Capitolul II.

DREPTUL PENAL AL AFACERILOR CA PARTE A DREPTULUI PENAL

Secţiunea 1. Generalităţi
§1. Istoricul dreptului penal al afacerilor
1.1. Apariţia dreptului penal al afacerilor
În doctrina franceză cei mai mulţi autori ai unor cursuri de drept penal al afacerilor admit că
elemente ale acestei subramuri a dreptului penal au apărut încă în secolul XIX. Pentru G. Gindicelli-
Delage, incriminările prevăzute pentru nerespectarea regimului legal al impozitelor ori a regimului
juridic al produselor alimentare sau în legătură cu reglementările în materia vânzărilor (interzicerea
stocării de produse în scopul creşterii preţurilor) sau în legătură cu regimul juridic al organizaţiilor
profesionale, reprezintă tot atâtea elemente care stau la baza unui drept penal al afacerilor 1. Pentru
Wilfrid Jeandidier perioada cuprinsă între 1807-1950 reprezintă prima vârstă a dreptului penal al
afacerilor2. Mireille Delmas-Marty, o reputată specialistă în domeniul penal, consideră că dreptul
penal al afacerilor a apărut ca o necesitate de protecţie împotriva unor fraude, dar s-a impus
definitiv ca urmare a pericolului pe care-l reprezintă infracţionalitatea în afaceri pentru puterea de
stat. Infracţionalitatea în sfera afacerilor pune în pericol, de asemenea, încrederea publicului în
sistemul economic, financiar şi social 3.

1.2. Consacrarea dreptului penal al afacerilor

Despre consacrarea dreptului penal al afacerilor se poate vorbi doar începând cu secolul XX.
Cauzele care au impus conturarea unui drept penal al afacerilor sunt marea criză economică din
1929, marile scandaluri financiare şi apariţia în planul economiei liberale a tendinţei de dirijare din
partea statului (G.G. Delage), precum şi necesitatea de a asigura o depăşire eficientă a tuturor
tipurilor de infracţionalitate de la micile furturi până la marile escrocherii financiare care pun în
pericol stabilitatea economică a unui stat (M.Delmas-Marty). După alţi autori, despre consacrarea
unui drept penal al afacerilor se poate vorbi după 1950 (W.Jeandidier).

Nu putem încheia această succintă prezentare a istoricului dreptului penal al afacerilor fără a
arăta că există numeroşi autori care neagă existenţa unui drept penal al afacerilor, chiar dacă admit
că nu se poate nega existenţa unei criminalităţi specifice care se săvârşeşte în sfera economico-
financiară în sfera afacerilor, în general. în această ordine de idei este de remarcat că la diverse
congrese, colocvii naţionale şi internaţionale se vorbeşte întotdeauna de criminalitatea în domeniul
afacerilor şi nu despre un drept penal al afacerilor 4.

1.3. Problema dreptului penal al afacerilor în ţara noastră

Înainte de 1989, în literatura juridică penală nu s-a vorbit despre o subramură a dreptului
penal cu incidenţă în afaceri, acest lucru nefiind posibil în condiţiile regimului politic existent. Totuşi,
a fost promovat conceptul de infracţiune economică 5.
1
Droit penal des affaires, Dalloz, 1996, op.cit., p.9.
2
Droit penal des affaires, Dalloz, 1996, p.50-51.
3
Droit penal des affaires, P.U.F., 1981.
4
La cel de-al Xlll-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal desfăşurat în 1984, criminalitatea afacerilor a fost definită ca
fiind domeniul cuprins de infracţiunile care încalcă normele legale stabilite de stat pentru reglementarea vieţii afacerilor.

5
Coca Cozma Măria, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. în viziunea autoarei
infracţiunile economice sunt acele fapte care încalcă reglementările legale, instituite în privinţa activităţilor economice. Aceste infracţiuni

1
 După decembrie 1989 schimbările intervenite în plan legislativ în sfera activităţilor
economice au impus o concentrare a atenţiei spre prevenirea şi combaterea infracţiunilor, din sfera
afacerilor. La nivel statal s-au înfiinţat autorităţi specializate în prevenirea şi combaterea faptelor
ilicite din sfera activităţilor economice, financiare etc. în acest sens, pot fi menţionate Curtea de
Conturi, Garda Financiară, Poliţia Sanitară, Oficiul de protecţie al consumatorului etc. La nivelul
poliţiei s-au constituit, de asemenea, structuri specializate în combaterea criminalităţii economico-
financiare.

În literatura juridică a apărut şi o lucrare cu denumirea Dreptul penal al afacerilor 6, care,

însă, sub titlul menţionat nu tratează decât aspecte generale şi comune ale dreptului penal.
Concomitent au văzut lumina tiparului câteva lucrări în care se abordează infracţiuni prevăzute în
legi speciale, inclusiv infracţiuni din sfera afacerilor. Din păcate, nici în aceste cursuri nu se
procedează la o analiză detaliată a infracţiunilor care se pot săvârşi în sfera afacerilor, lată câteva din
motivele care ne-au determinat să încercăm a elabora prezentul curs destinat să facă o analiză a
infracţiunilor care se comit în sfera afacerilor atât dintr-o perspectivă teoretică, cât şi
jurisprudenţială care să reprezinte un instrument la îndemâna celor ce se pregătesc în vederea
prevenirii şi combaterii infracţiunilor din sfera afacerilor sau care lucrează efectiv în acest domeniu.

§2. Noţiunea, obiectul şi scopul dreptului penal al afacerilor

2.1. Noţiune
A încerca o definiţie a dreptului penal al afacerilor este un demers dificil. Dificultatea este
determinată de mai mulţi factori. în primul rând noţiunea de afacere şi sfera afacerilor nu sunt
riguros determinate. De altfel, conceptele cum ar fi afacerile şi dreptul afacerilor nu au fost utilizate
în limbajul juridic în perioada regimului comunist. După 1989 sintagma dreptul afacerilor a început
să fie utilizată şi în doctrina juridică română 7.

Opinia dominantă în literatura juridică este că dreptul afacerilor are un domeniu mai întins
decât dreptul comercial, având în vedere că include şi aspecte de drept public (administrativ, fiscal,
vamal etc.)8.

Respectarea normelor juridice care alcătuiesc dreptul afacerilor se asigură pe mai multe căi,
inclusiv prin sancţiuni din categoria cărora sancţiunile penale sunt cele mai severe. Aceste norme
juridice care stabilesc infracţiunile care se pot săvârşi în sfera afacerilor şi sancţiunile penale
aplicabile celor care le comit alcătuiesc dreptul penal al afacerilor.

Cu privire la definirea dreptului penal al afacerilor în literatura juridică de specialitate s-au

exprimat mai multe opinii. Pentru G.Gindicelli-Delage dreptul penal al afacerilor incriminează şi
sancţionează anumite comportamente ale unor persoane care acţionează în cadrul unei
întreprinderi şi care se folosesc de mecanismele de funcţionare ale acesteia fie în interes propriu, fie
în interesul întreprinderii9.

erau prevăzute fie în Codul penal, fie în legi speciale cu dispoziţiuni penale.
6
O.Predescu, Dreptul penal al afacerilor, Editura Continent XXI, Bucureşti, 2000.
7
În acest sens menţionăm: I.Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, laşi, 1992; R. Oprea, O. Miriăilă, Dreptul
afacerilor, Editura Naţional, Bucureşti, 2001.
8
Ase vedea în acest sens St.Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti 1996, p. 19.
9
Droit penal des affaires, op.cit, p.12.

2
 După cum se observă, criteriul esenţial utilizat în definirea dreptului penal al afacerilor este
cel al legăturii dintre faptele ilicite incriminate şi sancţionate penal şi întreprindere 10. Noţiunea de
întreprindere are în context sensul de organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de
producţie (forţele naturii, capitalul şi munca) de către un întreprinzător, pe riscul său, în scopul
producerii de bunuri şi servicii, destinate schimbului, în vederea obţinerii unui profit 11. Pentru alţi
autori întreprinderea este locul şi tehnica de producţie, circulaţie şi distribuţie a bogăţiilor, a
bunurilor12. Plecând de la legătura care există între infracţiunile din sfera afacerilor şi ideea de
întreprindere, ajungem la concluzia că, de regulă, aceste infracţiuni sunt infracţiuni proprii, ale căror
autor este cel mai adesea o persoană care are o responsabilitate în cadrul unei întreprinderi. în acest
sens, spre exemplu, infracţiunile prevăzute în Legea societăţilor comerciale nu pot fi săvârşite decât
în legătură cu activitatea acestor societăţi şi de către persoane care au responsabilităţi în cadrul unei
societăţi comerciale. Aceste infracţiuni au, aşa cum s-a observat, o legătură necesară cu
întreprinderea13.

Există, însă, şi o a doua categorie de infracţiuni, a căror legătură cu întreprinderile, cu

afacerile este ocazională. Aşa, spre exemplu, infracţiunile patrimoniale, falsurile, fraudele fiscale sau
vamale, faptele de poluare a mediului pot fi comise fie în cadrul unei întreprinderi, fie în afara
acesteia de către persoane particulare14.

Pentru Mireille Delmas-Marty definirea dreptului penal al afacerilor trebuie, de asemenea, în

mod necesar să plece de la criteriul întreprinderii. Autoarea observă că persoanele implicate într-o
întreprindere mai ales în funcţii de conducere pot săvârşi infracţiuni în beneficiul întreprinderii (şi
implicit al lor), cum ar fi spre exemplu, fraudele fiscale, dar aceleaşi persoane pot comite infracţiuni
pentru atingerea unor scopuri personale şi în dauna întreprinderii în cadrul căreia îşi desfăşoară
activitatea. Infracţiunile din a doua categorie pot fi comise şi în afara unei întreprinderi. în concluzie,
autoarea defineşte dreptul penal al afacerilor ca o subramură a dreptului penal care incriminează şi
sancţionează în principal, pe de o parte faptele îndreptate împotriva ordinii financiare, economice,
sociale şi cu privire la calitatea vieţii, iar pe de altă parte, infracţiunile contra proprietăţii şi a
încrederii publice, atunci când autorul acţionează în cadrul unei întreprinderi în interesul acesteia
sau pentru un interes propriu, dacă săvârşirea faptei este legată de puterea de decizie a autorului,
putere conferită de responsabilitatea sa în viaţa întreprinderii 15.

Există şi opinia, potrivit căreia, viziunea asupra a ceea ce cuprinde dreptul penal al afacerilor,
definit pe criteriul întreprinderii este prea largă, în sensul că, potrivit acestei viziuni, toate
infracţiunile care au o legătură cu întreprinderea se integrează dreptului penal al afacerilor. Altfel
spus, cadrul întreprinderii este un criteriu foarte vag şi imprecis în temeiul căruia pot fi considerate
infracţiuni care ţin de sfera afacerilor şi anumite fapte de drept comun, cum ar fi o vătămare
corporală săvârşită de un angajat al unei societăţi comerciale care conducea pe drumul public un
autovehicul al societăţii sau un abuz sexual săvârşit de un director asupra unei secretare etc 16.
Plecând de la această constatare, se propune drept criteriu pentru definirea dreptului penal al

10
În anul 1987 la Lyon s-a desfăşurat Congresul Asociaţiei franceze de Drept Penal cu tema Dreptul penal al Întreprinderii.
11
St.Cărpenaru, Drept comercial român, op.cit., p.33.
12
G.Gindicelli-Delage, op.cit., p.12.
13
G.Gindicelli-Delage, op.cit, p.12.
14
Ibidem.
15
Mireille Delmas-Marty, Droit penal des affaires, op.cit., p.24.
16
Wilfrid Jeandidier, Droit penal des affaires, Dalloz, 1996, p.61.

3
afacerilor obiectul protecţiei penale. în această concepţie afacerile sunt, în primul rând, activităţi
financiare. Afacerile sunt, în al doilea rând, activităţi de producţie, de distribuţie şi de consum de
bogăţii (bunuri) şi nimic mai mult 17. Aşa fiind, dreptul penal al afacerilor este incident numai în sfera
finanţelor şi a economiei, adică este un drept penal financiar şi un drept penal economic. Este exclus
în temeiul acestei concepţii a considera ca fiind infracţiuni ce fac parte din dreptul penal al afacerilor,
faptele penale care afectează mediul înconjurător sau calitatea vieţii, în general.

Toţi autorii sunt de acord că dreptul penal al afacerilor este o parte a dreptului penal special.
De asemenea, se recunoaşte că dreptul penal al afacerilor nu este o ramură distinctă a dreptului. în
diferite organisme internaţionale se foloseşte sintagma criminalitatea în afaceri dar niciodată
sintagma dreptul penal al afacerilor.

În opinia noastră, dreptul penal al afacerilor este ansamblul normelor de incriminare şi

sancţionare penală a faptelor prin care se încalcă regimul juridic stabilit pentru desfăşurarea
afacerilor. Dreptul penal al afacerilor este un segment al părţii speciale a dreptului penal. Sediul
normelor care alcătuiesc dreptul penal al afacerilor este Codul penal, cât şi legile speciale cu
dispozitiuni penale.

2.2. Obiectul dreptului penal al afacerilor

Opinia dominantă în doctrină consideră că dreptul penal al afacerilor include în obiectul său
atât incriminări comune cât şi incriminări specifice.

Cu privire la categoria incriminărilor comune aplicabile în domeniul afacerilor şi a celor

specifice, opiniile diverşilor autori sunt împărţite.

Astfel, pentru unii autori intră în categoria incriminărilor comune calificări penale generice
precum: furtul, escrocheria, abuzul de încredere, tăinuirea de bunuri, falsurile, corupţia, traficul de
influenţă şi violarea secretului profesional 18.

Alţi autori disting între incriminări comune aplicabile afacerilor prevăzute în Codul penal sau
în afara acestuia.

În acest sens, M.Delmas-Marty enumera printre incriminările comune prevăzute în Codul

penal pe cele îndreptate contra proprietăţii (escrocheria şi abuzul de încredere); contra încrederii
publice (falsurile, delictele de ingerinţă, corupţia şi traficul de influenţă) ori contra vieţii sau
integrităţii fizice, iar ca incriminări comune prevăzute în alte legi sunt menţionate cele privitoare la:
ordinea financiară (fraude comise prin cecuri, evaziunea fiscală, fraude vamale); ordinea economică
(infracţiuni privind piaţa de mărfuri, piaţa financiară şi piaţa bursieră); calitatea vieţii (infracţiuni de
poluare a mediului, infracţiuni privind regimul construcţiilor) 19.

Pentru G.Gindicelli-Delage fac parte din categoria incriminărilor comune cele privitoare la:
alterarea adevărului (escrocheria, falsurile, infracţiunile la legislaţia cecurilor şi a cărţilor de credit,
fraudele informatice, fraudele fiscale, fraudele vamale şi infracţiunile bursiere); abuzuri şi
exploatarea altuia (deturnări sub forma abuzului de încredere sau a organizării frauduloase a
17
Ibidem.
18
W.Jeandidier, Dfoit penal des affaires, op.cit., p.3-44.
19
Droit penal des affaires, op.cit.

4
insolvabilităţii, abuzul de slăbiciunea altuia, abuzul de informaţii în detrimentul altora şi alte
infracţiuni în legătură cu piaţa financiară şi bursieră); abuzul de putere al persoanelor învestite cu o
funcţie publică, mediului şi privitoare la regulile de urbanism) 20.

În categoria incriminărilor specifice dreptului penal al afacerilor aproape toţi autorii includ pe
cele referitoare la societăţile comerciale sau alte grupuri profesionale ce acţionează în sfera
afacerilor; la concurenţă, protecţia proprietăţii intelectuale, protecţia consumatorului, regimul legal
al contabilităţii etc.

În ce ne priveşte, suntem şi noi de acord că o serie de infracţiuni prevăzute în Codul penal

sunt aplicabile domeniului afacerilor. Avem în vedere cu precădere infracţiunile contra
patrimoniului, infracţiunile de fals, infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, infracţiuni
contra sănătăţii publice şi altele.

Infracţiunile specifice domeniului afacerilor prevăzute în legi speciale cu dispozitiuni penale

care aparţin dreptului penal al afacerilor şi pe care le vom analiza în prezentul curs sunt:

- Infracţiuni privind societăţile comerciale şi registrul comerţului;

- Infracţiuni privind regimul juridic al monopolului de stat;

- Infracţiuni privind combaterea concurenţei neloiale;

- Infracţiuni privind protecţia proprietăţii intelectuale;

- Infracţiuni privind regimul bancar şi al CEC-ului;

- Infracţiuni privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor;

- Infracţiuni privind valorile mobiliare şi bursele de valori;

- Infracţiuni privind regimul contabilităţii;

- Infracţiuni privind combaterea evaziunii fiscale;

- Infracţiuni privind regimul vamal;

- Infracţiuni privind regimul zonelor libere;

- Infracţiuni de corupţie ;

- Infracţiuni privind fondul funciar;

- Infracţiuni privind calitatea în construcţii şi autorizarea executării construcţiilor, precum şi unele

măsuri pentru realizarea locuinţelor;

- Infracţiuni privind protecţia mediului înconjurător.

20
Ibidem, op.cit., p.99-132.

5
 2.3. Scopul dreptului penal al afacerilor
Din punctul de vedere al politicii penale, statul are obligaţia de a lua măsurile legislative
necesare, inclusiv penale, pentru a menţine structurile economice şi sociale şi a proteja încrederea
cetăţenilor în acestea. Aşa cum s-a constatat „infracţionalitatea în sfera afacerilor creează mari
pagube naţionale, pune în pericol dezvoltarea economică şi socială şi alterează calitatea vieţii
oamenilor în lumea contemporană” 21 şi ameninţă structura de stat, tulburând încrederea publicului
în sistemul economic22.

Dreptul penal al afacerilor are, în acelaşi timp, funcţia de a asigura egalitatea cetăţenilor, căci
„un sistem legislativ care trimite la închisoare un mic hoţ, dar depune armele în faţa criminalităţii
«gulerelor albe» nu răspunde principiului egalităţii în faţa legii” 23, iar „lupta împotriva
infracţionalităţii din sfera afacerilor este menită de a redresa echilibrul sistemului justiţiei penale din
punctul de vedere al raportului dintre aceste infracţiuni şi cele tradiţionale, cultivând în acest mod
încrederea publicului în funcţionarea justiţiei 24.

Din punct de vedere tehnic, juridic, dreptul penal al afacerilor având în vedere sancţiunile ce-
i sunt specifice, este singurul în măsură să asigure prevenire a unor fapte antisociale grave care se
pot săvârşi în sfera afacerilor şi care reprezintă încălcări ale regimului juridic stabilit de către alte
ramuri specializate ale dreptului (dreptul comercial, financiar, vamal, al mediului etc). Altfel spus,
dreptul penal al afacerilor „apare ca un bun protector al acestor ramuri ale dreptului” 25. în legătură
cu această funcţie a dreptului penal de a da eficienţă reglementărilor din alte ramuri de drept,
incidente în sfera afacerilor s-a ridicat şi problema dacă nu cumva recursul la sancţiunile penale
severe împotriva unor fapte ilicite care se săvârşesc în afaceri apare ca o soluţie facilă menită a
suplini superficialitatea autorităţilor învestite cu atribuţii de a îndruma şi controla legalitatea
afacerilor26.

§3. Trăsăturile specifice dreptului penal al afacerilor

3.1. Preliminarii
Chiar dacă în doctrină se recunoaşte că dreptul penal al afacerilor este parte integrantă a
părţii speciale a dreptului penal în literatura de specialitate sunt subliniate o serie de trăsături
proprii, specifice acestei subramuri a dreptului penal.

O primă trăsătură specifică priveşte caracterul său extrem de eterogen. Acest lucru se
datorează atât multitudinii normelor care-l alcătuiesc cât şi diversităţii lor.

într-adevăr, aşa cum am arătat, în dreptul penal al afacerilor sunt incluse atât norme de incriminare
şi sancţionare prevăzute în Codul penal, cât şi norme penale cuprinse în diferite legi speciale care
formează obiectul dreptului comercial, dreptului financiar, dreptului vamal, dreptului mediului
înconjurător etc. Particularităţile specifice acestor domenii determină, în mod firesc, particularităţi
21
Extras din Rezoluţia O.N.U., Caracas, 1980.
22
Expunerea de motive la prima lege germană asupra criminalităţii economice, 1977.
23
Ibidem.
24
Recomandarea Consiliului Europei, 1981.
25
G.Gindicelli-Delage, Droitpenal des affaires, op.cit., p.13.
26
In acest sens, a se vedea M.Delmas-Marty, Droit penal des affaires, op.cit., p.57.

6
ale normelor penale prevăzute în actele normative care stabilesc regimul juridic aplicabil acestor
domenii.

Multiplicarea incriminărilor cuprinse în tot mai numeroase legi extrapenale care guvernează
sfera afacerilor a determinat în timp şi o banalizare a acestor incriminări, precum şi a sancţiunilor
penale care le însoţesc, fapt ce a determinat şi constatarea unei certe ineficiente în planul vieţii
reale. Statisticile evidenţiază în ţara noastră ca de altfel şi în alte ţări că, deşi numărul infracţiunilor
prevăzute în diferite legi aplicabile domeniului afacerilor este deosebit de mare, numărul acestor
infracţiuni descoperite şi constatate rămâne încă foarte mic.

Raportul invers proporţional între numărul infracţiunilor prevăzute şi a celor descoperite şi

sancţionate, evidenţiat de statistică ridică cel puţin două probleme. Fie faptele incriminate nu se
săvârşesc şi atunci se ridică problema dacă incriminările însele sunt necesare, fie faptele incriminate
se săvârşesc dar autorităţile competente nu-şi exercită competenţa cu care au fost învestite în ce
priveşte descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor şi pedepsirea acestora. înclinăm a crede că
această a doua ipoteză este cea adevărată şi, ca atare, putem vorbi de o ineficientă a dreptului penal
al afacerilor. Această ineficientă are grave repercusiuni asupra ordinii economice, financiare şi
sociale şi afectează semnificativ tranziţia la economia de piaţă, resursele materiale şi financiare ale
ţării şi, în ultimă instanţă, nivelul de viaţă al celor mai mulţi cetăţeni.

Există şi propuneri pentru a remedia aceste stări de lucruri, care reprezintă slăbiciuni ale
dreptului penal al afacerilor. Se propune, pe de o parte, o reordonare a coerenţei în materie de
elaborare a legilor care cuprind dispoziţii penale, iar pe de altă parte se sugerează în planul politicii
penale o nouă orientare care să semnifice preocupări în direcţia depenalizării (dezincriminării) şi
recurgerea într-o măsură mai mare la sancţiuni restitutive (de drept civil, administrativ etc.) 27.

Normele penale ale dreptului afacerilor prevăzute în diferite legi speciale evidenţiază de
asemenea numeroase particularităţi.

În primul rând, aşa cum evidenţiază numeroşi autori, aceste norme penale au o funcţie şi o
finalitate care le deosebesc sub anumite aspecte de normele de incriminare şi sancţionare comune,
prevăzute de regulă, în Codul penal. Doctrina penală modernă clasifică normele penale speciale (de
incriminare şi sancţionare) aplicabile în sfera afacerilor în norme penale de protecţie şi norme penale
de direcţie. Dacă normele penale de protecţie sunt, de regulă, norme prohibitive care interzic o
anumită conduită periculoasă pentru o valoare socială, normele juridice de direcţie (sunt) normele
penale care au ca finalitate impunerea unei conduite (direcţii). Conduita de urmat pentru destinatar
este prefigurată tot de lege prin norme juridice. în cazul normelor penale comune (ex. referitoare la
furt, la fals etc), legea nu stabileşte explicit o conduită de urmat şi se limitează la a incrimina faptele
şi a sancţiona penal pe aceia care le săvârşesc. în cazul normelor penale de direcţie, incidenţa
acestora apare ca rezultat al unei conduite care nu se conformează unor exigenţe stabilite şi ele în
mod precis prin norme juridice, norme care sub aspectul naturii sunt extrapenale. Altfel spus,
infracţiunile specifice afacerilor prevăzute de regulă, în legi extrapenale reprezintă întotdeauna

27
În acest sens, G.Gindicelli-Delage, Droit penal des affaires, op.cit., p.15. Opinia, potrivit căreia, societatea modernă presupune
înlocuirea în parte a dreptului represiv cu un drept restitutiv este importată într-un număr tot mai mare de ţări din Europa şi din lume.
Doctrina şi jurisprudenţa contemporană promovează două principii fundamentale obligatorii de respectat în adoptarea unor incriminări
penale este vorba de principiul justiţiei şi al indicatorilor de proporţionalitate şi principiul utilităţii şi al indicatorilor de afectivitate şi
eficacitate. A se vedea în acest sens jurisprudenţa Curţii de Justiţie europene de la Luxembourg şi jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor
omului de la Strasbourg, care au stabilit cele două principii directoare ale legislaţiei penale.

7
încălcări (de o gravitate specifică ilicitului penal) ale unui regim juridic impus de lege. Din constatarea
că cele mai multe din infracţiunile ce aparţin dreptului penal al afacerilor sunt prevăzute prin norme
penale de direcţie derivă numeroase particularităţi care privesc tehnica de incriminare, elementele
constitutive care alcătuiesc conţinutul infracţiunilor şi incidenţa unor alte instituţii de drept penal
partea generală şi de drept procesual penal.

3.2. Aspecte specifice privind unele derogări de la principiul legalităţii incriminării

Din punctul de vedere al legalităţii în materie penală, dacă ne raportăm la o exigenţă
maximă, legiuitorul ar trebui ca într-o normă unică să prevadă fapta pe care o consideră infracţiune,
condiţiile în care fapta trebuie să fie săvârşită şi pedeapsa aplicabilă celui care comite fapta. Ca
regulă generală în partea specială a Codului penal aceste exigenţe pe care le impune legalitatea
incriminării şi a pedepsei sunt respectate. Lucrurile se prezintă deseori altfel în cazul infracţiunilor ce
privesc sfera afacerilor, prevăzute în legi extrapenale.

Frecvent, în materia dreptului penal al afacerilor se utilizează din punct de vedere tehnic-
legislativ norme juridice incomplete, divizate. Ca regulă, dispoziţia de incriminare este o dispoziţie-
cadru, fapt ce face necesară o trimitere la alte reglementări cuprinse în aceeaşi lege sau într-un alt
act normativ. Conţinutul legal al infracţiunii apare astfel descompus şi prevăzut în texte diferite.

Incriminarea unor fapte prin utilizarea unor norme juridice incomplete de trimitere poate
submina principiul legalităţii care guvernează dreptul penal, mai ales atunci când pentru stabilirea
conţinutului legal al incriminării trebuie să se apeleze la reglementări cuprinse în acte normative
inferioare legii, cum ar fi cele prevăzute în hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor sau decizii ale
altor autorităţi publice centrale sau locale cu atribuţii privind activităţile economice, comerciale,
financiare etc.

Se face distincţie între normele de trimitere internă (când trimiterea se face la un alt text din
aceeaşi lege) şi normele de trimitere externă (când trimiterea se face la un text prevăzut într-o altă
lege). Este menţionată şi trimiterea în cascadă când norma de incriminare-cadru trimite la un alt text
care la rândul său trimite din nou la o altă reglementare.

Pe lângă implicaţiile deja menţionate, utilizarea unor norme incomplete în materie penală
generează o mare imprecizie în definirea infracţiunilor şi transferă anumite competenţe din sfera
puterii legislative în sfera altor puteri ale statului. S-a menţionat spre exemplu, că imprecizia şi
caracterul divizat al normelor penale obligă judecătorul sau o altă autoritate judiciară să stabilească
el conţinutul infracţiunii sau naşte pentru puterea executivă obligaţia de a adopta reglementări
pentru a face incriminarea aplicabilă ori în scopul de a descifra sensul incriminării, de a o interpreta.
Aceste transferuri de competenţă aduc atingere atât principiului legalităţii incriminării, cât şi
principiului separaţiei puterilor în stat. în faţa acestei situaţii şi a consecinţelor pe care le generează,
în multe ţări instanţele penale refuză să aplice sancţiuni penale în temeiul unor texte de incriminare
insuficient de precise28.

28
în acest sens, a se vedea G.Gindicelli-Delage, Droit penal des affaires, op.cit, p.30. Autoarea arată că în faţa a numeroase situaţii în
care incriminarea nu este suficient de clară şi precisă, Curtea penală franceză a lut atitudine prin jurisprudenţa sa, în scopul promovării unei
concepţii noi cu privire la tehnica elaborării normelor penale.

8
 3.3. Particularităţi privind elementele constitutive ale infracţiunilor
Infracţiunile specifice mediului afacerilor prezintă o serie de caracteristici specifice din
punctul de vedere a elementelor constitutive.

Sub aspectul elementului material din structura laturii obiective, frecvent, după cum am
arătat în cele ce preced, acesta nu este descris complet în cuprinsul normei de incriminare, motiv
pentru care identificarea elementului material nu este posibilă decât prin luarea în considerare şi a
altor norme juridice care reglementează domeniul. Sunt, de asemenea, frecvent utilizate normele de
incriminare deschisă, care dau posibilitatea autorităţii cu atribuţii în aplicarea legii să asimileze
acţiunilor explicit incriminate şi alte acţiuni similare pe care legea nu le numeşte. Avantajul utilizării
normelor de incriminare deschisă este că evită unele posibile lacune ale legii şi face posibilă
utilizarea normelor penale şi în situaţia în care reglementarea juridică extrapenală a suferit
modificări. Cum s-a observat recurgerea la tehnica incriminărilor deschise, asigură supleţe dreptului
penal al afacerilor şi asigură aplicarea acestuia independent de unele schimbări conjuncturale în ce
priveşte desfăşurarea activităţilor specifice domeniului afacerilor 29. Inconvenientele acestei tehnici
privesc insecuritatea juridică pe care o generează. Destinatarii normelor juridice nu întotdeauna pot
distinge între ceea ce legea permite sau interzice sub ameninţarea unei sancţiuni penale, iar pe de
alte parte puterea judecătorului şi a altor autorităţi învestite cu atribuţii în aplicarea dreptului penal
al afacerilor creşte considerabil şi poate genera arbitrariu şi abuzuri. Tot sub aspectul laturii obiective
specific infracţiunilor din sfera afacerilor este frecvenţa mare a infracţiunilor omisive şi a
infracţiunilor de pericol.

Normele penale de incriminare şi sancţionare comune, sunt în marea lor majoritate norme
prohibitive, iar faptele incriminate sunt fapte comisive. Normele penale care privesc sfera afacerilor
sunt norme de direcţie, frecvent onerative, deci care obligă pe destinatari la un anumit
comportament prescris de lege. Infracţiunile din domeniul afacerilor sunt în consecinţă deseori
infracţiuni omisive care constau într-o atitudine pasivă a anumitor persoane implicate în afaceri,
persoane care, potrivit legii, aveau obligaţia de a face un anumit lucru, de a urma o anumită
conduită. Sub aspectul urmării lor imediate, infracţiunile din domeniul afacerilor sunt cel mai adesea
infracţiuni de pericol. Urmarea nu se înfăţişează întotdeauna sub o formă materială ci frecvent sub
forma unui pericol, a unei ameninţări la adresa ordinii economice, financiare şi sociale. Deoarece
omisiunile se pot datora şi necunoaşterii unor reglementări juridice extrapenale, deseori persoanele
învinuite invocă eroarea de drept care, purtând asupra unor norme extrapenale este admisibilă
uneori şi poate produce efectele specifice erorii de fapt.

Din punctul de vedere al elementului subiectiv, al formei de vinovăţie care caracterizează

infracţiunile în domeniul afacerilor, constatăm, de asemenea, anumite particularităţi. Alături de
formele clasice ale vinovăţiei (intenţia şi culpa) în sfera afacerilor se vorbeşte de infracţiuni materiale
în cazul cărora vinovăţia este prezumată. Opinia, potrivit căreia, anumite infracţiuni privitoare la
domeniul afacerilor se prezumă a fi săvârşite cu vinovăţie se întemeiază pe argumentul că însăşi
încălcarea unor reguli instituite în domeniul afacerilor, evidenţiază o vinovăţie din partea
făptuitorilor care în calitate de agenţi comerciali sau economici trebuiau să cunoască şi să respecte
reglementările instituite. încălcarea regulilor probează implicit vinovăţia. Soluţia are la bază
concepţia normativistă asupra vinovăţiei şi nu concepţia clasică psihologică, care analizează vinovăţia

29
G.Gindicelli-Delage, op.cit., p.36.

9
penală ca o sumă de procese psihologice de natură intelectiv-volitive care preced şi însoţesc latura
materială, obiectivă din conţinutul infracţiunilor.

3.4. Unele aspecte specifice privind subiecţii infracţiunilor

Din punctul de vedere al persoanelor care pot fi subiecţi ai infracţiunilor specifice afacerilor,
deşi sunt aplicabile, în principiu, regulile generale ale răspunderii penale se constată şi unele
tendinţe specifice. O primă tendinţă care se manifestă în dreptul penal al afacerilor cu referire la
subiecţii infracţiunilor priveşte extinderea sferei persoanelor care sunt ţinute să răspundă penal.
Acest lucru se datorează constatării deja subliniate că dreptul penal al afacerilor gravitează în jurul
ideii de întreprindere ori întreprinderea prin natura sa, grupează, adună, de regulă, mai multe
persoane, fiecare putând avea un anume rol în comiterea unei infracţiuni. Dacă avem în vedere că în
sfera afacerilor cel mai adesea sunt implicate grupuri constituite sub forma regiilor autonome sau a
societăţilor comerciale şi faptul că în luarea deciziilor şi aducerea la îndeplinire a acestora sunt
implicate numeroase persoane cu rol de conducere sau de execuţie, înţelegem şi mai bine
dificultăţile dar şi particularităţile pe care le evidenţiază procesul de stabilire a persoanelor implicate
în săvârşirea unor infracţiuni din sfera afacerilor şi a responsabilităţii lor penale. Cel mai adesea,
potrivit legii, infracţiunile din sfera afacerilor se comit de cei care au anumite responsabilităţi, funcţii
de conducere în cadrul unităţilor mai sus menţionate. Se vorbeşte chiar de „o hărţuire” a oamenilor
de afaceri care este însă compensată de puterea lor economică şi financiară 30. în baza teoriei puterii
conferite şefilor de întreprinderi în multe legislaţii este consacrată responsabilitatea penală a
acestora şi pentru faptele materiale săvârşite nemijlocit de prepuşii lor 31. Responsabilitatea penală a
şefului de întreprindere se întemeiază în acest caz în realitate pe o faptă proprie, respectiv aceea de
a nu supraveghea activitatea angajaţilor săi, activitate desfăşurată în serviciul întreprinderii. Autorii
francezi, în abordarea problemei subiecţilor infracţiunilor din dreptul penal al afacerilor subliniază
faptul că deseori legiuitorul modifică cadrul legal al participaţiei, fie prin extinderea domeniului
complicităţii, fie prin restrângerea acestuia. In sfârşit, sunt numeroase legislaţiile penale care
consacră responsabilitatea penală a persoanelor juridice pentru infracţiuni săvârşite în domeniul
afacerilor.

3.5. Aspecte specifice cu privire la sistemul de sancţiuni

Ca pedepse principale, dreptul penal al afacerilor consacră închisoarea şi amenda. Limitele
speciale ale amenzii sunt, de regulă, mai mari decât în cazul infracţiunilor obişnuite, urmărindu-se pe
această cale atât un scop de intimidare, de descurajare cât şi un scop de recuperare şi de asigurare a
resurselor necesare înlăturării urmărilor unor infracţiuni specifice domeniului afacerilor.

Pe lângă aceste pedepse clasice în dreptul penal, pentru infracţiunile care privesc dreptul
afacerilor sunt instituite numeroase sancţiuni specifice, cum ar fi: dizolvarea societăţii comerciale,
interzicerea definitivă sau temporară de a desfăşura una sau mai multe activităţi profesionale sau
sociale, plasarea temporară sub supraveghere judiciară, închiderea definitivă sau temporară a unuia
sau a mai multor stabilimente ale întreprinderii, excluderea definitivă sau temporară de pe pieţele

30
W.Jeandidier, Droit penal des affaires, op.cit., p.58.
31
G.Gindiceli-Delage, Droit penal des affaires, op.cit., p.62 şi urm.

10
publice, interzicerea definitivă sau temporară de a apela la credite, interzicerea temporară de a
emite cecuri, confiscarea specială, publicarea hotărârilor judecătoreşti de condamnare etc.

Natura juridică a acestor sancţiuni nu este una exclusiv penală pentru că unele pot fi aplicate
şi de autorităţile administrative cu competenţe în ceea ce priveşte respectarea normelor juridice
instituite pentru desfăşurarea afacerilor în anumite domenii 32. Asemenea autorităţi cum sunt:
Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Oficiul pentru protecţia consumatorului
etc. au fost înfiinţate şi în ţara noastră pentru că ele sunt absolut necesare pentru funcţionarea
economiei de piaţă.

3.6. Alte particularităţi ale dreptului penal al afacerilor

În dreptul penal al afacerilor o lungă perioadă de timp s-a promovat soluţia neaplicării
retroactive a legii mai favorabile. In motivarea acestei opţiuni s-a invocat argumentul că legislaţia
instituită în domeniul afacerilor este strâns legată de o anumită conjunctură economică, financiară şi
socială pe care, de altfel, o reflectă şi, ca atare, faptele ilicite comise într-o anumită perioadă trebuie
să fie judecate în baza legii în vigoare la data săvârşirii lor. Alt argument invocat priveşte caracterul
extrapenal al unor norme pe care se întemeiază răspunderea penală. în acest sens, spre exemplu,
A.Vitu, subliniază că numai sancţiunea este stabilită în cazul infracţiunilor specifice afacerilor într-o
normă penală, în vreme ce conţinutul propriu-zis al infracţiunii rezultă din cuprinsul unor norme
extrapenale. în sfârşit, s-a invocat ca argument în sprijinul neaplicării retroactive a normelor
dreptului penal al afacerilor şi faptul că această parte a dreptului penal are funcţia de a proteja o
anumită ordine economică şi socială, funcţie care nu poate fi îndeplinită în bune condiţii decât în
măsura în care se respectă riguros principiul activităţii legii 33.

Infracţiunile din sfera afacerilor mai ales fraudele fiscale şi vamale, infracţiunile de poluare a
mediului şi altele, sunt de regulă, exceptate de la beneficiul unor acte de amnistie 34.

Dispoziţii procesuale specifice aplicabile constatării, urmăririi şi judecării infracţiunilor

săvârşite în domeniul afacerilor.

Secţiunea II. Aspecte procesuale cu privire la dreptul penal al afacerilor

§1. Cu privire la constatarea infracţiunilor
A. Obligaţia de denunţare

Privitor la constatarea infracţiunilor, frecvent legislaţia obligă anumite categorii de persoane

să denunţe anumite infracţiuni care se comit în domeniul afacerilor. Această obligaţie este prevăzută
fie în texte ale Codului penal, fie în norme cuprinse în alte legi. Astfel, anumiţi funcţionari ai băncilor
au obligaţia de a informa anumite modificări suspecte produse în conturile anumitor clienţi.
Obligaţia de a informa este instituită şi în sarcina altor persoane cum ar fi notarii publici, membrii
comisiilor de supraveghere a operaţiunilor bursiere, precum şi a altor persoane care îndeplinesc
funcţii publice.

32
A se vedea în acest sens, W.Jeandidier, Droit penal des affaires, op.cit., p.59-60.
33
G.Gindicelli-Delage, Droit penal des affaires, op.cit., p.30-33.
34
Ibidem.

11
 B. Căutarea sistematică a infracţiunilor

Cel mai frecvent infracţiunile din sfera afacerilor sunt descoperite de funcţionarii unor
agenţii specializate anume constituite pentru a veghea la respectarea legalităţii în acest domeniu.
Deşi practic, infracţiunile din sfera dreptului afacerilor sunt de competenţa organelor de cercetare
ale poliţiei sau a unor organe de cercetare specială, actele de constatare iniţială a infracţiunilor sunt
frecvent întocmite de persoane specializate pe anumite domenii şi care sunt învestite cu competenţă
de control administrativ. Acestor persoane legea le conferă dreptul de acces în sediile regiilor
autonome sau al societăţilor comerciale în scopul exercitării acţiunilor de control. Accesul poate fi
limitat în ipoteza spaţiilor care au şi funcţia de domiciliu în raport cu persoana sau persoanele
supuse controlului.

Persoanele cu drept de control au acces la toate documentele şi înscrisurile deţinute de

către cei verificaţi cu excepţia acelora care au caracter privat, sau a celor care nu interesează sub
aspectul obiectivului pe care controlul îl are.

Cei controlaţi pot să refuze comunicarea unor date sau informaţii în măsura în care potrivit
legii constituie secrete profesionale (este cazul medicilor, avocaţilor şi a preoţilor). Tendinţa este de
a limita cazurile în care se poate refuza comunicarea unor date sau informaţii invocându-se secretul
profesional.

§2. Cu privire la dreptul de a ridica înscrisuri şi obiecte

În materia infracţiunilor care ţin de dreptul penal al afacerilor, frecvent autorităţile

competente procedează la indisponibilizarea unor înscrisuri sau bunuri. Ridicarea unor înscrisuri sau
bunuri se face frecvent pentru a se proba o activitate infracţională. Uneori, în raport cu anumite
bunuri se aplică sechestru în scopul împiedicării înstrăinării acestora. Alteori bunurile sunt ridicate
pentru a fi supuse confiscării speciale.

§3. Cu privire la probe

O mare importanţă prezintă în planul probării infracţiunilor din sfera afacerilor procesele-
verbale şi expertizele dar nici alte mijloace de probă nu sunt excluse. Constituie mijloace de probă şi
actele de constatare efectuate anterior începerii urmăririi penale.

§4 Cu privire la acţiuni

Judecata se face în principiu după regulile de drept comun, dar în unele ţări s-au înfiinţat prin
lege tribunale speciale35.

35
în acest sens, spre exemplu, în Franţa printr-o lege adoptată în 1975 s-au înfiinţat tribunale competente să judece infracţiuni
economice şi financiare de mare complexitate. Ulterior printr-o lege adoptată în 1994 competenţa acestor instanţe a fost extinsă şi la alte
infracţiuni din sfera afacerilor.

12
 Stingerea acţiunii penale are loc în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală. în
materia acestor infracţiuni şi tranzacţia apare ca modalitate de stingere a acţiunii penale. Tranzacţia
presupune recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat, o înţelegere între cel inculpat şi autoritatea
prejudiciată şi prin care în schimbul unei sume de bani plătite se obţine de la autoritatea publică
abandonarea acţiunii penale36.

Acţiunea civilă pentru infracţiunile din sfera afacerilor poate fi exercitată atât de către
persoane fizice cât şi juridice, ale căror interese au fost lezate prin săvârşirea faptelor. în doctrina
penală din alte ţări posibilitatea unor persoane de a se constitui parte civilă în cazul unor infracţiuni
din sfera afacerilor a fost controversată. Opinia ostilă constituirii ca parte civilă a persoanelor
particulare (fizice sau juridice) este întemeiată pe argumentul că anumite incriminări din sfera
afacerilor sunt menite a proteja exclusiv interese generale, publice 37.

În prezent este admisă constituirea unor persoane juridice sau fizice ca parte civilă în cazul
infracţiunilor fiscale, privitoare la protecţia consumatorilor, în domeniul infracţiunilor de poluare şi a
infracţiunilor privitoare la societăţile comerciale. Nu este admisă, în schimb, constituirea ca parte
civilă a persoanelor juridice private în cazul infracţiunilor vamale 38.

Secţiunea a III. Incidenţa legislaţiei comunitare asupra dreptului penal al afacerilor

§1 .Generalităţi
Legislaţia Uniunii Europene este alcătuită în primul rând din ansamblul tratatelor succesiv
adoptate (Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa) precum şi din protocoalele-anexă, convenţii
sau acorduri care au completat în timp tratatele. Dispoziţiile cuprinse în aceste acte alcătuiesc
dreptul comunitar originar39). Pe lângă acest drept comunitar originar s-a constituit şi un drept
comunitar derivat alcătuit din ansamblul actelor emanate de la autorităţile comunitare sub forma
unor regulamente, directive, decizii, recomandări sau avize.

Dacă normele dreptului comunitar originar sunt menite a stabili cadrul general în baza căruia se
realizează procesul integrării economice şi politice la nivelul Uniunii Europene, dispoziţiile cuprinse în
regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize reprezintă instrumentele care asigură
funcţionarea Uniunii Europene şi realizarea în fapt a procesului unificator.

Regulamentul este un izvor de drept comunitar deosebit de important deoarece are de

regulă o sferă generală şi este obligatoriu pentru statele membre.

Normele cuprinse în regulamente sunt generale şi impersonale şi se adresează direct

cetăţenilor din statele membre ale Uniunii. Regulamentul este direct aplicabil în ordinea internă a
statelor membre în Uniunea Europeană.

Directiva reprezintă o reglementare-cadru menită să asigure realizarea unui obiectiv

comunitar. Obiectivul stabilit prin directivă este obligatoriu pentru toate statele membre, dar
modalităţile de realizare sunt în principiu lăsate la aprecierea statelor naţionale. în practică marja de

36
A se vedea, G.Gindicelli-Delage, Droit penal des affaires, op.cit., p.91. în dreptul francez, potrivit legii din 29 decembrie 1977 este
admisibilă tranzacţia în materia unor infracţiuni fiscale sau vamale pentru care legea prevede sancţiuni pecuniare.
37
Ibidem.
38
Curtea de casaţie franceză, crim. 27 aprilie 1967.
39
G. Antoniu, Dreptul penal şi integrarea europeană, în Revista de drept penal nr. 3/2001, p. 9 şi urm.

13
manevră a statelor este tot mai redusă pentru că autorităţile comunitare au tendinţa de a redacta
directivele foarte precis şi în detaliu, fapt care reduce posibilitatea alegerii de către state a
mijloacelor de a transpune directiva în dreptul intern. Directivele prevăd termene în care trebuie
transpuse în ordinea juridică a statelor membre. Dacă în termenul fixat, directiva nu a fost preluată
în dreptul intern, judecătorul naţional are posibilitatea să o aplice direct, chiar împotriva statului
care a omis să o preia în legislaţia sa.

Decizia este obligatorie în toate elementele sale, dar numai în raport cu destinatarul vizat (o
persoană particulară, o întreprindere etc). Decizia nu are caracter de generalitate, de reglementare.
Scopul deciziei este de a soluţiona o problemă punctuală.

Recomandările şi avizele nu au de principiu un caracter obligatoriu. Prin recomandările sau

avizele care emană de la Comisia europeană ori de la Consiliul european statele membre ale Uniunii
Europene sunt invitate să adopte anumite reguli. Aceste acte reprezintă aşadar izvoare indirecte ale
dreptului comunitar.

Dacă iniţial dreptul comunitar avea ca obiectiv armonizarea legislaţiilor naţionale pentru
asigurarea unui cadru favorabil creării unei pieţe economice europene, treptat rolul său a crescut.
Evoluţia dreptului comunitar poate fi apreciată din două perspective. Dintr-o primă perspectivă
putem remarca preocuparea statelor fondatoare de a aprofunda integrarea europeană şi de a fixa
obiective în planul integrării politice şi chiar militare. Dintr-o altă perspectivă este de remarcat
tendinţa permanentă de lărgire a Uniunii Europene prin aderarea treptată a altor state.

Deşi Uniunea Europeană tinde să devină treptat o adevărată federaţie sau confederaţie de
state, ea rămâne înainte de toate o uniune economică care presupune în primul rând un cadru
juridic care să asigure libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor,
armonizarea politicilor economice generale şi promovarea unor politici comune în anumite sectoare
economice şi sociale. Având în vedere această premisă se impune observaţia că dreptul comunitar
este alcătuit în principal din reglementări de natură economică, financiară, vamală, privitoare la
protecţia consumatorului şi a mediului etc. Nu există însă un drept penal comunitar ci numai sisteme
penale naţionale cu dispoziţii specifice fiecărui stat membru al Uniunii. Această stare de fapt nu
constituie însă un impediment în calea îndeplinirii rolului pe care dreptul penal este chemat să-l
joace în funcţionarea Uniunii. Acest rol este însă condiţionat de modul în care sistemele penale
naţionale receptează influenţele pe care le exercită legislaţia comunitară. Influenţele dreptului
comunitar asupra legislaţiilor penale îmbracă forme şi modalităţi diferite. în literatura juridică de
specialitate sunt menţionate spre exemplu influenţele cu caracter pozitiv care se manifestă prin
cerinţele pe care instituţiile comunitare le impun statelor membre pe care le obligă în acest fel să
adopte unele dispoziţii penale sau să modifice alte dispoziţii penale în aşa fel încât acestea să fie
apte să servească la realizarea obiectivelor comunitare. Există însă şi aşa numite influenţe negative
care se realizează prin simpla existenţă a unor reglementări comunitare, reglementări care împiedică
statele membre să adopte dispoziţii contrare inclusiv în materie penală 40.

În prezent relaţia în care se află dispoziţiile penale naţionale cu dreptul comunitar tinde să
devină o relaţie guvernată de principiul subsidiarităţii. în virtutea acestui principiu elaborarea ca şi
aplicarea legii penale naţionale trebuie să se conformeze reglementărilor cuprinse în dreptul

40
G. Antoniu, op. cit., p. 12.

14
comunitar, indiferent dacă este vorba de dreptul comunitar originar ori de dreptul comunitar
derivat.

§2. Modalităţi de asigurare a respectării legislaţiei comunitare prin folosirea mijloacelor de

drept penal naţional
Cu privire la implementarea dreptului comunitar în legislaţiile naţionale inclusiv în domeniul
penal, doctrina distinge în principal trei modalităţi. 0 primă modalitate constă în folosirea
incriminărilor existente în legislaţia naţională pentru a proteja o regulă stabilită prin legislaţia
comunitară. De exemplu o persoană care desfăşoară o activitate de comerţ cu anumite produse
supuse unui regim reglementat de dreptul comunitar, în măsuraîr care a făcut declaraţii mincinoase
în scopul eludării cadrului juridic comunita poate fi sancţionată penal de un stat membru pentru
săvârşirea infracţiuni de fals în declaraţii, infracţiune care este prevăzută în legislaţia sa. În cazul
acestei modalităţi un stat membru al Uniunii foloseşte în vederea respectării normelor comunitare
fie o dispoziţie penală deja existentă fie adoptă o dispoziţie specială dacă apreciază că un asemenea
demers este necesar.

În ambele ipoteze norma penală utilizată pentru respectarea dreptului comunitar este
expresia voinţei statului naţional, motiv pentru care această metodă este cunoscută în doctrină sub
denumirea de metoda naţională.

O altă modalitate prin care dreptul comunitar devine incident în dreptul penal naţional se
realizează prin cerinţa expresă prevăzută în legislaţia comunitară care impune statelor membre
obligaţia de a sancţiona penal anumite comportamente care încalcă regulile Uniunii. Spre deosebire
de metoda precedentă care lasă la aprecierea legiuitorului naţional alegerea dispoziţiei penale
aplicabile pentru sancţionarea încălcării normei comunitare, de această dată regulamentul sau
directiva Uniunii descrie fapta care trebuie să fie sancţionată penal, infracţiune.

Această tehnică prin care încălcarea dreptului comunitar este asimilată cu încălcarea legii
penale naţionale, garantează represiunea penală împotriva unor anumite încălcări a normelor
comunitare în toate statele membre. Avantajul pentru instituţiile comunitare este acela că urmărirea
penală devine obligatorie şi se realizează sub acest aspect o egalitate între statele membre. Se
păstrează însă diferenţieri în ce priveşte elementele constitutive ale infracţiunii, a incidenţei cauzelor
care înlătură caracterul penal al faptei precum şi a naturii sau duratei sancţiunilor care pot fi diferite
de la ţară la ţară deşi este vorba de aceeaşi faptă. Aceste diferenţe între soluţiile penale adoptate de
legislaţiile naţionale pentru reprimarea uneia şi aceleiaşi încălcări a legislaţiei comunitare a
determinat adoptarea unor acte prin care să se uniformizeze atât conţinutul incriminărilor cât şi
regimul sancţionator. Un exemplu de asemenea act îl reprezintă Convenţia privitoare la protecţia
intereselor financiare ale comunităţilor europene (P.I.F.) şi a protocoalelor adiţionale la această
convenţie. Potrivit regulamentului de aplicare a Convenţiei toate statele membre ale Uniunii
Europene sunt obligate să incrimineze frauda comunitară (frauda este şi ea definită în primul
paragraf al regulamentului) şi să prevadă sancţiuni penale pentru autorii, instigatorii sau complicii la
asemenea fraude. Sancţiunile trebuie să fie proporţionale cu gravitatea fraudei, dar trebuie
întotdeauna să aibă un caracter disuâsiv. Prin acelaşi regulament se stabileşte că statele membre
trebuie să ia măsurile necesare pentru a reglementa răspunderea penală a şefilor de întreprinderi şi

15
a celor asimilaţi acestora în cazul actelor frauduloase comise în detrimentul intereselor financiare ale
Comunităţilor

Europene săvârşite de către o persoană supusă autorităţilor şi în contul întreprinderii.

Responsabilităţi în materie penală au fost stabilite pentru statele membre ale Uniunii
Europene şi în ceea ce priveşte sancţionarea funcţionarilor internaţionali sau naţionali învestiţi cu
competenţe de percepere, administrare sau gestionare a fondurilor financiare comunitare cât şi în
ceea ce priveşte spălarea capitalurilor care au o sursă de provenienţă ilicită (au fost obţinute prin
fraudă ori prin acte de corupţie).

A treia modalitate prin care dreptul comunitar se impune în raport cu legislaţiile penale
naţionale costă în prevederea şi aplicarea unor sancţiuni direct de către instituţiile comunitare fără a
se mai face apel la legislaţia statelor membre. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Regulamentul
17/ 62 din 6.02.1962 care învesteşte Comisia Europeană cu competenţa de a aplica amenzi celor
care încalcă legislaţia comunitară privitoare la libera concurenţă în spaţiul economic al Uniunii sau
pentru fapte constând în furnizarea de informaţii false sau inexacte ori refuz de cooperare cu
autorităţile comunitare de control. Aceste amenzi pot merge până la 10% din cifra de afaceri a unei
întreprinderi.

Deşi sancţiunile pe care le pot aplica instituţiile comunitare par a fi de natură administrativă
în realitate ele sunt mai degrabă sancţiuni penale având în vedere că prin mărimea lor are un
pronunţat caracter disuasiv şi retributiv, caracter care de principiu este specific sancţiunilor penale,
împotriva acestor sancţiuni se poate face apel în faţa Tribunalului de primă instanţă şi recurs în faţa
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene care are sediul la Bruxelles.

Această ultimă instanţă are un rol extrem de important în soluţionarea unor conflicte care
apar între prevederile legislaţiei comunitare şi prevederile cuprinse în dreptul intern al statelor
membre ale Uniunii Europene. Din practica promovată rezultă că se merge pe ideea unei exigenţe
sporite în ceea ce priveşte libertatea comerţului la nivel comunitar, combaterea politicii de monopol
dar în acelaşi timp se descurajează politicile vamale protecţioniste care apar ca un impediment în
calea dezvoltării pieţei unice la nivelul Uniunii Europene.

16