Iancu Văcărescu (n. 1792,[1] București, Țara Românească – d.

3 martie 1863,[2] București,

Principatele Unite Române) a fost un poet român, fiul lui Alecu Văcărescu. Atras de ideile
înaintate ale epocii, a salutat răscoala lui Tudor Vladimirescu („Buna vestire”, „Glasul
poporului subt despotism”) și a participat la mișcarea de redeșteptare culturală și națională,
sprijinind începuturile școlii, teatrului, presei și tipografiei românești. A fost sprijinitor al
tuturor inițiativelor culturale și literare ale vremii: membru al Societății Literare din 1827, al
Societății Filarmonice din 1833, al Asociației Literare din 1845, sprijinind teatrul (a tradus
Britannicus de Racine și a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, în 1819) și pe tinerii
poeți (a îndreptat primele versuri ale lui Ion Heliade – Rădulescu).

Atitudinea politică antirusească și naționalistă îi aduce arestarea și exilarea în anul 1831.

Opera sa (reunită în volumele „Poezii alese”, 1830 și „Colecție din poeziile d-lui marelui
logofăt Iancu Văcărescu”, 1848), deși lipsită de strălucirea poetică a tatălui său, introduce cu
timiditate structuri lirice noi, anunțând pastelul sau meditația. În ciuda ecourilor manieriste
(multe poezii sunt idile cu personaje mitologice), e un poet de tranziție între neoclasicismul
secolului al XVIII-lea și romantismul pașoptist. A scris printre primele sonete în limba română
și a inaugurat poezia ocazională pe teme istorice: simpatizant al Revoluției lui Tudor
Vladimirescu, a scris pateticul îndemn Glasul poporului sub despotism, din care două versuri
au rămas celebre: „ Să tremure! Să tremure cumplita tiranie/ Zdrobit va fi cine-a-ndrăzni gînd
de tiran să-i vie!”

Lirica sa erotică, de factură neoanacreontică („O zi și o noapte la Văcărești”, sau „Primăvara

amorului” ș.a.), manifestă, printr-un viu sentiment al naturii, tendința de a depăși vechile
canoane ale epocii. A scris poeme filozofice („Adevărul”) sub influența iluminismului, balade
pe teme folclorice, epistole, ode, elegii, idile și epigrame.

O sinteză a formulelor clasice poate fi considerată poezia Primăvara amorului, în care zeul
Amor îl introduce pe poet într-o natură nocturnă, convențională, dar cu detalii preromantice,
ca ruinele orașului.Antume
Poezii alese, București, 1830;
Ermiona, mireasa lumii celeilalte, tragedie patetică în cinci acturi tradusă din nemțește,
București, 1834;
Regulu, tragedie în cinci acte, din lb. germana tradusă de Iancu Văcărescu, București, 1834;
Grădinarii orb sau aloiul înflorit, comedie cu cântece în două acte, tradusă de Iancu
Văcărescu, București, 1836;
Adevărul, București, 1843;
Bertrand și Raton, București, 1846;
Dragoste din copilărie. București, 1846;
Napoleon la Soen-Brun și Sînta Elena București, 1847;
Colecție din poeziile dlui marelui logofăt Iancu Văcărescu, pref. I. Voinescu II, București,
1848;
Britanicu, tragedie în cinci acte de J. Racine, trad. de Iancu Văcărescu, București, 1861.
Postume
Poeziile Văcăreștilor, ed. îngrijită de M. Dragomirescu și Em. Girleanu, pref. de Al.
Odobescu, București, 1908;
Corespondență literară între Nicolae și Iancu Văcărescu, ed. îngrijită și pref. de I. Virtosu,
București, 1938;
Poeții Văcărești. Viața și opera lor poetică, ed. îngrijită și pref. de Paul I. Papadopol,
București, 1940;
Poeții Văcărești. Versuri alese, ed. îngrijită de Elena Piru, introducerea de Al. Piru, București,
1961.