Silvicultura

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila,
Codrului, Măriei Sale.
(Mihai EMINESCU)

Noţiuni generale. Definirea Pădurii. Ce este Pădurea?

Originea termenului de „Pădure” nu este cunoscută la sigur, dar conform DEX-ului cuvântul
românesc „pădure” provine din latinescul „padule”; după alte surse (Negulescu, Ciumac //
Silvicultura, 1959) noţiunea „pădure” derivă din latinescul „paludis” – mlaştină cu trestie sau teren
acoperit cu arbori.
Nu este exclus şi faptul că termenul „pădure” să nu fie un cuvânt moştenit de la daci,
asemenea cuvintelor brad, gorun, codru, copac etc.
Din punct de vedere ştiinţific, pădurea este definită ca: ecosistem terestru, structura spaţială şi
funcţionalitatea căruia sunt determinate de prezenţa dominantă (spaţial şi în biomasă) a arborilor.
Esenţial de reţinut, că arborii în orice tip de pădure naturală, de regulă, sunt dominanţi numai
în volum şi biomasă, dar nu şi taxonomice. Numărul total al speciilor de plante nelemnoase
totdeauna este mai mare, însă condiţiile de viaţă a lor sunt impuse de speciile de arbori, care domină
spaţial.
În dependenţă de specia sau speciile (2-3) de arbori dominanţi deosebim mai multe tipuri de
pădure numite şi tipuri de ecosisteme forestiere. Şi anume, pădure de fag (Fagus sylvatica), de
stejar (domină Q. robur), de gorun (Q. petraea), de brad (Abies), de pin (Pinus), de gorun cu tei şi
frasin, de plop (Populus), de salcie (Salix) etc.
Aceste tipuri de pădure sau tipuri de ecosisteme se mai numesc corespunzător: făgete,
stejărete, gorunete, brădete, pinete, gorunet cu tei şi frasin, plopişuri, sălcişuri etc.
De menţionat, că nu orice grupare de arbori reprezintă o pădure. Pentru a forma o pădure cu
toate caracteristicile ei calitative specifice e necesar să depăşească anumite limite cantitative. Şi
anume, numărul de arbori trebuie să asigure gradul de acoperire a coronamentului nu mai mic de
0,4 şi să ocupe o suprafaţă nu mai mică de 2500 m 2. Numai cu aşa condiţii o comunitate, o grupare
de arbori devine capabilă de a realiza şi menţine aşa numita „stare de masiv”.
Sigur, că pădurea ca oricare ecosistem este constituită din biocenoză şi biotop, şi biocenoza
afară de arbori, include multiple plante arbustive, ierboase, muşchi, licheni, ciuperci, animale
vertebrate şi nevertebrate, microorganisme etc. Toate vietăţile, care constituie pădurea ca ecosistem
forestier se grupează în 3 categorii esenţiale: producători, consumatori şi reducători. Împreună ele
constituie biocenoza.
Esenţial este faptul, că elementele constitutive ale pădurii nu apar, există şi funcţionează
haotic. Ele se află în relaţii reciproce permanente cu caracter de interdependenţă şi se grupează, se
organizează conform structurii şi funcţionalităţii ei ca ecosistem. Acest complex de legături
reciproce şi structuri specifice, de legături dintre elementele biocenozei şi biotopului, asigură
integritatea, stabilitatea, rezistenţa şi rezilienţa pădurii ca ecosistem. Acest complex de legături
formează şi menţin un anumit mediu intern al pădurii, care se deosebeşte esenţial de mediul din
exteriorul pădurii.
Pădurea poate fi considerată ca o uzină biochimică remarcabilă, care produce substanţă
organică şi stochează (depozitează) energia solară cu un randament foarte ridicat.
Pădurea poate fi definită şi ca: element al landşaftului geografic constituit din arbori, arbuşti,
animale, ciuperci şi microorganisme, integrate bioecologic între ele şi cu mediul ambiant.
În practica de toate zilele şi în literatura de specialitate română şi străină foarte des este
utilizat termenul „forestier”, care indică noţiuni „privitor la pădure”, „de pădure”. Cuvântul
„forestier” derivă din latinescul „foris” – ceea ce înseamnă în afara case, în afara teritoriului

1
agricol, în afara teritoriului prelucrat de om. Termenul „forestier” este aproape sinonim termenului
„silvic” cu sens „privitor la pădure”, „de pădure” etc.

Silvicultura generală sau silvicultura în sens larg este o ştiinţă fundamental-aplicativă despre
viaţa, creşterea şi utilizarea raţională a pădurii.
Termenul Silvicultură derivă de la 2 cuvinte latineşti „silva” – pădure şi „cultura” –
cultivare, îngrijire.

Obiectul de studiu al silviculturii generale ca ştiinţă fundamental-aplicativă este pădurea. La

concret, silvicultura generală are ca obiect de studiu întreg complexul de elemente şi procese,
legităţi şi fenomene ce ţin de pădure. Şi anume, pe de o parte, este preocupată de studiul
elementelor constitutive şi proceselor biologice ale pădurii ca ecosistem, legităţilor dezvoltării şi
tehnologiilor de menţinere în stare de masiv a pădurilor naturale, iar pe de altă parte, ea este
preocupată de studiul tehnologiilor de întemeiere, conducere şi valorificare a pădurilor cultivate.

Scopul silviculturii la momentul actual este de a valorifica cât mai eficient funcţiile protective
ale pădurilor conform cerinţelor socio-economice; de a asigura conservarea şi dezvoltarea durabilă a
fondului forestier. Scopul silviculturii, pe drept cuvânt, constituie esenţa politicii forestiere ale celei
sau alte ţări, însă elementele ce ţin de conservarea biodiversităţii forestiere la toate nivelurile
sistemelor biologice, depăşesc evident politica ) concepţia forestieră naţională şi se integrează în
politica forestieră globală. Politica forestieră globală de menţinere a genofondului forestier global
este motivată de starea alarmantă a pădurilor tropicale, subtropicale şi mai cu seamă temperate. În
fiecare minut de pe Glob dispar 22 ha de pădure.
În dependenţă de specificul obiectivului de studiu şi scopului Silvicultura generală se
delimitează în 2 părţi, care pot fi considerate şi ca 2 etape succesive organic interpătrunse şi
intercondiţionate:
Silvobiologia – preocupată de studiul pădurii ca ecosistem forestier sub aspect structural,
funcţional-metabolic, evolutiv, succesional, fitogeografic şi tipologic.
Silvotehnologia (= Silvicultura aplicată)
(= Silvotehnica)
- preocupată de studiul tehnologiilor aplicate (la întemeierea, conducerea şi exploatarea
pădurii) şi elaborarea fundamentelor teoretice ale tehnologiilor adecvate cerinţelor socio-economice
naţionale şi globale.

Silvobiologia
Importanţa pădurilor se apreciază sub trei aspecte esenţiale: economic, ecologic şi estetic-
recreativ.
1. Importanţa economică se manifestă prin asigurarea omului de la apariţia lui până în prezent
cu surse pentru alimentaţie şi construcţie, cu surse medicinale, tananţe, aromatizante, tinctoriale etc.
Pădurea a fost leagănul omului primitiv şi al omenirii de la apariţia acesteia. O ţară bogată în păduri
optimal gospodărite nu poate fi săracă.
Pădurea oferă omului surse lemnoase şi nelemnoase.
Produsele lemnoase sunt constituite din lemnul foarte divers ca structură, calitate, culoare,
valoarea energetică şi estetică. Diferiţi arbori dispun de lemn specific utilizat în cele mai diverse
ramuri ale economiei naţionale, chiar şi ca surse importante de foc pentru locuitorii sectorului rural.
În prezent se cunosc peste 5000 forme sau modalităţi de utilizare a lemnului. El este utilizat în
majoritatea ramurilor industriale, inclusiv chimice, militare etc.
Produsele nelemnoase sunt cele de origine vegetală nelignificată (ierburi, fructe, flori,
seminţe, ciuperci, humus, litieră) şi de origine animală (fauna cinegetică şi piscicolă). Acest tip de
produse se mai numesc şi surse accesorii sau secundare, utilizate pe larg în industria alimentară,
farmaceutică, chimică, fitomeliorare etc.
2
 Toate produsele pădurii sunt regenerabile, dar nu inepuizabile. Utilizarea lor e necesar să fie
calculată, limitată; ritmul şi volumul utilizării să nu depăşească ritmul şi volumul regenerat de
pădure anumit termen.
Cărbunele tot reprezintă o sursă a pădurii, însă această sursă este fosilă, stocată, depozitată de
natură cu sute de milioane de ani până la apariţia omului. Acest produs nu este regenerabil şi este
sursă epuizabilă.
2. Importanţa ecologică se manifestă prin funcţionalitatea sa mediogenă, deoarece pădurea a
participat activ la crearea mediului ambiant favorabil vieţii omului şi participă activ la menţinerea
mediului ecologic, echilibrului ecologic la nivel local, regional şi global. important de menţionat, că
pădurea ca element, component esenţial al biosferei poartă o importanţă deosebită prin rolul sau
medioprotector. Acest rol protector se realizează prin funcţiile sale de protecţie a apelor, terenurilor,
solurilor, reliefului, compoziţiei atmosferice, factorilor climatici etc.
Masivele de pădure adecvat îngrijite evită desecarea râurilor şi râuleţelor, alunecărilor de
teren, erodarea solurilor, schimbarea nivelului apelor subterane, poluarea tehnică a atmosferei,
diminuarea diversităţii floristice şi faunistice etc.
Dat fiind faptul, că republica noastră reprezintă un teritoriu geomorfologic pronunţat deluros
şi ameninţat de procesele de deşertificare importanţa pădurilor ca factor medioprotector capătă o
valoare deosebită întru menţinerea echilibrului ecologic.
3. Importanţa estetic-recreativă se manifestă prin exercitarea de către ecosistemele forestiere a
funcţiilor estetice, igienice, recreative, sanitare etc. Ecosistemele forestiere dispun de diverse
structuri biochimice constituite din substanţe organice volatile invizibile care influenţează benefic
sănătatea omului. Mediul intern al pădurii cu aer curat, bogat+ în O 2, lipsit de raze ultraviolete,
bogat în fitoncide, împreună cu linişte şi muzica pădurii, frumuseţea florilor din poiene constituie
un mediu de recreaţie, de odihnă psihologică. Aerul ionizat influenţează benefic asupra circulaţiei
sângelui, plămânilor şi activităţii cardiace. Frumuseţea destâncării cu peisaje forestiere şi landşaft
specific, cu râuleţe, microcascade, lacuri prezintă un mediu unical de recreare şi inspiraţie.
Frumuseţea forestier-peisagistică reprezintă împreună cu monumentele istorice şi culturale o
bază esenţială pentru organizarea turismului, excursiilor de instruire şi educaţie a elevilor.

Clasificarea funcţională a pădurilor

Pădurile sau ecosistemele forestiere sunt ecosisteme polifuncţionale, dar în acelaşi timp unele
terenuri împădurite poartă şi funcţii speciale. În acest context pădurile se clasifică în mai multe
grupe şi subgrupe, şi anume:
Grupa I. Păduri cu funcţii speciale de protecţie.
Subgrupa I. Păduri cu funcţii de protecţie a apelor
Subgrupa II. Păduri cu funcţii de protecţie a terenurilor şi solurilor
Subgrupa III. Păduri cu funcţii de protecţie a factorilor climatici
Subgrupa IV. Păduri cu funcţii de recreare
Subgrupa V. Păduri cu funcţii de interes ştiinţific şi conservare a fondului genetic superior

Grupa II. Păduri cu funcţii de producţie şi protecţie

Subgrupa I. Păduri destinate producţiei de lemn
Subgrupa II. Păduri destinate dezvoltării intensive a vânatului şi producţia de lemn

Repartizarea pădurilor pe grupe şi zonarea funcţională a fondului forestier se realizează în

rezultatul amenajărilor silvice şi la propunerea unităţilor silvice.

Metodele de cercetare
Deoarece pădurea ca obiect de studiu al silviculturii este considerată un ecosistem forestier,
care ca toate ecosistemele este constituit din biocenoză şi biotop, apoi metodele de cercetare,
modalităţile de abordare a problemelor pădurii sunt foarte diverse şi ţin atât de domeniile biologiei
şi ecologiei în primul rând, cât şi de alte domenii, cum ar fi pedologia, geografia, geochimia,
3
economia, istoriografia forestieră, matematica şi statistica, modelarea şi prognozarea, chimia şi
biochimia. Sigur că domeniile enumerate dispun de metodele sale specifice şi ele nu pot fi expuse
detaliat în limitele unui manual de silvicultură. Cercetările pădurii ca ecosistem de regulă poartă
caracter complex în procesul căruia e necesar să fie implicaţi specialişti din diverse ramuri pentru a
evidenţia legităţile şi mecanismele de dezvoltare şi evoluare a ecosistemului forestier. Fără a
cunoaşte aceste legităţi şi mecanisme este imposibil de a organiza îngrijirea şi restaurarea pădurilor
naturale, utilizarea raţională a produselor lemnoase şi nelemnoase, asigurarea menţinerii la nivel
adecvat a funcţiilor productive şi protective ale pădurii.
Este imposibil de a organiza activităţile biotehnologice de cultivare, conducere şi utilizare a
pădurilor fără a cunoaşte relaţiile de interacţiune şi interdependenţă dintre biocenoză şi biotop,
producători şi consumatori, reducători şi fitocenoză, sol şi arboret, apele subterane şi speciile
silvoformante etc.
Însă, pentru a cunoaşte legităţile vitale, mecanismele funcţionării optimale şi durabile a
pădurii, a ecosistemului forestier ca sistem supraorganismic viu, pentru a cunoaşte modalităţile
optimale de conducere şi utilizare a pădurii e necesar de a dispune de cunoştinţe atât particularităţi
biologice şi ecologice ale fiecărui element compoziţional biocenotic şi de biotop, cât şi calităţile
emergente ca rezultat al relaţiilor dintre fiecare element structural.
În contextul celor expuse concludem, că cercetările în silvicultură e necesar să fie organizate
în baza metodelor floristice, geobotanice, faunistice, genetice, pedologice, microbiologice,
climatologice, hidrologice, geochimice, biochimice, fiziologice, etologice, economice, matematice,
chiar şi sociale.
Sigur că, majoritatea acestor metode vor fi eficiente cu concluzii veritabile şi utilizabile în
practica silviculturii, dacă vor fi realizate concomitent, în complex, având acelaşi cartofi, ecosistem
concret. Majoritatea metodelor utilizate vor fi realizate în baza proceselor de observaţie,
înregistrare, sinteză, analiză, experimentaţie, comparaţie şi concluzie.
Una din metodele contemporane absolut necesară şi pe larg utilizată în cercetările silvice este
monitoringul forestier (engl – „monitoring” – supraveghere), care se realizează în scopul
evidenţierii, stabilirii dinamicii proceselor şi schimbărilor ce au loc în ecosistemele forestiere.
Scopul final al monitoringului este, ca în baza datelor multianuale privitor la dinamica proceselor
forestiere, de a evidenţia legităţile dezvoltării pădurii şi elaborarea modalităţilor, măsurilor tehnice
de ameliorare a situaţiei. Un rol deosebit de important în condiţiile de majorare a influenţei
factorului uman asupra pădurii. Monitoringul evidenţiază procesele dinamice în timp şi spaţiu. În
dependenţă de scop şi maştabul spaţial deosebim monitoring fitodinamic, pedodinamic, ecologic,
local, european, regional, hidrodinamic, specializat sau complex etc.
Cercetările forestiere e necesar să poarte caracter complex deoarece metodele specializate se
completează reciproc.
Cercetările şi practica permanent se află în relaţii reciproce. Practica mereu pune noi
probleme în faţa ştiinţei, iar ştiinţa este chemată să le rezolve în vederea majorării eficienţei
activităţilor practice.

Raporturile silviculturii cu alte ştiinţe şi ramuri de activitate

Silvicultura ca ştiinţă a apărut, s-a dezvoltat şi se perfecţionează în continuare în strânsă
legătură cu alte ştiinţe despre natură, despre elementele vii şi nevii ale naturii. La anumite etape mai
cu seamă, cele timpurii aceste legături purtau un caracter tangenţial şi firav, avansând treptat cât de
cât cu biologia şi ecologia. Mai târziu însă, pe parcursul etapelor ulterioare aceste relaţii au căpătat
un caracter mai aprofundat cu ştiinţele biologice şi ecologice şi mai vast ca diversitate de domenii
ştiinţifice. În ultimele 3-4 decenii ştiinţa silvică a avansat esenţial prin conexiuni profunde cu
geobotanica, genetica, pedologia, climatologia, chimia, microbiologia, fiziologia, matematica,
cibernetica, economia, sociologia etc. În prezent, sensul larg al ştiinţei silvice sau forestiere include
şi compartimente esenţiale, care se intercondiţionează în limitele obiectului de studiu cum este
ecosistemul forestier.

4
 Deoarece, silvicultura este o ştiinţă fundamental-aplicativă, ea se intercondiţionează şi cu un
şir de ramuri ale economiei naţionale, cum ar fi agricultura, practicultura („prato” – pajişte) şi unele
ramuri ale industriei.

I. Structura pădurii ca ecosistem

1.1. Arborele ca element fundamental al pădurii
Arborii în fiecare ecosistem forestier prin dimensiunile sale voluminoase, prin vitalitatea lor
pronunţată şi ponderea numerică considerabilă poartă rolul decisiv, determinant în organizarea
structurală şi funcţională a pădurii. Arborilor le revine rolul determinant nu numai în formarea,
structurarea şi funcţionarea pădurii (ecosistemului forestier), dar şi în menţinerea stabilităţii,
rezilienţei şi valorii social-economice a ei. Anume arborii imprimă pădurii particularităţi
diferenţiale specifice, prin care se deosebeşte de toate celelalte tipuri de vegetaţie, tipuri de
ecosisteme terestre. Arborele, dispunând de cea mai mare forţă competitivă în spaţiul atmosferic şi
edafic, impune, condiţionează, dictează condiţiile de existenţă a celorlalte specii de plante şi chiar
animale de pădure.
Deci, arboretele fiind puternic este şi un dictator.
Arborii ajungând la etapa de viaţă gregară, adică viaţă în grupări compacte reuşesc să creeze
un mediu lăuntric îl folosesc arborii în primul rând, apoi celelalte specii de plante şi animale,
punând prin aceasta în valoare întreaga capacitate productivă şi protectivă a pădurii.
Arborilor le revine unicul rol de a produce masă lemnoasă, rolul decisiv în formarea litierii, în
asigurarea ciclurilor biogeochimice locale, regionale şi globale, în asigurarea structurii trofice din
sol etc. Arborii patronează regenerarea pădurii, extinderea şi evoluţia ei.
Concluzionând cele expuse formulăm următorul postulat: arborele constituie elementul
caracteristic şi fundamental al pădurii, însă în acelaşi timp este şi produsul ei.
De menţionat, că arborii dispunând de plasticitate şi adaptibilitate destul de mare sunt capabili
să-şi modifice potenţialul morfologic adaptându-se la diverse condiţii ecologice.
Arborele crescut în pădure, în condiţii gregate are aşa numita – formă forestieră: tulpină
dreaptă şi înaltă, subţire (relativ), crengi subţiri, coroana situată în partea superioară, scundă,
fructifică mai slab, piere mai repede etc. ca rezultat a competiţiei.
Arborele crescut izolat are – formă specifică: crescând nestingherit, dar suportând factorii
nefavorabili (vântul, seceta, arşiţa, îngheţuri etc.) prezintă înălţimi mai mici, dar coroană mai mare,
trunchiuri conice, ramuri multiple şi groase, lemn cu multe noduri, rădăcini mai bogate, dar ei ajung
la fructificare mai repede, fructifică mai des, mai abundent şi sunt mai logevivi.

1.2. Etajele vegetaţiei forestiere

Într-o pădure normal dezvoltată constituită din toate elementele tipice unui ecosistem forestier
deosebim următoarele etaje:
1. Etajul arborilor, care constituie arboretul.
2. Etajul arbuştilor, care constituie subarboretul.
3. Etajul seminţişului şi lăstărişului.
4. Etajul păturii ierburilor (pătura vie).
Afară de aceste etaje pe suprafaţa solului mai există şi pătura moartă sau litiera.
În limitele solului se realizează o stratificare a rădăcinilor plantelor.
Exemplu: Într-un ecosistem forestier de gorun cu carpen de tip şleau (trup de pădure constituit
din mai multe specii de arbori) în sol deosebim următoarele straturi de răspândire a speciilor din
etajele supraterane:
1. Rădăcinile plantelor cu bulbi – 2-7 cm.
2. Rădăcinile plantelor gramineae – 7-15 cm.
3. Rădăcinile arbuştilor, frasinilor – 10-20 cm.
4. Rădăcinile carpenului, jugastrului, sorbului – 20-50 cm.
5. Rădăcinile gorunului – 40-120 cm.
Salcâmul are rădăcini, care uneori ating adâncimea de peste 10 m.
5
 În dependenţă de această etajare se realizează şi o anumită structură macro- şi
microfaunistică.

Arboretul este definit ca: totalitatea arborilor care participă la formarea unei păduri, unui
ecosistem forestier. Deci, arboretul nu este altceva decât etajul arborilor.
Arboretul este considerat ca o unitate bioecologică distinctă şi superioară apărută în rezultatul
interacţiunilor reciproc favorabile dintre arbori. Arboretul se consideră format numai din momentul
când în dezvoltarea pădurii apare aşa-numita “stare de masiv”, adică se stabileşte o anumită desime
de arbori reciproc condiţionaţi în creştere şi dezvoltare.
Din momentul formării arboretului coroanele arborilor se interpătrund şi se intercondiţionează
formând coronamentul arboretului. Fiecare arboret dispune de anumite caracteristici structurale şi
caracteristici calitative. Deosebim caracteristici structurale pe plan orizontal şi caracteristici
structurale pe plan vertical.
Caracteristicile structurale ale arboretului pe plan orizontal se manifestă prin următorii
parametri: compoziţia, consistenţa, desimea, densitatea, gradul de umbrire şi diametrul mediu al
arboretului.
Compoziţia arboretului se exprimă prin numărul speciilor ce formează arboretul şi prin
proporţia lor în formarea arboretului.
După numărul speciilor se deosebesc numai 2 categorii de arborete: pure şi amestecate. Cele
pure sunt constituite dintr-o singură specie, cele de amestecate – din 2 sau mai multe specii.
Arborete pure se consideră şi acele arborete când celelalte specii constituie mai puţin de 10 %,
adică mai puţin de 1/10. Proporţia fiecărei specii de regulă se exprimă în zecimi (0,1; 0,2; 0,3; 0,4
etc., sau 1/10; 2/10; 3/10; 4/10 etc.). Când e vorba de precizie mai mare proporţia speciilor se
exprimă în %.
Denumirea speciei se notează prescurtat prin primele 2 litere (Mo, Br, Fa, Me), uneori pentru
evitarea confuziei se utilizează şi alte 2 litere Salcie (Sa), Salcâm (Sc), Scoruş (Sr), Castan (Cs),
Carp (Ca).
Compoziţia arboretelor amestecate se exprimă sub formă de sumă în ordinea discrescentă (0,6
St + 0,3 Ca + 0,1 Te).
În cazul când participă şi specii cu proporţia mai mică de 0,1 (1/10) ele se numesc specii
diseminate şi se înscriu fără indicarea proporţiei (0,5 Mo + 0,3 Fa + 0,2 Me, Pl, Sa) sau (0,5 Fa +
0,3 ca + 0,2 Mo; dis. Sa, Pl, Me).

Tabelul 1
Compoziţia arboretului
Categorii de arborete după compoziţii
Perfect pure Practic pure Amestecate
10 Mo 10 Mo; dis. Br, Fa 6 St +3 Ca + 1 Te; dis. Ul.c.
10 Fa 9 Br + 1 Mo; dis. Fa 5 Go +3 Ca + 2 Fa; dis. Pa.m.
10 Go 9 Fa + 1 (dis. Br, La) 6 Fa + 4 Br; dis. Mo, Pa.m.

Pentru simplificare, după cum vedem din tabela 1, proporţia speciilor se indică prin cifre
întregi: 10=100%=10/10; 9=90%=9/10; 6=60%=6/10.
Adesea arboretele pure se divizează în:
- perfect pure (constituite din 1 singură specie);
- practic pure (specia principală participă cu 9/10; uneori cu 8/10).
Arboretele amestecate (mixte, de amestecare) se mai grupează după modul de grupare a
speciilor şi după durata lor.
După modul de grupare a speciilor pot fi:
- arborete uniforme sau regulate (arborii sau grupele de arbori ale aceleaşi specii sunt
repartizaţi uniform pe întreg teritoriul arboretului dat);
- arborete neuniforme sau neregulate, care la rândul lor se mai împart în:
6
  amestecuri în buchete mici formate din 2-5 arbori, sau în tinereţe ocupă o suprafaţă de până
la 100 m2;
 amestecuri în grupe formate din 6-20 arbori sau ocupă o suprafaţă de 100-500 m2;
 amestecuri în pâlcuri mici (numite în ochiuri) de 20-50 arbori sau ocupă suprafaţa de 500-
1000 m2;
 amestecuri în pâlcuri mari, care include peste 50 de arbori sau ocupă suprafeţe de până la
5000 m2.
De remarcat, că pâlcurile mai mari de 5000 m2 (0,5 ha) constituie deacum arborete pure.
După durata arboretelor avem:
- amestecuri permanente;
- amestecuri temporare.
În arboretele amestecate totdeauna deosebim speciile principale (de mare valoare culturală şi
economică) şi specii secundare.
Compoziţia arboretului se află permanent în procese dinamice şi prin lucrări silvoculturale ea
se dirijează în vederea menţinerii unei stări optime, atât ecologic cât şi economic.
Compoziţia arboretului se inventarizează permanent şi periodic prin utilizarea suprafeţelor de
probă bine selectate şi permanente. Lucrările efectuate în teren se prelucrează şi analizează în birou.
Consistenţa arboretului exprimă gradul de acoperire între coroanele arborilor.
Ea se evidenţiază prin aprecierea vizuală a ponderii orizontale a coroanelor arborilor din
suprafaţa totală ocupată de arboretul dat, anume de coroana arborilor, nu şi a arbuştilor.
Consistenţa se exprimă prin indici zecimali de la 1 la 0,1. În acest context deosebim arborete
ci:
- consistenţă plină (C=1,0);
- consistenţă aproape plină (C=0,7-0,9);
- consistenţă rărită (C=0,4-0,6);
- consistenţă degradată (arborete brăcuite) – (C=0,1-0,3).
Consistenţa poate fi determinată şi prin aerofotograme, cât şi prin fotografii realizate de la sol.
Consistenţa se autoreglează spre gradul cât mai superior, sau în arboretele cultivate se
corectează prin lucrări silvotehnice de rărire (când desimea este excesivă) sau introducere a
esenţelor noi în arboretele înpoienite.
Desimea arboretului exprimă raportul dintre numărul de arbori la ha. Indicii de desime sunt
indicaţi în tabele speciale de producţie. Ei sunt stabiliţi pentru arboretele cu aceeaşi compoziţie,
vârstă şi clasă de producţie.
Ex.: Dacă la 1 ha de pădure avem 900 de fagi, dar în tabele de producţie numărul normal de
arbori de fag la 1 ha este de 1045, atunci indicele desimii este 900/1045=0,85.
Densitatea arboretului se exprimă prin raportul dintre suprafaţa reală şi suprafaţa de bază
normală, indicată tot în tabelele de producţie. Acesta se numeşte indicele de suprafaţă, sau indicele
de densitate sau indicele de producţie.

Indicele de densitate (sau de suprafaţă sau de productivitate) se determină pe 2 căi:

1. Suprafaţa totală a secţiunii tulpinilor la 1,3 m de la sol în limitele unui ha real
raportată la suprafaţa indicată în tabele de producţie, sau
2. Volumul real de producţie la ha raportat la volumul indicat în tabelele de producţie
(indicele de productivitate).
Gradul de umbrire reflectă umbrirea efectivă exercitată de arbares asupra solului. Gradul de
umbrire treptat descreşte pe măsură ce arboretul înaintează în vârstă. El are o valoare mai mare,
deosebită, esenţială în lucrările de regenerare a arboretelor.
El diferă de la asociaţie la asociaţie, în diverse tipuri de ecosisteme el este diferit.
Diametrul mediu al arboretului este o mărime medie a grosimii arborilor din arboret. Este o
valoare deosebit de importantă şi se stabileşte în mai multe moduri.
Caracteristicile structurale arboretului existente într-o secţiune pe plan vertical sunt: etajarea,
profilul, închiderea, înălţimea medie, lungimea medie a coroanelor.

7
 Etajarea arboretului. Deoarece arborii dispun de anumite înălţimi şi anumit ritm de creştere,
apoi speciile componente formează prin coroana arborilor etaje sau straturi distincte şi constante. În
acest context deosebim arborete monoetajate, bietajate şi polietajate.
Arborete monoetajate sunt, de regulă, cele pure, practic pure şi unele amestecate în cazul când
speciile componente dispun de acelaşi ritm de creştere. Adesea în arboretele monoetajate se disting
2 plafonuri: superior şi inferior.
Arborete bietajate. Ex.: Arboret cu carpen.. cu vârsta unele bietajate (molid cu mesteacăn) pot
trece în monoetajate, şi, invers – cele monoetajate în bietajate (fag cu răşinoase).
Arborete polietajate pot avea 3-4 etaje şi ele sunt specifice pădurilor tropicale.
În arboretele pluriene (diverse vârste) etajarea nu este distinctă.
Profilul arboretului este exprimat prin configuraţiile suprafeţei superioare a arboretului. El
poate fi continuu, ondulat, dantelat sau în trepte.
Închiderea arboretului exprimă modul de închidere a arboretului de către diverse specii de
arbori. Sub acest aspect deosebim arborete cu închidere orizontală, verticală şi în trepte (vezi
figurile respective).
Înălţimea medie a arboretului este foarte importantă şi se determină în diferite modalităţi
(dendrometrie şi auxil.).

Clasificarea arboretelor după creştere.

Acest tip de clasificare este specifică de regulă arboretelor echiene, monoetajate, când ating
faza de păriş, faza când între arbori apar diferenţe evidente dimensionale şi morfologice.
În funcţie înălţime şi poziţia spaţial-funcţională a fiecărui arbore în arboret, mai cu seamă
poziţia coroanei în coronament, savantul german G.Kraft (1884) a propus gruparea arborilor în 5
clase:
- Clasa I – arborii cei mai înalţi, coroane viguroase – predominanţi;
- Clasa II – arbori aproape tot de aceeaşi înălţime, coroană mai scundă – dominanţi;
- Clasa III – arbori mai scurţi, crăci cu creşteri neregulate – codominanţi;
- Clasa IV – arbori mai mici, coroană îndesită, neregulată – dominanţi;
- Clasa V – arbori deperisanţi: a) copleşiţi şi b) uscaţi.
Clasificarea se face vizual şi repetat, deoarece schimbările intervin repede.

Caracteristicile calitative ale arboretelor

Originea şi provenienţa arboretelor

După origine deosebim arborete:
- virgine, care au apărut, au evoluat şi continue să se dezvolte din generaţie în generaţie fără
intervenţia omului; ele nu sunt nici afectate, nici conduse de om;
- cvasivirgine (< „qua-si” – aproape) aproape virgine, adică afectate de om, dar nu conduse de
om;
- naturale, apărute fără intervenţia omului, dar afectate şi restaurate sau aflate în proces de
restaurare, regenerare naturală cu ajutorul omului;
- artificiale, întemeiate şi conduse de către om.
După provenienţă se disting:
- arborete din sămânţă;
- arborete din lăstari, regenerate vegetativ în proporţie de cel puţin 70%;
- arborete de provenienţă mixtă.
Vârsta arboretului este medie a arborilor.
După aceste criteriu deosebim arborete:
- echiene, toţi arborii au aceeaşi vârstă; echiene se consideră şi arboretele din sămânţă, arborii
cărora nu au diferenţa de vârstă mai mare de 20 ani, adică de o clasă de vârstă. Prin clasa de vârstă
se înţelege numărul de ani în limitele căruia arboretul, din punct de vedere economic, ce menţine

8
neschimbat. Pentru regimul de odru e 20 ani, iar pentru crâng 5-10 ani, sau de 5 ani cele provenite
din lăstari. Aceste arborete se mai numesc arborete regulate.
- Pluriene (vârste amestecate), arborii cărora au vârsta foarte diferită, cu diferenţă mai mare de
20 ani pentru cele din sămânţă şi mai mare de 5 ani pentru cele din lăstari; se numesc şi arborete
neregulate. Elementul distinctiv exterior al vârstei este grosimea tulpinii arborelui.
- de vârste multiple, cu diferenţe de vârsta între generaţii, care constituie un multiplu (x2; x3;
x4 etc.) al vârstei celei mai tinere generaţii. Acest tip de arboret şi realizează de regulă în pădurile
cu tratament în crâng compus.
După vârstă se mai cunosc:
- arborete tinere (până la începerea fructificaţiei);
- arborete mature (care fructifică deacum)
- arborete bătrâne (vârsta în care arborii vegetează slab şi încep a se usca).
Clasa de producţie reprezintă capacitatea de producţie a unui arboret, şi depinde de condiţiile
de creştere. Clasa de producţie este stabilită pentru fiecare specie şi vârstă. Ea se calculează în baza
înălţimii medie pe care o poate realiza arborele în cele sau alte condiţii. Clasa de producţie diferă de
la specie la specie.
Pentru republica noastră sunt stabilite 5 clase de producţie. Clasa I indică producţia cea mai
mare. De remarcat, un molidiş de cl.II are producţie, decât un pinet de cl.I.
Calitatea arboretului se stabileşte în baza proporţiei lemnului de lucru pe care arboretul o
poate da. Aprecierea calităţii arborilor se efectuează prin observaţii directe în teren fără doborârea
acestora. Sunt stabilite 4 clase (categorii) de calitate (I-IV) după proporţia de lemn de lucru.
Proporţia de lemn de lucru se stabileşte din înălţimea arborilor. Deci calitatea arboretului este
determinată de calitatea arborilor cu sens economic.

Tabela
Clasificarea arborilor după calitate
Producţia de lemn de % de utilizare a lemnului
Grupa de Clasa de Coeficient de
lucru din înălţimea
specii calitate De lucru De foc echivalenţă
arborilor
Foioase I >0,5 83 12 1,0
II 0,25-0,5 64 35 0,77
III 0,1-0,25 41 59 0,49
IV <0,1 15 85 0,18

Starea de vegetaţie, sau altfel spus starea de creştere, dezvoltare şi sănătate a arboretului este
cauzată de condiţiile ecologice în care este instalat, uneori şi de influenţa vătămătorilor, bolilor etc.
Starea de vegetaţie poate fi:
- luxuriană, creşte extrem de activ, excelent;
- foarte activă, vegetează foarte viguros;
- activă, arboretul creşte destul de activ;
- lâncedă, sau slăbită.
Calităţile arboretului se află în dependenţă directă de starea lui de vegetaţie.
Subarboretul
reprezintă totalitatea arbuştilor, care cresc şi se dezvoltă sub coronamentul arboretului. El constituie
etajul II al pădurii.
Rolul pozitiv al arboretului este edificat prin participarea lui activă la consolidarea structurală
şi funcţională a ecosistemului, ameliorarea condiţiilor de viaţă, care se desfăşoară la suprafaţa şi
adâncimea solului, menţinerea stabilităţii ecosistemului, condiţiilor de viaţă favorabile stratului
ierbos şi faunei forestiere, evitarea proceselor de eroare a solului, de pătrundere în ecosistemele
forestiere a plantelor ierbacei străine agresive faţă de fitocenoza forestieră, majorează valoare
economică a pădurii prin producerea surselor accesorii ale pădurii. Subarboretul în pădurile rărite
ajută la formarea stării de masiv al pădurii etc.
Subarboretul este distinct prin următoarele caracteristici:
9
 - compoziţia taxonomică a speciilor componente;
- modul de răspândire, care se află în dependenţă de specificul arboretului, de tipul de
ecosistem. El poate lipsi, sau avea o răspândire uniformă, în pâlcuri etc. Prezenţa lui sau lipsa în
ecosistemele de făgete, gorunete, stejar pufos mărturiseşte despre starea viabilităţii acestor
ecosisteme;
- suprafaţa ocupată, se apreciază în % sau zecimi din suprafaţa subarboretului necesită a fi
dirijată mai cu seamă în lucrările de regenerare a pădurilor, deoarece dezvoltarea lui prea abundentă
agrevează capacitatea de producţie a pădurii etc.
Arboretul aproape lipseşte (şi aceasta e normal) în ecosistemele forestiere unde esenţele
(speciile) dominante sunt cele de umbră sau semiumbră, cum sunt molidul, fagul, bradul.
În pădurile noastre în subarboret dârmozul, cornul, sângerul, păducelul, porumbarul, salba
moale, salba râioasă, scumzia, clocotişul, socul, măceşul, lemnul câinesc etc.
Seminţişul,
este reprezentat de totalitatea puieţilor speciilor arborescente şi constituie un etaj specific al
ecosistemului forestier. El este viitorul potenţial al unei păduri noi, unei păduri cu arboret reînnoit,
întinerit. Rolul bioecologic şi economic este evident şi el ocupă în ecosistemul forestier o poziţie
cheie mai cu seamă la etapa de trecere a pădurii de la o generaţie la alta. La această etapă el necesită
a fi dirijat prin diverse lucrări tehnice pentru a crea un arboret tipic condiţiilor staţionale, un arboret
de valoare majoră prin compoziţia sa taxonomică şi calitativă. Seminţişul necondus la etapa de
schimb a generaţiilor poate duce la substituirea pădurii existente cu pădure netipică şi mai puţin
valoroasă, atât economic cât şi mediaprotectivă. Ex.: Creşterea mai rapidă a puieţilor de carpen
afectează esenţial creşterea şi dezvoltarea puieţilor din seminţişul de stejar, gorun, fag şi alte specii
cu creştere mai lentă.
Seminţişul apărut la primele etape de fructificare ale arboretului, de regulă, de curând piere
fiind deprimat de arborii materni în activitate deplină. Astfel de seminţiş se numeşte seminţiş
trecător sau provizoriu.
Seminţişul apărut şi instalat doar cu puţin timp înainte de vârsta exploatării sau regenerării
pădurii are altă soartă, el este baza reală de formare a arboretului nou. Acest tip de seminţiş se
numeşte seminţiş preexistent.
Seminţişul preexistent după rolul care îi revine în procesul de regenerare a pădurii se
delimitează în 2 grupe, sau 2 categorii:
- Seminţiş preexistent utilizabil, care va fi folosit la formarea noului arboret, ca fiind mai
viabil, aranjat în buchete mai vaste şi având înălţimea de cel mult 1 m (la foioase) sau 0,5 m (la
răşinoase).
- Seminţiş preexistent neutilizabil ca fiind mai puţin calitativ, dar în lipsa subarboretului el se
păstrează până pădurea devine exploatabilă. În acest caz el poartă rolul subarboretului până apare şi
se instalează acesta.
Pentru pădurile planificate pentru regenerare seminţişul preexistent e necesar să fie descris,
caracterizat şi apreciat după următoarele criterii: compoziţia taxonomică, vârsta şi înălţimea medie,
desime, modul de răspândire şi suprafeţei ocupate exprimată în zecimi din suprafaţa totală a
arboretului destinat regenerării.
(=Pătura ierbacee) Etajul erbaceu este constituit din totalitatea speciilor ierbacee inclusiv
muşchii şi lichenii, care habitează nemijlocit pe solul ecosistemului forestier. Acest etaj al pădurii
poate fi repartizat uniform sau neuniform, poate fi sărac sau bogat în specii, în dependenţă de tipul
pădurii, de gradul de afectare de către factorii umani etc.
Ritmul de creştere şi dezvoltare, structura compoziţională, răspândirea covorului în cadrul
unui sau mai multor ecosisteme sunt condiţionate de condiţiile ecologice specifice ecosistemului
constituit din multiple factori biotici şi abiotici. Învelişul ierburos este, mai cu seamă, condiţionat de
sol şi arboret. În acelaşi timp însă, pătura ierboasă exercită şi ea o influenţă benefică, atât asupra
solului, cât şi asupra arboretului (asupra plantelor lemnoase). Ea îmbogăţeşte solul cu substanţe
organice moarte, menţine anumit microclimat microorganismelor din sol, ameliorează structura
solului, creează condiţii pentru dezvoltarea seminţişului etc.

10
 Deoarece plantele ierbacee din pădure se află în relaţii reciproce foarte strânse cu arboretul,
ele servesc ca indicator sensibil atât al condiţiilor de biotop cât şi al tipului de pădure ca ecosistem
forestier.
La descrierea şi caracterizarea pădurilor, compoziţia taxonomică a păturii ierboase se reduce
la descrierea numai a speciilor caracteristice. Răspândirea se exprimă în zecimi din suprafaţa
ecosistemului analizat.

Elemente biocenotice neetajate

După cum s-a menţionat până acum vegetaţia ecosistemului forestier dispune de o structură
spaţial-verticală constituită din 4 etaje: arboret, subarboret, seminţiş şi pătura erbacee.
Însă în componenţa biocenozei ecosistemului forestier afară de macroflora etajată, mai intră şi
alte organisme de origine vegetală şi animală, care în mare măsură participă la edificarea
caracteristicilor structural-funcţionale ale ecosistemului forestier.
Din elementele biocenotice neetajate fac parte numeroase microorganisme vegetale, ciuperci,
animale nevertebrate şi vertebrate.
Microflora forestieră are o răspândire foarte vastă în ecosistemul forestier: aer, frunză, ramuri,
scoarţă, dar mai cu seamă, în litieră şi solul pădurii. Ea participă activ, atât la edificarea structurilor
ecosistemului, cât şi la realizarea metabolismului ecosistemic prin capacitatea ei trofică, ca
producători (alge, licheni corticoli), paraziţi şi mai cu seamă descompunători. Un rol deosebit de
important revine fenomenului de micoriză cu ciuperci endotrofe, ectotrofe şi peritrofe. Microflora
taxonomică şi după densitatea numerică este foarte vastă şi imensă, dar biomasa lor este foarte
redusă (zeci şi sute grame la 1 m3). Rolul microflorei, inclusiv şi a ciupercilor este deosebit de
important prin capacitatea lor de a descompune masa organică moartă asigurând prin aceasta
desfăşurarea cu succes a ciclurilor biogeochimice din cadrul ecosistemului forestier.
Zoocenoza forestieră este constituită din microfaună şi macrofauna nevertebratelor şi
vertebratelor. Asemenea microflorei, zoocenozele forestiere sunt localizate în toate etajele de
vegetaţie, dar cu diferită densitate şi neuniformitate taxonomică, mai numeroase fiind în litieră şi
sol. Semnificativ ca un anumit grup de animale sunt tipice (prin relaţiile trofice) anumitor tipuri de
ecosistem forestier şi chiar anumitor specii de plante sau fitocenose. Ex.: Zoocenozele din
ecosistemul de stejar pufos diferă esenţial de cele din ecosistemul de fag. De menţionat, că
majoritatea insectelor sunt inseparabile de pădure prin relaţiile lor trofice şi de reproducere. Ex.: În
pădurile Europei Centrale habitează peste 6400 specii de animale (exclusiv protozoarele), dintre
care 5200 specii de insecte.
Sigur, că rolul insectelor este imens de mare în viaţa pădurii, asigurând funcţiile vitale ale
pădurii ca sistem biologic. Insectele însă cauzează şi daune pădurii ca surse de produse pentru om.
Un rol deosebit de important în viaţa ecosistemului forestier revine păsărilor, mamiferelor,
inclusiv rozătoarelor, prădătorilor, fauna cinegetică şi piscicolă etc. Microorganismele faunistice în
mare măsură participă la procesele de descompunere a biomasei moarte, deci la realizarea ciclurilor
biogeochimice, la circuitul substanţei şi fluxului de energie.
Zoocenozele până la urmă participă activ la asigurarea stabilităţii ecosistemelor forestiere,
constituind unu din cele trei elemente principale ale structurii strofodinamice – elementul
consumatorilor, parţial şi al reducătorilor.
De remarcat, că elementele neetajate ale pădurii, sunt elemente esenţiale ale biocenozei
ecosistemului forestier şi participă activ, atât la interconectarea structural funcţională a etajelor de
vegetaţie forestieră, cât şi la asigurarea, menţinerea şi funcţionarea optimală a tuturor structurilor
(spaţială, biocenotică, trofodinamică, biochimică); metabolismului şi stabilităţii ecosistemelor
forestiere, stabilităţii pădurii ca element principal al Biosferei.

Arboretul, forţa principală în menţinerea şi reproducerea pădurii

Pe parcursul evoluţiei pădurii are loc alternarea generaţiilor, sau substituirea generaţiei
îmbătrânite de o generaţie nouă, tânără; are loc instalarea unui arboret nou, mai viabil, cu forţe de
creştere şi producere mai puternice. Arboretul nou dispune de integritate proprie, dispune de
11
capacitate de autoreglare şi control asupra subsistemelor şi etajelor constituente. El este forţa, care
condiţionează formarea şi existenţa elementelor etajate şi neetajate ale biocenozei, exercitând
permanent funcţii modificatoare în cadrul ecosistemului corespunzător. Elementele biocenotice din
etajele inferioare sunt nevoite să se adapteze ritmului vegetativ al arborilor. Arboretul utilizând cea
mai mare cantitate de lumină, căldură şi oxigen, creează condiţii mai puţin favorabile pentru arbuşti,
seminţiş, ierburi etc. Fiecare etaj beneficiază de un anumit regim şi grad de luminozitate, căldură,
compoziţie atmosferică etc.
Pe de altă parte, arboretul protejează în mare măsură elementele biocenotice situate sub
coroname. Ele sunt ferite de arşiţă, uscăciune, îngheţuri, vânt etc. Plantele din etajele inferioare sunt
nevoite să se adapteze, să-şi modifice ritmul lor de creştere şi dezvoltare, de reproducere şi
răspândire etc. Ex.: efemeroide, animofilie, zoohorie etc. Multe ierburi din pădure contează mai
mult pe înmulţirea vegetativă.
Arboretul nou format exercită funcţii modificatoare în primul rând asupra ierburilor invadate
în luminişurile pădurii bătrâne, precedente. Treptat acestea sunt eliminate şi în locul lor apar cele
specifice ecosistemului forestier (ferigi, muşchi, pochivnic, colţul babei, floarea paştelui, pecetea lui
solomon etc.). Arboretul impune biocenozei modificări de divers caracter, inclusiv şi dispunerea în
etaje a vegetaţiei, decalarea (nepotrivire) tehnologică a vegetaţiei.
Arboretul se impune ca forţă esenţială în menţinerea pădurii nu numai prin impunerea
anumitor condiţii limitate de existenţă, dar şi prin capacitatea şi influenţa sa benefică, favorabilă
vieţii pădurii.
Şi anume, arboretul:
- creează condiţii favorabile de creştere a plantelor;
- pentru încolţirea seminţelor şi creşterea seminţişului asigurându-şi regenerarea, urmaşilor săi
etc.;
- ameliorează structura şi compoziţia solului;
- menţinerea biodiversităţii majorate;
- asigură cu adăpost şi hrană multiple animale;
- evită alunecările de teren şi erodarea solului;
- asigură sinteza substanţei organice, circuitul substanţei şi fluxul energiei;
- asigură stabilitate şi rezistenţă ecosistemului forestier;
- asigură menţinerea funcţiilor productive şi protectoare a pădurii;
- el menţine valoarea social-economică a pădurii.
Arboretul asigură autoregenerarea sa şi a pădurii în ansamblu, dacă se păstrează condiţiile de
mediu sau dacă acestea poartă un ritm lent.
De menţionat, că nu numai arboretul influenţează celelalte etaje ale biocenozei, dar şi acestea
exercită influenţe benefice, formând structuri biocenotice, ecosistemice stabilizatoare.
În evoluţia sa arboretul evoluează împreună cu celelalte elemente ale ecosistemului. În acest
context, fiecare generaţie de arboret, deci şi de pădure nu este o simplă repetare cantitativ-calitativă
a generaţiilor precedente, el nu reprezintă o simplă verigă din lanţul generaţiilor pădurii; mai
superior în spirala evolutivă a pădurii, reprezintă un segment cu forţe integrative mai superioare
celor precedente.
Arboretul îşi păstrează capacitatea sa de forţă principală în menţinerea şi reproducerea pădurii
numai în cazul dacă alte forţe externe inclusiv şi omul nu-i afectează structurile sale esenţiale.
Din cele expuse mai rezultă şi realitatea, ca cheia principală spre conducerea unei păduri
naturale, întemeierea şi conducerea pădurilor sau ecosistemelor forestiere artificiale este arboretul,
este utilizarea judicioasă a forţelor arboretului în menţinerea şi regenerarea pădurilor.

PĂDUREA ŞI MEDIUL
Unul dintre cele mai complexe procese de interacţiune dintre plante şi mediul înconjurător
este schimbul de substanţe, numit şi metabolism constituit din 2 procese contrare – asimilaţie şi
dezasimilaţie. Plantele utilizează energia şi substanţele netrebuincioase. Prin acest proces Plantele şi
Mediul sunt legate inseparabil, Plantele se află într-o interdependenţă dură şi permanentă. Pe de o
12
parte plantele depind de mediu deoarece folosesc sursele de trai din mediul înconjurător, iar pe de
altă parte eliminând substanţele netrebuincioase, menţin sau schimbă echilibrul componenţelor
mediului. Toate elementele mediului acre exercită acţiune asupra plantelor le spunem factori
ecologici: abiotici şi biotici. Factorii abiotici se intercalează prin dependenţa şi acţiunea lor
complexă formând în aşa fel un sistem unitar înafara organismului vegetal sau fitocenozei. Acest
sistem constituie MEDIUL.
A evidenţia rolul fiecărui factor în parte al mediului nu este atât de simplu. Pentru a simplifica
rezolvarea acestei probleme e necesar de a ţine cont de unele legităţi generale:
1. Legea acţiunii în comun a factorilor. Dacă planta are apă deajuns, dar nu are lumină, cât n-
ai turna apă planta nu se simte mai bine dacă nu-i dai lumină.
2. Diapazonul intensităţii factorului (minimum, optimum, maximum).
3. În acest context necesită să ştim esenţa euribiontului şi stenobiontului (adică amplitudă
largă şi amplitudă restrânsă).
4. Plantele nu numai se adaptează la condiţiile mediului, dar şi în anumită măsură pot schimba,
modifica condiţiile mediului de trai (staţiunii) amplasând chiar şi amplituda condiţiilor optimale. Un
arbore puţin ce influenţează asupra mediului, însă pădurea are infl. evidentă.
5. „Efectul compensării”, efectul substituirii parţiale a unui factor de către altul – fapt care de
regulă se manifestă prin rezultate similare ale acţiunii factorilor diferiţi. Exemplu: a) în condiţii de
eluminare slabă intensitatea fotosintezei nu se micşorează dacă concentraţia de CO 2 din aer este de
câteva ori mai mare decât cea normală. Acest fenomen e caracteristic în pădure unde procesul
fotosint. la plantele ierboase se menţine normal, cu toate că lumina e slabă, în schimb concentraţia
de CO2 aici e mai mare decât în afara pădurii, unde intensitatea luminii evident e mai mare
(substituire totală reciprocă a factorilor nu există).
6. Factorii ecologici influenţează diferit asupra speciei în dependenţă de faza entogenetică, de
vârsta plantei. Exemplu: Plantele tinere reacţionează mai activ la intensitatea factorilor (apă,
căldură, lumină etc.) decât cele de vârstă înaintată, aflate în faza fructificării. Dacă primăvara
plantele nu au umezeală deajuns, apoi vara dacă este multă apă – efectul este mult mai mic.
7. E necesar a lua în consideraţie fenomenul de „postacţiune” a factorului. Ex.: Dacă seminţele
(la majoritatea plantelor spontane) se expun anumit timp t° joase iarna apoi procentul de germinare,
creştere, dezvoltare este mare.
8. Intensivitatea şi amplituda acţiunii factorului. Procesul vital al plantei poate avea loc numai
în limita a două valori – minimală şi maximală – care şi semnifică (indică) limita toleranţei plantei
faţă de factorul concret (t°, O2, ymez, L etc.).

desen
Starea plantei în dependenţă de intensitatea factorului

toleranţia (lat.) – răbdare

eurys (gr.) – vast; eurihale – mări, oceane
euryfotos (gr.) – eurifore – iubitor de lumină
stenos (gr.) – îngust, restrâns
stenohale (gr. hals - sare) – pl. din apele puţin sărate
(= plasticitatea ecologică) valenţă ecologică (lat. valenţia - forţă) capacitatea unei specii de a
rezista la schimbările factorului mediului (t°). Speciile cu valenţă vastă se numesc euribionte, cele
cu valenţă restrânsă – stenobionte.

Există deci specii foarte rezistente la factorul dat (= amplitudă ecologică vastă = grad de
toleranţă înalt) cărora li se spune Euribionte (euriterme, euric(h)ore, eurifage).
Există şi specii cu valenţă ecologică (= amplitudă ecologică) mică, restrânsă cărora li se zice
stenobionte (= plasticide ecologice).

13
 Lumina şi pădurea
Lumina este o sursă de energie necesară proceselor vitale ale plantelor şi, în primul rând
fotosintezei. Plantele sunt „copiii Soarelui”. Ea influenţează de asemenea şi asupra transpiraţiei,
respiraţie, genezei microstructurale, formării clorofilei etc. Într-o anumită măsură lumina
influenţează şi asupra răspândirii plantelor pe Glob. Un rol deosebit revine formării şi dezvoltării
fitocenozei.
În procesul de fotosinteză de către plante se folosesc în mod selectiv numai o parte din
radiaţia solară care constituie (se numeşte) aşa numita „radiaţie fiziologică”.
ФАР – Radiaţie fiziologică
RFA – Radiaţie fotosintetic activă (vezi D.Ivan „Fitocenologie…”, pag.87)
ФАР – Фотосинтетическая активная радиация.
Această radiaţie „fiziologică” sau „Radiaţia fotosintetic activă” cuprinde numai razele cu
lungimea undelor de 380-720 nm (nanometri).
În dependenţă de înălţimea soarelui, poziţia faţă de orizont, radiaţia directă conţine de la 28%
până la 43% radiaţie fiziologică (RF).
Radiaţia solară este în mare măsură influenţată de către atmosferă fiind difuzând-o şi parţial
absorbind-o, de către moleculele gazelor, aburilor de apă, praf etc. Circa 42% din radiaţia solară
este reflectată şi difuzată în spaţiul cosmic, 15% este absorbită de către atmosferă şi numai 43%
ajunge la suprafaţa Pământului.
În regiunile nordice unde poziţia soarelui faţă de orizont este joasă, cerul mai mult noros şi
umiditatea aerului considerabil ridicată, lumina difuzată constituie 70%, iar cea directă numai 30%.
În regiunile sudice raportul acestor indici este invers – corespunzător 30% şi 70%.
Lumina difuză spre deosebire de cea directă este mult mai bogată în raze folositoare pentru
plantă, şi anume în raze roşii-orange (roşii galbene).
Cantitatea şi calitatea luminii ajunsă la plante mai este influenţată şi de: durata lungimii zilei,
expoziţia suprafeţei terenului, mediul acvatic, mediul fitocenotic etc.
Luminozitatea (sau intensitatea luminii) asemenea altor factori ecologici are 3 puncte
cardinale – Lmin, Lopt, Lmax.
În măsura în care lumina variază cu latitudinea, altitudinea, expoziţia terenului, cu
particularităţile structurale ale fitocenozei e (lumina) este un factor ecologic foarte complex. În
munţi intensitatea luminii este mai mare decât decât la nivelul mării. La ecuator şi pe versanţii
sudici lumina este mai intensă decât la pol şi pe versanţii nordici. Diferenţe de luminozitate raza-
iarna, dimineaţa-amiază.
În munţi, vara, mai mult de 0,5 din lumina totală reprezintă lumina directă, iar la altitudini
inferioare acest raport se schimbă în favoarea luminii difuze din cauza impurităţilor din atmosferă.
În regiunile tropicale luminii directe îi revine rolul prepoderent, pe când spre poli creşte
cantitatea luminii difuze, deoarece poziţia soarelui faţă de orizont descreşte.
Mare importanţă ecologică o are şi lumina reflectată de suprafaţa solului, apelor, diferite
obiecte, deoarece şi ea contribuie la procesele vitale ale plantelor.
Spre deosebire de temperatură şi apă lumina este reprezentată pe glob mult mai uniform. Şi
din acest motiv ea influenţează repartizarea vegetaţiei pe sectoare mai mici: expoziţii, straturi în
fitocenoze etc.

Absorbirea şi asimilarea luminii de către plante

În procesul evoluţiei sale plantele şi-au format un sistem optico-arhitectural care le asigură
utilizarea energiei solare în modul cel mai econom şi eficace. Planta poate fi considerată ca un
sistem optic care în mod selectiv şi parţial asimilează, reflectă şi omite radiaţia solară. Spectrul
radiaţiei utilizat de către organele verzi ale plantei include raze ultraviolete, infraroşii şi vizibile.
Din amplitudinea luminii vizibile frunzele asimilează razele roşii-orange. (660-680 nm) şi violete-
albăstrii (460-490 nm) – ca fiind cele mai bogate în energie, mai cu seamă, când soarele se află la
înălţimi mici deasupra orizontului.
Desigur, forţa asimilării luminii depinde de condiţiile mediului şi mult de particularităţile
structurale ale frunzei. Structura frunzei la nivelul ţesăturilor, celulelor, moleculelor, pigmenţilor,
14
plasticidelor este foarte variată în vederea utilizării cât mai eficace. Această structură variată
permite plantelor să se restructureze, adapteze la condiţii variate de luminizare. Afară de sistemul
optic frunzele cu receptori ai luminii au un şir de alte adaptări: capacitatea de orientare faţă de
razele luminii, situarea pe lăstar, mărime, formă etc. În majoritate frunzele au o orientare difuză, în
toate direcţiile pentru a prinde orice izvor de radiaţii fie directe, fie reflectate. În dependenţă de
condiţii plantele tind spre majorarea suprafeţei asimilatoare, a aşa numitului „index al suprafeţei
frunzei” care se măsoară în m2/m2.
Pătrunderea luminii în adâncul frunzişului (coroanei, fitocenozei) este favorizat de anumite
legităţi. De exemplu: frunzele stratului superior al covorului vegetal (sau în coroana arborilor) sunt
situate vertical, mai jos – orizontal. Coroanele arborilor, arbuştilor au formele geometrice cele mai
convenabile întru recepţia maximală a luminii.

Adaptarea plantelor către regimul fotic.

Regimul de lumină are o importanţă primordială pentru plantele verzi, deoarece ele manifestă
exigenţe destul de dure atât faţă de intensitatea şi compoziţia luminii, cât şi de durata anuală şi
durata iluminării.
Ca rezultat al procesului de selecţie naturală la plante au apărut adaptări care permit existenţa
lor în diferite condiţii de iluminare. În funcţie de exigenţa lumină plantele au fost grupate în 3
categorii mari: heliofite, sciofite şi heliosciofite.
Heliofitele sunt plantele de lumină plină şi umbrirea puternică le deprimează.
Exemple: majoritatea plantelor de stepă, luncă, acvatice demerse, de litoral, lichenii petrofili,
elementele şi efemeroidele silvice, majoritatea plantelor cultivate de teren deschis, buruienile etc.
Sciofitele sunt plantele iubitoare de umbră pronunţată fie de caracter abiogen (fisurile
stâncilor, peştere, adâncuri mari, straturile superioare ale solului) sau biogen (umbrire cauzată de
alte plante). Lumina puternică le deprimează. Ex.: ferige de pădure, plantele de cameră şi oranjerii,
plantele ierboase din pădurile de brad, molid, fag, carpen.
Heliosciofite – plante de lumină, care suportă şi umbrirea. Ex.: Majoritatea arborilor şi
arbuştilor, plante ierboase de poiene şi lizieră, pajişti mezofile. Plantele de acest ecotip adesea sunt
înzestrate cu adaptări de orientare a frunzelor, mozaică foliară, „plante-meridian”, „plante-busolă”
(Lactuca) – vârful frunzelor este totdeauna (când e soare) orientat spre nord, iar feţele spre est şi
vest. Copac fără umbră – Eucaliptul (frunze orientate paralel razelor). Aceste adaptări permit
plantelor să evite lumina directă şi să utilizeze iluminarea difuză.
Heliofitele, sciofitele şi heliosciofitele necesită anumită soldă de lumină, care poate fi
calculată prin raportul luminii din staţiunea plantei faţă de lumina din exteriorul staţiunii (I).
. Pentru heliofite solda de lumină numit şi Indicele de iluminare (L, IL) este ≈ 100%.
Deci L reprezintă cantitatea de lumină necesară plantei pentru asigurarea fotosintezei şi
schimbului de substanţe. Calcularea a fost propusă de A.Wiesner (1907). Solda de lumină are 3
puncte cardinale: Lmin, Lopt, Lmax.
La plante sciofile:
Lmax% Lmin%
Coridalis cava 80 25 Lmax% Lmin%
Anemone nemor. 40 25 Stipa pennata 100 70
Geranium sylvat. 74 4 Sedum acre 100 48
Lamium maculat. 67 12 Salvia pratensis 100 30
La heliosciofile: Dactylis glomerota 100 25

E necesar a sesiza că şi forma şi desimea coroanei arborilor este un mod de adaptare spre
utilizarea raţională a luminii. Ex.: heliofitele (Betula, Pinus darix, Quercus pubescens) necesită
solda de lumină în limitele de 10%-20%, iar sciofitele (Fagus, Abies, Picea) – în limita de 1%-3%.
Importantă adaptare în scopul captării şi asimilării energiei fotice de către plante este
majorarea suprafeţei de fotosinteză. Fiecare fitocenoză dispune de anumită valoare, anumit indice al
15
ariei foliare numit Indicele ariei foliare – exprimă raportul ariei totale a frunzelor fitocenozei faţă de
aria solului ocupată de fitocenoza dată.
Ex.: IAF al pădurii de fag constituie 7,5, adică 1 ha de pădure este acoperit de 7,5 ha de
frunze. Pentru pădurea de molid IAF constituie – 12.

Regimul de lumină din interiorul fitocenozei

În fitocenozele silvice cantitatea şi calitatea luminii depinde de gradul de încheiere a
coronamentului, structura şi habitusul plantelor componente, tipul ecologic al lor în dependenţă de
lumină şi umezeală, indexul laminei foliare a elementelor din etajul I, poziţia soarelui faţă de
orizont, climat, vârsta arboretului etc.
Indexul de luminare în diferite tipuri de pădure este foarte cariat. Ex.: În pădurea de fag
constituie 2-5% (la ha de 1,5-2 m), iar pădurea la suprafaţa solului atinge abia 1%. În pădurea de
stejar gradul luminozităţii este mult mai ridicat. Luminozitatea este foarte scăzută în fitocenozele de
brad, molid şi mai cu seamă în pădurile tropicale din cauza umidităţii aerului ridicată.
Esenţial e faptul că în fitocenozele silvice predomină lumina difuză – moment favorabil
pentru plante. După calitate, după componenţa spectrală, mai cu seamă a componenţei radiaţiei
fotosintetic active – RFA – lumina în direcţie verticală diferită. La stratul ierbos din pădure ajunge
lumină puţină şi de calitate mai scăzută decât în etajele superioare, deoarece pe parcurs de la vârful
arborilor până la stratul ierbos ea (lumina) este în mare măsură reflectată, utilizată, filtrată şi conţine
foarte puţine raze roşii-galbene utile pentru plante.
Astfel pe un teren deschis radiaţia fotosintetic activă (RFA) este de 50-90% din radiaţia totală;
în pădurile de pin ea prezintă aproximativ 20%, în cele de stejar şi frasin 10%, iar în cele de brad şi
molid mai puţin de 2%.
Exigenţele speciilor lemnoase faţă de lumină variază în raport cu vârsta.
Ex.: puieţii de frasin sunt sciafili, iar plantele mature – heliofile.
Bradul suportă umbrirea până la 50-60 ani, molidul până la 20-30 ani, iar stejarul până la 3-5
ani.
Lăstarii şi drajonii mai bine suportă lumina decât puieţii din sămânţă.
Există o legitate: cu cât condiţiile staţionale sunt mai favorabile, cu atât arborii sunt mai
rezistenţi la umbrire şi invers.
Modificări asupra luminii din interiorul pădurii şi din exteriorul ei exercită, în fond, arboretul,
deoarece umbra lui poate atinge o distanţă de 2 ori mai mare decât înălţimea lui.
Important este faptul, că dacă asupra altor factori ecologici (umiditate, aciditate, sal:, hrană,
CO2 etc.) se poate interveni mai greu, apoi asupra factorului lumină se poate interveni mai uşor şi
mai eficient.
Şi anume, prin reglarea desimii arboretului în orice fază de dezvoltare, se majorează eficienţa
creşterii în grosime, regenerării, producţiei etc. Reglând regimul de lumină în scopul majorării
gradului de luminozitate se majorează randamentul fotosintezei. Prin această cale a potenţialului
nutritiv din staţiune, ameliorând funcţiile productive şi protectoare ale pădurii.
Din această cauză, cele mai multe măsuri culturale în silvicultură sunt preconizate şi realizate
prin modificarea factorului ecologica-lumina.
Deci, lumina ca factor ecologic de primă importanţă ameliorează nu numai procesele
individuale de creştere şi dezvoltare, dar şi dinamica proceselor colective din interiorul pădurii:
reglementarea, dezvoltarea, elagarea arborilor, eliminarea naturală, etajarea, decalarea fenologică.
În coroana arborilor prin fotosinteză se utilizează de 20 ori mai mult CO 2 decât se elimină prin
respiraţie.
Şi totuşi, de ce în pădure la suprafaţa solului este mai mult CO 2 decât în alte spaţii ale
ecosistemului forestier?

Metode de cercetare ce ţin de aprecierea exigenţei arborilor faţă de lumină

Aceste metode includ modalităţile de cercetare prin observări din teren, experimente, studiere
în condiţii de birou a particularităţilor morfologice, anatomice, fiziologice în raport cu lumina.

16
 1. Studierea morfostructurală a coroanei; speciile sciofile dispun de coroana mai
compactă cu frunziş des, cele heliofile au coroană mai laxă, frunziş mai rar.
2. Studiul elagajului natural; elagajul activ la vârste mici e tipic pentru speciile sciofile
şi invers, elagajul natural întârziat şi mai puţin activ este specific speciilor heliofile.
3. Studiul desimii arboretului: arboretele dese sunt specifice speciilor sciofile.
4. Studiul etajării, deoarece sunt arborete etajate tipic şi slab etajate; plantele din fiecare
etaj poartă exigenţe diferite faţă de lumină. Ex.: păduri de brad, fag, gorun, stejar pufos etc.
5. Observări sau experimentări de influenţă a gradului de umbrire asupra diverselor
plante; helifilele cresc slab la umbrire majorată.
6. Studiu anatomic al frunzelor, deoarece speciile de lumină au grosimea ţesutului
polisadic mai mare decât la cele de umbră.
7. Determinarea gradului de iluminare minim la care specii încep asimilarea
clorofiliană (fotosinteza). La speciile de umbră aparatul clorofilian este mai sensibil.
8. Determinarea gradului de luminozitate la care rezistă speciile. E o metodă
comparativă, în care se utilizează plăcile fotometrice de înregistrare a timpului de înnegrire a lor.
9. Determinarea punctului de compensaţie a factorului: cantitatea de CO2 compensează
deficitul de lumină, dar până la anumită limită. Fenomen caracteristic pentru plantele de umbră,
care cresc în etajele inferioare.

Clasificarea speciilor după exigenţa faţă de lumină

Heliofile Heliosciofile Scioheliofile Sciofile

Betula Stejar Jugastru Fag
Robinia Gorun Paltin Soc negru
Q. pubescens Frasin Tei Cimişir (Buxus)
Populus Ulm Carpen Iederă
Salix Anin Cireş Brad
Ailanthus (Cenuşer) Soc roşu Scoruş Tisă
Tamarix (Cătina roşie) Păducel Alun
Larix Porumbar Velniş (U. laevis)
Pinus sylvestris Pinus nigra Molid
Zâmbru
Pin strob

Fotoperidismul
Plantele de latitudini sudice beneficiază de un regim de lumină cu sezon lung de vegetaţie şi
zile scurte, iar cele de nord dispun de un regim de lumină cu sezon scurt de vegetaţie , dar zile lungi
(paralela de 60° ziua atinge 18 ore).
În condiţii cu sezon de vegetaţie lung, dar zile scurte lugerii arborilor reuşesc să se lignifice şi
suportă reuşit iarna. Aceste plante mutate spre nord, ele continue să vegeteze, lăstarii nu se lignifică
şi le apucă îngheţurile la care nu rezistă. Dacă puieţii se acoperă cu lăzi şi li se creează zi scurtă ele
reuşesc să se lignifice şi iernează bine.
Plantele de nord, plantate în regiunile sudice cu zile mai scurte îşi încheie perioada de
vegetaţie mai devreme. De cele mai multe ori însă, arborii alohtoni de nord cultivaţi la noi nu
fructifică, plantele de seră aduşi din regiunile subtropicale majoritatea nu înfloresc, deoarece au
nevoie de zi mai scurtă.
Deci, raportul dintre durata acţiunii luminii şi a întunericului asupra plantelor reprezintă aşa-
numitul fotoperidism. Planta are nevoie de acest periodism, de alternarea zilei cu noaptea. De ce?
Care e mecanismul?
Vezi sonda ne ţiţei şi orzul. De ce nu înfloresc plantele de seră?

17
 Măsuri de dirijare a regimului fotic din pădure
Cu cât consistenţa arboretului este mai mică, cu atât mai puternică este lumina din interiorul
ecosistemului forestier. Şi invers. În stejărete cu consistenţa arboretului de 0,9 intensitatea luminii
constituie 5-7% din lumina unui teren deschis. Acelaşi stejăret la consistenţa de 0,7 intensitatea
luminii atinge valorile de 12-13%, iar la consistenţa 0,3 luminozitatea este de 50% din
luminozitatea unui teritoriu deschis.
Deci, vegetaţia forestieră creşte şi se dezvoltă sub influenţa regimului fotic din interiorul
pădurii. Sigur, că mai puţin influenţat de regimul de lumină interior, este însăşi arboretul, deoarece
el ocupă o poziţie mai superioară în spaţiu şi este dependent mai mult de lumina directă.
Prin aplicarea unui şir de măsuri silvotehnice regimul fotic din interiorul pădurii se poate
modifica în scopul ameliorării proceselor de dezvoltare la toate etapele de conducere a pădurii.
Mai principale măsuri silvotehnice ce ţin de reglarea regimului fotic din interiorul pădurii şi în
pepiniere sunt:
1. Efectuarea răriturilor în arboretele dese.
De ce? Arboretele dese produc tulpini lungi şi drepte, dar subţiri. Arboretele prea rare, au
tulpini groase, dar forma lor este conic alungită, elagajul este dereglat, are caracter întârziat. Rărirea
optimală a arboretului permite pătrunderea uniformă a luminii la tulpinile arborilor, mărirea duratei
de asimilare clorofiliană. Ca rezultat obţinem lemn mai mult şi mai calitativ într-un timp mai scurt.
2. Efectuarea răriturilor în lucrările de regenerare pentru obţinerea unei cantităţi şi
calităţi mai superioare de seminţe şi pentru asigurarea dezvoltării mai viguroase şi creşterii mai
riguroase a tineretului, a seminţişului preexistent, care este deprimat de adăpostul matern.
3. În pepiniere se folosesc umbrare pentru umbrirea plantulelor deprimate de lumina
directă.
4. Extragerea subarboretului pentru crearea condiţiilor mai favorabile de încolţire şi
creştere a plantulelor.
5. Efectuarea lucrărilor de orientare a parchetelor sau coridoarelor în cadrul cărora se
fac împăduriri.
6. Stabilirea mărimii, orientării şi formelor ochiurilor, care se deschid în limitele
masivului pentru asigurarea regenerării naturale.
7. Efectuarea lucrărilor de împădurire prin crearea arboretelor de amestec impune
selectarea speciilor de arbori, ţinându-se seama de exigenţele plantelor faţă de lumină.
8. Majorarea sau micşorarea duratei zilei în sere şi pepiniere la puieţii de diverse specii
alohtone, străine, pentru modificarea proceselor fiziologice ce provoacă decalajul fazelor fenologice
(înflorirea, fructificarea, lignificarea, ritmul creşterii etc.) pentru modificarea formei, habitusului
etc.

Căldura în viaţa pădurii

Faptul că temperatura ajunsă la suprafaţa Globului scade treptat de la ecuator spre poluri
determină zonalitatea latitudinală termică a globului, condiţionând prin aceasta divizarea lui în zone
climatice: climat cald, climat temperat şi zona cu climat rece.
Prin aceasta, căldura determină o primă zonalitate global-latitudinală a vegetaţiei: zona
pădurilor ecuatoriale, zona savanelor şi pustiurilor tropicale, zona pădurilor de foioase, zona
pădurilor de răşinoase, zona tundrei polare de climat rece.

Influenţa căldurii asupra dezvoltării vegetaţiei forestiere

Asupra plantelor forestiere căldura influenţează direct şi indirect. Direct influenţează asupra
germinaţiei seminţelor, respiraţiei, transpiraţiei, proceselor de sinteză etc., iar indirect prin
modificarea regimului hidric al solului, proceselor biochimice din sol etc.
Toate procesele fiziologice ce ţin de creşterea şi dezvoltarea plantelor forestiere se înfăptuiesc
în anumite limite de temperatură. S-a constatat, că începerea vegetaţiei are loc între 0°C şi +5°C,
dezvoltarea optimă între 20°C-30°C. Temperaturile de 40°C-50°C deprimează dezvoltarea normală
a plantelor. În acest context, pentru fiecare specie sunt caracteristice 3 faze sau 3 etape în
dependenţă de creşterea temperaturii: faza de activizare a proceselor de creştere şi dezvoltare (0°C-
18
20°C), faza optimă de dezvoltare (20°C-30°C) şi faza de deprimare a proceselor de creştere-
dezvoltare (mai mare de 40°C).
Aceste faze şi limite sunt tipice pentru fiecare specie în parte, ele variază de la o specie la alta
şi în mare măsură depind şi de influenţa altor factori ecologici, de vârsta plantei ş.a.
Unele specii, foarte slab, dar fotosintetizează şi la temperaturi foarte scăzute (molidul şi pinul
la -25°C).
Este cunoscut ca regulă, că temperatura optimă pentru asimilarea CO2 se află în dependenţă
de gradul de luminozitate, de gradul de concentraţie a CO2 etc.
Influenţa căldurii este în dependenţă şi de umiditate. Seminţele nu încolţesc, iar plantulele nu
cresc, dacă nu au umiditatea necesară în sol.
Rădăcinile molidului, bradului încep creşterea la temperaturi mai joase deci rădăcinile
foioaselor, de aceea plantarea, sădirea lor este binevenită iarna sau primăvara cât mai devreme.
Temperatura optimă ajută creşterii normale în diametru şi înălţime ale arborilor.
De menţionat, că plantele din pădurile de foioase din zona temperată, cât şi cele de răşinoase
sau adaptat şi au nevoie de un anumit regim termic anual, sezonier şi diurn.
Pentru evaluarea cantităţii de căldură receptată de plante pe parcursul perioadei de vegetaţie şi
climatologia forestieră (şi nu numai) se foloseşte indicele numit „Suma termică” sau „suma
temperaturilor efective” lunară, anuală etc.
Pentru calcularea acestui indice (Σ t°) folosim ecuaţia:

t°d – temperatura medie diurnă a aerului

t°v – temperatura minimă pentru începutul vegetaţiei

în linii generale, dezvoltarea rapidă a plantelor, de regulă, este direct proporţională cu suma
temperaturilor necesară pentru perioada de vegetaţie.
Important de reţinut, că plantele forestiere din zona temperată au nevoie de anumit regim
termic nu numai în perioada de vegetaţie, ele au nevoie de anumit regim termic şi în perioada
latentă, neactivă, de iarnă, deci ele au nevoie şi de t° sub 0°C, nu numai de t° mai sus de 0°C.
Alternarea iernii cu vara pentru ele este foarte necesar.
Căldura influenţează arborii nu numai prin raze directe. Uneori frunzele sunt mai calde cât
temperatura aerului. Tulpina arborilor este încălzită şi din interior, prin transportul soluţiilor
hrănitoare din sol circulând ascendent prin floem. Ramurile tinere ele sunt mai influenţate de
căldura directă.
Interesant este faptul, că diverse organe ale arboretului în acelaşi moment, la aceeaşi
temperatură atmosferică poartă temperaturi diverse, care diferă esenţial.
Important, că indicii climatici globali şi regionali dirijează în fond zonarea biomală globală şi
regională, dar asupra structurii şi ritmurilor funcţionale locale o influenţă deosebită au şi factorii
staţionali, factorii din staţiunea plantei. Anume aici, în staţiunea plantelor are loc traversarea
căldurii dintr-un mediu în altul, din atmosferă în litosferă. Anume aici regimul termic este specific,
dinamic şi policondiţionat.plantele sunt organisme poichiloterme, (< grec. poikilos-divers), adică nu
au temperatură constantă, temperatura lor depinde de temperatura mediului. Dar plantele alpine au
temperatură mai mare decât temperatura aerului, iar cele de la poalele munţilor au temperatură mai
mică decât temperatura aerului.

Influenţa temperaturilor scăzute asupra pădurii

Plantele din zona temperată rezistă la temperaturi scăzute de (-30°C)-(-35°C), în zona rece
(nordul Siberiei) – (-50°C)-(-60°C), iar cele din regiunile tropicale nu rezistă la temperaturi 2-3°C.
În zonele temperate şi reci plantele se pregătesc de iarnă şi mai favorabile zile de toamnă
pentru pregătirea de iernat sunt zilele senine şi fără precipitaţii, deoarece în aceste zile asimilarea
clorofiliană este mai mare. Începutul pregătirii de iarnă este provocat de micşorarea temperaturii şi
duratei zilei. La acest moment plantele mai activ se lignifică, micşorează cantitatea de apă, iar în
celule se formează cât mai activ substanţele zaharoase, care la geruri mari împiedică coagularea
19
substanţelor proteice. Uneori dacă cristalele de gheaţă din spaţiile intercelulare nu sunt prea mari şi
procesul de dezgheţare este lent, încet celulele rămân nevătămate.
Plantele sunt vătămate iarna nu numai ca rezultat al formării cristalelor de apă şi distrugerea
celulelor, dar şi ca rezultat al dehidratării celulelor, al pierderii apei din celule – fapt provocat de aşa
numita „secetă de iarnă”. Acest fenomen are loc când solul este îngheţat şi rădăcinile nu pot absorbi
apa din sol pentru compensarea apei pierdută în procesul de transpiraţie, care are loc şi iarna.
Plantele sunt vătămate şi ca rezultat al alternării bruşte a temperaturii. Acest fenomen mai des
este semnalat la plantele ce habitează pe versanţii cu expoziţie sudică şi estică.

Vătămările provocate de geruri iarna sunt:

1. Formarea gelivurilor sau a crăpăturilor longitudinale la trunchiuri din cauza
contactării mai puternice a părţii exterioare, decât cea interioară a trunchiului. La geruri repetate
aceste crăpături se măresc şi devin focare de infecţie pentru ciuperci etc.
La noi mai vulnerabile la astfel de vătămări sunt stejarul, ulmul, fagul, carpenul.
2. Pieirea semănăturilor, mai ales de ghindă, executate toamna în timpul iernilor
geroase, dar fără zăpadă. Măsuri: acoperire, reţinerea zăpezii, semănat mai adânc.
3. Deşosarea puieţilor (descălţarea puieţilor) la îngheţarea solului umed şi formarea
repetată a pajghiţei de suprafaţă. Adese sunt efectuate terenuri întinse de pepiniere cu molid, larice,
duglas etc. În pepiniere solul se acoperă cu litieră, muşchi, paie pentru a preveni deşosarea.
4. Degerarea unor segmente a tulpinii de fag, formând aşa numita „inimi roşii de ger”.
5. Degerarea frunzelor la răşinoase, ca urmare a temperaturii sub (-20°C) după o
toamnă blândă.
6. Degerarea lugerilor, ca rezultat al gerurilor puternice şi „secetei de iarnă”, sau
varierea bruscă a temperaturii de zi şi de noapte.

Vătămările provocate de îngheţurile vernale, adică îngheţurile de primăvară după pornirea

vegetării sunt frecvente şi periculoase. Ele provoacă: defolierea arborilor, distrugerea lugerilor
tineri, distrugerea florilor (stejar, nuc, fag ş.a.), distrugerea plantulelor etc. Diverse specii rezistă la
diverse temperaturi, dar în mare măsură depinde şi de repartizarea staţiunilor etc.
După sensibilitate la îngheţurile de primăvară plantele se clasifică în 3 grupe:
- foarte sensibile: fag, stejar, molid, frasin etc.;
- sensibilitate medie: paltin, tei, pin, anin negru;
- rezistente: mesteacăn, carpen, plop, anin alb.

Măsuri de prevenire a vătămărilor:

1. Acoperirea semănăturilor în pepiniere, reţinerea zăpezii.
2. Producerea fumului în pepiniere.
3. Udarea suprafeţei protejate, deoarece cu vaporii formaţi căldura din sol încălzeşte
aerul.
4. Regenerarea sub masiv a pădurii, în cazul speciilor sensibile (fag, brad, stejar etc.),
unde puieţii sunt protejaţi. Deschiderea masivului se face treptat, când tineretul devine mai
rezistent.
5. Folosirea plantelor pioniere rezistente şi repede crescătoare (mesteacăn, plop) pentru
protejarea puieţilor sensibili la îngheţ.
6. Acumularea zăpezii la trunchiurile arborilor seminceri, deoarece temperatura solului
şi arborelui se menţine rece şi se reţine faza înfloririi pentru a evita îngheţul.

Vătămările provocate de îngheţurile autumnale timpurii sunt de regulă mai mici şi mai puţin
periculoase decât vătămările provocate de îngheţurile vernale, deoarece arborii, plantulele sunt în
faza pregătirii de iarnă şi manifestă mai mare rezistenţă. De regulă, ele apar după 15 noiembrie.
Aceste îngheţuri autumnale pot cauza: căderea timpurie a frunzelor, îngheţarea lugerilor,
puieţilor.

20
 Influenţa temperaturilor ridicate asupra pădurii
Pentru plantele forestiere temperaturile mai mari de 40°C sunt dăunătoare provocând
distrugerea ţesuturilor. Temperatura puţin mai mare de 40°C provoacă formarea substanţelor toxice
în celule, iar la valorile de cca 50°C are loc şi coagularea substanţelor proteice.
Pentru a evita influenţa temperaturii ridicate plantele – şi activează transpiraţia, care esenţial
răceşte organele încălzite. Temperaturile mari deci, afectează plantele provocând arsuri şi pierderi
de apă enorme cu consecinţe negative pentru plantă.
Arşiţa majorând esenţial 50-60°C temperatura solului provoacă adesea arsura coletului la
puieţi, distrugerea cambiului şi pieirea lor.
Adesea are loc arsura acelor la răşinoase (brad, molid), la puieţii acestora când masivul este
brusc deschis. Uneori are loc şi pârlirea scoarţei la începutul sezonului de vegetaţie în părţile
orientate spre sud ale arborilor, mai ales la deschiderea bruscă a arboretului. Mai vătămate , de
regulă, sunt arborii cu scoarţă netedă şi subţire, ca exemplu la fag, carpen, cât şi plantele tinere de
stejar. Mesteacănul scapă de vătămare datorită culorii albe a scoarţei.
Măsuri silviculturale de combatere:
1. Tăierile de exploatare să fie realizate în aşa fel, ca speciile sensibile la temperaturi
majorate să nu fie expuse brusc insolaţiei.
2. Mobilizarea solului în pepiniere pentru a feri supraîncălzirea lui şi, deci, vătămarea
coletului.
3. Folosirea umbrarelor în pepiniere pentru a preveni încălzirea puternică a solului şi
evitarea transpiraţiei intense.
4. Regenerarea pădurii la adăpostul arboretului matur în cazul speciilor sensibile.

Durata sezonului de vegetaţie şi dezvoltarea pădurii

Durata sezonului de vegetaţie începe odată cu deschiderea mugurilor şi se încheie odată cu
schimbarea culorii frunzelor. În diverse zone climaterice ea este diferită. În zona temperată unde
există cele 4 anotimpuri plantele au nevoie de un anumit număr de zile cu temperaturi favorabile
pentru dezvoltare. Lungimea sezonului de vegetaţie variază de la o specie la alta.
Durata sezonului este edificată de temperatură şi începe primăvara când temperatura medie
diurnă atinge +10°C şi se termină toamna, când temperatura medie diurna este sub +10°C. La noi
perioada de vegetaţie poate fi 6-7 luni, iar la altitudini mari chiar de 2 luni. Ex.: Stejarul pufos are
nevoie de durata vegetaţiei de 6-7 luni, iar laricele – 2 luni. Plantele din pădurile noastre nu au
aceeaşi perioadă de vegetaţie.
Vegetaţia începe mai devreme la alunul, salba, cornul, carpenul, aninul, apoi jugastrul,
stejarul, fagul, teiul, cel mai târziu salcâmul.
Plantele cultivate la noi din alte zone, şi invers îşi schimbă durata perioadei de vegetaţie, dar
în anumite limite.
Regimul termic al duratei sezonului de vegetaţie nu este acelaşi de la an la an. El se află în
dependenţă de alţi factori ecologici şi în special de factorul umiditate. Pentru caracterizarea
condiţiilor de creştere a plantelor e necesar de corelat factorul „Căldura” cu ceilalţi factori
ecologici.
Exigenţele plantelor faţă de căldură variază de la specie la specie.
După exigenţa faţă de căldură plantele, de regulă, se clasifică în 3 grupe mari:
1. Specii euterme (exigenţe): stejar pufos, stejar brumăriu, stejarul, carpen, jugastru,
nuc.
2. Specii mezoterme (medii exigente): gorun, fag, tei, paltin de câmp, scoruş, anin alb,
ulm de munte.
3. Specii oligoterme (puţin exigenţe): molid, mesteacăn, plop tremurător, salcie
căprească.

Regimul de căldură din interiorul pădurii se deosebeşte esenţial de cel extern. În zilele calde
temperatura aerului în pădure este cu 8-10°C mai scăzută decât în afara pădurii. Cea mai înaltă
temperatură se înregistrează pe suprafaţa arboretului, care treptat scade spre sol. În timpul nopţii
21
răcirea este mai lentă decât pe terenul deschis, datorită efectului de ecranizare a coronamentului,
care împiedică iradierea căldurii din sol şi de la plantele etajelor inferioare. Afară de aceasta
plantele încălzite ziua ???? mai calde şi noaptea încălzind aerul din pădure. Noaptea în pădure aerul
este mai cald decât în afara arboretului pe loc deschis însă cu diferenţa nu prea mare. Favorabil
pentru plante este şi faptul că în pădure nu are loc schimbarea bruscă a temperaturii diurne.
Iarna în pădure este mai cald decât pe teren deschis, solul aici este mai cald şi creează condiţii
foarte favorabile pentru viaţă pădurii, pentru seminţe, microorganisme etc. Solul este cu 1-2°C mai
cald decât pe teren deschis, primăvara omătul se reţine mai mult timp, decât în afara pădurii.
Pădurea influenţează temperaturile extreme, creând un climat mai blând şi amplitudini mai restrânse
în dinamica climatului. Influenţa pădurii asupra climatului intern depinde de specificul arboretului.
Pădurea influenţează căldura şi din terenurile deschise adiacente, atenuând extremele termice.
Mare rol revine arboretului în menţinerea climatului favorabil din ochirile existente (goluri mici)
ceea ce face mai prielnice condiţiile de regenerare a pădurii, condiţii cu extreme termice atenuate.
În golurile mijlocii şi mari extremităţile termice sunt mult mai dificile şi ele se efectuează
treptat, prin regenerări consecutive dinspre marginea arboretului spre centrul golului. Golurile
mijlocii reprezintă aşa numitele „găuri de frig”.

Apa în viaţa pădurii

Apa ca factor ecologic poartă un aspect dublu (climatic şi edafic) cu valori deosebit de
importante pentru viaţa pădurii prin:
1. Secundează căldură în procesele de răspândire zonală a vegetaţiei pe Glob sub aspect
latitudinal şi altitudinal.
2. Participă la constituirea compoziţională a organismelor vegetale (50%-90% din
greutatea lor). În organele tinere şi frunze ponderea cantitativă a apei este mai mare decât în lemn.
3. Participă activ la asimilarea şi circulaţia substanţelor nutritive în organele plantei.
4. Participă activ la asimilarea clorofiliană.
5. Asigură procesul de transpiraţie necesar pentru menţinerea temperaturii
organismului, evitând supraîncălzirea (2-3 mii tone/ha).
6. Asigură procesul de transportare a substanţelor organice spre organele de depozitare.
7. Asigură procesele biochimice din celulele plantei.
8. Apa solidă (zăpada, poleiul, grindina) influenţează mecanic plantele forestiere.
9. Apa asigură procesele de putrefacţie şi descompunere a substanţelor organice moarte.
10. Apa asigură desfăşurarea ciclurilor biogeochimice de circulaţie a substanţei în
ecosistemul forestier.
Reamintim, că mecanismul de mişcare a apei cu substanţele nutritive spre vârful tulpinii este
constituit din forţa celulelor radicelare de-a absorbi şi împinge apa spre tulpină şi din forţa de sugere
a frunzelor provocată de presiunea osmotică a celulelor care atinge 20-40 atmosfere.
Apa ca factor ecologic e necesar să fie apreciat în dependenţă de ceilalţi factori ecologici de
influenţă în comun.
De menţionat, că şi ecosistemul forestier, pădurea, influenţează regimul hidric din interiorul şi
exteriorul pădurii prin 2 (fenomene) modalităţi foarte importante pentru mediul ambiant:
- prin împiedicarea scurgerii de suprafaţă a apei;
- prin asigurare infiltrării apei în sol şi spaţiile mai profunde ale substratului forestier.
Silvicultorul cunoscând modalităţile de influenţă a apei asupra pădurii poate influenţa regimul
hidric al ecosistemului forestier prin diverse activităţi silvotehnice: conducerea pădurii şi formarea
arboretului ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de regimul hidric, împădurirea terenurilor
adiacente zonelor acvatice (râuri, lacuri), prin crearea drenajelor, rărirea arboretului, prelucrarea
solului etc.

Transpiraţia plantelor lemnoase

Transpiraţia la plante reprezintă un proces fiziologic de eliminare a vaporilor de apă prin
stomate, uneori şi prin cuticulă (evaporaţia cuticulară, sau transpiraţia cuticulară). Transpiraţia la
plante nu este identică cu transpiraţia la animale, specifică numai omului, maimuţelor şi copitatelor.
22
 La plante transpiraţia împreună cu presiunea radicelară asigură absorbirea şi circularea
permanentă a apei cu substanţele minerale prin rădăcină, tulpină şi frunze. Afară de regularea
regimului hidric, transpiraţia asigură şi regularea regimului termic, evitând plantele de
supraîncălzire, deoarece evaporarea provoacă răcirea organismelor.
Transpiraţia în mare măsură depinde de gradul de iluminare, temperatură, umiditatea aerului,
intensitatea solului, vârsta plantelor etc.
Pentru fiecare specie de plante este specific anumit indice de transpiraţie, care indică
cantitatea de apă (în g.) necesară plantei pentru producerea unui gram de substanţă organică uscată.
Transpiraţia este permanentă la plante, dar nu are aceeaşi intensitate.
Ex.: la acelaşi arbore frunzele iluminate direct, transpiră mai intensiv decât cele iluminate cu
lumină difuză. Arborii tineri transpiră mai mult decât cei mai în vârstă. Paltinul şi stejarul mai
intensiv transpiră primăvara, însă teiul transpiră mai intensiv în a doua jumătate a sezonului de
vegetaţie.
De menţionat, că răşinoasele dispun de o capacitate de transpiraţie mai joasă decât foioasele.
La foioase şi răşinoase transpiraţia are loc şi iarna, însă mai lent. La speciile cu frunza caduce
transpiraţia are loc prin muguri, lugeri, lenticelele tulpinale, cicatricele foliare.
Transpiraţia excesivă iarna provocată de vânt este dăunătoare şi cauzează uneori uscarea
lugerilor tineri.
De menţionat, că din toată apa absorbită de plantă 99,8% este utilizată pentru transpiraţie, şi
numai 0,2% se asimilează în procesul de sinteză clorofiliată.
Anual 1 ha de pădure transpiră 2000-3500 tone de apă. În zilele calde apa frunzei se
reînnoieşte zilnic.

Exigenţa speciilor lemnoase faţă de apă

După exigenţa faţă de umiditate plantele în general se clasifică în următoarele grupe:
1. Xerofite – plantele, care habitează în condiţii de umiditate scăzută. Ex.: stejarul
pufos, stejarul brumăriu, cărpiniţa, sălcioara, porumbarul, salcâmul, oţelarul, pin silvestru ş.a.
Rezistă la uscăciuni îndelungate.
2. Xero-mezofite – habitează în condiţii de umiditate relativ scăzută şi nu rezistă la
uscăciuni îndelungate. Ex.: stejarul, gorunul, paltinul de câmp, jugastrul, arţar tătăresc, ulmul de
câmp, glădiţa, cireşul, mărul.
3. Mezofite – habitează în condiţii de umiditate medie, dar nu abundentă: teiul,
carpenul, frasinul, nucul, fagul, mesteacănul, bradul, ulmul, alunul, socul.
4. Mezo-higrofite- habitează în condiţii de umiditate pronunţată: mălinul, velnişul,
salcia căprească, salcia albă ş.a.
5. Higrofite – habitează în condiţii de umiditate abundentă: salciile de mlaştină, anin
negru.
În practica silvicultorilor, de regulă, se operează cu noţiunile de:
1. Specii puţin exigente faţă de umiditate: stejarul pufos, stejarul brumăriu, cărpiniţa,
jugastrul, părul, porumbarul, pinul silvestru, salcâmul, săleioara ş.a.
2. Specii cu exigenţe medii: fag, tei, carpen, frasin, stejar, gorun, nuc, paltin, cireş, ulm
ş.a.
3. Specii foarte exigente: aninul, plopii, sălciile, chiparosul de baltă ş.a.

Precipitaţiile atmosferice şi influenţa lor asupra pădurii

Precipitaţiile atmosferice există sub formă de: umiditate atmosferică, ploaie, zăpadă, ceaţă,
rouă, brumă, chiciură, polei şi grindină.
Umiditatea atmosferică reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă. Ea poate fi exprimată
prin:
- umiditatea absolută existentă (cantitatea în grame de vapori existente la moment);
- umiditatea absolută maximă posibilă (cantitatea care ar putea fi la această temperatură);
23
 - umiditatea relativă, care indică nu greutatea, dar gradul de saturaţie a atmosferei cu vapori.
Ea poate fi calculată prin raportul dintre umiditatea existentă şi umiditatea absolută posibilă.
Umiditatea relativă se exprimă în %.
- deficitul de saturaţie reprezintă diferenţa dintre umiditatea absolută maximă posibilă şi
umiditatea absolută existentă la moment; se exprimă în grame la m3.

Extremităţile umidităţii relative influenţează negativ asupra plantelor. În pădure umiditatea

relativă este mai mare decât în exteriorul ei şi are o importanţă deosebită, mai cu seamă, pentru
dezvoltarea plantelor.
În condiţiile Moldovei umiditatea relativă înregistrează un maximum iarna şi 2 minime – unul
în aprilie şi altul în august, mai puţin pronunţat.
Speciile xerofile sunt mai puţin pretenţioase faţă de umiditatea atmosferică.
Ploaia influenţează pădurea indirect, majorând umiditatea solului. Ploile torenţiale sunt
dăunătoare, cele netorenţiale – favorabile.
Important este repartiţia ploilor în decursul perioadei de vegetaţie. Ploile din faza înfloririi
sunt dăunătoare.
Zăpada influenţează pădurea direct prin acţiune mecanică, şi indirect majorând umezeala şi
căldura solului.
Influenţele pozitive: - majorează umiditatea solului şi îmbogăţirea lui cu substanţe azotoase
din atmosferă, din gaze dezvoltate în apă la topirea zăpezii.
- majorează temperatura solului, care sub zăpada de 30 cm este mai mare cu 15-20°C, ceea ce
asigură dezvoltarea seminţelor, microfaunei, evită „seceta fiziologică de iarnă” etc.;
- reţine primăvara începutul vegetaţiei (topirea lentă) şi evitarea îngheţurilor;
- favorează răspândirea seminţelor iarna pe suprafaţa ei netedă;
- favorizează lucrările de exploatare (nu se frâng trunchiurile căzând pe zăpadă, uşurează
transportarea).
Influenţe negative:
- zăpada abundentă poate frânge crengile, vârfurile mai cu seamă la răşinoase;
- zăpada scundă pe timp de iarnă cald formează pajghiţa, care defavorizează dezvoltarea
microflorei şi microfaunei, dezvoltarea seminţelor etc.

Ceaţa măreşte umiditatea solului, dar şi transpiraţia plantelor, ceea ce majorează absorbţia
apei din sol.
Bruma reprezintă sublimarea vaporilor de apă la temperaturi mai mici de 0°C. Bruma şi roua
majorează cantitatea de precipitaţii cu 10-30 mm – fapt foarte important.
Chiciura şi poleiul – precipitaţii solide formate pe ramuri la temperaturi mai mici de 0°C. Ea
se formează nu sub influenţa iradierii nocturne (ca roua şi bruma) şi nu numai pe suprafeţe
orizontale (ca roua şi bruma), dar se formează sub influenţa unei perioade de ger, ea se formează şi
noaptea şi ziua, şi pe ramuri verticale nu numai pe suprafeţe orizontale. De regulă, chiciura şi
poleiul în cantităţi mici majorează umiditatea solului, dar adese provoacă daune mari, provocând
frângerea ramurilor laterale şi de vârf cu mari consecinţe negative pentru pădure. Poleiul din
toamna anului 2000 a provocat pierderi enorme nu numai prin fracturarea arborilor de tei, frasin,
fag, plop, dar şi a arboretelor de stejăret şi gorunet.
Grindina provoacă pierderi, deoarece distrugând frunzele, lugerii tineri cauzează formarea
focarelor de diverse boli şi dăunători, minimalizează valoarea tehnică a lemnului de producţie etc.
Preţul precipitaţiilor este repartizarea lor adecvată fenofazelor.

Regimul hidric din pădure

Cantitatea precipitaţiilor incidente asupra pădurii se repartizează în felul următor: o cantitate
apreciabilă este reţinută şi reîntoarsă prin evaporare, de către arboret ascunsă la sol, altă parte se
scurge pe suprafaţa solului sau se infiltrează în sol, adesea ajungând până la pânza apelor freatice.
Coronamentul în dependenţă de compoziţia şi structura sa poate reţine de la 15% până la 40%
din cantitatea de precipitaţii. Această cantitate se stabileşte prin instalarea pluviometrelor în poiană
24
şi sub coronament. Sigur, că iarna, coronamentele de foioase reţin mai puţine precipitaţii decât
răşinoasele care nu leapădă frunzişul.
Stejăretele reţin cca 22% din precipitaţiile anuale.
Scurgerea de suprafaţă a apei în pădure depinde, în primul rând, de gradul de înclinare a
pantei, însă de reţinut, că scurgerea de suprafaţă este mai mare primăvara la topirea zăpezii decât
vara şi toamna.
Esenţial: Pădurea reduce esenţial scurgerea de suprafaţă, rareori depăşind 5% din precipitaţiile
anuale.
Evaporaţia apei de pe suprafaţa solului are loc şi vara şi iarna. Ea depinde de temperatură,
viteza vântului, umiditatea atmosferică, presiunea atmosferică etc. Se studiază cu ajutorul
evaporimetrelor sau lizimetrelor. Primăvara solul evaporă evaporă cea mai mare cantitate de apă.
Evaporarea apei este împiedicată de litieră, temperatură, umbrire etc. În pădure evaporarea apei este
cu 30% mai mică decât pe teren deschis.
Spulberarea zăpezii în pădure este foarte redusă fapt care favorizează regimul hidric din
ecosistemele forestiere.
Infiltrarea apei în solul pădurii este foarte activă şi depăşeşte de 10-20 ori activitatea infiltrării
pe teren deschis. Infiltrarea mult depinde de caracterul substratului.
Umiditatea solului în pădure totdeauna este mai mică decât pe terenurile deschise. De
menţionat, că pădurea nu numai reţine apa în sol, dar evită (pe solurile argiloase) înmlăştinirea
terenului prin procesele puternice de transpiraţie. Tăierile nechibzuite pe astfel de soluri provoacă
procesele de înmlăştinire şi împiedică regenerarea pădurii naturale. Deci pădurea în aşa fel îşi
pierde rolul ei hidrologic de drenare a solului.
Apele freatice sunt influenţate esenţial de pădure. În unele regiuni pânza apelor freatice se
compensează cu cca 15% din precipitaţiile anuale. Apa freatică, care alimentează izvoarele, râuleţe
se restabileşte permanent şi normal în zonele cu păduri, care menţin nivelul freatic mai sus decât
nivelul râuleţelor. În zonele de silvostepă şi stepă uneori râurile alimentează pânza freatică de sub
pădure, şi pădurea are condiţii de existenţă mai favorabile.
E cunoscut şi faptul, că pădurile influenţează pânza apelor freatice, consumând din ele prin
transpiraţie o mare cantitate de apă. Adesea în păduri fântânile sunt mai adânci decât înafara
pădurii.
Relaţiile dintre pădure şi apa freatică se află în dependenţă de mai mulţi factori, dar esenţiali
sunt structura stratigrafică şi structura geomorfologică a regiunii în cauză.

Bilanţul apei din pădure

Bilanţul apei reprezintă raportul dintre cantitatea de apă intrată pe teritoriul dat sub forma de
precipitaţii şi cantitatea de apă ieşită prin evaporare, scurgere de suprafaţă, infiltrare etc. Acest
bilanţ se calculează după principiul ecuaţiei x=y+z.
În limitele unui masiv de pădure bilanţul apei poate calculat prin formula:
, unde:
P – precipitaţiile
Ec – evaporaţia coronamentului
Et – evaporarea totală (din sol şi de pe sol)
Sz – scurgerea din zăpada spulberată
Ss – scurgerea de suprafaţă
Sl – scurgerea laterală
Rf – scurgere spre sau absorbită din apa freatică
Tp – transpiraţia plantelor
La anumit moment acest bilanţ poate avea valori pozitive sau negative.

25
 Rolul hidrologic al pădurilor
Pădurea exercită influenţe ameliorative esenţiale asupra regimului hidrologic local şi regional
prin:
1. Majorarea precipitaţiilor atmosferice cu cca 6% (faţă de terenurile neîmpădurite) pe
suprafeţele împădurite şi cele adiacente. Acest efect se realizează prin capacitatea pădurii de a
condensa vaporii din pădure şi deasupra coronamentului, prin mecanismele de majorare a cantităţii
de rouă, chiciură şi polei, prin reţinerea zăpezii în cantităţi mai mari.
2. Reglarea debitului apelor, menţinându-l constant pe parcursul anului în limitele
teritoriilor acoperite cu păduri şi nu numai. În fond, debitul apelor se menţine aproape constant ca
rezultat al minimalizării scurgerii de suprafaţă şi modificarea lor în scurgeri lente subterane.
3. Reducerea evaporării apei de pe sol şi din sol, ca rezultat al umbririi şi minimalizării
vitezei vântului.
4. Asigurarea topirii lente a zăpezii, evitând irosirea rapidă a apei din zăpadă.
5. Reglarea torenţilor pe plantele abrupte.
6. Evitarea înmlăştinirii teritoriilor cu nivelul apelor freatice mic, datorită forţei de
eliminare a cantităţilor enorme de apă prin transpiraţie. Acest efect al pădurii adesea este utilizat la
drenarea teritoriilor mlăştinoase.
Deci pădurea, prin capacităţile sale contribuie esenţial la menţinerea constantă a debitului de
apă, utilizarea şi repartizarea lui adecvată în timp şi spaţiu. Aceste capacităţi ale pădurii necesită a fi
utilizate cât mai larg în ameliorarea teritoriilor degradate atât de vaste în Republica Moldova.

Pădurea şi aerul
Aerul curat include 78% N2;21% O2; 0,03 CO2, cca 1% argonul şi a gaze. Aerul poluat include
şi a gaze – SO2, NH3, vapori de apă, exces de CO2, impurităţi mecanice etc.
Azotul molecular din aer nu poate fi folosit direct din atmosferă. El este fixat de către unele
bacterii care habitează în sol. În urma descărcărilor electrice se formează oxizi de azot, care fiind
dizolvaţi în precipitaţiile atmosferice ajung în sol de cca 5 kg/ha.
Oxigenul în atmosferă de regulă este în cantităţi suficiente, dar în sol însă poate fi în cantităţi
insuficiente (sol bătătorit, abundenţa apei) şi deci poate provoca probleme pentru rădăcini şi
microbiocenozele edafice.
Bioxidul de carbon serveşte ca sursă pentru fotosinteză şi formarea substanţei organice. Un ha
de pădure utilizează anual 4 tone de CO2, iar toată vegetaţia globului consumă cca 600 mln tone
CO2 pe an. Aceasta constituie aproximativ 3% din tot CO2 atmosferic, care este restituit în
atmosferă prin respiraţia tuturor organismelor, prin ardere, prin descompunerea substanţei organice,
vulcani.
În pădure, mai cu seamă deasupra solului CO 2 se află în cantităţi mai mari decât pe teren
deschis. De prezenţa cantităţilor mai mari de CO 2 sub coronament profită tineretul şi arbuştii,
deoarece concentraţia ridicată de CO2 activează procesul de fotosinteză la intensitatea luminii mai
slabă. Acest fenomen prezintă o importanţă deosebită pentru regenerarea pădurii. În atmosfera
arboretelor mai tinere CO2 este mai concentrat decât în cele bătrâne.
De menţionat, că lemnul arborilor conţine 50% C, 43% O2, 6% H2, 1% N şi cenuşă (din toată
masa uscată).
Gazele otrăvitoare din atmosferă, mai cu seamă bioxidul de sulf, compuşii fluorului şi
arseniului influenţează negativ dezvoltarea plantelor. Acidul sulfuric, pătrunzând în frunze stopează
fotosinteza şi reţin esenţial dezvoltarea arborilor. Ele influenţează negativ plantele şi prin
intermediul solului, ploilor acide, care împiedică dezvoltarea ierburilor, lichenilor.
După gradul de rezistenţă la gazele otrăvitoare arborii de foioase se aranjează: fagul (cel mai
sensibil), paltinul, teiul, frasinul, părul şi ulmul (cel mai rezistent).
Fitoncidele numite şi „otravă pentru plante” sunt eliminate de către plante şi au capacitatea de
a distruge unele bacterii, ciuperci. Au fost descoperite de către B.Tochin. Sunt foarte diverse. Ele
sunt volatile şi acţionează la distanţă. Substanţele, care omoară microbii conţin şi multe plante

26
inferioare şi ciupercile. Ex.: Produsele unor ciuperci se folosesc pe larg în calitate de medicamente:
penicilina, streptomicina, actinomicina etc.
Important, că fitoncidele asupra unor plante influenţează şi pozitiv, favorizându-le creşterea.
Faţă de fitoncide nu sunt indiferente nici animalele.
Fitoncidele împreună cu toate celelalte substanţe biochimice produse de plante şi animale sunt
foarte variate şi prin acţiunea lor reciprocă dintre organisme formează aşa numita „structură
biocenotică” a ecosistemului forestier (şi nu numai), care constituie o forţă integrativ-selectivă a
biocenozelor. Această forţă în anumită măsură impune cine şi cu cine poate convieţui mai eficient,
mai confortabil.
Tipurile de miros din pădure sunt diverse şi cu destinaţii speciale.
Electricitatea atmosferică exercită influenţe negative: provoacă incendii, distrugeri ai
coroanei. Arborii cu ritidom subţire sunt mai puţin vătămaţi (fag, carpen, anin) decât cei cu ritidom
mai gros (stejar, ulm, plop, pin), deoarece cei cu scoarţă subţire se umezesc mai repede şi permit
trecerea curenţilor spre sol. La începutul ploii, când trunchiul încă este uscat pericolul distrugerii
este mai mare.

Pădurea şi vântul
Vântul exercită asupra pădurii influenţe mecanice şi influenţe fiziologice, care provoacă
modificarea metabolismului organismelor vegetale.
De menţionat, că viteza vântului nu este aceeaşi la diverse înălţimi. Dacă viteza vântului la ha
de 5 cm deasupra solului pe teren deschis constituie 1,3 m/sec, apoi la h = 1 m viteza atinge 2,8
m/sec, la h = 16 m viteza vântului este de 4,7 m/sec. Deci vântul ajuns la pădure exercită o influenţă
mai puternică asupra coronamentului, constituit din organe slab lemnificate, fragile, gingaşe etc.
Vântul se înscrie în grupa factorilor ecologici prin influenţele sale directe asupra plantelor
forestiere, cât şi indirecte prin modificările provocate altor factori ecologici, devenind astfel factor
limitativ, adică factor care limitează acţiunea celorlalţi factori ecologici. În dependenţă de viteza
vântului, influenţele sale pot avea efecte negative, favorabile dezvoltării pădurii, sau negative,
nefavorabile sau catastrofale pentru ecosistemele forestiere.
Efectele pozitive sunt provocate de vânturile slabe. În aceste cazuri mişcarea aerului
contribuie la menţinerea ritmului activ al transpiraţiei, menţinerii în coronament a concentraţiilor
optimale de oxigen şi bioxid de carbon, activizării proceselor de fotosinteză, contribuie la
menţinerea regimului hidric şi termic normal pentru procesele biologice din cadrul ecosistemului
etc. Vânturile slabe contribuie la răspândirea seminţelor la distanţe mari asigurând extinderea
fitocenozelor, contribuie la transportul polenului asigurând polenizarea încrucişată şi deci
regenerarea normală a pădurii. Mişcarea aerului asigură desfăşurarea proceselor biologice din toate
etajele, chiar şi din litieră şi sol. Vânturile slabe provoacă scuturarea zăpezii de pe arbori evitând
fracturarea ramurilor.
Efectele negative sunt provocate de vânturile puternice vremelnice sau permanente, mai cu
seamă a vijeliilor, furtunilor şi uraganelor. Consecinţa vânturilor puternice se exprimă prin
dezechilibrarea transpiraţiei, fotosintezei, respiraţiei, regimului hidric din sol şi frunze. Ca rezultat,
scade esenţial productivitatea pădurii. Vânturile permanente provoacă modificarea coroanei
arborilor, care pot căpăta forme drapelare sau tabulare. Vânturile puternice provoacă distrugerea
frunzişului, fracturarea ramurilor, mugurilor, florilor, provoacă biciuirea unor arbori de către alţii
(mesteacănul pe molid). Furtunile şi uraganele adesea provoacă doborâturi de arbori pe suprafeţe
imense, mai ales arborii de molid, care au rădăcina superficială. La vânturi prea puternice nu rezistă
bradul, pinul, fagul, chiar şi stejarul. Mai vulnerabile sunt arboretele pure de molid. Mai rezistente
sunt arboretele pluriene decât cele echiene. Arborii fracturaţi servesc focare pentru boli şi dăunători.
Influenţa pădurii asupra vânturilor se exprimă prin:
- minimalizarea vitezei, direcţiei şi structurii vânturilor. Aceste modificări provocate de
pădure ca obstacol în calea vântului pot fi esenţiale în dependenţă de structura arboretului, gradului
de închidere vertical, compoziţia arborilor, densitatea şi etajarea lor etc. Pădurea influenţează
vânturile nu numai din limitele masivului, dar şi în limitele teritoriilor adiacente exercitând un rol.

27
Pădurea reduce nu numai forţele mecanice, dar şi influenţa vântului asupra proceselor fiziologice,
mai cu seamă a transpiraţiei, evaporaţiei şi regimului hidric din ecosistem.
Efectele pozitive ale pădurii servesc ca bază teoretică în crearea perdelelor forestiere de
protecţie a culturilor agricole.

Solul ca element al ecosistemului forestier

Solul este un component indispensabil al tuturor ecosistemelor terestre. El a luat naştere şi a
evoluat odată cu apariţia şi dezvoltarea vegetaţiei pe Terra. Solul permanent se află în relaţii
reciproce de influenţă şi interdependenţă cu vegetaţia. Originea solului a fost cauzată de mai mulţi
factori: climă roca maternă, relieful, plantele animalele. Rolul hotărâtor, principal în formarea
solului revine totuşi vegetaţiei, care îmbogăţeşte substratul cu substanţe organice, din care, sub
influenţa reducătorilor, se formează humusul (< lat. humus – sol). În toată diversitatea solurilor
Terrei există şi grupa solurilor de pădure, grupa solurilor care s-au format sub influenţa vegetaţiei
forestiere: soluri brune de pădure, soluri cenuşii de pădure, soluri castanii de pădure etc. Pe anumit
tip de sol creşte anumit tip de pădure şi invers: sub anumit tip de pădure se formează anumit tip de
sol.
Deci, relaţiile dintre sol şi vegetaţia forestieră sunt foarte diverse, profunde, reciproce şi
poartă un caracter de interdependenţă. Viaţa pădurii şi productivitatea ei depinde în fond de starea şi
de fertilitatea solului. Silvicultorul cunoscând legităţile de influenţare reciprocă a arboretului şi
solului va fi capabil să dirijeze regenerarea şi dezvoltarea pădurii cât mai raţional, cât mai adecvat
situaţiilor create pe teren concret.
De menţionat, că solul fiind un element structural al ecosistemului forestier, el în acelaşi timp
poartă rolul şi de factor ecologic, şi de mediu în care cresc, se dezvoltă şi funcţionează un şir de
grupe de microorganisme, inclusiv şi reducătorii. Dacă în frunze are loc procesul de sinteză a masei
organice, apoi în sol are loc procesul invers: de descompunere a masei organice moarte.
Solul ca mediu de viaţă al reducătorilor constituie o verigă esenţială în circuitul global al
materiei şi fluxului de energie.
Valoarea principală a solului este determinată de gradul său de fertilitate, adică de capacitatea
sa de a satisface cerinţele plantelor cu substanţele nutritive necesare, apă, aer, căldură şi spaţiu
pentru creşterea rădăcinilor.
Solul forestier fiind influenţat de biocenoza forestieră specifică, de microclimatul specific, de
structura compoziţională şi spaţială specifică pădurii poartă un şir de capacităţi deosebite de solurile
ecosistemelor de pajişti. Şi anume:
- dispune de cantităţi majorate de humus;
- dispune de fertilitate şi troficitate majorată;
- prezenţa în abundenţă a acizilor fulvici, care au capacitatea mare de a forma compuşi uşor
solubili asimilabili de plante şi infiltrabili în straturile inferioare a solului, majorarea proceselor de
podzolire (minimalizarea calciului). Acizii fulvici se formează la descompunerea masei organice de
către ciuperci.
De menţionat, că în solurile de pajişti descompunerea masei organice are loc sub influenţa
bacteriilor, în fond, şi ca rezultat se formează acizii huminici, ce formează compuşi mai puţin
solubili, şi deci substanţele nutritive se acumulează în stratul superficial al solului.
- are regim mai favorabil de U şi temperatură;
- structură şi compoziţie chimică optimă;
- este bogat în microorganisme (microbiocenoze).

28
 Influenţa solului asupra arboretului se exprimă prin următoarele capacităţi: profunzimea
solului, troficitatea, structura, reacţia solului, activitatea microbiologică, textura şi scheletul lui.
Deci, solul influenţează activ viaţa pădurii atât prin fiecare însuşire a sa în parte, cât şi prin
ansamblul lor, care constituie fertilitatea solului.
De menţionat, că însuşirile şi calitatea solului depinde în mare măsură de roca maternă pe care
s-a format. Pe rocile silicioase cum e granitul, de regulă, sărace în calciu, se formează soluri acide
cu profunzime mică, fertilitate scăzută. Pe ele se instalează răşinoasele. Pe rocile mai noi, gresiile
calcaroase, se formează soluri bogate în calciu, soluri cu profunzime mare şi fertilitate majorată. Pe
astfel de soluri se instalează amestecurile de foioase. Pe rocile argiloase se formează soluri grele
unde arboretele au de regulă productivitate scăzută.
Profunzimea solului determinată în primul rând gradul de dezvoltare a sistemului radicelor –
fapt care asigură dezvoltarea viguroasă a arboretelor şi longevitatea lor. Pe soluri cu profunzime
mică arboretul este slab productiv şi de longevitate scurtp. Având rădăcinile situate superficial ele
uşor pot fi doborâte de vânt, nu pot fi pe deplin asigurate cu apă şi substanţe minerale etc.
Vorbind de profunzimea sau grosimea solului e necesar să deosebim 2 categorii: profunzimea
morfologică şi profunzimea fiziologică. Prima reprezintă grosimea solului până la roca mamă, iar a
doua – reprezintă stratul de sol folosit efectiv de rădăcinile arborilor; nivelul inferior al acestui strat
este edificat de adâncimea la care ajung ultimele ramificaţii ale rădăcinilor subţiri. Adesea
profunzimea fiziologică este mult mai mare decât cea morfologică, adică rădăcinile arborilor
pătrund şi în roca maternă. Ex.: Rădăcinile stejarului şi salcâmului în condiţiile noastre de
silvostepă pătrund prin roca mamă la adâncimi de 6-10 m, salcâmul uneori chiar 15 m, ajungând
până la nivelul apelor freatice. Uneori însă grosime fiziologică poate mai mică decât cea
morfologică. Aceste cazuri pot fi cauzate de orizontul B al solului, lipsa de apă şi aerisire etc. Astfel
de cazuri pot fi observate la arboretele de molid rădăcinile căruia rareori depăşeşte profunzimea de
0,5 m.
Sigur, că pe soluri profunde se dezvoltă bine orice specie de arbori, dacă ceilalţi factori sunt
favorabili.
După profunzime solurile se clasifică:
1. superficiale – până la 30 cm grosime;
2. puţin profunde – 60 cm;
3. mijlociu profunde – 90 cm;
4. profunde – până la 120 cm adâncime;
5. foarte profunde – mai mult de 120 cm.

Textura şi scheletul solului influenţează arboretul indirect, prin condiţionarea regimurilor de

umiditate, de căldură şi de aerisire a solului.
Reamintim, că solul ca atare este format din părticele, din elemente solide de dimensiuni
foarte diferite. Pietrele şi pietrişul cu diametru mai mare de 2 mm formează scheletul solului, iar
celelalte elemente solide cu diametru sub 2 mm constituie solul propriu-zis. Aceste elemente mai
mici de 2 mm sunt părticele de nisip, argilă şi pulbere. Anume proporţiile dintre aceste 3 părticele
formează textura solului. Solurile după textură se grupează în 6 grupe, dar principale sunt 3: sol
nisipos (nisip > 80%), lutos (pulbere+argilă = > 65%), argilos (argilă > 50%).
Între aceste 3 categorii există 3 etape intermediare: sol nisipo-lutos, luto-nisipos şi luto-
argilos. Cele mai fertile sunt solurile cu textură medie şi schelet redus, adică cele cu conţinut
echilibrat de nisip, argilă şi pulbere, având scheletul de cca 25%.
Structura solului influenţează fitocenoza tot indirect condiţionând permeabilitatea, aerisirea,
rezervele de apă şi de substanţe nutritive.
Reamintim, că structura solului reprezintă starea de agregare, de legare a părticelelor solului.
Dacă elementele solului nu sunt legate, agregate între ele avem de a face cu un sol nestructurat
(prăfos sau nisipos pur). Forţele de structurare, de agregare sunt influenţa coagulatoare a cationilor
de Ca, capacitatea de cimentare a humusului cât şi influenţa rădăcinilor, râmelor, îngheţ-dezgheţ,
umezire-uscare etc. după mărimea şi forma părticelelor agregate deosebim sol cu structură

29
glomerulară (măzărată) – < 1 cm; alunară – din agregate de 1-1,5 cm, nuciformă – 1,5-4 cm;
prismatică – cu agregate de 4-10 cm etc.
Cea mai favorabilă este structura glomerulară adică de diametrul seminţelor de mazăre. Ea
asigură existenţa regimurilor solului, compoziţiei optimale de substanţe nutritive, dezvoltarea
normală a microorganismelor etc. Ea se realizează mai pronunţat în orizontul A al solului.
Regimul hidric al solului asigură dezvoltarea substanţelor nutritive, cât şi transportarea lor la
diferite organe. El se află în dependenţă de structura şi textura solului, de cantitatea de precipitaţii şi
mai ales de prezenţa apei accesibile (cedabile plantelor).
Reamintim, că apa în sol există diferite forme:
- apa de higrosopicitate, care înveleşte direct particulele fine şi este reţinută de forţa de
atracţie moleculară (adsorbţie) care constituie cca 50 atm (sau mai mare);
- apa peliculară, care înveleşte stratul de apă de higrosopicitate, reţinută cu o forţă de până la
50 atm;
- apa capilară, din capilarele solului, reţinută de forţa superficială a meniscurilor; ea constituie
rezervele principale pentru plante;
- apa gravitaţională, care după precipitaţii umple lacunele din sol şi se infiltrează uşor în apele
freatice;
- apa îmbibată în coloidele solului este absolut neaccesibilă.

Apa cedabilă plantelor este cea capilară şi parţial cea peliculară şi gravitaţională. Apa
neaccesibilă se numeşte „rezerva moartă a solului”. Cu cât solul este mai puţin structurat, cu atât
apa accesibilă este mai puţină, deoarece particulele mici prin forţa de adsorbţie reţin mai multă
cantitate de apă (solurile argiloase). Deci, după ploile scurte de vară solurile argiloase oferă
plantelor mai puţină apă decât cele nisipoase. Din această cauză arboretele de pe solurile uşoare
rezistă mai uşor seceta, decât cele de pe solurile argiloase; de aceea pădurile din stepă sunt instalate
pe soluri mai nisipoase. În schimb în regiunile ploioase solul argilos oferă mai multă apă plantelor,
decât cele nisipoase. Rădăcinile arborilor în cântarea apei pot atinge o creştere de până la 10-20
mm/zi, desigur în soluri cu textură şi structură optimală.
Este necesar să deosebim uscăciunea fizică de „uscăciune fiziologică a solului”, care este
cauzată:
- de concentraţia prea mare a soluţiei solului;
- de temperaturile scăzute a apei din sol;
- de prezenţa acidităţii majorate;
- de prezenţa poluanţilor toxici;
- lipsa de aerisire.
Regimul hidric al pădurii include şi aşa fenomene ca „roua subterană” sau „roua internă”, din
cauza mişcării vaporilor noaptea şi iarna de jos în sus, iar vara şi ziua – de sus în jos.
Aerul din sol influenţează dezvoltarea arboretului atât direct, cât şi indirect, deoarece este
necesar pentru respiraţia rădăcinilor, încolţirea seminţelor, desfăşurarea normală a activităţilor vitale
ale reducătorilor din sol, proceselor din rizosferă. Aerisirea solului este asigurată de structura şi
textura solului, însă ea poate fi serios afectată prin păşunatul excesiv etc.
Troficitatea sau valoarea nutritivă a solului este unul din factorii principali, care influenţează
esenţial creşterea, dezvoltarea, productivitatea şi regenerarea pădurii, stabilitatea structural-
funcţională a tuturor tipurilor de ecosisteme forestiere. Dar e necesar de menţionat, că nu e de ajuns
ca solul să fie cât mai bogat în substanţe minerale nutritive. Pentru a fi folosite din plin aceste
substanţe nutritive e necesar ca solul să dispună de valori optimale şi a celorlalţi factori ecologici
cum ar fi umiditatea, structura, aerisirea, temperatura, aciditatea, cantitatea de humus etc. Deosebit
de important este faptul, că nu conţinutul global, conţinutul total al substanţelor minerale din sol
constituie troficitatea înaltă a solului. Troficitatea înaltă a solului este determinată de cantitatea de
substanţe minerale existente în forme asimilabile. Plantele forestiere pentru nutriţia lor folosesc
diverşi compuşi, atât al unui şir de macroelemente, ca N, Ca, P, K, S, Mg şi Fe, cât şi a unui şir de
microelemente, cum ar fi Zn, Cu, Mn, Mo, B, Cl ş.a. Sărurile acestor elemente intră în componenţa
humusului în fond. Insuficienţa unor elemente minerale în sol duc la îmbolnăvirea sau chiar la
30
pierirea unor arbori. Ex.: Deficitul N provoacă îngălbenirea frunzelor şi reţinerea creşterii arborilor,
insuficienţa Fe, Mg, Mn provoacă cloroza (decolorarea) frunzelor sau lăstarilor tineri etc.
După exigenţa faţă de troficitatea minerală a solului speciile de arbori se grupează în specii
exigente (eutrofe), mediu exigente (mezotrofe), puţin exigente (oligotrofe) şi foarte puţin exigente
(euritrofe) sau cu amplitudine trofică vastă.
Specii eutrofe: Frasin, Ulm, Tei, Paltin, Arţar, Stejar, Plop, Anin, Brad.
Specii mezotrofe: Fag, Gorun, Carpen, Larice, Castan, Nuc, Stejar pufos.
Specii oligotrofe: Plop tremurător, Molid, Mesteacăn, Salcâm, Pin silvestru.
Specii euritrofe: Lonicera, Cătică albă, Măcelul, Afinul.
Foioasele, în general, sunt mai exigente faţă de troficitatea solului decât răşinoasele.
Speciile de arbori au exigenţe faţă de anumit element. Unele specii preferă soluri calcaroase şi
se numesc specii calcifile (Cărpiniţa, Stejarul pufos), altele evită solurile calcaroase şi se numesc
calcifobe sau calcifuge (Mesteacănul).
Un şir de arbori suportă bine solurile salinizate şi se numesc specii halofile (cătina albă,
sălcioara, oţetarul, glădiţa şi arţarul tătăresc).
De menţionat, că frunzele arborilor, florile, fructele, ramurile tinere au un conţinut mai mare
de săruri minerale decât lemnul trunchiului. Deci prin extragere lemnului din pădure nu sunt scoase
din circuit mari cantităţi de elemente chimice. Majoritatea absolută a elementelor chimice rămân în
pădure şi intră în circuitul biogeochimic al ecosistemului forestier după uscarea şi putrezirea
frunzelor, fructelor, rămurelelor tinere.
Substanţele minerale asimilabile folosite de către plantele forestiere în fiecare an se
restabilesc prin activitatea microorganismelor, care transformă substanţele neasimilabile în compuşi
asimilabili.
Troficitatea azotoasă în viaţa pădurii joacă un rol deosebit de important. Fitocenoza forestieră
consumă anual cca 50-100 kg N la hectar. El este asimilat din sol sub formă de nitraţi şi sub formă
de diferite săruri de amoniu. Unele specii (Salcâmul, Aninul, Sălcioara) sunt capabile de a folosi şi
azotuil din aer cu ajutorul bacteriilor (Asotobacter) aflate în nodozităţile radicelare.
În sol compuşii asimilabili ai azotului provin în primul rând şi în cele mai mari cantităţi prin
descompunerea resturilor organice aflate în sol. Mai mici cantităţi provin şi din atmosferă prin
intermediul precipitaţiilor sub formă de acizi ai azotului în cantitate de cca 5 kg/ha şi prin fixarea
azotului atmosferic de către bacteriile din sol aproximativ 20 kg/ha.
Un hectar de pădure anual consumă de la 50 kg la 100 kg de azot, ceea ce constituie mult mai
puţin decât consumă 1 ha de plante agricole (100-400 kg/ha). Deci, cantitatea de azot asimilabil, în
fond, depinde de cantitatea de resturi organice şi de condiţiile de viaţă, de activitatea
microorganismelor din litieră. Intensitatea procesului de mineralizare depinde de compoziţia
fitocenozei, mai cu seamă a arboretului, depinde de grosimea şi umiditatea litierii, de aciditatea
solului, care frânează mineralizarea etc.
După exigenţa faţă de azot plantele se grupează în specii exigente faţă de azot şi se numesc
plante nitrofile, şi altă grupă mai puţin exigente. Exigenţe majorate în acest sens manifestă speciile
de ulm, plop, soc, mălin şi salba moale.
Mai puţin exigente faţă de azotul din sol sunt speciile care-şi fixează azotul atmosferic cu
ajutorul bacteriilor din nodozităţile radicelare. La această grupă se atribuie: salcâmul, sofora,
caragana, aninul, sălcioara, cătina albă.
Litiera reprezintă resturile organice de la suprafaţa solului, formate din frunze, flori, fructe,
rămurele, conuri, seminţe etc. În pădure afară de litieră mai există resturi organice atât în sol (resturi
de rădăcini, insecte moarte), cât şi deasupra lui (partea aeriană a plantelor ierboase, cadavre,
licheni), care împreună cu litiera formează pătura moartă a pădurii. Prin descompunerea pădurii
moarte se formează humusul bogat în substanţe nutritive, acizi organici (humuci, huminici, fulvici
etc.).
Anual la 1 ha de pădure se formează 4-5 tone de resturi uscate, care compensează partea
descompusă a litierei. Rolul litierei este exprimat prin:
1. Serveşte ca îngrăşământ natural inepuizabil;
2. Sursa principală de humus;
31
 3. Mediul şi sediul principal al reducătorilor;
4. Protejează solul de bătătorii;
5. Asigură pătrunderea lentă a apei în sol;
6. Împiedică scurgerea de suprafaţă a apei;
7. Menţine regimul termic al solului în limitele moderate;
8. Menţine regimul hidric al solului împiedicând evaporarea;
9. Îmbogăţeşte aerul pădurii cu CO2;
10. Oferă mediu favorabil pentru încolţirea seminţelor.
Litiera poate avea şi influenţe negative, mai cu seamă când este acumulată în straturi groase,
împiedicând procesele de aerisire, descompunere, reducere-oxidare, de încolţire şi pătrundere în sol
a rădăciniţei noi apărute etc.
Humusul bun cu reacţie neutră sau slab acidă favorizează dezvoltarea pădurii prin:
- formarea structurii glomerulare a solului prin livigarea şi cimentarea particulelor solului;
- favorizarea permiabilitatea solului şi reţinerea apei;
- prin descompunere se formează amoniac, care se transformă în nitraţi uşor asimilabili;
- conţine substanţe organice asimilabile;
- împreună cu argila formează aşa-numitul complex „adsorbtiv argilo-humic”, care serveşte
rezervor pentru substanţele nutritive.
De menţionat, că humusul acid are influenţe negative, deoarece favorizează podzolirea
solurilor, distrugerea structurii solului, favorizează spălarea substanţelor nutritive. Humusul acid se
produce în molidişuri şi brădete.
Acumularea humusului în sol nu este direct proporţională cu acumularea litierei. În molidişuri
litiera-i multă, dar humus puţin; în stejărete invers – litieră mai subţire, dar humus mai mult.
Humusul de calitate superioară numit de regulă mull are reacţie slab acidă sau neutră, aspect
pământos, fin glomerulat, culoare închisă, fără resturi vegetale. Se găseşte mai adesea în pădurile de
fag, de fag cu brad, de stejar, şleau etc.
Humusul brut este cu resturi vegetale, culoare brună, acid sau puternic arid; în solurile de
molid.
Moderul – forma intermediară între mull şi humusul brut; se întâlneşte în făgete şi molidişuri.
Humusul de tip mull se formează în staţiunile unde este de ajuns căldură şi umiditate pentru
activitatea intensă a microorganismelor reducătoare.

Influenţa pădurii asupra solului

Este indiscutabil faptul, că biocenoza forestieră exercită influenţe favorabile asupra solului,
asupra genezei solurilor forestiere, menţinerii fertilităţii lor etc.
Acţiunea favorabilă de asigurarea a genezei şi ameliorării permanente a solului se manifestă
prin:
1. Menţinerea proceselor de descumpunere a materiei opr.;
2. Includerea în circuitul biogeochimic a elementelor noi sustrase din adâncimile
profunde ale substratului;
3. Activizarea proceselor de solificare;
4. Ameliorarea structurii solului prin activizarea proceselor de alterare a rocii materne;
5. Conservarea solului, ferindu-l de eroziuni şi alunecări;
6. Menţinerea climatului intern favorabil solului.
Pentru menţinerea influenţelor favorabile a pădurii asupra solului sunt recomandabile
următoarele măsuri silvotehnice:
- menţinerea arboretelor cât mai închise situate pe pante şi celor expuse la înţelenire;
- interzicerea păşunatului mai ales în zonele cu potenţial de eroziune;
- crearea arboretelor amestecate pentru a asigura calitate mai superioară litierei;
- împădurirea terenurilor degradate etc.;
- drenarea solurilor cu exces de apă;
- regenerarea la timp a parchetelor exploatate.

32
 Pădurea şi factorii orografici
Factorii orografici numiţi şi condiţiile de relief exercită, în fond, influenţe indirecte asupra
fitocenozei forestiere, dar în anumite cazuri influenţează pădurea şi direct. Ex.: gradul de înclinaţie
a versanţilor impun fitocenozei o structură specifică compoziţională şi spaţială, favorizează
răspândirea fructelor mari, instalare anumitor grupe faunistice şi floristice. Grupa factorilor
orografici o constituie altitudinea, expoziţia şi panta, care cauzează modificări diverse şi esenţiale
ale climatului local, solului şi biocenozei.
Altitudinea produce modificări asupra regimului termic, hidric şi fotic, asupra compoziţiei
aerului şi curenţilor atmosferici, care la rândul lor provoacă şi impun anumite schimbări în
compoziţia biocenotică, creşterea şi dezvoltarea pădurii. Altitudinea are o influenţă mai pronunţată
în regiunile muntoase, unde odată cu majorarea înălţimii deasupra nivelului mării se modifică
pronunţat şi factorii ecologici: presiunea atmosferică scăzută, aerul rarefiat, radiaţia solară directă
este mai puternică şi conţine raze ultraviolete şi albastre nefavorabile plantelor, vânturi puternice,
transpiraţia şi evaporaţia pronunţată, diferenţa dintre temperatura zilei şi nopţii majorată, umiditatea
absolută a aerului majorată, media temperaturii scade cu 0,5°C la fiecare 100 m, zăpada se topeşte
mai târziu, sezonul de vegetaţie este mai scurt, uneori cu 2-3 luni – fapt care limitează numărul şi
productivitatea speciilor din arboretele montane. Pe măsura creşterii altitudinii cu fiecare 100 m
fazele fenologice întârzie cu 2-5 zile.
De menţionat, că la altitudini mici factorul limitativ este umezeala solului, iar la altitudini
mari – căldura şi sezonul scurt de vegetaţie. Odată cu majorarea altitudinii se majorează
periodicitatea fructificaţiei (la brad: la h 600 m fructifică la 4 ani, la h 900 m – 6 ani şi la h 1300 m
începe fructificaţia la 8 ani).
Expoziţia terenului influenţează pădurea prin factorul de căldură. Această influenţă este mai
pronunţată odată cu creşterea înclinaţiei. Plantele cu expoziţie sudică acu căldură mai mare dacă
înclinaţia este mare; plantele cu expoziţie nordică dispun de temperatură mai mică şi temperatura
scade odată cu majorarea gradului de înclinare.
Pădurile de pe expoziţiile sudice sunt mai des afectate în îngheţurile de primăvară, deoarece
zăpada se topeşte mai devreme şi plantele încep vegetaţia mai de curând.
Pe expoziţiile estice solul se încălzeşte mai încet, deoarece multă căldură se cheltuie pentru
evaporarea apei de rouă provocând menţinerea temperaturii mai reci.
Deci, expoziţia influenţează vegetaţia prin modificarea căldurii şi umezelii.
Panta influenţează terenul în dependenţă de expoziţie şi gradul de înclinaţie. Pădurile de pe
pante puternic înclinate se consideră ca protectoare de soluri.

Factorii biotici vegetali din ecosistemul forestier

Interrelaţiile dintre plante şi animale, dintre factorii de biotop sunt foarte diverse. Aceste
influenţe pot fi directe şi indirecte. Influenţele directe pot fi realizate pe cale biochimică, parazitară,
simbioză, mecanică, iar indirect prin modificarea factorilor climatici şi edafici. În ecosistemele
forestiere foarte vast sunt răspândite influenţele realizate pe cale biochimică, prin eliminarea de
către plante a unui şir de substanţe biochimice, care influenţează negativ sau favorabil alte plante
sau animale. Acest fenomen este numit allelopatie (gr. < allelon – reciproc; pathe - acţiune). Aceste
substanţe reprezintă nişte hormoni, care acţionează aşa-numita structură biochimică a ecosistemelor
forestiere, care contribuie la integritatea şi stabilitatea ecosistemelor. Toate plantele forestiere cresc
şi se dezvoltă într-un anumit mediu biochimic, care în mare măsură condiţionează compoziţia
biocenozei.
Influenţe negative cu caracter parazitar exercită unele plante superioare forestiere, cum este
Mama pădurii (Latharaea squamaria), care parazitează mai des pe rădăcinile fagului, alunului ş.a.
Pe arbori cresc semiparaziţii Viscum şi Loranthus. Un şir de ciuperci sunt agenţi patogeni ai
pădurii. Deosebit de important pentru pădure este fenomenul de simbioză dintre diferite plante
inferioare şi superioare.

33
 După cum s-a indicat la lecţiile precedente speciile arboretului se influenţează reciproc, iar
arboretul în ansamblu influenţează esenţial plantele din celelalte etaje inferioare. Rolul
microorganismelor din sol este cunoscut din cursul de Fitopatologie.
Pentru viaţa pădurii deosebit de important este rolul factorilor biotici vegetali existenţi în
subarboret şi pătura vie a pădurii.

Rolul păturii vii în viaţa pădurii

Pătura vie a pădurii o constituie totalitatea plantelor ierbacei, inclusiv muşchii şi lichenii.
Influenţa pădurii asupra păturii vii este foarte pronunţată şi pe drept cuvânt guvernantă.
Arboretul pădurii impune compoziţia şi funcţionalitatea păturii ierbacee din ecosistemele forestiere.
Dacă arboretul este dezechilibrat celelalte componente ale pădurii sunt periclitate şi este pusă în
pericol şi însăşi pădurea.
Covorul vegetal ierbaceu este cel mai aproape de suprafaţa solului şi din această cauză
structura şi viaţa, funcţiile lui sunt dependente de caracteristicile etajelor superioare. În pădurile cu
arboret închis, constituit din specii de umbra (făgete) el aproape lipseşte, iar odată cu rărire
arboretului el apare. În ecosistemele de silvostepă cu arboret format din specii de lumina (stejar
pufos) pătura ierbacee este bogată, formând cantităţi majore de biomasă.
În pădurile de foioase cu stejărete, făgete, gorunete pătura ierbacee are o dinamică specifică a
ciclului vital. Ele sunt nevoite să-şi modifice fazele fenologice pentru a-şi asigura existenţa şi
reproducerea. Ex.: grupul plantelor efemeroide care se dezvoltă primăvara şi îşi încheie ciclul vital
până la apariţia frunzişului din coronament. După înfrunzire, când solul este umbrit apar şi se
dezvoltă alte specii ierbacei-sciofitele: Asperula, Mercurialis, Paris, Allium ursinum, Euphorbia
amygdaloides, Asarum europaeum, Actaea ferigi etc.
În pădure datorită influenţei arboretului asupra gradului de iluminare unele plante ierbacei nu
reuşesc să fructifice, şi reproducerea lor are loc vegetativ (Asarum, Oxolis, Aegopodium).
Unele tipuri de arborete influenţează pătura erbacee prin umiditate ridicată, aciditate majorată
a solului etc. Aici cresc specii ierbacei specifice condiţiilor de sol, dacă sunt rărite arboretele.
Pătura ierbacee (pătura vie) influenţează reciproc viaţa pădurii având efect, atât pozitiv, cât şi
negativ. Ca efecte pozitive pot fi menţionate:
- rădăcinile lor contribuie la structurarea solului;
- majorează anual masa organică moartă;
- pe versanţi contribuie la reducerea scurgerilor de suprafaţă şi eroziunii solului;
- în anumită măsură crează mediul favorabil seminţelor şi plantelor de arbori;
- constituie hrană perfectă pentru un şir de animale;
- oferă produse accesorii pentru scopuri alimentare şi medicinale.
Efectele negative ale păturii vii sunt destul de pronunţate:
- după rărirea pădurii ele sunt primii ocupanţi împreună cu buruienile împiedicând
regenerarea pădurii fiind concurenţi esenţiali pentru seminţiş;
- în cazul puieţilor sădiţi ierburile au efect de copleşire a puieţilor;
- unele specii sunt gazde pentru insecte dăunătoare.

Rolul subarboretului în viaţa pădurii

Subarboretul de regulă este constituit din arbuşti cu exigenţe moderate faţă de lumină şi
umezeală. El în mare măsură depinde de etajul arborescent şi este constituit de regulă din specii mai
rezistente la umbrire.
În arboretele de fag, molid, brad el lipseşte aproape complet. Este adesea instalat sub
arboretele rărite, prin poiene, liziere unde este mai multă lumină.
În stejărete subarboretul este bine prezentat formând un etaj bine exprimat şi compact. Aici
habitează alunul, salbă, călin, corn, dârmoz, sânger etc.
Influenţele pozitive ale subarboretului sunt:
- participă activ la realizarea circuitului biogeochimic al elementelor chimice şi fluxului de
energie din cadrul ecosistemului în care habitează;
- îmbogăţeşte litiera cu substanţă organică;
34
 - favorizează activitatea microorganismelor reducătoare:
- protejează solul de uscare şi încălzire excesivă;
- împiedică erodarea solului;
- oferă hrană şi adăpost faunei forestiere;
- produsele sale succesorii prezintă valoare economică;
- serveşte ca indicator al condiţiilor staţionale şi stării arboretului;
- contribuie la închiderea verticală a arboretului.
Subarboretul influenţează pozitiv în activităţile de împădurire şi regenerare a pădurii: şi
anume,
1. Participă la stoparea proceselor de degradare a terenurilor descoperite, la refacerea şi
ameliorarea solurilor pentru instalarea ulterioară a arboretului.
2. Participă activ la constituirea stării de masiv a arboretului pe teritoriilor în curs de
împădurire.
3. Contribuie la menţinerea mediului favorabil pentru germinarea seminţelor, creşterea
plantelor şi puieţilor viitorului arboret.
În baza particularităţilor menţionate pe teritoriile cu arboret rărit subarboretul e necesar să fie
păstrat, dacă există, sau creat artificial, dacă lipseşte.
Uneori totuşi, subarboretul poate influenţa negativ pădurea. Aceste cazuri sunt exprimate prin:
- dezvoltarea viguroasă a subarboretului împiedică regenerarea arboretului;
- unele specii de arbuşti (Berberis vulgaris – dracila) servesc gazde pentru dezvoltarea unor
ciuperci dăunătoare sau insecte vătămătoare (Acer gagundo).
Concluzionând cele expuse, menţionăm că subarboretul este un element obligatoriu pentru
ecosistemele de foioase, mai ales de cvercinee, deoarece valoarea lui biologică este foarte
pronunţată.

Seminţişul ca factor biogen ecologic

Seminţişul ca element la început (1 an) ca element constituent, apoi ca element (după 1 an)
constitutiv al ecosistemului forestier, exercită diverse funcţii cu diferit grad de influenţă asupra
pădurii. Diversitatea funcţiilor sale şi a gradului de influenţă asupra celorlalţi componenţi ai
ecosistemului, cât şi asupra factorilor ecologici se află în dependenţă de vârsta sa şi de vârsta
arboretului. La etapa începătoare, în vârsta de 1-2 ani, seminţişul se încadrează în pătura vie, în
etajul ierbaceu şi se încadrează în categoriile de influenţe specifice păturii. Ca factor biogen la etapa
dată seminţişul nu poartă un rol vădit de influenţă directă asupra altor organisme şi nici de influenţă
indirectă prin modificarea altor factori ecologici.
La vârsta de peste 2 ani seminţişul, având mărimi şi frunziş mai numeros, rădăcini mai
viguroase se încadrează în categoria etajului arbuştilor şi manifestă o influenţă mai avansată asupra
etajului ierbaceu, asupra solului, regimului fotic şi hidric, asupra ciclului materiei şi fluxului de
energie etc.
Ca factor ecologic biogen seminţişului îi revine un rol mai important, mai evident la etapa de
seminţiş preexistent, seminţiş care începe a se încadra în etajul arboretului, în etajul predominant al
ecosistemului forestier. La această etapă seminţişul exercită funcţii ca factor biogen mult mai
pronunţat, atât prin influenţa directă, cât şi indirectă asupra etajelor mai inferioare ale ecosistemului,
asupra factorilor climatici şi edafici, asupra structurii şi compoziţiei solului etc. Odată cu închiderea
stării de masiv, după eliminarea arboretului precedent, seminţişul preexistent preia funcţiile
ecologice ale arboretului din cadrul ecosistemului dat.
De remarcat, ca moment foarte important, că structura compoziţională a seminţişului, care a
preluat funcţiile arboretului, corespunde structurii compoziţionale ale arboretului precedent, apoi
seminţişul şi-a realizat funcţiile şi rolul său bioecologic principal, şi anume: asigurarea continuităţii,
perpetuării ecosistemului, pădurii date: stejăret, făget, gorunet, brădet etc.

Rolul micorizei în viaţa pădurii

Micoriza reprezintă relaţiile de simbioză dintre rădăcinile plantelor arborescente şi ciupercile
care vieţuiesc în sol. Micoriza (< gr. mýkēs – ciupercă şi < gr. rhiza – rădăcină). Există micoriză
35
ectotrofă, când hifele ciupercilor învelesc de jur-împrejur rădăciniţele arborilor rămânând la
suprafaţa lor (bazidiomicetele din fam. Agaricaceae şi Boletaceae) şi micoriză endotrofă, când
hifele ciupercilor pătrund în ţesutul rădăcinii caracteristică plantelor ierbacei. Astfel de micoriză
formează ciupercile inferioare. Ciupercile micorizogene folosesc ca hrană unele substanţe
eliminatede rădăcinile plantei, iar planta foloseşte soluţia de apă cu substanţele asimilabile
transformate deciupercă din substanţele neasimilabile de către plante. Ţesutul de hife joacă şi rolul
de absorbţie specific perilor radicelari.
Micoriza se formează primăvara, iar către toamnă hifele ciupercilor mor.
Unele plante sunt micotrofe obligatorii, iar altele facultative.
S-a constatat, că stejăretul, carpenul, răşinoasele nu se dezvoltă fără micoriză (micotrofe
obligatorii), iar teiul, ulmii, mesteacănul se dezvoltă şi fără micoriză, dar adesea o formează
(micotrofe facultative).
Împăduririle pe soluri deschise necesită inocularea cu hifele ciupercilor micorizogene.

Factorii biogeni animali

Fauna influenţează pădurea prin funcţiile sale de consumatori primari, consumatori secundari
şi consumatori terţiari. Fitofagii (nevertebraţi şi vertebraţi) consumă cca 10% din biomasa produsă
de fitocenoze din biomasa produsă de fitocenoze, iar biomasa produsă de consumatori nu depăşeşte
10% din biomasa consumată.
Microorganismele împreună cu microflora poartă un rol ecologic deosebit prin
descompunerea biomasei moarte.
Influenţele favorabile a faunei asupra pădurii se realizează prin:
- polenizarea florilor (tei, paltin, salcâm, sorb);
- diseminare (răspândirea) organelor generative a plantelor forestiere;
- formarea humusului;
- aerisirea şi afânarea solului;
- favorizări economice a faunei cinegetice;
- menţinerea echilibrului biologic prin distrugerea dăunătorilor de către speciile zoofage
(păsări, bursucul, ariciul etc.);
- reglarea numerică a consumatorilor de către răpitori.

Influenţele nefavorabile:
- vătămarea de către insecte a frunzelor, florilor, fructelor şi seminţelor;
- vătămarea plantelor de către rozătoare;
- distrugerea seminţelor;
- animalele domestice prin păşunatul excesiv;
- lupta chimică cu dăunătorii cauzează şi pieirea faunei folositoare.

Pădurea influenţează fauna prin:

- oferă hrana tuturor tipurilor de macrofaună şi microfaună;
- oferă loc de trai şi reproducere echilibrată;
- menţine biodiversitatea faunistică vastă, reprezentată de cele mai diverse specii.

Regenerarea pădurii
Regenerarea pădurii este procesul de reînnoire sau de refacere a pădurii îmbătrânite sau
distruse, care reprezintă veriga de legătură între generaţii şi modalitatea permanentă de selecţie,
asigurând continuitatea ecosistemului forestier dat în timp şi spaţiu.
În sens restrâns regenerarea pădurii se referă la regenerarea arboretului, bazată pe capacitatea
arborilor existenţi de a produce seminţe sau lăstari capabili de a forma un nou masiv arborescent.
Dar pe lângă această regenerare a arboretului, în cadrul ecosistemului concomitent mai are loc şi
reproducerea din generaţie în generaţie şi a celorlalte componente biocenotice.

36
 De menţionat, că procesul de regenerare, de reînnoire a ecosistemului forestier se desfăşoară
şi este controlat de un şir de factori interni biologici (capacităţile ereditare ale arborilor) şi factori
externi bioecologici (edafici, climatici, orografici, biotici, antropici) favorabili sau nefavorabili
regenerării. Deci regenerarea pădurii este un proces bioecologic complex, vast ca sens şi conţinut,
ca intensitate şi durată, în care sunt implicate atât biocenoza, cât şi (staţiunea) biotopul.
Regenerarea pădurii se poate produce pe cale naturală, artificială şi mixtă. După tipul de
reproducere al arborilor regenerarea poate fi de mai multe feluri:
- regenerarea generativă sau din seminţe;
- regenerarea vegetativă sau din lăstari, drajoni şi butaşi;
- regenerarea mixtă – generativă şi vegetativă.
Regenerarea naturală în pădurea virgină are loc numai pe cale generativă fără intervenţia
omului, iar în pădurea cultivată are loc din sămânţă, lăstari şi drajoni, sau mixt sub influenţa
factorilor de mediu şi cu anumită contribuţie a omului; omul numai dirijează acest proces, el nu
vine în pădure cu materialul sau pregătit. Regenerarea artificială poate avea loc numai în pădurea
cultivată, când omul vine în teren cu material (seminţe, butaşi) pregătit pe care îl instalează pe
suprafaţa de regenerare. În practica de toate zilele regenerarea naturală poate fi îmbinată cu cea
artificială.

Regenerarea naturală generativă (din seminţe)

Pentru ca procesele regenerării naturale să fie realizate este necesar ca ele să fie asigurate cu
următoarele permize:
- existenţa în arboret a unui număr suficient de arbori maturi capabili să asigure cu seminţe
întreaga suprafaţă a staţiunii arboretului;
- condiţii edafice favorabile pentru germinarea seminţelor şi răsăririi plantelor;
- seminţişul preexistent instalat să beneficieze de condiţiile necesare pentru dezvoltarea
normală până la instalarea pădurii noi.
Deci, procesul de regenerare naturală generativă include 3 etape succesive: fructificarea
arborilor, germinarea seminţelor, dezvoltarea seminţişului.
Aceste 3 etape poartă anumite particularităţi biologice specifice după cum urmează în
continuare.
Fructificarea arborilor include următoarele faze:
1. Maturizarea arborilor se realizează după finalizarea creşterii în înălţime, din momentul
când arborii beneficiează de condiţii de lumină mai favorabile şi încep producerea organelor
generative: a florilor şi fructelor. Trecerea la maturitate este specifică pentru fiecare specie şi este
condiţionată şi de particularităţile individuale ale arborilor, de condiţiile de mediu din staţiune.
Speciile iubitoare de lumină cu seminţe mai uşoare (salcâm, mesteacăn, pin) fructifică la
vârste mai mici, iar cele rezistente la lumină cu seminţe mai grele încep fructificarea la vârste mai
mari. Arborii din lăstari încep fructificarea la vârste mai mici, decât cei proveniţi din sămânţă;
arborii dominanţi şi cei din liziera fructifică primii. Mai timpuriu încep fructificaţia arborii de pe
versanţii însoriţi decât cei de pe versanţii cu expoziţie nordică. În masivul pădurii primii încep să
fructifice arborii predominanţi şi cei din lizieră. În arboretele rărite arborii încep a fructifica mai de
timpuriu (la vârstă mai mică), iar producţia de seminţe anuală este mai mare. (tabela 27)
Termenul şi durata formării mugurilor floroli este o particularitate ereditară a plantelor, dar
parţial sunt influenţate şi de factorii de mediu, inclusiv şi cei staţionali. Mugurii florali la speciile de
arbori cu înflorire vernală (ulm, anin, alun, plop, salcie) se formează şi se maturizează în decursul
primăverii şi verii anului precedent, iar la speciile cu înflorire estivală (Quercus, Fagus, Tilia,
Robinia, Acer etc.) – se formează la sfârşitul verii anului precedent. Mugurii tuturor speciilor
înainte de înflorire au nevoie de a trece aşa numita fază de latenţă.
Înflorirea şi polenizarea arborilor de asemenea sunt particularităţi ereditare, dar termenul şi
durata lor sunt adesea parţial modificate de către factorii de mediu.
Îngheţurile de primăvară târziu adesea afectează florile parţial sau total. Maturizarea polenului
de regulă coincide cu maturizarea ovulelor şi durează de la 2 la 5 zile. În dependenţă de modalitatea
diseminării polenului arborii se grupează în specii anemofile şi entomofile.
37
 Fecundarea, adică contopirea gametului masculin cu cel feminin are loc la unele specii (Larix,
Salix, Ulmus, Populus) după câteva zile, la altele după 4-6 săptămâni (Quercus) sau chiar după 12-
14 luni (Pinus, Juniperus).
Maturaţia seminţelor se consideră realizată din momentul când embrionul este complet
dezvoltat. La majoritatea speciilor seminţele se maturizează în anul înfloririi şi fecundării, dar la
unele specii cum sunt (Pinus, Quercus rubra) seminţele devin mature numai către toamna anului al
doilea, sau chiar al treilea (Juniperus).
Diseminarea (modul natural de răspândire a fructelor şi seminţelor) la unele specii are loc
decurând după coacere (salcie, plop, ulm, mesteacăn, stejar, fag, brad), iar la altele (tei, molid,
larice, pin, frasin, salcâm, anin) se prelungeşte până la primăvara viitoare.
La unele specii deci, faza de latenţă se realizează în condiţii de la suprafaţa solului, iar altele
în condiţii supraterane. Deosebim specii anemohore şi zoohore, care asigură migraţiunea speciilor.
Deosebim migraţiune treptată (cu sămânţa grea) şi migraţiune pe sărite, care se realizează la
speciile cu seminţe uşoare. Se spune „pe sărite” deoarece săriturile revin după începutul fructificării
plantulei apărute.
Periodicitatea fructificării constituie intervalele dintre fructificaţiile normale succesive. Este o
particularitate ereditară, dar depinde şi de condiţiile de mediu. Fiecare specie are periodicitatea sa
de fructificaţie. În acest context deosebim „ani de sămânţă” (când formează fructe abundente) şi
„ani de stropeală” (când fructifică slab). În condiţii de optim ecologic periodicitatea este mai
frecventă, seminţe mai multe şi mai calitative. Condiţiile nefavorabile dereglează periodicitatea
fructificării.
Intensitatea fructificaţiei sau randamentul în fructe şi seminţe se află în dependenţă de natura
speciei, vârstă şi de condiţiile de mediu. Cantitatea şi calitatea fructelor este inegală în coroana
arborelui. Intensitatea fructificaţiei arboretului se calculează în cantitatea de fructe sau seminţe la
unitatea de suprafaţă.
Evaluarea fructificaţiei arboretului se efectuează mai cu seamă în scopuri practice:
- prognozarea capacităţii arboretului de a-şi asigura regenerarea naturală;
- pentru planificarea lucrărilor de recoltare a seminţelor necesare lucrărilor de împădurire sau
de creare a pepinierelor.
Modalităţi de evaluare a fructificaţiei:
- utilizarea fructomerelor în formă de pâlnie pătrată de 0,5 x 0,5 m;
- utilizarea suprafeţelor de probă (mai ales pentru recolta de ghindă) se aleg cca 25 suprafeţe
de 1/1 m, sau 5/5 m se delimitează prin valuri de pământ şi ce cântăreşte ghinda adunată;
- utilizarea arborilor de probă: se taie 5 arbori de probă din fiecare clasă de creştere;
- evaluarea din ochi de către silvicultorii experimentaţi: se stabileşte fructificaţie slabă, bună
şi foarte bună (când toţi arborii fructifică abundent);
- utilizarea lugerilor de probă: se taie câte 1 luger cu fructe de la mai mulţi arbori şi se
stabileşte media la 1 m de luger (se compară cu rezultatele anilor precedenţi).
Calitatea seminţelor, pe lângă cantitatea lor prezintă un interes deosebit pentru regenerarea
naturală a pădurilor. Calitatea seminţelor, adică însuşirea lor de a germina şi forma plantule viabile
în condiţii naturale depinde de:
- particularităţile lor ereditare;
- condiţiile de mediu în care au fructificat arborii.
Indicii de calitate a seminţelor sunt:
- culoarea şi starea pericarpului;
- dimensiunea şi greutatea;
- capacitatea de germinare.
Greutatea seminţelor se exprimă în grame pentru 1000 seminţe sau prin numărul de seminţe la
1 kg.
Seminţe grele: castan, porcesc, stejar, fag, zimbru, alun, corn.
Seminţe de greutate medie: tei, frasin, ucerinee, molid.
Seminţe uşoare: plop, salcie, mesteacăn, anin.

38
 Greutatea depinde de vârsta arborilor, de condiţiile staţionale: cei din masiv produc seminţe
mai mici decât cei izolaţi.
Capacitatea de germinaţie a seminţelor reprezintă însuşirea lor naturală de a încolţi.
Capacitatea de germinaţie este apreciată după:
- procentul de germinaţie (din 100 de seminţe au încolţit 90);
- energia sau iuţeala germinativă, adică care încolţesc mai repede. Anume aceste seminţe dau
plantule viabile;
- puterea de răsărire în pământ, care se exprimă prin procente de plantule ieşite deasupra
solului din 100 de seminţe;
- procentul de puieţi viabili; anume acest indice este cel mai valoros şi el de regulă este mai
mic decât procentul de germinare apreciat în condiţii de laborator.
De regulă, capacitatea germinativă a seminţelor nu este constantă şi depinde de foarte mulţi
factori.

Procesul de germinare a seminţelor

Perioada de repaus (faza de latenţă) şi durata procesului de germinare
Seminţele la majoritatea speciilor forestiere între maturaţia seminţelor şi începutul germinaţiei
în condiţii naturale trec printr-un interval de timp denumit perioada de repaus. Această perioadă nu
este o fază de anabioză, ci o fază de viaţă latentă. În această fază ele au nevoie de temperatură
scăzută şi umiditate redusă.
Pentru pornirea germinaţiei seminţele au nevoie de anumită temperatură, umiditate şi aer. În
mediul natural starea de repaus durează câteva zile (mesteacăn), la altele 10-20 zile (stejar, molid,
pin), la anin negru şi brad durează 20-40 zile, iar la fag 30-50 zile. Un caz deosebit sunt seminţele
de plop, care germinează imediat după diseminare, sau cele de Tilia, Acer, Fraxinus, Carpinus,
Cornus, Crataegus, Viburnum, Euonymus, caregerminează în primăvara a doua după maturizare.
Dacă seminţele se recoltează în condiţii specifice, apoi se parcurge la procesul de stratificare înainte
de a fi semănate. Numai după aceasta ele pornesc a germina fiind semănate, dar au fost semănate,
apoi ele încolţesc primăvara următoare.

Dezvoltarea seminţişului
Dezvoltarea seminţişului este a treia şi ultima etapă în procesul de regenerare a pădurii, etapa
I şi II fiind respectiv fructificarea arborilor şi calitatea seminţelor. În procesul de dezvoltare a
seminţişului deosebim 2 subfaze cu particularităţi diferenţiale: subfaza de plantulă şi subfaza de
tineret.
Viaţa plantulelor. Plantule se numesc puieţii în vârsta de până la 1 an, deci până la
lemnificarea completă. Dezvoltarea plantulelor este condiţionată de particularităţile lor ereditare şi
de condiţiile de mediu: lumină, căldură, umiditate, sol, litieră, pătura ierbacee, faună. Capacităţile
ereditare poartă un rol esenţial în procesul de selecţie naturală, deoarece în condiţii egale
supravieţuiesc cele mai viguroase.
De menţionat, că pe terenurile descoperite regenerarea naturală este mult mai greu de realizat,
deoarece la început arşiţa, seceta, lumina directă afectează distrugător plantulele. Sub masiv însă
plantulele sunt la început protejate mai bine, în schimb mai târziu factorii de mediu capătă valori
decisive pentru plantule.
Lumina este unul din factorii esenţiali în procesul de regenerare. Exigenţa de lumină a
seminţişului creşte pe măsura înaintării vârstei. La început seminţişul suportă umbrirea mai bine,
este satisfăcut de lumină mai mică deoarece au CO 2 mai mult. Aceste situaţii se rezolvă pozitiv prin
rărituri judicioase a arboretului, reglând cantitate de lumină. Prin aceste lucrări se obţine nu numai
ordinea instalării speciilor, dar şi proporţiile speciilor în constituirea noului arboret.
Căldura poate fi şi ea un factor limitativ, mai cu seamă în condiţii de teren deschis sau arboret
foarte rărit unde gerurile sau arşiţa pot afecta plantulele. Numai mesteacănul, salcia căprească,
plopul tremurător rezistă bine la extremităţi de temperatură.

39
 Umiditatea solului şi aerului în valori extremale sunt dăunătoare. Amplitudinea regimului
hidric este mai vastă la plantulele de stejar, mesteacăn, pin şi speciilor hidrofite, dar vulnerabile sunt
speciile de molid, frasin, tei.
Calitatea solului şi relieful asemenea influenţează procesul de dezvoltare a plantulelor.
Viaţa tineretului. Tineret se numeşte seminţişul din anul al doilea până la constituirea stării de
masiv. Treptat din an în an creşte exigenţa lui faţă de lumină, şi deci arboretul dintr-un factor cu rol
protector se transformă în factor limitativ pentru dezvoltarea tineretului.
Sub coronamentul arboretului seminţişul de stejar rezistă 2-4 ani, de carpen, jugastru, tei, ulm
– 6-10 ani, de fag şi molid 20-50 ani, iar cel de brad şi mai mult. Seminţişul de Betula rezistă 1 an.
În dezvoltarea tineretului au loc următoarele procese distincte:
- închiderea masivului şi atingerea interdependenţei biologice;
- elagajul natural (uscarea şi căderea ramurilor bazale ale coroanei);
- eliminarea naturală (uscarea exemplarelor dezavantajate mici);
- adâncirea rădăcinilor în straturile mai profunde anterior ocupate de arboretul matern.

Regenerarea naturală vegetativă a pădurii

Regenerarea vegetativă a pădurii se poate realiza pe cale naturală prin drajoni şi lăstari, şi pe
cale artificială prin butaşi. Regenerare prin marcotaj şi altoire sunt proprii unor specii, dar nu
arboretului (pădurii) în ansamblu.
Lăstărirea este proprietatea plantelor lemnoase de a forma lăstari pe tulpină sau pe cioata
rămasă după înlăturarea tulpinii. Lăstarii formează majoritatea speciilor de foioase şi numai unele
răşinoase (tisa, laricea, Pinus). Lăstarii formaţi din mugurii proventivi (sau dorminzi) se numesc
lăstari proventivi, iar cei formaţi din mugurii adventivi (întâmplători) se numesc lăstari adventivi.
Dacă totalitatea puieţilor din sămânţă se numeşte seminţiş, apoi totalitatea lăstarilor se
numeşte lăstăriş. Regenerarea prin lăstari apăruţi din cioată este cel mai frecvent şi important mod
de regenerare vegetativă.
De regulă, lăstărişul se formează din mugurii proventivi şi, mai puţin, din mugurii adventivi.
Pentru regenerarea pădurii mugurii proventivi de la baza tulpinii sunt mai valoroşi, deoarece ei fiind
formaţi încă în anii de tinereţe ai arborilor sunt mai bine fixaţi de cioată, mai viabili, repede-şi
formează rădăcini, se individualizează în timp scurt, mai puţin sunt atacaţi de putregai şi au
longevitatea mai mare. Cei adventivi însă provin din mugurii marginali formaţi din ţesuturile
calusului apărut la marginea suprafeţei tăiate sau rănite la baza tulpinii. Aceşti muguri se
dezgardinează uşor (se desfac), nu sunt viguroşi, sunt atacaţi de putregai, au longevitate mică.
Capacitatea de a forma lăstari este diferită de la o specie la alta şi este condiţionată de vârsta
arborelui şi condiţiile staţionale.
Mai viguros lăstăresc următoarele specii (în ordinea descrescândă): stejarul, gorunul, sălciile,
teiul, jugastrul, carpenul, ulmul. Produc abundent lăstari, dar numai în tinereţă fagul, mesteacănul,
frasinul, salcâmul. După vârsta de 30-40 ani arborii lăstăresc foarte slab.
Pe solurile fertile facilitează esenţial lăstărirea şi stejarul chiar la 300 ani poate forma lăstari.
Lăstărirea este facilitată esenţial de lumină, căldură şi umiditate. Pe tulpini uneori se formează
şi ramuri lacome apărute din mugurii lacomi ai tulpinii, dar de regulă nu-s viabili.
Există fenomenul de coroane a arborilor, când arborele are vârful şi o parte de coroană uscată
şi ca rezultat apar o mulţime de crăci din mugurii lacomi ai trunchiului formând o a doua coroană
sub cea veche.
Tăierile pentru lăstărire se efectuează iarna, dar nu în faza de vegetaţie, pentru ca lăstarii
apăruţi primăvara să se lemnifice până cad gerurile. Tăierile de vară se fac atunci când e nevoie de
nimicit carpenul abundent din stejărete, deci pentru a feri stajarul de copleşirea carpenului.
Arboretele din lăstari sunt de calitate mult mai joasă decât din seminţe.
Drajonarea. Drajoni se numesc lăstarii apăruţi din mugurii adventivi ai rădăcinii. Mai
abundent drajonează rădăcinile subţiri de cca 0,5 cm situate aproape de suprafaţa solului.
Drajonează abundent: plopii, salcâmul, ulmul, teii, jugastrul, castanul brun, alunul, păducelul,
porumbarul. Drajonează şi speciile de stejar, dar pe soluri calitative. Mesteacănul drajonează numai
40
în tinereţă. De remarcat, că spre deosebire de lăstărire care are loc numai în primul an după
exploatarea pădurii, drajonarea prelungeşte mai mulţi ani la rând. Arborii mai sănătoşi şi viguroşi
apar de regulă din rădăcinile subţiri; cei din rădăcini groase au longevitate scurtă.
Drajonarea reprezintă un ajutor în regenerarea naturală, însă uneori poartă un caracter de
calamitate, când mulţimea de drajoni (salcâm, cenuşer) năvăleşte în culturile alăturate.
Marcotarea la speciile forestiere are loc foarte rar, când crengile ajung în contact cu solul şi
fiind acoperite cu pământ formează rădăcini şi se individualizează cu timpul. Uneori se întâlneşte la
enupăr, câteodată teiul, alunul, salba, arţarul tătăresc şi mai cu seamă zmeura pot marcota
pomenindu-se în condiţii favorabile.
Butăşirea este o cale artificială de înmulţire des utilizată în silvicultură, mai ales pentru
regenerarea sălciilor, plopişurilor. Butaşii altor specii de foioase şi răşinoase formează rădăcini după
tratarea cu stimulenţi.
De menţionat, că butaşii mai viabili şi mai longetivi sunt cei colectaţi de la baza tulpinii
deoarece ei apar din muguri mai tineri stadial. Dacă se urmăreşte scopul de a obţine arbori pentru
producerea seminţelor într-un timp mai scurt, atunci butaşii se confecţionează din lugerii situaţi în
partea superioară a coroanei, deoarece stadial după vârstă sunt aflaţi în faza fructificaţiei.
Înmulţire vegetativă prin butaşi este valoroasă în cazurile când dorim să obţinem arbori cu
însuşiri specifice ce n-ar putea să obţinem arbori cu însuşiri specifice ce n-ar putea fi obţinute prin
înmulţirea sexuată (prin seminţe). Ex.: înmulţirea plopilor de sex ♂, care nu produc puf (seminţe).
Concreşterea rădăcinilor este un fenomen pozitiv, deoarece arborii rămaşi netăiaţi folosesc şi
seva rădăcinilor arborilor tăiaţi; unele cioate având rădăcina concrescută cu arbori neexploataţi
rămân vii şi pot vegeta.
Evaluarea reuşitei regenerări naturale se face prin aprecierea din ochi sau prin inventariere pe
suprafeţe de probă. Evaluarea din ochi poate fi realizată de silvicultori experimentaţi, care cunosc
calitatea instalării seminţişului (lăstărişului).
Metoda suprafeţelor de probă constă în alegerea în teren a unor suprafeţe de 1-2 m 2 (seminţiş
de 1-5 ani), 4-10 m2 (pentru seminţiş de 5-10 ani) şi 100-1000 m2 (pentru seminţiş de peste 10 ani).
Numărul suprafeţelor de probă e necesar să constituie cca 2% din toată suprafaţa cercetată. Se
apreciază şi calitatea puieţilor în dependenţă de viabilitatea lor, de starea lor de vegetaţie, care
include 3 categorii: puieţi de viitor, puieţi cu creştere scundă, puieţi vătămaţi, bolnavi, uscaţi.
Regenerarea este considerată reuşită dacă la 1 m2 revine câte 1 puiet de viitor al speciei din
compoziţia ţel, adică 10000 puieţi viabili la 1 ha.
Starea regenerării se calculează după formula: , unde:
N – cantitatea de puieţi care revin la 1 ha în situaţia dată;
n – numărul puieţilor din toate suprafeţele de probă;
s – suprafaţa totală a puieţilor de probă.
În funcţie de situaţie se preconizează măsuri de cercetare.

Constituirea stării de masiv

Constituirea stării de masiv este un proces bioecologic de apropiere a coronamentului unui
arboret nou întemeiat. Fazele preliminare ale acestui arboret nou sunt: fructificarea arborilor,
diseminarea, răsărirea, creşterea şi dezvoltarea puieţilor. Formarea coronamentului continuu nou are
în consecinţă şi instalarea unui mediu lăuntric propriu arboretului nou întemeiat. Iniţial la încheierea
stării de masiv participă atât speciile arborescente, cât şi cele arbustive, care pe parcurs rămân cu
creşterea şi formează etajele inferioare. Constituirea stării de masiv edifică un salt calitativ nou în
viaţa pădurii, deoarece arborii componenţi ai arboretului tânăr nou instalat trec la viaţa în colectiv,
viaţă gregară, unde dezvoltarea individuală este condiţionată de colectiv.
Constituirea stării de masiv edifică deci, întemeierea unei păduri noi, unui ecosistem nou
asemănător celui precedent, dar cu unele particularităţi adesea noi în dependenţă de dinamica
factorilor de mediu, având un potenţial mai amplu de creştere şi dezvoltare.
Starea de masiv constitită natural nu reprezintă o adunătură întâmplătoare de arbori şi arbuşti,
dar este o comunitate bine structurată condiţionată de mulţimea relaţiilor reciproce şi cu mediul nou
41
format, condiţionată de relaţii contradictorii de favorizare şi limitare, concurenţă şi convieţuire etc.
Starea de masiv constituită reprezentând un ecosistem forestier nou cu structură şi funcţionalitate
viabilă asigură în continuare dezvoltarea şi prelucrarea pădurii, asigură punerea în valoare la gradul
cel mai înalt al fondului forestier, al funcţiilor lui productive şi protectoare.
Constituirea stării de masiv depinde de 3 grupe de factori: biologic (particularităţile ereditare,
fondul genetic), ecologici (condiţiile de mediu) şi antropici (intervenţiile silvoculturale). A ajuta
procesele de creştere şi menţinerea stării de masiv optimale este datoria silvicultorilor.
Arboretele constitui din specii heliofile şi repede crescătoare ajung mai devreme la starea de
masiv decât cele sciofile. Ex.: salcâmul, laricele, plopul euroamerican ating faza de constituire de
masiv la 2-4 ani, iar cele sciofile (fagul, molidul) peste 7-15 ani. De menţionat, că arboretul
provenit din lăstăriş mai timpuriu ajunge la starea de masiv decât cele din seminţiş. În pădurile
pluriene se menţine permanent, fără modificări esenţiale, deoarece în locul arborilor extraşi se
instalează alţi arbori, care corectează starea de masiv prin încheierea coronamentului.
De remarcat, că speciile din arboret permanent au tendinţa spre asociere şi adaptare la viaţa în
comun. Tendinţa aceasta este o condiţie de bază în supravieţuirea speciilor, este şi o forţă de
integralizare a arboretului, de prepetuare a pădurii, ca ecosistem, de constituire şi menţinere a stării
de masiv.
Interesul silvicultorului este de ajuta pădurea în constituirea cât mai de curând a stării de
masiv şi menţinerea lui până la întemeierea generaţiei noi ai arboretului.

Creşterea pădurii
Diferenţierea arborilor
Arborii se deosebesc între ei atât după criterii cantitativi (dimensiune, formă, volum masă
uscată) cât şi după criterii calitativi (însuşi biologice şi exigenţe ecologice). Diversitatea
morfologică şi fiziologică a arborilor chiar de aceeaşi specie şi vârstă este condiţionată de 2 grupe
de factori: factori interni şi externi.
Factorii sau cauzele interne sunt reprezentate de însuşirile biologice ereditare ale speciei date,
dar nu orice sămânţă poartă toate calităţile ereditare ale speciei în ansamblu. La majoritatea
speciilor există aşa numitul fenomen de heterozigotizm. Chiar şi variabilitatea speciei.
Factorii externi sunt reprezentaţi de condiţiile ecologice. De menţionat, că atât factorii interni
cât şi cei externi dispun de o neuniformitate majorată. Ca rezultat al variabilităţii individuale şi
diversităţii factorilor externi de mediu diferenţierea arborilor este un fenomen comun şi normal în
viaţa pădurii.
Important de menţionat, că intensitatea diferenţierii depinde de:
- natura speciei.
Ex.: specii cu creştere rapidă şi lentă, specii de umbră, de lumină, specii cu habitus mare şi mic etc.
Chiar din arboretele pure şi echiene: arborii din sămânţă.
- condiţiile de mediu.
Ex.: aceeaşi specie crescută în diverse condiţii. În condiţii favorabile diferenţierea poartă un
caracter mai rapid.
- de vârsta pădurii. Arborii de vârstă înaintată poartă capacităţi de diferenţiere.
Afară de clasificarea propusă de Kraft după înălţime şi poziţia ocupată în arboret, se foloseşte
clasificarea propusă de Nesterov (1954) după creştere şi dezvoltare, în care clasa indică categoria
după creştere, iar subclasa – categoria după dezvoltare:
Clasa I – Arbori mari cu creştere activă
- subclasa a: arbori cu dezvoltare înceată, deci tineri stadial
- subclasa b: arbori cu dezvoltare rapidă, deci bătrâni stadial
Clasa II – Arbori mijlocii cu creştere înceată
- subclasa a: arbori cu dezvoltare înceată, deci tineri stadial
- subclasa b: arbori cu dezvoltare rapidă, deci bătrâni stadial
Clasa III – Arbori mici, rămaşi cu creşterea
- subclasa a: arbori nedezvoltaţi
- subclasa b: arbori mult rămaşi în urmă
42
 Indicii morfologici care caracterizează arborii stadial bătrâni sunt: vârf lăţit înfurcit sa uscat;
trunchi conic; coroană umbeliformă coborâtă pe trunchi; scoarţă cu ritidom puternic crăpat etc.
Aceşti indici vin în ajutorul silvicultorului la extragerea arborilor bătrâni şi menţinerea celor
stadial tineri cu potenţial de creştere activă în viitor.

Eliminarea naturală a arborilor

Fenomenul de uscare şi dispariţie treptată a unui şir de arbori în decursul vieţii pădurii se
numeşte eliminare naturală. În decursul dezvoltării unei generaţii a pădurii din mulţimea de plantule
răsărite, uneori peste 1 mln/ha, la maturitate ajung numai 300-800 exemplare de arbori. În genere
procesul de eliminare poartă caracter discrescent în viaţa unei păduri, deoarece cu vârsta pădurii
numărul arborilor eliminaţi descreşte din an în an.
Reducerea şi eliminarea arborilor în pădurile cultivate echiene este redat în tabele de
producţie pentru fiecare specie.
Procesul de eliminare naturală are loc în baza legităţilor de selecţie naturală şi variabilitate
individuală. Acest proces începe de la eliminarea florilor, fructelor şi seminţelor după instituirea
stării de masiv. Apoi urmează eliminarea activă din masa puieţilor mai cu seamă în I şi II an după
instalarea stării de masiv, adesea chiar eliminarea completă a seminţişului provizoriu. Concurenţa în
arboretul tânăr are loc nu numai în condiţii de viaţă supraterană, dar şi din sol. Arborii mai viguroşi
cu rădăcini mai puternice au posibilităţi de supravieţuire şi preiau spaţiul de nutriţie de la arborii
rămaşi în creştere.
În aer lupta se duce pentru lumină, iar în sol pentru hrană. Atacurile insectelor, bolilor,
incendiile etc. pot influenţa şi produce modificări esenţiale în procesul de eliminare. Omul adesea
modifică acest proces prin activităţi silvoculturale în dependenţă de scopul fixat.
De regulă generală, eliminarea naturală este un proces colectiv normal, care nu afectează
stabilitatea şi perpeturarea pădurii, dar întreţine integritatea şi evoluţia ei ca sistem biologic.
Eliminarea naturală se desfăşoară sub acţiunea celor 2 grupe mari de factori: interni şi externi.
Deci, eliminarea naturală este un proces complex bioecologic prezent în toate tipurile de arborete.
În arboretele echiene eliminarea are loc în baza anumitor legităţi:
- în arboretele din specii de lumină eliminarea începe mai devreme şi este mai activă decât în
cele din specii de umbră;
- în cadrul aceleiaşi specii eliminarea începe mai devreme în masivele provenite din lăstari
decât cele din sămânţă;
- intensitatea eliminării slăbeşte majorarea vârstei;
- intensitatea eliminării naturale începe mai devreme şi este majorată, dacă condiţiile
staţionale sunt optimale.
Astfel, procesul eliminării naturale prezintă interes deosebit teoretic şi aplicativ, deoarece
supravegherea acestui proces în diverse condiţii şi stabilirea legilor care guvernează acest proces
furnizează specialiştilor concluzii preţioase în activitatea de conducere şi îngrijire a pădurii.
Egalajul natural este procesul bioecologic de curăţire a tulpinii de crăci, impusă de starea de
desime a pădurii. Are loc din cauza luminii insuficiente la baza coroanei arborilor. Cicatrizarea se
realizează rapid sub acţiunea de creştere în grosime a arboretului. Egalajul evident începe după
instalarea stării de masiv şi este mai activ la speciile cu creştere rapidă.
Egalajul ajută coroana să crească în lungime, menţine creşterea dreaptă a tulpinii, îmbogăţeşte
litiera cu masă organică moartă.

Dezvoltarea pădurii
Dacă creşterea este procesul de schimbări cantitative ce ţin de majorări dimensionale,
volumetrice şi greutate, apoi dezvoltarea reprezintă schimbări calitative, care realizează anumite
faze şi etape consecutive din viaţa unui arbore, arboret şi etape consecutive din viaţa unui arbore,
arboret sau ecosistem forestier.

43
 Fazele şi etapele pe care le parcurge pădurea pe parcursul unei generaţii se numeşte ciclu de
dezvoltare. El depinde de longevitatea fiziologică a speciilor şi este specific pădurilor virgine. În
pădurile cultivate şi exploatate ciclul de dezvoltare este redus în dependenţă de vârsta
exploatabilităţii şi se numeşte ciclu de exploatare.
Dezvoltarea arborilor include 4 etape distincte:
1. Embrionară (de la fecundare până la maturizarea embrionului).
2. Tinereţii (de la germinarea seminţei până la formarea florilor), care include 3 faze:
faza de plantulă, de la germinarea seminţei până la sfârşitul primului sezon de vegetaţie; faza de
dezvoltare individuală, de la al II-lea sezon de vegetaţie până la constituirea stării de masiv; faza
dezvoltării în masiv, de la constituirea stării de masiv până la prima înflorire.
3. Maturităţii de la prima fructificare până la starea de lâncezire (slăbit de putere).
4. Bătrâneţii, de la slăbire vitală evidentă până la uscare.
Durata fiecărei etape depinde de capacitatea ereditară a fiecărei specii, şi de condiţiile de
mediu.
Dezvoltarea arboretelor include 3 etape: tinereţii, maturităţii şi bătrâneţii, durata cărora
depinde de natura speciilor, condiţiile de mediu şi de lucrările silvotehnice.
Etapa tinereţii arboretului începe de la răsărirea plantulelor până la fructificarea abundentă a
arboretului. Etapa tinereţii este mai scurtă la arboretele din specii cu creştere rapidă, dar este de o
durată mai lungă la arboretul din specii încet crescătoare. Durata acestei etape depinde şi de
condiţiile staţionale. La această etapă arboretul se caracterizează printr-un număr mare de
exemplare, starea de vegetare majorată, creştere activă, plasticitate vastă, au loc intensificarea
proceselor de eliminare naturală, egalaj natural, de îndreptare a tulpinilor şi formarea
coronamentului dens. Anume în această etapă arboretul este cel mai receptiv şi poate fi uşor condus
prin activităţi silvotehnice.
Etapa maturizării arboretuluiîncepe cu fructificaţia abundentă şi durează până la starea de
lâncezire avansată. La această etapă este cea mai avansată creşterea în grosime, volum şi biomasă.
Către sfârşitul acestei etape arboretul fiind rărit natural sau prin extrageri, vegetaţia în ansamblu – şi
schimbă componenţa prin instalarea speciilor noi ale subarboretului şi păturii ierbacei, se instalează
şiu se dezvoltă etajul seminţişului preexistent. Anume această etapă arboretul începe să piardă
capacitatea de dominare şi competiţie, iar seminţişul, iar seminţişul preexistent tot mai intens se
consolidează. Prin intervenţiile silvotehnice poate fi influenţat şi arboretul şi seminţişul în
dependenţă de scopul preconizat.
Etapa bătrâneţii arboretului începe când numărul arborilor rămaşi manifestă semne de
lâncezire evidentă până la uscarea completă. La această fază arboretul nu mai poate valorifica
singură sursele trofice şi energetice din ecosistem. Biomasa acumulată este mai mică decât
pierderile, nu creşte în înălţime, apar scorburi la baza trunchiului, posedă metabolism redus.
Pe parcursul dezvoltării arboretului, în cadrul celor 3 etape enumerate (tinereţă, maturitate şi
bătrâneţă) se delimitează mai multe faze: seminţiş, desiş, nuieliş, prăjiniş, păriş, codrişor, codru
mijlociu şi codru bătrân.
Faza de seminţiş este intervalul de dezvoltare premărgătoare în existenţa unei păduri şi începe
de la răsărirea în masă a plantulelor şi durează până la constituirea stării de masiv, când se
realizează saltul calitativ de trecere la viaţă gregară a arborilor noului arboret. În această fază fiecare
exemplar îşi duce viaţa izolat, fiind minimală influenţa reciprocă între puieţi. În acelaşi timp este şi
faza critică, deoarece fiecare puiet în parte este nevoit să înfrunte singur toate condiţiile
nefavorabile, cât şi concurenţa buruenelor. Arşiţa, uscăciunea, îngheţurile, păşunatul sunt pericole
serioase pentru seminţiş, dacă nu există arborii materni.
Faza de desiş (hăţiş) durează de la constituirea stării de masiv până la începerea egalajului
natural. Puietul trece la viaţa în comun, concurenţa cu buruenile devine mai uşoară, în schimb
începe condiţionarea reciprocă, mai cu seamă în arboretele amestecate, unde intetnsitatea creşterii
diferită a speciilor crează pericolul de copleşire reciprocă.
Îngrijirea tineretului la această fază este foarte necesară în vederea salvării speciilor principale
din arboretele mixte, sau exemplarelor valoroase din arboretele pure.

44
 Faza de nuieliş durează de la începerea egalajului natural până la momentul când diametrul
mediu al arborilor din staţiune ajunge la 5 cm. La această fază coronamentul este bine încheiat,
etajele inferioare aproape că nu există sau sunt puternic dominate, creşterea arborilor este puternică,
are loc diferenţierea arborilor şi intensificarea procesului de eliminare naturală.
Faza de prăjinişcuprinde intervalul de dezvoltare din momentul când diametrul mediu al
arboretului are 5 cm până la limita medie de 10 cm. îN acest interval se intensifică creşterea în
înălţime, diferenţierea arborilor, egalajul şi eliminarea naturală, competiţia intera- şi interspecifică.
La această etapă trunchiurile de regulă sunt zvelte, dar coroana slab dezvoltată, arboretul este
vulnerabil la rupturi, îndoiri provocate mai ales de zăpadă.
Faza de păriş durează de la diametrul mediu de 11 cm până la 20 cm (la h de 1,3 m deasupra
solului); faza aceasta de fapt se încheie cu începutul primei fructificaţii. Aceată fază, fiind ultima
din etapa tinereţii se caracterizează prin:
- culminarea creşterii în înălţime;
- intensificarea creşterii în grosime şi volum;
- dezvoltare puternică a sistemului radicelar;
- slăbirea procesului de eliminare naturală;
- ramificarea cea mai pronunţată;
- produce cea mai mare cantitate de masă frunzoasă (care depăşeşte de cca 2 ori masa
frunzelor arboretului bătrân);
- utilizează cea mai mare cantitate de apă din sol (de 2 ori mai mare arboretul bătrân);
- exercită cea mai înaltă influenţă asupra mediului intern al staţiunii, având sub coronament
numai strattul de litieră;
- manifestă cele cele mai mari exigenţe faţă de mediul staţiunii, în special faţă de nutrienţi –
fapt care poate duce la criză dacă sursele edafice sunt scunde; uneori în arboretele artificiale în faza
de păriş are loc uscarea în masă a arborilor. Începutul fructificaţiei semnifică sfârşitul fazei de păriş.

I Etapa tinereţii:
a) Faza de seminţiş
b) Faza de desiş
c) Faza de nuieliş
d) Faza de prăjiniş
e) Faza de păriş

II Etapa maturităţii:
f) Faza de codrişor
g) Faza de codru mijlociu

III Etapa bătrâneţii:

h) Faza de codru bătrân

Faza de cordişornumită şi codru tânăr, durează atâta timp cât diametrul mediu al arboretului
variază între 20 cm şi 35 cm. Este prima fază din etapa maturităţii şi începe odată cu prima
fructificaţie.
Pentru faza codrişor este specific:
- capacitatea viguroasă de regenerare prin seminţe;
- diminuarea esenţială a creşterii în înălţime;
- activitate maximală a creşterii în grosime, adică acumulării masei lemnoase;
- dezvoltarea esenţială a subarboretului şi erburilor;
- regenerarea naturală la etapa de plantule este deprimată, împiedicată de subarboret şi pătura
ierbacee, cu toate că fructificaţia este puternică.

Faza de codru mijlociu dimensional este remarcată prin variaţiile medii ale diametrului între
35 cm şi 50 cm. Este faza II a maturităţii. Calitativ faza se consideră încheiată când acumularea
45
masei biologice intră în declin, fiind inferioară pierderilor prin formarea scorburilor, putregaiului
etc.
Faza de codru mediu se caracterizează prin:
- slăbirea capacităţii de foloseire a surselor de mediu;
- atingerea vârstei de exploatare , care necesită intervenţii silvoculturale de exploatare şi
regenerare;
- seminţişul necesită atenţie deosebită.
Faza de codru bătrân, când arboretul depăşeşte diametrul mediu de 50 cm, când calitativ ei au
atins vârsta langevităţii fiziologice, manifestând semne de lâncezire şi uscare. Creşterea şi volum şi
masă la majoritatea arborilor poartă valori negative. Pădurea la această vârstă din punct de
economic nu mai merită a fi menţinută pe picioare în compoziţia existentă. Dar, speciile longevive
cum sunt la noi Quercus, Fagus de multe ori merită a fi menţinute ca obiecte seculare, obiecte de
dimensiuni excepţionale, cu decorativitate şi semnificaţie istoricpă deosebită etc. Nu totdeauna
diametru de 50 cm semnifică sfârşitul vieţii arborilor.

Dinamica ecosistemului forestier

Particularităţile structurale, compoziţionale şi funcţionale ale ecosistemelor naturale (şi nu
numai) nu sunt constante în timp şi spaţiu. Ele se află în permanenţă mişcare, manifestând atât
schimbări cantitative şi calitative, cât şi modificări structural-funcţionale parţiale sau totale.
Dinamica ecosistemului forestier include 3 tipuri de modificări:
1. Aleatorii;
2. Ritmice;
3. Succesionale.

Modificările aleatorii sau întâmlpătoare sunt cele mai simple şi poartă caracter superficial,
deoarece se realizează fără a include sau exclude careva elemente structurale sau vitale ale
ecosistemului. Ele nu poartă caracter ritmic şi provoacă numai minimalizarea sau activizarea
temporară a unor procese funcţionale, etologice sau topologice ale organismelor vegetale sau
animale.
Ex.: Vântul activează transpiraţia plantelor, dar minimalizează activitatea insectelor; Ploaia
intensifică activitatea melcilor, limacşilor, râmelor, dar şi modifică activitatea păsărilor,
mamiferelor, rozătoarelor.
Modificările ritmice sunt procese sau fenomene ce se repetă la intervale de timp definite.
Fenomenele ritmice nu sunt reversibile, ele sunt ciclice şi fiecare ciclu nu este identic cantitativ cu
cel premergător sau următor.
Ritmicitatea fenomenelor şi proceselor organismelor şi ecosistemului este cauzată de
ritmicitatea cosmosului. Alternanţa zi-noapte, schimbările anotimpurilor motivează procesele şi
fenomenele ritmice ale plantelor, animalelor, biocenozelor şi biosferei întregi. E bine cunoscută
ritmicitatea fotosintezei, activităţii trofice nocturne a aricilor, şerpilor, broaştei râioase, bufniţelor
sau diurne a multor păsări şi mamifere. Unele animale însă nu au ritmicitatea în activitatea lor
trofică.
În activitatea ecosistemelor deosebim ritmicităţi circadiene (lat. circa diem – în jur de o zi) –
anuale. Ex.: în pădurile noastre insectele sunt în genere active ziua şi mai puţin active noaptea, pe
când în pădurile tropicale activitatea insectelor fitofage sunt mai puţin active ziua.
În lacuri organismele planctonice ziua migrează în adâncimi, iar noaptea spre suprafaţa apei.
La plante ritmicitatea circadiană este foarte bine exprimată prin: ziua ele fotosintează activ, iar
noaptea are loc transformarea depozitarea activă a produselor fotosintezei. Plantele numai la
lumină, sau numai la întuneric nu se dezvoltă normal.
Ritmicitatea anuală sau sezonieră în ecosistemele terestre şi acvatice este sinhronizată cu
schimbările climaterice ale anotimpului corespunzător. Mai expresiv această ritmicittate este
observată în ecosistemele din regiunile temperate şi reci. Aici procesele ritmice de creştere,
dezvoltare, reproducere, procesele trofice sunt exprimate prin activitate relativă în dependenţă de
46
condiţiile sezonului. Organisme şi biocenoze cu activitate neritmică sezonieră sunt cele troglobionte
(gr. trogle – peşteră) şi bentalea (bentos – fund, însă această neritmicitate nu e absolută, mai ales
dacă e vorba de procesele reproductive.
Ritmicitatea anuală sau sezonieră în ecosistemele terestre este foarte expresivă şi poartă
modificări cu caracter profund atât compoziţional, structural, fiziologic cât şi fizionomic.
Ex.: Ce reprezintă o pădure primăvara, vara, toamna şi iarna?
În ecosistemele silvice există şi modificări ciclice multianuale.
Ex.: În pădurea de fag coronamentul umbreşte foarte puternic solul şi aici nu creşte stratul
ierbos şi nici puieţii fagului. Odată cu îmbătrânirea arborilor dominanţi şi uscarea lor treptată în
fitocenoză regimul de lumină permite creşterea puieţilor tineri şi treptat arborii uscaţi sunt înlocuiţi
de arborii tineri. Acest ciclu de reînnoire a fitocenozei de fag de înlocuire a arborilor uscaţi cu fagi
tineri are loc, se repetă la fiecare aproximativ 250 de ani.
Modificările succesionale se desfăşoară fără ritmicitate şi sunt de durată esenţială în timp.
Aceste modificări ale ecosistemelor includ procesele consecutive de formare, evoluare şi apoi
degradare, chiar dispariţia şi înlocuirea unui ecosistem prin altul, ce corespunde condiţiilor
biotopului.
Succesiune se numeşte procesul de alternare consecutivă a proceselor şi structurii biocenotice
în cadrul unui biotop ca rezultat al influenţei factorilor endogeni sau exogeni.
În cazul când succesiunea este cauzată de factorii interni (concurenţă, îmbătrânirea) este vorba
de sucresiune autogenă, iar dacă este cauzată de factorii externi – este vorba de succesiune allagenă.
Un exemplu de succesiune ecologică simplă este înlocuirea unui ecosistem lacustru cu
ecosistem terestru (de pădure sau de câmpie).
Soarta ecosistemelor lacustre naturale nu este lungă, el totdeauna este înlocuit de ecosistemul
biomului de pădure sau pajişte.
Oricare ecosistem de la apariţie până la stabilizare parcurge mai multe stadii. După Clements
(1928) un ecosistem include 6 stadii de succesiune:
1. Denudarea biotopului (acumulare şi nivelare) sau apariţia biotopului nepopulat.
2. Imigrarea în acest biotop a organismelor pioniere.
3. Colonizarea, creşterea numerică a organismelor şi speciilor şi răspândirii lor.
4. Concurenţa interspecifică.
5. Reacţia biocenotică, adică modificarea condiţiilor.
6. Stabilizarea (climax).
Fiecare din aceste stadii reprezintă o unitate de evoluare, de dezvoltare cu condiţii şi
componenţă biocenotică specifice numai acestei stadii. Aceste stadii şi reprezintă succesiuni
desfăşurate consecutiv. Deci noţiunea de succesiune (lat. successio – succesiune, moştenire) poate fi
definită ca un proces de autodezvoltare a ecosistemului. Succesiunile ce s-au declanşat şi desfăşurat
într-un biotop iniţial lipsit de organisme şi care includ toate cele 6 stadii se numesc succesiuni
primare ce constituie ecogeneza.
Ex.: restabilirea pădurii tropicale pluviale de pe insula Krakatau după erupţia vulcanică din
1883; procesul de autoapariţie a pădurii a durat 50 de ani.
În cazurile când, denudarea terenului nu a fost totală şi în biotop au mai rămas organisme,
succesiunile care se termină cu formarea unei biocenoze noi se numesc succesiuni secundare.
Ex.: succesiunile desfăşurate după incendii silvice, după defrişarea pădurii etc.
Succesiunile primare (sau ecogeneza) de la denudare până la stabilizare poartă următoarele
trăsături generale:
1. Succesiunile în ecosistem totdeauna sunt asociate cu îmbogăţirea şi diversificarea
structurilor ecosistemului. Permanent are loc transformarea structurii spaţiale, structurii trofice,
biocenotice, biochimice etc.
2. Succesiunile sunt procese discontinui, adică elementele unui stadiu nu rezultă din
elementele stadiului vechi, dar vin dinafară. Are loc un fel de înlocuire a santinelelor în acelaşi post.
3. Ele sunt asociate cu creşterea necontenită a biomasei şi discreşterea diversităţii
ecologice. Această străsătură este evidentă la succesiunile de geneză a ecosistemelor silvice.

47
 4. Metabolismul ecologic (biochimic) parcurge mai multe faze; deoarece metaboliţii
împiedică pătrunderea elementelor noi, sau cele pătrunse elimină elementele vechi.
5. Volumul circuitului biogeochimic local se majorează.
E necesar a reţine că succesiunile primare sau ecogeneza nu au loc pretutindeni în biosferă,
ele au loc numai atunci când apare un biotop lipsit de viaţă: apariţia unei insule în ocean ca rezultat
al erupţiei vulcanice, sau distrugerea completă a biocenozelor pe terenuri vaste etc. Succesiunile
primare caracteristice prin stadiile trasate de Clement a existat în perioadele geologice străvechi pe
parcursul cărora a apărut viaţă, când organismele vii la diverse niveluri de organizare cucereau
biotopuri primare, sau biotopuri populate de organisme mai inferior organizate.
Succesiunile secundare există permanent şi peste tot în biosferă. Ele pot fi provocate de
factori abiogeni (cutremure, incendii naturale, erupţii vulcanice, uragane, modificări climatice lente
etc.), biogeni (invadarea dăunătorilor, rozătoarelor, plantelor de carantina – Ambrozia) şi tehnogeni
(antropogeni) – defrişarea pădurilor, poluarea apei, solului, aerului, distrugerea păşunilor, stepelor,
luneilor, lacurilor de baraj etc.
Procesele ecogenezei şi succesiunile secundare de regulă duc la stabilizarea ecosistemului, la
formarea unei fucţionalităţi optime, echilibrate numită stare de climax.
Starea de climax a ecosistemului este ultima fază a ecogenezei sau succesiunilor primare.
Toate procesele din ecosistem tind spre starea de climax când ecosistemul se autoreglează,
menţinându-şi compoziţia, structura şi echilibrul timp foarte îndelungat. În stare de climax, spre
deosebire de studiile premărgătoare succesionale, ecosistemul dispune de o productivitate balansată,
adică producţia anual şi „importul” sunt echilibrate cu cheltuielile şi „exportul” anual.
Deosebim 3 tipuri de climax:
1. Climax climatic, când biocenoza este armonizată cu macroclima.
2. Climax edafic, când biocenoza este armonizată cu condiţiile edafice.
3. Climax biocenotic, când relaţiile dintre plante şi animale sunt armonizate, stabile.
Deci climaxul ecologic, numit şi policlimaxul ecosistemului, este o stare a ecosistemului în
care populaţiile vegetale şi cele animale au realizat structuri stabile în relaţiile sale reciproce şi cu
biotopul.
Este absolut necesar a include în noţiunea de policlimax şi al IV tip de climax, anume
climaxul ecoantropic, care presupune armonizarea relaţiilor dintre ecosistemele naturale şi factorii
antropogeni.
Este esenţial şi faptul, că în Europa ecosisteme ce se află în starea de policlimax ecologic nu
există sau aproape nu există, deoarece impactul antropic asupra ecosistemelor terestre şi acvatice pe
continent se manifestă prin situaţia de antropopresie crescândă.
Starea de climax nu este veşnică, dar se menţine o perioadă de timp mai mare decât perioada
schimbului unei generaţii de către alta. În acest context este necesar să deosebim procesul
ontogenetic de cel filogenetic în dezvoltarea unui tip de pădure. În condiţii naturale după orice
climax urmează etapa de regresiune a ecosistemului forestier, fie că speciile ecosistemului dat nu
mai rezistă în competiţia cu speciile imigrante noi, fie că factorii de biotop macroclimatici au suferit
modificări esenţiale etc. De regulă, unul din factorii bioecologici este determinant şi atunci se poate
vorbi de o succesiune nouă, anume de sucresiune climatică, orografică, pirogenă etc.
Succesiunile secundare se deosebesc după ritm (rapide sau lente, durată şi direcţie.
Pentru silvicultor este esenţial faptul de a cunoaşte starea pădurii pentru a prognoza şi dirija
succesiunea spre realizarea scopului fixat. Deosebit de important este aprecierea seminţişului,
anume vârsta lui, abundenţa, viabilitatea, compoziţia specifică, în raport cu starea arboretului
existent. În baza acestor date se planifică măsurile silvotehnice şi gospodărirea corectă a pădurii.
Cercetări şi evaluări speciale în Republica Moldova asupra proceselor succesionale în cadrul
ecosistemelor forestiere de făgete, gorunete, stejărete nu sau efectuat. În cadrul formaţiilor
forestiere de şleauri însă e cunoscut faptul, că dacă activitatea negativă a omului nu intervine în
pădurile naturale stejarul pedunculat şi gorunul îşi păstrează poziţia, deoarece având rădăcină
puternică pivotantă rezistă la secetă, este longetiv şi cu timpul depăşeşte înălţimea speciilor de
acestea. Activităţile negative antropice (extragerea stejarului din arboret, păşunatul excesiv etc.)

48
deseori duce la succesiuni de înlocuire a stejarului cu carpen, tei, jugastru ş.a. formând carpinete
pure sau carpen cu tei.
În lunci li zăvoaie succesiunile se desfăşoară în ritm rapid şi uşor sesizat. În concurenţă cu
salcia plopul alb obţine biruinţa, deoarece, spre deosebire de salcie, el drajonează puternic, creşte
rapid şi are înălţimea maximă mai mare. La început în luncile inundabile se instalează salcia, apoi
odată cu creşterea substratului prin înnămolire vine plopul alb după care apare frasinul, ulmul
împreună cu arţarul tătăresc, salbia, păducelul. Evoluţia ulterioară a pădurilor de luncă merge spre
eliminarea speciilor noi (salcie şi plop) instalându-se până la urmă şleaul de luncă unde stejarul,
frasinul şi ulmul poartă funcţia de specii principale. În cazul când lunca este esenţial salinizată se
instalează cătina roşie (Tamarix) şi cătina albă (Hippophal).
Cauzele succesiunii conform savanţilor ruşi G.Morozov şi V.Sucaciov se grupează în două
categorii: exogene şi endogene. Cauzele exogene sunt reprezentate de factorii externi, şi anume:
factorii climatici, edafici, calamităţile naturale, activitatea omului (inconştienţă sau conştienţă).
Cauzele interne reprezintă factorii interni cu caracter ereditar ai speciilor concurente cum sunt:
exigenţele faţă de lumină, umiditate şi temperatură, ritmul creşterii, capacitatea de regenerare,
amplitudinea ecologică, înălţimea maximă, longevitatea etc.
Forţa care menţine permanent procesele succesionale este lupta pentru existenţă a speciilor
concurente sub influenţa condiţiilor de mediu.

Tipologia forestieră
Tipologia pădurilor (gr. typos – model, tip; gr. logos – ştiinţă) este ştiinţa preocupată de
identificarea, descrierea şi clasificarea tipurilor de pădure în baza particularităţilor lor naturale.
Fondatorul tipologiei forestiere este considerat silvicultorul rus G.Morozov, care a pornit şi a
dezvoltat în continuare ideea expusă de V.Docuceaev, că solul şi vegetaţia se află în relaţii de
interdependenţă directă.
Clasificarea pădurii în tipuri de pădure propusă de G.Morozov se bazează pe deosebirea dintre
arborete în funcţie de condiţiile staţionale. De aceea şcoala lui G.Morozov se mai numeşte şi şcoala
ecologică. Conform acestei şcoli tipul de pădure era înţeles ca o totalitate de arborete reunite prin
condiţii staţionale asemănătoare. De menţionat, că G.Morozov în definirea şi delimitarea tipurilor
de pădure a luat ca bază nu numai factorii edafici, dar şi climatici, adică şi factorii geografici.
Conceptul sau teoria tipurilor de pădure fondat de G.Morozov a fost preluată şi continuată de
alţi silvicultori – tipologi din Ucraina (Alexeev şi Pogrebneac), Rusia (Sucaciov), România
(Przemeţchi, Poşcovschi, Constantinescu, Chiriţă, Doniţa ş.a.), Republica Moldova (T.Gheideman).
în cadrul teoriei tipurilor de pădure există curente silvotipologice, cum ar fi cele întemeiate de
A.Kajander (Finlanda), care pune în baza clasificării tipologice „specia predominantă în pătura vie”,
curentul I.Braun-Blanquet (Elveţia) numit „curentul fitosociologic” de pădure după grupele de
plante caracteristice fiecărei asociaţii, folosind metoda releveurilor geobotanice.
Tipurile de păduri din R.Moldova au fost identificate, descrise şi clasificate de către un grup
de cercetători basarabeni şi ucraineni reprezentând 2 curente silvotipologice: ucrainean ecologic
(Ostapenco B., Ulanovschi M., Dmitrieva H.) şi basarabean geobotanic (Gheideman T., Nicolaeva
L.). cercetările realizate sub cond. mem-cor. al AŞRM T.C. Cheideman expuse în lucrarea „Tipî
lesa i lesnâe assoţiaţii MCCR” (1964), care reprezintă baza ştiinţifică în gospodărirea pădurilor
Republicii Moldova.
În prezent specialiştii de la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS) Chişinău sub
îndrumarea şi prin participarea la lucrările de amenajare a pădurilor R.Moldova sau iniţiat în
lucrările de conformare şi adaptare a sistemului de clasificare a tipologiei pădurii din Basarabia cu
sistemul tipologic românesc adoptat la Conferinţa de la Bucureşti în 1955.

Principiile de bază în tipologia pădurilor

Pornind de la axioma, că tipologia pădurilor este disciplină de fundamentare ştiinţifică a
lucrărilor silvotehnice de gospodărire a pădurii, în cazurile când se lucrează pe terenuri împădurite.
49
 Ca principii de bază în tipologia română şi basarabeană sunt acceptate şi preluate principiile
şcolii biogeocenologice a lui Sucaciov, şi anume:
1. Tipul de pădure este considerat ca o biocenoză, adică este un ecosistem forestier.
2. Ca unitate fundamentală de clasificare este recunoscut numai tipul de pădure (nu se
pune pe primul plan tipul de staţiune după troficitate şi umiditate).
3. Tipul de pădure se determină după vegetaţie, adică după specia dominantă din
arboret adesea cu indicarea şi a speciei erbacee caracteristică.
4. În procesul de identificare a tipului de pădure după vegetaţie în mod obligatoriu se
ţine seama şi de condiţiile staţionale, deci de fertilitate şi umiditatea solului.
5. În cazurile când se lucrează pe sectoarele deschise din limita trupului de pădure sau
adiacente pădurii, unde a existat pădurea, atunci se aplică (metoda) principiul propus de Pogrebniac
(şcoala ucraineană numită şi şcoala ecologică), şi anume, principiul tipologiei staţionale, care
realizează identificarea şi clasificarea tipurilor de staţiune, iar în cadrul acestor tipuri de staţiune se
plasează tipurile de pădure. Stabilirea tipurilor de staţiune după Pohrebniac se realizează în baza
troficităţii şi umidităţii solului.
6. În denumirea latină a tipului de pădure nu se indică condiţiile staţionale, dar numai
cele ce ţin de vegetaţie.
În lucrările de silvotipologie sunt adoptate următoarele unităţi de clasificare: grupa de
formaţii, formaţia, grupa de tipuri, tipul şi faciesul, ca unitatea de clasificare cea mai inferioară.
Definiţiile unităţilor de clasificare:
- Tipul de pădure este unitatea fundamentală de clasificare tipologică şi reuneşte toate
porţiunile de pădure omogene ca vegetaţie şi staţiune, permiţând aplicarea cu aceleaşi rezultate a
aceluiaşi gen de măsuri culturale (Negulescu, 1966). Suprafaţa minimă a tipului de pădure este 0,5
ha. Exemple: Făgeto – carpinet cu floră de mull, de productivitate superioară (Ps); Făgeto – cărpinet
cu floră de mull, de productivitate medie (Pm); Gorunet cu cărpiniţă de productivitate inferioară
(Pi); Gorunet cu Lithospermum de productivitate inferioară (Pi); Stejăret de deal cu cireş, de
productivitate inferioară (Pi); Şleau de deal cu gorun de (Ps); Şleau de deal cu gorun şi stejar
pedunculat de productivitate superioară (Ps); Şleau de deal cu gorun şi fag de productivitate
superioară (Ps); Zăvoi de salcie de productivitate superioară (Ps) etc.
- Formaţia forestieră este unitate superioară şi reuneşte toate tipurile de pădure constituie din
aceeaşi specie predominantă sau din acelaşi amestec de specii. Ex.: Molidişuri, făgete, stejărete,
şleauri, plopişuri.
Grupa de formaţii întruneşte formaţiile forestiere, iar grupa de tipuri întruneşte tipurile de
pădure.
- Faciesul este unitatea cea mai inferioară de clasificare, se subordonează tipului de pădure şi
este prezent de regulă în şleauri (în arboretele amestecate), unde ponderea uneia sau mai multor
specii de amestec creşte sau scade în raport cu ponderea lor normală. Ex.: Şleau de deal cu stejar
pedunculat, în cadrul căruia pot exista faciesurile: cu facies normal, când pe lângă stejar participă
carpenul, teiul, frasinul, ulmule, acerineele; facies bogat în carpen; facies bogat în frasin şi tei;
facies bogat în stejar etc.
În cadrul ecosistemului forestier, cât priveşte biotopul, adică condiţiile staţionale ca unitate de
clasificare serveşte tipul de staţiune, prezentat de condiţiile edafice şi climatice. Deci, tipul de
staţiune reuneşte toate unităţile staţionale echivalente ecologic; deşi staţiunile echivalente sunt
situate în locuri diferite ele sunt capabile să poarte aceeaşi vegetaţie forestieră, cu aceeaşi capacitate
productivă şi permit efectuarea aceloraşi măsuri silvoculturale.
Denumirile româneşti a tipurilor de pădure se formează din unul sau mai multe cuvinte, mai
adesea însă se apelează la nomenclatura binară sau ternară, adică se formează din 2 sau 3 cuvinte
derivate de la denumirea speciei arborescente dominante şi specia ierbacee caracteristică. În
practica lucrărilor ce ţin de silvotipologie la denumirea tipului se adaugă şi alte precizări specifice
vegetaţiei sau staţiunii. Ex.: Făget normal cu floră de mule; făget normal cu floră de mull pe soluri
scheletice; Şleau de stejar pedunculat cu Asperula, Asarum, Stellaria , Gorunet de platou cu sol
greu, Molidiş cu Oxalis acetosela etc.

50
 Denumirea latină prezentată de cercetători paralel denumirea română, se formează, de regulă,
din 2 sau 3 cuvinte derivate de la denumirea latină a speciei arborescente dominante şi ierbacee
caracteristice. Ex.: Fagetum normale; Picetum axalidosum, Picetum oxalidosum subalpinum,
Quercetum pedunculiflorae etc.
În scopul evidenţierii relaţiilor bioecologice de conexiune existente între tipurile de pădure
identificate din limitele unei formaţii forestiere sau regiune geografică sunt adoptate aşa numitele
scheme de reprezentare grafică sau scheme bioecologice de clasificare a tipurilor de pădure.
Deoarece complexele forestiere sunt foarte variate, până în prezent nu există o metodologie unică
de întocmire a acestor scheme de clasificare, dar în orice complex forestier nu s-ar efectua cercetări
este necesar de a identifica tipul axial, în care specia predominantă vegetează cel mai viguros, are
productivitatea majoră, sau care este tipul cel mai reprezentativ al regiunii sau formaţiei. În pădurile
noastre pot fi întâlnite 2 sau 3 tipuri reprezentative, care şi reprezintă tipuri axiale. Deseori între 2
tipuri de pădure vecine există şi forme de tranziţie, care sunt considerate ca diverse variaţiuni ale
tipului de pădure.
În Republica Moldova un şir de tipuri de pădure naturale sunt modificate de activităţile
omului, calamităţilor şi în acest caz avem de a face cu tipuri de pădure derivate. De menţionat, că
variaţiunile tipului şi tipurile derivate crează probleme foarte dificile pentru specialiştii
silvotipologi.

Metoda de lucru în tipologia pădurilor

Studiul silvotipologic reprezintă un proces de cercetări complexe de teren şi birou prin
implicarea specialiştilor silvicultori, pedologi, florişti, geobotanici şi geografi. El include activităţi
de cercetare ce ţin de identificarea, descrierea, denumirea, clasificarea şi întocmirea schemelor
bioecologice de sinteză.
În Republica Moldova au fost realizate cercetări silvoculturale minuţioase în baza
metodologiilor şcolilor ruse (V.Sucaciov) şi ucrainene (P.Pogrebneac) şi identificate tipurile de
pădure existente (Gheideman, Ostapenco ş.a., 1964; Tudoran, 2001). În prezent lucrările de
evidenţiere a tipurilor de pădure potfi realizate prin utilizarea cheilor de determinare a tipurilor de
pădure existente în literatura publicată.
Identificarea tipurilor de pădure este prima etapă în studiul silvotipologic şi include sesizarea
şi delimitarea de teren şi hartă a sectoarelor de pădure identice în baza particularităţilor
compoziţional-structurale ale vegetaţiei şi condiţiilor staţionale. Aceste particularităţi ale
fitocenozei şi biotopului ( staţiuni) se evidenţiază prin traversarea pas cu pas al pădurii şi
examinarea atentă a vegetaţiei şi staţiunilor. Criteriile de identificare a tipurilor de pădure sunt cele
stabile de V.Sucaciov, şi anume:
1. Compoziţia arboretului. Se stabileşte specia predominantă în arboretele pure sau cele
amestecate, grupele sau speciile însoţitoare şi desigur, speciile ierbacei caracteristice sau
indicatoare.
2. Productivitatea arboretului, caracterizată prin 3 niveluri de productivitate: superioară
(clasele I şi II), mijlocie (clasa III) şi inferioară (clasele IV şi V).
Aceste 2 criterii sunt de bază, dar se apelează obligatoriu şi la alte caracteristici cu caracter
diferenţial cum ar fi:
3. Regenerarea naturală a pădurii cu 3 niveluri: regenerare uşoară, mijlocie şi grea. În
acest context se indică şi regenerarea potenţială, şi direcţia succesională.
4. Starea de vegetaţie a arboretului.
5. Starea şi specificul compoziţional al subarboretului şi păturii ierbacee.
6. Caracterele edafice, care în pădurile naturale sunt în deplină armonizare cu vegetaţia;
aceste caractere adesea se includ în denumirea tipului de pădure.
7. Caracterele climatice şi expoziţionale.
8. Măsurile silvotehnice efectuate şi cele necesare.
9. Suprafaţa minimă nu mai mică de 0,5 ha (ca şi la unităţile amenajistice).

51
 De menţionat, că nu sunt folosite în calitate de criterii consistenţa, vârsta, originea arboretului,
indicele de acoperire a arboretului, subarboretului şi păturii ierbacee.
Descrierea tipului de pădure include descrierea amănunţită a vegetaţiei şi condiţiilor staţionale
bazate pe observaţii, măsurări analitice, colectarea probelor, care ulterior sunt prelucrate în birou
conform metodologiilor existente. Deosebit de important este analiza sintetică a releveurilor cu lese
din sectoarele de pădure omogene indiferent de răspândirea lor spaţială, moment care şi este
esenţial în delimitarea tipurilor de pădure.
Denumirea tipului de pădure se stabileşte în baza datelor culese în teren şi a cheilor de
determinare a tipurilor de pădure deja publicate (Paşacovschi S., Leandru V, 1958 „Tipuri de
pădure din R.P.R.”; Purcelean şt. şi col., 1968 „Cercetări tipologice de sinteză asupra tipurilor
fundamentale de pădure din România”).
Clasificarea tipurilor de pădure presupune activităţi de încadrare a tipurilor de pădure
identificate într-un sistem schematic bioecologic în dependenţă de modalitatea factorilor
determinanţi. Deosebit de important este stabilirea variabilităţii tipurilor şi relaţiilor de trecere de la
tipul axial către cele extreme. Factorii determinanţi sunt consideraţi regimul de umiditate şi
fertilitate a solului.
Procesul de întocmire a schemei bioecologice include stabilirea mai întâi a tipului de pădure
axial tipic pentru fiecare axă a factorilor staţionali determinanţi (regimul de umiditate şi regimul de
fertilitate).
Având stabilit tipul axial şi tipurile extreme după factorii determinanţi se purcede la
precizarea poziţiei în schema bioecologică a tipurilor intermediare şi celor care reprezintă diverse
variaţii. Schema bioecologică prezintă interes ştiinţific, iar pentru necesităţile practice se întocmesc
hărţi tipologice şi complexului de măsuri silvotehnice adecvate situaţiei. Pădurile României
constituie peste 300 tipuri de pădure (în Republica Moldova se cunosc 54 după Tudoran) şi scheme
biologice, care constituie esenţial la activităţile silvotehnice.
În activităţile de cercetare silvotipologice este absolut necesar stabilirea cu adevărat ştiinţifică
şi reală a tuturor tipurilor de pădure existente în fiecare zonă, deoarece pentru fiecare tip de pădure
este absolut necesar elaborarea măsurilor silvotehnice adecvate situaţiei, măsuri ce ar contribui la
menţinerea structural-funcţională optimală a pădurii şi la ridicarea randamentului productiv al
pădurii ca sursă naturală regenerabilă.
Rezultatele cercetărilor silvotipologice se pot aplica pe larg şi cu succese remarcabile în toate
sectoarele de activitate forestieră. Delimitarea pădurii în tipuri de formaţii forestiere constituie
fundamentarea ştiinţifică preţioasă în selectarea, conducerea şi realizarea activităţilor de regenerare
naturală şi artificială, în stabilirea formelor, intensităţii şi periodicităţii lucrărilor silvoculturale, în
lucrările de amenajare şi exploatare judicioasă a fondului forestier.

Unităţile tipologice forestiere din Republica Moldova

Ca rezultat al cercetărilor efectuate de către specialiştii tipologi asupra fondului forestier al
Republicii Moldova au fost identificate şi descrise 13 formaţii forestiere, în cadrul cărora se
delimitează 54 tipuri de pădure (Gheideman ş.a., 1964; Tudoran, 2001).
La rândul lor tipurile de pădure sunt întrunite în grupe de tipuri după compoziţia floristică
comună, uneori şi după caracteristici staţionale comune.
Formaţiile forestiere şi grupele de tipuri de pădure identificate şi descrise sunt următoarele:
1. Formaţia Făgete amestecate (Fageta composita) include 2 tipuri de păduri:
- Făgeto-cărpinete cu floră de mull (Fageta-Carpineta asperuletosa);
- Făgete amestecate de dealluri (Fageta-Tilietosa).
2. Formaţia Gorunete pure:
- Gorunete cu floră de mull (Querceta sessiliflorae asperuletosa);
- Gorunete termofile (Quercetă subtermophila).
3. Formaţia Goruneto-făgete (Querceta-Fageta):
- Goruneto-făget cu floră de mull (Querceta-Fageta asperuletosa).
4. Formaţia Şleauri de deal cu gorun (Querco-sessiliflorae):
52
 - Şleau de deal cu gorun şi fag (Querco-sessiliflorae-Carpineta-fagetosa);
- Şleau de deal cu gorun fără fag (Querco-sessiliflorae-Carpineta-tilietosa).
5. Formaţia Şleauri de deal cu gorun şi stejar pedunculat (Querco-Roboris-
Sessiliflorae-Caripneta):
- Şleauri de deal cu gorun şi stejar pedunculat.
6. Formaţia Goruneto-frăsinete (Querco-Fraxineta):
- Goruneto-frăsinet (Querco-Fraxineta-caricetosa pilosa).
7. Formaţia Stejărete pure de stejar (Querceto-Roboris):
- Stejărete de luncă (Querceta-Roboris-rubosa);
- Stejărete de coastă şi platouri (Querceta-Roboris aceretosa);
- Stejărete de silvostepă (Querceta-Roboris subtermophila);
- Stejărete de versanţi calcaroşi (Querceta-Roboris lithospermosum);
- Stejăreto-gorunete de versanţi calcaroşi (Querceta-Roboris-sessiliflorae lithospermosum).
8. Formaţia Şleauri de deal cu stejar pedunculat (Querco-Robori-Carpineta):
- Şleau de deal cu stejar pedunculat (Querco-Robori-Carpineta-fraxinetosa).
9. Formaţia Şleauri de luncă (Querco-Robori-Carpineta-fraxinetosa):
- Şleau de luncă din regiunea de dealuri (Querco-Robori-Carpineta-flaxinetosa);
- Şleau de luncă din silvostepă (Querco-Robori-Carpineta-flaxinetosa subtermophila).
10. Formaţia Quercete pure de stejar pufos (Querceta pubescentis):
- Stejărete de stejar pufos din zona forestieră (Querceta Pubescentis duinensis);
- Stejărete pure de stejar pufos din silvostepă (Querceta Pubescentis subtermophila);
11. Formaţia Plopişuri pure de plop alb (Populeta-Albae):
- Zăvoi de plop alb (Populeta-albae-rubosa).
12. Formaţia Sălcişuri pure de salcie albă (Salcieta-Albae):
- Zăvoi de salcie albă (Salcieta-Albae-rubosa).
13. Formaţia Amestecuri de plop şi salcie (Populeta-Salcieta):
- Zăvoaie amestecate de plop şi salcie (Populeto-Salcieto rubosa).
14. Formaţia Culturi de ameliorare a terenurilor degradate:
- Culturi de ameliorare din regiunile forestiere;
- Culturi amestecate din silvostepă.
De menţionat, că în Republica Moldova latitudinal de la sud spre nord se întâlnesc 3 unităţi
zonale fitoclimatice: stepă, silvostepă şi forestieră.
În cadrul acestor 3 zone de vegetaţie sau numite şi zone de vegetaţie se disting 3 etape
fitoclimatice:
- deluros discontinuu de cvercete de gorun şi făgete de limită inferioară – FD2;
- deluros de stejărete – FD1;
- silvostepă – Ss;
În limite acestor 3 etaje fitoclimatice au fost identificate 32 tipuri staţionale numite şi tipuri de
biotop. Ex.: Deluros de cvercete cu gorunete pe platouri şi versanţi însoriţi, cu soluri cenuşii;
Deluros de cvercete cu făgete de limită inferioară, amestecuri de şleau cu fag, pe versanţi umbriţi,
cu soluri cenuşii-deschise şi brune; Deluros de cvercete cu stejărete, pe versanţi şi platouri calcaroşi,
cu soluri litice; Silvostepă deluroasă de gorunet, cernoziom argiloiluvial etc.
Sigur, că această diversitate mare de tipuri staţionale cauzată de caracterul specific
geomorfologic, în fond deluros, impune şi existenţa în limitele republicii o diversitate mare de
ecosisteme forestiere. Conform cercetărilor efectuate în cadrul fondului forestier pot fi delimitate 29
tipuri de ecosisteme forestiere. În cadrul republicii mai răspândite sunt tipurile de ecosisteme
forestiere în biocenozele cărora predomină gorunetele, stejăretele de stejar pedunculat şi de stejar
pufos, însă sub influenţa factorilor antropici ele sunt esenţial degradate şi structural şi funcţional.

53