Cântarea de mulțumire a regelui David

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 03 Mai 2023

Aducerea de laude și mulțumiri lui Dumnezeu este forma principală a cântării

liturgice. Pentru că sufletul omenesc este veșnic îndatorat și se cuvine să fie
recunoscător lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite și ocrotirea de
care a beneficiat în situații grele. Un astfel de exemplu îl constituie și cântarea
de mulțumire închinată Domnului de regele și prorocul David.

După moartea regelui Saul și a celor trei fii ai săi, David a fost ales rege în unanimitate, întreg
poporul fiind convins că el va reuși să readucă la suprafață strălucirea de odinioară a neamului
israelit.

Izbăvirea de prigonire

Un prim act al noului rege a constat tocmai în realizarea unei cântări de mulțumire, deoarece,
așa cum știm, David nu avea doar calități înnăscute de conducător, ci și o fire poetică, al cărei
rezultat pregnant se poate observa cel mai bine din Cartea Psalmilor. În egală măsură trebuie
să remarcăm și faptul că noul rege învățase multe din propria experiență de viață, care
cuprindea și biruințe deosebite, cum fusese cea a învingerii uriașului Goliat, dar și o prigonire
nemiloasă din partea socrului său, regele Saul, cel ce căutase, în repetate rânduri, să-l ucidă
din invidie. Cântarea de mulțumire care cuprinde întreg capitolul 22 al celei de-a doua cărți a
Regilor nu ne-a revenit însă în forma ei inițială. Ea este alcătuită din o serie de versete din
diferiți Psalmi, întretăiate din când în când de un pasaj care aparține cel mai probabil cântării
rostite la vremea respectivă de regele David sau datorat unor interpolări mai târzii. Cu toate că
reprezintă mai degrabă un mozaic de versete psalmice, cântarea rezumă trei teme principale:
izbăvirea de prigonirea lui Saul și a filistenilor, biruința asupra păcatelor proprii cu ajutorul lui
Dumnezeu și, bineînțeles, mulțumirea pentru toate binefacerile primite de-a lungul timpului.
În ceea ce privește prima temă, încă din debutul cântării ni se spun următoarele: „Atunci a
cântat David cântarea aceasta Domnului, în ziua când Domnul l-a izbăvit de toți vrăjmașii lui
și din mâinile lui Saul, și a zis: «Domnul este întărirea mea, scăparea mea și izbăvitorul meu.
Dumnezeu este stânca mea cea de scăpare, scutul meu și puterea cea mântuitoare, adăpostul
meu cel tare și scăparea mea! Mântuitorul meu, din necaz m-ai izbăvit! Pe Domnul Cel
vrednic de laudă L-am chemat și de vrăjmașii mei am fost izbăvit. Valurile morții mă-
mpresuraseră și eram potopit de șuvoaiele răutății; lanțurile iadului mă încătușaseră și eram
prins în lanțurile morții. Dar în necazul meu am chemat pe Domnul, strigăt am înălțat către
Dumnezeul meu și El mi-a auzit glasul din locașul Său și strigătul meu a ajuns la urechile
Lui»” (2 Regi 22, 1-7). Este interesant că această cântare debutează în mod furtunos, făcând
referire la o serie de evenimente petrecute anterior în istoria poporului Israel, în care
Dumnezeu a sprijinit în chip minunat neamul ales. „Stânca cea de scăpare” poate face referire
la izvorârea minunată a apei din vremea prorocului Moise. „Adăpostul cel tare” cu siguranță
se referă la mai multe situații din propria experiență a lui David, când a fost salvat miraculos
prin lucrarea unor oameni sau popoare de la care nu spera nimic bun. Apare aici și o mică
prorocie la adresa venirii lui Hristos: „Mântuitorul meu, din necaz M-ai izbăvit!” (2 Regi 22,
3). Cântarea pare că este la început asemenea unui strigăt al disperării încununat de reușită, de
ridicare din starea de prigonire și dificultate până la etapa statorniciei duhovnicești.

Biruința asupra păcatelor

În egală măsură, regele David nu se rezumă exclusiv la mulțumirea pentru izbăvirea din
prigonirea și fărădelegile pe care a trebuit să le îndure la adresa sa, ci și la faptul fericit al
biruinței asupra păcatelor cu ajutorul dumnezeiesc. „Tinzându-Și El mâna de sus, m-a apucat
și m-a scos din ape adânci; izbăvitu-m-a de vrăjmașul meu cel puternic, de cei ce mă urau și
erau mai tari ca mine: aceștia mă împresuraseră în ziua necazului, dar Domnul a fost ajutorul
meu; El m-a scos la loc larg, izbăvitu-m-a, pentru că m-a iubit! Domnul mi-a dat după nevino-
văția mea, după curăția mâinilor mele mi-s plătit. Căci am urmat căile Domnului, și înaintea
Dumnezeului meu m-am pocăit. Toate poruncile Lui le-am avut înaintea mea și de la legea
Lui nu m-am abătut. Fără prihană am fost înaintea Lui și de nedreptate m-am păzit. Deci
Domnul mi-a plătit după nevinovăția mea și după curăția mâinilor mele pe care a cunoscut-o”
(2 Regi 22, 17-25). Biruința asupra păcatelor și asupra „vrăjmașului” - prin care aici este
simbolizat cu siguranță diavolul - este considerată atât lucrarea harului dumnezeiesc, cât și o
mică răsplătire a statorniciei propriei virtuți. De asemenea, este foarte frumoasă imaginea
propriei pocăințe, redată în versetul 22: „Am urmat căile Domnului, și înaintea Dumnezeului
meu m-am pocăit”. Partea de mijloc a cântării reprezintă, așadar, o descriere deosebită a
conlucrării cu harul dumnezeiesc, a înnoirii propriului suflet în lupta cu ispitele și cursele
întinse de diavol și de invidia sa neîncetată. „Cu Tine mă voi arunca spre oștirea înarmată, cu
Dumnezeul meu voi doborî zidul. Căile Domnului sunt desăvârșite, Cuvântul Domnului este
lămurit prin foc. Și scut este El tuturor celor ce nădăjduiesc în El; căci cine este Dumnezeu,
dacă nu Domnul?” (2 Regi 22, 30-32). Din pasajul citat se observă nădejdea neclintită a
regelui David, curajul său bine cunoscut, care nu admite nici îndoielii, nici necredinței să-și
oglindească urâțenia în sufletul său. 

Mulțumirea pentru binefaceri

Dreptatea și mila lui Dumnezeu sunt și ele preaslăvite alături de mulțumirea pentru toate
binefacerile primite. Astfel, cântarea ne spune următoarele: „Căci Tu, Doamne, cu cel bun Te
arăți bun, cu omul drept Te porți cu dreptate, cu cel cuvios, cuvios ești, iar cu cel îndărătnic,
Te porți după îndărătnicia lui. Tu pe poporul smerit îl izbăvești, iar ochii cei mândri îi
smerești. Tu ești lumina mea, Doamne! Doamne, luminează întunericul meu!” (2 Regi 22, 26-
29). Ultima propoziție a fost preluată și de Sfântul Grigorie Palama ca text de meditație și
rugăciune neîncetată până s-a învrednicit de extraordinara experiență a trăirii și cunoașterii
luminii dumnezeiești necreate. Încheierea cântării reprezintă, în sine, un mic imn închinat
laudei lui Dumnezeu, a Cărui strălucire, binefacere și purtare de grijă trebuie să reprezinte, cu
adevărat, și o meditație constantă a vieții noastre duhovnicești. „Viu este Domnul și
binecuvântat este numele Lui! Lăudat fie Dumnezeu, Cel ce mă izbăvește, Dumnezeu, Cel ce
mă răzbună, Care pune popoarele sub stăpânirea mea și de vrăjmașii mei mă izbăvește.
Doamne, Tu mă înalți peste vrăjmașii mei și de omul nedrept mă izbăvești. De aceea Te voi
lăuda printre popoare și voi da slavă numelui Tău, Cel ce dă biruință strălucită regelui Său și
face milă cu unsul Său, David, și cu urmașii lui din veac în veac” (2 Regi 22, 47-51)