CURS 3

NOTIUNI FARMACOCINETICA

Farmacocinetica este o ramură a farmacologiei care studiază soarta medicamentelor în

organism, de la administrare până la eliminare.

Etapele farmacocineticii se derulează simultan, realizând un sistem unitar.

Absorbţia reprezintă procesul de pătrundere a medicamentului de la locul administrării în

circulaţia sangvină.

Distribuţia reprezintă transportul medicamentului în sânge şi trecerea lui în ţesuturi.

Metabolizarea constă în modificarea structurii chimice a moleculei iniţiale medicamentului,

cu realizarea în general a unei inactivări a acestuia.

Eliminarea constă în excreţia medicamentului şi a metaboliţilor acestuia. Viteza de

desfăşurare a acestor etape ale farmacocineticii este caracteristică fiecărui medicament în
parte, deci fiecare substanţă are un profil farmacocinetic specific.

1. ABSORBŢIA MEDICAMENTELOR

Absorbţia este primul proces al farmacocineticii, reprezentând pătrunderea medicamentului

de la locul de administrare în circulaţia sangvină.
Căile de administrare a medicamentelor sunt de 2 tipuri: naturale şi artificiale.
a)Căile naturale: calea digestivă; calea pulmonară; mucoasele; tegumentele.
b)Căile artificiale: extravasculare; intravasculare; intracardiacă; seroasele; articulaţiile;
măduva osoasă; măduva spinării (calea rahidiană).

a. Căile de administrare naturale

1.Calea digestivă (enterală) sau per os este cea mai frecvent întâlnită în practica medicală,
fiind comodă şi având avantajul autoadministrării.
Medicamentele administrate prin înghiţire sunt supuse tuturor proceselor secreto-motorii din
tubul digestiv.
Absorbţia pe cale orală este influenţată de factori fiziologici (pH-ul local, circulaţia
sangvină, motilitatea gastrointestinală, vîrstă), de factori patologici (hipo- sau anaclorhidria,
hiperaciditatea, tulburările de motilitate gastrointestinală), precum şi de interacţiunile
medicamentoase care au loc în urma asocierilor de medicamente.
 CURS 3
În stomac absorbţia este influenţată de pH-ul sucului gastric şi de prezenţa alimentelor. Un
pH acid al sucului gastric este esenţial pentru absorbţia sărurilor de fier (Fe 2+) folosite în
tratamentul anemiilor feriprive.
Medicamentele cu caracter acid (aspirina, fenobarbitalul) se pot absorbi încă de la acest
nivel.
Bazele slabe, intens ionizate (alcaloizii) nu se absorb.
Alimentele, prin diluare, pot întârzia absorbţia medicamentelor, astfel că optim ar fi ca
acestea să se administreze pe nemâncate (a jeun). Însă, din cauza efectelor iritante ale
majorităţii substanţelor medicamentoase, ele se administrează în general postprandial, sau
se folosesc forme enterosolubile, care se absorb în intestin. Absorbţia unor medicamente
poate fi redusă sau chiar împiedicată de unele alimente: de exemplu, administrarea
concomitentă de tetraciclină cu preparate lactate determină formarea de chelaţi insolubili, cu
scăderea marcată a absorbţiei antibioticului şi reducerea eficacităţii terapeutice.
Organul specializat pentru absorbţia medicamentelor este intestinul subţire, datorită
circulaţiei abundente, suprafeţei mari (cca 100 m 2), prezenţei vilozităţilor intestinale şi a
proceselor de transport activ. PH-ul este variabil de-a lungul intestinului (slab acid în
duoden şi slab alcalin în jejun). Se absorb atât substanţele cu caracter bazic, cât şi cele cu
caracter slab acid. De la nivelul intestinului subţire medicamentele ajung prin vena portă în
ficat, unde pot suferi un proces de metabolizare parţială, numit “efectul primului pasaj
hepatic” sau metabolizare presistemică. În intestinul gros absorbţia medicamentelor este
foarte redusă.

2.Calea pulmonară reprezintă administrarea medicamentelor prin inhalaţie.

Aceasta se realizează bine datorită suprafeţei mari şi vascularizaţiei bogate a plămânilor. La

nivelul alveolelor pulmonare se absorb gaze, lichide volatile şi aerosoli. Substanţele au
molecule mici (optim diametrul este de 1-5 microni) şi sunt liposolubile.

3.Mucoasele se pot folosi atât pentru obţinerea unor efecte sistemice, dar şi locale.

Mucoasa bucală este foarte bine vascularizată şi permite absorbţia substanţelor liposolubile
la nivel sublingual şi perlingual, care ajung direct în vena cavă superioară cu ocolirea
ficatului, cu o viteză de absorbţie destul de mare, care permite obţinerea unui efect rapid. De
exemplu, nitroglicerina folosită în tratamentul crizelor de angină pectorală, se absoarbe în cca
3 minute.

Administrarea la nivelul mucoasei rectale (sub formă de supozitoare şi clisme) poate

determina efecte locale sau sistemice. Substanţele liposolubile trec în sânge la nivelul venelor
hemoroidale şi apoi în vena cavă inferioară, cu ocolirea ficatului. Se preferă această cale în
cazul intoleranţei gastrice, la bolnavii hepatici, la comatoşi şi copii mici. Dozele de
medicament sunt însă mai mari ca pentru calea orală (cu cca 25-30%).
 CURS 3
Mucoasa nazală este bine vascularizată şi permite absorbţia sistemică a unor compuşi
liposolubili (de ex. preparate hormonale ca pulberea de retrohipofiză, administrată prin
procedeul de prizare).

Mucoasa conjunctivală se foloseşte pentru administrarea unor medicamente sub formă de

soluţii, unguente, în general pentru efecte locale.

Mucoasa genitourinară este folosită limitat pentru aplicarea de antiseptice, anestezice locale,
fără apariţia unor efecte sistemice.

4.Tegumentele nu constituie o cale uzuală de administrare a medicamentelor datorită

stratului cornos, care face absorbţia dificilă în special pentru substanţele hidrosolubile.

Medicamentele liposolubile se pot absorbi lent, mai ales dacă pielea este fricţionată sau
masată.

În general, această cale este preferată pentru efecte locale, dar se pot obţine şi efecte
sistemice prin aplicarea de plasturi sau sisteme terapeutice transdermice - TTS (de ex. cu
hormoni sau nitroglicerină).

Pentru substanţele hidrosolubile o modalitate de absorbţie cutanată este prin intermediul

utilizării curentului electric, procedeul fiind denumit iontoforeză, folosit în afecţiunile
reumatice.

b. Căile de administrare artificiale (injectabile)

Căile artificiale sau parenterale se realizează prin străpungerea ţesuturilor.
Asigură o absorbţie mai rapidă şi completă, prezentând avantaje pentru medicamentele care
nu se pot absorbi pe cale digestivă sau în caz de urgenţe.
Dezavantajele ar fi că necesită personal calificat, iar preparatele trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii (să fie sterile, apirogene, să aibă o anumită presiune osmotică).

1.Căile extravasculare
a) Calea intradermică - reprezintă injectarea unui volum redus de soluţie (0,02-0,1 ml) pe
faţa anterioară a antebraţului, în scop de testare a sensibilităţii organismului sau pentru
desensibilizare.

b) Calea subcutanată - permite injectarea în volum de 1-2 ml a unor soluţii sterile,

neiritante, izotone, cu pH apropiat de neutralitate în ţesutul conjunctiv subcutanat, de
unde substanţa medicamentoasă se absoarbe prin capilarele sangvine şi limfatice.
 CURS 3
Injecţiile pot fi dureroase datorită inervaţiei sensitive bogate. Dacă se adaugă
hialuronidază, enzimă ce permeabilizează substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv,
este grăbită absorbţia substanţei.

c) Calea intramusculară - prezintă unele particularităţi deoarece în masele musculare

vascularizaţia este bogată ceea ce asigură o absorbţie rapidă, iar inervaţia senzitivă este
redusă şi injectarea este mai puţin dureroasă. Pe această cale se pot administra soluţii
apoase, uleioase, substanţe iritante cu pH diferit de al plasmei, în cantitate de 1-10 ml.
De asemenea, este o cale de administrare a medicamentelor de depozit (retard). Se va
urmări ca soluţiile uleioase să nu fie injectate într-un vas de sânge. La sugari şi copii
mici se recomandă reţinere de la folosirea acestei căi, datorită riscului de fibroză
musculară şi atrofie.

2.Căile intravasculare
a) Calea intravenoasă permite absorbţia rapidă şi completă a medicamentelor, cu apariţia
promptă a efectului terapeutic, fiind principala cale utilizată în urgenţele medico-
chirurgicale. Se pot administra soluţii apoase izotone, hipertone, cu pH diferit de al
plasmei. Nu se pot administra soluţii uleioase, hipotone, emulsii, suspensii, substanţe
hemolitice şi hemaglutinante. Se poate folosi, de asemenea, pentru administrarea unor
cantităţi mari pe o perioadă lungă de timp în ritm lent, prin intermediul trusei de
perfuzie. Preparatele trebuie să fie sterile şi apirogene (lipsite de impurităţi
lipopolizaharidice care provoacă febră).

b) Calea intraarterială este folosită extrem de rar pentru dirijarea efectului într-o zonă
limitată a organismului (de ex. pentru diagnostic radiologic în cazul arteriografiilor sau
pentru administrarea de citostatice). Riscuri: hemoragie, spasmul arterial şi ischemia
acută a ţesuturilor irigate de acea arteră.

3. Calea intracardiacă se foloseşte pentru resuscitare.

4. Seroasele (pleura, pericardul şi peritoneul) - permit absorbţia rapidă a soluţiilor

apoase. Se folosesc limitat, de exemplu pentru administrarea de citostatice sau izotopi
radioactivi (calea intraperitoneală în caz de tumori abdominale sau ascită carcinomatoasă).

5. Calea intraarticulară - se foloseşte pentru tratamente locale.

6. Măduva osoasă - se utilizează în pediatrie pentru obţinerea unor efecte

sistemice.

7. Calea rahidiană - constă în administrarea medicamentelor la nivelul măduvei

spinării. Aceasta se poate realiza intrarahidian, în spaţiul subarahnoidian la nivelul
vertebrelor L2-L3 (ex. rahianestezia) sau peridural, în jurul rădăcinilor nervilor spinali (ex.
anestezia epidurală).
 CURS 3
Încetinirea absorbţiei - scop şi mijloace
Încetinirea absorbţiei se indică pentru 2 scopuri: prelungirea acţiunii locale şi atenuarea sau
anihilarea efectelor generale, respectiv pentru realizarea unei acţiuni generale prelungite.

1. prelungirea efectului local şi atenuarea sau anihilarea celor generale se poate

realiza prin administrarea concomitentă a unei substanţe vasoconstrictoare.

Este cazul anestezicelor locale (xilină, articaină), care în general au un efect vasodilatator şi
difuzează de la locul injectării, în asociere cu adrenalina produce prelungirea efectului lor
local şi împiedică efectele generale.

2. pentru realizarea unei acţiuni generale prelungite şi obţinerea preparatelor

retard (de depozit).
Aceasta se poate realiza în următoarele moduri: pe cale injectabilă prin folosirea unor
solvenţi macromoleculari, a esterilor sau administrarea sub formă de soluţii uleioase,
emulsii sau suspensii, care se absorb lent sau cedează lent substanţele active (ex.Moldamin,
o penicilină retard folosită în profilaxia reumatismului articular acut);
pe cale orală prin folosirea de drajeuri cu învelişuri multiple (duplex, triplex), de spansule,
comprimate tip sandwich sau cu matriţă inertă;
pe cale subcutanată prin aplicarea sub piele de pelete sau comprimate sterile (de ex. cu
disulfiram); pe cale cutanată prin folosirea de plasturi cu absorbţie transdermică (de ex. cu
nitroglicerină, scopolamină).