici.

• Cel mai scump lichid din lume este „pirofosfataza“, o enzimă extrasă din
plante, folosită pentru medicamente contra gutei (60 milioane euro / litru).

• Reacțiile chimice ce au loc în organismele vii, în condiții de presiune și

temperatură relativ joase și pH bine definit nu se pot realiza, la vitezele
apreciabile care le caracterizează, decât admițând intervenția unor
catalizatori deosebit de eficienți. Acești catalizatori eficienți sunt produși
chiar de organism, sunt de natură proteică și poartă numele de ENZIME.
Ele se pot defini, deci, drept proteine cu acțiune catalitică; aproape toate
moleculele-enzimă, cunoscute până acum, dintre care multe obținute sub
formă cristalină (urează 1926) au structură proteică. Numărul enzimelor
este de ordinul miilor căci, în lumea vie, fiecărei molecule organice
existente aici, trebuie să-i corespundă cel puțin o enzimă, care să participe
la sinteză și/sau degradarea ei.

5
 Tipuri de enzime
Reglarea activității enzimatice
După reactivitate
• Factori
• Apoenzimă - enzimă, care devine activă numai la unirea cu anumite substanțe de natură non-proteică;
• Temperatura: La creșterea temperaturii crește și activitatea
enzimatică. La temperaturi însă prea mari, enzimele încep să • Coenzimă sau cofactor - substanță de natură non-proteică, ce-i conferă activitate enzimatică apoenzimei;
se descompună și activitatea enzimatică se micșorează. (69
grade) • Holoenzimă - macromolecula rezultată în urma unirii coenzimei cu o apoenzima.

• pH: Activitatea enzimatică este în strânsă legătură cu pH-ul După tipul reacției catalizate
mediului în care se află. De exemplu, pepsină, o enzimă
digestivă, este în condiții optime la pH cuprins între 1,5 - 2,5.
• Oxidoreductază;

• Cofactorii: Combinația dintre enzimă și cofactorul dat • Transferază;

(coenzima sau ionul metalic) reprezintă o configurație activă,
cu care substratul poate fi mai ușor reacționat. • Hidrolază;

• Coenzime • Liază;

• Isomerază ;
• Ionii metalici: Ca și cofactori mai pot fi prezenți ionii
anumitor metale, care sunt legați strâns de enzimă. Cei mai
răspândiți ioni metalici sunt: ionul bivalent de Zn, ionul • Ligază.
bivalent de Fe, ionul bivalent de Co și Mn.

• Inhibitori

6
 Hormonii – Definiție
• Hormonul este o substanță biochimică ce transmite informații de la un organ sau țesut la
altul, fiind secretată de glandele endocrine sau de alte țesuturi, care stimulează și
coordonează activitatea anumitor organe sau a întregului organism. Spre deosebire de 
sistemul nervos, unde informațiile de la centru (creier sau măduva spinării), respectiv
impulsurile nervoase, se propagă prin prelungirile axonice sau dentritice cu o viteză
mare care durează fracțiuni de secundă, informațiile transmise pe cale hormonală sunt
mai lente, unele, ca de exemplu în cazul adrenalinei, care durează secunde, pe când în
cazul celorlalți hormoni durează zile, până când informațiile ajung la organul sau țesutul
țintă. De la această regulă fac o excepție hormonii tisulari (produși de țesuturi), hormoni
ca: histamina, serotonina, sau prostaglandinele, care sunt produși direct de parenchimul
organului țintă.

• Hormonii din organismul animal sunt produși și de glandele endocrine: hipofiză,

epifiză, tiroidă, paratiroidă, pancreas, glandele suprarenale cu corticosuprarenala și
insulele Langerhans, gonadele sau glandele genitale. Denumirea de glande
endocrine sau glande cu secreție internă se datorează faptului că hormonii produși de
glandele respective se varsă direct în sânge, fiind transportați pe calea sanguină la
organul țintă. Hormonii produși de plante se numesc fitohormoni (au, de exemplu, un
nucleu format din o grupare fenolică și steroidă) și, asemănător hormonilor produși de
organismul animal, acționează la distanță, fiind suficient o cantitate foarte mică de
ordinul nanogramelor. Știința care se ocupă cu studiul glandelor endocrine și hormonilor
se numește endocrinologie, iar medicul care lucrează în această ramură, endocrinolog.

• Hormonii au fost descoperiți pe la începutul secolului XX. Termenul de hormon a fost

pentru prima oară folosit în anul 1905 de psihologul englez Ernest Starling (1866-1927).
Hormonii sunt substanțe care acționează pe anumite organe țintă, ce au receptori
speciali în membrana celulară care leagă moleculele hormonului respectiv, unde
hormonii declanșează o serie de reacții biochimice, pătrund prin membrana celulară și
ajung în citoplasmă, respectiv nucleul celulei.

7
 Hormonii endocrini respecta definiția clasica
fiind sintetizați și secretați de celule
specializate urmând sa ajungă la celula țintă
1.Hormoni endocrini prin intermediul sistemului circulator legați
de proteine transportoare în cazul

Clasificarea
hormonilor hidrofobi sau liberi în sânge în
cazul hormonilor hidrofili

Hormonii paracrini nu respecta definiția

clasica data hormonilor fiind sintetizați de o
celula specializata,urmând sa acționeze
asupra celulelor învecinate, fără a mai
Hormonilor
2.Hormonii paracrini ajunge în torentul circulator Exemplu:
somatostatina produsa de celulele D
pancreatice acționează asupra celulelor A
(secretoare de glucagon) și B (secretoare de
insulina) inhibându-le secreția

Hormonii autocrini sunt sintetizați și

secretați de către o celula în spațiul
extracelular, acționând ca mesager asupra
1.Clasificare hormonilor
in funcție de raza de
3.Hormonii autocrini
aceleiași celule. În acest caz, celula țintă și
celula secretoare reprezinta de fapt aceeași
celula.

acțiune
Neurohormonii sunt o categorii speciala de
substanțe chimice produse de către celulele
nervoase, eliberate în sânge prin terminațiile
axonale și apoi vehiculate prin sistemul
4.Neurohormonii
circulator pana la nivelul celulei țintă. Prin
intermediul neurohormonilor se realizează
interacțiunea dintre sistemul nervos și
sistemul endocrin.

8
2. Clasificarea
•În funcție de solubilitate, hormonii se pot clasifica în hormoni hidrosolubili (hidrofili)
și hormoni liposolubili (hibrofobi). Hormonii liposolubili necesita proteine
transportoare pentru a fi vehiculați prin sânge pana la nivelul celulei țintă, de asemenea
acești hormoni prezintă capacitatea de a traversa bistratul lipidic al membranei celulare,
pătrunzând în interiorul celulei unde se afla receptori specifici fie în citoplasma fie

în funcție de
legați de cromatina la nivelul nucleului. Hormonii hidrosolubili circula liberi prin
sistemul circulator însă nu pot traversa membrana celulara. Receptori pentru acest tip
de hormoni se afla încorporați în membrana celulara, determinând producția de
mesageri secunzi la nivelul spațiului citoplasmatic hormonul fiind considerat mesager
primar.

solubilitate
• Hormonii hidrosolubili

• Hormonii peptidici;

• Hormonii proteici;

• Hormonii derivați din aminoacizi;

• Hormoni liposolubili

• Hormonii steroizi;

• Hormonii tiroidieni;

9
Acizii nucleici
– Definiție și
structură
• Acizii nucleici reprezintă componenta prostetică a nucleoproteinelor și
sunt purtătorii informației genetice, adică a informațiilor necesare
dezvoltării celulelor din organismele vii.

• Acizii nucleici reprezintă lanțuri polinucleotidice, formate din

nucleotide, care la rândul lor sunt formate dintr-un radical fosforic, o
pentoză și o bază azotată. În cadrul acidului nucleic sunt prezente
legături covalente (în cadrul nucleotidelor între bazele azotate și pentoze)
și legături de hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide diferite, de
ex.: între adenină și timină/uracil sau între citozină și guanină).

• Acizii nucleici reprezintă lanțuri polinucleotidice, formate din

nucleotide, care la rândul lor sunt formate dintr-un radical fosforic, o
pentoză și o bază azotată. În cadrul acidului nucleic sunt prezente
legături covalente (în cadrul nucleotidelor între bazele azotate și pentoze)
și legături de hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide diferite, de
ex.: între adenină și timină/uracil sau între citozină și guanină).

10
Tipuri de acizi nucleici

• 1. Acizi nucleici naturali

-Acizi dezoxiribonucleici: ADN (format din două lanțuri de polinucleotide)

-Acizi ribonucleici: ARN (format dintr-un singur lanț de polinucleotide).

Tipuri de ARN

• ARN-mesager (ARNm): are rol în transcripția informației genetice și copiază informația genetică de pe ADN, transmițând-o în citoplasma celulei la locul sintezei
proteice (în ribozomi);

• ARN de transport (ARNt): decodifică informația genetică, transformând o secvență de aminoacizi în molecula proteinelor;

• ARN ribozomal (ARNr): intră în alcătuirea ribozomilor, având rol în sinteza proteinelor;

• ARN viral (ARNv): este material genetic la unele virusuri.

• 2.Acizi nucleici artificiali

11