Emile Zola – La Paradisul Femeilor

O telenovela. Protagonista: fata saraca, neprihanita, orfana cu suflet bun

batjocorita de lume rea, cu doi frati mai mici pe cap, pe post de odrasle. Personajul
masculin principal: putred de bogat, regele junglei comerciale, exigent cu
subalternii, sensibilitate in ceea ce priveste sexul opus (indoitor de coloane
vertebrale feminine). Personaje adiacente: veverite rautacioase, barfitoare,
razbunatoare, masini defecte de vorbit; viezuri invidiosi, fanatici, haini si subversivi.
Iata ce inseamna pe scurt “La Paradisul femeilor”: un razboi de calibru comercial
ce se transforma intr-o lupta crancena intre lux si supravietuire, alimentata de
rautate, orgoliu si dispret, pe fondul unei povesti de iubire in Parisul secolului al
XIX–lea.
Nu o sa comentez prea mult pe marginea acestei carti, avand in vedere ca m-a
plictisit. E o carte care cere destula rabdare din cauza detaliilor excesive ale
curentului naturalist (nu ma intereseaza de ce unii prefera pestele in saramura, iar
altii friptura de berbec). O recomand totusi celor care au o varsta inaintata
(babutelor pensionate) sau celor care isi doresc sa-si deschida o afacere, ca manual
de baza al negutatorului incepator (poate se razgandesc cu ocazia asta). In ciuda
faptului ca au trecut peste 100 de ani de la actiunea cartii, ea reuseste sa isi
pastreze consistenta in prezent.
“La Paradisul femeilor” este o afacere cu materiale textile condusa de vaduvul
Octave Mouret, afacere ce ia amploare intr-un mod incredibil de rapid, care inghite
tot ce ceea ce inseamna micul comert din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Din acest motiv, a doua categorie de cititori vizata mai devreme ar trebui sa afle
cum personajul nostru, parizianul monsieur Mouret, se imbogateste de la o zi la alta
prin simpla lui dorinta de a cuceri femeia, prin ispitirea ei cu ceea ce face sa devina
sensibila orice femeie, adica intr-un mod barbar spus, prin “zdrente”.
Singura dorinta a lui Mouret era sa cucereasca femeia. O dorea regina in casa lui,
construise acest templu in cinstea ei, pentru a o avea la dispozitia lui. Aceasta era
tactica lui: o ametea cu atentii galante, pentru a-i specula dorintele si a-i exploata
patima.
“Paradisul femeilor” nu e tocmai un “paradis”. E un vartej format din 3000 de
oameni, ce amesteca vijelios ura nemotivata a angajatilor unii pentru altii, invidia
ce colcaie la orice pas, nedreptatea, amagirea si trufia. Cu toate aceste obstacole se
lupta eroina povestii, Denise Baudu, angajata in aceasta afacere din mila, dar mai
ales cu iubirea ei ascunsa pentru Mouret.
Dincolo de gablonturile inutile si obositoare pe care le aduce curentul naturalist in
care este incadrata cartea lui Zola, nu pot trece cu vederea “trupul” ce sustine
aceste briz-briz-uri, vazut ca esenta a actiunii. Nu pot trece cu vederea treapta prea
inalta pe care a urcat-o vertiginos activitatea comerciala a acelei epoci,
metamorfozand vietile unor oameni, rezistenti sau mai putin rezisteti la schimbari
majore. Nu pot trece cu vederea un fapt general valabil, acela ca implinirea
materiala nu o include neaparat si pe cea spirituala. Octave Mouret, cu tot cu
sarmul, cu inteligenta si cu agonisirea lui mareata este omul care trece toate
probele de rezistenta, dar cedeaza in fata iubirii sale pentru Denise, iubire capabila
sa desarte toata chibzuinta sa materiala.
Ajuns in pragul disperarii, tarat de catre Denise prin drumul greoi al iubirii si al valorilor
morale, refuzurile recurente ale acesteia de a-i deveni iubita se sfarsesc intr-un final fericit.
Pe fundalul agitatiei in care se petrece viata cruda in “Paradisul femeilor”, se poate observa
aceasta iubire a celor doi, ca raspuns defensiv si triumfator al emanciparii spirituale in lupta
cu greutatile vietii.
Recomand cititorilor mai putini rezistenti la amanunte dar ambitiosi, ce doresc a citi cartea,
sa-si permita luxul de a “taia” din cand in cand cate un paragraf din descrierile minutioase
specifice Zola, iar apoi sa spuna linistiti “Restul e ta(c)iere”.