AMPLITUDINEA DE MIŞCARE

Amplitudinea de mişcare este un act fiziologic de bază al aparatului locomotor,

care nu implică numai intervenţia articulaţiei respective, ci şi a tuturor structurilor
adiacente.
Limitarea amplitudinii de mişcare se poate referi la mişcarea activă, pasivă sau
ambele.
Imposibilitatea de realizare a mobilităţii voluntare, dar cu permiterea celei pasive
are la bază deficitul de comandă neuromusculară sau de răspuns muscular (NU
interesează aparatul articular şi periarticular).

Flexibilitatea. Este definită ca amplitudinea maximă într-o articulaţie, care poate

fi atinsă într-un efort de moment cu ajutorul unei persoane sau unui echipament, prin
participarea sistemului musculo-ligamentar.
Există trei tipuri de flexibilitate:
a. Flexibilitatea dinamică (kinetică) reprezintă amplitudinea de mişcare maximă
ce se obţine printr-o mişcare activă; abilitatea de a realiza o mişcare prin contracţie
musculară şi aşezarea unui segment într-o anumită poziţie.
b. Flexibilitatea stato-activă (activă) reprezintă amplitudinea de mişcare maximă
realizată printr-o mişcare activă menţinută voluntar la acest nivel, prin contracţia
agoniştilor şi sinergiştilor şi prin menţinerea antagoniştilor.
c. Flexibilitatea stato-pasivă (pasivă) reprezintă amplitudinea de mişcare maximă
menţinută într-o poziţie extremă prin propria greutate, cu ajutorul unui asistent sau a unui
echipament.
Mărimea flexibilităţii este dependentă de o serie de factori:
● interni → care ţin de: - tipul articulaţie
- rezistenţa în interiorul articulaţiei
- structura osului
- elasticitatea ţesutului muscular, tendoanelor şi
ligamentelor
- elasticitatea pielii
- excesul de grăsime
- temperatura tisulară şi gradul de hidratare tisulară.
● externi → care depind de: - vârstă
- sex
- temperatura mediului
- momentul zilei
- abilitatea individuală de a performa mişcări precum
şi restricţia sau lejeritatea hainelor.
Termenul de amplitudine de mişcare este preferat termenului de mobilitate
articulară, deoarece mobilizarea unui segment al corpului nu implică numai intervenţia
articulaţiei respective, ci şi a tuturor structurilor adiacente (ligamente, tendoane, muşchi,
fascii, vase, nervi, tegumente).
 1
Deficitul de amplitudine de mişcare poate fi determinat de o multitudine de cauze
(reumatismale, posttraumatice, neurologice) şi reprezintă elementul major al parametrilor
de recuperare în cadrul patologiei aparatului locomotor.

Limitarea amplitudinii de mişcare se referă la mişcarea activă, la mişcarea

pasivă sau la ambele. Se produce fie datorită ţesutului moale, fie articular, fie ambelor. ●
Limitarea amplitudinii de mişcare datorită ţesutului moale. Cauze: boli generale care cer
repaus absolut, durere care nu permite mişcarea, traumatisme, spasm muscular, scăderea
forţei musculare, arsuri etc. În urma restricţiilor de mobilitate rezultă scurtarea adaptativă
a ţesuturilor moi care nu mai permit jocul articular (contractură), scurtarea fibrelor
ţesutului moale care încrucişează o articulaţie, determină limitarea amplitudinii de
mişcare.
Tipuri de contracturi:
- contractură miostatică, apare în stări patologice;
- contractură dată de cicatricele tisulare;
- contractură prin aderenţe fibrotice;
- contracţie ireversibilă (înlocuirea definitivă a ţesutului conjunctiv cu ţesut
fibros);
- contractură pseudomiostatică (spasticitatea) – hipertonie musculară dată de
lezarea sistemului nervos central.
● Limitarea amplitudinii de mişcare de cauză osoasă; două capete osoase
blochează mişcarea. Cauze: fracturi cu fragmente osoase intraarticulare, calusuri
voluminoase, reumatism degenerativ, malformaţii osoase, procese tumorale, infecţioase.
În aceste cazuri doar chirurgia aduce o creştere a amplitudinii de mişcare.
● Limitarea amplitudinii de mişcare de cauză capsulară. Capsula este afectată cel
mai des de procese inflamatorii ale sinovialei şi poartă denumirea de capsulită retractilă.
Imposibilitatea de realizare (completă sau parţială) a mobilităţii voluntare (mişcării
active), dar cu permiterea mobilităţii pasive se datorează deficitului de comandă
neuromuscular sau de răspuns muscular, deci fără interesarea aparatului articular şi
periarticular, adică cu păstrarea unei flexibilităţi în limite normale.
Ne vom referi la pierderea amplitudinii de mişcare atât la mişcarea pasivă cât şi la
ce activă, pierdere datorată unor cauze articulare şi periarticulare.

Evaluarea limitării de mişcare

Evaluarea apreciază mişcarea activă şi pasivă. Se realizează prin mai multe teste:
testing-ul articular (bilanţul muscular) şi testul sit and reach.
Mişcarea pasivă dă unghiuri de mişcare mai mari. Dacă mişcarea activă este mai
mare decât cea pasivă rezultă scăderi importante de forţă musculară. Evaluarea
amplitudinii de mişcare presupune nu doar o măsurare a unghiului pentru mişcarea
respectivă, ci şi aprecieri mai complexe.
a. Aprecierea senzaţiei finale (end feel), resimţită de mâna testatorului când a
parcurs toată amplitudinea de mişcare ajungând la limita ei; aprecierea stării patologice
prin observarea durerii şi înregistrarea mişcărilor anormale.
 Aici se pot aprecia trei tipuri de senzaţii:

2
→ end feel dur – senzaţie de duritate ca de blocare os pe os, generată de un stop
osos: fragment intraarticular, calus exuberant intraarticular, fracturi epifizare. Va fi
orientat spre ortopedie şi apoi va beneficia de recuperare.
→ end feel moale – senzaţie de rezistenţă moale care cedează pe câţiva milimetri.
Este generat de contractura ţesuturilor moi care beneficiază de programul kinetic şi
recuperator.
→ end feel ferm – o senzaţie intermediară între cele două de mai sus,
caracterizată ca fermă. Este generată de structurile capsulo-ligamentare (retractura
capsulară). Beneficiază de program recuperator.
b. Aprecierea momentului şi a condiţiilor de apariţie a senzaţiei dureroase care
orientează asupra stadiului procesului inflamator.
- în stadiul acut durerea apare la mobilizarea articulară cu mult înaintea atingerii
end feel-ului;
- în stadiul subacut durerea apare în end-feel;
- în stadiul cronic trebuie realizată o suprapresiune la limita amplitudinii de
mişcare.
c. Jocul articular şi mişcările anormale, adică mişcările peste limita normală sau
în direcţie nefiziologică.
În acest fel, se înţelege că testing-ul articular nu trebuie să lămurească doar
limitarea de amplitudine, ci şi fenomenul invers al exagerării de amplitudine generatoare
de instabilitate articulară. Pe acest principiu a fost creată scala cu indici: - Ankiloză → 0
- Hipomobilitate → cu limitare mare – 1
→ cu limitare uşoară – 2
- Normal → 3
- Hipermobilitate → uşoară – 4
→ importantă – 5
- Instabilitate → 6.
În prezent se utilizează sistemul de 180º.
În activităţile uzuale umane nu folosim întreaga amplitudine de mişcare articulară.
De obicei se folosesc amplitudinile din imediata vecinătate a poziţiilor de repaus articular
– poziţia de funcţionare., ceea ce reprezintă aşa-numitul „sector util de mobilizare”. Pe
măsură ce mişcarea se îndepărtează de acest sector, valoarea funcţională a amplitudinilor
maxime este mai redusă.
Rocher a introdus noţiunea de „coeficient funcţional de mobilitate” pentru a
exprima diferenţiat importanţa pentru funcţia articulară a diverselor sectoare de
mobilitate.
Fiecare tip de mişcare are coeficienţi funcţionali de mobilitate, elementare, care
prin sumare determină un coeficient global funcţional. Pentru a afla coeficientul
funcţional de mobilitate se înmulţeşte cifra găsită la goniometru cu coeficientul respectiv
al sectorului de mişcare articulară. Ex: flexia unui şold este de 50º pornind de la poziţia 0.
coeficientul funcţional va fi 50 x 0,6 = 30. Un alt şold, cu flexum de 35º are o flexie (de la
acest nivel în sus) tot de 50º. Coeficientul funcţional va fi 50 x 0,4 = 20. Acest şold
comparativ cu primul are un deficit funcţional de 33%.

3
Perturbarea flexibilităţii
Noţiunea contrară flexibilităţii este redoarea (rigiditatea, înţepeneala = stiffness).
Există două noţiuni:
1. Redoarea (stiffness) reprezintă dificultatea de a realiza mişcarea unui segment,
dar această mişcare se poate realiza.
Redoarea în forma ei cea mai severă poate să nu permită mişcarea, dar insistând
în executarea mişcării de încălzire se va obţine o amplitudine de mişcare normală.
Redoarea se datorează de regulă inactivităţii, lipsei de mişcare pe întreaga amplitudine
sau/şi perioade mai prelungite de repaus, fiind afectate de regulă ţesuturile moi
conjunctive: 47% capsula articulară şi ligamentele, 41% fascia musculară, 10% tendonul,
2% pielea.
a. Tipul cel mai caracteristic de redoare este cea rezultată din fenomenul de
tixotropie – senzaţia de „ruginire”, de greutate în mişcări pe care o avem dimineaţa la
trezire sau după ce am stat mai multe ore în poziţie fixă (în maşină, la birou). Această
dificultate de mişcare dispare dacă se execută câteva mişcări ample pe toate direcţiile. De
fapt, termenul de „tixotropie” arată o stare a materiei şi anume o stare de viscozitate care
dispare (se fluidifică) prin mişcare. Exerciţiile de mişcare „rup” vâscozitatea tisulară
restabilind flexibilitatea.
Deci nu se produc modificări structurale ireversibile sau cu reversibilitate dificilă.
b. Decondiţionarea bătrânilor. Este un proces lent, care se instalează în luni, ani, sfârşind
prin a fi organicizat.
2. Limitarea de mişcare – mobilizarea se realizează doar pe o parte a amplitudinii
de mişcare normală. Adeseori, limitarea propriu-zisă de mişcare este consemnată ca
redoare. Limitarea amplitudinii de mişcare iniţial ia doar aspectul de stiffness mai
accentuat, cu posibilităţi de redresare mai limitate, necesitând perioade mai lungi de
exerciţii.

Modalităţi de refacere a amplitudinii de mişcare

Refacerea amplitudinii de mişcare este obiectivul de bază al asistenţei de
recuperare medicală.
În prezenţa unui deficit de mobilitate articulară (pasivă sau activă), structurile care
nu permit articulaţiei să fie mobilizată sunt:
1. Ţesutul moale prin contractura sa, adică:
a. muşchiul;
b. sau/şi ţesutul conjunctiv periarticular.
2. Articulaţia prin blocare datorită:
a. capetelor osoase;
b. capsulei articulare.
3. Atât datorită ţesutului moale cât şi articulaţiei.
 Metodele kinetice specifice pentru fiecare dintre aceste situaţii sunt: I. Pentru
refacerea mobilităţii articulare prin interesarea ţesutului moale se foloseşte:
a. stretching-ul – pentru ţesut moale inclusiv pentru muşchi.
b. inhibiţia activă – NUMAI pentru muşchi.
II. Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesare articulară:
a. mobilizări;

4
b. manipulări.

A. STRETCHING-UL.
Orice manevră care alungeşte ţesutul moale patologic scurtat crescând
amplitudinea de mobilitate articulară este numită stretching (întindere). Tipuri de
stretching
1. Stretching-ul muscular – se adresează muşchiului scurtat. Realizează
desfacerea miofibrilelor de actină şi miozină prin ruperea punţilor transversale, ajutând
astfel la lungimea normală a muşchiului în repaus.
Pe de o parte, dacă executăm un stretch adiţional putem întinde muşchiul peste
lungimea de repaus, dar imediat după oprirea forţei externe muşchiul revine la această
lungime de repaus. Dacă am aplica un stretch mai intens, nu vom reuşi o întindere şi mai
mare a muşchiului, deoarece forţa de alungire va fi preluată de ţesutul conjunctiv.
Pe de altă parte, nu toate fibrele musculare se alungesc în timpul unui stretching,
unele rămân la lungimea iniţială sau de repaus. Lungimile la care ajunge muşchiul prin
întindere este în funcţie de numărul de fibre alungite.
Tipuri de stretching pentru muşchi:
a. Stretching-ul balistic – se realizează activ cu utilizarea muşchiului care este
întins ca un resort, care va „arunca” corpul (segmentul) în direcţie opusă. Ex: exerciţiile
de flexie – extensie ale trunchiului făcute în forţă, încercând să se treacă brutal peste
amplitudinea maximă şi cu rapiditate. Este agreat de sportivi, dar este periculos (poate
produce leziuni musculare sau să determine întinderea fusului muscular = stretch-reflex
cu contracţie musculară, ceea ce anihilează obiectivul urmărit).
b. Stretching-ul dinamic – se realizează prin mişcări voluntare lente ale
segmentului, încercând să se treacă blând peste punctul maxim al amplitudinii posibile de
mişcare. În momentul oboselii se va opri, pentru că un muşchi obosit are elasticitate
scăzută, deci va scădea amplitudinea de mişcare. Este o foarte bună încălzire musculară
înainte de exerciţiile aerobice. Se fac 8 – 10 repetiţii.
c. Stretching-ul activ (stato-.activ). Se efectuează prin mişcare voluntară spre
amplitudinea de mişcare maximă posibilă, poziţie în care segmentul este menţinut 10 – 15
secunde prin contracţia agoniştilor fără ajutor din exterior. Tensiunea crescută (contracţia
concentrică) în agonişti va induce reflex, prin „inhibiţie reciprocă”, relaxarea
antagoniştilor (care au reprezentat de fapt obiectivul stretching-ului activ). Este o bună
metodă de ameliorare a flexibilităţii active, folosită foarte mult în yoga.
d. Stretching-ul static (pasiv) este realizat de o forţă exterioară (alte părţi ale
corpului sau propria greutate corporală, kinetoterapeutul, cu ajutorul unui echipament).
Subiectul este relaxat. Asistentul sau echipamentul execută o mişcare pasivă care întinde
musculatura de pe faţa opusă a direcţiei de mişcare. Durează de la 10 secunde la maxim 1
minut (în medie 20 secunde). Se fac de fapt seturi de 2 – 5 repetiţii cu 15 – 20 secunde de
repaus între fiecare întindere.
ATENŢIE! Nu trebuie confundat cu exerciţiul pasiv kinetic, care se realizează
numai în cadrul amplitudinii posibile de mişcare.
Este un exerciţiu bun pentru relaxarea spasmului muscular; reducerea oboselii şi
durerii în perioada de răcire după un efort sau tratament kinetic intens. Trebuie să dureze
minim 10 secunde.

5
e. Stretching-ul isometric reprezintă combinarea stretching-ului pasiv cu o
contracţie isometrică în poziţia de întindere pasivă realizată de kinetoterapeut. Etape:
kinetoterapeutul întinde muşchiul contractat printr-o mişcare lentă, pasivă a segmentului
respectiv. Ajuns la amplitudinea maximă permisă, subiectul face o contracţie isometrică a
muşchiului întins care durează 7 – 15 secunde (rezistenţa o asigură kinetoterapeutul), apoi
se recomandă relaxare minim 20 – 25 secunde şi se reia. Se recomandă o şedinţă de
stretching isometric pentru un grup muscular pe zi.
2. Stretching-ul ţesutului conjunctiv (necontractil).
Întinderea ţesutului necontractil este posibilă atât pentru fibrele elastice
conjunctive (care au un grad de alungire relativ mare) cât şi pentru fibrele de colagen mai
greu extensibile.
Se foloseşte stretching pasiv de lungă durată (cu intensităţi mici şi medii) de
ordinul zecilor de minute sau chiar ore. Se realizează de obicei prin echipamente diverse
(scripeţi, contragreutăţi, atele dinamice sau seriate etc.).
Beneficiile stretchingului:
- creşte flexibilitatea ţesuturilor (supleţea lor);
- creşte abilitatea de a învăţa sau performa diverse mişcări;
- determină relaxare fizică şi psihică;
- determină o conştientizare asupra propriului corp;
- scade riscul de traumatisme ale aparatului locomotor prin exerciţii fizice, muncă,
sport;
- determină o stare de „bine” fizică;
- scade durerile musculare şi tensiunea musculară;
- realizează încălzirea ţesutului.
Reguli obligatorii pentru aplicarea stretching-ului:
1. Evaluarea corectă a subiectului înainte de aplicarea stretching-ului. a. stabilirea
cauzei şi structurile care determină scăderea amplitudinii de mişcare şi aplicarea metodei
corecte de redresare.
b. aprecierea eventualelor contraindicaţii sau restricţii parţiale.
2. Dacă în zona care urmează să se execute stretching există dureri, trebuie bine
analizate cauzele înainte de a se face indicaţia de stretching.
3. Pregătirea subiectului pentru stretching.
a. încălzirea ţesutului (un ţesut încălzit sau/şi sub căldură se alungeşte mai
uşor);
 b. aplicarea unor procedee de relaxare (generală, Jacobson sau/şi locală
prin masaj);
c. alegerea procedeului cel mai adecvat pentru subiect într-o poziţionare
corectă.
4. Aplicarea tipurilor şi tehnicilor se stretching în mod corect.
a. sub raportul parametrilor: durată, intensitate, ritm al ciclurilor;
b. se începe cu articulaţiile distale, apoi se trece spre cele proximale; c. se
întinde o articulaţie iniţial, apoi se poate executa stretching peste 2 sau 3 articulaţii;
d. pentru evitarea compresiei articulaţiei în timpul stretching-ului în
anumite situaţii (inflamaţie, durere) se realizează concomitent o tracţiune uşoară în ax.

6
Trebuie evitată supraîntinderea, cauză frecventă a durerilor şi rupturilor de fibre
musculare şi conjunctive. Semnalul este durerea care reapare şi a 2-a sau a 3-a zi de la
aplicare a stretching-ului.
În stretching-urile active este important controlul respiraţiei. Întinderea se va face
pe un expir lent, prelungit, eventual cu buzele mai strânse sau pronunţând „h – h – h” sau
„f – f – f”. Respiraţia să fie de tip abdominal.
5. Respectarea precauţiilor în indicarea şi aplicarea metodei de stretching. a.
întinderea ţesuturilor care au fost în imobilizare prelungită, trebuie realizată cu multă
grijă, altfel apărând riscul de rupere a lor;
b. pacienţii cu osteoporoză pot face smulgeri osoase la inserţiile ţesuturilor
întinse;
c. la pacienţii cu fracturi recente, incomplet consolidate, pot apărea
dislocări;
d. ţesuturile inflamate, edemaţiate suportă greu stretching-ul, apărând
durere şi au rezistenţă scăzută;
e. musculatura antigravitaţională cu forţă slabă nu trebuie supusă unui
stretching foarte intens;
f. ATENŢIE la subiecţii cu tulburări psihice şi/sau comportamentale.
6. Contraindicaţiile stretching-ului:
a. când limitarea amplitudinii de mişcare este de cauză osoasă;
b. după o fractură recentă neconsolidată;
c. în prezenţa unui proces inflamator acut sau infecţios intraarticular sau
periarticular;
d. în prezenţa unei dureri la orice mişcare articulară;
e. în prezenţa unui hematom sau a altor semne lezionale ale ţesutului
moale;
f. când scurtarea adaptativă care limitează amplitudinea de mişcare
realizează din punct de vedere funcţional o stabilitate articulară (pareze sau scăderi
semnificative de forţă musculară).

B. INHIBIŢIA ACTIVĂ
Se aplică numai ţesutului contractil. Are la bază introducerea relaxării musculare
prin intermediul unor tehnici speciale care fac parte din grupul mare al tehnicilor de
facilitare neuroproprioceptivă (FNP).
Se aplică numai muşchiului normal inervat şi sub control voluntar normal. Nu este
indicată în slăbire musculară accentuată, paralizii, spasticitate piramidală, miopatii severe.

C. MOBILIZĂRILE

D. MANIPULĂRILE

7
SISTEMUL EFECTOR MOTOR

Sistemul muscular, aflat sub controlul sistemului nervos, realizează structura care
realizează mişcarea. Realizarea acestei funcţii necesită păstrarea şi îmbunătăţirea
proprietăţilor fibrei musculare striate:
→ Refacerea flexibilităţii (elasticităţii);
→ Refacerea forţei musculare;
→ Refacerea rezistenţei musculare;
→ Refacerea puterii musculare.
1. Refacerea flexibilităţii.
Pierderea elasticităţii se datorează: → durerii tenomusculare
→ retracturii musculare
2. Refacerea forţei musculare.
Pierderea forţei musculare sau scăderea ei se datorează:
a. Scăderea utilizării unui grup sau mai multor grupe musculare până la
blocarea totală a activităţii musculare. În aceste condiţii muşchii sunt normal inervaţi.
Exemple de blocare a activităţii musculare:
- imobilizarea unui segment de corp datorită unor suferinţe locale
(durere articulară, inflamaţie articulară, traumatisme locale);
- imobilizarea la pat generală pentru boli generale: insuficienţă
cardiacă, anemii, caşexii;
- sedentarism exagerat;
- vârtnicii, care prin lipsă de mişcare instalează decondiţionarea
musculară.
b. Comanda centrală de activare musculară nu mai pleacă în mod normal –
afecţiuni severe ale sistemului nervos central sau la nivel medular;
c. Comanda centrală există, dar căile de conducere a acesteia spre muşchi
sunt afectate, muşchiul nemaiprimind influx nervos;
d. Metabolismul local muscular patologic nu mai poate asigura contracţia
musculară normală.
 Hipertrofia fibrei musculare înseamnă mărirea diametrului acesteia şi în final a
întregului muşchi. Ea se realizează prin creşterea sintezei de:
- ARN muscular;
- proteine contractile;
- elemente sarcoplasmatice.
Excitantul biologic pentru acest proces este reprezentat de efortul muscular intens
(contracţie). Un muşchi hipertrofic îşi păstrează acelaşi număr de fibre care însă se
măresc ca volum.
Doi parametri sunt importanţi: intensitatea şi durata exerciţiului.

Exerciţiul rezistiv. Este o formă a exerciţiului activ în care o contracţie musculară

dinamică sau statică trebuie să „lupte” cu o forţă externă care i se opune. Un muşchi nu
poate să-şi crească performanţa dacă nu este antrenat prin exerciţii rezistive. Forţa externă
care creează rezistenţa poate fi:
- manuală – o aplică altă persoană sau chiar subiectul însuşi;

8
- mecanică – prin utilizarea unor echipamente variind de la simple greutăţi până la
aparate mecanice.
Scopul exerciţiilor este de a creşte forţa, rezistenţa şi puterea musculară. Există trei
tipuri de exerciţii, care utilizând rezistenţa la contracţie determină creşterea performanţei
musculare: isometric, isotonic, isokinetic.

I. Contracţia isometrică
În contracţia isometrică, tensiunea internă creşte fără modificarea lungimii fibrei
musculare.
1. Contracţia isometrică trebuie să realizeze un minim de 35% din tensiunea
maximă musculară. De ce? Pentru că isometria cu o forţă ce reprezintă 20 – 35% din forţa
maximă reuşeşte să menţină forţa musculară existentă. Dacă în timpul zilei grupele
musculare nu realizează aceste valori tensionate (peste 20%) din tensiunea maximă,
asistăm la pierderi treptate de forţă şi volum muscular.
Contracţia musculară isometrică cu tensiune de aproximativ 2/3 din forţa maximă
determină hipertrofie musculară.
2. Durata unei contracţii isometrice sau „timpul de utilizare a muşchiului” este
durata menţinerii unei tensiuni maxime posibile în fibrele musculare, fiind egale cu durata
contracţiei sau aproape şi se apreciază în secunde. De obicei pentru bolnavi durata este de
3 – 5 – 6 secunde şi pentru sportivi de 12 secunde.
EUSIZ = Exerciţiu unic scurt isometric zilnic. O singură contracţie isometrică pe
o durată de 6 secunde/zi, contracţie executată la tensiune mare (muşchiul trebuie să atingă
60 – 70% din forţa maximă a lui).
ERSIZ = exerciţii repetitive scurte isometrice zilnice. O şedinţă cuprinde 20 de
contracţii cu durata de 3 – 6 secunde; între contracţii o pauză de 20 secunde. De regulă se
aplică trei contracţii isometrice de 6 secunde cu pauză între contracţii de 20 – 30 secunde.
Acest grupaj se repetă de câteva ori/zi.
 Rezultatele obţinute prin ERSIZ sunt net superioare EUSIZ, repetiţia fiind un
factor declanşator al lanţului de reacţii metabolice necesare hipertrofiei şi creşterii forţei
musculare.
În toate cazurile de isometrie, rezistenţa care blochează orice mişcare a
segmentului este realizată de: kinetoterapeut, un obiect fix (zid, podea, mobilă, tocul uşii),
membrul opus.
3. Lungimea muşchiului la care se execută isometria are o deosebită importanţă
pentru că se ştie că la lungime maximă muşchiul poate dezvolta tensiuni maxime. Mai
trebuie amintit faptul că în timpul unei contracţii maxime la o anumită poziţie a
segmentelor (sau lungime musculară) nu toate fibrele musculare sunt active sau se
contractă la aceeaşi tensiune.
Contracţia isometrică nu trebuie utilizată izolat, ci în asociere cu contracţia
dinamică, ce asigură o mai bună coordonare nervoasă.
Exerciţiul isometric se recomandă să fie precedat de un efort dinamic sau doar de
o încălzire musculară articulară prin mişcări libere sau stretching.

9
II. CONTRACŢIA ISOTONĂ
Se produce cu modificarea lungimii muşchiului, determinând mişcarea articulară
(contracţie dinamică). Modificarea lungimii muşchiului se poate face în două sensuri: -
prin apropierea capetelor sale, deci prin scurtare (contracţie dinamică concentrică);
- prin îndepărtarea capetelor de inserţie, deci prin alungire, datorită unei forţe
exterioare care învinge rezistenţa musculară (contracţie musculară excentrică).
Contracţiile musculare concentrice şi excentrice cu rezistenţă determină creşterea forţei
musculare dacă raportul dintre capacitatea muşchiului şi valoarea rezistenţei este
adecvată. În metoda dinamică de creştere a forţei, un rol important îl joacă valoarea
rezistenţei. Există două variante:
1. Rezistenţa maximă în care greutatea care trebuie ridicată se apropie de limita
maximă a excitantului biologic. Un astfel de efort nu se poate repeta decât de 2 – 3 ori/zi,
subiectul fiind într-o stare emoţională favorabilă. În condiţii emoţionale mai slabe, sau
într-o oarecare stare de oboseală nu se poate realiza decât o ridicare. Efortul trebuie făcut
pe toată amplitudinea de mişcare. Această metodă este folosită mai ales de către sportivii
de performanţă.
2. Rezistenţa moderată (35 – 40% din cea maximă, crescând treptat la 60 – 70%),
dar cu repetări ale efortului până la apariţia oboselii muşchilor. Deşi durata de lucru este
mai mare, este cea mai utilizată atât în profilaxie, cât şi în terapie sau în recuperarea
medicală.
Pe acest tip de exerciţii dinamice cu rezistenţă moderată, se bazează variantele
metodologice ale aşa-numitelor „exerciţii cu rezistenţă progresivă”:
- exerciţiul maximal scurt – EMS;
- exerciţiul maximal cu repetiţie – EMR;
 - tehnica fracţionată De Lorme – Watkins – exerciţiu cu rezistenţă progresivă;
- exerciţii repetitive rezistive – tehnica Oxfort;
- exerciţii cu 10 rm (repetiţii minime);
- exerciţii cu rezistenţă progresivă ajustabilă zilnic – ERPAZ;
- exerciţii culturiste.

III. CONTRACŢIA ISOKINETICĂ

Este o metodă apărută ca tehnică de evaluare a travaliului muscular şi care
necesită o aparatură ce permite „acomodarea” rezistenţei pe tot parcursul amplitudinii de
mişcare la o velocitate fixă. Termenul de „acomodare” face parte dintr-o denumire a
metodei „exerciţiu cu rezistenţă acomodată”.
Isokinezia se realizează fie pe contracţia concentrică, fie pe cea excentrică sau pe
ambele. Viteza de execuţie poate fi modificată după cum se doreşte, dar ea rămâne fixă
apoi pe tot parcursul mişcării. Este singura metodă kinetică prin care muşchiul se
contractă dinamic la capacitatea lui maximă în fiecare punct pe întreaga amplitudine de
mişcare.
Isokinezia dezvoltă mai repede forţa musculară decât exerciţiul isoton cu
rezistenţă.
Echipamentul pentru antrenamentul isokinetic este variat şi adaptat pentru diverse
segmente ale corpului, inclusiv pentru trunchi. Ex: Cybex, Nautilus, Lido, sunt aparate
atât pentru testarea performanţei musculare, cât şi pentru antrenament.

10
Ca tehnică de lucru se utilizează într-o şedinţă minim 3 viteze de mişcare, fie 60,
120 şi 180 grade/secundă sau 60, 150 şi 240 grade/secundă.
În mod obişnuit, programul isokinetic se începe la o forţă submaximală şi la
viteză joasă şi medie până când pacientul se adaptează, apoi de-abia se trece la efortul
maxim. Se urmăreşte să se ajungă la rezistenţă maximă cu velocitate maximă.

Alte modalităţi de antrenare a forţei

Se aplică mai ales în deficitele mari de forţă musculară, de obicei de cauză
neurologică, când se începe recuperarea unor grupe musculare de forţă 0, 1 şi 2 şi chiar 3,
se recurge la alte tipuri de exerciţii în mod exclusiv sau asociind şi isometria sau
rezistenţele progresive:
- posturile declanşatoare de reflexe tonice (reflexele tonice cervicale, reflexele
tonice labirintice);
- tehnici de facilitare pentru întărirea musculară (FNP);
- elemente facilitatorii de creştere a răspunsului motor (întinderea rapidă,
tracţiunea, telescoparea).
Mişcarea activă şi mişcarea pasivă sunt utilizate în toate cazurile cu forţă
musculară sub 3.
Mişcarea pasivă folosită în cazul unor grupe musculare de forţă 0 şi 1 pentru:
- prezervarea amplitudinii de mişcare;
- reducerea musculară datorită reflexelor tonice cu punct de plecare articular şi
mai ales prin efectul reflexului de întindere.
 Mişcarea asistată se utilizează în caz de forţă 2 şi 3 pentru realizarea întregii
excursii de mişcare a segmentului.
Mişcarea activă se aplică în antrenarea muşchilor de forţă 2 şi 3.
Mişcarea activă cu rezistenţă se aplică în antrenarea muşchilor de forţă 2+, 3+, -
4, 4, 4+.
Electrostimularea musculară este o altă metodă de creştere a forţei musculare.

11