CUIBUL ALBINELOR

• Pentru construirea fagurilor, albinele

melifere îşi produc singure ceara mai
ales în lunile aprilie – iunie/iulie, însă
numai în cazul unei alimentaţii bogate
în hidraţi de carbon. O plăcuţă de ceară
cântăreşte 0,8 mg; pentru 1 kg ceară
curată, o colonie are nevoie de circa 1
milion de plăcuţe sau de solzişori de
ceară.
• „Cuibul” - spaţiul în care familia Cele 4 perechi ale glandei cerifere de pe
de albine trăieşte şi se reproduce - abdomenul lucrătoarei, fiecare cu un solz
format din faguri clădiţi din ceara nou de ceară albă. Solzii sunt detaşaţi iar
secretată de glandele cerifere ale
lucrătoarei. ceara este prelucrată în fagure cu ajutorul
mandibulelor

Oglinzi cerifere
 Construirea fagurilor
• Dacă un roi de albine ajunge într-
un stup gol fără rame sau faguri,
el trebuie să-şi realizeze proprii
faguri pentru a-şi asigura
aprovizionarea.
• Fagurii vor fi construiţi de sus în
jos. Albinele se înlănţuie în şir
sau în ciochine, întotdeauna cu
capul în sus şi secretă solzişori
de ceară. Cu picioarele din spate
şi mandibulele ceara este
frământată, umezită, divizată în
părţi corespunzătoare şi clădită.
Aleatoriu sunt lipite de perete
bucăţi de ceară, până la
alcătuirea primei aglomerări de
material. Mai întâi, se
construieşte un perete median,
pe care începe alcătuirea
alveolelor. Cu cât creşte fagurele
în jos, cu atât alveolele apar mai
adânci la capătul de sus, până
când ele capătă adâncimea
normală. Fagure- Apis mellifera
• Fagurii claditi sunt formati din cateva mii
de celule hexagonale. Fundul celulei este
format din 3 fete romboice, care participa
la alcatuirea fundurilor altor 3 celule de pe
partea opusa. Aceasta arhitectura ofera
fagurelui o mare rezistenta.
• Fagurii sunt distantati la 12 mm unul de
altul, spatiu prin care albinele trec usor. In
mod obisnuit, fagurii sunt dispusi paralel cu
peretii laterali, iar dupa cum sunt asezate
ramele in stup, se distinge un cuib in „pat
rece” si in „pat cald”, cand acestia sunt
dispusi paralel cu urdinisul.
• Alveolele individuale ale fagurelui au o
uşoară înclinaţie de 4-5° în sus→ avantaj:
mierea din celulele căpăcite nu se scurge
în afară →greutatea conţinutului alveolelor
dă fagurelui o anumită stabilitate. La
rezistenţa fagurelui mai contribuie şi o
puternică îngroşare a capacului peretelui
alveolelor. În afară de aceasta, la canturile
împreunate, pereţii celulelor sunt bine
fixaţi. Un dm² din suprafaţa unui fagure plin
cu miere cântăreşte 350 g.
Feţele opuse ale fagurelui
formează fundul celulei
 Celulele (alveolele), tipuri de celule

După mărime, formă, număr şi destinaţie, celulele sunt:

-de albine lucrătoare, de trântori, de mătci şi intermediare.
La albinele melifere din ţara noastră deosebim trei feluri de celule (alveole) ale
fagurilor: alveolele pentru lucrătoare (cu un diametru în medie de 5,37 mm), alveole ale
trântorilor (cu dimensiuni în medie de 6,91 mm) şi alveolele mătcilor, mari, în formă de
ghindă, atârnând în jos.
Celulele lucrătoarelor servesc la
creşterea puietului albinelor lucrătoare,
depozitarea mierii şi a polenului. Celulele
de trântor sunt destinate creşterii
puietului de trântor şi depozitarea mierii.
Forma acestor două tipuri de alveole este
o prismă cu şase laturi, cu fundul
trirombic. Unghiul obtuz al acestor
suprafeţe se închide într-o piramidă
trilaterală. Fiecare perete şi suprafaţă de
bază reprezintă un perete despărţitor
între două alveole, → o utilizare optimă a
spaţiilor → pe fiecare cm² încap patru
alveole de albine lucrătoare şi trei alveole
de trântori → se reduce foarte mult risipa
de material de construcţie → rezistenţă şi
stabilitate constructivă şi o încălzire mai
redusă. Construcţia este şi termoizolantă,
iar alveolele hexagonale oferă larvelor
rotunde toate condiţiile necesare de
dezvoltare. Profunzimea alveolelor
depinde de modul de întrebuinţare.
Alveolele pentru puiet sunt adânci de 10-
12 mm, în timp ce alveolele pentru miere
sunt mai adânci. Fagurii plini cu miere
ajung la o grosime totală de 27-37 mm. Lucrătoare cu puiet căpăcit şi celule în
stânga sus, iar celulele de trântor, în
dreapta jos
 Alveolele mătcilor (botcile)

• folosesc exclusiv pentru creşterea matcilor şi sunt in numar de cateva zeci.

Odată ce larva ajunge în stadiul final, alveola atinge şi ea dimensiune
definitivă. După eclozarea reginei, alveola este uzată. Din cauza lungimii ei,
alveola de matcă în poziţie orizontală nu are loc între doi faguri. De aceea
capătul mare este orientat în jos. Alveolele de matcă sunt clădite în acele
locuri ale fagurelui în care există spaţiu mai mult faţă de fagurele vecin: mai
ales marginile şi colţurile fagurelui în zona de jos. Fagurele de matca are
formă de „ghinda” la exterior si cilindru la interior, avand adancimea de 20-
25 mm si un diametru de 10-21 mm.
În colonie se deosebesc doua tipuri de botci: de roire si de salvare. Primele sunt
clădite în perioada naturală a roitului, având forma şi dispoziţia pe rame specifice
botcilor de regină (la margine). Botcile de salvare sunt construite in zona centrala a
ramelor, in cazul in care familia a ramas orfana. In aceasta situatie, albinele
transforma cateva celule de lucratoare in botci si din larve mai mici de trei zile, cresc
matci. In mod obisnuit, dupa eclozionarea matcilor, albinele distrug botcile. Celulele
intermediare sunt celule de trecere, construite de albine in locurile de intalnire dintre
celulele lucratoarelor si cele de trantori. Botcile sunt substanţial mai mari (de mărimea
unei alune) decât celulele albinelor lucrătoare sau decât ale trântorilor. Botca este
încărcată cu lăpişor de matcă, hrana secretată de albinele lucrătoare. Acest tip de
hrănire condiţionează creşterea mătcii şi deplina dezvoltare a organelor sexuale. La
deplina dezvoltare, matca ecluzionează din botcă, condiţionată fiind să vâneze şi să
ucidă regine competitoare şi să se împerecheze cu trântorii.
 Creşterea mătcii

Mătcile Apis mellifera crescute în botci şi hrănite cu lăptişor de matcă.

 Ordinea în cuib
În cuibul (stupul) în care fagurii sunt construiţi în lungime, unul
lângă altul, ei sunt dispuşi în ordine: în mijloc, pe fagurii centrali se
află fagurii pentru puiet în diferite stadii de dezvoltare, ocupând
suprafaţa cea mai mare (cantitatea de puiet scade spre fagurii
periferici); în partea de sus a fiecarei rame şi în colţurile superioare,
se găsesc fagurii cu miere şi cu polen; pe fagurii laterali creşte
cantitatea de hrană, iar pe cei marginali se găsesc numai provizii.
• Fagurele puietului se recunoaşte
după forma bombată a construcţiei
fagurelui. Matca îşi depune ouale în
mod sistematic, puietul în diferite
stadii evolutive fiind bine grupat.
Deasupra cuibului de puiet, pe
fagure, se află o cunună de polen,
deasupra celei de miere. Polenul
trebuie să fie uşor accesibil albinelor
proaspăt eclozate. Mierea şi
proviziile de hrană trebuie depozitate
cât mai departe de urdiniş pentru ca
să nu poată fi furate. În timp ce
cuibul de puiet se măreşte, proviziile
de miere şi polen trebuie să
sporească, iar drumurile dus-întors
ale albinelor se intensifică.
• Mierea şi hrana sunt aduse la cuib în
apropierea urdinişului acolo unde
începe să se formeze şi ghemul
pentru iarnă. Acesta începe
consumul hranei în anotimpul rece,
deplasându-se înspre partea de sus,
din spate, a stupului pe măsură ce
hrana este consumată în celelalte
zone.
 Anatomia ramei

A – Miere necăpăcită
B – Păstură-Polen
(pâinea albinei)
C – Puiet de
lucrătoare căpăcit.
Puietul de trântor are
un căpăcel mai
bombat
D – Larve de diferite
vârste în toate
direcţiile, mai puţin la
stânga, unde celulele
sunt goale
E – Ouă
neeclozionate în
toate direcţiile
 REPRODUCTIA ALBINELOR

Reproducţie albine

pe cale sexuală prin partenogeneză

ouă fecundate ouă nefecundate

albinele lucrătoare şi matca trântorii

 Etapele descrise

gametogeneza

la nivelul gonadelor ♂- spermatogeneza

la nivelul gonadelor ♀ - ovogeneza
→gameţi masculi = spermatozoizii
→gameţi femeli = ovulele

fecundatia

împerecherea

metamorfoza

Maturitatea sexuală a mătcilor apare la vârsta de 6-10 zile, iar a trântorilor la 8-

14 zile.
 Împerecherea

• Matca virgină efectuează zboruri de orientare ce preced împerecherea, în

vederea recunoaşterii teritoriului şi a stabilirii locului de împerechere. Ea este
urmărită de 100-300 trântori, roiul acestora având forma unei piramide, cu vârful
îndreptat către matcă. La un zbor, matca se poate împerechea cu 7-8 trântori.
Pentru a-şi asigura cantitatea de spermă necesară umplerii spermatecii, aprox.
50% din mătci pot executa două sau mai multe zboruri de împerechere, în
aceeaşi zi sau în zilele următoare.
• Actul împerecherii: prin intromisiunea bulbului penisului în camera acului, unde
are loc ejacularea spermei şi apoi retragerea penisului. Totul durează 5 secunde
în medie, trântorul ne-supravieţuind, datorită pierderii organelor. La 2-3 zile după
împerechere, matca începe să depună 1000-2500-3000 ouă zilnic, iar într-un an,
între 175.000-200.000 ouă.
• Dacă o matcă nu se împerechează în timp util, adică în decursul primei luni de
viaţă, ea devine trântoriţă şi depune numai ouă nefecundate.
• Reprezintă procesul de contopire între
elementele sexuale femele şi masculine,
Fecundaţia
rezultatul fiind oul sau zigotul. În cadrul
familiei, albinele sunt doar 10% surori si
90% semisurori, deoarece matca se
împerecheaza cu mai multi trântori.
• Matca depune diferenţiat ouale, în funcţie
de dimensiunea celulei: depune ouă
fecundate în celulele mici de lucrătoare şi
ouă nefecundate în celulele mari de trântori,
printr-un proces neclarificat încă.
• În condiţiile ţării noastre este de dorit
obţinerea unei prolificităţi mari în luna
aprilie, pentru a valorifica culesul de la
salcâm. Astfel, la începutul lunii mai, familia
va fi numeroasă şi puternică. O matcă
neameliorată va depune maxim de ouă în
iunie-iulie, corespunzător înfloririi speciilor
florei spontane, familia devenind
numeroasă către sfârşitul verii, ea
consumănd rezervele de hrană realizate
anterior de o familie slabă.
• Un alt vârf al prolificităţii se doreşte în
perioada 15 august-15 septembrie, pentru
obţinerea unei populaţii tinere şi viguroase,
apte pentru iernat. În acest scop, mătcile de
anul precedent se vor schimba în luna iulie,
cele tinere fiind capabile să depună maxim
de ouă în august-septembrie.

Matca caută o celulă potrivită

 Metamorfoza
• = totalitatea transformărilor morfo-
fiziologice ce au loc într-un ciclu
complet, de trecere prin fazele de
ou, larvă, nimfă şi adult.
• Stadiul de ou durează 3 zile, în
acest timp având loc intense
procese de diviziune celulară.
Dacă observăm un fagure cu ouă
recent depuse, acestea apar ca
nişte puncte albe. Lungimea oului
poate fi cuprinsă între 1,3-1,8 mm.
Timp de trei zile oul se înclină din
ce în ce mai mult, până când, din
poziţie aproape verticală ajunge
orizontal. A treia zi după pontă,
are loc ecloziunea larvei. Înainte
de aceasta, albinele doici depun
în jurul oului lăptişor, care va
uşura ecloziunea.

Ou A. mellifera la baza celulei

Larva este încovoiată, cu partea • Din a patra zi, larva de matcă
este alimentată exclusiv cu
concavă către pereţii celulei; consuma lăptişor, iar larvele de lucrătoare şi
treptat lăptiţorul şi se mişca circular în trântori, cu un amestec de miere,
interiorul celulei. Hrănirea este polen şi apă.
intensivă: de la aprox. 0,1 mg ajunge în • În acest stadiu greutatea corporală
3 zile la aprox. 5 mg. a lucrătoarelor creşte de aprox.
1400 de ori, a trântorilor de 3300
ori, iar a mătcii de 2700 ori în
condiţii optime de alimentaţie. La o
hrănire deficitară, la sfârşitul
etapei larvare, corpul acestora
poate cântari doar 60% din
greutatea corporală normală.
• Stadiul larvar dureaza 5,5 zile la
matcă, 6 zile la lucrătoare şi 7
zile la trântor.
• Acum au loc 4 năpârliri, câte una
în primele patru zile ale stadiului.
• La sfârsitul acestui stadiu, albinele
căpăcesc celula cu un căpăcel
poros, format din ceară şi polen,
ce permite respiraţia larvei. Masa
corporala a lucrătoarei a ajuns
acum la 140 mg, a trântorului la
340 mg şi a mătcii de 250 mg.
• În continuare larvele încep să îşi ţeasă
gogoaşa şi năpârlesc a cincea oară. Se
trece în faza de prenimfă şi apoi de
nimfă, când se pierde aprox. 50% din
masa corporală larvară. Formarea
gogoşii durează 2 zile la lucrătoare, 3,5
zile la trântor şi 1,5 zile la matcă.
• Transformarea în nimfă are loc la 2 zile
după căpăcirea celulei larvei. Stadiul
dureaza 12 zile la lucrătoare, 14 zile la
trântor şi 7,5 zile la matcă.
• Nimfa prefigurează albina adultă, este
incoloră şi aripile au aparenţa unor foiţe
şifonate. În această etapă apar ochii,
zona toracică se închide la culoare şi se
formează partea dorsală. După ultima
năpârlire, aripile se măresc. Albina
definitiv formată străpunge căpăcelul
alveolar din mijloc, în timp ce trântorii şi
matca, din margine. Învelişul nimfei
rămâne în alveola natală.
• Lucrătoarele eclozionate consumă polen
timp de 6-8 zile, timp in care se vor
desăvârşi d.p.d.v. fiziologic. Puietul de
trântorii se poate recunoaşte în stup
după dimensiunea mai mare a celulelor
şi după căpăcelele bombate, cele ale
lucrătoarelor fiind plate. •Temperatura optimă de dezvoltare
a puietului: 34-36°C±1-2°C.
Colonia de albine- Dezvoltarea şi diferenţierea castelor

Durata de timp necesară dezvoltării

castelor

  Zile după depunerea ouălor

Etapa Lucrătoare Matcă Trântor

Stadiu ou 3 3 3

Căpăcire celule 8 8 10

Devine pupă 11 10 14

Devine adult 20 15 22.5

Ieşirea din 21 16 24
celulă
 Hranirea albinelor
• Hrana de bază a albinelor: nectar, miere, polen şi apă.
• Nectarul: secretat de glandele nectarifere ale florilor; produs glucidic de
diferite concentraţii. Albinele mai recoltează şi excreţiile dulci ale afidelor =
paraziţi ai plantelor → „mierea de mană”, foarte dăunătoare pentru hrana
albinelor iarna, producând toxicoze, diaree → % ridicat mortalităţii.
Convertirea nectarului în miere = transformarea zaharozei în glucoză şi
fructoză, prin acţiunea invertazei = enzimă elaborată de glandele faringiene
ale lucrătoarelor de 21 de zile. Acest proces biochimic este completat de
unul fizic, prin care surplusul de apă este eliminat prin ventilaţie, ajungându-
se la o concentraţie de 18%.
• Mierea = unica sursă de energie pentru albine. În compoziţia mierii intră
glucidele (80-85%), enzime, vitamine, proteine, substanţe minerale, acizi
organici. În cursul unui an, hrana unei familii de albine constă din 90-100 kg
miere.
• În timpul culesului, vara, mierea constituie hrana energizantă a coloniei de
albine. Această soluţie cu 78% până la 81% zahăr invertit este necesară
albinelor pentru a le da energia necesară activităţilor din interiorul şi din
exteriorul stupului. În timpul zborului albinele au nevoie, la fiecare jumătate
de oră, de 30 mg de hrană stimulativă, înmagazinată în guşă. În funcţie de
necesarul de energie, hrana ajunge în stomac. Sângele albinei conţine, în
medie, 2% zahăr (sângele uman conţine 0,1% zahăr). Câtă vreme guşa
albinei este plină, ponderea hemoglucidelor rămâne constantă. După golirea
guşii, ea scade rapid, albina devinind incapabilă de zbor şi moare.
• Mierea şi hrana stimulativă sunt necesare pentru traiul şi menţinerea
proceselor vitale şi a temperaturii adecvate în interiorul stupului. Astfel,
consumul hranei stimulative de către albinele lucratoare din interiorul
stupului depinde foarte mult de temperatura exterioară.
 Consumul hranei energizante în functie de temperatura
exterioară (după Zander/Weiβ 1964)
Temperatura (0C) Consumul în mg (oră / albină)

11 11,0
37 0,7
48 1,4

Cel mai redus consum de energie se înregistrează la o temperatură de 370C →

menţinerea constantă a temperaturii de 370C în interiorul stupului în lunile de
primăvară-vară, influenţează pozitiv consumul hranei şi producerea de energie, în
avantajul albinelor.
Puterea coloniei este condiţionată de starea de sănătate a puietului şi stimularea
exterioară a culesului. Rezervele ajung de la 30 kg la 80 kg, în funcţie de activitatea de
clădire a fagurilor şi de recolta preluată de apicultor. Consumul de miere al unei colonii
în lunile de vară ar trebui să ajungă la 30-40 kg pentru a acoperi necesarul de energie.
Iarnă, în perioada lipsei puietului, când nu există aport de hrană din exterior,
necesarul scade la jumătate.
Necesarul stupului-etalon = 0,5-1 kg în lunile octombrie, noiembrie, decembrie şi
ianuarie. Din februarie, cantitatea de miere folosită de fiecare colonie creşte = un
consum de 1-2 kg, determinat de începerea îngrijirii puietului şi de necesitatea încălzirii
sporite a coloniei de albine. Din aprilie necesităţile de hrană sporesc şi mai mult, o dată
cu creşterea coloniei, dar şi cu oferta existentă deja în natură. În acest timp se
realizează curăţarea coloniei de reziduurile adunate în timpul iernii şi de albinele
moarte.
 Polenul = unica sursă de proteine pentru albine. Albinele
recoltează polenul cu ajutorul pieselor bucale, este umectat şi
amestecat cu miere regurgitată din guşă, preluat de membre şi
depozitat în corbicule. În stup, polenul este degajat cu pintenul
membrului mijlociu, introdus în celulele de lucrătoare şi presat cu
capul. Trei sferturi din celulă se umple cu polen presat, peste care
este depus un strat subţire de propolis; în timpul culesului, celula va fi
umplută cu miere şi se va închide cu un capac de ceară. În lipsa
aerului, polenul suferă în celulă un proces de fermentaţie lactică,
transformându-se în păstură. Componentul principal al polenului =
proteinele (7-35%) + lipide, vitamine, substanţe minerale, enzime,
acizi organici. Pe baza proteinelor se realizează procese complexe
plastice, de producere a cerii, formarea lăptişorului, invertirea
zaharozei. Valoarea deosebită a polenului este dată de conţinutul în
aminoacizi esenţiali: arginină, histidină, leucină, izoleucină, lizină,
metionină, fenilalanină, treonină şi valină.
Într-un an, o familie de albine consumă între 15-55 kg polen, în
funcţie de puterea ei. In functie de origine şi de valoarea biologică,
polenul poate avea valoare scăzuta (conifere), medie (arin, alun),
ridicată (fag, arţar, ulm, porumb) şi foarte ridicată (pomi fructiferi, trifoi
roşu, salcie, mesteacăn).
 Înlocuitorii de polen
• În condiţiile lipsei totale de polen natural în stup, se folosesc înlocuitorii de
polen, constituiţi din amestecuri diferite:
- făină de soia degresată, drojdie de bere, cazeină (zer proaspăt), lapte
praf degresat, etc.
• Se pot utiliza reţete diferite:
- drojdie uscata + făină de soia + 10% polen;
- lapte praf degresat + cazeină;
- 3 măsuri drojdie uscată + 3 măsuri faină de soia + 1 măsură lapte praf.
• Amestecurile descrise se administrează pe o soluţie de zahăr = 2 părţi
zahăr + 1 parte apă caldă. 1,136 l sirop se amestecă cu 0,453 kg
înlocuitor de polen, se frământă şi se formează turtiţe ce se administrează
iarna, pe rame, hrana acoperind necesarul pentru 10 zile.
• 500 g pastă obţinută din 74% zahăr + 19% miere + 7% polen de porumb
şi alun, administrată la sfârşitul iernii, determină o creştere cu aprox. 30%
a numărului de larve. Administrarea înlocuitorilor de polen se poate face şi
toamna, fără să fie totuşi oprită descreşterea naturală a populaţiei de
albine din familia respectivă.
• Alte practici:
- introducerea în hrana albinelor a acidului pantoteic → accelerarea
creşterii puietului
- administrarea unor amestecuri de polen + drojdie de bere + albumine
lactice + vit. C → dublarea - triplarea cantităţii de laptişor produsă.
 Turtiţe de păstură

Sunt amestecuri de miere cu zahăr pudră, folosite pentru completarea

hranei. Pentru obţinerea turtiţelor se frământă 4 părţi de zahăr pudră cu o
parte de miere încălzită, amestecul păstrându-se mult timp, în recipiente bine
închise.
Turtiţa se utilizează mai ales pentru hrănirea în partea de deasupra
ramelor. Cantităţi mari se pot produce de maşini de frământat aluat. În lipsa
acestora, se foloseşte un alt procedeu: 1 kg de miere se dizolvă în 1 l apă; cu
această soluţie se udă 10 kg de zahăr pudră, într-un vas bine închis. După
circa două săptămâni, zahărul pudră a absorbit complet soluţia de miere şi se
formează o turtiţă mai moale, comparativ cu turta frământată. Este foarte
potrivită pentru hrănirea stimulatoare de primăvară.
La producerea turtiţei, în loc de miere se poate folosi sirop de zahăr,
obţinut prin fierberea soluţiei de zahăr cu puţin acid citric. Prin procedee
industriale, se produc turtiţele Apifonda. De puţină vreme au apărut pe piaţă
preparate obţinute din sirop de zahăr: produsele franţuzeşti Apireve (mai
cunoscut) şi Apistar. Sunt produse din porumb, obţinute cu ajutorul fermenţilor
şi cu un conţinut de apă de 20-25%. Datorită concentraţiei mari de zahăr, ele
pot fi păstrate mult timp. Ele au altă compoziţie glucidică decât mierea: conţin
maltoză şi glucoză, dar nu şi fructoză (nu este zahăr invertit).
 Apa

• Indispensabilă vieţii albinei. Alimentele organice ce reprezintă hrana

albinelor (mierea, zahărul şi polenul), sunt completate de componenta
anorganică, apa.
• Surse de apă ale coloniei de albine: nectarul şi lichidul dulce secretat de
afide şi apa din natură.
• Spre deosebire de miere, sau polen, apa nu este înmagazinată în faguri.
Rolul ei este în transportul substanţelor nutritive. Este indispensabilă
pentru dizolvarea substanţelor organice, ca şi în metabolismului albinelor.
• Nevoia de apă a coloniei de albine creşte primăvara, când mierea este
parţial cristalizată şi când hrana din faguri trebuie fluidizată. Cu cât puietul
este mai numeros intr-o colonie, cu atât mai mare este nevoia de apă.
• În zilele de vară, apa serveşte la reglarea temperaturii în stup. Pentru
scăderea temperaturii se va pulveriza apă pe faguri şi pe pereţii stupului.
O mare parte a apei ajunge acum în interiorul coloniei prin nectar şi prin
lichidul dulce secretat de afide. În această perioadă este nevoie de un
aport sporit de apă. În zbor, albinele elimină apa prin anus. Nevoia de apă
a unei colonii este scăzută în lunile de iarnă. În lunile în care puietul este
îngrijit şi hrănit, necesarul de apă este de 200 g pe zi.
 Aerul
• Din cauza respiraţiei, aerul din stup este mai bogat în
dioxid de carbon decât aerul de afară. Vara, concentraţia
de dioxid de carbon din stup poate atinge valori de 1% (în
aer concentraţia de dioxid de carbon: 0,03 - 0,06%). In
ghemul de iarnă, concentraţia de dioxid de carbon poate
urca la 6%, concentraţie care nu pune, totuşi, în pericol
viaţa albinelor. O colonie poate suporta fără probleme o
concentraţie de dioxid de carbon de 10-15%.
• Răspunzătoare pentru aerarea în stup, sunt „albinele
lucrătoare ventilatoare”. Ele produc curenti de aer prin
mişcările intensive ale aripilor, capului şi părţii din spate a
corpului şi ventilează aerul încărcat, din interior spre
exterior. Prin această activitate este îndepărtată si
umiditatea din stup, precum şi substanţele iritante ca
fumul sau spray-urile tranchilizante folosite de apicultori.
• Temperatura

• Albina are nevoie de căldură. La o scădere a temperaturii până la 7-

9°C, albinele devin imobile. La 4-6°C, apare o rigiditate care duce la
moarte. Albinele de iarnă pot suporta temperaturi mai scăzute decât
albinele de vară, iar in interiorul stupului, cele din marginea ghemului
suferă de frig mai mult decât cele din mijloc. Acestea din urmă
hibernează cel mai bine.
• Colonia de albine îşi poate regla corespunzător temperatura în
interiorul stupului. Între faguri, în perioada februarie-septembrie, se
inregistrează o temperatură constantă de 35°C, temperatură la care se
dezvoltă cel mai bine puietul. La o temperatură mai mică care persistă
mai mult, puietul moare sau apar infirmităţi. Răcirea de scurtă durată nu
dăunează. Temperaturile mai mici, în jur de 10°C, pot fi suportate în
intervale scurte de timp, dacă rezervele de hrană sunt îndestulătoare.
• În cazul în care apare o supraîncălzire a cuibului cu puiet, întreaga
colonie încearcă să aducă temperatura la valoarea normală.
Temperatura poate fi reglată până la 40,5°C, la temperaturi mai mari
albinele părăsind stupul.
• În perioada fără puiet, iarna, colonia de albine îşi menţine temperatura
necesară supravieţuirii. Colonia formează un ghem, albinele stau foarte
aproape una de alta, iar schimbul de căldură se intensifică.
 Ghemul nu îşi păstrează o densitate
constantă, densitatea albinelor variind odată
cu scăderea sau creşterea temperaturii. În
timp ce albinele din straturile exterioare stau
îngrămădite cu capul spre interior, în centrul
ghemului există o anumită libertate de
mişcare. Ghemul este în permanentă
mişcare, aşa încât albinele de la exterior îşi
schimbă, după timp, locul cu cele din interior
şi invers.
Temperatura ghemului de iarnă nu este
aceeaşi la exterior şi la interior. În timp ce la
margine temperatura este de 7-11°C,
aceasta creşte în interiorul ghemului la 25°C
şi, uneori, chiar mai mult. Urmarea este un
consum sporit de hrană.
Ghemului de iarnă se formeaza cand
temperatura scade şi persistenţa la 10°C.
Urdinişurile mari şi lipsa învelitorilor de iarnă
ale stupului determină imediat formarea
ghemului de iarnă. În iernile blânde, în
locurile însorite şi protejate de vânt, coloniile
de stupi bine izolaţi termic nu mai formează
ghemul şi se continuă creşterea puietului.
Primăvara, datorita scăderii rezervelor de
albumină si a celor de hrană, apar diverse
boli.
• Alături de temperatură şi
umiditatea este unul dintre
factorii care influenţează
activitatea albinelor în stup.
În partea cea mai uscată a
stupului, în spaţiile dintre
fagurii cuibului cu puiet,
umiditatea relativă, la o
temperatură de 35°C este de
40% (Bűdel 1947). În lunile
de primăvară şi la o
temperatură de circa 10°C,
umiditatea creşte mai ales la
marginea stupului → apariţia
condensului, care se depune
pe folia izolantă.
• PANA AICI –SE TERMINA
DOCUMENTUL, RESTUL PENTRU
DOCUMENTARE
 The Honey Bee Colony –
Caste Development and Differentiation
Bee Nutrition:

Pollen is stored in broodcomb cells and is the main

supply of protein and vitamins for the hive. Pollen is
6 to 28% protein by weight and usually contains the
10 amino acids essential for bees.
 
Nectar is from 5 to 80% sugar, so nectar is the
carbohydrate supply for the hive.
Nectar is placed in honeycomb cells and the
bees tending the honeycomb evaporate the
water from the nectar by rapid wing movement
to create ventilation.

When the amount of water remaining in the
nectar is less than 18%, the mixture is called
honey and the bees cap off the cells.
 The Honey Bee Colony –
Caste Development and Differentiation
 mixture of honey and pollen is
A

called "bee bread" and is the food for

most larvae and bees.

 hen a worker egg has been
W

selected to become a queen, it is

moved to a much larger queen cell
and is fed large quantities of "royal
jelly" which is similar to bee bread
but contains more mandibular gland
secretions and more honey (34% vs.
12%).

 he larger cell for growth, larger
T

food supply, additional carbohydrate,

and more worker secretions results
in the development of a queen.
The Honey Bee Colony –
Modern Hives
The Honey Bee Colony –
Modern Hives

Langstroth Hive
 
The Honey Bee Colony –
Modern Hives
 Apis mellifera Worker-Laid Eggs

Workers lay many eggs in queenless colonies. In the honey

bee less than 0.1% of the workers in a colony with a queen
have active ovaries, versus up to 50% in queenless colonies.
Queen Honey Bee Laying Egg
•Recently hatched honey bee
larvae are feeding on royal jelly for
three days. Only larvae selected to
become queens are fed the jelly
longer than three days.
Same Cells Used for Brood
Rearing
A. mellifera Comb With Brood &
Nectar