CURS 5

ELEMENTE DE FARMACODINAMIE GENERALĂ

MECANISMUL DE ACŢIUNE AL MEDICAMENTELOR

Farmacodinamia este ramura farmacologiei care studiază efectul medicamentului, în

urma interacţiunii cu structura vie. Ea determină relaţiile de cauzalitate dintre
medicament şi efectul farmacologic prin stabilirea mecanismului de acţiune.

Medicamentele pot acţiona la nivelul diferitelor aparate şi sisteme, la nivel celular şi la

nivel molecular.

1. Acţiunea medicamentelor la nivelul aparatelor şi sistemelor organismului -

medicamentele pot acţiona asupra diferitelor aparate şi sisteme efectoare,
precum şi asupra organismului întreg ca sistem biologic. Astfel, ele pot acţiona
asupra sistemului nervos vegetativ, sistemului nervos central, la nivelul
autacoizilor, etc.

2. Acţiunea medicamentelor la nivel celular - majoritatea medicamentelor

acţionează la nivel celular asupra unor structuri biologice ţintă. La nivelul
membranei celulare medicamentele pot modifica transportul unor ioni, cu
fenomene de depolarizare şi excitaţie sau hiperpolarizare cu inhibiţie; funcţia
unor mecanisme transportoare specifice (de ex. tonicardiacele inhibă ATP-aza
Na+/K+dependentă; omeprazolul inhibă pompa protonică H +/K+-ATP-aza). La
nivelul organitelor pot acţiona unele antibiotice (cloramfenicol, macrolide) care
interferă cu sinteza proteică la nivel ribozomial; corticosteroizii stabilizează
membrana lizozomală, etc. La nivelul nucleului acţionează medicamentele
anticanceroase, hormonii steroizi.

3. Acţiunea medicamentelor la nivel molecular - la acest nivel medicamentele

pot acţiona specific şi nespecific. Mecanismele nespecifice sunt fenomene de tip
fizic sau fizico-chimic. De exemplu, anestezicele generale produc o modificare
a stării coloid-osmotice a membranelor neuronale, cu stabilizare membranară şi
inhibiţie. Mecanismele specifice se realizează atunci când substanţa
medicamentoasă produce modificări la nivelul unor structuri biologice sau
intervine în procese fiziologice. Medicamentele pot influenţa anumite procese
biochimice: blocarea unor canale ionice (blocanţii canalelor de calciu);
inhibarea sau stimularea activităţii enzimatice (de ex. inhibarea activităţii
enzimei de conversie a angiotensinei). Tot specifică este şi acţiunea asupra unor
structuri biologice specializate numite receptori farmacologici sau
farmacoreceptori. Aceştia sunt macromolecule proteice care au capacitatea de a
recunoaşte şi lega specific molecule mici (mediatori, medicamente), formând
 CURS 5

complexe, care comandă acţiuni biologice. Substanţele medicamentoase care

stimulează receptorii se numesc agonişti, iar cele care blochează receptorii se
numesc antagonişti.

Acţiunea medicamentului asupra structurii receptoare determină apariţia unui efect în

urma a 3 etape farmacodinamice distincte:

- legarea medicamentului de structura biologică ţintă;

-amplificarea răspunsului produs de medicament prin reacţii enzimatice în cascadă;

- răspunsul biologic propriu-zis (contractil, secretor, metabolic).

RELAŢIILE DOZĂ-EFECT CARE CARACTERIZEAZĂ EFECTUL

FARMACOLOGIC

Efectul farmacologic reprezintă totalitatea modificărilor produse în starea

morfofuncţională a organismului ca răspuns la o doză de substanţă activă.

Relaţia dintre mărimea dozei şi efectul medicamentului este o problemă fundamentală.

Stabilirea relaţiei doză-efect impune măsurarea efectului produs şi corelarea lui cu doza
administrată. Într-un sistem cartezian, notându-se pe abscisă dozele administrate, iar pe
ordonată efectele observate (intensitatea sau frecvenţa lor), se vor obţine curbe doză
efect care corespund următoarelor tipuri de relaţii:

1. relaţia liniară este o dreaptă, în care intensitatea efectului creşte direct

proporţional cu doza de medicament. Apare extrem de rar, mai ales în cazul
medicamentelor cu acţiune nespecifică.

2. relaţia exponenţială este o hiperbolă, în care la început paralel cu creşterea dozei

se observă o creştere proporţională a efectului, iar apoi o creştere din ce în ce mai
lentă a efectului, (porţiunea aplatizată a curbei), datorită saturării structurilor
receptoare.
3. relaţia sigmoidă corespunde unei curbe sigmoide, având forma unui S alungit, cu
porţiunea iniţială şi terminală aplatizate, unde creşterea dozelor duce la o creştere
mică a efectelor. În porţiunea mijlocie o creştere mică a dozelor determină variaţii
mari ale efectului.

Majoritatea efectelor farmacodinamice obţinute după administrarea medicamentelor se

pot încadra în următoarele 2 categorii:

a) efecte gradate (cantitative)- care variază în funcţie de doză.

 CURS 5

b) efecte unice (cuantale, calitative) exprimate printr-un cuantum (procent) sau

efecte de tip „tot sau nimic”.

TIPURI DE DOZE

Există mai multe tipuri de doze ce caracterizează medicamentele:

1. Dozele eficiente (DE) sau dozele terapeutice sunt acelea care provoacă efecte
farmacodinamice corespunzătoare din punct de vedere terapeutic. Domeniul
dozelor terapeutice începe cu doza eficientă minimă care produce efect numai la
indivizii hipersensibili. Doza maximă tolerată sau doza eficientă 100 (DE100) este
doza care produce efect la toţi indivizii. Doza cea mai semnificativă dn punct de
vedere biologic este doza eficientă medie (DE50),care provoacă efect în 50% din
cazuri. În practica medicală se lucrează cu doze uzuale, care sunt dozele eficiente
medii pentru odată şi pentru 24 de ore. În Farmacopeea Română Nr. X sunt
prevăzute dozele terapeutice maxime, adică acele cantităţi care pot fi administrate
fără risc de intoxicaţie.

2. Dozele toxice (DT) sunt acele doze mai mari decât cele terapeutice care
determină intoxicaţii acute medicamentoase (doză toxică minimă, medie şi
maximă).

3. Dozele letale (DL) sunt acele doze care produc moartea animalelor de experienţă.
De ex. DL1, DL5, DL99. Cea mai importantă este doza letală medie (DL 50), acea
doză care produce moartea a 50% din animalele unui lot de experienţă.

Riscul administrării unui medicament depinde de raportul între dozele terapeutice,

respectiv toxice sau letale. Astfel, există mai multe relaţii între doze, ca de exemplu:

a) Zona maniabilă (zona terapeutică) este intervalul dintre doza eficientă

minimă şi doza maximă tolerată;

b) Indicele terapeutic este raportul dintre doza letală medie (DL 50) şi doza
eficientă medie (DE50); pentru ca un medicament să poată fi introdus în terapie trebuie
să fie de minimum 10.

c) Marginea de siguranţă este distanţa dintre doza maximă tolerată şi doza

toxică minimă.