ERIC TOUSSAINT

VIAȚA ȘI FĂRĂDELEGILE UNUI OM EXEMPLAR

Jacques de Groote, Director Executiv al Fondului Monetar Internațional și al World Bank vreme de
20 de ani

Éric Toussaint

The Life and Crimes of an Exemplary Man

Jacques de Groote, Executive Director at the IMF and World Bank for 20 years

The Life and Crimes of an Exemplary Man

by Éric Toussaint
Copyright: CADTM
Translated from French by CADTM
Original version in French published in November 2013 by Al Dante, Marseille (France).
Original title: Procès d'un homme exemplaire
ISBN: 978-2-84761-782-5, see http://cadtm.org/Proces-d-un-homme-exemplaire
CADTM (Comité pour l’Annulation de la Dette du Tiers Monde)
345, avenue de l’Observatoire, 4000 Liège, Belgium
www.cadtm.org
AUTORII:

Éric Toussaint este un istoric cu doctorat în științe politice luat la universitățile din Paris VIII și
Liege. El este președintele CADTM Belgia (www.cadtm.org). A scris numeroase eseuri pe teme
geopolitice incluzând The World Bank: A Critical Primer, Pluto Press Londra 2008 și A Glance in the
Rear View Mirror . Neoliberal Ideology from its Origins to the Present, Haymarket Books, Chicago,
2012.
A mai scris împreună cu Damien Millet câteva cărți, incluzând: Debt, the IMF, and the World Bank:
Sixty Questions, Sixty Answers, Monthly Review Press, New York, 2010,
http://cadtm.org/Debt-the-IMF-and-the-World-Bank . Vezi și tezele de doctorat în științe politice
ale lui Eric Toussaint, prezentate în 2004 la Universitățile din Liege și Paris VIII sub numele de:
„Enjeux politiques de l’action de la Banque mondiale et du Fonds monétaire international envers le
tiers-monde” („Political aspects of the World Bank and the International Monetary Fund actions
toward the Third World”), http://cadtm.org/Enjeux-politiques-de-l-action-de

Aminata Traore este un politician și scriitor din Mali. Cărțile ei în franceză includ: L'étau. L'Afrique
dans un monde sans frontières, Le Viol de l'Imaginaire, L'Afrique humiliée, and L'Afrique mutilée.

Jean Ziegler este fost profesor de sociologie la Universitatea din Geneva și Sorbona, Paris. A fost
membru în Parlamentul elvețian, din partea Social Democraților, din 1981 până în 1989. A deținut
câteva poziții în cadrul Națiunilor unite evidențiindu-se acela de Raportor Special asupra
Drepturilor la Hrană, din 2000 până în 2008 și acela de membru al Comitetului Consultativ al
Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, din 2008 până în 2012. Publicațiile sale recente includ:
Betting on Famine: Why the World Still Goes Hungry, New Press, 2013 (304p) ISBN 978-1-59558-
849-4.

Conținut:
Prefață (de Aminata Traore) 3
Introducere (de Pauline Imbach și Damien Millet) 5
Judecarea unui Om Exemplar 7
Epilog 26

Apendice

1. Viața și timpurile lui Jaques de Groote 30

2. FMI și Banca Mondială. E vremea să le înlocuim 33
3. Banca Mondială 36
4. Fondul Monetar Internațional (FMI) 37

Postfață: Éric Toussaint – un informator (whistle blower) curajos 38

Bibliografie 40
Prefață (de Aminata Traore)

Descinderea în sălbăticie continuă în întreaga lume, cu suferință,

sânge și lacrimi. Oamenii împovărați și înfometați ce vântură străzile,
reușesc când și când să înlăture câte o dictatură militară sau civilă; cu
toate astea, sunt incapabili să schimbe cauzele inechităților, injustiției și
corupției. Ei sunt lipsiți de putere în ceea ce privește „permanentul
coup d’état” denunțat cu forță de către Éric Toussaint în analizele sale
ale muncii în cadrul FMI și Băncii Mondiale.
Judecarea unui Om Exemplar adaugă noi dimensiuni analizelor sale și
un nou capitol prețioasei cercetări conduse de către Comitetul pentru
Abolirea Datoriilor Lumii a treia (CADTM – Committee for the Abolition
of Third World Debt) în scopul demistificării acestor instituții de la
Bretton Woods (este vorba despre FMI și Banca Mondială ale căror
baze au fost puse în cadrul unei conferințe ce a avut loc la Bretton
Woods – New Hampshire în iulie 1944. Scopul declarat al creării acestor
două instituții a fost reconstrucția după război și cooperarea economică
internațională). Dar loțiunile distilate de FMI și Banca Mondială nu sunt numai amare ci adesea
sunt și mortale.

Mali-ul cel răvășit de război nu suferă de o criză a securității în nord și de o criză instituțională în
sud, așa precum pretinde discursul dominant. În realitate sunt unii dintre cei mai buni elevi ai
acestor instituții cei care sunt responsabili pentru destrămarea structurii statale, permeabilitatea
frontalieră și disperarea tinerilor fără loc de muncă, gata să meargă la război pentru un ban.

Și ca să pună capac, Mali s-a angajat într-un nou ciclu de supra-îndatorare ca să poată plăti
reconstrucția, conform aceleiași paradigme și sub supravegherea acelorași instituții financiare (FMI
și BM).

Istorisiri precum aceasta despre viața lui Jaques de Groote, care a fost director executiv al celor
două instituții și care acum a fost condamnat de către Curtea de Justiție din Elveția pentru fraudă,
spălare de bani în mod agravant și falsificare de documente, ilustrează clar criza morală ce
afectează clasa socială dominantă din ziua de azi.

Popoarele lumii pot acționa împreună și mai eficient dacă informația ar fi tratată într-un mod care
să le permită să înțeleagă responsabilitățile jucătorilor cheie. Cartea lui Éric Toussaint este o
unealtă valoroasă ce poate educa cetățenii din Nord și din Sud (n.t. este vorba de emisfera nordică
și sudică).
Introducere (de Pauline Imbach și Damien Millet)

Pe măsură ce scandalurile politice și financiare vin și se duc, numele personalităților importante

apar în presa internațională, dar în general reținem numai detalii disparate.

Jaques de Groote, personajul acestei cărți, este un exemplu interesant. El a fost directorul din
Belgia al FMI și BM pentru aproape douăzeci de ani și a fost recent condamnat la Bellinzona,
Elveția, pentru spălare de bani în formă agravată, fraudă și falsificare de documente. Această
poveste a primit multă atenție din partea mediei europene și nu numai, în 2013.

Ceea ce îl interesează pe Éric Toussaint, care a criticat vehement zeci de ani FMI-ul și Banca
Mondială, este rolul emblematic jucat de Jaques de Groote relativ la aceste instituții, cărora
principalele instituții media le acordă atâta atenție. Este imposibil să critici aceste instituții sau
acțiunile lor. Cumva sunt deasupra oricărui reproș. Greșelile lor și pagubele importante ce rezultă
din aceste greșeli au fost cauzate toate de situații ce nu pot fi controlate de aceste instituții. Fiind
protejați de imunitate în exercitarea funcțiilor lor, cei responsabili nu pot fi trași la răspundere. De
la crearea lor în 1944, niciuna din aceste instituții nu a fost dată în judecată, în ciuda repetatelor
violări ale drepturilor omului.

Aceste două instituții sunt la ordinul guvernelor dominante și a marilor multinaționale, oscilând
între interesul privat (politic, economic și financiar) și interesele marilor puteri.

Această carte fascinantă, ce poate fi citită ca o nuvelă istorică, subliniază aceste aspecte diferite cu
exemple luate din cariera lui Jaques de Groote. Éric Toussaint nici nu insinuează, nici nu
defăimează, ci se limitează la fapte, bazându-și ancheta pe surse clar definite.

Narațiunea ne duce prin Congo-ul lui Mobutu, renumit pentru severitatea cruzimii regimului său
dictatorial și averea personală făcută pe spatele poporului congolez. Trecem apoi la Ruanda, unde
eroul nostru își ajută prietenul Van den Branden, baron și CEO al unei mari companii miniere.
Omorând trei păsări dintr-o lovitură, de Groote a acționat în favoarea instituțiilor pe care le
reprezenta, a prietenului său și a regimului Generalului Juvenal Habiyarimana. Saga continuă în
Republica Cehă cu privatizarea frauduloasă a MUS (Mostecka Uhelna Spolecnost), una din
principalele mine de cărbune cehești. Belgia și interesele regatului fac de asemenea parte din
narațiune și reprezintă generalizarea politicilor neoliberale începând cu 1980 și grupurile de
presiune, prietenia politică și alianțele aferente. Operațiunile iau un caracter global: procese în SUA
și Elveția, o conductă în India, poveștile de succes ale FMI și BM în Mexic, relațiile cu marile bănci
internaționale private, iar în câteva ocazii, conflicte de interes clare.

Fundalul acestei cărți rămân instituțiile financiare internaționale care sunt adesea vinovate de
încălcarea și violarea drepturilor omului. Ridicând cortina este esențială pentru devoalarea
acțiunilor lor. Se subînțelege că vor trebui să răspundă pentru faptele lor la fel precum directorii și
reprezentanții lor. Este crucial să analizăm puternicele metode de dominare la lucru în cadrul
întregii planete pentru ultimii șaptezeci de ani. CADTM și-a dat toată silința ca să facă această
critică radicală în ultimii douăzeci de ani și a publicat numeroase analize, dându-ne posibilitatea să
înțelegem logica letală ce comandă deciziile internaționale majore.

Capitolul final al acestei povestiri nu a fost încă scris, dar până în acest punct, cartea ne oferă o
analiză clară a agendei neoliberale și asigură un valoros material informativ pentru oricine dorește
să înțeleagă și să combată acest sistem injust.
A venit momentul să descoperim conținutul acestei bine documentate lucrări, care ar trebui să ne
întărească convingerea că trebuie să acționăm acum și să ne conducă spre angajarea în revolta
eliberatoare.

Judecarea unui om exemplar

Jaques de Groote, fost director executiv al FMI (1973-1994) și al Băncii mondiale (1975-1991)
pentru Belgia, a fost condamnat în Octombrie 2013 de către Curtea de Justiție a Elveției în procesul
referitor la privatizarea frauduloasă a principalei mine de cărbuni din Cehia. Împreună cu el au mai
fost găsiți vinovați cinci persoane cu funcții executive din Cehia, aceștia primind amenzi și pedepse
cu închisoarea de la 36 de luni la 52 de luni. Cei cinci cehi au fost găsiți vinovați de spălare de bani
în formă deosebit de gravă și de falsificare de documente. Aceste verdicte se referă la delapidarea
de active ale companiei miniere cehești MUS (Mostek Uhelna Spolecnost) în perioada 1997 – 2003.
Acești cinci afaceriști corupți, unii dintre ei foști directori executivi sau membri ai Comitetului de
Supraveghere, au reușit să preia controlul a aproape 97% din MUS. Au depus în bănci din Elveția,
Liechtenstein, Bahamas și din alte părți, banii pe care i-au delapidat și spălat prin intermediul a mai
mult de 30 de companii intermediare. Conform ziarului elvețian Le Temps, Jaques de Groote a
participat în această escrocherie masivă, primind în schimb cam un milion de franci elvețieni. El a
jucat un rol dubios, susținând ideea că au fost probabil investitori străini. Datorită lui, cei cinci
afaceriști cehi au putut să continue delapidarea sub acoperire1. „El a profitat de excelenta sa
reputație și a furnizat autorităților cehești și presei informații despre care știa că sunt contrare
realității” a spus Jean-Luc Bacher, președintele Curții, atunci când a citit verdictul 2. Conform La
Libre Belgique, care în general îi este o publicație favorabilă, după proces Jaques de Groote a
declarat: „Voi face apel la acest verdict pentru a arăta că am acționat cu bună credință. Este crucial
să terminăm acest lung șir de procese, care au durat mai mult de zece ani, m-au ruinat moral,
financiar iar la cei 86 de ani pe care îi am m-au terminat fizic” 3.
Mai presus de scopul limitat al acestui proces, este interesant să privim mai cu atenție traiectoria
personală a lui Jaques de Groote, deoarece el a fost o figură emblematică a FMI și Băncii Mondiale
și există o legătură între rolul pe care l-a jucat în cadrul acestor instituții și această afacere adusă în
atenția Curții elvețiene.
Într-adevăr, ca director executiv pentru Belgia al FMI și Băncii Mondiale, Jaques de Groote a
prezidat grupul de țări reprezentate de Belgia, care dețineau 5% din drepturile de vot în consiliile
directoare ale acestor două instituții (la acea vreme mai multe drepturi de vot decât Franța,
Regatul Unit, China sau India). La finalul mandatului său, acest grup includea Belgia, Cehia,
Slovacia, Slovenia, Austria, Luxembourg, Turcia, Ungaria și Khazahstan.
Banca Mondială și FMI-ul au implementat același proces de privatizare în Cehia ca și în majoritatea
celorlalte țări din fostul bloc comunist, în vremea când Jaques de Groote era director executiv. La
câțiva ani după terminarea mandatului, el a devenit președinte al „Appian Group”, o companie
elvețiană cu sediul în Fribourg, specializată în investiții în privatizarea companiilor din Europa
Centrală și de Est și în particular din Republica Cehă.
_________________
1. http://www.letemps.ch/Page/Uuid/0fcb13ea-31c5-11e3-90ce-366ce1911a39/CH/TPF_
%C3%A9pilogue_dune_escroquerie_au_pr%C3%A9judice_de_lEtat_tch%C3% A8que
#.UlfHWn8ZN-w
2. http://www.letemps.ch/Page/Uuid/474500c0-31e2-11e3-90ce-366ce1911a39
3. http://www.lalibre.be/economie/jacques-de-groote-condamne-a-une-amende-avec-sursis-
5257739a3570d36e85e2a81c
4. Vezi Financial Times, Robert Anderson, “Appian Group: A secretive power to be reckoned
with”, 21 September 2004 și http://www.investorvillage.com/mbth...
Conform Financial Times, „Grupul Appian a apărut de nicăieri și a devenit unul din cele mai mari și
mai puternice grupuri financiare pe scena antreprenorială cehă”5. Avea 15000 de angajați și
deținea, în afară de mina MUS (preluată în 1998), grupul Skoda (care a fost de asemenea
privatizat), precum și alte companii. Relațiile favorabile ale grupului cu guvernul ceh erau criticate
în mod deschis de către competitori precum și de banca JP Morgan.

Privitor la privatizarea minei MUS, Financial Times a sugerat că directorii minei și Grupul Appian
(sub președinția lui Jaques de Groote) a folosit rezervele de cash ale MUS pentru a achita
împrumuturile luate pentru a plăti cumpărarea minei.6 În plus, se crede că mari sume de bani au
fost transferate în afara țării. Mai târziu s-a constatat că MUS fusese devalizată. Cei 660 milioane de
franci elvețieni popriți de către autoritățile elvețiene sunt probabil în bună măsură parte a acestei
devalizări. Ziarul Le Temps nota: „La sfârșitul anilor 90, șase cetățeni cehi și un belgian se
presupune că au făcut bani ilegal cu ajutorul acestei privatizări, printr-o schemă financiară
complexă pusă la punct de ei. Procurorul General al Confederației (MPC) s-a arătat interesat de
această afacere deîndată ce banii folosiți au intrat în Elveția”. Merită notat și faptul că și Corporația
MUS a adus acuzații în cadrul procedurii ce a început în Mai 2013. Poliția cehă a acuzat cei 6
cetățeni cehi și pe Jaques de Groote în această afacere.7

Cine a inițiat procedurile legale aduse de către curtea de justiție

elvețiană împotriva lui de Groote?

Considerând că Jaques de Groote l-a înșelat, Alain Aboudaram, director al unei companii de
consultanță elvețiene, l-a denunțat pe el și pe ceilalți acuzați. În 2004 el a oferit Curții elvețiene o
cantitate considerabilă de informații precise privitoare la o operațiune vastă de spălare de bani.
Aspectul extrem de interesant al acestei afaceri a fost revelat în câteva propoziții ale curții
americane într-un caz ce i-a pus față în față pe Alain Aboudaram și Jaques de Groote. 8 În particular
am aflat că Jaques de Groote a primit compensații de la firma lui Alain Aboudaram în schimbul
ajutorului la scăderea taxelor pentru firma sa SkodaExport. Alain Aboudaram avea interese
indirecte în această companie care câștigase un contract cu Banca Mondială, cu ajutorul lui de
Groote, pentru a construi o conductă în India.9
_______________
5. Ibidem
6. Agenția Cehă de Presă: „Procuratura elvețiană, în urma a 5 ani de investigații, a spus că oameni
din conducerea MUS ar fi sifonat bani din companie, bani care le-au permis să preia controlul MUS,
în vreme ce depuneau fonduri în Elveția” . (24/11/2011, http://www.ceskapozice.cz/en/tag/ma...).
7. Vezi http://praguemonitor.com/2012/06/22... accesat pe 09 Iunie 2013
8. Vezi în mod particular http://law.justia.com/cases/federal...
9. SkodaExport a căutat sfaturi financiare pentru a-și reduce taxele către guvernul ceh și pentru a
obține un contract prin intermediul Băncii Mondiale pentru a construi o conductă în India. Se
bănuiește că, bazându-se pe contactele sale, de Groote a obținut o copie a unui studiu relevant pe
care Banca Mondială îl făcuse în India, a explorat status-ul proiectului la Banca Mondială, a
determinat ce sumă de bani a fost alocată, a identificat potențialii competitori ai SkodaExport și l-a
prezentat pe Aboudaram ofițerului responsabil de la Banca Mondială.
http://www.dcb.uscourts.gov/pdf_fil...
Sentința dată de către Departamentul de Justiție al SUA indică foarte clar că Jaques de Groote a
primit, în schimbul serviciilor sale, mari sume de bani de la compania lui Alain Aboudaram, lucru
de altfel recunoscut de către de Groote. Conform Agenției de Știri Belga, în 13 Mai 2013: „O
cantitate semnificativă de bani a fost plătită domnului de Groote. Pe timpul procesului, dl. De
Groote a pretins că era îndreptățit să primească aproape 3 milioane pentru serviciile sale și că
primise deja cel puțin un milion”10. În final curtea SUA a respins cazul Aboudaram contra de Groote
care, evident, nu a mai fost condamnat.
Vă gândiți cumva la trafic de influență? S-ar putea să aveți dreptate. Oricum, Curtea de Justiție SUA
a decis că activitățile lui de Groote nu erau reprobabile. Băncii Mondiale nu i s-a părut nimic ciudat
în legătură cu aceste activități. Desigur! Toate discursurile pompoase despre o bună guvernare se
referă la lideri ai țărilor din Sud, nu la (foști) directori executivi ai FMI și BM.

Acuzații de conflicte de interes în trecutul „african” al lui Jaques de

Groote
În Decembrie 1990, Wall Street Journal (WSJ) a publicat rezultatul unei lungi anchete asupra lui de
Groote, care la acea vreme era director executiv la FMI și BM. WSJ a considerat că de Groote a
făcut în mod sistematic uz de influența sa la FMI și BM pentru a sluji interesele dictatorului de
atunci din Zair, Mobutu. Jurnaliștii au argumentat că a existat un conflict de interese: de Groote se
presupune că a avut parte de avantaje financiare datorită poziției sale privilegiate de la FMI și BM.
Ziarul financiar a susținut că de Groote a profitat de poziția sa și în cazul Ruandei. Nici în acest caz
FMI și BM nu au văzut să existe nicio neregulă. Această afacere s-a bucurat de o atenție deosebită
din partea presei din acea vreme. În Le Soir, cel mai important cotidian belgian, au apărut câteva
articole și, în general, de Groote a fost tratat destul de bine. Le Soir a fost mai degrabă indulgent,
ca să nu mai spunem de La Libre Belgique care este deținut de familia politică a lui de Groote
(Partidul Catolic, care a devenit Partidul Creștin Social).
Trebuie spus că de Groote avea mulți aliați, atât în Belgia cât și în afara țării care în mod repetat l-
au ajutat să scape de justiție.
Jaques de Groote este un adevărat colecționar de titluri oficiale: Mare Ofițer al Ordinului Leopold I
(Belgia), Mare Ofițer al Ordinului de Orange-Nassau (Olanda), Comandor al Ordinului de Merit al
Austriei, Comandor al Ordinului de Luxemburg, Steaua Roșie a Ungariei cu Palma de Aur și ultima,
dar nu cea din urmă, Ofițer al Ordinului de Zair care i-a fost acordat de însuși dictatorul Mobutu.
Din 1980 până în 1989 a fost membru al juriului Fundației Regele Baudouin, fundație al cărei scop
declarat este „combaterea sărăciei și subdezvoltării”.
Din 1963 până în 1992, de Groote a fost profesor în cadrul catedrei de Economie de la
Universitatea Namur (Belgia). Din 1963 până în 1973 a fost profesor cu normă redusă în cadrul
Universității Catolice Louvain. Din 1957 până în 1960 și din 1963 până în 1965 a fost lector la
Universitatea Catolică din Lille (Franța).
______________
10. Vezi extrasul din proces: „Conform celor afirmate de către de Groote”, el și Aboudaram s-au
înțeles verbal că CAASA îi va plăti lui de Groote o treime din taxele pe care CAASA le va câștiga de la
SkodaExport, ceea ce ar fi fost cam 3 milioane . CAASA a negat că ar fi fost de acord să-i plătească
lui de Groote procentual pentru munca sa la SkodaExport și în schimb a insistat că deja l-au
compensat financiar pentru serviciile sale. Părțile au fost de acord că CAASA i-a plătit cel puțin un
milion. Vezi Appellant’s Br. 12 n.24; Appellee’s Br. 3.” http://law.justia.com/cases/federal/appellate-
courts/F3 /460/46/580705/
Un raport critic făcut de Wall Street Journal (WSJ)
WSJ a arătat că de Groote trăia pe picior mare și avea datorii cifrate la un milion de dolari în 1990
(conform informațiilor deținute ziarul cotidian)11, ceea ce l-a făcut să împrumute bani de la magnați
belgieni cu afaceri în Congo și Ruanda, acolo unde FMI și BM erau foarte active. Intervievat de WSJ,
de Groote a negat orice conflict de interese și a argumentat că el nu s-a folosit de poziția sa pentru
foloase personale. În același timp, WSJ a susținut că regimul corupt al generalului Mobutu, dar și
alți dictatori ar fi beneficiat de generozitatea FMI și BM. S-a arătat că sub conducerea lui Mobutu,
Zairul a făcut o datorie totală de 1,6 miliarde de dolari la BM și FMI, iar președintele Mobutu a
devenit unul dintre cei mai bogați oameni de pe planetă12. WSJ continuă explicând că de Groote a
fost sfetnic, atât oficial cât și neoficial al regimului Mobutu, începând cu 1967. WSJ afirmă că în
1982, atunci când între FMI, BM și Mobutu relațiile au devenit tensionate, de Groote ar fi
intervenit informând oficialii din Kinshasa despre ce aștepta misiunea FMI în timpul vizitei ce urma
să o facă. În joc era returnarea unui împrumut de 246 milioane de dolari ce fusese acordat de FMI.
WSJ menționează zvonul cum că de Groote ar fi primit bani chiar de la Mobutu (care i-ar fi colectat
de la oficiali guvernamentali). Și în acest caz de Groote a negat totul. WSJ continuă prin a susține că
de Groote a primit un împrumut de la baronul Jean-Louis van den Brande care avea interese
directe în Geomines, o companie minieră belgiană ce activa în Ruanda și care câștigase avantaje
datorită politici FMI și BM de a devaloriza francul ruandez (fapt ce a crescut avantajele minei la
export). Conform WSJ, împrumutul a fost inițial de 50000 dolari (în 1990), dar a ajuns la 150000 de
dolari deoarece de Groote nu și-a onorat promisiunea de a restitui împrumutul. Directorul băncii
de unde a luat de Groote împrumutul a declarat pentru WSJ că nu a avut curaj să formuleze o
plângere legală lui de Groote datorită relațiilor și poziției acestuia. Același baron se pare că l-ar fi
ajutat pe de Groote într-o afacere imobiliară în Statele Unite.
La câteva zile după articolul apărut în WSJ, Le Soir l-a chestionat pe de Groote în legătură cu
această afacere: „Conform WSJ, o companie belgiană condusă unul dintre prietenii dvs., dl. Van
den Branden – mulțumită căruia ați obținut un împrumut – pare să fi beneficiat de pe urma acestei
devalorizări?
JdG – Orice schimbare în rata de schimb are efect asupra tuturor companiilor. Nu este vina mea că
am un prieten care are o mină în Ruanda. Iar dacă l-am rugat pe el să îmi obțină un împrumut, este
deoarece am vrut să evit să cer chiar eu împrumutul de la bănci, având în vedere relația mea
directă cu ele”.13
„Nu e vina mea dacă...” Evident că nu este cazul să mai comentăm un astfel de răspuns.
Articolul din WSJ subliniază de asemeni faptul că Directorul executiv al Belgiei pentru BM și FMI nu
avea nicio responsabilitate față de Zair și Ruanda deoarece aceste țări nu făceau parte din grupul
prezidat de către Regatul Belgiei. Oricum, conform WSJ, de Groote și-a folosit influența și le-a dat
sfaturi conducătorilor celor două țări, mareșalul Mobutu și generalul Habyarimana.
__________________________

11. Edward T. Pound, “Cozy Ties: IMF, World Bank Aide Has Dealings Hinting At Conflict
of Interest --- Jacques de Groote Counsels Zaire, Got Help of People He Was in Position to
Aid --- He Denies Any Improprieties” Wall Street Journal, 28 Decembrie 1990.
12. Națiunea Africană datorează FMI și BM mai bine de 1,6 miliarde de dolari, iar președintele
Mobutu a devenit unul dintre cei mai bogați oameni din lume, având reputația de a fi ajuns
miliardar.
13. Béatrice Delvaux, « Jacques de Groote s’explique » (Jacques de Groote justifies his
actions), Le Soir, 2 January 1991 http://archives.lesoir.be/jacques-d...
Conform WSJ, de Groote a mers să-l viziteze pe Mobutu la reședința sa din sudul Franței în August
1986 și apoi în Martie 1987, pentru a îmbunătăți relațiile dintre FMI și dictator.
Desigur, în presa belgiană, de Groote a negat orice conflict de interese și a declarat că nu a primit
bani de la Mobutu.

Câteva reflecții despre acțiunile lui de Groote în Congo și Ruanda

Ancheta condusa de Wall Street Journal a ridicat niște probleme interesante; oricum, pentru
analiza de mai jos merită să trecem peste conflictul de interese. Ascensiunea lui Jaques de Groote
este plină de incidente dubioase. Și atunci de ce FMI-ul sau BM nu s-au distanțat de el? E posibil ca
el să fi acționat în concordanță cu pozițiile celor două instituții? În două ocazii CADTM a întrebat
reprezentantul curent al Belgiei la Banca Mondială, Gino Alzetta, despre comportamentul lui de
Groote. Prima dată a fost în 2006, atunci când CADTM a aflat motivele pentru care Alain
Aboudaram a înaintat proces împotriva lui de Groote în Statele Unite. A doua oară a fost în Mai
2013, în reacția la proces adusă de procurorii elvețieni împotriva lui de Groote și a 6 cetățeni cehi.
În ambele cazuri, Gino Alzetta a spus că nu vede nimic chestionabil în comportamentul lui de
Groote. Oare nu din cauză că apăra niște interese belgiene fundamentale pe scena internațională?

Pentru a înțelege situația mai bine, trebuie să privim mai îndeaproape la biografia lui Jaques de
Groote și să o comparăm cu evenimentele ce au zguduit viața socială și politică din Congo și
Ruanda în acea perioadă.

Conform biografiei sale neoficiale postate pe internet14, deși favorabilă lui, în primele luni din 1960
de Groote a luat parte la Masa Rotundă belgiano-congoleză care a pregătit independența Congo-
ului, independență ce a fost declarată oficial pe 30 Iunie 1960. Mobutu a luat și el parte la
conferința de deschidere a acestei Mese Rotunde în Bruxelles. Între Aprilie 1960 și Mai 1963, de
Groote a fost consilier al directorului executiv pentru Belgia la FMI și BM în Washington. Între Mai
1963 și Iulie 1965 el a lucrat în departamentul de relații internaționale a Băncii Naționale a Belgiei.
Între Iunie 1960 și 1965 în Congo a fost o perioadă de turbulențe politice. Pe 30 Iunie 1960, la
Bruxelles, în prezența regelui Baudouin și a guvernului belgian, Patrice Lumumba, pe atunci
ministru al Congo-ului independent, a ținut un discurs care a înfuriat instituția colonială belgiană 15.
Câteva luni mai târziu, Mobutu, care devenise Șeful Apărării, l-a băgat pe Lumumba la închisoare.
În Ianuarie 1961, Lumumba a fost asasinat în provincia Katanga. Mobutu a acționat în concordanță
cu interesele Belgiei și Statelor Unite. Pe 24 Noiembrie 1965, Mobutu a preluat puterea, înscenând
o lovitură de stat împotriva președintelui Kasavubu. Din Martie 1966 până în Mai 1969, de Groote
a fost de facto consilier economic al guvernului Mobutu și, în același timp, a lucrat tot consilier al
Băncii Naționale din Congo. A jucat un rol activ în proiectarea și implementarea politicii economice
a țării precum și în cadrul negocierilor dintre Mobutu și FMI; BM și guvernul SUA16.

_____________________________

14. http://www.zoominfo.com/p/Jacques-D... accesat 9 Iunie 2013

15. Citiți acest discurs: http://www.marxists.org/subject/afr.... Vedeți și (in franceză):
http://www.kongo-kinshasa.de/dokume...
16. See: http://www.zoominfo.com/p/Jacques-D..., accesat 10 Iunie 2013. “Din Martie 1966 până
în Mai 1969 dr. de Groote a acționat în calitate consilier economic pentru Republica Zair și consilier
al guvernatorului Băncii Naționale a Zairului. El a fost responsabil pentru reabilitarea economică și
pentru negocierile cu FMI, BM și guvernul SUA. Programul din 1967 s-a dovedit a fi singura
perioadă de creștere economică a economiei zaireze de la declararea independenței sale (1968-
1971) și este citată de FMI și BM ca unul din cele mai de succes eforturi de stabilizare făcute
vreodată sub egida lor. În această perioadă de Groote a fost responsabil și cu negocierile pentru
naționalizarea și reactivarea Gecamines (fosta Uniune Minieră)
Banca Mondială: În raportul „A Critical Primer”, inițial publicat în 200617, analizează înțelegerea
prin care Belgia a ajuns de acord cu Banca Mondială și regimul Mobutu să transfere către Congo
povara unei datorii contractate de Belgia de la BM în 1950. Violând dreptul poporului la
autodeterminare, Banca Mondială a acordat împrumuturi Belgiei, Franței și Regatului Unit pentru
a-și finanța proiectele din colonii18. Așa după cum a fost confirmat de către istoricii Băncii: „Aceste
împrumuturi au servit pentru atenuarea deficitului de dolari al puterilor coloniale europene, fiind
în speță destinate intereselor coloniale, mai ales mineritului, fie prin investiție directă, fie prin
asistență indirectă, cum ar fi în dezvoltarea infrastructurii de transport ce deservește mineritul” 19.
Aceste împrumuturi au permis puterilor coloniale să-și crească dominația asupra popoarelor
colonizate și pentru a avea acces privilegiat la rezervele de minereu, produse agricole și
combustibili. În cazul Congo-ului belgian, milioanele de dolari împrumutate pentru proiecte
hotărâte numai de către puterea colonială erau aproape în întregime cheltuite de către
administrația colonială a Republicii Congo pentru a achiziționa bunuri produse în Belgia. Congo-ului
belgian i s-au acordat împrumuturi totalizând 120 milioane dolari (în trei tranșe), din care 105,4
milioane au fost cheltuiți în Belgia20. Pentru guvernul lui Patrice Lumumba era de neconceput să
plătească aceste datorii la BM, deoarece fuseseră contractate de către Belgia pentru exploatarea
Congo-ului belgian.
Lucrurile s-au schimbat în 1965: după lovitura militară de stat dată de Mobutu, Congo a admis
faptul că datora bani Băncii Mondiale, deși în realitate acești bani erau datorați de către Belgia.
Legea internațională este foarte clară în această privință. Un caz similar s-a petrecut în trecut și a
fost soluționat în cadrul Tratatului de la Versailles. După Primul Război Mondial, atunci când
Polonia a fost reconstituită ca stat independent, s-a decis că datoriile făcute de Germania pentru
colonizarea părții subjugate din Polonia, să nu fie returnate de către noul stat independent.
Tratatul de la Versailles din 28 Iunie 1919 spunea: „partea de datorie care, în opinia Comisiei de
Reparație, este atribuibilă măsurilor luate de către Germania și Guvernul Prusac pentru colonizarea
germană a Poloniei va fi exclusă de la împărțeala ce urmează a fi
____________________

17. Ediția original (în franceză): Eric Toussaint, Banque mondiale : le Coup d’État permanent.
L’Agenda caché du Consensus de Washington, co-edition CADTM / Syllepse / CETIM,
Liège/Paris/Genève, 2006, 310 pages. http://cadtm.org/Banque-mondiale-le...
Ediția în engleză: -World Bank: a never-ending coup d’Etat, VAK (Mumbai-India), 2007.
-The World Bank: A Critical Primer, Pluto Press, London, Michigan, Toronto, Cape Town.
Editions in Spanish: -Banco mundial: el golpe de estado permanente Editorial Viejo Topo
(Barcelona), 2007; Editorial Abya-Yala (Quito), 2007; Editorial del CIM, Caracas, 2007;
Editorial Observatorio DESC, La Paz, 2007. A Japanese edition is also available.
18. Coloniile afectate de aceste împrumuturi de la BM sunt: pentru Belgia – Congo-ul belgian,
Ruanda și Burundi pentru Regatul Unit, Africa de Est (Kenya, Uganda și ceea ce urma să devină
Tanzania), Rhodesia (Zimbabwe și Zambia) precum și Nigeria și Guiana britanică în America de Sud,
pentru Franța – Algeria, Gabon, Africa franceză de Vest (Mauritania, Senegal, Sudanul francez
(acum Mali), Guinea, Coasta de Fildeș, Niger, Volta Superioară (acum Burkina Faso) și Dahomey
(acum Benin).
19. Devesh Kapur, John P. Lewis, Richard Webb, The World Bank, Its First Half Century,
1997, Volume 1, p. 687.
20. Faptul că Belgia era primitorul de facto al împrumuturilor acordate Congo-ului belgian se poate
deduce dintr-un grafic publicat în cel de-al 15-lea raport anual al BM. IBRD (Banca Mondială), Al
Cincisprezecelea Raport Anual 1959-1960, Washington DC, p.12.
făcută sub Articolul 254”21. Tratatul spunea că acei creditori care au împrumutat bani Germaniei
pentru proiecte în teritoriile ocupate din Polonia, nu vor putea cere rambursarea banilor decât de
la Germania și nu de la Polonia.

Alexander Nahum Sack, cel care a teoretizat conceptul de „datorie odioasă”, scria în tratatul său
legal din 1927: „Atunci când un guvern face datorii pentru a subjuga populația unei părți din
teritoriu pentru a-l coloniza cu membrii ai naționalității dominatoare etc., aceste datorii sunt
odioase pentru populația indigenă a acelei părți a statului debitor”22. Acestea din urmă se aplică în
întregime împrumuturilor făcute de Belgia, Franța și Regatul Unit pentru dezvoltarea coloniilor lor.
Prin transferarea către Congo-ul independent a poverii datoriilor contractate în scopul colonizării,
Banca Mondială și Belgia au acționat cu violarea legii internaționale.

După cum s-a indicat și mai sus, Jaques de Groote a participat activ în negocierile care au avut loc
în vremea independenței Republicii Congo și ulterior a consiliat guvernul dictatorului Mobutu.
Detaliile acțiunilor sale rămân necunoscute dar, având în vedere responsabilitățile sale de atunci,
cu siguranță este responsabil parțial pentru această afacere.

În mod special este interesant să considerăm perioada 1973-1994, când de Groote era director
executiv pentru Belgia la FMI.

La sfârșitul anilor 70, Erwin Blumenthal, un ofițer superior al FMI, bancher german și fost director
al Afacerilor Externe de la Bundesbank, a făcut un raport acuzator despre managementul Zairului
de către Mobutu23. El a avertizat creditorii străini că nu ar trebui să se aștepte la achitarea
datoriilor atâta vreme cât Mobutu rămânea la putere.

Între 1965 și 1981, guvernul Zairului a împrumutat aproximativ 5 miliarde de dolari de la creditori
străini, iar între 1976 și 1981 existau patru programe de restructurare autorizate de către Clubul de
la Paris, privitor la partea sa de 2,25 miliarde de dolari din datoria externă (vezi graficul de mai jos
în Congo-Kinshasa pe timpul dictaturii lui Mobutu).

Toate aceste datorii se încadrează în categoria datoriilor odioase și prin urmare pot fi considerate
nule și neavenite.

Managementul economic precar precum și deturnarea sistematică de fonduri de către Mobutu,

părți substanțiale din împrumuturi, nu au făcut ca FMI și BM să-și înceteze asistența dată regimului
dictatorial al lui Mobutu.

Destul de surprinzător, după ce raportul Blumenthal a fost prezentat, plățile Băncii au crescut (și
_____________
21. Citat de Alexander Nahum Sack în Les Effets des Transformations des États sur leurs Dettes
Publiques et Autres Obligations financières, 1927 Recueil Sirey, Paris, p. 159.
22. Ibid.
23. Merită menționat că la apogeul puterii sale, Mobutu a cerut poporului să îi spună: Mobutu
Sese Seko Kuku Ngbendu wa Za Banga (ceea ce înseamnă Mobutu Luptătorul de Neoprit ce Merge
din Victorie în Victorie).
tot așa și cele ale FMI, dar acestea nu apar în diagrama de mai jos)24. Evident, alegerile făcute de
către FMI și BM nu sunt determinate în baza unui management economic solid. Regimul Mobutu a
rămas un aliat strategic al Statelor Unite și altor puteri influente ale instituției de la Bretton Woods
(exemplu: Franța și Germania), atâta timp cât a durat Războiul Rece.

Începând cu 1989-1991, cu căderea zidului Berlinului, urmat de fărâmițarea Uniunii Sovietice,

interesul puterilor occidentale pentru regimul lui Mobutu a început să scadă. Cu atât mai mult cu
cât în multe țări africane (inclusiv Zair) au început să se țină conferințe naționale și să se emită
pretenții de democrație. Banca Mondială și-a redus oferta de împrumuturi, înainte de a le opri
complet, pe la mijlocul anilor 90.

Pe timpul regimului Mobutu (1965-1997), FMI și BM erau instrumente ce serveau politica și

geostrategia SUA care îl recompensa pe Mobutu pentru sprijinul său în cadrul Războiului Rece.

„În multe cazuri împrumuturile erau folosite pentru coruperea guvernelor în timpul Războiului
Rece. Problema nu era dacă banii îmbunătățeau bunăstarea țării, ci dacă duceau la o situație
stabilă, având în vedere realitățile geopolitice din întreaga lume”. Joseph E. Stiglitz, Șef economist
al BM din 1997 până în 1999, Laureat al premiului Nobel pentru Economie în 2001 într-un show la
o televiziune franceză, vorbind despre L’Autre Mondialisation (The Other Globalization), în 7 Martie
2000
________________
24. Istoricii Băncii au consemnat că în 1982 „Ademeniți prin viclenie de către Mobutu care
promisese să facă reformă și presiunile din partea SUA, Franța și Belgia, banca a pornit un program
structural ambițios de împrumut pentru Zair” în Devesh Kapur, John P. Lewis, Richard Webb, The
World Bank, Its First Half Century, 1997 Volume 1: History, p. 702
De aceea FMI și BM, unde de Groote era ofițer senior, au devenit complici la abuzurile comise de
către regimul Mobutu împotriva drepturilor omului, economice, sociale și culturale, până acolo
încât au sprijinit perpetuarea sistemului dictatorial, regim care nu-și onora obligațiile financiare.

„Chestiunea responsabilității morale a creditorilor a devenit vizibilă în cazul împrumuturilor pentru

Războiul Rece. Atunci când BM a împrumutat bani conducătorului Republicii Democrate Congo,
Mobutu, ei au știut (sau ar fi trebuit să știe) că majoritatea banilor nu vor fi destinați ajutorării
celor săraci, ci mai degrabă la îmbogățirea lui Mobutu. Au fost bani plătiți pentru ca acest lider
corupt să-și țină țara la voința Occidentului. Pentru mulți nu pare corect faptul că oamenii
obișnuiți, plătitorii de taxe și impozite, să plătească împrumuturile ce au fost făcute de către lideri
ce nu îi reprezintă”. Joseph Stiglitz, Globalization and Its Discontents, 2002

Mobutu și clanul său au folosit visteria țării ca pe o sursă constantă și îmbelșugată pentru
îmbogățirea personală, cu trei feluri diferite de încasare: legale, ilegale și cheltuieli misterioase.
Cheltuielile legale, cum ar fi spezele prezidențiale, erau alocate fără niciun control. Cheltuielile
ilegale sunt descrise în raportul Blumenthal (acest raport secret a fost făcut public în 1982) 25, și
indică faptul că tranzacțiile financiare ale statului erau imposibil de controlat atâta vreme cât
președintele Mobutu nu făcea deosebire între cheltuielile personale și cele publice.
Erwin Blumenthal a identificat cel puțin șapte conturi bancare în străinătate și care erau folosite
pentru canalizarea banilor spre contul bancar personal al lui Mobutu sau spre conturi ale unor
personalități corupte.
Mesajul lui Erwin Blumenthal era clar: „Sistemul corupt din Zair, cu toate manifestările sale
malefice și urâte, proasta sa gestionare și frauda vor distruge toate eforturile instituțiilor
internaționale, ale guvernelor prietene și al băncilor comerciale pentru recuperarea și reabilitarea
economiei zaireze. Desigur, Mobutu va face noi promisiuni, (...) dar nu există (repet: NU există)
nicio perspectivă pentru cei care au creditat Zairul să-și primească banii înapoi într-un viitor
previzibil”26.

Încă din 1979, principalii creditori ai regimului Mobutu, în strânsă legătură cu FMI, au știut și au
fost conștienți de aceste practici frauduloase și despre riscul pe care și-l asumau continuând să-l
împrumute pe Mobutu.

Așa după cum se indică în acest raport, a treia categorie de delapidare de fonduri o constituiau
„cheltuielile misterioase”. Unul din cele mai mari bugete ale statului (fiind de 18%, conform unui
studiu al BM din1989) era trecut ca „alte bunuri și servicii”, un ghiveci cu prea puține informații
despre modul în care erau alocate cheltuielile. Conform experților BM, marea majoritate a banilor
erau folosiți pentru cheltuieli extravagante și pentru achiziționarea de echipament militar. Aceasta
arată că BM era conștientă de utilizarea ilegală a împrumuturilor pe care le acorda.

Pe la mijlocul anilor 70, era deja clar că banii injectați în economia zaireză sub formă de
împrumuturi sau granturi erau delapidate în mod sistematic.
__________________
25. In 1978, FMI l-a trimis pe Erwin Blumenthal la Central Bank of Zaire pentru a-i îmbunătăți
modul de operare. In Iulie1979, și-a dat demisia, după ce a primit amenințări cu moartea din
partea celor apropiați lui Mobutu.
26. Erwin Blumenthal, Zaire: Report on her Financial Credibility, 7 April 1982, typescript,
Ei erau fie transferați direct în conturile bancare deținute în străinătate 27 sau investite în proiecte
grandioase, inadecvate și/sau inutile, care ajutau destui oameni să se îmbogățească dar cu
certitudine nu ajutau la industrializarea sustenabilă a economiei.
De exemplu, conform Biroului pentru câștiguri ilicite (Office des biens mal acquis, OBMA), care
fusese creat la Conferința Națională, Mobutu a băgat în buzunarul propriu un comision de 7% din
valoarea uzinei hidroelectrice Inga. Investigația nu a putut ajunge la concluziile finale datorită
presiunii exercitate de cercurile oficiale28.

J de Groote a sprijinit în mod activ regimul Mobutu și a intervenit de câteva ori pentru
îmbunătățirea relațiilor dintre FMI, BM și Mobutu, deși era mult prea bine poziționat ca să nu știe
în detaliu ceea ce Blumenthal denunța în raportul său. El era de asemenea la curent și cu
serioasele violări ale drepturilor omului comise de către regimul Mobutu.

Cu toate acestea, în 1994, la finalul mandatului, de Groote a spus că era mulțumit de acțiunile sale
vis-à-vis de Congo-Kinshasa, în vreme ce marea majoritate a congolezilor trăiau în mizerie,
persecuțiile și asasinatele fiind foarte răspândite iar economia era devastată.

_____________________
27. Mobutu chiar a reușit să intercepteze banii înainte ca ei să ajungă în vistieria publică, așa cum
s-a întâmplat de exemplu cu cele 5 milioane de dolari acordate de către Arabia Saudită în 1977
(Emmanuel Dungia, Mobutu et l’argent du Zaïre (Mobutu and the money of Zaire), 1992,
L’Harmattan, p.157).
28. Steve Askin și Carole Collins, “External Collusion with Kleptocracy: „Can Zaire Recapture its
Stolen Wealth?” in African Political Economy, 1993, n° 57, p.77
Evoluția datoriei publice în Congo-Kinshasa în timpul dictaturii lui
Mobutu
Din 1965 până în 1969, datoria externă29 a Congo-Kinshasa a crescut de la 32 milioane30 de dolari la
159 milioane dolari. Prima creștere cu adevărat mare a fost în 1970, atunci când într-un singur an
datoria externă a crescut cu 180 milioane dolari. O altă creștere spectaculoasă a avut loc în 1973,
atunci când prețul cuprului și a altor materii prime au avut o ascensiune fulminantă pe piețele
internaționale. Cu rezerve de buget semnificative și cu suficiente rezerve valutare, regimul putea să
împrumute masiv. Acestea erau zilele de glorie ale unor proiecte majore costisitoare (așa-zișii
„elefanți albi”) ce urmau să devină profitabile cândva într-un viitor incert. Până în 1979, datoria
externă a crescut în medie cu aproape 700 milioane de dolari pe an, majoritatea provenind din
sectorul privat. Problema recurentă din această perioadă este faptul că aceste sume erau folosite
pentru investiții ce urmau să producă profit într-un viitor pe cât de îndepărtat pe atât de incert.
Sectoare precum energia, transporturile și comunicațiile, precum și lucrările publice, sunt
indispensabile pentru dezvoltarea unei țări deoarece sunt necesare pentru dezvoltarea activităților
productive.

Oricum, aceste proiecte nu se bazau pe principii economice solide, atât ca termeni de expertiză,
cât și ca modalități de finanțare și execuție. De exemplu, investitorii zairezi, în particular statul Zair,
au cerut și obținut de la instituțiile financiare (mai ales de la cele private) împrumuturi comerciale
pe termen scurt și mediu foarte costisitoare pentru finanțarea unor proiecte ce ar fi urmat să
devină profitabile, în cel mai bun caz, pe termen lung.

Astfel de investiții în infrastructură ar trebui să se bazeze pe împrumuturi pe termen lung, cu

dobânzi scăzute. Acest tip de împrumuturi există însă doar între state care își acordă condiții
privilegiate reciproc.
Nici debitorul, nici creditorul nu au demonstrat o disciplină financiară adecvată, conform căreia
condițiile împrumutului trebuie să coincidă cu caracteristicile proiectului. De exemplu, în cazul
barajului Inga, care ar fi trebuit să producă electricitate pentru tot Zairul și țările vecine, fondurile
au provenit dintr-un împrumut comercial pe termen mediu. Oricum, construcția barajului a
necesitat aproape zece ani și se putea estima că profitabilitatea ar fi urmat să apară abia peste 20-
30 ani mai târziu. Urmarea a fost că împrumutul original a putut fi plătit numai prin realizarea de
noi împrumuturi.

Încet-încet, situația a devenit insuportabilă și Zairul nu a mai putut să plătească ratele

împrumutului. În plus, față de proasta alegere a termenilor de împrumut, a apărut o creștere în
prețul țițeiului și a avut loc o scădere a prețului minereului de cupru.
__________________
29. L’ENTREPRENEUR. 1980. « Le lancinant problème de la dette extérieure du Zaïre » (The
problem of Zaire’s persistent external debt), n°11, December 1980, p. 44-47
30. Aceste 32 milioane de dolari corespund datoriei impuse Congo-ului de către Belgia și Banca
Mondială, cu complicitatea regimului Mobutu. După cum s-a menționat mai sus, în timpul anilor
50, Belgia a împrumutat 120 milioane dolari de la BM pentru dezvoltarea proiectelor sale coloniale
din Congo-ul belgian. Belgia a restituit doar parțial acest împrumut înainte de câștigarea
independenței Congo-ului, în 30 Iunie 1960. Restul de 32 milioane dolari a fost trecut în contul
Congo-ului, atunci când Mobutu și-a început dictatura în 1965.
Presiunea a escaladat atunci când Zairul s-a decis să nu mai plătească ratele împrumuturilor.
Fondul Monetar Internațional a intervenit și a semnat primul program de stabilizare cu Zairul, ceea
ce includea condiționările obișnuite ale FMI-ului cum ar fi devalorizarea monedei naționale,
reduceri ale cheltuielilor publice și garanții că Zairul va continua să-și plătească datoriile 31.
Creditorii au permis Zairului să-și amâne plățile și să-și reprogrameze datoria generală. Între 1976
și 1981, datoria Zairului a fost renegociată de patru ori de către Clubul de la Paris, corespunzând
unei sume totale de 2,25 mld dolari32, iar între 1976 și 1983 Zairul a semnat trei tratate structurale
de ajustare cu FMI. În 1983, datoria sa a fost renegociată a cincea oară și 1490 (???) mld dolari din
datorie au fost replanificați.

Este interesant de observat cât de generos a fost FMI-ul de această dată, privitor la această țară,
care era un rău-platnic și nu respecta condiționările impuse de FMI.

Între 1979 și 1984 datoria externă a Zairului a crescut doar puțin deoarece Zairul încerca să-și
îndeplinească obligațiile din datorie. În această perioadă transferul financiar net a fost ușor pozitiv.
Una peste alta cheltuielile plătite Zairului de către creditorii săi au fost folosite în principal pentru
stingerea datoriilor.
Între 1984 și 1990, datoria Zairului a crescut cu 70% (bazat
pe prețuri constante). Între timp, din 1982 până în 1988, a
primit împrumuturi de la FMI 600 mil dolari, BM 650 mil
dolari și 3 mld de la guvernele occidentale, dar băncile
comerciale au refuzat să continue să îi împrumute bani. În
aceeași perioadă, în ciuda avertismentelor unui
reprezentant al FMI, Erwin Blumenthal, Zairul era dat
exemplu de „student model” al FMI33. Această complezență
străină poate fi justificată doar pe baza considerațiilor
politice și geostrategice. Regimului Mobutu i s-a acordat
sprijin deplin din partea guvernului SUA, iar președintele
Ronald Reagan a cerut ca ajutorul militar să fie dublat,
drept mulțumire lui Mobutu pentru sprijinul acordat
trupelor americane în Ciad34. În 1987, sub presiunea
Statelor Unite, FMI a aprobat ajustări structurale ale
împrumuturilor, în ciuda obiecțiilor puternice făcute de
către ofițeri seniori ai FMI. Chiar la acel moment Mobutu permitea trupelor americane să
folosească teritoriul țării sale și bazele militare pentru a se angaja în operațiuni militare în Angola 35.
Înainte de 1986, banii împrumutați erau în principal folosiți pentru plata datoriilor anterioare,
astfel că șansele de a fi utilizați pentru investiții erau foarte mici. Bugetul pentru investiții în 1985 a
fost estimat la aproximativ 65 mil dolari și ulterior a fost redus la 40 milioane dolari. Mai târziu,
când proiectele de investiții au recâștigat în popularitate, datoria totală a Zairului a crescut
considerabil.
____________________
31. HAYNES, J., PARFITT, T. and RILEY, S. 1986. “Debt in Sub-Saharan Africa: The local politics of
stabilisation,” African Affairs, July 1986, p.346.
32. Paris Club website: www.clubdeparis.org
33. Ibid, p. 347
34. NDIKUMANA, Leonce și BOYCE, James. 1997. Congo’s Odious Debt: External borrowing and
Capital Flight,” Department of Economics, University of Massachusetts.
35. Ibid, p.17
Începând cu 1990, regimul Mobutu a devenit izolat pe scena internațională. Căderea Zidului
Berlinului a marcat sfârșitul Războiului Rece și nu prea exista interes în a-l avea pe Mobutu drept
aliat. Din acest moment, fluxul de plăți către acest regim a secat, iar transferul net către Zair a
devenit negativ, începând cu 1990, așa după cum este specificat într-un raport al BM din 1996 36.
Conform aceluiași raport, în 1994 Zair a plătit cu 201 mil dolari mai mult decât a primit de la
instituțiile financiare internaționale. În 1991, FMI a încetat relația cu Zair, iar BM a făcut același
lucru doi ani mai târziu. Fără plăți din exterior, Zairul nu mai avea suficient cash pentru a se
preocupa de plata datoriei și a trebuit să suspende plățile reeșalonate în 1994. Dobânzile și
penalitățile s-au acumulat, ceea ce a dus la creșterea semnificativă a datoriei. Toată această datorie
poate fi considerată „datorie odioasă”, deoarece a fost contractată de către dictatorul Mobutu și
prin urmare ar fi trebuit să fie anulată în întregime atunci când regimul Mobutu s-a prăbușit.

Jaques de Groote și Ruanda

J. de Groote a fost implicat de asemeni și în activitățile FMI și BM în Ruanda.

În interviul citat anterior, publicat de Le Soir, Béatrice Delvaux îl întreabă: „Care e treaba cu
scrisoarea adresată președintelui ruandez Habyarimana, în care menționați și sprijiniți idea FMI-
ului că este necesară o devalorizare a monedei naționale?” Jaques de Groote a răspuns: „La
începutul anilor 80, această țară nu a acordat sprijin Directorului African Executiv atunci când a fost
creat Consiliul. El m-a rugat să-l reprezint. După ce am fost autorizat de către diverse țări pe care le
reprezint, am verificat cu FMI și BM serviciile pentru Ruanda.
Am remarcat o anomalie conform căreia francul ruandez era fixat la dolar, ceea ce a dus la o
apreciere cu 35% a francului lor, așa după cum i-am explicat Președintelui. Am fost nevoit să îi
atrag atenția Președintelui asupra acestor fapte, deoarece e datoria mea să apăr interesele
noastre. Sunt foarte puține cazuri în care FMI a luat o poziție atât de tranșantă37”.

În Ianuarie 1991, jurnalista Colette Braeckman a publicat în Le Soir un articol important referitor la
activitățile din Ruanda ale lui J.de Groote. Iată un pasaj edificator: „Un patron major din Ruanda,
directorul Somirwa (o companie minieră deținută 51% de către entitatea Géomines a baronului
van den Branden) făcea lobby insistent pe lângă președintele Habyarimana pentru ca acesta să fie
de acord să ceară un împrumut internațional major. În timp ce situația era tensionată între
autoritățile ruandeze și Somirwa, dl. de Groote, care era considerat a fi un expert, a fost solicitat să
intervină. Autoritățile ruandeze aveau încredere în el, era prieten cu van den Branden, călătorea în
mod regulat la Washington și se lăuda, oricui dispus să-l asculte, cu legăturile sale din SUA.

Verdictul lui de Groote a fost clar: el a recomandat devalorizarea francului ruandez și a pledat în
favoarea salvării companiei. În acest fel, el urma doctrina organizației sale: dl. de Groote era
împotriva aprecierii francului ruandez și a pariului cu exporturile din sectorul minier. Deci verdictul
dat de „arbitru” a fost în favoarea Somirwa, chiar dacă era inspirat de criteriile standard ale FMI.
______________________
36. Ibid, p.18
37. Vezi http://archives.lesoir.be/jacques-de-groote-s-explique-les-opposants-zairois-recl_t-
19910102-Z03GA7.html
Wall Street Journal a arătat că „în acel timp dl. de Groote a împrumutat bani de la banca
Nagelmaekers, bancă condusă de același van den Branden și că trăia într-o casă în Georgetown,
finanțată indirect de van den Branden, ceea ce publicația americană o vedea ca pe un conflict de
interese”38. Este absolut necesar să reevaluăm acțiunile dezastruoase ale BM și FMI în Ruanda.

Retrospectiva genocidului din 1994

Începând cu 7 Aprilie 1994, în mai puțin de trei luni, aproape un milion de ruandezi – cifra exactă
nu a fost încă determinată – au fost exterminați pentru că erau (sau se credea că sunt) Tutsi (n.t.
Tutsi sunt un grup social (castă) care trăiește în statele est-africane, Ruanda și Burundi, precum și în
zona de frontieră de est a Republicii Democratice Congo, care este înțeles greșit ca un grup etnic
sau un trib ca urmare a politicii puterii coloniale – citat din Wikipedia). Zeci de mii de Hutu
moderați au fost de asemenea măcelăriți. Acesta a fost într-adevăr un genocid, adică distrugerea
deliberată a unei întregi comunități prin intermediul crimei în masă, pentru prevenirea
reproducerii lor biologice și sociale.

În acest context este crucial să investigăm rolul jucat de instituțiile financiare internaționale. Tot
ceea ce se cunoaște ne face să credem că politicile impuse de aceste instituții, susținătorii
financiari ai regimului dictatorial al generalului Juvénal Habyarimana, au accelerat procesul,
rezultând genocidul. În general, impactul negativ al acestor politici nu este luat în considerație
pentru a explica desfășurarea tragică a crizei din Ruanda.
Doar puțini autori subliniază responsabilitățile instituțiilor de la Breton Woods 39, instituții ce au
respins asumarea oricărui fel de responsabilitate.

La începutul anilor 80, atunci când a explodat criza datoriilor în Lumea a Treia, Ruanda (la fel ca și
vecina Burundi) avea foarte puține datorii. În vreme ce în alte părți ale lumii BM și FMI abandonau
politica împrumuturilor facile și predicau abstinența, în Ruanda au adoptat o atitudine foarte
diferită, acordându-i împrumuturi majore. Între 1976 și 1994 datoria Ruandei a crescut de douăzeci
de ori (în 1976 era de 49 milioane dolari iar în 1994 ajunsese la aproape un miliard, creșterea cea
mai mare înregistrându-se începând cu 1982.) Principalii creditori au fost IFI (Instituțiile Financiare
Internaționale), Banca Mondială și FMI și alte instituții similare, dar BM și FMI jucând rolul cel mai
activ în acest proces. În 1995 IFI deținea 84% din datoria externă a Ruandei.
______________________
38. Colette Braeckman, « Affaire de Groote-FMI : la SOMIRWA au Rwanda, un cas éclairant »
(Afacerea de Groote-IMF: SOMIRWA în Ruanda, un caz lămuritor), Le Soir, 7 January 1991,
http://archives.lesoir.be/affaire-de-groote-fmi-la-somirwa-au-rwanda-un-cas-eclai_t-19910107-
Z03GPE.html
39. Chossudovsky, Michel et al. 1995. « Rwanda, Somalie, ex Yougoslavie : conflits armés,
génocide économique et responsabilités des institutions de Bretton Woods » (Ruanda,
Somalia, ex-Yugoslavia: conflicte armate, genocid economic, și responsabilitățile instituțiilor
Bretton Woods); Chossudovsky, Michel and Galand, Pierre, « Le Génocide de 1994, L’usage de la
dette extérieure du Rwanda (1990-1994). La responsabilité des bailleurs de fonds » (Genocidul din
1994. Folosirea datoriei externe a Ruandei (1990-1994). Responsabilitățile instituțiilor financiare),
Ottawa and Brussels, 1996. Vezi și: uterme, Renaud Rwanda : une histoire volée (Rwanda: a stolen
history), Co-edition Tribord and CADTM, 2013 http://cadtm.org/Rwanda-une-histoire-volee-Dette-
et
Dictatura instituită în 1973 a garantat faptul că nu vor exista schimbări structurale progresive în
țară. Aceasta explică de ce dictatura a fost sprijinită activ de către puterile occidentale precum
Belgia, Franța și Elveția. În plus, era ca o pavăză împotriva țărilor din regiune ce se mai gândeau la
independență și la schimbări care să aducă progres (de exemplu vecina Tanzania, unde președinte
era Julius Nyerere, unul din liderii africani ai Mișcării de Nealiniere).
Din anii 80 și până în 1994, Ruanda a primit multe împrumuturi, dar dictatorul Habyarimana a
delapidat o bună parte din ele. Împrumuturile acordate ar fi trebuit să ajute la integrarea
economiei ruandeze în economia mondială prin dezvoltarea capacităților sale de export de cafea,
ceai și cositor (cel trei produse principale exportate de Ruanda), ceea ce a fost în detrimentul
culturilor cultivate acolo pentru satisfacerea nevoilor locale. Acest model a funcționat până la
mijlocul anilor 80, când prețul cositorului, apoi cel al cafelei și, în final, al ceaiului s-au prăbușit.
Ruanda, pentru care exportul de cafea a fost principala sursă de valută, a fost zdruncinată de
dezmembrarea cartelului cafelei, la începutul anilor 90, de către Statele Unite.

Utilizarea împrumuturilor internaționale la pregătirea genocidului

Cu doar câteva săptămâni înainte ca Frontul Patriotic din Ruanda să-și lanseze ofensiva în
Octombrie 1990, guvernul Ruandei a semnat un acord cu FMI și BM în Washington pentru
implementarea măsurilor structurale de ajustare.

Când au fost implementate, în Noiembrie 1990, moneda națională a Ruandei a scăzut cu 67%. Cu
titlu de compensare, FMI a acordat mari împrumuturi valutare pentru a fi cheltuite rapid, astfel
încât țara să poată continua importul de bunuri. Fondurile au fost folosite pentru a îmbunătăți
artificial balanța de plăți.
Prețurile bunurilor importate au explodat; de exemplu, prețul benzinei a crescut cu 79%. Vânzarea
bunurilor importate pe piața locală a dat posibilitatea guvernului să plătească salariile militarilor,
iar numărul recruților a crescut amețitor. Măsurile structurale de ajustare includeau o scădere a
cheltuielilor publice, salariile au fost înghețate și au fost concedieri masive în serviciul civil, dar
parte a economiilor erau folosite pentru armată.

În vreme ce prețurile produselor importante au crescut, prețul la care producătorilor li se permitea

să vândă cafeaua a fost înghețat, așa după cum a fost impus de către FMI. Drept urmare, sute de
mii de mici producători de cafea au dat faliment40 și împreună cu pătura orășenilor defavorizați au
devenit o sursă permanentă de noi soldați pentru Interahamwe (n.t. organizație paramilitară
compusă exclusiv din etnici Hutu care, în 1994, în decurs de 100 zile, au încercat să răstoarne guvernul
dominat de etnici Tutsi și să instituie din nou controlul) și recrutorii armatei.

Printre măsurile impuse de FMI și BM erau: creșterea taxelor de consum și scăderea taxelor
corporate, o creștere a taxelor directe impuse familiilor cu venituri reduse prin reducerea
avantajelor fiscale pentru familiile numeroase și de asemeni restricționarea facilităților de creditare
pentru fermieri.
Pentru a da socoteală despre utilizarea împrumuturilor, Ruandei i s-a permis să emită facturi vechi
pentru bunurile importate.
____________________
40. M ATON, Jef. 1994. Développement économique et social au Rwanda entre 1980 et 1993. Le
dixième décile en face de l’apocalypse. (Dezvoltarea economică și Socială în Ruanda între 1980 și
1999.)
Această practică a dat guvernului posibilitatea să plătească achiziții masive de armament,
intenționat pentru genocid. Între 1990 și 1992, cheltuielile militare au crescut de trei ori 41. În
această perioadă, BM și FMI au trimis câteva misiuni de experți care au evidențiat consecințele
pozitive ale politicilor de austeritate impuse de Habyarimana și, cu toate acestea, au amenințat că
vor întrerupe plățile dacă vor mai fi creșteri ale cheltuielilor militare. Atunci, guvernul ruandez a
întreprins tot felul de mușamalizări pentru a ascunde cheltuielile militare: camioane cumpărate
pentru armată erau înregistrate în contabilitate la ministerul transporturilor; o parte importantă a
cheltuielilor pentru benzina utilizată de vehiculele militare sau ale miliției erau luate de la
ministerul sănătății.
BM și FMI în final au întrerupt acordarea sprijinului financiar la începutul lui 1993, dar nu au expus
existența conturilor bancare pe care guvernul ruandez le deținea în bănci străine și în care erau
disponibile sume substanțiale ce puteau fi folosite pentru cumpărarea de armament. Se poate
spune că au eșuat în datoria lor de a controla utilizarea fondurilor date cu împrumut. Ar fi trebuit
să oprească acordarea împrumuturilor la începutul lui 1992, atunci când au aflat că banii erau
folosiți pentru achiziționarea de armament. Ar fi trebuit să avertizeze imediat Națiunile Unite. Dar
cum au continuat să asigure sprijin financiar până în 1993, practic au ajutat guvernul în pregătirea
genocidului. Încă din 1991, organizațiile pentru drepturile omului au încercat să avertizeze
comunitatea internațională despre masacrele ce pregăteau genocidul. Banca Mondială și Fondul
Monetar Internațional au sprijinit în mod sistematic un regim dictatorial, cu ajutorul Statelor Unite,
al Belgiei și Franței.

Contradicții sociale exacerbate

Pentru ca proiectul genocidal să poată fi realizat, era nevoie de mai mult decât guvernul pentru
elaborarea și achiziționarea instrumentelor necesare; poporul de asemenea trebuia să fie sărăcit și
dus la un asemenea nivel de disperare la care să fie dispus să facă orice. 90% din populația Ruandei
locuia în mediul rural și 20% din micii fermieri dețineau 1 acru (n.t. 1 acru = 4046,85 m 2) sau mai
puțin. Din 1982 până în 1984, majoritatea fermierilor au ajuns sub pragul sărăciei, în vreme ce alte
persoane, aflate la celălalt capăt al spectrului social, acumulau bogății uriașe.

Profesorul Jef Maton precizează că în 1982 cei mai bogați 10% din populație realizau 20% din
venitul rural; în 1992 au ajuns la 41%, în 1993 la 45%, iar la începutul lui 1994 la 51% 42.
Consecințele sociale dezastruoase ale politicilor impuse de FMI și BM, combinate cu prăbușirea
prețului cafelei (tot o consecință a politicilor aplicate de instituțiile de la Bretton Woods și acțiunea
Statelor Unite contra cartelului cafelei de la acea vreme) au jucat un rol cheie în criza ruandeză.
Regimul Habyarimana a exploatat nemulțumirea socială, atât de răspândită, pentru a executa
genocidul.

Este important să analizăm acțiunile lui de Groote în acest context general deoarece, așa după cum
chiar el a afirmat, înainte de genocid a sprijinit activ regimul Habyarimana.

Acum că am examinat contextul social și istoric în care pot fi înțelese acțiunile lui de Groote din
1960 și până la finalul mandatului său ca director executiv al FMI în 1994, e timpul să ne întoarcem
la Europa.
______________________
41. Nduhungirehe, Marie-Chantal. 1995. Les Programmes d’ajustement structurel.
Spécificité et application au cas du Rwanda.(Programele de Ajustare Structurală: Specificități și
Aplicarea în cazul Ruandei.)
42. M ATON, Jef. 1994. Ibid. c
Banca Mondială servind interesele marilor corporații private din Belgia

Documentele oficiale ale Băncii Mondiale nu spun nimic despre acest subiect; oricum, în unele
publicații de specialitate, scrise pentru directorii de corporații, există indicații precise despre
avantajele oferite companiilor private prin activitățile Băncii.

Citatul de mai jos este edificator. A fost pronunțat de către Jaques de Groote într-un discurs ținut în
1986 unui grup de președinți de companie belgieni, iar apoi publicat în Bulletin de la Fédération
des Entreprises de Belgique (Buletinul Federației Companiilor Belgiene). „Avantajele Belgiei derivă
din participarea la activitățile Instituțiilor Grupului – așa cum o fac toate țările membre ale Băncii
Mondiale – putând fi măsurate în termeni de rentabilitate, adică relațiile dintre suma cheltuielilor
făcute de IDA (Internal Development Association – Asociația de Dezvoltare Internă – care este
parte din World Bank Group) sau Banca Mondială în favoarea companiilor țării, atunci când aceste
companii semnează contracte și, pe de altă parte, contribuțiile acestei țări la capitalul Băncii,
precum și la resursele IDA. Redistribuirea (întoarcerea dobânzilor) de la Banca Mondială către
țările industrializate este semnificativă și a crescut în mod continuu; pentru toate țările
industrializate a crescut de la 7 la 10 ori de la sfârșitul lui 1980 până la finalul lui 1984. În alte
cuvinte, pentru un dolar băgat în sistem, țările industrializate au primit înapoi 7 dolari în 1980, iar
acum primesc 10,5 dolari”43.

După terminarea mandatului la FMI și BM

În interviul pe care i l-a luat Béatrice Delvaux de la Le Soir în Martie 1994, la finalul mandatului său
la FMI, de Groote s-a auto-felicitat pentru rolul pe care l-a jucat în decizia Belgiei de a adopta
agenda neoliberală în anii 80.

Béatrice Delvaux: „Oricum, ați jucat un rol important de la Washington, în orientarea politicii
economice a Belgiei. Ați asigurat garanții din partea FMI pentru schimbările economice de la
începutul anilor 80, în strânsă legătură cu „Grupul Poupehan”44.

Jaques de Groote a răspuns: „Absolut! Și sunt extrem de mândru de aceasta. Sunt chiar extrem de
satisfăcut. La vremea aceea am terminat studiile care au permis definirea pentru Belgia a
opțiunilor majore de politică economică, opțiuni ce au fost discutate ulterior cu Alfons Verplaetse 45
și alte figuri precum Wilfred Martens46.

_____________________
43. FEB, 1986, p. 496-497.
44. Grupul Poupehan group era un grup de lobby alcătuit din principalii lideri politici conservatori
ai Partidului Socialist Creștin Belgian, care a jucat un rol cheie în schimbările neoliberale. Vezi:
http://archives.lesoir.be/les-fantomes-de-poupehan-liberaux-et-fdf-veulent-enquet_t-19910917-
Z04EPV.html
45. Alfons Verplaetse a fost Guvernatorul Băncii Naționale a Belgiei și membru al Partidului Creștin
Social Flamand.
46. Wilfred Martens, Prim Minustrul Creștin-social care a stabilit politicile liberale în alianță cu
Partidul Liberal
Aceste declarații asigură o bună exemplificare a relației strânse dintre figuri precum de Groote și
lideri politici cheie, într-o țară oarecare. De Groote a confirmat că independența Băncii Naționale a
Belgiei era doar de formă deoarece politica monetară belgiană era definită de către un cerc secret
și foarte restrâns din care făceau parte investitori cheie, de la Primul Ministru la Guvernatorul
Băncii Naționale și incluzând conducătorul Uniunii Creștine și reprezentanți ai managementului
corporatist, toți în cârdășie cu FMI.

Jacques de Groote și America Latină

În același interviu ce a apărut în Le Soir la sfârșitul lui Martie 1994, de Groote jubilează pentru așa-
zisele „succese” ale FMI și BM în America Latină, în general, și Mexic, în particular: „Sunt
nenumărate exemple de succes. Cazul tipic este acela al Mexicului. În Octombrie 1982, această țară
era în mijlocul unei serioase crize a datoriilor externe, dar acțiunile concertate ale FMI și BM i-au
permis să se adapteze rapid, balanța de plăți a fost reechilibrată, cu doar o scădere limitată și pe
termen scurt a venitului poporului mexican. Astăzi, capitalul se scurge înapoi (flow back) către
Mexic, iar Banca Mondială conduce acolo un program menit să diversifice producția.”

Nici nu se uscase încă bine cerneala când realitatea a contrazis în totalitate declarația optimistă a
lui de Groote; capitalul a început să iasă masiv din Mexic, iar în Decembrie 1994 această pierdere
de capital a declanșat așa numita „tequila crisis” („criza tequila”) ce a dus la declinul serios și pe
termen lung a economiei mexicane.

Jaques de Groote și Europa de Est

În ultimii săi ani de mandat la BM și FMI, de Groote a fost
activ în special în conceperea și implementarea de politici
doctrinare de șoc în țările ce abia părăsiseră fostul bloc
sovietic. Acesta a fost cazul Cehoslovaciei, până la crearea
Cehiei și Slovaciei în 1993, ambele fiind membre ale grupului
prezidat de Belgia la FMI și BM. Oamenii din Europa de Est au
suferit mult din cauza politicilor de austeritate și datorită
privațiunilor impuse de aceste instituții internaționale.
Privatizările au permis unei noi oligarhii formată din corupți
îmbogățiți peste noapte să obțină puteri exorbitante și să
acumuleze averi uriașe, în detrimentul binelui public.
Putem spune că de Groote a închis cercul. A fost acum
condamnat pentru „spălare de bani în formă agravată”,
„fraudă” și „falsificare de documente” în privatizarea
frauduloasă a minei MUS din Republica Cehă.
Conform agenției de presă cehești, CTK, guvernul ceh a fost complice în deturnarea de bunuri
publice, vânzarea de acțiuni ale companiei pentru 20% din valoarea reală 47. Președintele actual
(n.t. de la ora scrierii cărții), Miloš Zeman, a fost Prim Ministru atunci când a avut loc privatizarea și
a susținut mereu că vânzarea minei MUS nu a adus niciun prejudiciu intereselor
________________________
47. Vezi http://praguemonitor.com/2013/07/08/verdict-mus-fraud-case-be-delivered-october
statului48. În consecință, guvernul ceh nu i-a judecat niciodată pe cei responsabili de fraudă. Dacă
sistemul justițiar din Elveția nu ar fi acționat, acuzații nu ar fi avut nimic de ce să se teamă.

Jaques de Groote și băncile private

A fost menționat deja în cadrul recentului proces din Elveția că banca Crédit Suisse a fost citată de
câteva agenții de presă pentru că a ajutat/asistat diverse companii care sunt legate direct de
organizatorii și beneficiarii privatizării frauduloase a minei MUS. Din păcate, nu am putut să
consultăm rechizitoriul și, drept urmare, nu cunoaștem lista companiilor financiare care sunt
implicate în fraudă, falsificarea de documente și spălarea de bani în mod direct.

Fără ca să facem presupuneri despre rolul pe care ar fi putut să-l joace în această afacere, ar fi
probabil de folos să menționăm existența CELIFF, o companie financiară fondată în 2001 în Marele
Ducat al Luxemburgului de către Dexia Asset Management Luxembourg. Consiliul director îl
includea pe Jaques de Groote, pe președintele Grupului Appian și doi cetățeni cehi, judecați în
2013 de către justiția elvețiană: Jiri Divis, Vice Președinte al Consiliului de Directori al APPIAN
GROUP EUROPE S.A. și Marek Cmejla, Vice Președinte al Consiliului de Directori și CEO delegat al
NEWTON HOLDING A.S., care trăiește în Praga, în Republica Cehă. Alți membrii ai Consiliului includ
pe Adrien de Merode, director al APPIAN GROUP EUROPE S.A. Restul de 4 directori erau toți de la
Dexia Group: unul din Luxemburg, unul din Elveția și doi din Franța49.

Concluzie
Mai presus de zig-zagurile traiectoriei sale personale, Jaques de Groote simbolizează aspectele
profund dezastruoase ale politicilor inumane aplicate metodic de Banca Mondială, FMI și elitele
care guvernează planeta noastră, cu gândul doar la maximizarea profitului. Este cu adevărat
revoltător să vezi cum lăcomia și violarea drepturilor umane fundamentale merg mână în mână.

EPILOG
Lumea lui Jaques de Groote
Mai mult decât cazul specific al lui Jaques de Groote, acest proces trebuie să fie ocazia de a
sublinia măsura în care activitățile FMI și BM au fost în detrimentul interesului general. Este
regretabil că Înalta Curte elvețiană a ales să nu chestioneze aceste instituții, preferând în
_____________________
48. Vezi Anna Kubišta, « Scandale de la privatisation de la société minière de Most : le procès
s’ouvre en Suisse » (Scandalul privatizării minei MUS începe în Elveția),
http://www.radio.cz/fr/rubrique/faits/scandale-de-la-privatisation-de-la-societe-miniere-de-most-
le-proces-souvre-en-suisse 13 May 2013.
49. Vezi CELIFF MANAGEMENT CORPORATION S.A., Société Anonyme Holding.
Registered office: L-1150 Luxembourg, 283, route d’Arlon. Publicat în the Journal Officiel
du Grand-Duché de Luxembourg, RECUEIL DES SOCIETES ET ASSOCIATIONS, C — N° 723
5 September 2001 http://www.etat.lu/memorial/2001/C/Pdf/c0723059.pdf
schimb să judece indivizi. Oricum, asta nu trebuie să ne împiedice să vedem că în spatele acestor
indivizi există un sistem și instituțiile sale închid ochii la activitățile individuale, ba chiar îi
încurajează să acționeze astfel.

Este important să înțelegem că ceea ce s-a întâmplat în Republica Cehă atunci când a fost
privatizată mina MUS, s-a întâmplat de multe ori în ultimele zeci de ani, în fostele țări estice ale
blocului ex-comunist și țările în dezvoltare, precum și în Grecia, Portugalia, Cipru și-n alte părți.
Aproape în fiecare caz conducătorii guvernelor locale au fost în complicitate, permițând unui grup
de indivizi și unor companii private să câștige beneficii din aceste privatizări în detrimentul
interesului public. Aceste privatizări s-au întâmplat de asemenea în majoritatea țărilor
industrializate precum Germania, Franța și Regatul Unit, Japonia, Statele Unite, Belgia, în care,
până acum, nu au fost necesare intervențiile FMI și BM, întrucât deciziile au fost luate direct de
către liderii guvernamentali ce lucrează mână-n-mână cu corporațiile majore.

Trebuie subliniat ca delapidarea fondurilor publice necesită participarea activă a băncilor majore.
În cazul minei MUS, banca Credit Suisse (una din principalele bănci elvețiene) a fost implicată, dar
nu a fost niciodată acuzată în mod direct.

Cazul particular al lui Jaques de Groote

Așa după cum a relevat procesul, Jaques de Groote a avut fără niciun dubiu un rol activ în inițierea
privatizărilor ce au fost în detrimentul majorității oamenilor și foarte folositoare pentru o mână de
indivizi ce s-au îmbogățit pe spatele comunității.

Dacă ar fi să dăm crezare șefului CAASA, Alain Aboudaram, Jaques de Groote a primit din partea
acestei companii elvețiene plăți importante pentru serviciile sale. Acești bani nu au avut legătură
cu mâna MUS, dar erau pentru activități în Republica Cehă. Într-o scrisoare primită de CADTM pe
19 Iunie 2013, Alain Aboudaram pretinde că i-a plătit lui Jaques de Groote, pe când era încă
director executiv al FMI 1,2 milioane dolari, din 1992 până în 1994 50.

Iată un extras din această scrisoare: „Folosindu-și legăturile din vremea în care era director
executiv al FMI, până în 1994, el m-a ajutat, prin compania mea, să mă întâlnesc cu directori
comerciali cehi. În 1992, l-am cunoscut pe directorul de la SkodaExport, o companie specializată în
proiecte industriale și de infrastructură. Compania mea a terminat câteva proiecte împreună cu
SkodaExport, din care două au fost cu ajutorul legăturilor de afaceri ale dlui de Groote. Unul a fost
construcția unei conducte în India, între Kandla și Bathinda, finanțată în întregime de guvernul
Indiei, iar celălalt a fost renegocierea restanțelor SkodaExport cu ministrul de finanțe” 51.
_________________
50. Întregul caz poate fi consultat la: Conseil Alain Aboudaram, S.A. v. De Groote, UNITED
STATES DISTRICT COURT FOR THE DISTRICT OF COLUMBIA, June 7, 2004, CONSEIL
ALAIN ABOUDARAM, S.A., PLAINTIFF, v. JACQUES DE GROOTE, DEFENDANT.
http://dc.findacase.com/research/wfrmDocViewer.aspx/xq/fac.20040607_0000359.DDC.ht m/qx
51. În scrisoarea sa, Aboudaram mai spune: „Aș dori să se facă distincție între SkodaExport, cu care
am făcut afaceri și Skoda (producător de automobile și locomotive), două companii care în ciuda
similarității de nume sunt două entități absolut diferite.
Alain Aboudaram continuă prin menționarea sumelor implicate: „Din 1992 până în 1994, dl. de
Groote a primit de la compania mea taxe de consultanță în valoare de 1,292,902 dolari. La finalul
lui 1996, suma totală a ajuns la 1,611,537 dolari. În acest moment, colaborarea noastră a luat
sfârșit și între noi nu au mai rămas niciun fel de legături financiare”.

Alain Aboudaram descrie modul în care erau făcute plățile: „Taxele cerute de dl de Groote erau de
obicei achitate către diferite persoane fizice sau juridice la care avea datorii din trecut. În acest fel,
de la sfârșitul lui 1992 și până la 31 Decembrie 1994, i-am achitat taxele sale de consultanță prin
achitarea datoriilor sale, unele dintre ele datând încă din 1980, către Banca Belgolaise, Banca
Nagelmakers, Banca de Credit Ipotecar din Anvers, printre altele, precum și către alte persoane”.

Alain Aboudaram spune că după ce a terminat această „colaborare profesională”, a menținut relații
personale cu dl. de Groote: „În 1998, eu, ca persoană privată, i-am împrumutat bani pentru a-și
achita creditul ipotecar pentru casa sa din Washington. Am continuat să-l ajut până la sfârșitul lui
2000. La 31 Decembrie 2000, îmi datora 421,584 dolari. Să cer restituirea împrumuturilor era
foarte complicat și, în final, în 2002, când am inițiat procedurile legale în SUA, dl. de Groote și-a
căutat protecția sub faimosul capitol 11 (legea falimentului în SUA) astfel încât să se pună la
adăpost față de creditorii săi”.

În această carte, ne-am referit la judecățile făcute de o curte SUA în speța deschisă de Aboudaram
împotriva lui de Groote. În scrisoarea sa, Aboudaram caută să lămurească motivul pentru care
cererea sa a fost respinsă:52 „Motivul pentru care de Groote a câștigat acest caz a fost pur tehnic.
Împrumuturile pe care i le-am dat lui de Groote erau personale. Cambiile pe care le-a semnat
pentru recunoașterea datoriilor către mine erau pe numele firmei mele Conseil Alain Aboudaram.

Am transferat aceste datorii către firma mea la începutul procesului. Dar judecătorul a pronunțat
că firma mea și cu mine nu eram una și aceeași entitate și astfel a respins pledoaria mea, nu pe
motivul că de Groote nu ar fi fost datornicul meu, fapt ce a fost confirmat de juriu, ci pe
imposibilitatea tehnică de a nu putea utiliza cambiile respective pentru soluționarea datoriei”.

În final, Alain Aboudaram a disociat cearta legală în Elveția de relația sa cu Jaques de Groote: „Până
astăzi, respectând confidențialitatea și anonimitatea, nu am respins niciodată remarcile făcute de
către de Groote. Dacă astăzi o fac, este pentru a evita price confuzie ce poate fi făcută între relațiile
noastre profesionale între 1992 și 1996, procesul legal ce ne-a adus față în față din 2002 până în
2006, privitor la un împrumut personal ce nu a fost achitat și, ceea ce se întâmplă acum în
Bellizona, unde este judecat împreună cu alte cinci persoane acuzate de spălare de bani, proastă
gestionare și fraudă și corupție și spălare de bani în formă agravantă”.

Jaques de Groote: o figură emblematică a elitelor ce guvernează planeta

Dincolo de trecutul său, plin de evenimente, Jaques de Groote simbolizează aspectele profund
dăunătoare ale politicilor aplicate de BM, FMI și elitele ce guvernează această lume doar pe baza
maximizării profitului și a consolidării sistemului.
_________________________
52. Vezi apelul la proces: http://law.justia.com/cases/federal/appellate-courts/F3/460/46/580705/
profund dăunătoare ale politicilor aplicate metodic de către FMI și BM, și elitele ce guvernează
lumea noastră doar pe baza maximizării profitului și a „consolidării” sistemului.
 Iată aspectele cheie ce caracterizează aceste
activități.53 Sprijinirea de către BM și FMI, în totală
contradicție cu Carta Națiunilor Unite, a puterilor
coloniale care și-au jefuit coloniile înainte de
dobândirea independenței. De Groote a acționat
pentru Belgia, care a dominat Congo-ul belgian până
în Iunie 1960, ajutând la destabilizarea și alungarea
regimului Patrice Lumumba (Belgia a fost implicată în
asasinarea fostului prim ministru congolez în Ianuarie
1961), l-a sprijinit pe dictatorul Mobutu din anii 60 și
până la începutul anilor 90, în calitate de consilier al
guvernului; a facilitat sprijinul FMI și BM pentru
regimul generalului Habyarimana în Ruanda din 1980
până la începutul anilor 90 și în calitate de consultant
al guvernului ruandez. Trebuie să reamintim că acești
doi dictatori s-au făcut vinovați de încălcări repetate ale drepturilor omului și de crime împotriva
umanității. Lista este lungă și include aplicarea sistematică a agendei neoliberale cu larga
implementare a politicilor de ajustare structurală, ceea ce însemna că țările erau forțate să
restituie datorii odioase și/sau ilegale și să-și deschidă economiile greu îndatorate către interesele
marilor corporații multinaționale. De Groote a participat la aceste activități ca director executiv al
FMI din 1973 până în 1994, derulând un vast program de privatizare impus de FMI și BM, program
de care au beneficiat/profitat o mână de indivizi și câteva corporații majore. Aceste privatizări erau
adesea legate de diferite forme de fraudă, așa după cum a decis Curtea Elvețiană în cazul minei
MUS. La toate cele de mai sus poate fi adăugat un evident conflict de interese în cazul Jaques de
Groote deoarece, în timp ce era director executiv la FMI, a primit importante sume de bani pentru
„ajutorul” său în mediul privat. Este important să menționăm faptul că nici FMI și nici BM nu au
luat vreo măsură disciplinară împotriva lui, în ciuda conflictului de interese evident, și nici guvernul
belgian care era reprezentat de către de Groote în cadrul acestor instituții.

În această afacere revoltătoare, lăcomia și încălcarea drepturilor fundamentale ale omului au mers
mână în mână. Instituțiile responsabile au rămas de neatins în vreme ce directorii acestor instituții
cred că sunt îndreptățiți la privilegiul imunității absolute. Este timpul să punem capăt acestor
abuzuri! Cei ce lucrează pentru FMI și BM trebuie să poată fi aduși în fața justiției, iar instituțiile
însele trebuie să vină să dea socoteală în fața legii pentru nenumăratele încălcări ale drepturilor
omului pe care le-au comis și continuă să le comită pe întregul mapamond.

___________________
53.O prezentare detaliată a acestui sumar poate fi găsită în articolul menționat anterior “An
emblematic IMF and World Bank Personality Dragged Into Court” (O personalitate emblematică a
FMI și BM târâtă în fața justiției) http://cadtm.org/An-emblematic-IMF-and-World-Bank
 APENDICI

1. Viața și vremea lui Jaques de Groote

1960 – Jaques de Groote participă în calitate de funcționar public belgian la masa rotundă ce a
pregătit independența Republicii Congo, independență proclamată la 30 Iunie 1960.

14 Sept. 1960 – Mobutu organizează o lovitură de stat împotriva președintelui Joseph Kasavubu și
a prim ministrului său, Patrice Lumumba. A fost instalat un guvern interimar, condus de către Justin
Bomboko.

Octombrie 1960 – Mobutu ordonă arestarea lui Patrice Lumumba.

17 Ianuarie 1961 – Asasinarea lui Patrice Lumumba în Katanga. Belgia, Mobutu și conducătorii
politici din Katanga, inclusiv Moïse Tshombé, au jucat un rol activ în această crimă. CIA avea și ea
misiunea de a-l lichida pe Lumumba.

Aprilie 1960 până în Mai 1963 – J. de Groote a fost asistentul directorului executiv pentru Belgia al
FMI și Băncii Mondiale la Washington.

1961 – Mobutu restituie puterea lui Joseph Kasavabu care, la rândul său, îl numește pe Mobutu
Comandat suprem al armatei.

24 Noiembrie 1965 – Mobutu îl destituie pe președintele Joseph Kasavabu și preia puterea, cu

sprijinul Înaltului Comandament al armatei, al autorităților belgiene și a Statelor Unite. Începând
cu acest moment Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional sprijină în mod activ regimul
dictatorial al lui Mobutu.

Martie 1966 până în Mai 1969 – Jaques de Groote a fost consilier economic principal al Republicii
Congo și consilier al Guvernatorului Băncii Naționale a Congo-ului în Kinshasa. A fost responsabil
pentru Union minière (companie minieră care acum se numește Gécamines).

Mai 1969 până în Noiembrie 1973 – A fost consilier financiar pentru delegația Belgiei la OECD în
Paris.

1970 – Partidul lui Mobutu (PMR) este numit oficial ca unic partid politic în Congo. Vizita oficială a
regelui belgian Badouin și a reginei Fabiola pentru a sărbători a 10-a aniversare a independenței.
Belgia, Statele Unite, Franța și alte puteri occidentale oferă ajutor militar și sprijin financiar
regimului Mobutu.

1973 – 1994 J. de Groote a fost directorul executiv din partea Belgiei la FMI în Washington
prezidând un număr de țări cu 5% din numărul total de voturi (mai mult decât Franța, Regatul Unit,
China sau India). Din 1973 și până în 1991, a fost și director executiv din partea Belgiei la Banca
Mondială. La final de mandat, grupul peste care prezida includea Belgia, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Austria, Luxemburgul, Turcia, Belarus, Ungaria și Kazahstan.
Mai 1978 – Intervenția trupelor belgiene și franceze în Kolwezi, pentru a-l proteja pe Mobutu de o
rebeliune ce avea scopul de a-l răsturna pe dictator.

1980 până în 1989 – J. de Groote a fost membru al juriului fundației Regelui Badouin, care „luptă
împotriva sărăciei și subdezvoltării”.

Începutul anilor 80 – Conform lui de Groote, autoritățile ruandeze i-au cerut să îi reprezinte la
Banca Mondială. J. de Groote a acționat în favoarea deprecierii francului ruandez, ceea ce servea
intereselor minei “Géomines” ce aparținea baronului van den Branden. Baronul apoi a convins
banca belgiană Nagelmaekers să îi acorde lui de Groote un împrumut. Aceste fapte au fost ulterior
expuse de către Wall Street Journal. La începutul anilor 80, când a izbucnit criza datoriilor Lumii a
Treia, Ruanda (la fel ca și vecina sa Burundi) avea un nivel scăzut al datoriilor. În aceeași perioadă
BM și FMI și-au abandonat politica împrumuturilor active, predicând în schimb austeritatea, în
Ruanda și în Zairul lui Mobutu au adoptat o tactică complet diferită, acordându-le împrumuturi
masive. Rezultatul a fost că între 1976 și 1994 datoria Ruandei a crescut de douăzeci de ori.

1982 – Raportul Blumenthal, scris la cererea FMI, este făcut public. În acest raport era expusă
corupția sistematică, caracteristică regimului Mobutu. Oricum, Banca Mondială și Fondul Monetar
Internațional nu au luat nicio măsură restrictivă, ci au continuat să acorde împrumuturi tot mai
mari acestor regimuri.

Conform Wall Street Journal, J. de Groote a informat autoritățile de la Kinshasa care erau
așteptările FMI, înainte de vizita acestuia din 1982. În joc era un împrumut de 246 milioane de
dolari de la FMI.

1986 – Conform Wall Street Journal, J. de Groote l-a vizitat pe Mobutu în vila acestuia din sudul
Franței, în August 1986.

1989-1991 – Datorită căderii zidului Berlinului și imploziei fostei Uniuni Sovietice, regimul Mobutu
a devenit inutil puterilor occidentale, Băncii Mondiale și FMI.

Decembrie 1990 - Wall Street Journal publică rezultatul unei lungi anchete privitoare la Jaques de
Groote. Publicația arată că de Groote a profitat în mod sistematic de influența pe care o avea în
cadrul FMI și BM pentru a servi interesele lui Mobutu. Jurnaliștii considerau că era un conflict de
interese deoarece de Groote și-a folosit poziția pentru a câștiga avantaje financiare. Ziarul financiar
a susținut că de Groote a beneficiat financiar datorită poziției sale în cadrul FMI și BM, în relațiile
sale cu Ruanda.

Spre finele lui 1990 – Jaques de Groote și Alain Aboudaram încep să lucreze împreună. De Groote îi
întinde o mână de ajutor lui Aboudaram, aranjând pentru compania acestuia să poată evita taxele
în Republica Cehă și să semneze un contract pentru construirea unei conducte în India.

1991 – Finalul mandatului lui J. de Groote la Banca Mondială. FMI rupe relațiile sale cu Zair. Banca
Mondială îi urmează exemplul în 1993. Fără noi fonduri care să vină din străinătate, Zairul lui
Mobutu nu mai avea suficiente lichidități pentru a-și plăti ratele datoriilor așa că în 1994 a încetat
plata datoriilor rămase.

1992-1994 Alain Aboudaram notează: „În schimbul consultanței oferite companiei mele între 1992
și 1994, dl. de Groote a câștigat comisioane în valoare de 1.292.902 dolari”.
1994 – Finalul mandatului lui de Groote la FMI

Aprilie-Iunie 1994 Genocidul din Ruanda, mai mult de 900.000 de Tutsi și Hutu sunt asasinați.
Franța intervine militar în sprijinul regimului genocidal și pentru alungarea celor infiltrați în lupta
contra genocidului către Congo-Kinshasa. CADTM argumentează că BM și FMI erau implicate prin
prisma politicilor sociale dezastruoase impuse în Ruanda și prin sprijinirea dictaturii generalului
Habyarimana până în 1993.

1997 – Căderea regimului Mobutu.

1998 – Începe privatizarea frauduloasă a minei MUS din Republica Cehă.

1998-1999 – J. de Groote devine președintele Grupului Appian, o companie bazată în Fribourg,

Elveția, specializată în investiții în companii privatizate în Europa Centrală și de Est, în particular în
Republica Cehă. Conform Financial Times, în 2004, Grupul Appian avea 15.000 de angajați și
deținea Grupul de Inginerie Skoda (fără legătură cu fabrica de automobile Skoda, care a fost și ea
privatizată) și mina MUS (achiziționată în 1998).

2000 – Împrumutul de jumătate de milion acordat de Aboudaram lui de Groote devine motiv de
ceartă, iar relația lor se strică.

2002 – Alain Aboudaram pune presiune pe de Groote și pe partenerii cehi ai acestuia pentru a-și
primi banii înapoi, din păcate fără succes.

Decembrie 2004 – A. Aboudaram scrie o scrisoare Înaltei Curți elvețiene pentru a „dezvălui
afacerea”.

Iunie 2005 - A. Aboudaram este convocat în fața Înaltei Curți elvețiene ca să explice în detaliu
denunțul său. Imediat după aceea biroul Procurorului general elvețian deschide o anchetă.

2004-2006 - În Statele Unite, diferite Curți judecă disputa dintre Aboudaram și de Groote.

2006 – Informat despre procesele din Statele Unite, CADTM cere lui Gino Alzetta, director executiv
la BM pentru grupul prezidat de Belgia, să comenteze comportamentul lui de Groote. Gino Alzetta
răspunde spunând că „nu vede nimic condamnabil”.

Ianuarie-Martie 2008 – În timpul unei „anchete financiare internaționale complexe”, autoritățile

elvețiene au ordonat înghețarea de active în valoare de 660 milioane de franci elvețieni din
aproape 100 de conturi la bănci elvețiene.

21 Octombrie 2011 – Biroul procurorului general (MPC) al Elveției transmite un rechizitoriu curții
federale penale, acuzându-l pe de Groote și încă șase cetățeni cehi de spălare de bani în formă
agravată, fraudă și alte acuzații.

13 Mai 2013 – Începerea procesului în Bellinzona, în cantonul elvețian Ticino. J.de Groote refuză să
se prezinte la proces motivând că este complet inocent.
Mai 2013 – CADTM îl interoghează pe Gino Alzetta (director executiv al BM din partea Belgiei) a
doua oară despre acuzațiile aduse lui Jaques de Groote. Gino Alzetta reiterează sprijinul său pentru
J. de Groote.

Iulie 2013 – Biroul procurorului general al Elveției (MPC) cere o pedeapsă de doi ani cu suspendare
și o amendă de 162.000 euro (200.000 franci elvețieni) pentru de Groote.

Octombrie 2013 – Jaques de Groote este condamnat de către Înalta Curte Elvețiană pentru fraudă.
Cei 5 cehi care au organizat frauda sunt condamnați la închisoare. Activele lor au fost înghețate
urmând a fi plătite către cehii căzuți victime ale fraudei petrecute în perioada privatizării.

Surse: Biography: Dr. Jacques De Groote

http://www.zoominfo.com/p/Jacques-DeGroote/49353658, Le Temps, Wall Street Journal, Le Soir,
și alte cercetări efectuate de Éric Toussaint.

2. Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială; a sosit vremea să fie

înlocuite
În plus față de examinarea vieții emblematice la FMI și BM a lui de Groote, este necesar să
adoptăm o poziție clară în legătură cu aceste două instituții. Am schițat o listă cu treizeci de
motive pentru înlocuirea lor.
1. Încă de la crearea lor în 1944, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au sprijinit în
mod activ toate dictaturile și regimurile corupte aliate cu Statele Unite.

2. În ciuda faptului că au aflat despre deturnări masive de fonduri din împrumuturi, BM și FMI au
menținut sau chiar crescut sumele împrumutate pentru corupție și regimurile dictatoriale aliate cu
puterile occidentale (vezi cazul clasic a Congo-Zair sub regimul Mobutu, analizat în 1982 în raportul
Blumenthal).

3. Prin sprijinul lor financiar, ei au ajutat dictatura lui Habyarimana în Ruanda până în 1992, ceea ce
a dus la o creștere de cinci ori a mărimii armatei acestuia. Reformele economice pe care le-au
impus în 1990 au destabilizat țara, exacerbând contradicțiile latente. Genocidul care fusese
pregătit încă din 1980 de către regimul Habyarimana a început pe 06 Aprilie 1994, având ca
rezultat uciderea a aproape un milion de oameni (Tutsi și Hutu moderați). Iar FMI și BM au cerut
noilor autorități din Ruanda să plătească datoriile contractate de către regimul genocidal.

4. FMI și BM au sprijinit și alte regimuri dictatoriale (România din 1973 până în 1982, China din
1980) pentru a slăbi puterea sovietică înainte de colapsul ei în 1991.

5. Au sprijinit cele mai rele dictaturi, până când au fost date afară: Suharto în Indonezia din 1965
până în 1998; Marcos în Filipine între 1972 și 1986; Ben Ali în Tunisia și Mubarak în Egipt până la
căderea lor în 2011.

6. Au sabotat activ experiențele progresive în democrație (de la Iacob Arbenz în Guatemala în

prima parte a anilor 50 și Joao Goulart în Brazilia la începutul anilor 60, la Sandiniștii din Nicaragua
din anii 80 și desigur incluzându-l pe Salvador Allende în Chile din 1970 la 1973 – ca să pomenim
doar câțiva).
7. Însăși oamenii care sunt victimele tiranilor finanțați de BM și FMI sunt forțați de către aceleași
instituții să ramburseze odioasele datorii contractate de aceste regimuri autoritare corupte.

8. BM și FMI au forțat de asemenea țări ce deveniseră independente la sfârșitul anilor 50 și

începutul anilor 60 să plătească datoriile nesimțite contractate de fostele regimuri coloniale în
vremea colonizării acestor țări. De exemplu, datoria colonială contractată de Belgia la Banca
Mondială pentru a-și finanța colonizarea Congo-ului în anii 50. Trebuie menționat că legea
internațională interzice acest tip de transfer de datorii coloniale.

9. BM și FMI au asigurat sprijin financiar unor țări precum Africa de Sud (cu apartheid-ul) și
Portugalia care se aflau sub boicot financiar internațional impus de către Națiunile Unite.

10. Banca Mondială a sprijinit Indonezia în anexarea cu forța a Timorului de Est în 1975.

11. Pe partea de mediu, BM continuă să urmeze politica productivistă care este dezastruoasă
pentru oameni și în defavoarea mediului înconjurător. Ba chiar a reușit „performanța” de a fi
numită responsabilă peste piața de comercializare a certificatelor de emisii.

12. Banca Mondială proiecte care violează în mod flagrant drepturile omului. De exemplu, multe
componente ale proiectului de transmigrare din Indonezia, proiect sprijinit în mod direct de către
BM, pot fi considerate crime împotriva umanității (distrugerea habitatului natural al nativilor și
dislocarea forțată a comunităților). Mai recent, BM a finanțat, în întregime, operațiunea, ironic
denumită „Plecarea Voluntară”, un program compensator ce violează drepturile a 10655 de
angajați ai Gécamines, compania publică de minerit situate în Katanga. Muncitorilor încă nu li s-au
plătit salariile și salariile compensatorii în conformitate cu prevederile legilor din Congo.

13. Banca Mondială și FMI au contribuit la apariția factorilor ce au cauzat izbucnirea crizei
datoriilor din 1982: a) BM și FMI au încurajat țările să contracteze împrumuturi în condiții ce au dus
la supra-îndatorarea lor; b) au dus și chiar au forțat țări să îndepărteze mișcarea de capital și
controlul ratei de schimb, lucru ce a dus la creșterea volatilității de capital și evaporarea lui în mod
semnificativ; c) Au făcut ca unele țări să abandoneze importul de industrializare și să îl înlocuiască
cu un model bazat pe promovarea exportului de materii prime.

14. Au ascuns pericolele cum ar fi supra-îndatorarea, criza balanței de plăți și transferurile net
negative pe care ei însuși le-au sesizat.

15. De la începutul crizei din 1982, BM și FMI au sprijinit sistematic creditorii, în detrimentul
debitorilor.

16. BM și FMI au recomandat, ba chiar au impus, politici ce au transferat povara datoriilor pe

spatele omului obișnuit, în vreme ce i-au favorizat pe cei puternici.

17. BM și FMI au încercat să răspândească un model economic ce crește în mod sistematic

inegalitatea dintre țări și în interiorul acestora.

18. În 1990, FMI și BM, cu complicitatea conducătorilor de guverne, au extins schimbările

structurale ale politicilor din majoritatea țărilor din America Latină, Africa, Asia și Europa Centrală
și de Est (inclusiv Rusia).
19. În țările din Europa Centrală și de Est au avut loc privatizări masive, în detrimentul binelui
comun, transferându-se bogății colosale câtorva oligarhi.

20. Au întărit corporațiile private majore și au slăbit atât autoritatea publică, dar și micii
producători și afaceriști. Au exacerbat exploatarea angajaților, făcându-le slujbele nesigure și au
făcut la fel cu micii agricultori și afaceriști.

21. Auto-proclamatul lor țel de a lupta împotriva sărăciei nu reușește să ascundă politica ce
reproduce și agravează însăși cauza sărăciei.

22. Liberalizarea circulației capitalului, pe care ei au încurajat-o în permanență, a crescut incidența

evaziunii fiscale, transferul de capital în paradisuri fiscale și, nu în ultimul rând, corupție masivă.

23. Liberalizarea comerțului i-a întărit pe cei puternici și i-a slăbit și mai mult pe cei slabi.
Majoritatea afacerilor mici și mijlocii din țările în curs de dezvoltare nu sunt capabile să facă față
competiției din partea marilor corporații, la nivel planetar.

24. Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional acționează în colaborare cu WTO (Organizația
Mondială a Comerțului), cu Comisia Europeană și cu guvernele dispuse să impună o agendă ce în
principiu este radical opusă asigurării drepturilor de bază ale omului.

25. Datorită crizei ce a lovit Uniunea Europeană (începând cu 2008), FMI și-a asumat rolul de
coordonator, impunând Greciei, Portugaliei, Irlandei, Ciprului și altor țări, aceleași politici ce au fost
inițial impuse oamenilor din țările în curs de dezvoltare și ulterior din Europa Centrală și de Est.

26. Atât BM cât și FMI, cei ce predică buna guvernare în fiecare raport, sunt de fapt ele însele
angajate în comportamente dubioase, după cum poate fi văzut în cazul lui Jaques de Groote, cel ce
a acționat cu rea-voință o lungă perioadă de timp, dar care a fost acoperit de aceste două instituții.

27. Cele două organizații țin cele mai multe țări membre marginalizate, favorizând în schimb o
mână de guverne din țări bogate.

28. Cu alte cuvinte, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional sunt mașinării despotice în
mâinile oligarhiei internaționale (o mână de puteri majore și companiile lor transnaționale), care
impun sistemul capitalist internațional ce distruge omenirea și mediul înconjurător.

29. Acțiunile distructive și politicile BM și FMI trebuie denunțate pentru a le putea pune capăt.
Datoria sau „tributul” pe care aceste instituții le colectează trebuie anulate, iar instituțiile să fie
trase la răspundere.

30. Trebuie creat cât mai repede un nou sistem financiar democratic, pentru a promova
redistribuirea bogățiilor și a sprijini eforturile popoarelor de a atinge o dezvoltarea justă, cu respect
deplin pentru mediul înconjurător.
3. Banca Mondială
Banca Mondială este alcătuită din două entități: Banca Internațională pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (the International Bank for Reconstruction and Development – IBRD) ale cărei baze au
fost puse în 1944 la Conferința de la Bretton Woods și Asociația Internațională pentru Dezvoltare
(International Development Association – IDA), apărută în 1960 cu scopul declarat de a acorda
împrumuturi celor mai sărace țări. BM are în jur de 10.000 de angajați în 100 de birouri în toată
lumea și avea în 2013 un număr de 187 de țări membre. Alte trei instituții fac parte din Banca
Mondială: Corporația Financiară Internațională (International Finance Corporation – IFC), apărută
în 1956 pentru a asigura finanțarea sectorului privat; Centrul Internațional pentru Rezolvarea
Disputelor din Investiții (International Centre for Settlement of Investment Disputes - ICSID),
apărut în 1966; și Agenția pentru Garantarea Multilaterală a Investițiilor (Multilateral Investment
Guarantee Agency - MIGA) creată în 1988.

Orice reformă majoră în cadrul Băncii Mondiale necesită o super-majoritate de 85% din voturi;
oricum Statele Unite dețin 16,85% din drepturile de vot, ceea ce îi conferă dreptul de veto. În plus,
prin acord tacit, Președintele BM a fost întotdeauna un cetățean American, numit de către
președintele Statelor Unite. Numirea de către Barack Obama a lui Jim Yong King, cetățean SUA de
origine din Korea de Sud, care a devenit al 12-lea Președinte pe 01 Iulie 2012, nu a schimbat
fundamental situația, chiar dacă nu este nici bancher și nici diplomat precum predecesorii săi. O
reformă din 2010 a scăzut drepturile de vot ale țărilor Nordului pentru a favoriza țările emergente;
oricum, țările în curs de dezvoltare, care reprezintă 80% din populația Pământului, de abia dacă au
47,19% din voturi. Cota Braziliei a crescut de la 2,06% la 2,24% iar a Indiei de la 2,77% la 2,91%.
Oricum ar fi, puterile emergente nu prea au influență asupra orientărilor Băncii.

Banca Mondială apără, de facto, interesele marilor puteri economice și, în particular, cele ale
Statelor Unite. Încă din 1944 a acompaniat un veritabil transfer de bogăție în întreaga lume,
dinspre cei care produc bogăția, către cei puțini, care profită de ea și a sprijinit în mod activ
dictaturile. Deși Banca Mondială, aidoma FMI-ului, este o organizație specializată din cadrul
sistemului Națiunilor Unite, a violat legile internaționale în mod regulat. Prin urmare, motto-ul
Băncii Mondiale: „Visul nostru este o lume fără sărăcie” este cât se poate de departe de realitate.
Astfel se explică de ce unele critici ale activităților Băncii Mondiale insistă pe agenda ei ascunsă,
cea care servește interesele marilor puteri, ale corporațiilor multinaționale și ale capitaliștilor
superbogați. În ceea ce privește această agendă ascunsă, activitățile Băncii Mondiale asigură
profituri „sănătoase” pentru unii, dar în niciun caz pentru cei care ar trebui să beneficieze de ele.

BM a creat cu dibăcie o rețea de subsidiare (IFC, MIGA, ICSID / vezi mai sus ce înseamnă) pentru a
avea o sferă de influență cât mai mare.
Un exemplu teoretic ne poate ajuta să înțelegem efectele politicilor BM. BM va garanta un
împrumut autorităților unei țări dacă și numai dacă distribuirea apei și sistemul de tratare a apelor
reziduale sunt privatizate. Prin urmare, utilitățile publice sunt vândute unui consorțiu privat ce
include IFC, o sucursală (un subsidiar) a Băncii Mondiale.
Când cei afectați de această privatizare se revoltă împotriva creșterilor dramatice de prețuri și a
serviciilor de proastă calitate, iar autoritățile publice se întorc împotriva corporațiilor
transnaționale prădătoare, soluționarea disputei este încredințată ICSID care, în mod convenabil,
devine și judecător și jurat.

Ajungem la o situație în care gruparea Băncii Mondiale este omniprezentă astfel:

1) Prin impunerea și finanțarea privatizării (BM prin intermediul IBRD și IDA)
 2) Prin investiții în corporații private (IFC)
3) Prin vânzarea de garanții către această corporație pentru asigurarea împotriva riscului legat
de politicile sale (MIGA)
4) Prin judecata finală în cadrul unei dispute (ICSID)

În majoritatea cazurilor, ICSID dă verdictul în favoarea corporației private, ceea ce a făcut ca trei
țări latino-americane să refuze recunoașterea competențelor acestui tribunal.

4. Fondul Monetar Internațional (FMI)

A fost înființat la Bretton Woods în același timp cu Banca Mondială, iar funcțiile FMI sunt mai mult
sau mai puțin în aceeași zonă antidemocratică precum Banca Mondială. Statele Unite au un drept
unilateral de veto cu 16,79% din drepturile de vot, putând astfel să împiedice orice reformă majoră
ce necesită 85% din voturi. Directorul FMI este mereu european, iar primul director adjunct este
întotdeauna un cetățean SUA, numit de către președintele Statelor Unite. Spre deosebire de BM
care dă cu împrumut bani luați de pe piața financiară, FMI își trage resursele de la membrii săi și
din propriul cont, cunoscut ca SDR – Special Drawing Right (Drept Special de (re)Tragere) care este
practic un coș cu valute puternice. Resursele legate de cotele de la diferite țări reprezentau în 2009
cam 210 miliarde SDR (aproape 300 mld dolari). Oricum, în Aprilie 2009 grupul G20 a crescut
această sumă la 1000 mld SDR, ca răspuns la criza financiară.

La fel ca și Banca Mondială, FMI nu are rețineri în a sprijini regimurile dictatoriale. Conducerea FMI
a colaborat activ cu regimuri militare care, din 1960 încoace până prin anii 90, au alungat
regimurile democratice din Congo-Kinshasa, Brazilia, Argentina, Uruguay, Chile, Filipine și
Indonezia. Trebuie reamintit sprijinul pe care aceste două instituții l-au dat regimului apartheid în
Africa de Sud și regimului Salazar în Portugalia, motive pentru care au fost denunțate în mod
formal Ansamblului General al Națiunilor Unite.

În 2007, FMI a trecut printr-o criză relativ serioasă datorită plății anticipate a datoriilor de către
țările care nu mai doreau să se afle sub supravegherea sa și, în particular, au optat să iasă din
infamul plan structural de ajustare economică. Începând cu 2010, FMI a avut o revenire puternică,
fiind pe val în privința crizei europene. Împreună cu Comisia Europeană și cu Banca Central
Europeană, FMI-ul face parte din troica care a impus memoranduri ale înțelegerii (memorandums
of understanding – MOU), versiunea europeană a planurilor de ajustare structurală impuse în țările
în curs de dezvoltare care au avut aceleași consecințe negative, în particular în termeni de legi ale
muncii și protecției sociale. [n.t. - memorand al înțelegerii este un acord ce stipulează intențiile
fiecărei părți, privitoare la acțiunile de luat, la conducerea tranzacțiilor în afaceri sau formarea unui
nou parteneriat. Mai poate fi întâlnit sub denumirea de MOA - memorandum of agreement]. În
vreme ce FMI se descrie ca fiind „o organizație formată din 188 de țări, ce are ca scop cooperarea
monetară, asigurarea stabilității financiare, înlesnirea comerțului internațional, promovarea
angajării și menținerii forței de muncă, creșterea economică sustenabilă și reducerea sărăciei pe
tot mapamondul”54, politicile sale au distrus milioane de locuri de muncă în toată lumea, au
subminat protecția socială și au crescut sărăcia, dar și mai marea concentrare a bogățiilor
corporațiilor multinaționale și a indivizilor putred de bogați. Atacurile sale împotriva protecției
sociale precum și privatizările pe care le-a sprijinit/aprobat au făcut mai dificil și mai costisitor
accesul la serviciile publice pentru și mai mulți oameni din toată lumea.
Postfață: Éric Toussaint – un „whistleblower” (persoană ce
atenționează) de Jean Ziegler
În Europa de astăzi, cu conștiință uniformă, cu consens insipid și
logică triumfătoare impusă de stat, orice încercare de
desprindere de actuala și brutala lume este considerată un
proiect utopic sau pur și simplu un delir.
Pe bătrânul nostru continent, un revoluționar (în gândire) este
considerat în cel mai bun caz a fi un original, un fel de vagabond intelectual, un visător inofensiv
sau, în cel mai rău caz este văzut ca o amenințare, un aducător de belele, un anormal sau pur și
simplu un nebun. Și în vremea asta, planeta este condusă de oligarhiile financiare capitaliste în
conformitate cu ideologii autolegitimate, bazate pe o economie riguroasă, pe un naționalism
otrăvitor și pe doctrina drepturilor omului care promovează în mod subtil discriminarea. Exagerez?
Democrații adevărate există în SUA, Franța, Belgia, Anglia, Elveția și multe alte țări occidentale.
Oricum, noile lor imperii coloniale, confruntate cu populații marginalizate pe care le domină acolo,
aceleași democrații occidentale practică ceea ce Maurice Duverger a numit „fascismul de peste
granițe”. În multe țări din emisfera sudică, toți indicatorii sociali au fost negativi în ultimii 50 de ani
sau mai mult. Subalimentarea, mizeria, analfabetismul, șomajul cronic, bolile endemice și familiile
destrămate sunt consecințele directe ale unor termeni de comerț neechilibrați și ale tiraniei
datoriilor. Democrațiile occidentale practică o formă de genocid bazată pe indiferență. Régis
Debray a observat că „Oamenii liberi au nevoie de sclavi”.55
Oamenii din țările sărace muncesc de se spetesc pentru ca țările bogate să se dezvolte și mai mult.
În realitate, Sudul finanțează Nordul, mai ales clasele dominante. Datoria (financiară) este cel mai
puternic mijloc de dominare folosit astăzi de către Nord împotriva Sudului. Dinspre Sud spre Nord
se scurge mai mult capital decât invers. În fiecare an, țările sărace trimit considerabil mai mulți
bani claselor superioare din țările bogate decât primesc sub formă de investiții, împrumuturi
corporaționiste, ajutor umanitar și „ajutor de dezvoltare”.

Azi nu mai este nevoie de mitraliere, puști, napalm, tancuri pentru a subjuga și reduce popoare la
stadiul de sclavi. Datoriile sunt singurul lucru necesar. Datoria externă a devenit o armă de
distrugere în masă. Subjugă popoare distrugându-le credința că pot fi independente, asigurând
astfel permanenta dominare mondială de către oligarhiile financiare capitaliste.
_______________
54. https://www.imf.org/external/about.htm (accesat pe 16-01-2014)
55. Régis Debray, în Le Tiers monde et la gauche (The Third world and the left), collective
work, Editions du Seuil, 1979, p. 79.
În 2013, un copil sub zece ani murea de foame la fiecare cinci secunde. În fiecare zi, 57.000 de
ființe umane au murit de foame. Din cele aproximativ 7 miliarde de oameni câți are planeta, mai
bine de un miliard suferă de malnutriție severă permanent. Și asta se întâmplă pe o planetă care
conform FAO (Food and Agriculture Organisation) poate hrăni cu ușurință 12 miliarde de oameni
(la 2200 kilocalorii pe zi). Ca procent din populație, Africa este continentul în care există cel mai
mare număr de oameni înfometați, 36,2% în 2012. În cifre absolute, în acest concurs macabru iese
în evidență Asia. Ștreangul datoriilor externe împiedică cele mai împovărate țări să facă investițiile
necesare minime de care este urgent nevoie pentru sistemul lor agricol.

Deși 37 din 54 țări africane sunt aproape în întregime țări agricole, cu vaste suprafețe de pământ
fertile și cu populație relativ mică, în 2012 a fost necesar să se importe mâncare de 24 miliarde
dolari, din cauza lipsei de investiții în agricultură. Producția de semințe, creșterea animalelor,
producția de îngrășăminte, toate lipsesc. Pe continent sunt 250.000 de animale de povară, dar mai
puțin de 85.000 de tractoare. În 2013, sapa și maceta încă erau principalele unelte folosite în
agricultură. În ceea ce privește sistemul de irigații, doar 3,8% din pământurile aflate la sud de
Sahara erau irigate. Restul primesc apă doar când plouă și sunt supuse riscurilor majore datorită
haosului climatic.

FMI se ocupă de administrarea datoriilor țărilor sărace, iar mercenarii săi sunt pompierii sistemului
financiar internațional care devin incendiatori atunci când li se cere. Atunci când apare o criză
majoră, ei intervin în locuri financiare exotice, asigurându-se în primul rând că speculatorii
internaționali nu vor avea de pierdut. The Economist, o publicație care nu este nici pe departe de
stânga, a scris: „Așa că, atunci când sceptici acuză guvernele țărilor bogate că ajută băncile în
momente de criză, au dreptate”.56

Decenii întregi, Jaques de Groote a jucat un rol cheie în menținerea, reproducerea și întărirea
acestei canibalistice ordini mondiale, ca director executiv al Belgiei la FMI și BM și în calitate de
consilier al predator-ului Joseph Désiré Mobutu.

În final, de Groote a fost adus în fața Curții de Justiție elvețiene din Bellinzona, împreună cu șase
cehi co-acuzați pentru spălare de bani în formă agravantă și fraudă, conform rechizitoriului
Ministerului de Justiție elvețian.

Éric Toussaint a scris o carte fascinantă, incisivă și extrem de bine documentată, despre cariera
fulminantă a funestului Jaques de Groote.

Toussaint este un autor de renume mondial și un consilier prețios pentru numeroase guverne ce
încearcă să scape de povara odioaselor datorii. Cercetările sale și lucrările pe care le-a publicat l-au
ajutat să devină o autoritate în materie, chiar și pentru cei de la FMI și BM. Dintre lucrările sale
menționăm: Your Money (or) Your Life - The Tyranny of Global Finance (2005); Debt, the IMF, and
the World Bank; Sixty Questions, Sixty Answers (2010);, The World Bank: a never-ending coup
d’Etat (2006). Aceste lucrări sunt indispensabile pentru a putea înțelege modul în care
funcționează ordinea economică globală curentă, așa cum a fost ea impusă de către oligarhia
financiară capitalistă.
_________________
56. “A Plague of Finance,” The Economist (London), 29 September 2001.
http://www.economist.com/node/796127
„Judecarea unui om exemplar” este o lucrare științifică și profundă. Jean-Paul Sartre a făcut o
distincție între lucrările științifice, analitice, erudite, pe deoparte și lucrările care „acționează”.
„Judecarea unui om exemplar” este o astfel de lucrare deoarece, din rolul pe care și l-a asumat de
informator/atenționator al opiniei publice, Éric Toussaint acționează în mod curajos.

La momentul scrierii acestor rânduri, Curtea de Justiție din Bellinzona încă nu a dat verdictul final.
De aceea trebuie să continuăm în mod scrupulos asumarea prezumției de nevinovăție pentru de
Groote, chiar dacă este o atitudine dificilă de menținut.

Oricum, această carte a ridicat o mulțime de întrebări tulburătoare. Cum a fost posibil ca o figură
precum de Groote să-și continue activitățile sale chestionabile în cadrul FMI și BM, fiind ocrotit de
imunitate totală? De ce fel de protecție s-a bucurat și cine i-au fost complicii?

Această carte răspunde nu numai acestor întrebări, ci și multor altele la fel de relevante.

BIBLIOGRAFIE

ADAMS, Patricia. 1991. Odious Debts. Probe International, Toronto, 252 p.

AGLIETTA, Michel, and MOATTI, Sandra. 2000. Le FMI. De l'ordre monétaire aux désordres
financiers, Ed. Economica, Paris, 255 p.
WORLD BANK.
-. 1982 World Development Report, Washington
-. 1983 World Development Report. Washington
-. 1990 World Development Report. Washington
-. 1991 World Development Report. Washington
-. 1994 World Development Report. Washington
-. 1995a World Development Report: Workers in an Integrating World. Washington
-. 1996 World Development Report. Washington
-. 1997 World Development Report., Washington
-. 2005 World Development Report. Washington
-. 1992. Governance and Development, Washington, 1992
-. 1993b. The East Asian Miracle, Washington, 389 p.
-. 1995b. Promouvoir le développement social. Contribution de la Banque mondiale au Sommet
social (in French only). World Bank, Washington
-. 2005. Global Development Finance, Washington, 171 p.
-. 2003. World Development Indicators, Washington, 391 p.
-. 1998-1999. Global Economic Prospects, Washington
CENTRE TRICONTINENTAL. « Les Organismes financiers internationaux, instruments de l’économie
politique libérale », in Alternatives Sud, Vol. VI, 1999, 2, L’Harmattan, Louvain-la-Neuve, Paris,
Montreal, 189 p.
CENTRE TRICONTINENTAL. « Raisons et déraisons de la dette. Le point de vue du Sud », in
Alternatives Sud - Vol. IX (2002), n°2-3, L’Harmattan, Louvain-la-Neuve, Paris, Montreal, 266 p.
CETIM. 2005. ONU. Droits pour tous ou loi du plus fort ?, CETIM,Geneva, 2005, 431p.
CHOSSUDOVSKY, Michel and GALAND, Pierre, « Le Génocide de 1994, L’usage de la dette
extérieure du Rwanda (1990-1994). La responsabilité des bailleurs de fonds », Ottawa and
Brussels, 1996.
DUTERME Renaud, Rwanda : une histoire volée, Editions Tribord and CADTM, 2013.
DE WITTE Ludo, L’assassinat de Lumumba, Khartala, 2000.
EDWARDS, Sebastian. 1995. Crisis y Reforma en América Latina, 1997, Buenos Aires, 433 p.
GEORGE, Susan. 1988. Jusqu’au cou, La Découverte, Paris, 1989, 405 p.
GEORGE, Susan. 1992. L’effet Boomerang, col. Essais, La Découverte, Paris, 291 p.
GEORGE, Susan and SABELLI, Fabrizio. 1994. Crédits sans Frontières, col. Essais, La Découverte,
Paris, 278 p.
INTERNATIONAL MONETARY FUND. 1997 ANNUAL REPORT, Washington DC.
INTERNATIONAL MONETARY FUND/THE WORLD BANK. 2002. “External Comments and
Contributions on the Joint Bank/Fund Staff Review of the PRSP Approach”, Washington D.C. 20431,
February, 2002, 2 volumes, 246 p. and 326 p.
JADHAV, Narendra. 2002. “Synopses of External Comments and Contributions on the Joint
IMF/World Bank Staff Review of the PRSP Approach”, International Monetary Fund/World Bank,
February
2002, 137 p.
KAPUR, Devesh, LEWIS, John P., WEBB, Richard. 1997. The World Bank, Its First Half Century,
Volume 1: History, Brookings Institution Press, Washington, D.C., 1275 p.
KAPUR, Devesh, LEWIS, John P., WEBB, Richard. 1997. The World Bank, Its First Half Century,
Volume 2: Perspectives, Brookings Institution Press, Washington, D.C., 766 p.
KRUEGER, Anne. 1998. “Whither the Bank and the IMF?”, Journal of Economic Literature, Vol.
XXXVI, December, 1998, pp.1983-2020
MANDEL, Ernest. 1989. L’Annulation de la dette du tiers monde, Dossier Rouge 29, 15 p.
MASON Edward S. and ASHER, Robert E. 1973. The World Bank since Bretton Woods, The
Brookings Institution, Washington, D.C., 915 p.
MCNAMARA, Robert S. 1968. The Essence of Security: Reflections in Office, Hodder and Stoughton,
London
MCNAMARA, Robert S. 1973. Cien países, Dos mil millones de seres, Tecnos, Madrid, 172 p.
MILLET, Damien and TOUSSAINT, Éric. Debt, the IMF, and the World Bank: Sixty Questions, Sixty
Answers. Monthly Review Press, New York, 2010, 304 p.
Millet, Damien and Toussaint, Éric. 2012. 65 Questions/65 Réponses sur la dette, le FMI et la
Banque mondiale, downloadable for free: http://cadtm.org/65-questions-65-reponses-sur-la,8331
MILLET, Damien and TOUSSAINT, Éric. 2005. Les Tsunamis de la dette, CADTM-Liège/Syllepse-
Paris, 2005, 189 p.
MILLET, Damien. 2005. L’Afrique sans dette, CADTM-Liège/Syllepse-Paris, 2005, 218 p.
NDIKUMANA, Leonce and BOYCE, James. 1997. “Congo’s Odious Debt: External borrowing and
Capital Flight.” University of Massachussets, Department of Economics Nduhungirehe, Marie-
Chantal. 1995. Les Programmes d’ajustement structurel. Spécificité et application au cas du
Rwanda. (Structural
Adjustment Programmes: Specificities and Application to the Case of Rwanda.)
PAYER, Cheryl. 1974. The Debt Trap: The International Monetary Fund and the Third World,
Monthly Review Press, New York and London, 251 p.
PAYER, Cheryl. 1982. The World Bank. A Critical Analysis, Monthly Review Press, New York and
London, 414 p.
PAYER, Cheryl. 1991. Lent and Lost. Foreign Credit and Third World Development, Zed Books,
London, 154 p.
Pound, Edward T, “Cozy Ties: IMF, World Bank Aide Has Dealings Hinting At Conflict of Interest ---
Jacques de Groote Counsels Zaire, Got Help of People He Was in Position to Aid --- He Denies Any
Improprieties” Wall Street Journal, 28 December, 1990.
RUIZ DIAZ BALBUENA, Hugo. 2003. « La Responsabilité international des institutions financières
internationales » document présenté au Troisième Séminaire Droit et Dette, CADTM, Amsterdam,
December 2003, 22 p.
SACK, Alexander Nahum. 1927. Les Effets des Transformations des Etats sur leurs Dettes Publiques
et Autres Obligations financières, Recueil Sirey, Paris
STIGLITZ, Joseph E. 2002, Globalization and its Discontents. Norton, New York, 282 p.
STIGLITZ, Joseph E. 2003, The Roaring Nineties, Norton, New York, 432 p.
TOUSSAINT, Éric and ZACHARIE, Arnaud. 2000. Le Bateau ivre de la mondialisation, Escales au sein
du village planétaire, CADTMBruxelles/ Syllepse-Paris, 264 p.
TOUSSAINT, Éric and ZACHARIE, Arnaud. 2001. Afrique: Abolir la dette pour libérer le
développement, CADTM-Bruxelles/Syllepse-Paris, 272 p.
TOUSSAINT, Éric. 2004. La Finance contre les peuples. La Bourse ou la Vie,
CADTM-Bruxelles/CETIM-Genève/Syllepse-Paris, 640 p.
TOUSSAINT, Éric. 2004. Enjeux politiques de l’action de la Banque internationale pour la
Reconstruction et le Développement et du Fonds monétaire international envers le tiers-monde,
thèse de
doctorat en Sciences politiques, Université de Liège et Université de Paris 8, année académique
2003-2004, 354 p.
Toussaint, Éric. 2007. The World Bank: A Never Ending Coup D'état : the Hidden Agenda of
Washington Consensus. VAK, 337 p.
Toussaint, Éric. 2012. A Glance in the Rear View Mirror. Neoliberal Ideology from its Origins to the
Present, Haymarket Press, Chicago, 60 p.
Traoré, Aminata D. 1999. L’Étau, Actes Sud, 185 p.