Suport Partea III Farmacologia Sistemului Nervos

Suport curs FARMACOLOGIE GENERALĂ AMG anul I
Farmacologia sistemului nervos
1. Sistemul nervos – aspecte generale .............................................................................................................................. 2

1.1 Autacoizi. Neurotransmițători. Receptori. ................................................................................................................. 2
1.1.1 Autacoizi .................................................................................................................................................................. 2
1.1.2 Neurotransmițători .................................................................................................................................................. 8
1.1.3 Receptori ................................................................................................................................................................10
1.2 Anatomia și fiziologia sistemului nervos ...................................................................................................................13
2. Medicația deprimantă a SNC ....................................................................................................................................... 19
2.1 Medicația epilepsiei. Medicamente anticonvulsivante .............................................................................................19
2.1.1 Patologia bolii epileptice .......................................................................................................................................19
2.1.2 Medicația anticonvulsivantă ..........................................................................................................................20
2.2 Miorelaxante centrale .................................................................................................................................................23
2.3 Medicația bolii Parkinson ..........................................................................................................................................25
2.4 Hipnotice și sedative....................................................................................................................................................27
2.4.1 Somnul – baze fiziopatologice...............................................................................................................................27
2.4.2 Medicația tulburărilor de somn ............................................................................................................................29
2.5 Anxiolitice (tranchilizante) .........................................................................................................................................31
2.5.1 Anxietatea – aspecte patologice ............................................................................................................................31
2.5.2 Terapia anxietății ..................................................................................................................................................31
2.6 Neuroleptice (antipsihotice) .......................................................................................................................................33
2.6.1 Psihoza – aspecte fiziopatologice ..........................................................................................................................33
2.6.2 Medicația antipsihotică .........................................................................................................................................33
2.7 Anestezice.....................................................................................................................................................................35
2.7.1 Anestezia – aspecte generale .................................................................................................................................35
2.7.2 Anestezice generale ...............................................................................................................................................36
2.7.3 Anestezice locale....................................................................................................................................................39
3. Medicația stimulantă a SNC....................................................................................................................................... 41
3.1 Aspecte generale ..........................................................................................................................................................41
3.2 Stimulante corticale – psihomotorii...........................................................................................................................42
3.2.1 Farmacologia amfetaminelor (amfetamina, metamfetamina) ............................................................................42
3.2.2 Farmacologia metilxantinelor - cafeina...............................................................................................................43
3.2 Analeptice ....................................................................................................................................................................44
3.3 Nootrope (psihotonice, neurotonice) .........................................................................................................................45
1
FARMACOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

1. Sistemul nervos – aspecte generale
1.1 Autacoizi. Neurotransmițători. Receptori.
ASPECTE GENERALE
o Autacoizii (hormonii locali) sunt substanțe care se eliberează local, în numeroase țesuturi, asigurând homeostazia
sau reacția țesutului și organului respectiv. (gr. autos = propriu, akos = remediu).
• Sunt sintetizați și / sau prezintă receptori și la nivelul SNC; autacoizii fac parte din sistemul mesagerilor
primari și reprezintă un sistem de reglare al organismului care poate fi influențat de medicamente.
o Neurotransmițătorii (mediatorii) sunt substanțe chimice eliberate la nivelul terminațiilor nervoase presinaptice și
care se fixează pe situsuri receptoare specifice de la nivelul neuronilor postsinaptici.
▪ Neurotransmițătorii acționează la nivelul sinapselor, realizând propagarea influxului nervos de la un
neuron la altul, în sens unic.
o Receptorii = macromolecule proteice care pot lega în mod specific anumite substanțe, cu formarea de complexe
active biologic.
▪ Farmacoreceptori = receptori care sunt capabili să primească și să interacționeze cu medicamentele; un număr
mare de medicamente acționează în organism prin intermediul unor anumiți receptori, asupra cărora pot avea
efect agonist (de stimulare a activității lor) sau antagonist ( de inhibare a activității lor).
1.1.1 Autacoizi
✓ = substanțe autocrine: acționează asupra structurilor care le-au format;
✓ = substanțe paracrine: acționează asupra structurilor din vecinătatea celor care le-au format.
✓ Autacoizii se găsesc în mod natural localizați în țesuturi, însă nu se găsesc în circulație în mod natural. Deși sunt
numiți hormoni locali, ei nu sunt sintetizați de glandele endocrine, ci de diverse structuri și celule.
✓ Prezintă activitate fiziologică și farmacologică diversă, au durată scurtă de acțiune și acționează prin intermediul
receptorilor dedicați; locul de acțiune este limitat la locul de producere și, în mod obișnuit, sunt implicați în
răspunsul organismului la diverse injurii.
✓ Clasificarea autacoizilor
▪ Amine biologic active: histamina, serotonina (5-hidroxitriptamina);
▪ Polipeptide biologic active:
• Angiotensina și sistemul renină-angiotensină-aldosteron;
• Kininele și sistemul kallikreină-kinină;
• Substanța P;
• Sistemul opiopeptidelor endogene (endorfine-enkefaline).
▪ Lipide biologic active si peptidolipide (eicosanoizi) – metaboliți ai acidului arahidonic:
• pe calea ciclooxigenazei: Prostaglandine: PG A -- PG I; Tromboxani: TXA, TXB.
• pe calea lipoxigenazei: Leucotriene: LT A -- LT E.
2
1.1.1.1 Amine biologic active
HISTAMINA
o Este unul dintre cei mai importanți mediatori ai alergiei și inflamației, având și funcție de neurotransmițător.
o Amină biogenă prezentă într-o varietate de țesuturi animale și vegetale ( histos = țesut ); este o moleculă
hidrofilă larg răspândită în regnul animal: virusuri, bacterii, plante (ex. urzici);
o Cea mai mare cantitate de histamină se află sub formă legată, biologic inactivă, preformată și depozitată în
granulele citoplasmatice ale mastocitelor în țesuturi și ale bazofilelor în sânge.
o Eliberarea conținutului granulelor din mastocit poate fi indusă de o varietate mare de stimuli, prin creșterea
concentrației de ioni de calciu intracelulari; acești stimuli permit histaminei libere să-și exercite actiunea de
autacoid (hormon local) asupra țesuturilor înconjurătoare.
o Degranularea mastocitelor de la nivelul mucoasei nazale și pulmonare implică solubilizarea intracelulară a
conținutului granulelor și fuzionarea membranei granulare cu membrana celulară, pentru a forma canale prin
care conținutul granular solubilizat este eliminat; histamina liberă difuzează rapid în mediul tisular și apare în
sânge, atingând un maximum în 5 minute și revine la normal după 15-30 minute.
o Poate fi ingerată din alimente: brânzeturi maturate, alimente conservate (murate, fermentate), produse
afumate, mâncare reîncălzită, iaurt, gustări sărate, dulciuri cu conservanți, ciocolată și cacao, ceai verde,
majoritatea citricelor, ananas, conserve de pește, nuci (arahide, alune, migdale), spanac, roșii, banane;
• Alimentele care pot declanșa eliberarea histaminei includ: majoritatea citricelor, cacao și ciocolată, roșii,
germeni de grâu, aditivi, conservanți și coloranți, fasole și leguminoase, nuci;
• Multe tipuri de bacterii, în special contaminanți alimentari obișnuiți, pot produce, de asemenea, un tip de
histamină în intestin. Dacă aceste bacterii colonizează intestinul și se înmulțesc, pot genera suficientă
histamină pentru a provoca simptome.
• Eliberare indusă de medicamente (morfină, curarizante, amine), peptide, venin şi alţi agenți;
o Locuri de stocare în organism:
• Ţesutul perivascular – în mastocite;

• În circulaţie – bazofile;
• Alte localizări – TGI, plămân, piele, inimă, ficat, ţesut nervos, mucoasă genitală, ţesuturi cu creştere rapidă
şi fluide biologice.
o Rolurile histaminei în organism:
✓ Rol în răspunsul alergic – Ag + IgE (legate la membrana mastocitului şi bazofilului)
o Ag – antigeni, IgE – imunoglobuline subtip E: mediatori preformaţi;
o cel mai important mecanism de eliberare /controlată de receptorii histaminici H2 - în piele şi sânge;
✓ Eliberarea altor autacoizi;
✓ Stimulator al secreţiei gastrice;
✓ Neurotransmițător: implicat în veghe, termoreglare.
o Acțiuni selective ale histaminei la om:
✓ Cardiovascular: scade rezistența vasculară periferică, vasodilatație (anumite vene și artere), crește fluxul
sanguin (vasoconstricție arterială), crește forța de contracție atrială & automatismul ventricular;
✓ Respirator: contracția (mai pronunțată) / relaxarea musculaturii netede bronșiolare (funcție de receptori);
✓ Gastrointestinal: secreție acidă și pepsină, contracția (mai pronunțată) / relaxarea musculaturii netede;
✓ Terminații nervoase cutanate: durere, prurit (în cazul mușcăturilor & înțepăturilor de insecte);
o Antagoniști ai histaminei:
▪ antagoniști fiziologici: adrenalina;
▪ inhibitori ai eliberării: substanțe care inhibă degranularea mastocitelor – cromoglicat de sodiu;
3
▪ antagoniști ai receptorilor pentru histamină: substanțe capabile să se fixeze pe receptorii histaminici și
să anuleze efectele fiziologice ale cuplării histaminei:
✓ antagoniști ai receptorilor H1: medicația antialergică uzuală;
✓ antagoniști ai receptorilor H2: medicația antisecretoare gastrică – terapia antiulceroasă;
SEROTONINA
✓ Deși este încadrată în clasa autacoizilor, ca amină biogenă (5-HT: 5-hidroxi-triptamina), rolurile sale în
organism sunt datorate funcției sale de neurotransmițător – serotonina este neurotransmiţătorul cu cea mai
mare influenţă asupra întregului organism, fiind eliberată de către sistemul serotoninergic, asigurând o bună
comunicare a creierului cu toate organele corpului.
▪ sistemul serotoninergic influenţează cele mai importante comportamente umane, cum ar fi starea de
spirit, somnul, memoria, comportamentul alimentar şi sexual; serotonina inhibă receptorii de la nivelul
amigdalei, oprind un posibil comportament agresiv.
✓ În organism este sintetizată din triptofan (aminoacid esențial), la nivelul SNC (neuronii serotoninergici) și în
TGI (celulele enterocromatofine – mucoasa gastrointestinală); stocarea în organism se realizează tot la nivelul
țesuturilor secretoare, însă se regăsește și în muşchii netezi ai sistemului cardiovascular şi respirator, dar şi în
trombocitele din sânge (este eliberată în cursul procesului de coagulare).
▪ sinteza sa depinde de aportul exogen de triptofan – surse alimentare:
• produse animale: carne (vită, porc, curcan), fructe de mare (scoici, stridii, crabi), pește gras (ton,
somon), ouă, produse lactate ( lapte, iaurt, efir, brânzeturi);
• produse vegetale: tofu, legume cu frunze verzi (sparanghel, fasole verde, salată, spanac), banane,
nuci (alune, caju, fistic), cereale integrale, semințe.
• unele băuturi: ceai negru, cafea, bere, vin.
✓ Funcțiile serotoninei în organism:

➢ Reglează dispoziţia: este denumită „hormonul fericirii”, al bunei dispoziţii şi al echilibrului emoţional,
prevenind anxietatea şi simptomele depresiei; ajută la transmiterea impulsurilor nervoase, contribuie la
buna funcţionare a memoriei;
➢ Influenţează comportamentul alimentar: prin sistemul nervos enteric, numit şi „al doilea creier”,
controlează digestia şi microbiomul intestinal, făcând conexiunea cu emoţiile, folosind căile neuronale;
acţionează ca un barometru digestiv, evidenţiind senzaţiile de foame sau de saţietate, contribuie la
homeostazia glucozei şi previne adipozitatea, controlează musculatura gastrointestinală (atunci când există
emoţii negative, puternice sau au fost ingerate substanţe nocive, declanşează ca mecanism de apărare
durerea locală, greaţa, voma sau diareea).
➢ Contribuie la reglarea ciclului veghe-somn: este un precursor al melatoninei, care reglează somnul şi are
un rol important în cronobiologia organismului.
➢ Intervine în coagularea sângelui şi în vindecarea rănilor: are efect analgezic în cazul rănilor, iar prin
efectul ei vasoconstrictor ajută la coagularea sângelui;
➢ Influenţează evoluţia diverselor afecţiuni: specifice SNC (depresie, anxietate, stres, schizofrenie,
tulburare obsesiv-compulsivă, adicţiile, boala Parkinson), tulburările gastrointestinale, aritmia cardiacă,
HTA.
➢ Contribuie la refacerea organismului: are rol în metabolismul osos, în termoreglare, în dezvoltarea şi
repararea organelor interne (ficatul şi inima), controlează ritmul inimii şi al respiraţiei; este un antagonist
necompetitiv al testosteronului şi estradiolului, deoarece ridică nivelul cortizolului şi creşte nivelul
prolactinei, rezultând inhibarea factorului de eliberare a gonadotropinei.
✓ Serotonina acționează asupra unui număr de 15 receptori. Ea joacă un rol important în depresie, anxietate,
tulburări de alimentație, tulburări de spectru autist, schizofrenie, impulsivitate, agresivitate, somn, apetit,
cogniție, suicid și dependența de alcool.
4
✓ Influențarea efectelor serotoninei în organism:
o agoniști serotoninergici: stimulează activitatea receptorilor pentru serotonină:
▪ agoniști ai receptorilor 5-HT1, 5-HT2 – medicația antimigrenoasă (restabilesc fluxul sanguin
intracranian normal și diminuează fenomenele inflamatorii în care este implicată serotonina);
buspirona (medicația anxiolitică);
o antagoniști serotoninergici: blochează fixarea serotoninei la nivelul receptorilor dedicați și anulează
efectele specifice ale serotoninei:
▪ medicația antiemetică (odansetron, granisetron) – combaterea vomei produse de medicația
citostatică;
1.1.1.2 Peptide endogene biologic active
➢ Angiotensina și sistemul renină-angiotensină-aldosteron

▪ Angiotensina
o Termenul angiotensină face referire de obicei la angiotensina II, peptid activ biologic.
▪ Sistemul renină – angiotensină – aldosteron:
o Renina: enzimă sintetizată de rinichi, catalizează transformarea angiotensinogenului (proteină
biosintetizată în ficat) în angiotensină I (compus inactiv biologic);
o ECA – enzima de conversie a angiotensinei – enzimă sintetizată în ficat, este prezentă pe suprafața
endoteliului vascular și catalizează transformarea rapidă (în special la nivelul plămânilor) a
angiotensinei I în angiotensina II: cel mai puternic vasoconstrictor endogen;
o Angiotensina II – activează receptorii specifici pentru angiotensină AT-1 și provoacă vasoconstricție;
o Aldosteron – hormon mineralocorticoid, secretat de glandele corticosuprarenale, stimulează
reabsorbția de sodiu și apă, prin schimb cu potasiul, la nivelul tubilor contorți distali, inducând astfel
creșterea volemiei și implicit creșterea TA.
▪ efectele angiotensinei în organism:

o Vasoconstricţie puternică – arterioloconstricție – cel mai puternic vasoconstrictor endogen;
o Creşte rezistanţa vasculară periferică;
o Creşte presiunea sanguină;
o Stimulează direct cordul: este factor mitogen pentru celulele cardiace și vasculare – contribuie, atunci
când este în exces, la procesul de remodelare vasculară și miocardică (favorizează hipertrofia
ventriculului stâng);
o Facilitează eliberarea de adrenalină şi aldosteron (la nivel corticosuprarenal) – reglează echilibrul
hidroelectrolitic și tensiunea arteraială;
o La nivel renal, creşte reabsorbţia de Na în tubii renali și modulează secreția de renină prin feed-back
negativ (inhibiție);
o Stimulează ingestia de apă (efect dipsogen) și secreția de ADH (vasopresina) pentru a corecta volumul
sanguin.
▪ influențarea efectelor angiotensinei în organism:

o angiotensina II are un timp de înjumătățire scurt (15-60 secunde), fiind rapid metabolizată în
fragmente peptidice; acțiunile sale în organism sunt vizibile datorită cuplării cu receptorii specifici
(AT1 și AT2 – mai puțin exprimați).
o fiind unul din factorii majori implicați în mecanismul de producere a hipertensiunii arteriale,
influențarea activității sale se face de obicei prin inhibare – se utilizează substanțe care inhibă enzima
de conversie: medicația antihipertensivă.
5
➢ Kininele și sistemul kallikreină – kinină
o Kininele: grup de peptide vasoactive , care se formează în plasmă și în alte țesuturi din kininogeni, sub
acțiunea enzimatică a kallikreinelor ( enzime prezente în plasmă, pancreas, intestin, rinichi, glande
salivare).
o Există două kinine principale: kalidina și bradikinina; au timp de înjumătățire scurt ( cca. 15 secunde),
fiind fragmentate și inactivate sub acțiunea kininazelor.
o Efecte în organism:
✓ arteriolodilatație: efect puternic, direct sau mediat asupra musculaturii netede vasculare – creșterea
fluxului sanguin în patul capilar, crește permeabilitatea capilară;
✓ venoconstricție: efect direct sau mediat asupra musculaturii netede vasculare – creșterea presiunii
venoase, fiind favorizată transvazarea conținutului venos și apariția edemelor;
✓ bronhoconstricție: contribuie la mecanismele de declanșare a crizelor de astm bronșic.
✓ participarea la fenomenele inflamatorii din rinite, inflamații gutoase, șocul endotoxinic;
✓ proprietăți algogene: mediază percepția durerii - stimularea aferențelor nociceptive tegumentare și
viscerale;
✓ reglarea motilității gastrointestinale ( stimulează contractilitatea intestinului) și a activității secretorii:
glande salivare, pancreas, alte glande exocrine.
➢ Substanța P
o Substanța P (eng. pain – durere) aparține unui grup de neuropeptide numite tahikinine; este omniprezentă
în organism, fiind mai ales distribuită la nivelul creierului (regiunile specifice reglării emoțiilor –
hipotalamus, amigdală) și al măduvei spinării.
o În organism, prin cuplarea pe receptori specifici:
▪ reglează durerea și nocicepția (percepția durerii): modulează procesele de inflamație și durere – este
implicată în hiperalgie (amplificarea durerii) și sindroame dureroase cronice,
▪ este asociată cu reglarea tulburărilor de dispoziție, anxietate, stres, neurogeneză, neurotoxicitate,
inflamația neurogenică;
o Influențarea activității în organism – antagonizarea efectelor algice, cu ajutorul unor substanțe capabile să
epuizeze rezervele de substanță P și să producă interferențe funcțiilor senzoriale precum nocicepția:
capsaicină, lidocaină, gabapentină, pregabalină.
➢ Sistemul opiopeptidelor endogene (endorfine – enkefaline)

o Peptidele opioide endogene sunt molecule mici care sunt produse în mod natural în sistemul nervos central
(SNC) și în diferite glande în tot corpul, cum ar fi glanda hipofiză și glandele suprarenale.
o Endorfine – molecule proteice cu structură complexă, implicate în procesul de calmare a durerii;
proprietățile analgezice sunt foarte bine exprimate, sunt responsabile și de apariția stării de bine;
o Enkefalinele mediază percepția durerii prin acționarea în măduva spinării și în substanța gri a creierului.
În plus, enkefaline modifică răspunsurile emoționale, acționând în zone limbice, cum ar fi amigdala și
modifică funcțiile cardiovasculare sau respiratorii.
o Sistemul opioid endogen (neurotransmisia opioidă)= transmisie modulatoare: realizează transmisii
presinaptice modulatoare cu transmisii activatoare (pentru: substanța P, adrenalină, dopamină, serotonină).
o Mecanismele de acțiune al peptidelor opioide:

▪ Odată eliberate din neuroni, peptidele opioide acționează prin intermediul receptorilor opioizi pe
neuronii lor țintă în scopul de a transmite mesaje care inhibă în primul rând sistemele secundare, cum
ar fi percepția durerii: antinocicepție, analgezie fizică și psihică – ridică pragul percepției durerii;
▪ Reduc respirația;
▪ Stimulează sau inhibă funcția cardiovasculară, în funcție de situație;
▪ Scad motilitatea gastro-intestinală, încetinind trecerea alimentelor prin tractul gastro-intestinal;
▪ Reduc declanșarea episoadelor convulsive;
▪ Induc euforie.
▪ Afectează anumite comportamente, cum ar fi stresul, consumul de alimente și alcool.
6
o Opiopeptidele endogene nu pot fi considerați o medicație analgezică – nu difuzează prin bariera
hematoencefalică; însă, studiul substanțelor care pot media producția endogenă a acestora constituie o zonă
de interes în dezvoltarea de soluții terapeutice moderne în tratamentul durerii.
1.1.1.3 Lipide biologic active

➢ Prostaglandinele
▪ Prostaglandinele sunt molecule produse în mod natural de organism, implicate în multe procese fiziologice și
neinflamatorii. În detaliu, acestea sunt produse derivate din acizi grași polinesaturați și aparțin grupului de
eicosanoizi (împreună cu tromboxanii și leucotrienele); sunt răspândite în aproape toate țesuturile umane.
▪ Există multe tipuri de prostaglandine produse de organism, cunoscut în prezent; acestea sunt indicate cu
abrevierea "PG" urmată de o literă de marcă de la A la I: PGA, PGB, PGC, PGD, PGE, PGF, PGG, PGH și
PGI.
• Prostaglandinele I sunt mai bine cunoscute sub numele de prostacicline; adesea ele sunt considerate ca un
grup de eicosanoizi în sine.
• Prostaglandinele seriei G și H ( PGG și PGH ), pe de altă parte, sunt considerate ca intermediari în sinteza
celorlalte prostaglandine: în funcție de enzima care acționează asupra acesteia, PGH poate genera alte
prostaglandine (A, B, C, D, E și F, prostaciclina (PGI) și tromboxanii (TX) ).
▪ Prostaglandinele sunt implicate în îndeplinirea diferitelor funcții fiziologice, dar sunt implicate și în procesele
patologice (inflamația).
▪ În condiții fiziologice, prin urmare, în absența stărilor inflamatorii, prostaglandinele îndeplinesc multe
funcții importante pentru organism:
• sunt implicate în reglarea vasodilatației (PGE2 și PGI2) și a vasoconstricției (PGF2α);
• sunt implicate în reglarea agregării plachetare (PGI2 inhibă aceasta);
• reglează bronhodilatarea (PGE2) și bronhoconstricția (PGF2α);
• exercită o acțiune citoprotectoare a mucoasei gastrointestinale;
• sunt implicate în menținerea funcției renale ;
• La femei, stimulează contracția uterină (PGE2 și PGF2α) și acționează asupra corpusului luteal care
reglează producția de progesteron (PGE2 crește producția, PGF2α o inhibă).
▪ Prostaglandinele nu sunt implicate numai în funcțiile homeostatice ale organismului, ci intră și în joc în timpul
proceselor inflamatorii:
• Induc vasodilatație prin creșterea permeabilității vaselor;
• Promovează apariția edemelor;
• Pragul durerii scade prin sensibilizarea nociceptorilor (receptorilor de durere) de către mediatorii
inflamației (prostaglandinele, de fapt, nu sunt singurele molecule care participă la răspunsul inflamator);
• Promovează creșterea temperaturii corporale (această creștere este, de asemenea, reglementată și de alți
factori, care nu sunt prostaglandinici).
▪ Prostaglandinele naturale, precum și analogii și derivații lor sintetici, găsesc diferite aplicații și în domeniul
terapeutic - știind rolul jucat de diferitele prostaglandine în organism, a fost posibilă devoltarea de
medicamente pe bază de prostaglandine naturale sau analogi, utilizate în oftalmologie (glaucom), obstetrică și
ginecologie (avort medicamentos, declanșarea nașterii, combaterea hemoragiilor), urologie (disfuncții erectile).
➢ Tromboxanii
• Sunt sintetizați în trombocite și celulele polinucleare;
• Favorizează agregarea trombocitară în fața unei leziuni a endoteliului vascular, precum și vasoconstricția
locală prin contracția musculaturii netede vasculare.
➢ Leucotrienele
• Produc contracția musculaturii netede (bronhiile mici);
• Cresc permeabilitatea capilară, favorizând transsudarea de lichide și stimulează migrarea leucocitelor în zona
de inflamație;
• Au rol important în reacțiile de hipersensibilizare imediată, în special în crizele de astm bronșic.
7
1.1.2 Neurotransmițători
➢ Neuronii sunt capabili să sintetizeze un număr de neurotransmițători chiar din timpul dezvoltării embriologice
precoce; pe măsură ce procesul de dezvoltare continuă, majoritatea neuronilor se specializează în producerea unui
singur neurotransmițător, însă cercetări recente au pus în evidență anumiți neuroni maturi capabili să producă doi,
ocazional trei tipuri de neurotransmițători.
➢ O clasificare amănunțită a neurotransmițătorilor îi grupează în:
o Amine (neuramine): Acetilcolina (Ac), Dopamina (D), Noradrenalina (NA), Adrenalina, Serotonina (5-
HT), Histamina (H);
o Aminoacizi (neuraminoacizi): Glicina (Gli), Acidul glutamic (Glu), Acidul aspartic (Asp), Acidul gama-
aminobutiric (GABA)
o Neuropeptide: tahikinine (substanța P, neurokinine), peptide opiacee (endorfine, enkefaline, dismorfine).
➢ S-au identificat peste 100 de neurotransmițători, până în prezent; ei funcționează în diferite moduri, astfel că au
fost grupați în funcție de acestea - clasificarea acestora după tipurile de acțiuni pe care le întreprind:
o Neurotransmițători excitatori – determină celula receptoare să inițieze o acțiune: epinefrina și
norepinefrina;
o Neurotransmițători inhibitori – scad șansele ca o celulă să acționeze, în anumite cazuri pot ajuta celula să
se relaxeze: serotonina, acidul gamma-aminobutiric.
o Neurotransmițători modulatori – pot trimite mesaje mai multor neuroni simultan.
Este de notat și faptul că unii neurotransmițători pot avea atât efect excitator, cat și efect inhibitor, în funcție de
tipul de receptor prezent în celulă – acetilcolina, dopamina.
Acetilcolina (Ac)
▪ este eliberată la nivelul joncțiunilor neuromusculare, al unor sinapse din SNC și sistemul nervos vegetativ, iar
celulele colinergice pot fi izolate sau grupate în nuclei.
▪ Acțiunea acetilcolinei depinde de efectul său asupra potențialului membranelor postsinaptice:
o În receptorii de la nivelul jonctiunii neuromusculare, acetilcolina crește permeabilitatea pentru Na+ și K+ ,
efectul său excitator soldându-se cu o contracție musculară.
o În receptorii de la nivelul sistemului excitoconductor cardiac, acetilcolina crește permeabilitatea
membranelor numai pentru Na+, având ca efect hiperpolarizarea și scăderea ratei impulsurilor.
▪ Acetilcolina este inactivată de o enzimă numită colinesterază, eliberată la nivelul membranei postsinaptice;
această enzimă catalizează hidroliza acetilcolinei în acetat și colină. O parte din aceste molecule sunt
transportate activ inapoi la neuronul presinaptic unde are loc resinteza acetilcolinei.
o Activitatea colinesterazei este esențială în deblocarea receptorilor și recepționarea de noi semnale.
Anumite pesticide sau gaze toxice de luptă conțin un inhibitor de colinesterază, care împiedică scindarea
acetilcolinei; aceasta rămâne legată de receptori și împiedică reexcitarea - impulsurile nervoase nu se mai
transmit și organismul moare. Atropina reprezintă un antidot în astfel de intoxicații datorită mecanismului
competitiv cu acetilcolina pentru receptori.
Noradrenalina (norepinefrina)
➢ este secretată de neuroni de la nivelul SNC și SNV.
➢ În funcție de receptorul de care se leagă, noradrenalina poate avea efect excitator sau inhibitor; este mai bine
cunoscută pentru efectele sale în corpul uman, precum creșterea tensiunii arteriale și implicarea sa în răspunsul
„luptă sau fugi”.
➢ Acest neurotransmițător este implicat și în vigilență, inițierea răspunsurilor comportamentale adaptative, și în
afecțiuni psihiatrice precum depresia, schizofrenia și tulburări legate de consumul de substanțe (de exemplu
amfetamine).
➢ Este importantă în reglarea activității viscerale și controlul unor funcții cerebrale.
➢ Noradrenalina poate fi inactivată la nivelul neuronului postsinaptic de o enzimă numită catecolamin - O -
metiltransferaza (COMT). De asemenea, poate fi reabsorbită la nivelul segmentului presinaptic.
8
Adrenalina (epinefrina)
o nu posedă un receptor specific și de aceea este considerată doar un neuromodulator;
o este considerată atât un hormon, cât și un neurotransmițător; în general, adrenalina este un hormon de stres
eliberat de sistemul suprarenalian, însă funcționează ca un neurotransmițător în creier.
o Efectele adrenalinei includ:
▪ stimulează inima să bată mai repede și să muncească mai mult,
▪ crește fluxul de sânge către mușchi;
▪ provoacă o vigilență sporită a minții;
▪ produce schimbări pentru a pregăti corpul să facă față unei situații de criză.
o În doză mică ea determină vasoconstricție, iar în doze mari o dilatare vasculară prin acțiune pe fibrele musculare
netede.
Dopamina
➢ este un neurotransmițător înrudit cu noradrenalina și adrenalina (au la bază aminoacidul tiroxină, de unde și
denumirea generică de catecolamine).
➢ Sistemul dopaminergic central cuprinde neuroni ce formează două sisteme anatomice distincte; alte localizări ale
dopaminei și receptorilor săi sunt în retină și structuri periferice ce interacționează cu alte sisteme
(noradrenergice).
➢ Dopamina este implicată în tulburările psihotice și schizofrenie, depresie, tulburările legate de consumul de
substanțe (de exemplu cocaina, metamfetamina, metilfenidatul, ecstasy) și adicțiile comportamentale, boala
Parkinson, boala Huntington, sistemul de recompensă, controlul motor, învățare, emoții și în funcțiile executive.
➢ Deficiența dopaminergică este asociată cu boala Parkinson, caracterizată prin rigiditate musculară, tremor.
➢ Excesul de dopamină poate fi implicat în afecțiuni psihice (schizofrenie).
Acidul gama-aminobutiric (GABA)

➢ se găsește numai în SNC (30% din sinapsele din SNC). El vehiculează numeroase tipuri de inhibitori și joacă rol
și în controlul funcției motorii.
➢ La nivelul membranei celulare, crește permeabilitatea pentru K+ si Cl+ și astfel membrana devine hiperpolarizată.
În diferite circuite spinale, numeroase inhibiții presinaptice dar și postsinaptice sunt mediate prin GABA.
➢ Este principalul neurotransmițător inhibitor al creierului. Fără GABA, impulsurile electrice ar putea să scape
de sub control în creier, ducând la convulsii.
o O funcție primară a GABA este de a controla anxietatea. În timpul durerii, fricii sau stresului, anumite
grupuri de neuroni pot deveni hiperactive; GABA inhibă aceste emoții și promovează un sentiment de calm și
relaxare.
Glicina (Gli)
➢ Glicina este un important neurotransmițător inhibitor al creierului și al măduvei spinării.
➢ Îndeplinește mai multe funcții ca transmițător în sistemul nervos central: ca neurotransmițător inhibitor, participă
la procesarea informațiilor motorii și senzoriale care permit mișcarea, vederea și auzul.
Glutamatul (Glu)
➢ Glutamatul este principalul transmițător excitator din sistemul nervos central; joacă un rol în funcțiile
cognitive, cum ar fi memoria și învățarea.
➢ Cantități excesive de glutamat pot determina excitotoxicitate care are ca rezultat moartea celulară. Această
excitotoxicitate cauzată de acumularea de glutamat este asociată cu unele boli și leziuni cerebrale incluzând
boala Alzheimer, accident vascular cerebral și convulsii epileptice.
9
1.1.3 Receptori
➢ Receptorii farmacologici sunt macromolecule proteice capabile să lege specific substanțe active, formând cu
acestea complexe care comandă anumite efecte biologice.
➢ Au dimensiuni mari și prezintă pe suprafață o zonă a cărei conformație sterică se potrivește perfect cu
conformația medicamentului / substanțelor endogene; această zonă poartă numele de situs receptor.
➢ Formarea complexului medicament-receptor se realizează prin stabilirea unor legături care de cele mai multe ori
sunt labile (legături ionice, Van der Walls, punți de hidrogen); legăturile sunt reversibile, medicamentul legându-
se și desfăcându-se cu rapiditate și în mod repetat, mai rar se formează legături covalente (stabile și puternice),
care determina un efect prelungit, deseori toxic.
➢ Există 4 grupe de receptori :
✓ Canalele ionice – sunt structuri transmembranare care prezintă în centru un por, prin care pătrund ionii în
funcție de gradientul electrochimic.
o Sunt formate din 4-5 subunități care delimitează porul; fiecare subunitate este formată dintr-o
macromoleculă proteică, care traversează de 6 ori membrana.
o Prezintă selectivitate: canale de Na, K, Cl, Ca; unele dintre subunități prezintă la polul extracelular
situsuri de legare pentru anumite medicamente.
▪ exemplu: canalul de Na are 5 subunități, două prezintă la polul extracelular câte un situs de care se
leagă acetilcolina; fixarea pe aceste situsuri modifică starea funcțională a canalului (unele
medicamente deschid canalul ionic, altele îl inchid). Fixarea acetilcolinei deschide canalul de Na -
are loc un influx transmembranar de Na, datorită gradientului de concentrație, Na pătrunde în celulă
depolarizând membrana, producând excitarea celulei.
▪ În cazul canalului de Cl, acesta are receptori pentru GABA: se produce deschiderea canalului, are
loc hiperpolarizarea membranei celulare cu efecte inhibitorii pe celulă.
o Medicamentele care acționează prin intermediul canalelor ionice au efect foarte rapid și de scurtă durată,
latența este de ordinul secundelor sau milisecundelor.
✓ Receptori cuplați cu proteinele G – sunt molecule care traversează de 7 ori membrana celulară: între
segmentele transmembranare 3 și 4 se găsește situsul receptor pentru medicament, iar la nivelul celei de-a 3-
a anse intracelulare, între segmentele transmembranare 5 și 6, se leagă proteina G.
o Proteina G este alcătuită din 3 subunități; când medicamentul se fixează pe situs, se produce o
modificare conformațională a proteinei receptoare, modificare care se transmite proteinei G: porțiunile
sale se desprind și influențează activitatea unor enzime intracelulare.
o Sistemul proteinelor G este un sistem de amplificare: fixarea medicamentului de receptor se realizează
timp de câteva milisecunde, în timp ce proteina G rămâne activă aproximativ 10 sec; proteina G este
cuplata stimulator sau inhibitor cu o anumită enzimă membranară care pune în acțiune mesagerii
secunzi.
o Activarea receptorilor cuplați cu proteine G necesită mai multe etape → latența de acțiune este mai mare
( secunde sau minute ).
✓ Receptori enzimatici – sunt enzime transmembranare care prezintă la polul extracelular situsul receptor, iar
la polul intracelular prezintă activitatea enzimatică propriu-zisă.
o Fixarea medicamentului declanșează proprietățile enzimatice.
o Exemplu: receptorul pentru insulină este un monomer transmembranar; prin legarea medicamentului se
formează dimeri cu proprietăți enzimatice.
✓ Receptori nucleari – sunt complexe macromoleculare solubile în citoplasma celulei; cuprind 2 subunități
cuplate: una efectoare (SE) și una inhibitoare (SI).
o SE prezintă un situs pentru legarea medicamentului: când medicamentul se leagă, subunitatea efectoare
pătrunde în nucleul celular și stimulează sinteza de protein – enzime și creșterea lor în organism (ex.:
vitamina D, hormonii tiroidieni, steroidieni).
10
o Acest tip de receptori au o latență foarte mare (30 min. – 24 ore), iar durata efectelor produse de
medicamentele ce acționează pe acești receptori este foarte lungă - efectul durează până când dispar din
organism enzimele sintetizate; uneori efectul continuă multă vreme după ce medicamentul a dispărut din
organism.
➢ Receptorii farmacologici corespund unor substanțe endogene (ex.: morfina are ca substanțe endogene β-endorfine
și enkefaline); aceste substanțe endogene participă la realizarea diverselor sisteme de reglare a funcțiilor
organismului – neurotransmițători (adrenalina, acetilcolina), hormoni, reglarea tisulară (heparina, histamina,
serotonina etc. ) .
▪ Substanțele endogene sunt agoniste → se fixează la receptor și îl activează; agoniștii pot fi folosiți ca
medicamente, având același efect.
▪ Substanțele endogene au un anumit tonus → ele se găsesc într-o anumită concentrație, iar reglarea funcției
organelor se face prin mecanism antagonist, contrar (ex. sistemul nervos simpatic și sistemul nervos
parasimpatic); blocantul scoate din funcție tonusul agonistului fiziologic, producând efecte inverse agonistului.
▪ Medicamentele, influențând mecanismele de reglare, afectează întreg organismul.
➢ Medicamentele acționează în funcție de numărul de receptori prezenți în organul respectiv – cu cât anumiți
receptori sunt răspândiți în întreg organismul, cu atât medicamentul are o multitudine de efecte și este mai greu de
utilizat; dacă există anumiți receptori, numai în anumite organe, medicamentele corespunzătoare vor influența
numai acele organe.
▪ Efectul depinde de starea fiziologică a organismului:
o Când există un tonus crescut al substanțelor endogene, medicamentele agoniste au efect slab (substanțele
endogene, fiind în concentrație mare, ocupă un număr mare de receptori), iar blocantele au efect puternic.
o Când tonusul substanțelor endogene este scăzut → invers.
Tipuri de receptori farmacologici:

❖ Receptori adrenergici: α adrenergici (alfa), β adrenergici (beta);
➢ Receptorii adrenergici de tip alfa ( α )
o Se regăsesc la nivelul terminațiilor nervoase simpatice și răspund la stimularea cu noradrenalină;
o Există două subtipuri:
▪ Alfa-1 – sunt receptori postganglionari sau postsinaptici localizați în mușchii netezi ai vaselor
sanguine (tunica musculară a arteriolelor din circulația sistemică), musculatura netedă de la nivelul
tractului genitourinar, în mușchiul radiar al irisului;
▪ Stimularea acestora produce: vasoconstricție arteriolară în teritorul sistemic (urmată de creșterea
tensiunii arteriale), contracții în zona aparatului genitourinar, midriază.
▪ Alfa-2 – sunt receptori presinaptici, localizați în musculatura netedă din arteriolele pulmonare, tractul
gastrointestinal, a căror stimulare determină scăderea secreției de noradrenalină.
▪ Stimularea acestora determină: vasoconstricție pulmonară, relaxarea musculaturii netede
gastrointestinale, secreție salivară abundentă, inhibarea secreției de insulină.
➢ Receptorii adrenergici de tip beta ( β )

o Sunt structuri moleculare situate la terminarea fibrelor simpatice și răspund la stimularea, printre alte
substanțe, cu izoprenalină.
o Există două subtipuri:
▪ Beta-1: sunt localizați în principal în miocard și în țesutul excitoconductor al inimii, dar se regăsesc și
în alte zone;
▪ Stimularea lor are efect: batmotrop pozitiv (creștere a excitabilității miocardului), cronotrop
pozitiv (creștere a ritmului cardiac) și tonotrop pozitiv (creștere a tonusului cardiac), care
determină tahicardie, creșterea travaliului cardiac; prin stimularea unor centri nervoși pot induce
stări de anxietate.
▪ Au efect inhibitor asupra motilității intestinale și produc lipoliză.
11
▪ Beta-2: sunt localizați în musculatura netedă a bronhiilor mici și terminale.
▪ Prin stimularea lor se produce dilatarea tuturor conductelor aerifere mici – bronhiolo- și bronho-
dilatație;
▪ Relaxează vasele periferice și stimulează glicoliza musculară.
➢ Prin selectivitatea unor substanțe din domeniul adrenergic se înțelege ca acestea acționează asupra unui singur
tip de receptori; există însă și agenți neselectivi / cu selectivitate joasă, care acționează asupra mai multor tipuri
de receptori adrenergici și prin urmare, pot determina apariția de efecte secundare (uneori intense și riscante).
Agenții farmacologici blocanți ai acestor receptori sunt substanțe care opresc secreția de catecolamine la
nivelul terminațiilor nervoase postganglionare; prin împiedicarea acțiunii adrenergicelor, exercită un efect
opus:
• Alfa-1 blocante: vasodilatație sistemică, scăderea travaliului cardiac => efect antihipertensiv; pot declanșa
chiar stări hipotensive;
• Alfa-2 blocante: vasodilatație;
• Betablocante: vasodilatație arteriolară, scăderea tensiunii arteriale, scăderea travaliului inimii, scăderea
tensiunii intraoculare.
❖ Receptori colinergici: muscarinici (M), nicotinici (N);

➢ Sunt localizați pe membranele neuronilor parasimpatici, din diferite organe, și răspund la stimularea cu
acetilcolină.
➢ Se împart în două categorii:
• Receptori muscarinici (notați cu M1 – M5), sunt localizați la nivelul SNC, în ganglionii vegetativi
parasimpatici, în miocard și în unii mușchi netezi;
o Stimularea lor determină bradicardie, dilatare arteriolară cu scăderea tensiunii ateriale, contracția
musculaturii intestinale, spasm la nivelul bronhiilor, creșterea secrețiilor în arborele bronșic.
• Receptorii nicotinici (notați cu N1, N2), sunt localizați în SNC, ganglionii vegetativi parasimpatici, în
placa terminală motorie;
o Stimularea lor produce tahicardie, hipertensiune arterială, accelerarea peristaltismului.
❖ Receptori dopaminergici (D);

➢ Sunt prezenți în sinapsele nervoase de la nivelul vaselor renale și din intestin;
➢ Răspund la stimularea cu dopamină, iar prin stimularea lor se produce vasodilatație în rinichi (cu creșterea
debitului urinar), dilatarea vaselor coronariene, creșterea debitului și forței de contracție a inimii.
➢ Dopamina prezintă două familii de receptori:
• familia receptorilor D1 care include receptorii D1 şi D5;
• familia receptorilor D2 care include receptorii D2, D3 şi D4.
❖ Receptori histaminici (H);

➢ Răspund la stimularea cu histamină și se deosebesc două categorii:
➢ Receptori H1: stimularea acestora determină dilatarea capilarelor, prăbușirea tensiunii arteriale, contracția
mușchilor netezi intestinali, spasm bronșic (bronhioloconstricție).
• Fenomenele legate de stimularea receptorilor H1 se întâlnesc toate cu o intensitate mărită în șocul
anafilactic și sunt limitate la arborele bronșic în cazul crizei de astm bronșic.
• Medicația antialergică se bazează pe blocarea acestor receptori.
➢ Receptori H2: sunt situați în mucoasa gastrică, iar stimularea lor determină o hipersecreție acidă în stomac.
• Medicația antiacidă modernă se bazează pe substanțe care blochează receptorii H2 din mucoasa gastrică.
❖ Receptori opiacei (morfinici);

➢ Sunt macromolecule proteice, care prezintă înaltă stereospecificitate și care pot lega în mod specific substanțe
opioide; prin intermediul acestui cuplaj se obțin complexe active biologic, prin care se produce analgezie;
➢ cel mai frecvent sunt vizați trei subtipuri: receptori µ (miu), receptori κ (kappa) și receptori δ (delta) – specifici
pentru opioizi.
12
➢ Efectele activării receptorilor opioizi:
• Receptori µ (miu):
o analgezie spinală și supraspinală intensă, analgezie periferică moderată,
o creșterea eliberării de prolactină,
o deprimare intensă a centrului respirator,
o scăderea motilității gastrointestinale, modularea comportamentului alimentar,
o mioză pronunțată, sedare, imunodepresie,
o euforie intensă, farmacodependență înaltă (dependență fizică).
• Receptori κ (kappa): analgezie spinală și supraspinală slabă, analgezie periferică pronunțată, mioză
moderată, sedare, diureză, disforie intensă, efecte psihotomimetice.
• Receptori δ (delta): analgezie spinală și supraspinală pronunțată, comportament de învățare de
recompensă, hipotensiune, midriază, efecte psihotomimetice.
1.2 Anatomia și fiziologia sistemului nervos
Sistemul nervos uman este cel mai complex produs al

evoluției biologice; miliardele de unități constituente, aflate
într-o permanentă activitate, reprezintă baza fizică
fundamentală a fiecărui aspect al comportamentului uman.
Sistemul nervos este unul din cele mai active domenii
de cercetare din cadrul medicinei și biologiei contemporane.
Mii de oameni de știință și clinicieni din întreaga lume, conduși
de pasiune și curiozitate sau cu scopul de a identifica metode
mai eficiente de prevenire și tratament a afecțiunilor
neurologice, au studiat sistemul nervos timp de mulți ani, însă,
în ciuda cantității enorme de date disponibile, cunoașterea
organizării complexe a sistemului nervos, cât și a unor funcții
ale sale, este departe de a fi completă, la fel este și capacitatea
specialiștilor de a se confrunta cu multe din patologiile sale.
Din punct de vedere structural, sistemul nervos poate fi
împărțit în:
• sistem nervos central (SNC), componenta sistemului
nervos situată în canalul rahidian (măduva spinării) şi în
cavitatea neurocraniană (encefalul);
• sistemul nervos periferic = expresia evidentă a activității
funcționale a sistemului nervos, include:
o componenta somatică (nervii spinali și cranieni);
o componenta vegetativă (SNV) - SNV asigură inervația
tuturor organelor interne, a glandelor, musculaturii
netede și a vaselor, iar funcțiile aceastuia nu se află sub
controlul conștient al organismului.
▪ Este alcătuit din două mari componente: sistemul
simpatic si sistemul parasimpatic, care acționează
în antagonism; cele două componente trimit fibre
în toate organele și formațiunile - se realizează
astfel o inervație dublă.
Din punct de vedere funcțional, sistemul nervos reprezintă o rețea de neuroni intercontectați, asemănător cu
structura unui computer (prezintă un sistem de introducere a datelor, un sistem de procesare a acestora și un sistem în care
sunt afișate rezultatele obținute).
13
Neuronul = celulă adaptată la recepționarea și transmiterea informației: unitatea elementară (celulară),
embriologică, anatomică, funcțională, trofică și metabolică a sistemului nervos; este alcătuit din:
• corp celular - voluminos, în structura căruia se regăsesc
organite celulare comune, dar și specifice: neurofibrile
(fibre intracelulare cu rol structural și de transport al
substanțelor) și corpusculi Nissl ( zonă specializată în
sinteza proteică neuronală); corpii celulari formează
substanța cenușie;
• dendrite - sunt prelungiri citoplasmatice extrem de
ramificate, conțin neurofibrile și corpusculi Nissl spre
baza lor; conduc influxul nervos.
• axon - este o prelungire unică, lungă (atinge chiar 1 m),
în care se găsesc neurofibrile, mitocondrii și lizozomi;
axonul se ramifică în porțiunea terminală, ultimele
ramificații fiind butonate (butoni terminali); conduce
influxul nervos.
o Butonii neuronali conțin, în afară de 2 neurofibrile,
numeroase mitocondrii, precum și vezicule în care
este stocată o substanță (mediator chimic). Axonii
conduc impulsul nervos
Sinapsa = legătura dintre neuroni
• este o formațiune structurală specializată, care se realizează între axonul neuronului presinaptic și
dendritele / corpul celular al neuronului postsinaptic.
• Legătura interneuronală se face între segmentul presinaptic reprezentat de butonul terminal al axonului și
segmentul postsinaptic, reprezentat de o zona mica din membrana neuronului postsinaptic pe care se aplica
butonul terminal.
• Cele două segmente sinaptice sunt separate printr-un spațiu sinaptic => legătura dintre neuroni nu se face
prin contact direct, ci este mediată chimic, prin eliberarea unui mediator (neurotransmițător) în fanta
sinaptică.
Nervii = Legătura dintre SNC și restul țesuturilor și organelor.

• sunt cordoane albe, suple, rezistente la tracțiune, al căror calibru variază
de la origine până la terminațiile lor, ca urmare a desprinderii de ramuri
sau ramificații colaterale.
• Nervii (cranieni sau spinali) leagă sistemul cerebrospinal de organe și
invers, în funcție de polarizarea influxului nervos. După organele pe
care le inervează sunt descriși: nervi cutanați, articulari, vasculari,
ramuri musculare, glandulare si mucoase.
• Nervul este înconjurat de o teacă de țesut conjunctiv numită epinerv,
care izolează în interiorul nervului fascicule de fibre nervoase; țesutul
conjunctiv care înconjoară fasciculele formează perinervul, iar fiecare
fibră nervoasă este înconjurată de o teacă de țesut conjunctiv numită
endonerv.
• Țesutul conjunctiv din alcătuirea nervului îi asigură structura de rezistență și conține elementele vasculare.
14
Sistemul nervos simpatic
Sistemul nervos simpatic este una dintre cele trei componente ale sistemului nervos autonom (vegetativ), celelalte
fiind sistemele parasimpatic si enteric. Majoritatea structurilor inervate de sistemul nervos autonom (SNA) primesc atat
fibre simpatice cat si parasimpatice.
Sistemul simpatic este componenta vegetativă a sistemului nervos periferic, prin care se realizează controlul
visceral pentru a pregăti organismul în a răspunde rapid și corespunzător la o activitate musculară intensă sau la o
situație de stres, răspuns adesea numit reacție de luptă sau fugă.
Este format din:
• Primul rând de neuroni: neuroni vegetativi situați în coarnele laterale ale măduvei toraco-lombare;
• Fibrele nervoase alcătuite din axonii primului rând de neuroni; aceste fibre nervoase ajung să facă sinapse
cu neuronii din ganglionii simpatici paravertebrali = fibre preganglionare;
o Neurotransmițătorul prezent în aceste sinapse este acetilcolina;
• Al doilea rând de neuroni: neuronii situați în ganglionii simpatici paravertebrali (sunt dispuși paralel cu
coloana vertebrală, de o parte și de alta a acesteia, de la baza craniului până la coccis;
• Fibrele nervoase alcătuite din axonii neuronilor din al doilea rând = fibre postganglionare; aceste fibre
sunt lungi și inervează organele interne.
o Neurotransmițătorul prezent în aceste sinapse este adrenalina.
Sistemul nervos simpatic:

➢ stimulează glandele sudoripare;
➢ la nivelul mușchilor erectori ai firelor de păr
determină contracția.
➢ asupra vaselor de sânge de la nivelul mușchilor scheletici
are efect dilatator, iar asupra vaselor de sânge de la nivelul
pielii sau mucoaselor, precum și a celor care aprovizionează
viscerele abdominale are efect constrictor.
➢ accelerează ritmul cardiac, iar intensificarea forței de
contracție a cordului rezultă din acțiunea asupra miocardului
ventricular;
➢ la nivelul canalului alimentar, diminuează peristaltismul și
determină contracția sfincterelor.
➢ dilată pupila;
➢ accentuează peristaltica ductului deferent prin care se
transportă spermatozoizii;
➢ relaxează musculatura netedă bronhială pentru facilitarea
respirației;
➢ prin acțiunea la nivelul medulosuprarenalei, stimulează
eliberarea epinefrinei.
15
16
Sistemul nervos parasimpatic
Sistemul nervos parasimpatic este una dintre cele trei componente ale sistemului nervos autonom (vegetativ),
celelalte fiind sistemele simpatic și enteric. Majoritatea structurilor inervate de SNA primesc atât fibre simpatice cât și
parasimpatice. Prin intermediul sistemului nervos parasimpatic, acțiunea este orientată, specifică pentru fiecare
organ, iar răspunsul este focalizat și controlul este individualizat; este implicat în funcțiile anabolice.
Este alcătuit din:
• Primul rând de neuroni: neuroni localizați în nucleii (centrii nervoși) parasimpatici din trunchiul cerebral
și în măduva sacrată (zona sacrală).
• Fibrele nervoase ale neuronilor din primul rând: fibre preganglionare lungi, care pornesc din centrii
nervoși către organele efectoare.
o Neurotransmițătorul prezent la acest nivel este acetilcolina.
• Al doilea rând de neuroni: sunt grupați în nuclei situați în pereții sau în vecinătatea organelor efectoare.
Fibre nervoase ale neuronilor din al doilea rând: fibre foarte scurte / absente.
o Neurotransmițătorul prezent la acest nivel este acetilcolina.
Sistemul nervos parasimpatic produce:

✓ Constricția pupilei și stimulează contracția
mușchiului ciliar pentru a relaxa ligamentele
suspensoare ale cristalinului, în acomodarea
vederii la apropiere.
✓ Stimulează glandele lacrimale și secreția
seroasă a glandelor salivare;
✓ Decelerează ritmul cardiac;
✓ Determină bronhoconstricție și facilitează
secreția glandelor conductului respirator;
✓ La nivelul canalului alimentar, stimulează
peristaltica și relaxează sfincterele. De
asemenea, favorizează secreția glandelor
intrinseci ale tractului gastrointestinal, secreția
pancreasului și eliberarea bilei din vezicula
biliară.
Relația dintre simpatic și parasimpatic

➢ Reciprocă sau antagonistă:
o SN simpatic are o distribuție largă, iar SN parasimpatic are o distribuție localizată (pentru
fiecare sistem separat);
o SN simpatic crește catabolismul, SN parasimpatic este orientat spre anabolism,
conservarea energiei.
o simpaticul stimulează și parasimpaticul inhibă: ex. frecvența cardiacă.
o Parasimpaticul stimulează și simpaticul inhibă: ex motilitatea gastro-intestinală.
➢ Complementară:
o Defecație, micțiune (simpaticul pentru umplere, parasimpaticul pentru golire);
o Erecție (PS) - Ejaculare (S).
17
Clasificarea medicamentelor cu acțiune la nivelul SNC

• În funcție de sensul acțiunii:
o Inhibitoare SNC;
o Stimulatoare SNC;
o Modulatoare SNC.
• în funcție de sens, specificitate și acțiune farmacoterapeutică:
o Nespecifice:
▪ În sens inhibitor: anestezice generale, hipnotice și sedative;
▪ În sens stimulator: excitante SNC – psihostimulante;
o Specifice:
▪ Asupra proceselor psihice, tonusului neuro-psihic: PSIHOTROPE – tranchilizante,
neuroleptice, antidepresive;
▪ Asupra proceselor psihice și memoriei: medicația bolii Alzheimer;
▪ Asupra funcției motorii: miorelaxante centrale, anticonvulsivante, antiparkinsoniene;
▪ Asupra proceselor durerii și sensibilității dureroase: analgezice morfino-mimetice și
analgezice-antipiretice.
▪ Asupra metabolismului neuronal (sens reglator): neurotonice.
***
18
2. Medicația deprimantă a SNC
2.1 Medicația epilepsiei. Medicamente anticonvulsivante

2.1.1 Patologia bolii epileptice
Convulsiile
✓ Sunt contracții violente și repetate ale mușchilor striați, localizate sau generalizate, provocate de descărcări
anormale și necontrolate ale unui număr mare de impulsuri, din neuronii cerebrali.
✓ Atacul (accesul, episodul) convulsiv reprezintă un simptom reacțional al creierului, supus la excitații de o
anumită intensitate, ce depășesc pragul convulsivant, iar traseul electroencefalogramei (EEG) evidențiază
modificări ale activității electrice cerebrale.
Factori implicați:
o Factorul endogen: reactivitatea convulsivantă, corelată cu pragul convulsivant;
o Factorul exogen: agenți excitanți externi – electrici, chimici, intoxicații, anorexie, febră, inflamații meningeale
sau encefalice, tumori intracraniene, traumatisme craniocerebrale.
Tipuri de convulsii:
o Convulsii clonice: contracții musculare bruște, scurte, ritmice, cu păstrarea coordonării între contracția
mușchilor agoniști și relaxarea mușchilor antagoniști;
o Convulsii tonice (tetanice): contracții musculare generalizate, violente, atât a mușchilor agoniști, cât și a celor
antagoniști, lipsind coordonarea între ei.
Epilepsia - este un sindrom caracterizat prin episoade repetate de:
• Descărcări de impulsuri anormale, bruște, foarte frecvente, sincrone, ale unor grupuri de neuroni corticali
sau subcorticali, care modifică aspectul EEG (electroencefalogramă);
• Tulburări ale stării de cunoștință, în majoritatea formelor;
• Prezență a atacurilor convulsive (frecvent);
Episoadele convulsive apar și dispar brusc, iar durata lor este variabilă; între episoadele convulsive nu
există în mod obișnuit simptome obiective de epilepsie.
➢ Episoadele convulsive apar ca urmare a unei stimulări excesive sau a afectării inhibiției activității
neuronilor; inițial, un număr mic de neuroni prezintă activitate anormală, însă, prin creșterea
conductivității normale a membranei și scăderea curenților sinaptici inhibitori, starea de excitabilitate se
extinde la nivel local (convulsii focale) sau pe o suprafață mai mare (criza generalizată).
➢ Criza epileptică apare numai atunci când se produce o descărcare excesivă nesincronizată.
Epilepsia este definită prin apariția a cel puțin două episoade de criză, neprovocate, cu / fără convulsii, la o distanță
de cel puțin 24 ore, adesea cu consecințe neurobiologice, cognitive, psihologice și sociale.
Forme de epilepsie:
• În funcție de etiologie:
o Epilepsie primară, idiopatică = boala epileptică;
o Epilepsie secundară, simptomatică (de factori exogeni – traumatisme, tumori)
• În funcție de extinderea descărcărilor neuronale și manifestarea clinică:

o Parțiale (locale, focale): simple (episoade focale fără tulburări cognitive, fără pierderea cunoștinței),
complexe (psihomotorii, cu accese de comportament confuzional) sau parțial generalizate;
▪ Convulsiile focale se manifestă ca modificări ale funcțiilor motorii (tresăriri, tremurături), senzoriale
(amorțeli, furnicături), automatisme.
▪ În crizele focale cu tulburări cognitive (crize parțiale complexe), există o afectare a stării de cunoștință
și pacientul nu își amintește evenimentul.
19
o Generalizate:
▪ Tonice: pierderea cunoștinței și manifestări autonomice;
▪ Atonice: pierderea bruscă a tonusului muscular, descrisă ca o cădere / aplecare a capului, căderea unui
membru sau prăbușirea pacientului la pământ;
▪ Absente = crize minore – micul rău epileptic (petit mal): apar în general la copii mici / adolescenți și
prezintă un debut brusc, cu întreruperea activităților în curs de desfășurare, privit în gol și o scurtă
rotație în sus a ochilor, totul într-un interval foarte scurt de timp (secunde);
▪ Tonico-clonice = crize majore – marele rău epileptic (grand mal): sunt asociate întotdeauna cu
pierderea stării de conștiență – criza începe cu o contracție tonică scurtă a mușchilor, urmată de
rigiditate și mișcări clonice, pacientul pierde controlul sfincterelor, își poate mușca limba și poate
deveni cianotic, întreg episodul convulsiv fiind adesea urmat de un somn profund.
▪ Clonice: contracții clonice ritmice, pierderea cunoștinței și manifestări autonomice;
▪ Mioclonice: contracții musculare clonice scurte, izolate (fasciculații), ale feței, trunchiului, și
extremităților, care pot apărea ca evenimente izolate sau repetate rapid, fără nicio modificare a stării de
conștiență.
o starea de rău epileptic – status epilepticus: atacuri subintrante de mare rău ( peste 30 minute); prezintă
mortalitate de până la 15% și reprezintă o urgență medicală.
2.1.2 Medicația anticonvulsivantă

Anticonvulsivantele (antiepilepticele) sunt medicamente prin a căror utilizare în terapie se urmărește:
• suprimarea sau diminuarea convulsiilor din diferite stări patologice (traumatisme, tumori, edem
cerebral, tetanos);
• reducerea numărului și a intensității atacurilor convulsive din boala epileptică.
Clasificarea anticonvulsivantelor
• În funcție de structura chimică: barbiturice (fenobarbital), hidantoine (fenitoina), dibenzazepine
(carbamazepina, oxcarbazepina), benzodiazepine ( diazepam, clonazepam), structuri diverse (acid valproic,
levetiracetam, gabapentin, topiramat, lamotrigin, acetazolamidă;
• în funcție de criteriile farmacodinamic și farmacoterapeutic:
o Anticonvulsivante utile în marele rău și în celelalte forme ( cu excepția micului rău): fenobarbital,
fenitoină, carbamazepină, acid valproic, lamotrigin, topiramat;
o Anticonvulsivante utile în micul rău: acid valproic, lamotrigin, acetazolamidă;
o Anticonvulsivante utile în status epilepticus: benzodiazepine i.v. (diazepam), fenitoină;
o Anticonvulsivante utile în crize mioclonice: acid valproic, clonazepam, lamotrigin, topiramat;
o Anticonvulsivante utile în epilepsia parțială: toate antiepilepticele utile în marele rău epileptic.
Farmacocinetică:
• Suferă o biotransformare hepatică prin intermediul enzimelor microzomiale hepatice din familia
citocromului P450, unde au loc oxidări, urmate de glucurono-conjugări;
o Unele dintre ele sunt biotransformate mai întâi în metaboliți activi, iar timpul de înjumătățire a
acestora este este mult mai mare, comparativ cu al antiepilepticului administrat;
• Se comportă ca inductori sau inhibitori enzimatici; la asocierea între ele sau cu alte medicamente pot
induce interacțiuni semnificative clinic, prin inducție / inhibiție încrucișată, datorită concursului de
izoenzime CYP capabile să le metabolizeze: apar fenomene de inhibare reciprocă a metabolizării, cu
supradozare – este necesară monitorizarea atentă a posologiei la schimbarea antiepilepticelor;
• Indicele terapeutic al antiepilepticelor este mic, zonele concentrațiilor terapeutice și toxice fiind foarte
apropiate – se recomandă monitorizare terapeutică pe baza concentrațiilor plasmatice (în cazul acestor
substanțe corelația conc. plasmatică – efect terapeutic este în general bună);
• Epurarea lor este predominant renală, în formă transformată;
Farmacodinamie: Acțiunea anticonvulsivantă constă în stabilizarea membranei neuronale, ridicarea pragului de
excitabilitate și a pragului convulsivant, diminuarea tendinței la descărcări repetate a neuronilor modificați patologic.
Farmacotoxicologie: Reacțiile adverse sunt specifice pentru fiecare grupă chimică de medicamente.
20
Interacțiuni:
• Interacțiunile farmacocinetice, semnificative clinic, se datorează frecvent capacității de inductor / inhibitor
enzimatic a unor antiepileptice (fenobarbital, fenitoină, carbamazepină, acid valproic);
• La asocierea între ele, antiepilepticele pot provoca inducție / inhibiție încrucișată;
Farmacoterapie și farmacografie - principii de tratament al epilepsiei:
✓ Individualizarea antiepilepticului și a dozelor – dozele de întreținere variază larg, interindividual; alegerea
terapiei depinde de tipul convulsiilor, clasificarea epilepsiei, caracteristicile pacientului;
✓ Inițierea tratamentului se face cu monoterapie, însă frecvent pacienții sunt necomplianți; dacă prima opțiune
este ineficientă, se asociază un al doilea medicament, cu reducerea treptată a dozei pentru medicamentul
ineficient; după caz, se poate institui politerapie;
✓ Dozele incipiente sunt crescute gradat, până la o doză moderată, iar dacă convulsiile persistă, se crește până la
doza maximă; frecvența dozelor este în funcție de T1/2;
✓ Optimizarea posologiei prin monitorizarea concentrației plasmatice a antiepilepticului și a efectelor adverse
care apar pe parcursul tratamentului;
✓ Suprimarea completă a crizelor trebuie să fie contrabalansată de gradul de tolerabilitate al efectelor adverse ale
medicamentelor, iar pacientul trebuie să fie implicat în asta – efectele adverse și comorbiditățile (anxietate,
depresie), precum și problemele sociale (conducerea automobilelor, siguranța la locul de muncă, relațiile
interumane, stigmatizarea socială) au un impact semnificativ asupra calității vieții pacientului.
✓ Întreruperea tratamentului se face prin reducerea treptată a dozelor – întreruperea bruscă declanșează crize
convulsive grave;
✓ Calea de administrare în status epilepticus este i.v, dar lent (dozele mari, administrate rapid, pot provoca
deces); în stare gravă, refractară la antiepileptice, se recurge la anestezia generală.
✓ Factorii favorizanți care permit întreruperea cu succes a tratamentului includ:
o perioadă fără convulsii de 2-4 ani (când există un singur tip de convulsii focale);
o controlul complet al convulsiilor în decurs de 1 an de la debut;
o Examenul neurologic și al IQ sunt normale, EEG a fost normalizat prin tratament.
Reprezentanți:
➢ Fenobarbital:
o Farmacocinetică:
• absorbție orală bună, legare în procent mare de proteinele plasmatice, difuzează în țesuturi, în bariera
hemato-encefalică și prin placentă; se elimină pe cale renală, ca metaboliți și în formă netransformată;
forma netransformată este filtrată glomerular și se reabsoarbe tubular – eliminarea completă poate dura
câteva zile, datorită reasorbției putând apărea fenomene de cumulare;
• la doze mari, este un puternic inhibitor enzimatic, induce toleranță dobândită încrucișată cu alte
medicamente asociate; interacționează și cu alte antiepileptice (carbamazepina, acid vaproic,
lamotrigină), cărora le influențează cinetica în sens inductor (scade conc. plasmatică și eficacitatea,
crește toxicitatea);
o Reacții adverse: în tratamentul cronic, cu doze mari antiepileptice, pot apărea sedare, ataxie, anemie
megaloblastică, osteomalacie; la întreruperea bruscă a tratamentului cronic, apare sindromul de sevraj, cu
convulsii tonico-clonice;
o Indicații: status epilepticus, de elecție în starea de mare rău la copii mici;
o Posologie:
▪ Marele rău epileptic: per os: adult - 100 mg de 1-2 ori / zi, copii – 2-4 mg/ kg corp /zi; i.m în doze
duble față de dozele per os;
▪ starea de rău epileptic: i.v. lent, 150-400 mg la adult, 6 mg/ kg corp la copil.
o Produse farmaceutice: Fenobarbital 100 mg cp, Fenobarbital 100 mg/ml sol.inj. (fiole 2 ml)
➢ Fenitoina
o Biotransformarea fenitoinei în organism are loc prin reacții de hidroxilare, iar această cale enzimatică are
capacitate limitată de metabolizare – metabolizarea este diferită față de a celorlalte anticonvulsivante: în
doze terapeutice mari, creșterile mici ale dozei determină creșteri mari ale concentrației plasmatice.
Această particularitate farmacocinetică a fenitoinei face ca timpul de înjumătățire să aibă o dispersie mare (
6 – 24 ore);
21
o Interacționează la asociere cu alte antiepileptice: este un puternic inductor enzimatic;
o Are un potențial farmacotoxicologic ridicat:
o Efecte toxice: tulburări nervoase (nervozitate, halucinații), tulburări de vedere, anemie megaloblastică,
gastralgii, hematemeză, hirsutism, efecte toxice cutanate (dermatită exfoliativă)
o Efecte teratogene: sindrom hidantoinic fetal (fisuri palatine, anomalii cardiace, creștere retardată, deficit
mental) – se adm. în sarcină, dacă este strict necesară în controlul episoadelor convulsive, în dozele
minime.
o Adm. i.v., în doze mari, poate declanșa hipotensiune arterială, deprimare respiratorie, fibrilații ventriculare
și chiar oprirea inimii;
o Indicații: prima opțiune pentru o varietate de convulsii, marele rău epileptic, epilepsia psihomotorie;
o Posologie: per os – adult: 200 – 400 mg/zi, în 1-2 prize zilnice, copii 5-15 mg/kg corp.
o Produse farmaceutice: Fenitoină Richter 100 mg cp, Fenitoină sodică 50 mg/ml (fiole 5 ml).
➢ Carbamazepina:
o Interacționează la asocierea cu alte antiepileptice, acționând ca un inductor / inhibitor enzimatic;
o Farmacotoxicologie:
▪ Hepatotoxicitate gravă – se impune monitorizarea funcției hepatice;
▪ Determină depresie respiratorie și comă, la administrare cronică;
▪ Are potențial teratogen: malformații cardiace, spina bifida – este contraindicată în sarcină;
o Indicații: epilepsie (marele rău epileptic, epilepsia psiho-motorie), nevralgia de trigemen.
o Posologie: per os,
▪ Epilepsie: adult 800 – 1200 mg / zi, în 2-3 prize zilnice; copii peste 1 an 10-25 mg / kg corp;
▪ Nevralgia de trigemen: inițial, 100 mg x 2 ori / zi, apoi se crește cu 100 mg la 12 ore până la 1600 mg /
zi; doza de întreținere este de 400 – 800 mg/zi, în 2-4 prize.
o Produse farmaceutice: Carbamazepină 200 mg cp, Carbamazepină 400 mg cp.
*** Un produs de metabolism al carbamazepinei în organism este oxcarbazepina, metabolit activ
farmacologic; manifestă aceeași acțiune terapeutică, însă are un profil de siguranță mult mai bun, comparativ
cu fenobarbitalul, fenitoina și carbamazepina drept pentru care se și se utilizează în terapie.
▪ Produse farmaceutice: Trileptal 300 mg, Trileptal 600 mg.
➢ Acidul valproic
o Este folosit ca sare (valproat de sodiu), biotransformat rapid și complet la acid valproic;
o Nu are o corelație bună între conc. plasmatice și efectele terapeutice, respectiv toxice – se impune
supravegherea pe criteriu clinic;
▪ Hepatotoxicitate cu afectare hepatică rară, dar gravă – se impune monitorizarea funcției hepatice;
▪ Efecte teratogene: spina bifida, malformații ale degetelor, cardio-vasculare, orofaringiene;
o Indicații: marele rău epileptic, micul rău epileptic, crize mioclonice.
o Posologie: adulți 1000 mg zi (în medie), în 2-3 prize zilnice; 30-40 mg / kg corp la sugari.
o Produse farmaceutice:
▪ forme solide: Depakine 200 mg cp.film., Depakine Chrono 300 mg sau 500 mg cp. elib. prel.,
Convulex 300 mg sau 500 mg cps., Orfiril long 1000 mg plicuri.
▪ Forme lichide: Depakine sirop 57,64 mg / ml.
➢ Clonazepam
o Nu are corelație între conc. plasmatice și eficacitate, respectiv toxicitate;
o Efect secundar major: deprimarea SNC – sedare, somnolență, hipotonie, ataxie;
o Indicații: micul rău epileptic, crize mioclonice, status epilepticus (i.v. lent);
o Posologie:
▪ Per os: adult 3-8 mg /zi, 1-2 prize zilnice, 2-6 mg /zi la copii și 1-3 mg/zi la sugari;
▪ i.v. lent, 1 mg la adult și 0,5 mg la copil, în status epilepticus.
o Produse farmaceutice: Rivotril 0,5 mg, 2 mg cp.
22
➢ Alte structuri:
✓ Topiramat:
▪ Este utilizat singur (în monoterapie), pentru a trata convulsiile la adulţi şi la copii cu vârsta de peste 6
ani sau împreună cu alte medicamente, ca tratament adjuvant, pentru a trata convulsiile la adulţi şi la
copii cu vârsta de peste 2 ani;
▪ administrarea concomitentă de topiramat şi carbamazepină sau fenobarbital au demonstrat o activitate
anticonvulsivantă sinergică;
▪ Se utilizează și pentru a preveni durerile de cap de tip migrenă la adulţi.
▪ terapia se iniţiază cu o doză scăzută (25 mg) şi ulterior se face ajustarea dozei până la o doză eficace.
Doza şi rata de ajustare a dozei trebuie să fie stabilite în funcţie de răspunsul clinic.
▪ Produse farmaceutice: Topiramat, Topilex.
✓ Lamotrigin:
▪ Tratament adjuvant sau ca monoterapie la adulți și copii cu vârsta de peste 2 ani, în crizele convulsive
parţiale şi generalizate, incluzând convulsii tonico-clonice, monoterapie în crizele convulsive sub
formă de absenţe tipice;
▪ terapia se iniţiază cu o doză scăzută (25 mg) şi ulterior se face ajustarea dozei până la o doză eficace.
Doza şi rata de ajustare a dozei trebuie să fie stabilite în funcţie de răspunsul clinic.
▪ Produse farmaceutice: Lamictal, Lamotrix.
✓ Gabapentină:
▪ este indicată ca terapie adjuvantă în tratamentul convulsiilor parţiale, cu sau fără generalizare
secundară, la adulţi şi copii cu vârsta > 6 ani; poate fi utilizată în asociere cu alte medicamente
antiepileptice, fără influenţarea concentraţiilor plasmatice de gabapentină sau a concentraţiilor serice
ale altor medicamente antiepileptice.
▪ terapia se inițiază cu doze de 300 mg care sunt crescute treptat până la 1800 sau 3600 mg;
administrarea se face în mai multe prize, minim două prize zilnice;
▪ Produse farmaceutice: Gabaran, Gabagamma, Grimodin.
✓ Levetiracetam:
▪ este indicat ca monoterapie în tratamentul crizelor convulsive parţiale, cu sau fără generalizare
secundară, la adulţi şi adolescenţi cu epilepsie nou diagnosticată, începând cu vârsta de 16 ani;
▪ este indicat în tratamentul crizelor convulsive parţiale, cu sau fără generalizare secundară, la pacienţi
cu epilepsie adulţi, adolescenţi, copii şi sugari începând cu vârsta de 1 lună.
▪ Terapia se face în trepte, crescând constant dozele până la stabilirea unei doze eficiente cuprinsă între
1500 – 3000 mg / zi, divizată în două prize;
▪ Produse farmaceutice: Levetiracetam 500, 1000 mg cp.film., Leveticaretam 100 mg/ml sirop.
***
2.2 Miorelaxante centrale
Miorelaxante – medicamente capabile să relaxeze musculatura striată ( diminuează hipertonia, contractura

și spasmul mușchilor striați).
Contractura şi stările spastice ale musculaturii striate (scheletice) sunt însoţite de:
• Durere;
• Tulburări la nivelul articulaţiilor corespunzătoare.
Cauzele contracturilor muşchilor striaţi:
• Traumatisme ale aparatului locomotor;
• Afecţiuni reumatismale;
• Tulburări neurologice piramidale şi extrapiramidale;
• Boli convulsivante infecţioase sau toxice.
23
Farmacodinamie – acțiuni:
➢ Miorelaxantă;
➢ Sedativă ( de intensitate mică, egală sau mai mare comparativ cu acțiunea miorelaxantă);
➢ Anaglezică – efect indirect, apare prin combaterea contracturii.
Farmacotoxicologie
• Reacțiile adverse pe care le pot da pot fi:
o Comune: somnolență (atenție pentru șoferi), capacitate funcțională motorie diminuată (hipotonia este
o consecință a miorelaxării), paralizie flască (apare la doze mari, iar prin paralizia mușchilor
respiratori survine moartea)
o Proprii, în funcție de structura chimică.
• Contraindicații majore: miastenii, hipotonii, miastenia gravis.
Farmacoterapie
➢ Miorelaxantele reprezintă o medicație simptomatică-patogenică, eficiența tratamentului fiind mai
vizibilă în formele acute spastice dureroase decât în cele cronice.
➢ Se asociază cu analgezice-antiinflamatoare în inflamații însoțite de durere și contractură;
➢ Indicații: stări spastice ale mușchilor striați (indiferent de etiologie), chirurgie și ortopedie (reducerea
fracturilor).
Reprezentanți:
➢ Diazepam
• Acțiunea miorelaxantă este manifestată în proporție mai mică, diazepamul fiind utilizat în principal pentru
acțiunea sa tranchilizant-anxiolitică, sedativ-hipnogenă.
• Ca miorelaxant, este indicat în: hipertonie musculară consecutivă stărilor de tensiune psihică, stări spastice
de origine neurologică (leziuni spinale, hemiplegie) sau reumatismală;
• Posologie: 2 mg x 2/zi, cu creștere treptată (2 mg la câteva zile) până la 10 mg x 3/zi.
• Produse farmaceutice: Diazepam 10 mg cp, Diazepam 5 mg/ml sol.inj. (fiole 2 ml)
➢ Clorzoxazona
• Are acțiune miorelaxantă slabă;
• Indicații: stări spastice ale mușchilor striați, de etiologii diverse: spasme posttraumatice (fracturi, luxații,
rupturi musculare), spasme reactive traumatice (artrite, lumbago, artroză, torticolis), sechele traumatice,
neurologice sau reumatice.
• Posologie: per os, adult 250-500 mg x 3-4 / zi, copii peste 6 ani 250 mg x 3/zi;
• Produse farmaceutice: Clorzoxazonă 250 mg cp.
➢ Baclofen
• Manifestă acțiune miorelaxantă și analgezică;
• Reacții adverse: sedare și somnolență, simptome digestive (greață, vomă, diaree), hipotensiune arterială,
erupții cutanate, halucinații, convulsii, deprimare respiratorie (la doze mari). Contraindicat în epilepsie;
• Indicații: miotonii, paralizii prin scleroză în plăci, hipertonie și spasticitate de origine traumatică /
degenerativă / neoplazică.
• Posologie: per os, 5 mg x 2 / zi, la masă; dozele se cresc treptat până la 100 mg /zi.
• Produse farmaceutice: Lioresal 10 mg, 25 mg, cp.film.
➢ Tolperison
• Manifestă acțiune miorelaxantă, însă doza trebuie ajustată în funcție de toleranța pacientului;
• Reacții adverse: simptome digestive, simptome neurologice (amețeală, somnolență, cefalee), palpitații,
înroșire a feței. Contraindicat pe perioada alăptării.
• Indicații: tratamentul simptomatic al spasticității de diferite etiologii, în asociere cu analgezice.
• Posologie: per os, 50 – 150 mg x3 /zi, la masă.
• Produse farmaceutice: Mydocalm 50 mg, 150 mg.
24
2.3 Medicația bolii Parkinson
Mişcările involuntare normale sunt dependente de echilibrul fiziologic dintre grupurile de neuroni
dopaminergici şi colinergici. Funcţia motorie involuntară a musculaturii striate scheletice este controlată de
subsistemul nervos extrapiramidal din SNC.
Dezechilibrul funcţional al celor două sisteme, dopaminergic şi colinergic, provoacă tulburări motorii.
Hipofuncția dopaminergică, însoțită de o hiperfuncție colinergică, determină apariția și instalarea unei boli
neurodegenerative a SNC, cu evoluție progresivă = boala Parkinson.
Sindromul Parkinson se manifestă clinic prin trei tulburări motorii caracteristice: hipertonie, hipokinezie,
tremor; alte tulburări asociate: tulburări de echilibru, dureri ale muşchilor scheletici (consecința hipertoniei), simptome
vegetative de tip colinergic (sialoree), simptome psihice (deteriorare psihică, inevitabilă).
Boala Parkinson este cronică, progresivă, având o evoluție lentă în decurs de ani.
• Hiperactivitatea colinergică este responsabilă de tremor și rigiditate;
• Hipoactivitatea dopaminergică este responsabilă de hipokinezie.
Inițial, simptomatologia poate fi doar senzorială, însă pe măsură ce boala progresează, apar unul / mai multe dintre
simtomele clasice (tremor de repaus, rigiditate, bradikinezie, instabilitate posturală).
✓ Tremorul de repaus este adesea singurul simptom pe care pacientul îl acuză; apare cel mai adesea la nivelul
mâinilor, inițial unilateral, printr-o mișcare caracteristică de „numărat bani”, care se remite în timpul mișcărilor
voluntare și în timpul somnului.
✓ Rigiditatea musculară implică rezistență musculară la mișcare pasivă, și poate avea caracteristici de „roată
dințată”; afectarea musculară poate cuprinde extremitățile superioare și inferioare mușchii feței și ai gâtului.
Medicamentele antiparkinsoniene ameliorează clinic simptomele sindromului Parkinsonian (rigiditate,
hipokinezie, tremor); sunt medicamente care acţionează patogenic în sensul ameliorării dezechilibrului dintre sistemele
dopaminergic deficitar şi colinergic în exces, ameliorând astfel simptomatologia sindromului parkinsonian.
Clasificarea medicamentelor antiparkinsoniene – după mecanismul de acțiune:
• Antiparkinsoniene anticolinergice: trihexifenidil;
• Antiparkinsoniene care stimulează transmisia dopaminergică:
o Influență pozitivă asupra metabolismului dopaminei:
▪ Creșterea biosintezei de dopamină: levodopa, levodopa+carbidopa / benserazid;
▪ Stimularea eliberării de dopamină: amantadina.
▪ Inhibarea selectivă a enzimei monoaminoxidaza-B (responsabilă de metabolizarea
dopaminei în organism, este un marker genetic al bolii Parkinson): selegilina, rasagilina;
▪ Inhibarea selectivă a COMT: tolcapon / entacapon;
o Antiparkinsoniene agoniști ai receptorilor pentru dopamină: piribedil, ropirinol, pramipexol.
Tratamentul medicamentos produce ameliorări la 60 - 80% din bolnavi, care pot astfel să-și desfășoare
activitatea, și trebuie continuat toată viața.
Principii de tratament:
✓ În formele incipiente: anticolinergice (trihexifenidil), stimulatoare ale eliberării dopaminei (amantadina –
reduce diskinezia) – sunt mai puțin active față de levodopa, dar au mai puține efecte adverse și sunt mai ușor
maniabile;
✓ În formele avansate, când intensitatea simptomelor deranjează activitatea bolnavului: levodopa – cel mai
eficace antiparkinsonian;
✓ În parkinsonismul medicamentos (sindromul neurologic extrapiramidal indus de neuroleptice):
anticolinergice (trihexifenidil);
✓ Dozele se cresc treptat;
✓ Asocierile sunt indicate pentru creşterea eficacităţii clinice;
25
✓ Întreruperea administrării se face treptat; întreruperea bruscă poate produce RA , în funcţie de mecanismul
de acţiune:
o La anticolinergice, efect rebound colinergic cu hiperfuncţie colinergică (efect de reglare up): halucinații;
o La levodopa, efect de obişnuinţă dopaminergică (efect de reglare down) cu deficienţă dopaminergică
majoră, manifestată prin akinezie majoră.
✓ Se monitorizează simptomele, reacțiile adverse și activitățile zilnice și se individualizează terapia; medicația
concomitentă, care ar putea agrava simptomele motorii, memoria, căderile sau simptomele comportamentale
ar trebui întreruptă, dacă este posibil.
Reprezentanți:
➢ Trihexifenidil
o Agent anticolinergic, antagonizează intens hipertonia, moderat tremorul și slab hipokinezia; anulează
sialoreea; este mai bine tolerat, în comparație cu agenții dopaminergici, însă eficacitatea sa este mai
scăzută, comparativ cu aceștia;
o Poate fi folosit în terapie singur, în formele incipiente de Parkinosn, atunci când predomină hipertonia, sau
în asociere cu levodopa; se folosește în terapie și pentru a trata sindromul extrapiramidal indus de
neuroleptice.
o Posologie: per os, adult 1-2 mg x3 zi, după masă, copil 1 mg /zi, divizat în 2-3 prize.
o Produse farmaceutice: Romparkin 2 mg, cp.
➢ Levodopa
o este precursorul noradrenalinei și al dopaminei în organism = cel mai eficient agent
antiparkinsonian; are efect antagonist asupra hipokineziei și rigidității;
▪ La tratament indelungat (circa 2 ani), apare fenomenul de obișnuință: efectul terapeutic se estompează
ca intensitate și eficiență; expunerea prelungită (peste 2 ani) determină apariția unor mișcări
involuntare de tip coreiform (pe fondul hiperfuncției dopaminergice): clipiri, deschiderea gurii, rotații
spontane ale trunchiului, membrelor și capului, cu înclinarea lui;
▪ Pot apărea efecte secundare simpatomimetice: cardiovasculare, digestive – CI în afecțiuni vasculare
grave;
o Indicații: se asociază în produse tipizate cu agenți inhibitori ai enzimelor care o pot degrada:
▪ Cu benserazid, carbidopa (inhibitori al DOPA-decarboxilazei);
▪ Cu tolcapon / entacapon (inhibitori ai COMT – catecol-o-metiltransferaza).
o Posologie: 250 mg x 3/zi, după masă; dozele se cresc treptat, până la 3-4 g / zi.
o Produse farmaceutice: Isicom (250 mg levodopa / 25 mg carbidopa), Madopar ( 200 mg levodopa / 50 mg
benserazid), Levodopa/Carbidopa/Entacapon (asocieri cu diferite conc).
➢ Selegilina
o Este un inhibitor selectiv al monoaminooxidazei B (MAO-B), în acest fel diminuând metabolizarea
dopaminei prin degradare oxidativă; în organism, prin biotransformarea ei, se obțin amfetamină și
metamfetamină – stimulante asupra SNC, însă fără expresie vizibilă la dozele terapeutice;
o Prezintă o legare ridicată de proteinele plasmatice (95%) și un T1/2 lung (aprox. 24 ore);
o Un avantaj major: terapia precoce cu selegilină poate întârzia cu 6-9 luni necesitatea de a asocia
levodopa în tratamentul bolii;
o Poate potența unele efecte secundare ale levodopa, atunci când se asociază în terapie (fenomenul de
obișnuință);
o Posologie: 5 mg / zi, la masă; se poate crește doza până la maxim 10 mg/zi, peste acest prag putând apărea
efectele secundare de stimulare a SNC date de amfetamine (agitație psihomotorie, anxietate, insomnie,
halucinații).
o Produse farmaceutice: Selegos 5 mg cp.
➢ Rasagilina
o este un inhibitor potent, ireversibil, selectiv de MAO-B, care poate produce o creştere a concentraţiei
extracelulare de dopamină la nivelul corpilor striaţi;
o este indicată la adulți în tratamentul bolii Parkinson idiopatică, ca monoterapie sau ca adjuvant (în
asociere cu levodopa) la pacienţii cu fluctuaţii de sfârşit de doză.
o Produse farmaceutice: Azilect 1 mg, Hiperavia mg, Sagilia 1 mg.
26
➢ Ropirinol
o Este un agonist dopaminergic – în organism produce efecte similare dopaminei;
o Se utilizează în monoterapie sau asociat cu levodopa; este indicat și pentru a calma simptomele din
sindromul picioarelor neliniștite.
o Produse farmaceutice: Requip modutab, Rolpryna 2, 4, 6, 8 mg cp.elib.prel. .
➢ Piribedil
o Este un agonist dopaminergic, care poate fi utilizat în terapie atât singur, cât și în asociere cu levodopa,
în formele de boală unde predomină tremorul; se utilizează și pentru combaterea îmbătrânirii cerebrale
și în arteriopatii obliterante ale membrelor inferioare.
o Produse farmaceutice: Pronoran 50 mg drj.elib.prel.
➢ Amantadina
o Stimulează eliberarea dopaminei în organism; este utilizată ca monoterapie sau asociată cu levodopa.
o Manifestă și un efect antiviral, drept pentru care este folosită și în tratamentul infecției cu virus gripal
tip A;
o Posedă și efect analgezic, fiind utilă în durerile chirurgicale neuropate, nevralgiile postherpetice.
o Produse farmaceutice: Viregyt K 100 mg cps.
➢ Pramipexol
o Este un agonist dopaminergic, utilizat ca monoterapie în stadiile inițiale ale bolii și asociat cu levodopa
în stadii avansate;
o Produse farmaceutice: Mirapexin, Oprymea 0,26 mg, 0,52 mg, 1,05 mg, 2,01 mg.
➢ Rotigotina
o Este un agonist dopaminergic, utilizat în monoterapie în stadiile incipiente ale bolii, sau ca măsură
terapeutică suplimentară tratamentului cu levodopa în stadiile avansate ale bolii, acolo unde eficiența
levodopa scade; se utilizează și pentru a calma simptomele din sindromul picioarelor neliniștite.
o Produse farmaceutice: Neupro 2 / 4 / 6 / 8 mg plasture transdermic.
***
2.4 Hipnotice și sedative

2.4.1 Somnul – baze fiziopatologice
Somnul reprezintă starea de repaus a organismului, care alternează periodic cu starea de veghe ( bioritmul veghe-
somn, nictemeral, circadian); se manifestă prin unele modificări de ordin cantitativ al funcțiilor psihice, motorii și
vegetative, comparativ cu starea de veghe:
➢ Toate funcțiile fiziologice se află la un nivel bazal;
➢ Starea de conștiență este suprimată;
➢ Subconștientul naște vise;
➢ Motilitatea voluntară este abolită, iar motilitatea reflexă este diminuată – pragul reflexelor este crescut, iar
excitațiile externe nu pot fi recepționate sub o anumită intensitate.
➢ Scade tonusul centrului termoreglator, cu hipotermie ușoară;
➢ Scade excitabilitatea centrului respirator, cu manifestarea bradipneei, acumulării de CO2 în sânge și instalarea
acidozei.
Este necesar la toate vârstele pentru contribuția sa în:
✓ menținerea echilibrului psiho-fiziologic;
✓ menținerea sănătății;
✓ procesul de creștere la copii;
✓ activitatea normală din starea de veghe.
27
Tipuri de somn:
➢ Somnul lent (NREM – non rapid eye movement):
o reprezintă un proces reparator celular, ocupă cca. 75% din timpul total de somn;
o pe EEG apar unde lente și ample;
o este mai intens și mai profund în prima jumătate a nopții, în timpul total de somn se pot delimita 4-6 astfel
de perioade de 70 – 120 min.; primul interval delimitat corespunde tranziției din starea de veghe în starea
de somn;
➢ Somnul rapid paradoxal (REM):

o este un proces nervos reechilibrator psihic, contribuie la mărirea autocontrolului, diminuarea sensibilității
la stres, scăderea reacțiilor impulsive și a agresivității;
o ocupă cca. 25% din timpul total de somn;
o pe EEG apar unde rapide și de amplitudine mică: activități electrice și metabolice crescute;
o alte procese: flux sanguin cerebral crescut, atonie musculară, fluctuații ale frecvenței cardiace și
respiratorii;
o este perioada din somn când au loc visele;
o predomină în a doua jumătate a nopții, când somnul este mai superficial, pe durata somnului se pot derula
3-5 astfel de episoade, de până la 30 min.
Polisomnografia – măsurarea simultană a unor parametri electrofiziologici în timpul somnului:
electroencefalograma, electrooculograma, electrocardiograma, electromiograma, centurile de tensiune abdominală
și toracică, saturația de oxigen – pentru a caracteriza somnul și a diagnostica tulburările de somn.
Clasificarea tulburărilor ciclului somn-veghe:
• Insomnii; • Tulburări asociate ritmului circadian;
• Hipersomnii; • Tulburări de trezire în timpul fazelor de somn REM;
• Narcolepsie; • Sindromul picioarelor neliniștite;
• Tulburări de somn asociate respirației; • Tulburări de somn induse de medicamente.
Tulburările de somn – pot fi în două sensuri: hipersomnii și hiposomnii.

• Hiposomnia poate apărea:
o rar, pentru scurtă durată: la oameni sănătoși, datorită unor factori externi, temporari;
o frecvent – în bolile psihiatrice (schizofrenie, depresie).
Clasificarea hiposomniilor:
➢ Funcție de momentul manifestării:
• Hiposomnie inițială, psihogenă – dificultăți de adormire (excitații emoționale, anxietate);
• Hiposomnie intermitentă, psihotică – somn discontinuu (stări depresive);
• Hiposomnie terminală – trezire precoce: vârstnici;
• Hiposomnii de noapte – inversarea ritmului normal veghe-somn, zi-noapte.
➢ Funcție de durată:
• Pasageră, ocazională – la persoane normale, din cauze externe (zgomot, serviciu în schimburi);
• De scurtă durată – câteva săptămâni: tensiune psihică temporară, diverse suferințe;
• Cronică – extinsă pe luni /ani – dureri cronice, nevroze cronice, depresii, toleranță sau dependență de
hipnotice.
Terapia hiposomniilor:
✓ Tratamentul cauzelor, măsuri igieno-dietetice de viață;
✓ Psihoterapie;
✓ Sedative;
✓ Hipnotice – în cazul în care celelalte măsuri nu dau rezultate.
28
2.4.2 Medicația tulburărilor de somn
Sedative = deprimante neselective ale SNC, care, la dozele terapeutice sedative, produc o stare de liniște prin
diminuarea hiperexcitabilității senzitive și motorii.
Hiponotice (somnifere) – deprimante neselective ale SNC, care, la dozele terapeutice hipnotice, forțează sau
favorizează instalarea unui somn asemănător celui fiziologic.
Efectele sedativ, hipnotic și tranchilizant nu se manifestă tranșant, ci se intrică, în funcție de medicament și de
doză; fiecare medicament are unul din aceste efecte predominant, raportat la doză:
✓ Hipnoticele, în doze mici, manifestă efect sedativ;
✓ Sedativele manifestă și efect anxiolitic;
✓ Tranchilizantele au efect hipnotic, în nevroze.
Clasificarea hipnoticelor - criteriul farmacodinamic și farmacoterapeutic:
✓ Hipnocoercitive = forțează somnul – deprimante SNC neselective, care inhibă difuz segmente din SNC;
o deprimarea este de intensitate gradată, dependent de doză (sedare – somn hipnotic – somn narcotic –
comă – moarte).
o au efect deprimant asupra respirației, aparatului cardiovascular și temperaturii;
o forțează somnul și la indivizii normali care nu suferă de insomnie;
o intrarea în somnul hipnotic forțat este precedată de apariția somnolenței, iar trezirea se face cu
dificultate și este urmată de somnolență reziduală;
o reduc durata somnului REM și o cresc pe cea a somnului NREM – produc „datorie de somn”, la
administrare repetată, determină apariția obișnuinței (cu tendință de creștere a dozelor);
o Produc dependență fizică, cu sindrom de abstinență, manifestat prin simptome de excitație SNC –
convulsii; la oprirea tratamentului apare fenomenul de rebound, cu vise neplăcute.
o Produc inducție enzimatică;
o Supradozarea poate fi folosită în scop suicidal.
✓ Hipnoinductoare = hipnogene, favorizează somnul - deprimante SNC selective (acționează selectiv

asupra unor receptori specifici), dar a căror acțiune deprimantă nu este dependentă de doză;
o Efectele asupra SNV, circulației și respirației sunt reduse / absente;
o Intrarea și ieșirea din somn sunt însoțite de somnolență incipientă și respectiv reziduală de intensitate
redusă, trezirea din somn fiind ușoară;
o Nu reduc durata somnului REM, cu vise, și nu produc rebound cu vise neplăcute la întreruperea
tratamentului, dezvoltă rar / slab farmacodependență;
Reprezentanți:
➢ Derivați barbiturici: fenobarbital
✓ Farmacocinetică: Este un puternic inductor enzimatic;
✓ Farmacodinamie:
• La dozele terapeutice, are acțiune hipnocoercitivă - determină deprimare SNC de intensitate
gradată, dependentă de doză și de substanță, de durată lungă (aprox. 9 ore) și anticonvulsivantă;
• La doze mari, determină: deprimare SNC intensă (comă), deprimarea peristaltismului
intestinal, vasodilatație, deprimarea centrului termoreglator (hipotermie), deprimarea centrilor
respiratori și vasomotori;
✓ Farmacotoxicologie:
▪ Determină toleranță dobândită pentru acțiunea hipnotică, la adm. regulată ( >1 săpt.), cu
tendință de creștere a dozelor;
▪ Determină dependență fizică, cu sindrom de abstinență, la întreruperea bruscă a unui tratament
îndelungat: stare de agitație, tremor, insomnie, febră, halucinații, în cazuri grave crize convulsive;
▪ Intoxicația acută = supradozare voluntară, în scop suicidal; apare la doze toxice, de cca 5x
dozele hipnotice; dozele letale sunt 10x dozele hipnotice;
• Simptomele intoxicației: delir, hipotermie, deprimare respiratorie, mioză, hipotensiune, cianoza
tegumentelor;
29
•Tratament: perfuzie cu NaHCO3, pentru alcalinizarea urinii și favorizarea eliminării renale,
diureză osmotică cu manitol 5%, susținerea respirației și tensiunii arteriale, administrarea de
oxigen.
✓ Farmacoterapie:
• ca sedativ, în stări de hiperexcitabilitate în nevroze, la doze mici ( 15 mg x 2-3/ zi, 1/5 din doza
hipnotică); este folosit rar ca hipnotic, datorită faptului că produce somnolență după trezire și
sedare reziduală;
• antiepileptic (în starea de mare rău epileptic).
• În tratamentul icterului neonatal, 10 mg/kg corp/zi, până la decolorare, al icterului congenital
cronic (datorită favorizării metabolizării bilirubinei).
• Produse farmaceutice: Extraveral
➢ Derivați benzodiazepinici: sunt considerate hipnotice moderne, preferate hipnoticelor clasice

hipnocoercitive, datorită faptului că nu modifică structura somnului și nu reduc durata somnului REM;
Reprezentant: nitrazepam:
o Absorbție digestivă bună, legare ridicată de proteinele plasmatice, dar cu variabilitate
interindividuală mare – necesară individualizarea dozelor;
o Biotransformare completă la nivel hepatic, eliminare renală;
o Hipnotic modern, induce somn 6-8 ore, foarte apropiat de somnul fiziologic – indicat în
insomnii; manifestă și efect anticonvulsivant.
o La administrare repetată, datorită timpului de înjumătățire lung, poate da sedare posthipnotică;
o Administrare: per os, 5-10 mg / zi la adulți, 0.5-5 mg/zi la copii (inclusiv sugari).
o Produse farmaceutice: Nitrazepam 2.5, 5 mg cp.
Alte structuri utilizate: triazolam, flurazepam, estazolam, quazepam.
➢ Hipnotice moderne cu profil similar benzodiazepinelor

✓ Zopiclona
▪ Profil farmacodinamic asemănător benzodiazepinelor = hipnoinductor care nu afectează
somnul REM, cuprinzând toate acțiunile acestora: hipnotică, sedativă,
anticonvulsivantă, miorelaxantă și anxiolitică;
▪ Determină rar apariția de efecte adverse: iritabilitate, depresie, confuzie, halucinații - se
manifestă mai ales la vârstnici; provoacă somnolență diurnă;
▪ Poate induce obișnuință – stare de insomnie agravată, la întreruperea bruscă a tratamentului.
▪ Indicat în insomnii tranzitorii sau cronice: per os, 7.5 mg , seara la culcare – Imovane. 7,5 mg
*) eszopiclona – debut rapid al acțiunii, poate fi utilizată pe termen lung (6 luni).
**) zaleplona – debut rapid al acțiunii, scurtează timpul de adormire.
✓ Zolpidem
▪ are profil farmacologic similar benzodiazepinelor, însă prezintă în mod selectiv acțiune
hipnotic-sedativă mai bine evidențiată față de celelalte acțiuni ale benzodiazepinelor.
▪ Determină rar apariția de efecte adverse: confuzii, amețeli, tulburări de echilibru; provoacă
somnolență diurnă;
▪ Avantaj: nu dezvoltă obișnuință și farmacodependență, în tratament cronic la doze obișnuite,
iar indicele terapeutic este destul de ridicat;
▪ Dozele toxice de zolpidem deprimă respirația moderat, iar la asociere cu alcoolul / alte
deprimante SNC crește periculos deprimarea respiratorie.
▪ Indicat în insomnii tranzitorii sau cronice: per os, 10 mg seara la culcare – Stilnox 10 mg.
***
30
2.5 Anxiolitice (tranchilizante)
2.5.1 Anxietatea – aspecte patologice
Anxietatea este o stare afectivă patologică, caracterizată prin neliniște psihomotorie, teamă nedeslușită (fără
obiect real) legată de o presupusă posibilitate a unui pericol iminent sau insucces iminent.
Se manifestă:
• Rar și pentru scurt timp la oamenii sănătoși;
• Frecvent și cu intensitate mare în boli psihiatrice – este un simptom inevitabil și reprezintă un simptom
cardinal în multe tulburări psihiatrice.
Este asociată în mod obișnuit cu depresia, fobiile și tulburările de personalitate.
În fiziopatogenia anxietății, sunt incriminate hiperfuncția sistemului adrenergic și dereglarea sistemului
serotoninergic.
Anxioliticele (tranchilizantele) sunt medicamente care influențează predominant unele procese psihice.
Manifestarea acțiunii tranchilizante:
✓ reduc starea de tensiune psihică, neliniștea și reacțiile psihomotorii;
✓ induc o stare de calm, chiar de indiferență, fără să provoace (în general) somnolență;
✓ absența influențării vigilității, a facultăților intelectuale, a funcțiilor senzoriale;
✓ Potențarea altor deprimante SNC (anestezice, hipnotice, anticonvulsivante ).
Acțiuni secundare ale tranchilizantelor:
• miorelaxantă;
• anticonvulsivantă;
• hipnoinductoare.
2.5.2 Terapia anxietății
➢ Tranchilizante benzodiazepinice – cele mai prescrise substanțe în terapia anxietății
✓ Farmacodinamie:
▪ Absorbție bună per os, cu legare puternică de proteinele plasmatice – substanțe cu T1/2 medii - lungi;
i.m., rata de absorbție este mai mică;
▪ Difuzează prin bariera hemato-encefalică, placentă și în laptele matern;
▪ Metabolizare hepatică prin intermediul sistemelor microzomiale hepatice din familia citocormului
P450; nu influențează semnificativ activitatea enzimelor hepatice la tratament cronic, în schimb
interacționează la asocierea cu numeroase medicamente;
▪ Eliminare biliară și renală;
▪ Avantaj: sunt substanțe cu indice terapeutic mare.
▪ Acțiuni terapeutice:
• Anxiolitică: medazepam;
• Sedativ – hipnoinductoare: diazepam;
• Miorelaxantă: diazepam, lorazepam – utilizare în urgențe medicale, pe cale i.v.;
• Anticonvulsivantă: diazepam, clonazepam.
✓ Farmacotoxicologie:
▪ Reacții adverse proprii: efecte teratogene - apariția în primul trimestru de sarcină;
▪ Reacții adverse comune:
• Somnolența: cea mai întalnită reacție secundară;
• Ataxia: apare datorită acțiunii miorelaxante, la doze mari – CI șoferi;
• Obișnuința: instalare după administrare cronică, cu tendință de mărire a dozei, care antrenează
insomnie, anxietate, confuzie;
• Afectarea funcției cognitive: scăderea memoriei de lungă durată, după tratamente îndelungate;
▪ Farmacodependența este dezvoltată la administrarea de doze mari, timp îndelungat; întreruperea
bruscă declanșează sindrom de sevraj (insomnii, anxietate, agitație, confuzie), uneori la câteva zile de
la întreruperea administrării, dar se declanșează brusc și este sever. Antidotul specific în intoxicații –
FLUMAZENIL.
31
✓ Reprezentanți:
❖ Diazepam:
• Legare foarte ridicată de proteinele plasmatice, distrtibuție rapidă în creier, prin bariera
hematoencefalică și apoi redistribuire în țesutul adipos – atenție la dozare în cazul persoanelor
obeze;
• Biodisponibilitate scăzută per os, datorita metabolizării intense la nivelul primului pasaj hepatic –
metaboliții formați sunt activi (nordazepam și oxazepam), cu T1/2 foarte lung (până la 90 ore);
• Indicații:
o agent anxiolitic intens – util în terapia sdr. anxios, anxietăți din nevroze și psihoze; doze
terapeutice: 10-30 mg/zi, în 3 prize;
o agent miorelaxant eficient – combaterea contracturilor și stărilor spastice musculare; doze
terapeutice = dozele antianxioase;
o agent anticonvulsivant – stări convulsive diverse, status epilepticus, la adm. i.m. / i.v. lent;
o agent sedativ-hipnoinductor: hiposomnii din nevroze și psihoze.
o Este util și în preanestezie, la adm. i.v. ;
• Reacții adverse: somnolență, incoordonare motorie, deprimare respiratorie marcată, efecte
teratogene.
❖ Medazepam:
• Prin biotransformare, eliberează diazepam; are T1/2 lung (55 ore);
• Este agent anxiolitic de intensitate mai redusă, comparativ cu diazepamul (anxiolitic de zi), iar
efectele sedativ-hipnotic și anticonvulsivant sunt foarte slabe;
• Produse farmaceutice: Medazepam 10 mg, cp.
❖ Bromazepam:
• profil farmacologic similar diazepamului, însă potența este mai mare;
• Agent anxiolitic în doze mici (1.5 – 3 mg x 2-3 ori / zi), sedativ-hipnotic și miorelaxant în doze
mari (6-12 mg x 2-3 /zi)
• Produse farmaceutice: Bromazepam 1.5 mg, 3 mg, cp.;
❖ Lorazepam:
• profil farmacologic similar diazepamului, dar cu potență mai mare; are T1/2 scurt, comparativ cu
celilalți membri ai clasei benzodiazepinelor;
• Agent anxiolitic, sedativ-hipnotic, doze terapeutice 1 mg x 2-3 / zi;
• Produse farmaceutice: Anxiar 1 mg, cp;
❖ Alprazolam:
• agent anxiolitic potent, doze de 0.25 – 0.5 mg x 2-3 /zi; în atacurile de panică și depresie, se poate
ajunge la doze de 10 mg/zi;
• Nu are efect sedativ-hipnotic;
• Prezintă și efect antidepresiv;
• Produse farmaceutice: Xanax, Frontin, Alprazolam 0.25 / 0.5 / 1 mg.
➢ Alte structuri – buspirona:

• efect selectiv anxiolitic, fără efect sedativ-hipnotic, miorelaxant și anticonvulsivant; efectul anxiolitic
se instalează lent, după un tratament de peste o săptămână – tratamentul anxietății cronice: dozele se
cresc treptat;
• Produse farmaceutice: Spitomin 5 mg, 10 mg.
***
32
2.6 Neuroleptice (antipsihotice)
2.6.1 Psihoza – aspecte fiziopatologice
Psihoza (schizofrenia, paranoia, mania) este o tulburare de ordin calitativ a proceselor psihice - este
tulburarea psihică în care realitatea este interpretată în mod greşit: subiectul vede, aude şi simte lucruri ce nu sunt
reale și nu este conștient de boala sa.
Schizofrenia se manifestă diferit la fiecare individ; simptome evidente:
✓ sentimentul de a fi urmărit;
✓ postura anormală a corpului;
✓ un mod special de a se exprima;
✓ lipsa de reacţie în situaţii importante;
✓ schimbări la nivelul personalităţii, retragerea treptată din totalitatea activităţilor sociale;
✓ teama sau furia fără sursă, manifestată asupra celor dragi;
✓ preocuparea intensă faţă de religie;
✓ probleme de concentrare.
În etiologia psihozelor, sunt implicate:
▪ Hiperactivitatea funcției dopaminergice – asociată cu simptomele pozitive ale schizofreniei: excitație
psihomotorie, tulburări de gândire, halucinații, delir;
▪ Hiperactivitatea funcției serotoninergice – asociată cu simptomele negative ale schizofreniei: apatie,
izolare, lentoare în vorbire.
2.6.2 Medicația antipsihotică

Neurolepticele (antipsihoticele) sunt medicamente deprimante ale SNC care au efect de calmare, de liniștire
sau de inducere a somnului.
Efectul neuroleptic se manifestă prin 3 tipuri de acțiuni, care diferă ca intensitate:
✓ Acțiuni psiho-fiziologice:
o Scad tonusul bazal al SNC, nu modifică facultățile intelectuale dar încetinesc cursul gândirii;
o Au efect tranchilizant major – scad tensiunea nervoasă, calmează hiperexcitabilitatea, suprimă
anxietatea, produc neutralitate afectivă și emoțională;
o Au efect hipnoinductor: produc somnolență ușor reversibilă, la doze mari; efectul este invers
proporțional cu efectul antipsihotic;
o Au efecte de echilibrare psiho-motorie – scad inițiativa motorie, agitația și agresivitatea;
✓ Acțiuni clinice, antipsihotice – utile în terapie, în psihoze acute și cronice; acțiunile antipsihotice sunt în
general țintite asupra unor anumite „simptome țintă” (pozitive sau negative);
✓ Acțiuni neurologice: nedorite în terapie - sindromul neurologic extrapiramidal (manifestare clinică de tip
Parkinson).
✓ Alte acțiuni ale neurolepticelor: antiemetică, sedativă, hipotermizantă, antihistaminică H1;
Clasificarea neurolepticelor:
▪ În funcție de mecanismul de acțiune:
o Antagoniști predominant dopaminergici = neurolepticele clasice, acționează predominant asupra
simptomelor pozitive ale schizofreniei: sulpirid, haloperidol;
o Antagoniști predominant serotoninergici = neurolepticele moderne, acționează predominant asupra
simptomelor negative ale schizofreniei: risperidona, clozapina;
▪ În funcție de profilul farmacodinamic și utilitatea terapeutică:
o Neuroleptice sedative: au efect sedativ și anxiolitic intens, au acțiune antipsihotică
(antihalucinantă și antimaniacală) mai slabă – sunt indicați în stări de agitație psihomotorie acută:
levomepromazina;
o Neuroleptice „incisive”, dezinhibitorii: au efect sedativ slab, dar efectul antipsihotic este intens
– acționează atât asupra simptomelor pozitive ale schizofreniei (halucinații, delir), cât și asupra
simptomelor negative ale schizofreniei (apatie, akinezie, indiferența afectivă, autism); sunt utile și
în cazul sindromului maniacal.
33
Farmacotoxicologia neurolepticelor
➢ Efecte neurologice:
o Sindromul parkinsonian – apare după administrare prelungită, mai ales în cazul neurolepticelor clasice;
doza prag a eficienței antipsihotice coincide cu doza la care apar primele tulburări motorii fine;
o Akatizia = bolnavul are o neliniște subiectivă, cu nevoie de mișcare și nu poate sta liniștit, în poziție
așezat sau culcat; silit la aceste poziții, prezintă mișcari ale picioarelor, constante și necontrolabile
inconștient; apare în primele săptămâni de la administrarea tratamentului.
o Diskinezii: contracturi musculare regionale, mișcări involuntare ale gurii (sindromul botului de
iepure), limbii, gâtului, rigiditate musculară; apar în primele zile de la administrare.
o Sindrom neuroleptic malign: apare la supradozare – rigiditate musculară severă, catatonie, hipertermie;
are mortalitate ridicată și impune oprirea neurolepticului.
➢ Efecte psihice: stări de excitație trecătoare spontan, stări delirante, sindrom depresiv cu tendințe suicidale;
➢ Efecte endocrine: tulburări ale funcței sexuale – modificarea ciclului menstrual, amenoree, frigiditate,
ginecomastie la bărbați;
➢ Efecte vegetative: simpatolitice (somnolență, bradicardie, hipotensiune arterială), parasimpatolitice
(tahicardie, hiposalivație, constipație);
➢ Alte efecte adverse: reacții alergice (fotoalergii), agranulocitoză, efecte toxice hepatice, reacții de
sensibilizare locală la administrare injectabilă (tromboze, embolism).
Principii de tratament:
✓ Neurolepticele sedative se utilizează în stări psihotice / nepsihotice, manifestate acut cu excitație
psihomotorie, tensiune emoțională și anxietate; preferabil, o singură doză, seara;
✓ Neurolepticele incisive sunt de elecție în tratamentul simptomelor pozitive ale schizofreniei (ideație
delirantă, tulburări de gândire, halucinații) și în sindroamele maniacale, în tratametul simptomelor negative
ale schizofreniei (apatie, autism, apragmatism).
✓ Formele depôt ( cu eliberare prelungită a substanței) se utilizează în psihozele cronice – avantaj:
continuitatea tratamentului în ambulator, reducerea dozei globale și diminuarea reacțiilor adverse;
✓ Terapia de întreținere se instituie la pacienții care au prezentat episoade acute de schizofrenie:
o După un episod – terapie de întreținere timp de un an;
o După două/ mai multe episoade – terapie de întreținere de minim 5 ani, cu extindere nelimitată.
Reprezentanți:
➢ Levomepromazina
o Prezintă efect sedativ, hipnogen, efectul antipsihotic este moderat;
o Este un deprimant psihomotor pronunțat, care induce efecte vegetative evidente;
o La administrare prelungită poate determina apariția unui efect extrapiramidal slab;
o Indicații: stări de excitație și agitație psihomotorie acută psihotică / nepsihotică, ca tratament adjuvant
în ameliorarea durerilor și suferinței asociate unor afecțiuni în stadii terminale.
o Produse farmaceutice: Levomepromazin 25 mg, cp.
➢ Proclorperazina
o Prezintă efect antipsihotic, slab sedativ la doze mari;
o În doze mici, ½ din dozele antipsihotice, manifestă efect antiemetic;
o Indicații: tratarea anxietății, tensiunii, agitației; în sindrom vertiginos, migrene, vărsături de orice
etiologie;
o Produs farmaceutic: Emetiral 5 mg
➢ Haloperidol
o Prezintă acțiune neuroleptică incisivă, polivalentă; are efect antipsihotic antihalucinator și atimaniacal
foarte intens, manifestă un efect antiautistic moderat;
o Efectul sedativ este slab, efectele vegetative sunt foarte slabe;
o Indicații: psihoze (schizofrenii, manii) cu agresivitate și stări halucinatorii, delir acut.
o Determină tulburări extrapiramidale foarte intense;
o Produse farmaceutice: Haloperidol sol. orală 2 mg / ml.
34
➢ Neuroleptice benzamide: sulpirid, tiaprid, amisulprid
o Sunt agenți neuroleptici incisivi foarte puternici, cu efect antipsihotic antihalucinator moderat, fără
efecte antimaniacale, dar cu efect antiautistic foarte intens;
o Manifestă și efect antidepresiv;
o Un avantaj îl constituie faptul că efectul extrapiramidal dat de ele este unul moderat, iar efectele
sedativ și vegetative sunt foarte slabe.
o Indicații:
▪ Sulpirid (prod. farm. Eglonyl 50 mg, 200 mg): tratament simptomatic al tulburărilor de
comportamet severe, în special în contextul autismului, la adulți și copii peste 6 ani;
▪ Tiaprid (prod. farm. Tiapridal 100 mg): tratamentul tulburărilor grave de comportament cu agitație
și agresivitate la adulți și copii peste 6 ani, tratamentul de scurtă durată al stărilor de agitație și
agresivitate ale pacienților cu etilism cronic.
▪ Amisulprid (prod. farm. Solian / Midora, 200 mg, 400 mg): tratamentul tulburărilor schizofrenice
acute sau cronice caracterizate de simptome pozitive și/sau negative, la adulți.
➢ Neuroleptice dibenzazepine: clozapina, olanzapina

o sunt agenți neuroleptici incisivi, care manifestă efecte antipsihotice polivalente (atât asupra
simptomelor pozitive cât și asupra celor negative) intense, cu eficacitate ridicată mai ales asupra
simptomelor negative ale schizofreniei.
o Manifestă și efecte anticolinergice și adrenolitice;
o Determină reacții adverse relativ frecvente, unele din ele foarte grave, de aceea sunt considerate
antipsihotice de rezervă;
o Produse farmaceutice:
▪ Clozapina – Leponex 25 mg, 100 mg;
▪ Olanzapina – Zyprexa 2.5 - 20 mg, cp.film / orodispersabile / sol.inj, Zyphadera (pulb. + solv. pt.
sol.inj), Zalasta, Bloonis;
➢ Risperidona
o agent neuroleptic atipic, cu potență foarte mare, eficient în special aspura simptomelor negative ale
psihozelor (indiferență afectivă, apatie, limbaj sărac, vorbire lentă, izolare, pierderea inițiativei) =
antipsihotic de primă linie, agent antiautistic;
o Efect sedativ slab; Avantaj: absența tulburărilor motorii extrapiramidale;
o Indicații: manifestări psihotice acute, în tratament pe termen scurt; dozajul se crește treptat
o Produse farmaceutice: Rispen / Torrendo / 1 – 4 mg, Rispolept sol. orală 1 mg/ml, Rispolept Consta
(pulb + solv pt susp.inj.elib.prel.)
***
2.7 Anestezice
2.7.1 Anestezia – aspecte generale
Anestezia este metoda terapeutică prin care se obţine pierderea temporară a sensibilităţii pe baza unor reacţii
complet reversibile, datorată administrării unor substanţe chimice sau aplicării unor agenţi fizici.
Anestezia se manifestă prin:
➢ Absența sau dispariția unuia sau mai multor tipuri de sensibilitate, spontan sau voluntar;
➢ Abolirea reversibilă a sensibilității, provocată prin utilizarea agenților anestezici;
➢ Pierderea patologică a sensibilității, care poate cuprinde una sau mai multe forme de sensibilitate;
Anestezia presupune obţinerea următoarelor 4 obiective:
✓ Hipnoza – instalarea unui somn artificial profund, pentru a permite chirurgului să acționeze;
✓ Analgezia – dispariția sensibilității dureroase, temporar și reversibil;
✓ Relaxarea musculară – suprimarea reflexelor, pentru o bună desfășurare a actului chirurgical;
✓ Homeostazia - proces de reglare prin care organismul isi mentine diferitele constante ale mediului interior
(ansamblul lichidelor organismului) intre limitele valorilor normale; activitatea permanenta a unor organe
concura la mentinerea acestui echilibru.
35
Există mai multe forme de anestezie:
➢ Anestezie generală: constă în pierderea reversibilă a conștienței și memoriei evenimentului neplăcut;
aceasta poate fi inhalatorie, folosind gaze anestezice, sau intravenoasă și se caracterizează prin suprimarea
conștientei, a senzațiilor dureroase și a reflexelor, cu păstrarea funcțiilor vitale (circulația sanguină și
respirația);
➢ Anestezie locală: caracterizată prin pierderea reversibilă a senzației într-o parte a corpului, prin
administrarea de drog anestezic în acea parte;
➢ Anestezia regională: reprezintă pierderea reversibilă a senzației și a mișcării într-o regiune, prin blocarea
selectivă a unui segment de măduvă a spinării sau nervii periferici ai regiunii respective.
Fazele anesteziei generale

➢ Perioada de inducție:
o Faza de analgezie – sunt inhibați centrii durerii, este suprimată percepția durerii; durează din
momentul administrării până la dispariția cunoștinței;
o Faza de excitație – consecință a inhibiției centrilor corticali, este o fază nedorită, neplăcută pentru
pacient și medic, în care se produc cele mai multe accidente și decese; durează de la momentul
pierderii cunoștinței până la instalarea respirației regulate automate și abolirea reflexelor palpebrale;
▪ se manifestă cu midriază, mișcări automate și intense ale globilor oculari, miotonie, tahicardie,
hipertensiune arterială, respirație neregulată;
➢ Perioada de anestezie generală propriu-zisă:

o Faza de somn superficial: extinderea deprimării de la nivel cortical către măduva spinării; durează de
la abolirea reflexelor palpebrale până la încetarea mișcării automate de rotire a globilor oculari;
o Faza de somn profund: deprimarea cuprinde măduva spinării, sunt abolite unele reflexe (corneean,
cutanat), altele sunt doar diminuate (reflexul peritoneal); durează de la fixarea globilor oculari până la
apariția pulsului accelerat.
▪ Globii oculari sunt ficși, cu midriază ușoară, tensiunea arterială și pulsul au valori relativ
normale; respirația este regulată, mișcările respiratorii au amplitudini mai reduse și este
instalată o miorelaxare de intensitate variabilă, dependent de substanța utilizată.
o Faza de alarmă (pretoxică): are loc diminuarea progresivă a respirației toracice, cu menținerea
mișcărilor respiratorii abdominale; reflexele sunt absente, pulsul este accelerat, este instalată o
miorelaxare intensă.
➢ Perioada toxică – are o singură fază = supradozarea:

o Sunt inhibați centri vitali (respirator și vasomotor) – oprirea respirației, hipotensiune, colaps;
o Toate reflexele sunt abolite, pulsul este imperceptibil, tegumentul devine palid, rece și umed;
o Are loc relaxarea sfincterelor, cu golirea vezicii urinare și a rectului;
o Automatismul inimii este păstrat câteva minute după oprirea respirației; la 1-5 minute după oprirea
respirației survine decesul – oprirea respirației automate constituie o urgență, se intervine cu respirație
artificială.
Revenirea din narcoză:
▪ Se produce după întreruperea administrării unei doze terapeutice;
▪ Revenirea la starea funcțională normală a segmentelor SNC inhibate se face în ordine inversă avansării
narcozei;
▪ Viteza de revenire depinde de durata narcozei și de anestezic.
2.7.2 Anestezice generale

Anestezicele generale = inhibitoare nespecifice ale SNC, care la doze terapeutice produc:
✓ Deprimare ascendentă progresivă a segmentelor SNC (scoarța cerebrală, centrii corticali, măduva spinării);
✓ Suprimare progresivă a unor funcții ale SNC (sensibilitate, cunoștință, motilitate voluntară și reflexă),
temporară și reversibilă în ordine inversă.
36
Proprietățile unui anestezic general ideal:
✓ Manevrabilitate;
✓ Siguranța utilizării (referitor la proprietățile fizico-chimice și toxicitatea metaboliților);
✓ Inducerea anesteziei și trezirea din anestezie = procese rapide, fără sechele;
✓ Control bun asupra duratei anesteziei, funcție de substanță;
✓ Absența toxicității pe termen lung.
Clasificarea anestezicelor generale:
➢ Anestezice generale inhalatorii: gazoase – protoxid de azot, lichide volatile - halotan
➢ Anestezice generale administrare intravenos: midazolam, ketamina, propofol.
Medicația adjuvantă anestezicelor generale – nu există un anestezic general ideal, este necesară utilizarea de
ajuvanți ai anestezicelor în cadrul tehnicilor de anestezie:
➢ Medicație preanestezică:
o Anticolinergice – previn hipersecreția salivară și bronșică, antagonizează efectele nedorite
cardiovasculare ale anestezicelor;
o Antiemetice – previn stările de greață și vomă postchirurgicală;
o Anxiolitice;
o Analgezice opioide: reduc sensibilitatea dureroasă și potențează acțiunea analgezic a anestezicului
general;
➢ Miorelaxante – relaxarea mușchilor striați pe parcursul actului chirurgical, în cazul în care anestezicul nu
induce o miorelaxare suficientă.
Metode și tehnici de anestezie:
❖ Inducția anesteziei – se face cu anestezice generale cu inducție rapidă: i.v. midazolam, diazepam,
ketamina, inhalator protoxid de azot;
❖ Preanestezie – administrarea, anterior anesteziei, de medicamente preanestezice cu scopuri bine definite:
o Reducerea excitabilității SNC și SNV – pentru diminuarea dozei de eanestezic general și implicit a
riscurilor;
o Scăderea perioadei de inducție și a fazei de excitație;
o Antagonizarea unor efecte nedorite ale anestezicelor generale (hipersecreție bronșică, spasm
laringian)
o Agenți folosiți: hipnotice, tranchilizante, antivomitive, parasimpatolitice.
❖ Anestezie potențată – administrarea unui amestec de litice SNV, cu scopul scăderii metabolismului bazal –
se reduc astfel dozele de anestezic general până la nivelul la care doza utilizată produce doar pierderea
sensibilității dureroase și a cunoștinței.
❖ Neuroleptanalgezie – tehnică de anestezie i.v., prin care se realizează o „anestezie vigilă”: este păstrată
starea de cunoștință, dar cu pierderea sensibilității dureroase și a reacției la durere și cu o stare de
indiferență;
o Constă în asocierea unui analgezic morfinomimetic puternic (fentanil) cu un neuroleptic incisiv;
este o tehnică modernă, utilizabilă la toate vârstele (precauție la copii mici, persoane astmatice,
cezariene).
Tehnicile de inducere, preanestezie și anestezie potențată permit ulterior intubarea traheală, pentru administarea
anestezicelor pe cale inhalatorie, în circuit închis sau semi-închis, în scopul menținerii anesteziei generale.
2.7.2.1 Anestezice generale inhalatorii
▪ Se utilizează gaze / lichide volatile, care au o solubilitate ridicată în lipide - datorită perfuziei sanguine
înalte a creierului și a lipofiliei ridicate, are loc o difuziune rapidă prin bariera hematoencefalică, cu
distribuție rapidă în creier: concentrația anestezicului în creier atinge rapid concentrația din sângele
arterial;
▪ Administrarea este cea inhalatorie, absorbția și eliminarea au loc la nivelul epiteliului alveolar;
▪ Biotransformarea este o etapă de importanță mică pentru epurarea anestezicelor inhalatorii și respectiv
pentru revenirea din anestezie, dar contribuie la toxicitatea anestezicelor generale, prin metaboliții toxici
formați (toxici hepatici și toxici renali);
37
▪ Reacții adverse raportate pentru anestezicele generale:
o Efecte secundare cardiovasculare: deprimare cardiovasculară (reducerea debitului cardiac,
hipotesiune arterială, tulburări de ritm cardiac;
o Efecte secundare respiratorii: deprimarea reflexelor respiratorii;
o Toxicitate hepatică: greață, vomă, icter, necroză hepatică – la expuneri prelungite, datorită
metaboliților toxici;
o Hipertermia malignă: creștere dramatică a temperaturii, acidoză, rigiditate musculară cu evoluție
letală;
▪ Reprezentanți:
o Protoxidul de azot (gaz ilariant):
• este un analgezic mai potent decât anestezic general;
• are fază de inducție scurtă, revenire din anestezie rapidă, dar fază de excitație bine marcată (crize
de râs, agitație motorie);
• se folosește în inducția anesteziei generale în combinație cu alte anestezice;
o Halotan:
• anestezic cu potență mare, care se redistribuie masiv în țesutul adipos – efecte reziduale după
revenirea din anestezie;
• perioadă de inducție scurtă, trezire din narcoză relativ rapidă, dar cu efecte reziduale prelungite;
• are efect miorelaxant bun – este de elecție la astmatici (produce relaxarea mușchilor netezi
bronhici) și la copii (nu dă hepatotoxicitate, are miros plăcut).
• Efecte deprimante respiratorii, cardiace – manifeste la expunere prelungită;
o Agenți anestezici similari farmacologic halotanului: enfluran, isofluran, desfluran:
• sunt utilizați pe scară largă, datorită stabilității ridicate, a lipsei efectelor secundare însemnate și a
instalării mai rapide a anesteziei și a revenirii rapide din narcoză.
• Indicații: inducția și menținerea anesteziei generale, utilizate singure sau în asociere cu protoxidul
de azot.
2.7.2.2 Anestezice generale intravenoase
▪ sunt utilizate pentru inducerea rapidă a anesteziei, care se menține ulterior cu ajutorul unui anestezic
general inhalator; injectarea se face lent;
▪ Reprezentanți:
o Tiopental:
▪ agent anestezic cu inducție și durată foarte scurte;
▪ utilizare pe scară largă, în inducția anesteziei în intervenții scurte.
o Midazolam:
▪ agent anestezic cu inducție scurtă și durată relativ scurtă;
▪ are și proprietăți anxiolitice, miorelaxante, anticonvulsivante, hinoinductoare;
▪ utilizat în preanestezie, inducția anesteziei în procedee endoscopice;
o Ketamina:
▪ anestezic cu inducție scurtă și durată scurtă, induce anestezie disociativă: pacientul este conștient,
dar amnezic, imobil și insensibil la durere;
▪ se comportă ca un agent stimulant SNC: determină stimulare cardiacă, cu creșterea debitului
cardiac și hipertensiune – utilitate la pacienții cu deprimare cardiacă;
▪ utilizat în intervenții de scurtă durată, asociat cu diazepam induce o anestezie satisfăcătoare pentru
intervenții diverse.
▪ Reacții adverse frecvente: halucinații, vise anormale, comportament anormal, diplopie;
o Propofol:
▪ Anestezic i.v. cu acțiune de scurtă durată, utilizat pentru inducția și menținerea anesteziei, la adulți
și copii cu vârsta de peste 1 lună; manipularea se face doar de către anesteziști, in cadrul spitalelor
sau unităților de terapie intensivă.
▪ Are efect sedativ marcat, se utilizează în sedarea pacienților ventilați din secțiile de terapie
intensivă ori în cazurile unde se impune sedarea anterior efectuării de proceduri diagnostice și
chirurgicale.
38
2.7.3 Anestezice locale
Anestezicele locale sunt medicamente care, administrate local, în anumite concentrații, în apropierea unor
formațiuni nervoase, blochează reversibil formarea sau conducerea influxului nervos în teritoriul afectat, producând
pierderea sensibilității dureroase (uneori și cu paralizie musculară locală).
Anestezicele locale nu produc pierderea cunoștinței.
Sunt substanțe liposolubile: se folosesc în terapie sub forma unor derivați chimici (săruri) cu solubilitate bună în
apă, care eliberează în organism forma liposolubilă a anestezicului; etapele anesteziei locale:
✓ difuziunea soluției injectate în zona adiacentă injectării;
✓ hidroliza sării, în mediul tisular, cu eliberarea anestezicului liposolubil;
✓ difuziunea anestezicului liposolubil în nerv;
✓ stabilizarea membranei fibrei nervoase, cu împiedicarea depolarizării și conducerea impulsului nervos;
Tipuri de anestezie locală:
• anestezie de suprafață – aplicare pe mucoase / piele lezată, cu paralizia terminațiilor fibrelor senzitive;
• anestezie de infiltrație – injectarea în țesuturi, strat cu strat, a soluției diluate a anestezicului, în volum
relativ mare, în vederea obținerii unei anestezii loco-regionale a unor nervi;
• anestezie de conducere (regională) – injectarea în jurul unui trunchi nervos;
Tipuri de anestezie de conducere:
• anestezie prin bloc nervos – tronculară (în jurul unui trunchi nervos), plexală (în jurul unui plex nervos),
paravertebrală (în jurul nervilor rahidieni, la locul de ramificare);
• anestezie epidurală (peridurală) – în spațiul epidural, în jurul nervilor rahidieni, de la ieșirea din duramater,
în regiunea lombară)
• anestezie spinală (rahianestezie) – în spațiul subarahnoidian, prin vertebrele L3-L4, în lichidul
cefalorahidian; este o alternativă la anestezia generală, în intervențiile chirurgicale asupra membrelor
inferioare și în zona abdomenului.
Farmacologia anestezicelor locale:
➢ absorbția în circulația generală, cu dispariția efectului anestezic, se produce dacă țesutul interesat este
bogat vascularizat / aplicarea se face pe mucoase congestionate / anestezicul are și efect vasodilatator /
injectarea se face în volume mari;
➢ distribuția se realizează rapid în țesuturile vascularizate (creier, miocard, plămn, ficat), urmată de o
redistribuire în țesutul adipos și muscular – mai amplă în cazul anestezicelor locale cu lipofilie înaltă =
acumulare în organism – toxicitate sistemică;
➢ potența relativă a anestezicelor și durata acțiunii anestezice locale este în relație directă cu
liposolubilitatea;
➢ intensitatea anesteziei locale este direct proporțională cu concentrația utilizată; volumul de soluție
injectabilă de o anumită concentrație este în raport direct cu întinderea teritoriului anesteziat;
➢ durata anesteziei depinde de agentul anestezic utilizat și de țesutul interesat (vascularizație, flux sanguin).
➢ aspecte de farmacotoxicologie:
o reacții alergice: erupții cutanate, astm bronșic, șoc anafilactic;
o efecte secundare: stimulare SNC (dependent de doză, a căror gravitate este în raport cu calea de
adm, conc., viteza de inj.) urmată de deprimare intensă a centrului respirator, efecte
cardiovasculare (hipotensiune, colaps cardiovascular, lipotimie;
Reprezentanți:
➢ Procaina (novocaina)
o acțiunea anestezică are debut lent și durată scurtă (20-30 min); se utilizează în anesteziile de infiltrație
și de conducere, iar datorită acțiunii vasodilatatoare proprii poate fi asociată cu vasoconstrictoare în
vederea prelungirii anesteziei (adrenalina, felipresina);
o are și alte acțiuni farmacodinamice:
▪ miorelaxant al musculaturii netede, antispastic (teritoriu periferic);
▪ analgezic slab (efect similar acidului acetilsalicilic),
39
▪ trofic tisular: C.I. Parhon şi Ana Aslan au pus în evidenţă efectul eutrofic al procainei,
introducând-o în tratamentul tulburarilor trofice din senescenţă – explicaţia acestei utilizări se
presupune a fi efectul de stabilizare membranară a celulelor, iar pe de altă parte rolul vitaminic al
PABA (acid para-aminobenzoic - vitamina H’) şi acţiunile metabolice şi central-nervoase ale
dietilaminoetanolului, un compus asemănător nootropelor (creşte vigilitatea);
▪ neurotonică (geriatrie) – derivă din acțiunea trofic tisulară;
▪ antiaritmică;
o potențial alergizant mare – la aplicare pe tegmente / mucoase poate declanșa șocul anafilactic –
înaintea administrării se testează pe o suprafață cutanată pentru exprimarea sensibilizării;
o efecte secundare: stimulare SNC urmată de deprimare, efecte deprimante cardiovasculare;
o indicații: anestezie locală de infiltrație și de conducere, anestezii de suprafață, pentru profilaxia
îmbătrânirii (Gerovital draj., fiole inj., preparate topice)
➢ Benzocaina (anestezina)
o Este netoxică, are efect anestezic slab;
o utilizat ca anestezic local de suprafață, pe mucoase și tegumente lezate;
o este inclusă în diverse preparate farmaceutice cu acțiune locală;
➢ Lidocaina (Xilina)
o acțiune anestezică locală cu debut rapid, durată medie; se asociază frecvent cu adrenalina;
o dă rar reacții adverse, însă efectele secundare stimulante SNC sunt frecvente;
o se utilizează în anestezia locală de toate tipurile (infiltrații 1%, epidural 1-2%, conducere și
stomatologie 2%, suprafață 2-4%, rahianestezie 5%),
o ca agent antifibrilant foarte activ (adm. i.v.); - are efect antiaritmic cardiac, valorificat în aritmii
ectopice. Însă, este contraindicată în tulburări de conducere atrio-ventriculară, în insuficienţa cardiacă.
o se mai găsește alături de prilocaină în preparatele de tip EMLA ( Eutectic Mixture of Local Anesthetics)
care se utilizează pentru anestezia topică a pielii în proceduri precum: inserția de catetere, puncția
venoasa, tratamente injectabile, proceduri chirurgicale superficiale.
➢ Prilocaina
o este asemănătoare xilinei, se foloseşte pentru suprafaţă, infiltraţie şi conducere. Anestezia se instalează
mai lent, dar este mai prelungită (1-2 ore).
o Se folosesc concentraţii de 0,5-1% pentru infiltraţii şi 1% pentru nervi. Dozele mari pot provoca
methemoglobinemie.
➢ Mepivacaina (Mepivastesin)
o este asemănătoare chimic şi farmacologic cu xilina; efectul anestezic se instalează mai lent, dar este
de durată mai lungă (până la 1-3 ore).
o este mai bine suportată, are avantajul că nu este necesară asocierea cu adrenalina.
o În stomatologie se foloseşte în conc.de 2% cu vasoconstrictor sau 3% fără vasoconstrictor. Pentru
infiltraţie se foloseşte în concentraţie de 1%, iar pentru rahianestezie 3%.
➢ Bupivacaina (Marcaine)
o acțiune anestezică locală de infiltrație, de conducere și de suprafață, cu debut lent și durată lungă
(4-8 ore); produce anestezia fibrelor sensibilității dureroase oferind astfel efect analgezic
postoperator prelungit; asociată cu adrenalina, efectul anestezic poate fi prelungit până la 24 ore;
o toxicitate cardiacă mare, comparativ cu alte anestezice: poate antrena colaps cardiovascular;
o utilă în obstetrică.
➢ Ropivacaină
o are acţiune proprie vasoconstrictoare si nu necesită asociere cu adrenalina; toxicitatea sistemică
şi cardiotoxicitatea sunt mai reduse decât la bupivacaină.
o utilă în anestezia de infiltrație, rahianestezie și în dureri acute, postoperatorii, de mare intensitate,
refractare la analgezice.
***
40
3. Medicația stimulantă a SNC
3.1 Aspecte generale

Stimulantele SNC, la doze terapeutice, cresc activitatea unor segmente și a unor centri nervoși; acțiunea lor
stimulantă este nespecifică, neselectivă, fiind gradat doză-dependentă:
➢ La doze terapeutice: stimulare predominantă asupra a unor segmente, centri și funcții ale SNC;
➢ La doze mai mari, acțiunea se extinde și asupra segmentelor supra- / subiacente putând cuprinde întreg SNC.
Clasificare și mecanisme de acțiune:
o Mecanismul general de acțiune – stimularea proceselor neuronale, pe seama rezervelor funcționale ale
neuronilor, ducând la diminuarea acestor rezerve ( posibil până la epuizarea lor), fără a stimula refacerea
rezervelor funcționale.
▪ Stimulante corticale, psihomotorii – cafeina, amfetamine (amine de trezire și anorexigene), metilfenidat

– stimulează predominant centrii corticali (la doze terapeutice), cresc tonusul funcțional cortical
favorizează starea de vigilitate, cresc activitatea mintală, rezistența la efort intelectual și fizic diminuă
senzația de oboseală;
• Stimulante psihomotorii posedă acţiune excitantă, sunt capabile rapid şi vădit să mobilizeze rezervele
funcţionale şi metabolice ale organismului, în primul rând ale SNC, să mărească performanţa psihică şi
fizică;
▪ Stimulante bulbare – analeptice respiratorii: pimeclon, bemegrid, doxapram – stimulează predominant
centrii vitali bulbari (respirator, vasomotor, vagal), efectul fiind mai evident asupra centrilor cu tonus
deprimat și redus atunci când tonusul este normal; efectul stimulator bulbar se traduce în periferie prin
stimularea respirației și mai puțin prin vasoconstricție sau redresarea hipotensiunii arteriale.
▪ Stimulante medulare – stricnina – stimulează centrii medulari și produc hiperreactivitate medulară, efectul
stimulator fiind vizibil periferic prin: ridicarea tonusului funcțional al mușchilor striați (mai ales în caz e
deprimare / astenie neuromusculară); dozele mari, supramaximale, provoacă stimulare până la convulsii.
Farmacotoxicologie:
➢ Fenomenele de toxicitate apar la doze superioare celor terapeutice datorită iradierii excitației nervoase produse:
▪ La centrii bulbari și măduva spinării – stimulante corticale;
▪ La segmentele supraiacente și subiacente – analeptice bulbare;
▪ La centrii bulbari și superiori – stimulantele medulare.
➢ La doze toxice, pot să apară convulsii:
▪ Clonice – excitante bulbare;
▪ Tetanice – excitante medulare.
Farmacoterapie:
➢ în caz de inhibiție acută a SNC, provocată de diverși factori, cu condiția păstrării rezervelor funcționale ale
neuronilor.
➢ Preparatele produc, în mod paradoxal, atenuarea stării de nelinişte şi agitaţie motorie. De asemenea, cresc
concentrarea atenţiei, fără ameliorarea procesului de însuşire şi atenuează, cel puţin în parte, impulsivitatea şi
alte tulburări de comportament.
41
3.2 Stimulante corticale – psihomotorii
3.2.1 Farmacologia amfetaminelor (amfetamina, metamfetamina)
➢ Aspecte farmacologice:
Efectele psihostimulantelor asupra organismului:
✓ efect stimulant psihomotor intens - fenomene de excitaţie psihică cu senzaţie de minte proaspătă,
bună dispoziţie, iniţiativă, posibilitate de concentrare mărită, activitate motorie sporită; creşte
capacitatea de a realiza performanţe psihomotorii.
✓ Activitatea mintală şi transferul informaţiei în memoria de lungă durată cresc mai puţin; în doze mai
mari provoacă euforie (diminuarea concentrării şi îndeplinirea lucrului mintal mai greu), efectul
depinde de starea organismului şi tipul SNC.
✓ creşterea performanţelor psihice şi fizice: se relevă prin mobilizarea rezervelor energetice datorită
activării mediaţiei adrenergice – creşte intensitatea şi randamentul lucrului efectuat (de exemplu, la
sportivii înotători, halterofili, alergători) – efect tipic de „doping” ( însă, în acelaşi timp, scade şi
controlul psihic asupra oboselii, ce poate duce la colaps – consecințe fatale).
✓ Sporirea performanţei de muncă este de scurtă durată cu diminuarea ei în continuare, mai ales în
condiţii nefavorabile, care la un moment dat poate să provoace efect paradoxal.
✓ minimizează posibilitatea apariţiei stării de oboseală şi a somnului;
✓ efecte cardiovasculare: tahicardie, hipertensiune arterială, reducerea circulaţiei cerebrale - mai
pronunţate la folosirea amfetaminelor pentru sporirea performanţei de muncă.
✓ stimularea centrului respirator;
✓ efect anorexigen - se explică prin excitarea centrului saturaţiei din structurile mezencefalului şi
inhibarea centrului foamei datorită activării inervaţiei adrenergice.
✓ efecte metabolice: datorită eliberării catecolaminelor din terminaţiile nervoase şi din suprarenale se
intensifică metabolismul – prin urmare, pentru efectuarea unui volum de lucru se cheltuie cu mult
mai multă energie, scade coeficientul eficacităţii, creşte temperatura corpului.
✓ Dereglări ale ritmului somn-veghe – se îndepărtează necesitatea de somn, însă se reduce faza
somnului rapid.
➢ Indicații:
✓ Pentru sporirea temporară a performanţei psihice (intelectuale) în cazuri extreme – o priză sau timp de 2-3-
5 zile, cu odihnă deplină după lucru.
✓ Sporirea performanţei fizice – o singură dată, când trebuie efectuat într-un timp foarte scurt un volum mare
de lucru.
✓ În bolile psihice:
▪ neuroze cu simptome de adinamie, astenie, depresie (se folosesc însă mai rar ca antidepresivele) – nu
mai mult de 2-3 săptămâni;
▪ Adjuvant în parkinsonism, mai ales la persoanele care nu tolerează levodopa: reduc rigiditatea,
ameliorează dispoziţia, somnul (amfetamina).
▪ Epilepsie – eficacitate proprie în „mic rău”, antagonizează efectele deprimante centrale, nedorite ale
antiepilepticelor majore.
✓ Pentru combaterea efectului psihosedativ al unor remedii anticonvulsivante, antihistaminice (metilfenidat).
✓ Sindromul hiperkinetic al copiilor (sindrom cu deficit de atenţie).
✓ Enureza nocturnă – diminuează profunzimea somnului şi creşte tonusul sfincterului vezicii urinare.
➢ Farmacotoxicologie
▪ Reacții averse:
• la doze uzuale / timp limitat de utilizare: agitaţie, nelinişte, insomnii, ameţeli, cefalee, tremor
uscăciunea gurii, greaţă, constipaţie sau diaree;
• la doze mari: hipertensiune arterială, tahicardie, aritmii, reacţii psihotice.
42
• în abuzul cronic:
o toleranţă (prin tahifilaxie) - necesită doze mai mari, cu dezvoltarea fenomenelor neurotoxice şi
psihotice cronice: hiperactivitate, iritabilitate, parestezii, tremor, stereotipii motorii, tulburări
pshice cu delir şi halucinaţii;
o dependenţă medicamentoasă: preponderent psihică, cea fizică este minoră.
▪ Contraindicații:
• maladii cardiovasculare (cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială etc.), hipertiroidism, glaucom;
• Schizofrenie, psihoză maniacal depresivă, labilitate psihică, anxietate, predizpoziție la dependență
medicamentoasă, agitaţie psihomotorie, insomnie;
• Insuficiență renală;
• Sarcină;
• Asocierea cu inhibitori de monoaminoxidază (pot genera sau exacerba fenomenele toxice).
3.2.2 Farmacologia metilxantinelor - cafeina

➢ Efecte în organism:
o stimulant psihomotor moderat - cafeina nu contribuie la eliberarea catecolaminelor, dar măreşte durata de
acţiune a mediatorilor intracelulari – AMPc şi GMPc, datorită inhibiţiei fosfodiesterazei (enzima ce
metabolizează aceste substanţe);
▪ Cafeina amplifică şi prelungeşte activitatea acelor neuroni care, la momentul dat, sunt încadraţi în lucru; la
cafeină vor reacţiona neuronii ce activează prin intermediul AMPc şi GMPc;
▪ Cafeina are un spectru mai larg de acţiune, ea determină stabilizarea şi transmisiunea: dopaminergică
(acţiunea psihostimulatoare), β-adrenergică (creşte tonusul centrului vasomotor), colinergică (activarea
funcţiilor scoarţei cerebrale şi centrului vasomotor);
o stimularea centrului respirator şi vasomotor:
▪ Stimularea respiraţiei – minimă la doze obişnuite, se manifestă la inhibarea respiraţiei (morfină,
barbiturice) cu amplificarea volumului respiraţiei, reactivităţii centrului la CO2;
▪ Vasoconstricţie cerebrală, preponderent în zonă sinocarotidiană, benefică în unele cazuri de migrenă;
▪ Vasodilatator periferic;
o cardiostimulator direct - efect inotrop pozitiv, creşterea consumului de O2, vasodilataţie periferică şi
coronariană, vasoconstricţie cerebrală, presiunea arterială se modifică minimal (în dependenţă de situaţie şi
efectul predominant);
▪ tonicizarea centrului vasomotor cu bradicardie şi creşterea fluxului de impulsuri vasoconstrictoare spre
periferie prin nervii simpatici;
▪ potenţarea efectelor cardiostimulatoare a inervaţiei simpatice şi catecolaminelor ce îşi exercită acţiunea
prin β-receptorii cordului şi AMPc;
▪ acţiunea miotropă directă (mai pronunţată la teofilină) asupra vaselor (datorită stabilizării AMPc,
hiperpolarizării membranelor);
▪ influenţa asupra tensiunii arteriale depinde de starea iniţială. Astfel, dacă ea este normală, cafeina nu o
influenţează sau o majorează puţin, iar dacă este micşorată (pe fond de hipotensiune) – se măreşte (se
normalizează).
o creşterea performanţei psihice şi mai puţin fizice;
o Influențarea contractilității musculare:
• Efect stimulant - creşterea contractilităţii musculaturii striate (doze mari);
• Efect spasmolitic – efect moderat, asupra căilor biliare, musculaturii intestinale;
o îndepărtarea necesităţii somnului şi a oboselii;
o stimulator al secreţiei gastrice - aciditatea, fapt ce permite utilizarea lor în scopuri diagnostice şi pentru
diferenţierea dereglărilor funcţionale şi organice;
o Metabolism: Cafeina stimulează metabolismul bazal, glicogenoliza, produce hiperglicemie, creşte lipoliza şi
conţinutul acizilor graşi liberi în plasmă. În doze mari stimulează eliberarea adrenalinei din medulosuprarenale,
ce poate amplifica aceste efecte.;
o Efect diuretic secundar: datorită efectelor cardiostimulator, vasodilatator (se intensifică fluxul renal cu
creşterea filtraţiei renale ) şi micşorării reabsorbţiei ionilor în tubii proximali şi distali.;
43
o Efect anorexigen secundar - posibil, acesta poate fi cauzat de efectele metabolice (în primul rând, de
hiperglicemie), ce diminuează senzaţia de foame.
➢ Indicații:
o Ca psihostimulant – pentru sporirea performanţei de muncă – 0.05-0.15 mg sub formă pură sau cafea,
ciocolată.
o Terapia de urgenţă – sol.cafeină natriu benzoică 10%-1-2 ml, s.c., la fiecare 2-3 ore în:
▪ hipotensiune arterială de diferită geneză (traume, intoxicaţii, infecţii, etc);
▪ ca remediu ce tonizează venele cu depozitarea sângelui şi reducerea aportului venos către cord
(excepţie serveşte supradozarea α-adrenoblocantelor, ganglioblocantelor, deficitul volumului
sângelui circulant).
o În spasme vasculare regionare (a coronarienelor, dar nu a membrelor) datorită acţiunii miotrope directe.
o Migrenă şi cefalee de origine vasculară (în asociaţie cu α-adrenoblocantele de tipul ergotaminei)
o Pentru potenţarea analgezicelor antipiretice – preparate combinate;
o Astm bronşic (accese grave, status astmatic, tratamentul sistematic).
o Diagnosticarea secreţiei gastrice şi stărilor hipoacide.
o Intoxicaţii acute cu băuturi alcoolice.
3.2 Analeptice
Clasificarea analepticelor:
❖ Stimulantele medulare: stricnină nitrat (obținută din Strychnos nux-vomica), securinină nitrat (obținută din
securinega) – posedă acțiune rapidă și puternică, dar sunt foarte toxice și se folosesc rar.
➢ Spectrul de acţiune şi indicaţiile: se administrează i.m., în condiții intraspitalicești, intr-un regim
individualizat (tratament cu doze mici):
▪ Activează funcţiile segmentare reflectorii, ce duce la majorarea tonusului muscular şi acţiunilor
tonizante ale sistemului nervos - amplifică şi intensifică reacţiile motorii;
▪ Ameliorează funcţiile organelor bazinului mic: aceste efecte se folosesc în caz de paralizii şi pareze
după traume, ischemii, poliomielită.
▪ Ameliorează acuitatea văzului, auzului şi altor analizatori, datorită creşterii sensibilităţii lor faţă de
impulsurile subpragale - se folosesc în terapia complexă a dereglărilor acestor analizatori în urma
intoxicaţiilor, proceselor sclerotice.
▪ Crescc tonusul general şi activitatea organismului, datorită activării metabolismului, funcţiilor
glandelor endocrine, inervaţiei vegetative.
▪ Se administrează i/m, într-un regim individual, în condiţii spitaliceşti.
❖ Stimulantele bulbare = analeptice respiratorii – bemegrid, lobelină, pentetrazol, camfor - influența lor este
vizibilă asupra centrilor bulbari de importanță vitală (respirator, cardiovascular).
➢ Farmacodinamie:
▪ posedă acţiune neselectivă - cresc nivelul transmisiei în sinapse cu diferiţi mediatori; diminuează
perioada latentă a reflexelor, cresc labilitatea funcţională şi frecvenţa descărcărilor;
▪ Au acțiune excitantă preponderent a centrului respirator, dar nu menţin funcţia lui - efectul se
manifestă numai în cazul diminuării tonusului centrului respirator până la un nivel critic;
▪ Cresc amplitudinea și frecvența respiratorie, măresc sensibilitatea la stimulatorii fiziologici ai funcției
respiratorii;
▪ manifestă acţiune instabilă, de scurtă durată (minute, zeci de minute) la administrarea repetată pot duce
la epuizarea centrului respirator cu efect paradoxal şi convulsii;
▪ cresc intensitatea proceselor metabolice în creier, utilizarea O2 şi energiei; au un indice terapeutic mic.
➢ Indicații: asfixia nou-născuților, stimulare respiratorie după înec, în formele ușoare de supradozare a
anestezicelor generale, hipnoticelor, alcoolului; hipoventilație la bolnavii gravi, insuficiență
cardiovasculară (hipotensiune arterială);
➢ Contraindicații: traume cerebrale, comă, hipoxie, intoxicații cu compuși toxic convulsivanți și stimulante
SNC, meningită, tetanos.
44
❖ Stimulantele generale:
✓ Plante tonice: schizandra (Schisandra chinensis), leuzea (Leuzea max), echinopanax (Oplopanax horridus),
aralia (Aralia sp.)
✓ Plante adaptogene: ginseng (Panax ginseng), rodiola (Rhodiola rosea), eleuterococcus (ginseng siberian)
✓ Pante (coarne neosificate) de morali, cerbi: pantocrina, rantarina.
➢ Preparatele vegetale cu efecte tonice - Din această grupă fac parte tincturile şi extractele din schizandră,
leuzee, aralie, echinopanax, precum şi unele preparate (saparel, rantarină, pantocrină din coarnele
neosificate ale moralilor); efecte asupra organismului:
▪ acţiune stimulatoare moderată, manifestată prin creşterea performanţei în muncă, înlăturarea oboselii,
fără euforie, după una sau mai multe administrări; efect tonizant general este similar stricninei, însă se
dezvoltă mai lent.
▪ au toxicitatea mică - se folosesc în pediatrie şi geriatrie;
• poziţie intermediară între această grupă şi adaptogene ocupă Aralia. La folosirea ei îndelungată se
observă:
• creşterea marcată a performanţei fizice şi activităţii operatorii;
• restabilirea forţelor după un efort fizic enorm;
• folosirea raţională a rezervelor funcţionale şi energetice;
• îmbunătăţirea funcţiei analizatorilor văzului şi auzului;
▪ Indicaţii: în stări astenice, sechelele traumelor cerebrale.
➢ Preparatele cu efecte adaptogene: Din această grupă fac parte preparatele din Ginseng (tinctură, pulbere,
comprimate; tinctura de bioginseng), Eleuterococcus (extract fluid), Rodiola rosea (tinctură, extract fluid).
▪ Se consideră că preparatele date activează sinteza ARN şi proteinelor prin intermediul aparatului
genetic al celulelor, cu stimularea enzimelor metabolismului energetic şi amplificarea proceselor de
reabilitare - se ameliorează adaptarea la factorii exogeni nefavorabili:
✓ măresc treptat şi moderat performanţa psihică şi fizică, îndeosebi în asociere cu antrenamentul (la
utilizarea timp de 4-6 săptămâni), însă efectul este mai slab comparativ cu cel al
psihostimulantelor şi tonicelor generale;
✓ cresc moderat rezistenţa la factorii exogeni nefavorabili (hipo- şi hipertermie, traume, intoxicaţii,
radiaţia ultravioletă, radiaţie etc.) şi adaptarea la condiţiile mediului;
✓ reduc modificările nefavorabile ale metabolismului în reacţiile de stres, preîntâmpină epuizarea
sistemului hipofiză–medulosuprarenale;
✓ amplifică şi intensifică imunitatea nespecifică cu mărirea rezistenţei organismului la infecţii.
▪ Indicaţii: sunt preparate utilizate cu scop profilactic, ce trebuie folosite timp îndelungat, în regim strict
(1-3 luni).
▪ Reacţiile adverse: pot fi uneori constatate dereglări ale somnului, sângerări, hipoglicemii.
▪ Precauţii: se folosesc cu precauţie în hipertensiune arterială, insomnie, iritabilitate, febră, hemoragii.
3.3 Nootrope (psihotonice, neurotonice)
Sunt substanțe activatoare / reglatoare ale metabolismului cerebral și proceselor biochimice neuronale, în special în
cazurile de suferință cerebrală acută sau cronică produse prin hipoxie, involuție sau traumatisme.
Preparatele, din diverse grupe ca structură, mecanism şi loc de acţiune, exercită o influenţă benefică asupra
metabolismului neuronal: activează procesele integrative în creier ce ţin de memorie şi instruire, cresc rezistenţa SNC la
acţiunea factorilor nefavorabili de diversă geneză.
45
➢ Farmacodinamie:
• Influențează favorabil procesele biochimice cerebrale – stimularea utilizării glucozei, creșterea sintezei de
ATP, ARN, proteine, fosfolipide, intensificarea proceselor respiratorii în mitocondrii);
• Efectul este evident în cazurile în care metabolismul neuronal este afectat – suprasolicitare, surmenaj, tulburări
ciruclatorii cerebrale, anoxie, intoxicații traumatisme cerebrale – crește tonusul și activitatea funcțională a
structurilor cerebrale și a centrilor nervoși (scoarță, sistem limbic, trunchi);
• Ameliorează randamentul activității intelectuale: cresc concentrarea și atenția, ameliorează procesul de
învățare și memorare (accelerează și facilitează transferul informației către memoria de lungă durată);
• Toate neurotonicele sunt active în suferințe cronice (de involuție), eficacitatea lor fiind diferită in funcție de
caz și de substanță;
• Efectul este mai pronunțat în caz de suferință acută (comă toxică și traumatică, accidente vasculare cerebrale,
hemoragie cerebrală), în cazul unora dintre neurotonice.
➢ Farmacoterapie – indicații:
• Sunt substanţe netoxice, bine tolerate, care nu produc dependenţă. Efectul se instalează lent, de aceea trebuie
administrate sub formă de cure prelungite, în 2-3 prize pe zi, ultima administrare făcându-se la orele 16,
deoarece pot provoca insomnie.
• Se indică în tulburări de circulaţie cerebrală, ateroscleroză cerebrală, în unele stări acute (dereglări tranzitorii
ale circulaţiei cerebrale, ictus ischemic, traume, meningite), post-traumatisme craniocerebrale, encefalopatii şi
stări cerebroastenice de diferită geneză (traumatică, vasculară, toxică etc.);
• în geriatrie - în tratamentul deficitului de memorie şi atenţie, în dereglările de comportament, în perioada de
reabilitare;
• în pediatrie - tulburări de comportament şi adaptare la mediu, în retenţia dezvoltării psihomotorii, în
tratamentul maladiilor neurologice şi psihice, afecţiunilor creierului la nou-născuţi după traume, hipoxie;
enureză nocturnă;
• în intoxicaţii cronice, tulburări cauzate de alcoolism;
• surmenaj intelectual, neurastenie, migrenă, cefalee rebelă, ameţeli, nevralgia trigemenului, sindromul radicular
dureros;
• comă traumatică şi toxică, delirium tremens;
• cu scop profilactic în stările de stres.
➢ Farmacotoxicologie:
• Reacții adverse:
▪ nervozitate, excitaţie, iritabilitate, nelinişte, tremor, tulburări de somn (insomnii sau somnolenţă);
▪ dereglări gastrointestinale (greaţă, vomă, constipaţie sau diaree) şi hepatice (majorarea tranzitorie a
transaminazelor);
▪ reacţii alergice cutanate şi pe mucoase;
▪ dereglări ale hematopoezei (leucopenie, eozinofilie, trombocitopenie).
• Contraindicații și precauții:
▪ afecţiuni renale şi/sau hepatice grave;
▪ dereglări ale hematopoezei;
▪ maladii sistemice ale ţesutului congunctiv;
▪ psihoze endogene cu nelinişte şi agitaţii;
▪ miastenia gravis;
▪ dermatoze severe;
▪ graviditate, lactaţie;
46
Reprezentanți: acid glutamic, piracetam, pramiracetam, lecitine, hidrolizat de creier, extract de Gingko.
➢ Piracetam
✓ Practic, nu se leagă de proteinele plasmatice și nu se metabolizează;
✓ Se distribuie uniform în organism cu concentraţii mai mari în creier, miocard, ficat, rinichi, plămâni; are un
tropism specific faţă de creier (îndeosebi- scoarţă, hipocamp, nucleul caudat, cerebel) cu o concentraţie
maximă peste 2-3 ore;
✓ Se poate administra intern, intramuscular şi intravenos; dacă situaţia permite este preferabilă calea orală. La
injectarea i.v. (in bolus lent sau perfuzie) se recurge în stările clinice grave şi/sau starea pacientului gravă.
✓ Indicații:
▪ diferite stări ale insuficienţei cerebrale organice şi funcţionale, îndeosebi de origine hipoxică, encefalopatii
şi stări cerebroastenice de diferită geneză (traumatică, ischemică, vasculară, toxică, etc);
▪ tulburări cauzate de alcoolism (sindromul de abstinenţă, psihoze, delir, dereglări intelectuale);
▪ în geriatrie- în tratamentul deficitului de memorie şi atenţie, diverse variante ale demenţiei senile, dereglări
de comportament în boala Alzheimer);
▪ în pediatrie – tulburări de comportament şi adaptare la mediul familial şi şcolar; în sechelele psihoafective
ale encefalopatiilor; în stările de întârziere a dezvoltării psihomotorii; tratamentul maladiilor neurologice
(meningoencefalite, encefalomielite, traume cerebrale, sindrom hidrocefalic) şi psihice (oligofrenie etc);
tratamentul afecţiunilor creierului la nou-născuţi provocate de traume, hipoxie; enureză nocturnă;
▪ migrenă, cefalee rebelă; ameţeli, nevralgia trigemenului, sindromul radicular dureros;
▪ în unele stări acute: dereglări tranzitorii ale circulaţiei cerebrale, ictus ischemic, traume, meningite, comă
traumatică şi toxică, delirium tremens etc;
▪ ca adjuvant în tratamentul anemiilor drepanocitare (cu hematii falciforme);
▪ cu scop profilactic în situaţiile de stres.
47

Suport Partea III Farmacologia Sistemului Nervos

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Partea III Farmacologia Sistemului Nervos

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport curs FARMACOLOGIE GENERALĂ AMG anul I

Farmacologia sistemului nervos

1. Sistemul nervos – aspecte generale .............................................................................................................................. 2

FARMACOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

1.1 Autacoizi. Neurotransmițători. Receptori.

• Ţesutul perivascular – în mastocite;

✓ Funcțiile serotoninei în organism:

1.1.1.2 Peptide endogene biologic active

➢ Angiotensina și sistemul renină-angiotensină-aldosteron

▪ efectele angiotensinei în organism:

▪ influențarea efectelor angiotensinei în organism:

➢ Sistemul opiopeptidelor endogene (endorfine – enkefaline)

o Mecanismele de acțiune al peptidelor opioide:

1.1.1.3 Lipide biologic active

Acidul gama-aminobutiric (GABA)

Tipuri de receptori farmacologici:

➢ Receptorii adrenergici de tip beta ( β )

❖ Receptori colinergici: muscarinici (M), nicotinici (N);

❖ Receptori dopaminergici (D);

❖ Receptori histaminici (H);

❖ Receptori opiacei (morfinici);

1.2 Anatomia și fiziologia sistemului nervos

Sistemul nervos uman este cel mai complex produs al

Nervii = Legătura dintre SNC și restul țesuturilor și organelor.

Sistemul nervos simpatic:

Sistemul nervos parasimpatic produce:

Relația dintre simpatic și parasimpatic

Clasificarea medicamentelor cu acțiune la nivelul SNC

2.1 Medicația epilepsiei. Medicamente anticonvulsivante

• În funcție de extinderea descărcărilor neuronale și manifestarea clinică:

2.1.2 Medicația anticonvulsivantă

2.2 Miorelaxante centrale

Miorelaxante – medicamente capabile să relaxeze musculatura striată ( diminuează hipertonia, contractura

2.4 Hipnotice și sedative

➢ Somnul rapid paradoxal (REM):

Tulburările de somn – pot fi în două sensuri: hipersomnii și hiposomnii.

✓ Hipnoinductoare = hipnogene, favorizează somnul - deprimante SNC selective (acționează selectiv

➢ Derivați benzodiazepinici: sunt considerate hipnotice moderne, preferate hipnoticelor clasice

➢ Hipnotice moderne cu profil similar benzodiazepinelor

➢ Alte structuri – buspirona:

2.6.2 Medicația antipsihotică

➢ Neuroleptice dibenzazepine: clozapina, olanzapina

Fazele anesteziei generale

➢ Perioada de anestezie generală propriu-zisă:

➢ Perioada toxică – are o singură fază = supradozarea:

2.7.2 Anestezice generale

3.1 Aspecte generale

▪ Stimulante corticale, psihomotorii – cafeina, amfetamine (amine de trezire și anorexigene), metilfenidat

3.2.2 Farmacologia metilxantinelor - cafeina

3.3 Nootrope (psihotonice, neurotonice)

S-ar putea să vă placă și