constant.

O mașină este asincronă dacă circuitului magnetic îi sunt asociate două sau mai
multe circuite ce se deplasează unul în raport cu celălalt și în care energia este
transferată de la partea fixă la partea mobilă sau invers prin fenomenul inducției
electromagnetice.
O caracteristica a mașinilor asincrone este faptul că viteza de rotație este puțin
diferită de viteza câmpului învârtitor, de unde și numele de asincrone. Ele pot
funcționa în regim de generator (mai puțin răspândit) sau de motor. Cea mai largă
utilizare o au ca motoare electrice (în curent trifazat), fiind preferate față de
celelalte tipuri de motoare prin construcția mai simplă (deci și mai ieftină),
extinderea rețelelor de alimentare trifazate și prin siguranța în exploatare.

La aceste motoare, viteza scade puțin cu sarcina; din acest motiv caracteristica
lor mecanică se numește caracteristică tip derivație. Motoarele asincrone se
folosesc în acționările în care se cere ca turația să nu varieze cu sarcina:
mașini-unelte obișnuite, ventilatoare, unele mașini de ridicat, ascensoare, etc.

Motorul de inducție trifazat

(sau motorul asincron trifazat) este cel mai folosit motor electric în acționările
electrice de puteri medii și mari. Statorul motorului de inducție este format din
armătura feromagnetică statorică pe care este plasată înfășurarea trifazată
statorică necesară producerii câmpului magnetic învârtitor. Rotorul este format din
armătura feromagnetică rotorică în care este plasată înfășurarea rotorică. După
tipul înfășurării rotorice, rotoarele pot fi de tipul:

rotor în colivie de veveriță (în scurtcircuit) - înfășurarea rotorică este

realizată din bare de aluminiu sau, mai rar, cupru scurtcircuitate la capete de
două inele transversale.
rotor bobinat - capetele înfășurării trifazate plasate în rotor sunt conectate prin
interiorul axului la 3 inele. Accesul la inele dinspre cutia cu borne se face prin
intermediul a 3 perii.
Prin intermediul inducției electromagnetice câmpul magnetic învârtitor va induce în
înfășurarea rotorică o tensiune. Această tensiune creează un curent electric prin
înfășurare și asupra acestei înfășurări acționează o forță electromagnetică ce pune
rotorul în mișcare în sensul câmpului magnetic învârtitor. Motorul se numește
asincron pentru că turația rotorului este întotdeauna mai mică decât turația
câmpului magnetic învârtitor, denumită și turație de sincronism. Dacă turația
rotorului ar fi egală cu turația de sincronism atunci nu ar mai avea loc fenomenul
de inducție electromagnetică, nu s-ar mai induce curenți în rotor și motorul nu ar
mai dezvolta cuplu.

Turația motorului se calculează în funcție alunecarea rotorului față de turația de

sincronism, care este cunoscută, fiind determinată de sistemul trifazat de curenți.

Alunecarea este egală cu:

�
=
�
1
−
�
2
�
1
{\displaystyle s={\frac {n_{1}-n_{2}}{n_{1}}}}, unde

n1 este turația de sincronism și

n2 este turația rotorului.
�
1
=
60
⋅
�
�
{\displaystyle n_{1}=60\cdot {\frac {f}{p}}}, unde
f este frecvența tensiunii de alimentare și
p este numărul de perechi de poli ai înfășurării statorice.
Turația mașinii, în funcție de turația câmpului magnetic învârtitor și în funcție
de alunecare este:
�
2
=
�
1
⋅
(
1
−
�
)
{\displaystyle n_{2}=n_{1}\cdot (1-s)}.

Se observă că alunecarea este aproape nulă la mersul în gol (când turația motorului
este aproape egală cu turația câmpului magnetic învârtitor) și este egală cu 1 la
pornire, sau când rotorul este blocat. Cu cât alunecarea este mai mare cu atât
curenții induși în rotor sunt mai intenși. Curentul absorbit la pornirea prin
conectare directă a unui motor de inducție de putere medie sau mare poate avea o
valoare comparabilă cu curentul de avarie al sistemelor de protecție, în acest caz
sistemul de protecție deconectează motorul de la rețea. Limitarea curentului de
pornire al motorului se face prin creșterea rezistenței înfășurării rotorice sau
prin diminuarea tensiunii aplicate motorului. Creșterea rezistenței rotorului se
face prin montarea unui reostat la bornele rotorului (doar pentru motoarele cu
rotor bobinat). Reducerea tensiunii aplicate se face folosind un autotransformator,
folosind un variator de tensiune alternativă (pornirea lină) sau conectând inițial
înfășurarea statorică în conexiune stea (pornirea stea-triunghi - se folosește doar
pentru motoarele destinate să funcționeze în conexiune triunghi) sau prin
înserierea de rezistoare la înfășurarea statorică. La reducerea tensiunii de
alimentare trebuie avut în vedere că cuplul motorului este proporțional cu pătratul
tensiunii, deci pentru valori prea mici ale tensiunii de alimentare mașina nu poate
porni.

Turația mașinii de inducție se modifică prin modificarea alunecării sale sau prin
modificarea turației câmpului magnetic învârtitor. Alunecarea se poate modifica din
tensiunea de alimentare și din rezistența înfășurării rotorice astfel: se crește
rezistența rotorică (prin folosirea unui reostat la bornele rotorice - doar la
motoarele cu rotor bobinat) și se variază tensiunea de alimentare (folosind
autotransformatoare, variatoare de tensiune alternativă, cicloconvertoare) sau se
menține tensiunea de alimentare și se variază rezistența din rotor (printr-un
reostat variabil). Odată cu creșterea rezistenței rotorice cresc și pierderile din
rotor și implicit scade randamentul motorului. O metodă interesantă de reglare a
turației sunt cascadele de recuperare a puterii de alunecare. La bornele rotorice
este conectat un redresor, iar la bornele acestuia este conectat un motor de curent
continuu aflat pe același ax cu motorul de inducție (cascadă Krämmer cu recuperare
puterii de alunecare pe cale mecanică). Tensiunea indusă în rotor este astfel
redresată și aplicată motorului de curent continuu astfel încât cuplul dezvoltat de
motorul de curent continuu se însumează cuplului dezvoltat de motorul de inducție.
Reglarea turației motorului de inducție se face prin reglarea curentului prin
înfășurarea de excitație. În locul motorului de curent continuu se poate folosi un
invertor cu tiristoare și un transformator de adaptare (cascadă Krämmer cu
recuperare puterii de alunecare pe cale electrică). Tensiunea indusă în rotor este
astfel redresată și prin intermediul invertorului și a transformatorului este
reintrodusă în rețea. Reglarea vitezei se face din unghiul de aprindere al
tiristoarelor.

Turația câmpului magnetic învârtitor se poate modifica din frecvența tensiunii de

alimentare și din numărul de perechi de poli ai mașinii. Numărul de perechi de poli
se modifică folosind o înfășurare specială (înfășurarea Dahlander) și unul sau mai
multe contactoare. Frecvența de alimentare se modifică folosind invertoare. Pentru
frecvențe mai mici decât frecvența nominală a motorului (50 Hz pentru Europa, 60 Hz
pentru America de Nord) odată cu modificarea frecvenței se modifică și tensiunea de
alimentare păstrând raportul U/f constant. Pentru frecvențe mai mari decât
frecvența nominală la creșterea frecvenței tensiunea de alimentare rămâne constantă
și reglarea vitezei se face cu slăbire de câmp (ca la motorul de curent continuu).

Sensul de rotație al motorului de inducție se inversează schimbând sensul de

rotație al câmpului învârtitor. Aceasta se realizează schimbând două faze între
ele.

Motorul de inducție cu rotorul în colivie este mai ieftin și mai fiabil decât
motorul de inducție cu rotorul bobinat pentru că periile acestuia se uzează și
necesită întreținere. De asemenea, motorul de inducție cu rotorul în colivie nu are
colector și toate dezavantajele care vin cu acesta: zgomot, scântei, poluare
electromagnetică, fiabilitate redusă și implicit întreținere costisitoare.
Motoarele de curent continuu au fost folosite de-a lungul timpului în acționările
electrice de viteză variabilă, deoarece turația motorului se poate modifica foarte
ușor modificând tensiunea de alimentare însă, odată cu dezvoltarea electronicii de
putere și în special cu dezvoltarea surselor de tensiune cu frecvență variabilă,
tendința este de înlocuire a motoarelor de curent continuu cu motoare de inducție
cu rotor în colivie.

Motorul de inducție monofazat

În cazul în care sistemul trifazat de tensiuni nu este accesibil, cum este în
aplicațiile casnice, se poate folosi un motor de inducție monofazat. Curentul
electric monofazat nu poate produce câmp magnetic învârtitor ci produce câmp
magnetic pulsatoriu (fix în spațiu și variabil în timp). Câmpul magnetic pulsatoriu
nu poate porni rotorul, însă dacă acesta se rotește într-un sens, atunci asupra lui
va acționa un cuplu în sensul său de rotație. Problema principală o constituie
deci, obținerea unui câmp magnetic învârtitor la pornirea motorului și aceasta se
realizează în mai multe moduri.

Prin atașarea pe statorul mașinii la un unghi de 90° a unei faze auxiliare

înseriată cu un condensator se poate obține un sistem bifazat de curenți ce produce
un câmp magnetic învârtitor. După pornirea motorului se deconectează faza auxiliară
printr-un întrerupător centrifugal. Sensul de rotație al motorului se poate schimba
prin mutarea condensatorului din faza auxiliară în faza principală.

În locul fazei auxiliare se poate folosi o spiră în scurtcircuit plasată pe o parte

din polul statoric pentru obținerea câmpului învârtitor. Curentul electric indus în
spiră se va opune schimbării fluxului magnetic din înfășurare, astfel încât
amplitudinea câmpului magnetic se deplasează pe suprafața polului creând câmpul
magnetic învârtitor.

Servomotorul asincron monofazat

Servomotorul asincron monofazat este o mașină de inducție cu două înfășurări: o
înfășurare de comandă și o înfășurare de excitație. Cele două înfășurări sunt
așezate la un unghi de 90° una față de cealaltă pentru a crea un câmp magnetic
învârtitor. Rezistența rotorului este foarte mare pentru a realiza autofrânarea
motorului la anularea tensiunii de pe înfășurarea de comandă. Datorită rezistenței
rotoric