Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
METODICA GESTIONĂRII CONFLICTELOR ÎN COMUNICAREA DIDACTICĂ-conspect
METODICA GESTIONĂRII CONFLICTELOR ÎN COMUNICAREA DIDACTICĂ-conspect
DIDACTICĂ
I. COMUNICAREA DIDACTICĂ
Metode și tehnici de dezvoltare a competenței comunicaționale
Această metodă pune accentul pe dezvoltarea dialogului elev-elev, specificul fiindu-i dat
de aportul deosebit pe care îl primeşte fiecare elev al clasei, având în vedere că, după
familiarizarea cu metoda, rolul profesorului este preluat de elevi şi ei îşi instruiesc colegii.
Metoda predării reciproce este centrată pe patru strategii de învăţare:
- rezumarea
- punerea de întrebări despre ceea ce s-a citit;
- clarificarea datelor
- precizarea
Etapele predării reciproce sunt următoarele:
- explicarea scopului şi descrierea metodei, respectiv a celor patru strategii;
- împărţirea rolurilor elevilor;
- organizarea pe grupe;
- lucrul pe text;
- realizarea învăţării reciproce;
- aprecieri şi comentarii.
Metoda are două variante de utilizare:
- în prima, clasa primeşte acelaşi text de studiat şi este împărţită în patru grupuri, în
fiecare dintre acestea elevii având acelaşi rol: primul grup este format din rezumatori, al doilea
de întrebători, al treilea de clarificatori, iar al patrulea de prezicători. În final, după lucrul pe text,
fiecare grup îşi exercită rolul în faţa celorlalte grupuri.
- în a doua variantă, după ce se împarte textul în părţi logice, clasa e divizată în
atâtea grupe câte părţi are textul respectiv; în fiecare grupă există câte patru elevi- un rezumator,
un întrebător, un clarificator şi un prezicător. După lucrul pe text, fiecare grupă află de la
cealaltă despre ce a citit, apoi fiecare membru al fiecărei echipe îi învaţă pe colegii din alte grupe
ceea ce a lucrat.
Metoda învăţării reciproce are atât avantaje, cât şi dezavantaje:
Avantaje:
►dezvoltă gândirea cu operaţiile ei
►stimulează atenţia, capacitatea de exprimare, dar şi de ascultare activă;
►ajută elevii în învăţarea metodelor şi a tehnicilor de lucru cu textul, tehnici de
muncă intelectuală pe care le pot folosi apoi şi în mod independent;
Dezavantaje:
►obişnuirea elevilor cu un anumit rol şi implicit dificultatea lor de a se acomoda cu un
altul;
► după lucrul în grup, elevul tinde să obosească şi să nu se mai concentreze la maximum
atunci când un coleg îi predă.
METODA SCHIMBĂ PERECHEA
Metoda schimbării perechii are la bază munca elevilor în perechi astfel: se împarte clasa
în două grupe egale ca număr de participanţi, se formează două cercuri concentrice, elevii fiind
faţă în faţă pe perechi. Profesorul pune o întrebare sau dă o sarcină de lucru în perechi. Fiecare
pereche discută şi apoi comunică ideile. Cercul din exterior se roteşte în sensul acelor de
ceasornic, realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche. Elevii au posibilitatea de a
lucra cu fiecare membru al clasei. Fiecare implicându-se în activitate şi aducându-şi contribuţia
la rezolvarea sarcinii.
Etapele metodei:
1. Etapa organizării colectivului în două grupe egale: fiecare elev ocupă un scaun, fie în
cercul din interior, fie în cercul din exterior. Profesorul poate să lase elevilor libertatea de a-şi
alege locul sau poate organiza colectivul punând elevii să numere din doi în doi. Astfel, cei cu
numărul 1 se vor aşeza în cercul interior cu faţa la exterior, iar cei cu numărul 2 în cercul exterior
cu faţa către elevii din cercul interior. Stând faţă în faţă, fiecare elev are un partener. Dacă
numărul de elevi este impar, la activitate poate participa şi cadrul didactic sau doi elevi pot lucra
impreună.
2. Etapa prezentării şi explicării problemei: profesorul oferă cazurile pentru studiu,
problemele de rezolvat sau situaţile didactice şi explică importanţa soluţionării.
3. Etapa de lucru în perechi: elevii lucrează doi câte doipentru câteva minute; apoi elevii
din cercul exterior se mută un loc mai la dreapta pentru a schimba partenerii, realizând astfel o
nouă pereche. Jocul se continuă până când se ajunge la partenerii iniţiali sau se termină
întrebările.
4. Etapa analizei ideilor şi a elaborării concluziilor: în acest moment, clasa se regrupează
şi se analizează ideile emise; profesorul face împreună cu elevii o schemă a concluziilor obţinute.
Avantajele metodei „Schimbă perechea”:
- este o metodă interactivă de grup, care stimulează participarea tuturor elevilor la
activitate;
- elevii au posibilitatea de a lucra cu fiecare dintre membrii colectivului;
- stimulează cooperarea în echipă, ajutorul reciproc, înţelegerea şi toleranţa faţă de opinia
celuilalt;
- este o metodă uşor de aplicat la orice vârstă şi adaptabilă oricărui obiect de învăţământ;
- dezvoltă inteligenţa logico-matematică, inteligenţa interpersonală ce creează
oportunităţi în munca colectivă.
„Schimbă perechea”poate fi uşor utilizată atât în orele de predare-învăţare, cât şi în cele
de recapitulare şi sistematizare sau în cele de evaluare. Practic, ea dă profesorului şansa de a da
clasei o serie de sarcini, de la cele simple, de tipul exerciţiilor cu un grad de dificultate scăzut sau
mediu, până la cele complexe, de tipul întrebărilor problematizante.
METODA PIRAMIDEI
Metoda schimbării perechii are la bază munca elevilor în perechi astfel: se împarte clasa
în două grupe egale ca număr de participanţi, se formează două cercuri concentrice, elevii fiind
faţă în faţă pe perechi. Profesorul pune o întrebare sau dă o sarcină de lucru în perechi. Fiecare
pereche discută şi apoi comunică ideile. Cercul din exterior se roteşte în sensul acelor de
ceasornic, realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche. Elevii au posibilitatea de a
lucra cu fiecare membru al clasei. Fiecare implicându-se în activitate şi aducându-şi contribuţia
la rezolvarea sarcinii.
Etapele metodei:
1. Etapa organizării colectivului în două grupe egale: fiecare elev ocupă un scaun, fie în
cercul din interior, fie în cercul din exterior. Profesorul poate să lase elevilor libertatea de a-şi
alege locul sau poate organiza colectivul punând elevii să numere din doi în doi. Astfel, cei cu
numărul 1 se vor aşeza în cercul interior cu faţa la exterior, iar cei cu numărul 2 în cercul exterior
cu faţa către elevii din cercul interior. Stând faţă în faţă, fiecare elev are un partener. Dacă
numărul de elevi este impar, la activitate poate participa şi cadrul didactic sau doi elevi pot lucra
impreună.
Procesul de negociere este întâlnit în demersul didactic ca fiind situația multor metode de
interacțiune. Fenomenul de negociere câștigă o importanță din ce în ce mai mare în activitatea
școlară, nu doar în rezolvarea conflictelor, ci și în educarea la elevi/preșcolari a unor capacități și
abilități de: empatie, ascultare activă, rezolvare de probleme, gândire creativă, cumpătare,
respectarea punctelor de vedere ale celorlalți.
În cadrul demersului didactic, maniera în care profesorii exprimă o anume informație trebuie
să se facă printr-o bună pregătire, în direcția recomandării unor poziții categorice și furnizarea
unor motive de necombătut. Până într-un punct putem socoti activitatea de predare-învățare ca
fiind un complex proces de negociere.
Acest proces de negociere necesită implicarea elevilor/preșcolarilor, stimularea lor în
desfășurarea unor reale exerciții democratice, care să-i responsabilizeze, în alegerea făcută sau de
acordul încheiat. Într-o negociere există anumite manifestări ce trebuie înlăturate dacă dorim o
bună funcționare a procesului.
J.M. Hiltrop și S. Udall prezintă cele mai frecvente greșeli ( Pânișoară, 2006, p. 203):
- sindromul „sensului unic” cu privire la situațiile în care negociatorii au hotărât deja,
înainte de a începe negocierea care sunt adevăratele cauze aflate în discuție și care sunt
soluțiile care se impun. În acest caz negociatorii sunt convinși că cealaltă parte va agrea
soluțiile lor.
- sindromul „câștig-pierdere” acesta apare atunci când negociatorii consideră dialogul ca o
bătălie în care una dintre părți se impune neapărat să câștige, iar cealaltă parte să piardă.
În conflictele de idei ce apar în clasă/grupă între elevi/preșcolari, această noțiune este
foarte prezentă, lucru ce indică absența abilităților de comunicare constructivă.
- sindromul „mersului la întâmplare” în care conversația este nefocalizată, aspectele
problemei sunt abordate dezordonat.
- sindromul „evitării conflictului” este determinat de nelămurirea aspectelor fundamentale.
Această strategie este abordată de persoanele care se tem de conflict, acestea preferă
ocolirea acestuia decât înfruntarea lui. În acest sens problema va rămâne nesoluționată,
iar în timp conflictul se poate intensifica.
- sindromul „capsulei timpului” aceasta se ivește când părțile nu țin cont de situațiile
concrete în care se evoluează problema, tratând-o izolat, acest lucru ducând la neglijarea
unor aspecte esențiale.
3.1. Tactici și pași în negociere (după G. T. Savage, J. D. Blair și R. I. Sorenson)
Partenerul primitor
Partenerul vorbăreţ
Partenerul impulsiv
Partenerul ezitant
Partenerul cumpătat
Partenerul tăcut
Partenerul închis
Partenerul circumspect
Partenerul temporizator
Partenerul nemulţumit
Partenerul cu prejudecăţi.
3.3.1.Psihologia negocierilor
O teorie de bază asupra “celor care comunică” este “ierarhia nevoilor” , fiind elaborată
de Maslow. Acesta afirmă că indivizii acţionează pentru a-și satisface nevoile de bază.
Realizează o clasificare a nevoilor în cinci categorii:
Auto-realizare
Stimă şi respect
Nevoi sociale
Nevoi de securitate
Nevoi de supravieţuire
Negocierile parcurg trei faze – faza de deschidere, faza de mijloc şi faza de încheiere.
În această primă fază, ambele părţi îşi fixează poziţiile iniţiale: de unde va pleca fiecare.
Puteți vedea părerile d-voastră despre cealalt, împărtăşirea informaţiilor şi adresarea întrebărilor
de clarificare. Reacţia celuilalt la propunerile voastre, sau la a fi chestionată, arătând aspirațiile
lor faţă de proces. De confirmat, dacă poate fi posibilă o înţelegere – sau cât de separate sunt
ambele părți la început. Important ca părerea voastră să fie clară ce prezintă şi încrezătoare ce
spune.
Factorul uman joacă un rol deosebit de important în cadrul negocierii. Indivizii umani
sunt încercați în permanență de emoții. Neîncrederea, furia, bucuria, teama, regretul etc. sunt
câteva aspecte de care ar trebuie să ținem seama în procesul negocierii. Uneori, nu le putem
identifica corect de fiecare dată când se produc, ele pot distorsiona mesajele comunicate sau
recepționate de ambele părți aflate în negociere.
Un bun negociator separă indivizii de problemă și încearca să pună la obiect situațiile de
discutat. Uneori, în decursul negocierilor, se întâmplă ca emoțiile și sentimentele să devină mai
accentuate, astfel crește riscul unui eșec, conflictul nu mai poate fi aplanat. Fiecare dintre noi
suntem tentați să vedem lumea printr-o viziune proprie. Această viziune este influențată de
factorii personalității și de experiența personală asupra oamenilor
În procesul de negociere trebuie să se evite câteva erori comportamentale:
Agresivitatea – această agresiune și furie poate “întuneca” înțelegerea;
Personalizarea – asocierea unei situații conflictuale cu o anumită persoană, consideră
diferențele de opinii ca atac la persoana proprie și atacă persoanele și nu ideile pe care aceștia le
exprimă;
Barierele interculturale – perceperea greșită a unor afirmații, gesturi, care țin de un
anume specific cultural;
Rationamentul unic – considerând unic propriul adevăr;
Neascultarea – absența abilităților ascultare.
.
În comunicarea didactică, sunt importante și de luat în seamă în timpul negocierii
condiționările psihologice ale factorului uman. În timpul negocierilor este posibil să fie utilizate
tehnici speciale pentru a trata situațiile psihologic speciale. Una din aceste tehnici, a fost denumit
programare neuro-lingvistică (NLP-neuro-lingvistic programming). Specialiștii au încercat să
explice logic și matematic modul în care funcționeaza psihicul uman.
Această programarea neuro-lingvistică pretinde că, indiferent de utilizarea acestor
dimensiuni în gândirea noastră, una sau cel mult două dintre ele predomină la majoritatea
indivizilor. În urma ideilor promovate de susținătorii teoriei programării neuro-lingvistice, există
câteva tactici ce pot fi aplicate în timpul negocierii.
Sintetic, se prezintă astfel:
1. Păstrează-ți calmul! Persoana care se enervează, nu mai poate veni cu argumente.
2. Atenție la presupozții! Se presupune că cealaltă parte abordează o anume tactică,
acționează într-un anumit fel, vom avea o mare deziluzie. De exemplu, unii pot fi agresivi,
pentru a-și intimida partenerii de negociere.
3. Să știi rezultatul dorit. Înainte de începerea negocieri trebuie să avem definit foarte clar
scopul negocierii. Pe parcurdul negocierii, scopul nu trebuie scăpat din vedere, încercați să
obțineți rezultatul conturat ca ideal.
4. Dezinformarea. Foarte important în negociere informația pe care o deținem. Se cuvine
să lăsăm intenționat unele informații eronate pentru a deruta adversarul și a-i vedea reacțiile.
Pentru ca negocierea să fie reușită trebuie să aibă potențialul de a se menține în timp
pentru întărirea relației dintre părți concomient cu procesul negocierii. La final, este de accentuat
îndemnul lui Daniel Goleman (1995) de a segrega indivizii de subiectele pe care le prezintă.
Trebuie luat în considerare persoana și emoțiile trăite de aceastea, abia apoi problema prezentată.
Privind negocierea bazată pe valori trebuie să ținem seama în primul rând de persoanele
implicate, apoi de procesul prin care ajungem la rezolvarea conflictului, la final, de problema
ridicată.
Strategia este o direcție de acțiune ce poate fi valabilă într-o anumită situație, dar complet
neutilă în altele. Strategia vizează consecințe pe termen lung, poate fi materializată prin acțiuni
tactice premeditate sau prin reacții spontane, impulsive, cu efecte pe termen scurt.
Tactica este dependentă de obiectivele imediate, parțiale și intermediare. În negocieri,
mai mult decât în conflictul deschis, strategia se impune a fi privită ca un mod de gândire.
Strategia negocierii include câteva elemente :
a) obiectivele urmărite;
b) căile (modalitățile utilizate pentru atingerea unor obiective);
c) mijloacele (resursele) disponibile folosite în realizarea obiectivelor propuse.
Întrucât strategia conține obiectivele urmărite și scopurile, tactica de negociere este parte
a strategiei destinată să fixeze mijloacele și formele de acțiune ce rezultă a fi utilizată pentru
relizarea obiectivelor în cauză.Tactica este elementul dinamic, flexibil al negocierii, adaptându-
se situațiilor noi ce apar în diferite etape.
Pentru stabilirea unei tactici adecvate, se au în vedere mai multe elemente, constând în:
- circumstanța în care are loc negocierea;
- scopul urmărit și mijloacele pe care le posedă;
- acțiunile partenerului de negociere;
- tehnicile utilizate, dozarea și elaborarea lor.
.
Conflictul şi comunicarea sunt într-o relaţie de interdependenţă, acolo unde se iveşte
un conflict, cu siguranţă va exista şi comunicare. Comunicarea are un rol dual în ceea ce
priveşte managementul conflictelor.
Comunicarea poate îmbrăca mai multe forme:
- comunicarea verbală sau orală, unde este utilizat limbajul verbal;
- comunicarea paraverbală, care include viteza cu care vorbim, ridicarea sau scăderea
tonului, volumul, folosirea pauzelor şi calitatea vorbirii;
- comunicarea non-verbală („body language” – limbajul corpului), care cuprinde
mimica, fizionomia în mişcare, gesturile, chiar şi tăcerea.
În funcţie de nivelurile între care poate circula comunicarea, avem:
- comunicarea pe verticală (de sus în jos – ordinele, regulamentele venite de la
conducere sau superior şi care trebuie puse în practică de către cai cărora li se adresează; sau
chiar de jos în sus, deşi mai rar decât situaţiile anterioare – ca feedback sau pentru exprimarea
anumitor nemulţumiri sau pentru diferite solicitări)
- comunicarea pe orizontală, între departamentele aceleiaşi organizaţii sau instituţii ori
chiar intre indivizii din organizaţie.
Tot aici, putem identifica şi cele două forme de comunicare: cea formală şi cea informală.
Nu vom insista mai mult asupra acestora, întrucât au fost studiate la o altă materie. În
schimb, vom studia câteva opţiuni de comunicare în situaţiile conflictuale, şi anume:
1. Comunicarea non – asertivă (timidă)
2. Comunicarea agresivă
3. Comunicarea pasiv – agresivă
4. Comunicarea asertivă
1
1. Comunicarea non – asertivă este acea abilitate de a evita conflictul sau de a se
acomoda dorinţelor sau nevoilor celeilalte persoane, prin utilizarea acţiunilor verbale sau
non-verbale care se potrivesc nevoilor celuilalt; astfel încât interesul pentru proprille nevoi,
drepturi sau obiective va scădea.
Această opţiune de a comunica în situaţiile conflictuale poate îmbrăca două forme:
evitarea sau acomodarea..
2.2. Comunicarea agresivă verbală este predispoziţia unei persoane de a ataca conceptele
alteia, urmărind astfel să-i cauzeze o durere psihologică sau o supărare. Această sintagmă
este sinonimă cu „abuzul psihologic”; se extinde de la noţiunea potrivit căreia un individ îşi
urmăreşte atingerea propriilor interese sau satisfacerea propriilor nevoi, pe costul altora.
Astfel de persoane se caracterizează prin utilizarea ameninţărilor, a ridiculizărilor şi a
atacurilor la persoană; poate incluzând şi mesaje non-verbale, ca ridicarea tonului, ţipete,
urlete etc.
Stereotipurile joacă un rol important în comunicarea agresiv-verbală, întrucât acestea
distorsionează percepţia reală; ne împiedică să privim anumiţi indivizi aşa cum sunt ei în
realitate; iar nu ca parte a unui grup (stereotipul = impresia formată depsre anumite grupuri
de persoane şi identificarea lor ca facând parte dintr-un grup anume, spre exemplu poliţia,
profesorii, instalatorii etc).
Este cunoscut faptul că stereotipurile, la prima impresie, constituie bariere în
cunoaşterea şi inter-relaţionarea dintre indivizi; însă cu ajutorul comunicării şi consecvent a
cunoaşterii, aceste bariere pot fi depăşite (există tendinţa de a ne imagina că medicii sunt
bărbaţi; iar asistentele femei – de unde şi termenul în engleză „nurse”; secretarele femei, iar
3
directorii bărbaţi – exprimarea unanim acceptată ca fiind corectă din punct de vedere
gramatical - „d-na director”).
Cazurile în care se utilizează agresiunea verbală sunt:
- atunci când unele persoane ne amintesc de altele, cu care anterior am avut un
conflict sau care ne-au cauzat în trecut vreo suferinţă;
- în lipsa unui contra-argument solid;
- când sunt urmate anumite modele, precum din show-urile TV, precum Bundy,
Seinfeld sau Vacanţa Mare.
Poate lua diferite forme:
- atac la caracterul sau capacitatea persoanelor;
- atac la trecutul sau backround-ul unei persoane;
- ridiculizare;
- arătarea degetului mijlociu;
- predicţii negative.
4. Comunicarea asertivă
Termenul de „asertivitate” a devenit popular în anii ’70, când în timpul unor
programe de training, participanţii au fost învăţaţi să zică „NU” în simulările unor confruntări
inter-personale. Acest tip de comunicare se întâlneşte cel mai des la stilurile de compromis şi
la cel de colaborare şi se referă la abilitatea de a vorbi şi de a susţine deschis scopurile pentru
atingerea propriilor interese sau satisfacerea nevoilor, fără ca alte persoane să aibă de suferit.
Indivizii care utilizează acest tip de comunicare sunt comunicativi, precişi, le place să-i
impresioneze pe ceilalţi şi sunt flexibili în răspunsuri/feedback-uri.
4
Ne punem întrebarea care dintre cele patru opţiuni de comunicare este mai bună sau
chiar ideală? Credem că fiecare dintre opţiuni pot fi utilizate, cât mai flexibil, în funcţie trei
factori:
- de ocazie ( ne referim aici la timp – momentul potrivit pentru a opta pentru un tip
de comunicare sau altul şi spaţiul sau locaţia – dacă e în public sau într-un loc mai retras);
- de cealaltă persoană – cât de apropiaţi suntem de persoana respectivă, ce relaţie
avem cu ea (pe membrii familiei – fraţi, surori, părinţi sau bunici, pe prieteni ii tratăm diferit
faţă de superiorii de la locul de muncă sau chiar colegi ori subordonaţi; sau clienţi – cetăţenii,
în cazul instituţiilor publice);
- de propriile nevoi – cum le prioritizăm; deoarece nu toate constituie o situaţie de
viaţă sau moarte.
Situaţii potrivite pentru a utiliza un tip anume de comunicare
Putem utiliza comunicarea asertivă:
- când conflictul este important pentru mine;
- când „m-aş urî” mai târziu pentru ca nu am spus ceea ce am simţit la un moment
dat;
- când o relaţie pe termen lung cu partenerul e importantă pentru mine;
- când cealaltă parte poate rezista asertivităţii mele şi nu reacţionează agresiv sau
pasiv – agresiv;
- când celălalt ar profita de situaţie; dacă aş permite;
- când este posibilă soluţia de WIN-WIN
Comunicarea non-asertivă este utilă atunci când:
- consider că s-ar putea sa nu am dreptate sau când nu sunt sigur pe mine;
- s-a întâmplat ceva ce e mai important pentru celălalt decât ar fi pentru mine;
- o relaţie pe termen lung cu partenerul prezintă importanţă.
5
alţii le mai şi rezolvă; astfel încât atunci când conflictul devine foarte intens, când escaladează,
„acesta arde precum un foc toate bunele intenţii ale partenerilor în comunicare” (J.Z. Rubin,
D.G. Pruitt şi S.H. Kim, 1994).