Pentru examenul la instituții politice – 9 decizii ale CCR:

1. Partidele politice
Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) şi (3)
din Legea partidelor politice nr. 14/2003

Autorul Tribunalul București – Secția V civilă

sesizării Excepție ridicată de Mărginean, Petru Cristian Bulumac și Ionuț Valentin Cucu, în calitate de membri fondatori ai Partidului Pirat
din România, într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de înregistrare a acestui partid politic, conform procedurii prevăzute
de legea partidelor politice nr. 14/2003
Obiectul excepția de neconstituționalitate a art. 19, alin. (1) și (3) din Legea partidelor politice nr.14.2003, republicată, cu următorul conţinut:
sesizării "(1) Lista semnăturilor de susţinere trebuie să menţioneze obiectul susţinerii, data şi locul întocmirii, iar pentru susţinători trebuie să
conţină numele şi prenumele, data naşterii, adresa, felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric
personal, precum şi semnătura(...)
(3) Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul
Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti."
Motivare În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin:
a sesizării 1. Dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 – listele conțin date cu caracter personal fondatorilor -
a. contravin art. 26 alin. (1) din Constituție referitor la dreptul la viață intimă, familială și privată
b. și art. 8 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a UE, care prevăd condițiile limitative în care este permisă inverința
autorității publice în exercitarea unui drept. Legea nu oferă garanții privind protejarea acestor date și nu justifică
necesitatea colectării și stocării lor. Se subliniază că legea nu instituie și obligația persoanelor care ar trebui să colecteze
datele de a avea și calitatea de operatori de date cu caracter personal.
c. Măsura legală impusă este contrară și dreptului unional, concretizat în Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 24 oct. 1995 privind protecția persoanelor fizice în privința prelucrării datelor cu caracter personal și
libera circulație.

2. Dispozițiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 – generează o ingerință asupra exercitării dreptului la asociere reglementat
de art. 40 din Constituție [(1)„cetățenii se pot asocia liber în partide, în sindicate, în patronate și alte forme de asociere”] și
de art. 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
- [1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere (...). 2. Exercitarea acestor
drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie
măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora(...)].
Instituirea unui prag de reprezentativitate la nivel național și regional nu se poate justifica prin invocarea art. 8 alin. (2) din
Constituție – referitor la rolul constituțional al partidului politic („partidele politice (...) contribuie la definirea și exprimarea
voinței politice a cetățenilor”), deoarce acesta poate fi îndeplinit și fără impunerea unui prag de reprezentativitate.
Legea nr. 14/2003 nu indică necesitatea prin care o astfel de ingerință se justifică. Presupunând că ar consta în necesitatea
 asigurării unei reprezentativități crescute a partidului politic pentru evitarea inflației de partide, acesta nu poate fi inclus între
situațiile expres prevăzute de art. 53 alin.(1) din C (restângerea unor drepturi și libertăți) și de art. 18 din Convenție - Limitarea
folosirilor restrângerilor drepturilor - Restricţiile care (...) sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi, nu pot fi aplicate decât în
scopul pentru care ele au fost prevăzute - . Riscul devalorizării partidelor, în sensul supraaglomerării lor pe scena politică, nu
mai subzistă în România anului 2014. Prin urmare, și mijlocul prevăzut de lege pentru contracararea acestuia a devenit caduc.
Autorii excepției invocă jurisprudența CEDO în materia dreptului de asociere subliniind că, la analiza necesității oricărei ingerințe a
statului asupra exercitării unui drept, trebuie apreciat în funcție de speța respectivă, cum procedează instanța europeană.
Motivare CCR a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art.
a Curții 2, 3, 10 și 29 din Legea 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate
1. Relativ la primul aspect examinat,
Curtea reţine că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 14/2003 sunt criticate, în esenţă, din perspectiva încălcării
dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, protejat de art. 26 alin. (1) din C., deoarece, pentru constituirea partidului politic şi în
vederea înregistrării sale, legiuitorul a impus întocmirea listelor cuprinzând date cu caracter personal ale semnatarilor, a căror
confidenţialitate nu este corelativ asigurată prin garanţii legale.
 Curtea constată că aceste susţineri de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. Potrivit art. 18 din Legea nr. 14/2003,
listele cu semnăturile de susţinere ale membrilor fondatori, ce conţin (datele personale ale acestora –n.n.) numele şi
prenumele, data naşterii, adresa, felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, precum şi
semnătura acestora, se depun, alături de alte documente, la Tribunalul Bucureşti, în vederea înregistrării partidului
politic. Art. 19 alin. (2) din legea examinată menţionează că lista va fi însoţită de o declaraţie pe propria răspundere a
persoanei care a întocmit-o, care să ateste autenticitatea semnăturilor, sub sancţiunea prevăzută de Codul penal,
referitoare la falsul în declaraţii. Acelaşi act normativ prevede, la art. 8 alin. (5), că nicio persoană nu poate fi
constrânsă să facă parte sau nu dintr-un partid politic. Semnătura pe lista de susţinere = confirmarea voinţei de a
participa, ca membru fondator, la înfiinţarea partidului respectiv; şi acceptarea înscrierii pe listă a datelor sale
personale.
 Operaţiunea de colectare a datelor cu caracter personal a semnatarilor listei de susţinere se face de persoane special
desemnate în acest scop prin actul constitutiv al partidului politic în curs de înregistrare şi care au calitatea de
membri ai acestuia, veridicitatea acestor date fiind asumată prin semnătura benevolă a membrului fondator şi
confirmată prin declaraţia pe propria răspundere a celui/celor care le colectează. Obligaţia de întocmire listelor cu
semnături incumbă respectivului partidul politic, care trebuie să aducă la îndeplinire şi să se asigure, prin propriile
mijloace, de buna-credinţă a persoanei/persoanelor desemnate şi de respectarea păstrării confidenţialităţii asupra
conţinutului datelor colectate. Modalitatea în care persoana desemnată în acest scop înţelege să îşi îndeplinească
sarcina primită din partea organului executiv al partidului politic în curs de înregistrare nu poate reprezenta o
problemă de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 14/2003.
 Depunerea acestor liste este necesară strict pentru verificarea îndeplinirii, de instanţa judecătorească, a condiţiilor legale
referitoare la înregistrarea partidelor politice, fără a se putea susţine în mod rezonabil că respectivele date ar putea fi utilizate
şi în alte scopuri sau că nu vor fi stocate cu respectarea legislaţiei în materie. Instanţa judecătorească, în calitate de
autoritate publică având atribuţii legale ce implică gestionarea datelor cu caracter personal, este deţinătoare a unui
certificat de operator de date cu caracter personal.
Curtea observă că Decizia nr. 17/2015 şi Decizia nr. 440/2014, invocate de autorii excepţiei ca fiind decizii de admitere
pronunţate de CCR în materia protecţiei datelor cu caracter personal, nu au incidenţă în cauza de faţă, de vreme ce prin aceste
decizii Curtea a constatat încălcarea art. 26 din Legea fundamentală din perspective total diferite şi prin raportare la
conţinutul normativ al altor texte de lege.

2. În ce priveşte al doilea aspect - numărul minim de 25.000 de membri fondatori drept condiţie necesară la înregistrarea unui
partid politic,
 Curtea are în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, potrivit cărora
„Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul
Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti".
Curtea - a mai examinat soluţii legislative similare celor cuprinse la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003:
- prin Decizia nr. 35/1996, CCR a examinat constituţionalitatea unor prevederi ale Legii partidelor politice,
devenită Legea nr. 27/1996. Referitor la art. 17 alin. (1) lit. b) din această lege, potrivit căruia cererea de înregistrare
a unui partid politic, depusă la Tribunalul Mun. Bucureşti, trebuia însoţită de „actul de constituire împreună cu
lista semnăturilor de susţinere a cel puţin 10.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 15 dintre judeţele
ţării, dar nu mai puţin de 300 în fiecare judeţ, însoţit de o declaraţie autentificată a conducătorului organului
executiv al partidului privind autenticitatea semnăturilor", Curtea, respingând criticile de neconstituționalitate
aduse acestor dispoziții statuând că „aprecierea oportunităţii unui anumit prag de reprezentativitate nu este o
problemă de constituţionalitate, cât timp pragul instituit nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului " şi
„criteriul reprezentativităţii nu este, în sine, neconstituţional, el fiind în general acceptat în domeniul exercitării
dreptului la asociere în partide politice, ţinând seama de rolul lor de a contribui la formarea şi exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor. Acest criteriu ar putea fi neconstituţional, dacă prin efectele sale ar duce la suprimarea
dreptului la asociere sau ar fi sinonim cu o asemenea suprimare."

Faţă de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că, în prezent, se impune reexaminarea dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr.
14/2003, având în vedere actualele condiţii ale vieţii socio-politice din România, la care fac referire autorii excepţiei.
În ce priveşte condiția legalităţii soluţiei juridice contestate, Curtea constată că potrivit expunerii de motive pentru legea
14/2003, prin creşterea de la minimum 10.000 (cât era în 1996) la 25.000 de membri fondatori, legiuitorul a dorit să evite „crearea
unor partide cu reprezentativitate redusă sau a unor partide regionale", urmărind apariţia „unora care să aibă capacitatea de a
depune liste de candidaţi în majoritatea judeţelor ţării". Curtea constată că această măsură nu este necesară într-o societate
democratică. Cerinţa unui număr de min. 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi mun.
Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti, ca o condiţie formală
pentru înregistrare unui partid politic, are caracter excesiv în actualul context socio-politic al ţării.
Analizând motivele expuse de legiuitor la momentul adoptării Legii nr. 14/2003, Curtea Constituţională constată că acestea nu
mai corespund stadiului actual al societăţii româneşti. Circumstanţele avute în vedere de legiuitor nu se mai regăsesc în
prezent = nu mai există riscul "devalorizării" ideii de partid politic sau a inflaţiei de partide politice, cu toate consecinţele avute în
vedere la momentul adoptării legii. În acest sens, CEDO şi-a exprimat convingerea că, odată cu trecerea timpului, restricţiile
generale asupra partidelor politice devin din ce în ce mai greu de justificat, devenind necesară şi preferabilă o analiză la
speţă, prin luarea în considerare a programului politic al fiecărui partid.
Pe de altă parte, Curtea constată că o parte semnificativă a aspectelor problematice avute în vedere de legiuitor pentru
 limitarea numărului de partide politice, şi anume fragmentarea parlamentară sau finanţarea acestora de la bugetul de stat, îşi
găseşte soluţiile în reglementările în vigoare adoptate în aceste materii:
- Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată
- şi legile electorale.
Posibilele efecte negative ce ar apărea în lipsa adoptării măsurii legale examinate sunt contracarate prin existenţa unor
instrumente legale adecvate, astfel că această condiţie nu îşi mai găseşte raţiunea.
Pentru stabilirea şi păstrarea echilibrului corect, legiuitorul trebuie să recurgă la ingerinţa cea mai redusă asupra dreptului de
asociere. Or, în speţă, condiţia numărului minim de membri fondatori şi a dispersiei lor teritoriale a depăşit ceea ce este just şi
echitabil în raport cu dreptul fundamental protejat - dreptul de asociere.
Curtea reaminteşte jurisprudenţa în materie a CEDO, prin care a admis cu mari rezerve anumite restricţii ce privesc unele
condiţii de fond ale înfiinţării şi/sau funcţionării unui partid politic, ceea ce înseamnă că existenţa unor limitări excesive la
nivelul condiţiilor formale nu este acceptată, cu atât mai mult cu cât acestea sunt impuse chiar în vederea înregistrării
partidului politic, deci a priori oricărei forme de manifestare concretă a organizaţiei având acest statut special. Astfel, prin
Hotărârea din 3 februarie 2005, pronunţată în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României,
instanţa europeană a considerat că respingerea cererii de înregistrare a acestui partid politic exclusiv în urma examinării
conformităţii statutului şi programului său politic cu ordinea constituţională şi juridică a statului şi fără ca acesta să aibă
activitate politică înainte de înregistrare nu reprezenta o măsură necesară într-o democraţie, reamintind că statul trebuie să
uzeze de puterea sa de apreciere în mod rezonabil. În final, Curtea, în aceeaşi cauză, constatând încălcarea art. 11 din Convenţie, a
apreciat că "o măsură atât de radicală ca respingerea cererii reclamanţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată înainte
chiar ca aceasta să înceapă desfăşurarea activităţilor, este disproporţionată cu scopul propus şi, în consecinţă, nu este necesară
într-o societate democratică".
Curtea constată că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 reglementează o măsură ce, în raport cu actualul
stadiu al evoluţiei societăţii româneşti, nu mai corespunde cerinţelor sale de necesitate şi că, prin caracterul său excesiv, duce
la imposibilitatea exercitării efective a dreptului de asociere, ceea ce echivalează cu afectarea dreptului în însăşi substanţa
sa. Aşa fiind, Curtea constată că prevederile art. 19 alin. (3) din Legea partidelor politice afectează dreptul de asociere, garantat
de art. 40 din Constituţie.
Art. 40.(1) din C: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere". Este
adevărat că, potrivit art. 8 alin. (2) teza întâi din Constituţie, „Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii", însă Curtea subliniază că cerinţele legii nu pot fi de aşa natură încât să suprime chiar substanţa dreptului,
în sensul eliminării posibilităţii reale şi efective de exercitare a dreptului, în limitele configurate de Constituție. Pentru
îndepărtarea viciului de neconstituţionalitate, legiuitorul va trebui să reexamineze dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003
în sensul reducerii numărului minim de membri fondatori semnatari ai listelor de susţinere pentru înregistrarea unui partid politic şi
a reconfigurării condiţiei dispersiei teritoriale, asigurându-se că sunt îndeplinite toate cerinţele ce justifică aceste ingerinţe ale
autorităţii statale asupra dreptului de asociere.
Decizia 1. Admite excepţia ridicată de membrii fondatori ai Partidului Pirat din România la Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi
Curții constată că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt neconstituţionale.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile
art. 19 alin. (1) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate.
 2. Sistemul electoral
Decizia 799/2015
Referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind votul prin corespondență,
precum și modificarea și completarea legii nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și Camerei Deputaților,
precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente
Autorul Obiecția a fost formulată de 31 de senatori în temeiul art. 146 lit.a din C – „Curtea se pronunță asupra constituționalității legilor,
sesizării înainte de promulgarea acestora, la sesizarea (...) sau de cel puțin 25 de senatori”
Obiectul Neconstituționalitatea dispozițiilor Legii privind votul prin corespondență, precum și modificarea și completarea legii nr. 208/2015
sesizării privind alegerea Senatului și Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente
Motivare - sunt invocate critici de neconstituționalitate intrinsecă, constând în încălcare art. 2.(1) , art. 62.(1) și (3) din Constituție
a sesizării 1. încălcarea art.2.(1) din C – acesta și codul bunelor practici în materie electorală pun accent pe garantarea corectitudinii în
alegeri. Legea supusă controlului de constituționalitate nu cuprinde prevederi care să garanteze corectitudinea votului prin
corespondență. Acest mecanism se rezumă doar la o declarație pe propria răspundere a cetățeanului votant, autoritățile neavând
nicio obligație în sensul garantării corectitudinii procesului electoral desfășurat potrivit legii analizate. Se arată că cetățenii
români care au domiciliul sau reședința în străinătate și care doresc să voteze prin corespondență au alte drepturi decât cetățenii
români cu domiciliul sau reședința în țară. Aceștia din urmă pot vota numai în ipoteza în care în ziua votului se află în
circumscripția electorală unde își au domiciliul / reședința, iar dacă nu se pot deplasa la secția de vot, trebuie să solicite motivat
urna mobilă, în timp ce cetățenii români cu domiciliul / reședința în străinătate își pot trimite plicurile cuprinzând voturile lor
indiferent de locul în care se află în momentul acestei trimiteri, fără a se pune problema motivului pentru care nu se deplasează
la o se deplasează la o secție de votare.
2. Cu privire la încălcarea art. 62.(1) din C, - votul prin corespondență nu respectă caracterul direct al votului. – după ce
cetățeanul a preluat plicul care conține buletinul de vot, nimeni nu controlează și este imposibil de controlat dacă cel care
votează și introduce în plic buletinul efectiv este cetățeanul respectiv sau o altă persoană care votează în locul acestuia.
Caracterul direct al votului impune ca între persoana care votează și secția de votare unde se introduce în urnă buletinul de vot
să nu se interpună o altă persoană, cerință ce nu este asigurată de legea contestată.
3. Încălcarea caracterului liber exprimat al votului - legea analizată nu cuprinde nicio pârghie prin care o autoritate a
statului ar putea elimina posibilitatea „votului în familie” sau a votului exercitat în colectivități de anagajați sub
îndrumarea patronului / a șefului.
4. O altă critică de neconstituționalitate - numărul de voturi neutilizate în circumscripția electorală nr. 43 se adună cu cele
neutilizate din țară, ajungându-se ca voturile neutilizate în cicumscripția electorală nr. 43 să decidă atribuirea
mandatelor de deputat / senator în multe dintre circumscripțiile din țară. Se mai arată că legea nu cuprinde nicio
prevedere în sensul că aceste votrui ar fi utilizate numai în circumscripția unde cetățeanul care a votat prin corespondență a avut
ultimul său domiciliu. Astfel, prevederea constituțională privind reprezentativitatea membrilor Parlamentului în funcție
de nr. populației nu se va mai regăsi datorită modului de aplicare a legii și posibilelor diferențe dintre numărul
cetățenilor cu domiciliul / reședința în străinătate și norma de reprezentare prevăzută prin legea 208/2015. = legea
contravine art. 62.(3) din C, care se referă la „populația țării” aflată în interiorul statului român, și nu în afara lui.
Art. 62.(3) din C: „Numărul deputaților și al senatorilor se stabilește prin legea electorală, în raport cu populația țării.”
Motivare 1. Legea supusă controlului de constituționalitate are ca obiect reglementarea exercitării dreptului de vot prin corespondență la
a Curții alegerea pentru Senat și CD de către cetățenii români cu dr de vot, având domiciliul /reședința în străinătate (art.1 și 4 din lege).
Aceasta stabilește o anumită procedură pentru exercitarea dreptului la vot prin corespondență, reglementând drepturile
și obligațiile alegătorilor, precum și competențele autorităților implicate în gestionarea acestui proces.
2. Cureta reține că, pentru exercitarea votului prin corespondență, cetățeanul român cu drept de vot, având domiciul sau
reședința în străinătate, formulează cererea de înscriere în Registrul electoral cu opțiunea pentru votul prin
corespondență. Cererea se trimite misiunii diplomatice sau oficiului consular din statul de domiciliu/reședință (art. 4 din
lege). Ambasada / Consulatul verifică cererea și, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege, înscrie alegătorul în
Registul electoral cu opțiunea pentru votul prin corespondență (art. 5 din lege).
3. Autoritatea Electorală Permanentă (A.E.P.) întocmește și tipărește listele electorale pentru votul prin corespondență și le pune
la dispoziția biroului electoral de circumscripție pt cet. români cu domiciliul / reședința în afara țării. Cei ce figurează în
Registrul electoral cu opțiunea pentru votul prin coresp. și au primit documentele necesare exercitării dr la vot prin
coresp. nu sunt înscriși în listele electorale permanente (art. 6 din lege). Se constituie în România birouri electorale
pentru votul prin corespondență pentru fiecare 10.000 de alegători pe lângă și în subordinea biroului electoral de
circumscripție pt cet. români cu domiciliul / reședința în afara țării.
4. Documentele necesare exercitării dr la vot prin coresp. sunt: plic exterior, plic interior care conține autocolant, certificatul de
alegător, buletinul de vot prin corespondență și instrucțiunile necesare votării. Toate aceste documente sunt introduse într-un alt
plic și transmise de Compania Națională „Poșta Română” – S.A. la adresa de domiciliu sau reședință a alegătorului, cel mai
târziu cu 30 de zile înaintea datei alegerilor.
5. Alegătorul lipește autocolantul pe opțiunea sa și introduce buletinul în plicul interior pe care îl sigilează. Și completează,
datează și semnează olograf certificatul de alegător. Introduce plicul interior și certificatul de alegător în plicul exterior pe care
îl sigilează și îl depune la orice oficiu sau cutie poștală, a.î. să se asigure livrarea acestuia până cu 3 zile înaintea datei votării,
inclusiv, la sediul biroului electoral pt. votul prin coresp. din România. Plicurile exterioare livrate după expirarea termenului
menționat sunt anulate, fără a mai fi desigilate.
6. Biroul electoral asigură verificarea codurilor de bare imprimate pe plicurile exterioare și înregistrarea primirii acestora,
procedează la verificarea plicului exterior – să nu fie deteriorat încât să afecteze integritatea votului prin corespondență, să fie
sigilat. Dacă acesta corespunde, se desigilează și se verifică existența certificatului de alegător și a integrității plicului interior.
Dacă se constată existența certificatului de alegător, iar plicul interior nu este desigilat sau deteriorat încât să afecteze
integritatea votului prin coresp., acesta din urmă se introduce în urna de vot, care se sigilează la sfârșitul fiecărei zile și se
desigilează, dacă este cazul, la începutul fiecărei zile de activitate.
7. În ziua votării, după ora 21:00, biroul electoral pt votul prin coresp. desigilează urnele de vot pe rând și desigilează plicurile
interioare. Dacă în același plic au fost introduse mai multe buletine de vot, acestea sunt declarate nule.
8. La terminarea operațiunilor tehnice de numărare, biroul electoral pt votul prin coresp. consemnează rezultatul votului prin
coresp. într-un proces verbal, care se semnează și se înaintează la biroul electoral de circumscripție pt cetățenii români cu
domiciliul sau reședința în afara țării. Acesta asigură centralizarea proceselor-verbale astfel întocmite și a rezultatelor votării.
Acestea sunt predate Biroului Electoral Central.
9. ! Reglementarea votului prin corespondență pentru cetățenii români cu domiciliul/reședința în afara țării a avut în vedere
asigurarea unei participări cât mai ridicate a cetățenilor români la procesul electoral, ținând cont de necesitatea aplicării
principiului universalități votului [art. 15.(1) coroborat cu art. 62.(1) din C]. Acest pp trebuie să fie unul efectiv, nu
 iluzoriu. Este indubitabil că după aderarea la UE, în privința libertății de mișcare s-au produs mutații fundamentale, a.î. o mare
parte a electoratului își are domiciliul / reședința în străinătate, ceea ce, în planul respectării exigențelor constituționale
referitoare la alegerea CD și a Senatului, impune legiuitorului obligația de a reglementa modalități de vot care să se adapteze
situației prezente. A refuza legiuitorului o atare competență ar echivala cu negarea evoluțiilor anterior menționate și cu
limitarea modalităților de vot, acestea din urmă rămânând tributare unor realități apuse/depășite. De aceea, legiuitorul
beneficiază de o marjă de apreciere în identificarea și integrarea în sistemul normativ al statului a modalităților de vot care să
asigure o participare cât mai ridicată la procesul electoral. De asemenea, legiuitorul trebuie să se manifeste activ și să fie
preocupat constantr de adaptarea legislației la realitățile de fapt existente la un moment dat.
10. Revine Curții competența de a verifica dacă prin garanțiile asociate votului prin corespondență legiuitorul a reușit să stabilească
un just echilibru, pe de o parte, între principiul universalității raportat la dr de vot [art. 15.(1) coroborat cu art. 62.(1) din C ] și
principiul suveranității naționale, caracterul liber și corect al alegerilor, caracterul direct, secret și liber exprimat al votului, pe
de altă parte.
Decizia Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și co nstată că dispozițiile Legii privind votul prin
Curții corespondență, precum și modificarea și completarea Legii nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și
pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
 3. Referendumul 
D E C I Z I A   Nr. 567/2006
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului
Autorul Excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie.
sesizării
Obiectul Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
sesizării referendumului, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie.
Motivarea Întrucât art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 conţine şi alte prevederi referitoare la referendumul (decât cele asupra cărora Curtea s-
sesizării a mai pronunțat) cu privire la „problemele de interes naţional“, Avocatul Poporului solicită Curţii Constituţionale să constate
neconstituţionalitatea dispoziţiilor cuprinse în acest articol, având în vedere şi soluţiile adoptate prin cele două decizii.
Avocatul Poporului susţine că atribuţiile conferite Preşedintelui României sunt cuprinse în art. 80, art. 85−90 şi art. 91−94
din Constituţie şi că anumite atribuţii se exercită de Preşedinte fără să aibă „nevoie de concursul altor organe de stat, în
timp ce altele presupun un asemenea concurs“. În acest sens menţionează că din analiza atribuţiei prevăzute în art. 90 din
Constituţie, potrivit căruia „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional“, rezultă că această atribuţie cuprinde două elemente:
consultarea şi decizia. Consultarea Parlamentului este o condiţie prealabilă deciziei, realizarea ei este obligatorie, în sensul că
Preşedintele României nu poate proceda la referendum fără această consultare; are valoarea unui aviz obligatoriu, în sensul că
trebuie realizată, dar Preşedintele României are libertatea deciziei. Ca atare, consideră că:
a) numai Preşedintele României poate decide dacă cere sau nu poporului să-şi exprime voinţa prin referendum, care
sunt problemele de interes naţional şi care problemă concretă va fi supusă referendumului;
b) nicio autoritate publică nu poate decide lista problemelor de interes naţional, în sensul art. 90 din Constituţie, aceasta
fiind o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României.
Aşadar, dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 sunt neconstituţionale „deoarece nu numai că adaugă la
Constituţie, dar restrâng o putere constituţională a Preşedintelui României“ şi reprezintă „un caz evident în care Parlamentul a
acţionat în afara competenţei sale constituţionale“, el având „în principiu o competenţă nelimitată, adică numai în măsura în
care i se stabileşte prin Constituţie.“
Mai arată că art. 73 alin. (3) lit. d) din C, potrivit căruia organizarea şi desfăşurarea referendumului se reglementează
prin lege organică, nu poate fi folosit ca argument pentru respingerea prezentei excepţii, întrucât dispoziţia constituţională
menţionată se referă la „o lege procedurală“, „mai ales că în sistemul nostru constituţional referendumul poate fi organizat în mai
multe situaţii prevăzute: de art. 2; de art. 95 alin. (3) pentru demiterea Preşedintelui; de art. 151 alin. (3) pentru revizuirea
Constituţiei.“ Dreptul Preşedintelui de a cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes
naţional, ca un drept exclusiv, se fundamentează nu numai pe dispoziţiile art. 80 din Constituţie, ci şi pe alte dispoziţii
constituţionale, şi anume: prin legitimarea electorală egală cu legitimarea Parlamentului − art. 81 alin. (1), precum şi prin alegerea
Preşedintelui care se încadrează în categoria autorităţilor reprezentative prin intermediul cărora poporul exercită suveranitatea
naţională − art. 2 alin. (1), ceea ce conferă Preşedintelui României „un statut constituţional care legitimează exerciţiul unor atribuţii
fără a fi necesară intervenţia altei autorităţi“, el reprezentând statul român.
Existenţa unor atribuţii exclusive ale Preşedintelui României, în exercitarea cărora Parlamentul nu se poate implica,
 valorifică principiul complex al separaţiei şi echilibrului puterilor, în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1
alin. (4) din Constituţie.
Art. 1.(4) din C: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executive și
judecătorească – în cadrul democrației constituționale”.
Motivarea CCR a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2) şi ale art. 2, 3,
Curții 10 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, care prevăd:
− Art. 12 alin. (1): „Sunt considerate probleme de interes naţional în sensul art. 11:
A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării
B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
a) regimul general al proprietăţii publice şi private;
b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;
c) organizarea generală a învăţământului;
d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni
internaţionale;
e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10
ani;
f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice;
g) regimul general al cultelor.“

În cadrul controlului de constituţionalitate efectuat înainte de promulgarea Legii privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi asupra unei dispoziţii din art. 12 alin. (1). Acest articol prevedea la lit. B h)
şi „alte probleme propuse Parlamentului de către Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale“. Cu acel
prilej, prin Decizia nr. 70/1999, publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 221- 19 mai 1999, Curtea a decis că  dispoziţiile art. 12
alin. (1) lit. B h) sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte expresia „propuse Parlamentului“, întrucât „Preşedintele este
singurul îndreptăţit să stabilească problemele de interes naţional asupra cărora poate cere poporului să îşi exprime voinţa
prin referendum“.
În conformitate cu prevederile art. 145 din C nerevizuită, legea a fost transmisă Parlamentului spre reexaminare. În
dezacord cu decizia Curţii Constituţionale, acesta a eliminat în totalitate conţinutul lit. h), lipsindu-l pe Preşedinte de
posibilitatea de a propune poporului şi alte probleme de interes naţional asupra cărora acesta să-şi exprime voinţa prin
referendum.
Potrivit art. 90 din C. „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional“. Rezultă că textul constituțional nu defineşte nici „problemele de
interes naţional“, nici nu prevede că aceste probleme vor fi stabilite ulterior prin lege. În lipsa unor astfel de precizări
dispoziţiile art. 12.(1) din Legea nr. 3/2000 adaugă la textul constituţional invocat, care stabileşte doar procedura referendumului
iniţiat de Preşedinte cu privire la „probleme de interes naţional“, ce presupune două faze:
a) consultarea Parlamentului, care urmează să adopte o hotărâre în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României. În situaţia în care Parlamentul nu a fost
 consultat Preşedintele nu va putea proceda la iniţierea referendumului;
b) consultarea poporului, care îşi exprimă voinţa cu privire la problemele de interes naţional ce îi sunt supuse de către
Preşedinte.

Se deduce, fără echivoc, că art. 90 din Constituţie stabileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui în determinarea
problemelor de interes naţional ce se supun referendumului, chiar dacă consultarea Parlamentului este obligatorie. Numai
Preşedintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes naţional şi de a stabili, prin decret, problema concretă
ce se supune referendumului şi data desfăşurării acestuia. - Curtea constată că enumerarea limitativă în cuprinsul art. 12 alin. (1)
din Legea nr. 3/2000 a unor situaţii considerate a fi „probleme de interes naţional“ este de natură a îngrădi dreptul
Preşedintelui de a consulta poporul, ştiut fiind faptul că, în timp, interesul naţional poate diferi, oricând putând interveni
situaţii noi, care să reclame organizarea unui referendum. Orice enumerare a situaţiilor considerate ca fiind de „interes
naţional“ la momentul la care legiuitorul adoptă reglementarea se poate transforma ulterior într-o îngrădire, într-o limitare care să
afecteze dreptul constituţional al Preşedintelui de a decide singur cu privire la problemele asupra cărora vrea să consulte poporul.
Acest drept exclusiv al Preşedintelui îşi găseşte suportul în dispoziţiile constituţionale ale art. 80 referitor la  „Rolul
Preşedintelui“, ale art. 2 alin. (1), potrivit căruia „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative, [...], precum şi prin referendum“, ale art. 81 alin. (1) referitor la legitimitatea electorală egală a
Preşedintelui României cu legitimarea Parlamentului şi ale art. 1 alin. (4), care stabileşte că „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor − legislativă, executivă şi judecătorească − în cadrul democraţiei constituţionale“.
Stabilirea prin lege a problemelor de interes naţional reprezintă un amestec al Parlamentului în exercitarea atribuţiilor exclusive
ce-i sunt conferite prin C. Preşedintelui şi o nesocotire a pp separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.
Prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 nu sunt susţinute nici de dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. d) din
Constituţie, potrivit cărora prin lege organică se reglementează „organizarea şi desfăşurarea referendumului“, întrucât textul
are în vedere stabilirea prin lege a unor măsuri tehnice, procedurale, necesare în procesul de consultare a poporului pe calea
referendumului.
Decizia - Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din
Curții Constituţie,
- şi constată că dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,
publicată în M.O., Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
 4. Parlamentul – Actele Parlamentului, moțiune simplă
DECIZIA Nr.148/2007
asupra sesizării privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.157 alin.(2) din Regulamentul Senatului
Autorul Sesizarea este semnată de liderul grupului parlamentar Dreptate şi Adevăr PNL-PD, senator Puiu Haşotti, şi este susţinută cu
sesizării semnăturile a 26 senatori. (cel puțin 25 de senatori – art 146 lit. c) din C)
Obiectul Prevederile art. 157.(2) din Regulamentul Senatului, publicat în M.O., Partea I, nr.948/2005: „Moţiunile simple adoptate de Senat
sesizării se publică în M.O. al Ro., Partea I, şi sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate.”
Motivare În susţinerea neconstituţionalităţii prevederilor art.157 alin.(2) din Regulamentul Senatului, se arată că:
a sesizării 1. obligativitatea moţiunilor simple încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, „Parlamentul neavând calitatea să decidă asupra unor
chestiuni care ţin exclusiv de organizarea şi funcţionarea Guvernului”. Autorii sesizării consideră că „Legiuitorul constituţional, în
respectul principiului echilibrului puterilor în stat, nu a înţeles să dea o finalitate obligatorie hotărârilor Senatului, prin care se
consemnează rezultatul unei moţiuni simple”.
2. Nici Regulamentul Camerei Deputaţilor nu prevede obligativitatea pentru Guvern a hotărârilor Parlamentului, fapt ce demonstrează
că „Guvernul are decizia cu privire la aplicarea măsurilor referitoare la problemele de politică internă dezbătute în cadrul
moţiunii”. Adoptarea unei moţiuni simple prin care se solicită demiterea ministrului justiţiei nu se încadrează în prevederile
art.106 din C: „Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a
stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.”
3. În conformitate cu dispoziţiile art.27 alin.(2) şi (3) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea CCR, sesizarea a fost
comunicată preşedintelui Senatului, pentru a trimite punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, însă preşedintele
Senatului a comunicat, în februarie 2007, punctul său de vedere, în care arată:
a. Dispoziţiile art.67 din Constituţie, care prevăd că actele juridice ale Parlamentului sunt legile, hotărârile şi moţiunile, determină
natura juridică a moţiunii simple. Întrucât textul constituţional nu face distincţie între moţiunea simplă şi moţiunea de cenzură,
rezultă că ambele produc efecte juridice şi de ordin politic. În doctrina juridică, moţiunile sunt considerate acte care produc
efecte juridice, iar actele exclusiv politice sunt declaraţiile, apelurile, mesajele, scrisorile, rezoluţiile şi altele.
b. Prin urmare, o moţiune adoptată în condiţiile art.112 alin.(2) din Constituţie produce efecte juridice, iar problemele de politică
internă, la care se referă textul constituţional, „este greu să nu vizeze activităţi coordonate de membri ai cabinetului.” Această
concluzie rezultă şi din coroborarea dispoziţiilor constituţionale ale art.112 alin.(2) cu art.102 alin.(1) în care se menţionează
rolul Guvernului de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării şi cu cele ale art.107 alin.(1) care stabileşte competenţa
primului-ministru de a conduce şi controla activitatea membrilor Guvernului. Întrucât „primul-ministru conduce activitatea
Guvernului, fără a avea putere de injoncţiune [...], odată ce s-a formulat o moţiune simplă” al cărei conţinut „relevă aspecte
negative grave în modul în care se aplică programul de guvernare într-un domeniu sau altul al administraţiei publice, este firesc
ca moţiunea să se finalizeze prin solicitarea demiterii, în sensul revocării ministrului de resort.” Se menţionează că în perioada
2000-2004 în Senat s-au dezbătut două moţiuni simple, iar la Camera Deputaţilor alte şapte asemenea moţiuni, în fiecare fiind
solicitată şi demiterea unor miniştri.
Motivare Curtea a fost legal sesizată, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.c) din Constituţie, precum şi celor ale art.1 alin.(1) şi (2) art.2 alin.(1) şi (3)
a Curții şi art.10 alin.(2), art.11 lit.A.c), art.27 alin.(1) şi (2) din Legea nr.47/1992, şi este competentă să soluţioneze sesizarea de
neconstituţionalitate.
Dispoziţiile constituţionale considerate ca fiind încălcate prin textele criticate sunt cele ale art.1 alin.(4) şi art.106 din C:
- Art.1 alin.(4): „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească
în cadrul democraţiei constituţionale. ”;
- Art.106: „Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de
incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.”

Autorii sesizării consideră că sunt neconstituţionale prevederile art.157 alin.(2) din Regulamentul Senatului, deoarece prevăd că
moţiunile simple „sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate.” Curtea a statuat
constant, în jurisprudenţa sa, că regulamentele Camerelor Parlamentului, fiind aprobate prin hotărâri care reglementează
organizarea internă, proprie Camerei respective, prevederile acestora nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru parlamentari,
precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu
Camera. Prin Decizia nr.601/2005 Curtea Constituţională a declarat prevederile art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului ca
fiind contrare dispoziţiilor art.64 alin.(1) din Constituţie, pentru că „stabileşte obligaţii pentru alte subiecte de drept decât cele
la care se referă organizarea şi funcţionarea acestei Camere a Parlamentului”.
Cele statuate în jurisprudenţa menţionată îşi menţin valabilitatea cu privire la orice hotărâre sau la orice moţiune simplă adoptată
ca act juridic al C.D. sau Senatului, în conformitate cu art.67 din C. Curtea reţine că, Guvernul se află în raporturi constituţionale cu
Parlamentul şi cu cele două Camere ale acestuia. În ceea ce priveşte moţiunea simplă, aceasta este reglementată de Constituţie ca fiind o
formă a controlului parlamentar asupra Guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice. Condiţiile şi formele de
exercitare a funcţiei de control parlamentar, precum şi limitele controlului, rezultă din prevederile art.111 şi art.112 din Constituţie,
potrivit cărora:
- Art.111 – „(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt
obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin
intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a
bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie. (2) Membrii Guvernului au acces la lucrările
Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.”
- Art.112 – „(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi
sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică
internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.”
Curtea constată că din aceste reglementări constituţionale rezultă obligaţia Guvernului şi a fiecăruia dintre membrii săi de a
răspunde la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două
Camere ale Parlamentului. Regulamentele parlamentare pot să prevadă condiţiile în care trebuie să fie date răspunsurile, însă nu
pot să stabilească şi obligaţia Guvernului sau a membrilor săi de a lua anumite măsuri concrete, considerate de parlamentari ca
fiind necesare.
Potrivit alin.(2) al art.112, prin adoptarea unei moţiuni simple, Camera Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă poziţia cu privire la o
problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
Curtea reţine, însă, că textul constituţional nu prevede posibilitatea ca, printr-o asemenea moţiune, oricare dintre Camerele
Parlamentului, odată cu exprimarea poziţiei sale, să dispună şi luarea unor măsuri concrete obligatorii pentru Guvern, cum ar
fi revocarea din funcţie a unui ministru, şi nici nu abilitează Camerele să prevadă în regulament o atare posibilitate.
În sistemul constituţional al României controlul parlamentar, în general, este fără sancţiune. Unica excepţia când controlul
 parlamentar are şi sancţiune este cea în care acest control se exercită prin moţiunea de cenzură, a cărei adoptare are ca finalitate
demiterea Guvernului. CCR constată că noţiunea de „moţiune simplă” a fost introdusă în Constituţie cu prilejul revizuirii acesteia, când,
prin noua redactare a art.112 alin.(2), s-a lărgit şi conţinutul moţiunii, Camera care o adoptă putând să-şi exprime poziţia nu numai cu
privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci şi cu privire la alte probleme ale politicii interne sau externe. Prin moţiunea
simplă s-a pus la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra
Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia.
Moţiunea simplă are, însă, efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu un
ecou corespunzător în opinia publică. Aşadar, lipsa unui asemenea efect juridic a moţiunii simple nu atrage consecinţa
anihilării efectelor sale politice, deoarece, în situaţia în care executivul ignoră moţiunea simplă, cele două Camere ale
Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moţiunea de cenzură. Curtea reţine că, sub aspectul efectelor asupra
Guvernului şi a membrilor săi, există deosebiri substanţiale între cele două tipuri de moţiune. Astfel, învestirea Guvernului are loc,
potrivit art.103 alin.(3) din Constituţie, prin acordarea încrederii Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, în urma
dezbaterii, în şedinţa comună a celor două Camere, a programului şi listei Guvernului. Retragerea încrederii acordate Guvernului se
face, potrivit art.113 alin.(1) din Constituţie, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Spre deosebire de moţiunea simplă, adoptarea moţiunii de cenzură are ca efect juridic direct
demiterea Guvernului în întregul său. Cel de al treilea tip de moţiune, cunoscut în legislaţia şi practica mai multor ţări, respectiv,
moţiunea individuală, nu este prevăzut de Constituţia României. Moţiunea individuală are efecte juridice similare celor ale moţiunii
de cenzură, dar nu asupra întregului Guvern, ci numai asupra unor membrii ai acestuia, individualizaţi. Ca atare, introducerea unei
cereri privitoare la demiterea unui membru al Guvernului într-o moţiune simplă nu poate crea obligaţii juridice pentru
Guvern, primul-ministru sau alte persoane.
Revocarea unui membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală - potrivit prevederilor art.85 alin.(2) din
Constituţie, acesta poate fi revocat sau numit exclusiv de Preşedintele României, la propunerea primului- ministru. Articolul 106 din
Constituţie prevede, printre situaţiile în care încetează funcţia de membru al Guvernului, şi „alte cazuri prevăzute de lege”. Nici
Constituţia şi nici o altă lege nu prevede încetarea funcţiei de membru al Guvernului prin revocarea obligatorie pe baza unei
moţiuni simple.
Considerentele expuse nu duc la concluzia că moţiunea simplă nu are efecte juridice şi că nu ar avea caracter obligatoriu. Este
incontestabil că moţiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Camera care o adoptă îşi
exprimă poziţia asupra unor probleme importante ale politicii interne şi externe şi poate să constate deficienţe în diverse domenii ale
activităţii Guvernului, a organelor administraţiei publice, a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul şi organele administraţiei
publice sunt obligate să ţină seama de conţinutul moţiunii şi să acţioneze în sensul poziţiei exprimate de Cameră, în vederea remedierii
deficienţelor semnalate. Caracterul obligatoriu nu înseamnă, însă, că Guvernul sau vreun alt organ al administraţiei publice ar fi
obligat să execute dispoziţii cuprinse în moţiune cu privire la luarea unor măsuri cu caracter organizatoric, cum sunt numirea şi
eliberarea din funcţie, care prin Constituţie sau prin alte legi sunt date în competenţa lor exclusivă.
În sensul acestor considerente sunt şi dispoziţiile art.164 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit cărora, „În cazul în care
o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul
respectivei moţiuni”, întrucât sintagma „va ţine cont” determină caracterul „ipso facto” al efectelor juridice.
Decizia Prevederile art.157 alin.(2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului României nr.28/2005, sunt constituţionale în
Curții măsura în care adoptarea unei moţiuni simple de către Senat nu îl obligă pe primul-ministru să propună revocarea unui membru al
Guvernului a cărui activitate a făcut obiectul moţiunii. Definitivă şi obligatorie.
 5. Parlamentul
Natura juridică; regulamente parlamentare; caracterul de recomandare al acetlor comisiilor parlamentare;
procedura parlamentară de învestire a guvernului.
Decizia nr. 209/2012
referitoare la respingerea sesizării de neconstituționalitate
a Hotărârii Parlamentului nr. 1/2012 pentru acordarea încrederii Guvernului
Autorul 85 de deputați aparținând Grupului parlamentar al PSD și de 53 de deputați aparținând Grupului parlamentar al
sesizării PNL
Obiectul Autorii sesizării consideră neconstituțională Hotărârea Parlamentului nr. 1/2012 pentru acordarea încrederii Guvernului,
sesizării - contravine prevederilor constituționale ale art. 1.(5) coroborate cu prevederile art. 64.(1),(4) și (5) și ale art. 103.(2) și (3).
Motivarea Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 este viciată de neconstituționalitate în ansamblu, adoptarea
sesizării acesteia fiind realizată cu încălcarea normelor constituționale referitoare la procedura instituită pentru învestirea
Guvernului, mai exact prin nesocotirea regulilor aplicabile modalității de constituire a comisiilor parlamentare și de obținere
a avizului de către candidații pentru funcțiile de ministru (lipsa cvorumului).
Motivarea sesizării:
Votul de încredere se acordă de cele două Camere în ședință comună – majoritate absolută - pe baza dezbaterii programului
și listei Guvernului, prezentate de candidatul la funcția de prim-ministru. În prealabil, candidații la funcțiile de ministru vor fi
fost audiați în comisiile de specialitate ale celor două Camere, în vederea obținerii unui aviz consultativ, cum impun
dispozițiile art. 12 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.
Această audiere și avizare sunt obligatoriu de realizat și de solicitat, dar sunt facultative pentru opțiunea
candidatului la funcția de prim-ministru, care este liber să se conformeze sau nu opiniei exprimate în comisii, sub
eventuala sancțiune a neobținerii votului de încredere. Procedural, existența avizului comisiilor de specialitate (aviz
pozitiv ori negativ), dat în condiții de conformitate cu prevederile constituționale și legale, este obligatorie pentru validitatea
și constituționalitatea hotărârii pronunțate de plenul Camerelor reunite.-așa motivează sesizarea
!!!!!!!motivarea – hotărârea este neconstituțională pentru că e lovită de nulitate pentru că prin regulament, trebuia să
se asigure cvorumul – au încălcat regulamentul, deci decizia consiliului e lovită de nulitate – avizul consultativ, dar
obligatoriu: Așadar, chiar dacă avizul dat de comisiile de specialitate are un caracter consultativ, procedura de
audiere și de avizare (indiferent de rezultat, în sensul că acesta este afirmativ sau negativ) apare ca fiind obligatorie,
neefectuarea sau efectuarea în mod neprocedural a acesteia antrenând nulitatea Hotărârii Parlamentului nr. 1/2012
pentru acordarea încrederii Guvernului și, pe cale de consecință, neconstituționalitatea acesteia.
Hotărârea Parlamentului nr. 1 / 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului - analizând modul de desfășurare a procedurii
de audiere și avizare a candidaților pentru funcțiile de ministru ce a avut loc în cadrul comisiilor permanente, se observă că
nu au fost respectate dispozițiile art. 12 din Regulamentul ședințelor comune ale C.D. și Senatului, potrivit cărora lucrările
comisiilor permanente sesizate se desfășoară legal în prezența a cel puțin jumătate plus unu atât din numărul
deputaților, cât și din numărul senatorilor.
Prin urmare, în condițiile în care în cadrul procedurii audierii și avizării candidaților la funcțiile de ministru nu a fost
îndeplinită condiția numărului minim legal obligatoriu al membrilor comisiilor reunite = procesul de învestitură a
Guvernului este viciat sub aspectul condițiilor de formă instituite de Legea fundamentală.
În concluzie, prevederile Hotărârii Parlamentului nr. 1 /2012 pentru acordarea încrederii Guvernului sunt neconstituționale
prin încălcarea dispozițiilor art. 1.(5) coroborate cu prevederile art. 64 alin. (1), (4) și (5) și ale art. 103 alin. (2) și (3) din
Constituție.
Art. 64 – Organizarea internă
(1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor
sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.
(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele
îşi pot constitui comisii comune.
(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.
Art. 103 – Învestitura
(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al
Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.
(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă
încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Președintele Senatului a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului:

Opinia președintelui senatului – ne interesează pentru că el nu este de accord cu cei care motivează sesizarea – avem două
tipuri de argumente contrare la motivarea sesizării: Astfel, în situația în care comisiile permanente nu întocmesc avizul
consultativ prevăzut de Regulamentul ședințelor comune ale C.D. și Senatului, cu privire la audierea candidaților
pentru funcția de prim-ministru, se apreciază că o asemenea situație nu se poate constitui într-un impediment de
natură constituțională pentru desfășurarea ședinței comune a celor două Camere consacrate acordării votului de
încredere Guvernului, prevăzută de art. 103 alin. (2) și (3) din C, întrucât avizul are caracter obligatoriu numai sub
aspectul solicitării sale de către birourile permanente reunite. Comisiile au obligația de a se întruni, însă fiind organe
de lucru constituite pe criteriul reprezentativității politice, acestea pot fi și în situația fie de a nu realiza cvorumul, fie
de a nu putea adopta o decizie de admitere sau de respingere a candidatului și, competența acordării votului de
încredere aparține Parlamentului, iar nu comisiilor, avizul având un caracter strict consultativ, care nu generează
niciun fel de consecințe procedurale sub aspectul desfășurării ședinței în care este votat viitorul Guvern. Între o
acțiune politică a parlamentarilor și obligația Parlamentului de a se exprima cu privire la învestitura unui nou Guvern, cele
două Camere ale Parlamentului au optat democratic, prin vot, pentru valorificarea unui precedent (care între timp a devenit
normă regulamentară în activitatea de legiferare), potrivit căruia „comisiile permanente nu se pot subroga în competențele
Parlamentului și, deci, actele acestora nu reprezintă o condiție sine qua non pentru continuarea unei proceduri".
Biroul permanent al Senatului - orice susținere cu privire la o eventuală similitudine de tratament juridic între avizul referitor
la audierea viitorilor miniștri și avizul consultativ al CCR necesar în cadrul procedurii suspendării Președintelui României
[prevăzut de art. 95 alin. (2) și, respectiv, art. 146 lit. h) din Constituție] este forțată și complet nejustificată. Primul este
prevăzut de un regulament parlamentar, act intern cu forță juridică inferioară Constituției și legilor, a cărui inexistență nu
poate afecta realizarea competenței constituționale a Parlamentului, iar cel de-al doilea este prevăzut direct prin Constituție,
act cu forță supremă în cadrul statului, a cărui inexistență conduce direct la neconstituționalitatea actelor parlamentare prin
care s-ar decide cu privire la suspendarea Președintelui României.
Biroul permanent al Senatului - Hotărârea Parlamentului nr. 1 / 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului a fost adoptată
cu respectarea normelor constituționale referitoare la procedura instituită pentru învestitura Guvernului și solicită
respingerea, ca neîntemeiată, a sesizării. Prevederile art. 103 din C (vezi articolul mai sus) se referă doar la procedura de
acordare a încrederii Guvernului care se desfășoară în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, și nu la avizele care sunt
adoptate sau nu de către comisiile permanente reunite ale Camerelor.
Lipsa cvorumului regulamentar în cadrul unor comisii permanente s-a datorat lipsei intenționate a parlamentarilor din cadrul
celor două grupuri parlamentare care au sesizat CCR, ceea ce se constituie într-o culpă evidentă. Propria turpitudine nu apără
de răspundere = nici parlamentarii în cauză nu pot să invoce un caracter neregulamentar al lucrărilor din cadrul unor comisii
permanente, întrucât o asemenea situație a fost provocată de aceștia.
Se invocă Decizia CCR  nr. 65 / 1994 prin care aceasta s-a pronunțat cu privire la o situație similară, subliniind că „normele
regulamentare nu trebuie să permită o tergiversare, o amânare sine die a deciziei parlamentare. Normele regulamentare
sunt constituționale dacă asigură desfășurarea normală, responsabilă și rezonabilă a vieții parlamentare". Concluzia este
că „dreptul de a amâna votul nu este delimitat și condiționat, printr-o procedură sau eventual un termen, exercitarea sa
continuă.. poate duce .. la căderea în desuetudine a problemei asupra căreia trebuie să se decidă fiind o ipostază în care
atribuțiile Camerei nu s-ar putea exercita din cauza unui abuz procedural, contravenind literei și spiritului Constituției".
Autorii sesizării invocă încălcarea de către Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii
Guvernului a prevederilor art. 12 din Regulamentul ședințelor comune ale C.D. și Senatului, nu a unor prevederi
constituționale. Or, CCR are competența de a verifica hotărârile Parlamentului pentru neconformitatea lor doar cu
Constituția, nu cu vreun regulament.
În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, acestea cuprind două importante principii: obligația
constituțională de respectare 1 –a C și 2 - a legii. Primul principiu are ca garanție principală controlul de constituționalitate
efectuat de CCR, în timp ce al doilea principiu este verificat în aplicarea sa de către instanțele judecătorești, pentru că el se
aplică în raporturile legii cu actele juridice subsecvente acesteia și cu care acestea din urmă trebuie să se conformeze. Or,
regulamentele Camerelor Parlamentului nu fac parte din niciuna dintre categoriile de acte normative la care se referă textul
constituțional. Astfel, potrivit art. 64 și 67 din Constituție, Parlamentul adoptă legi, hotărâri, regulamente și moțiuni. Toate
aceste acte juridice sunt diferite, iar între ele nu există niciun raport de ierarhizare. Prin urmare, hotărârile nu pot fi atacate
decât pentru neconstituționalitate, iar în lipsa ierarhizării, nu pot fi controlate nici în raport cu regulamentele Camerelor.
Biroul permanent al C.D. apreciază că Hotărârea Parlamentului nr. 1 / 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului este
conformă Constituției.
Motivarea Din analiza dispozițiilor constituționale (art. 85, 103 și 104), procedura de învestire a Guvernului parcurge următoarele
Curții etape:
- desemnarea de către Președintele României a unui candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului
care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament;
- solicitarea de către candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru a votului de încredere al Parlamentului asupra
programului și a întregii liste a Guvernului;
- dezbaterea în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului a programului de guvernare și a listei Guvernului;
- acordarea votului de încredere de către Parlament;
- numirea Guvernului de către Președintele Ro, pe baza votului de încredere acordat de Parlament, urmată de depunerea
jurământului de credință.
Potrivit dispozițiilor regulamentare, procedura de acordare a votului de încredere Guvernului vizează următoarele etape:
- candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru transmite birourilor permanente ale celor două Camere programul de
guvernare și lista Guvernului;
- birourile permanente ale celor două Camere stabilesc data ședinței comune la cel mult 15 zile de la primirea programului de
guvernare și a listei Guvernului, asigură multiplicarea și difuzarea documentelor către deputați și senatori și iau măsuri
pentru convocarea acestora la ședința comună;
- candidații sunt audiați în ședința comună a comisiilor permanente ale celor două Camere al căror obiect de activitate
corespunde sferei de competență a viitorilor miniștri; comisiile întocmesc avizele comune consultative, motivate, și le
prezintă candidatului pentru funcția de prim-ministru.
!!!!!!!!!!Astfel, între principiul constituțional referitor la autonomia Parlamentului de a-și stabili reguli interne de
organizare și funcționare [art. 64 alin. (1)] și principiul constituțional referitor la rolul Parlamentului, ce exercită,
potrivit Constituției, atribuții specifice democrației constituționale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza
căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, declararea
stării de război, aprobarea strategiei naționale de apărare a țării etc.), !!!Curtea apreciază că există un raport ca de la
mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme
juridice, menite să organizeze și să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de
legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituții sau autorități publice în stat precum și
regulile de organizare și funcționare ale fiecărei Camere. Or, instrumentul juridic menit să asigure îndeplinirea
atribuțiilor Parlamentului nu poate constitui o piedică în realizarea scopului său.
Lipsa reglementării exprese în cadrul prevederilor constituționale ale art. 103 a caracterului obligatoriu, sub aspectul
existenței actului, al avizelor comisiilor permanente, coroborată cu dispozițiile art. 64 alin. (4) și (5) din C, pune în evidență
locul și rolul comisiilor permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter
pregătitor pentru o oferi forului deliberativ elementele necesare adoptării deciziei.
Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor
adoptate de acestea este acea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o
anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele și avizele au
caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu și din perspectiva soluțiilor pe care la propun, Senatul și
C.D. fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul își îndeplinește atribuțiile constituționale.
Dispozițiile art. 12 din Regulamentul ședințelor comune ale C.D. și Senatului care reglementează aceste ipoteze
(cvorumul și majoritatea necesară adoptării unei hotărâri în comisii) consacră mijloacele procedurale de protecție în
scopul respectării drepturilor tuturor membrilor comisiilor, iar nu ca instrumente de împiedicare a funcționării
Camerelor Parlamentului.
Cu privire la cerința de cvorum, Curtea - art. 67 din C – cvorumul constituie un criteriu de constituționalitate, condiționând
constituționalitatea externă a actului numai în ceea ce privește adoptarea legilor, hotărârilor și moțiunilor de C.D. și Senat, nu
și în ceea ce privește adoptarea actelor în cadrul procedurilor desfășurate de organele de lucru ale Camerelor.
=> problemele legate de organizarea și desfășurarea ședințelor comisiilor permanente pentru audierea candidaților la funcția
de ministru nu sunt probleme de constituționalitate, ci de aplicare a dispozițiilor Regulamentului ședințelor comune ale
Camerelor Parlamentului.
Curtea printr-o jurisprudență constantă (ex: Decizia nr. 786 / 200), a statuat că nu este de competența sa „analizarea
eventualelor încălcări ale Regulamentului ședințelor comune. Curtea nu își poate extinde controlul și asupra actelor de
aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuși principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit
prin art. 64.(1) teza întâi din C.".
Prin Decizia nr. 710 /2009 Curtea a stabilit că „potrivit art. 146 lit. c) din C, CCR se pronunță asupra constituționalității
regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu
dispozițiile Legii fundamentale. Dacă, și-ar extinde competența și asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai
că ar pronunța soluții fără temei constituțional, dar ar încălca și principiul autonomiei regulamentare a C.D., reglementat de
art. 64 alin. (1) teza întâi din C. Astfel, aplicarea regulamentului este o atribuție a Camerei Deputaților = contestațiile
deputaților privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competența exclusivă a C.D., aplicabile,
în acest caz, fiind căile și procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament.
Curtea, prin Decizia nr. 65 / 1994, a reținut că „Normele regulamentare trebuie să asigure procedural posibilitatea ca
Parlamentul să se poată pronunța asupra problemelor pentru finalizarea cărora se cere un vot. Totodată, și aceasta ține de
raționalizarea și eficiența vieții parlamentare, normele regulamentare nu trebuie să permită o tergiversare, o amânare
sine die a deciziei parlamentare. Normele regulamentare sunt constituționale dacă asigură desfășurarea normală,
responsabilă și rezonabilă a vieții parlamentare".
Concluzia – „dreptul de a amâna votul nu este delimitat și condiționat, printr-o procedură sau eventual un termen,
exercitarea sa continuă, în același caz, poate duce până la urmă la căderea în desuetudine a problemei asupra căreia
trebuie să se decidă. Ar fi, astfel, o altă ipostază în care atribuțiile Camerei nu s-ar putea exercita din cauza unui abuz
procedural, ipostază care contravine literei și spiritului Constituției".
 Prin urmare, situația în care o comisie parlamentară nu-și poate duce la îndeplinire activitatea / întocmirea unui raport
sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate și de a decide direct asupra
problemelor care intră în atribuțiile sale. Orice altă concluzie ar echivala:
- cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite
actelor pe care acestea le adoptă, excedând cadrul constituțional și regulamentar în care acestea activează,
- și cu o deturnare a rolului Parlamentului ca organ reprezentativ suprem, care beneficiază de o legitimitate originară,
fiind exponentul intereselor întregii națiuni. Or, aceste ipoteze sunt cu totul inacceptabile din perspectiva principiilor
constituționale pe care Curtea este chemată să le garanteze.
În acest sens, prin Decizia nr. 48 / 1994, Curtea a reținut că, potrivit „poziției preeminente a Parlamentului în sistemul
autorităților publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind
expresia suveranității naționale rezultată din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative este și activitatea de control
asupra executivului [...]. Desigur, Parlamentul nu poate desfășura, în plenul său, asemenea activități de control, lipsindu-i
suportul informațional necesar pentru a-și formula o opinie corectă asupra obiectului controlului. Camerele nu ar putea păși
direct la dezbaterea și adoptarea unei legi, fără o pregătire corespunzătoare, prealabilă. Acestui rol și acestor finalități le sunt
consacrate organizarea și funcționarea comisiilor parlamentare, privite și definite ca organe de lucru ale Camerelor, care
se înființează cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredințate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor.
comisie parlamentară – configurată de: caracterul pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor; organ intern al Camerelor
destinat să poată oferi acestora elementele necesare luării unei decizii.
Dispozițiile constituționale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activității comisiilor, diferențiat
conform tipologiei lor: «Fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte
comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune.»"
Parlamentul "nu poate delega nimănui - și cu atât mai puțin unui grup de parlamentari - suveranitatea națională cu
care electoratul l-a împuternicit în urma alegerilor parlamentare. Pentru ca un control parlamentar să fie autentic,
trebuie să fie deplin, adică Parlamentul țării trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conținut
acestei plenitudini.
Curtea reține că lipsa avizului consultativ prevăzut de Regulamentul ședințelor comune ale C.D. și Senatului nu poate
constitui un impediment de natură constituțională pentru desfășurarea procedurii de învestire a Guvernului, de
natură să antreneze neconstituționalitatea Hotărârii Parlamentului nr. 1 / 2012. Astfel, Curtea constată că, în cadrul
ședinței comune a celor două Camere, acordarea votului de încredere Guvernului a fost exercitată de Parlament, care
a decis cu votul majorității deputaților și senatorilor, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (3) din Constituție.
Decizia Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituționalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru
Curții acordarea încrederii Guvernului. Definitivă și general obligatorie.
 6. Parlamentul
Decizia  Nr. 600/2005
cu privire la constitutionalitatea Legii pentru reglementarea situatiei juridice
a unor bunuri care au apartinut fostului suveran al Romaniei, Mihai I
Autorul Secretarul general al Senatului a transmis CCR sesizarea privind controlul de constitutionalitate asupra „Legii pentru
reglementarea situatiei juridice a unor bunuri care au apartinut fostului suveran al Romaniei, Mihai I, formulata, în temeiul
sesizării
art. 146 lit. a) din Constitutie si al art. 15 din Legea nr. 47/1992 (organizarea si functionarea CCR), de catre un numar de 28
de senatori
Obiectul Obiectul sesizarii de neconstitutionalitate il constituie Legea pentru reglementarea situatiei juridice a unor bunuri care au apartinut
fostului suveran al Romaniei, Mihai I. -"legea prezinta grave vicii de constitutionalitate" constand în încalcarea prevederilor art. 1
sesizării
alin. (2) si (3), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) si (2), art. 44 alin. (1) si (2), art. 136 alin. (4) si ale art. 137 alin. (2) din Constitutie.
Motivarea     1. În legatură cu încălcarea art. 1 alin. (3) si art. 44 alin. (1) si (2) din C - însuși titlul legii face referire la „bunuri care au
aparținut fostului suveran" și nu la „bunuri care au fost proprietatea fostului suveran", => bunurile vizate de reglementare
sesizării
„au aparținut domeniului coroanei, iar domeniul coroanei era proprietatea publică a statului și nu proprietatea privată a
fostului suveran". => fostul rege nu este indreptatit la acordarea unor reparatii = că legea încalcă dreptul de proprietate al statului,
garantat de art. 44.(1) si (2) din C. Cu referire la incalcarea valorii constitutionale de dreptate, prevazuta la art. 1.(3), se arata că și în
ipoteza în care fostul rege Mihai I era îndreptatit să pretinda anumite bunuri, acestuia i se creează un regim special față de
cel al altor cetateni ale caror bunuri au fost confiscate sau expropriate si sunt indreptatiti la reparatii.
    2. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 44 alin. (1) si (2) din C se arată:
- potrivit art. 1 alin. (2), „forma de guvernamant in Romania este republica", iar intr-un stat republican neexistand titluri
nobiliare, acestea nu pot fi utilizate in cuprinsul unei legi. Asadar, art. 4 lit. a) fraza a doua din legea criticata,
referitoare la "Principesa Margareta si Principele Radu", sunt contrare art. 1 alin. (2) din Constitutie.
- aceleasi dispozitii din lege incalca si art.1.(3) din C, referitor la „dreptate" ca valoare suprema si garantata, prin aceea ca,
desi este de notorietate faptul ca fostul rege Mihai I are si alti mostenitori rezervatari, s-a recunoscut dreptul de mostenire
doar fiicei sale Margareta si soțului său. Legiuitorul nu era indreptatit sa confere anumite drepturi si privilegii doar
pentru unii dintre mostenitorii fostului suveran, facand o selectie arbitrara si nelegitimă.
    3. Contrar prevederilor constituționale ale art. 4 alin. (2) si ale art. 16 alin. (1) si (2) - legea creează un regim privilegiat pentru
fostul suveran și o parte a familiei sale.
    4. Art. 3 din lege, potrivit caruia Vila Cavaleri, care apartine domeniul public al statului, trece in domeniul privat al
statului si este retrocedata in natura fostului rege Mihai I, incalca dispozitiile art. 136 alin. (4) din C, potrivit carora
proprietatea publica a statului este inalienabila.
    5. Art. 4 din lege, „confera un drept de folosinta gratuita pentru fostul suveran si o parte a familiei sale" asupra Palatului
Elisabeta, Castelului Peles, Pelisor si Foișor - contrar art. 136.(4) teza finala din C: „bunurile proprietate publica pot fi date in
 folosință gratuita doar institutiilor de utilitate publica"; or, fostul rege Mihai I si o parte a familiei sale nu reprezinta o astfel de
institutie.
    6. Art. 2 alin. (1) din Lege, prin care „se aproba plata unor despagubiri banesti in suma de 30 milioane euro", contravine
prevederilor constitutionale ale art. 137 alin. (2) referitoare la moneda nationala, care este leul. - legiuitorul avea obligatia sa
redea atat in expunerea de motive, cat si in continutul legii modul de calcul al acestei sume.
Motivarea 1. Legea are caracter normativ, natura primară a reglementarilor pe care le conține fiind dificil de conciliat cu aplicarea
acestora la un caz sau la cazuri individuale.
Curții
Legea supusă controlului are ca obiect de reglementare situatia juridica a unor bunuri, aparținând unei anumite persoane, fostul
suveran al Romaniei, Mihai I. Or, in masura in care domeniul de incidenta a reglementarii este astfel determinat, aceasta are
caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicata unui numar nedeterminat de cazuri concrete, in functie de
incadrarea lor in ipoteza normei, ci intr-un singur caz prestabilit fara echivoc.
    Ratiunea de a fi a acestei legi o constituie adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun constituit de
Legea nr.10/2001, in materie de restituire a imobilelor preluate abuziv in perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, care isi gaseste aplicarea.
    Este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare intr-un mod diferit de cel utilizat in cadrul
reglementarii cu caracter general sau, de a deroga de la dreptul comun.
    O atare derogare de la dreptul comun se poate realiza numai printr-o reglementare cu caracter normativ, asa cum a fost
cazul legilor speciale cu finalitate reparatorie care aveau in vedere colectivitati de persoane, pe cei ale caror bunuri fusesera
sechestrate, retinute sau ramase in Basarabia, Bucovina de Nord si Tinutul Herta, ca urmare a starii de razboi si a aplicarii Tratatului
de Pace dintre Romania si Puterile Aliate, sau fusesera trecute in proprietatea statului bulgar in urma aplicarii Tratatului dintre
Romania si Bulgaria. Instituirea unor asemenea reglementari derogatorii era impusă si justificata de situatia juridica speciala,
esential diferita de aceea a marii majoritati a persoanelor indreptatite la masuri reparatorii potrivit dreptului comun, in care se gaseau
cei care urmau sa beneficieze de prevederile acestor legi; mai mult, din punctul de vedere care aici intereseaza, indreptatita la
masurile reparatorii era orice persoana aflata intr-o atare situatie.
    In ipoteza in care reglementarea speciala, diferita de cea constitutiva de drept comun, are caracter individual, fiind
adoptata intuitu personae, ea inceteaza de a mai avea legitimitate, dobandind caracter discriminatoriu si, neconstitutional.
    Curtoazia si respectul pe care le impune o personalitate de amplitudinea celei a fostului suveran al Romaniei nu pot fi convertite
juridic in argumente de natura sa impuna si sa justifice instituirea unui regim juridic reparatoriu intuitu personae, in absenta
consacrarii unui statut juridic privilegiat sau, cel putin, diferit de acela al celorlalti cetateni, in ceea ce il priveste. Or, Constitutia -
singura care o putea face - intelege sa prohibeasca o asemenea reglementare, asa cum rezulta din prevederile art. 4 alin. (2), potrivit
carora „Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine
etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala", precum si din cele ale art. 16
alin. (1), in termenii caruia „cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari".
    Curtea constata ca Legea pentru reglementarea situatiei juridice a unor bunuri care au apartinut fostului suveran al
Romaniei, Mihai I, contravine principiului constitutional al egalitatii intre cetateni - art. 4 alin. (2) si art. 16 alin. (1) din Legea
fundamentala, avand caracter discriminatoriu si, ca atare, este, sub acest aspect, neconstitutională.

    2. Prin definitie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie vointei legiuitorului, ale carei continut si
forma sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relatii sociale si de specificul acestuia.
    Solutia legislativa adoptata pe calea prezentei legi nu utilizeaza ca premisa o anumita realitate sociala, asadar un "dat" obiectiv, ci
o prealabila intelegere, altfel spus, un acord de vointa intre fostul suveran si Guvern, realizat practic pe cale de oferta si acceptare. In
speta, oferta consta in comunicarea pretentiilor fostului suveran fata de statul roman, enuntate pe calea notificarilor formulate in
temeiul Legii nr. 10/2001, si propunerea de solutionare amiabila a unora dintre acestea, avansata prin scrisoarea din 12 decembrie
2003 a mandatarului fostului suveran, domnul Andrew Popper; in ceea ce priveste acceptarea, aceasta isi gaseste expresie in chiar
legea adoptata care retine si reproduce, insa, numai obligatiile asumate de statul roman fata de fostul suveran, caruia i se confera in
exclusivitate calitatea de titular al drepturilor corelative, deci, de creditor al statului. Legea dobandeste astfel fizionomia juridica a
unui act unilateral nu doar prin prisma genezei sale, ca produs al unei singure vointe, aceea a legiuitorului, ceea ce este normal, ci si
prin prisma efectelor sale juridice constand in instituirea de obligatii numai in sarcina uneia dintre parti, si anume a statului.
    Chiar daca in cuprinsul expunerii de motive este invocata oferta fostului suveran, ca si intelegerea la care s-a ajuns, acestea sunt si
raman extrinseci continutului reglementarii.
    Mai mult, nici oferta, ca prim termen al intelegerii - tranzactie, si nici tranzactia finalizata, pe baza careia a fost adoptata legea, nu
sunt consemnate prin inscrisuri intocmite cu respectarea unor exigente legale imperative.
    Astfel, oferta, intrucat implica o renuntare, nu poate emana decat de la titular sau de la un mandatar al sau, imputernicit sa faca un
asemenea act, pe cale de procura speciala autentica, cerinta pe care dl Popper nu a indeplinit-o /nu a facut dovada in acest sens.
    Cu referire la tranzactie, potrivit art. 1.705 din NCC, aceasta trebuie incheiata in forma scrisa, in dovedirea ei nefiind admisa
proba testimoniala. Nerespectarea acestor cerinte imperative de ordin formal lipseste de eficienta juridica atat oferta, cat si pretinsa
tranzactie si, pe cale de consecinta, lipseste de suport reglementarea legala adoptata.
    Aceeasi reglementare relevă și o serie de deficiente majore de fond.
    La momentul adoptarii prezentei legi, nici unul dintre bunurile în cauză nu mai apartinea fostului rege. = acesta nu mai detinea
nici prerogativa dispozitiei, in exercitarea careia sa poata renunta la ele. Redobandirea unei asemenea prerogative era in mod necesar
subsecventa redobandirii titlului de proprietate, care se putea realiza, eventual, în maniera preconizată în scrisoarea mai sus
mentionata a domnului Andrew Popper, ca urmare a recunoasterii caracterului abuziv al preluarii de catre stat a domeniului Peles si
a restituirii in integrum a acestuia catre fostul proprietar, ceea ce insa legea nu prevede. Asa fiind, si intrucat nu poti renunta la ceea
ce nu iti apartine, despagubirile banesti acordate, potrivit legii, nu au corespondent si nici justificare intr-o asemenea renuntare, chiar
valida fiind, constituindu-se astfel fie intr-o liberalitate, fie intr-un avans din eventuala despagubire ce urma a-i fi acordata. O atare
concluzie este impusa de constatarea ca legea nu prevede in terminis un act de renuntare la domeniul Peles, din partea titularului, ca
o conditie prealabila obligatorie a acordarii despagubirilor, o asemenea exigenta rezultand doar implicit din art. 2, potrivit caruia se
 acorda despagubiri pentru bunurile care fac obiectul intelegerii.
O asemenea interpretare a articolului mentionat vine in contradictie cu cele prevazute in art. 5 din lege, potrivit caruia stingerea
oricaror obligatii reciproce dintre statul român și fostul suveran al Ro. urmeaza sa intervina odata cu solutionarea notificarilor si
actiunilor in justitie prevazute in anexa nr. 4, in al carei cuprins figureaza, la pozitiile 89, 91, 113 si 114, si domeniul Peles. Asa
fiind, este de conceput, cel putin ipotetic, pentru ca legea ii permite, ca, primind despagubirile acordate, fostul suveran al Romaniei
sa continue si sa finalizeze procedura declansata potrivit dreptului comun, obtinand restituirea in natura sau prin echivalent valoric a
domeniului Peles, din care ar urma sa se deduca suma primita cu titlu de despagubire, care astfel ar reprezenta numai un avans din
valoarea integrala a bunului revendicat. Chiar daca, tinand seama de personalitatea celui in cauza, o asemenea varianta de conduita
este practic exclusa, in masura in care reglementarea legala in cauza o face posibila juridic, aceasta - cel putin formal logic si juridic
- vine in contradictie cu însăși ratiunea in considerarea careia a fost adoptata si cu finalitatea urmarita.
    Asa fiind, deficiențele de forma și de fond evidențiate dau expresie si unor vicii de constitutionalitate.

    3. Tranzactia are ca finalitate prevenirea /stingerea unui proces si se încheie între părtile aflate în contrarietate de interese. În
speță, acestea sunt fostul suveran al Romaniei si statul roman, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice.
    In conditiile in care petentul declansase procedura pentru restituirea bunurilor care îi aparținuseră, trecute abuziv in patrimoniul
statului, prin formularea de notificari, prevenirea proceselor care ar fi putut urma se putea realiza pe calea unor tranzactii intre petent
si Min. Finanțelor Publice, de care urma sa se ia act printr-o hotarare a Guvernului, in cadrul competentei sale de administrare a
proprietatii statului si de organizare a executarii legii. Aceasta urma să reglementeze regimul juridic al anumitor bunuri cu caracter
litigios prin dispoziții cu caracter individual. Însă Guvernul a optat pentru limitarea rolului său initierea al unui proiect de lege.
Dincolo de cele deja arătate, Parlamentul, arogându-și competența de legiferare, in conditiile, domeniul si cu finalitatea urmarite, a
incalcat principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat, consacrat de art. 1.(4) din C, viciu care afecteaza legea in ansamblu.
    4. Procedeul utilizat, intrucat legitimeaza interventia legiuitorului in derularea normala a procedurilor de recuperare a unor bunuri
preluate abuziv de stat, proceduri instituite de reglementarea in materie si pe care petentul le declansase, le sustrage controlului
judiciar la care se putea apela = legea contravine principiului liberului acces la justitie, consacrat de art. 21.(1) si (2) din C.
    5. Tinand cont că bunurile apartenente domeniului Peles fac parte din proprietatea publica a statului, Curtea considera ca
atribuirea folosintei gratuite a castelului Peles, Pelisor si a castelului Foisor fostului suveran al României încalcă prevederile
art. 136 alin. (4) teza a III-a din C, potrivit cărora bunurile proprietate publica pot fi date în folosinta gratuita institutiilor
de utilitate publica. Fie si acceptand sustinerea ca fostul rege este abilitat legal sa desfasoare o activitate cu un asemenea caracter,
aceasta nu legitimeaza, in termenii textului constitutional, atribuirea folosintei gratuite a imobilelor in cauza, de vreme ce titularul
nu este o institutie de utilitate publica.
Decizia Curții Legea pt reglementarea situatiei juridice a unor bunuri care au apartinut fostului suveran al Romaniei, Mihai I- neconstitutională.
 7. Guvernul
DECIZIA nr. 1.221 / 2008
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 
privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învăţământ în anul 2008
Autorul Excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului
sesizării
Obiectul Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 privind stabilirea
sesizării unor măsuri pentru salarizarea personalului din învăţământ în anul 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din
31 octombrie 2008.
Motivarea Emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008, Guvernul încearcă să se situeze „într-o poziţie opusă şi conflictuală cu
sesizării Parlamentul"
Funcţia executivă realizată de Guvern este în mod evident subordonată şi controlată de Parlament, rolul acestuia fiind acela de "a executa
legile", iar "nu de a obstrucţiona aplicarea lor".
În continuare, autorul excepţiei susţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008 înfrânge prevederile constituţionale privind
delegarea legislativă. Acest procedeu constituţional este utilizat de Guvern „în emiterea de norme cu putere de lege în situaţiile în care
Parlamentul este în imposibilitatea de a-şi îndeplini funcţia legislativă"; în niciun caz "nu implică dreptul executivului de a se opune
legislativului, de a-l contracara, intrând astfel într-un conflict constituţional".
În fine, Avocatul Poporului apreciază că alin. (6) al art. 115 din Constituţie se opune actului normativ criticat, deoarece ordonanţa de
urgenţă nu poate afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de aceasta. – dreptul la salariu e un drept fundamental
Motivarea Analizând sesizarea, Curtea Constituţională urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului , în
Curții sensul şi pentru motivele ce se vor arăta în continuare.Astfel, Curtea observă că art. 1 alin. (4) din Constituţie a instituit principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor
Adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care
legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului
din învăţământ adoptată de Parlament.
Întrucât ordonanţa de urgenţă dedusă controlului nu satisface exigenţele constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (6), Curtea
constată că aceasta este viciată de neconstituţionalitate
Decizia Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a
Curții Guvernului nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învăţământ în anul 2008 sunt
 neconstituţionale.Definitivă şi general obligatorie.
8. Răspunderea Președintelui României
Decizia nr. 678/2014 - respingerea excepției de neconstituționalitate
a dispozițiilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală
Autorul Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, Camera preliminară a sesizat CCR cu excepția de neconstituționalitate a
sesizării dispozițiilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală în măsura în care se aplică Președintelui României. excepție
ridicată de Gabriela Firea într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva ordonanței
dispuse de procurorul-șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ prin
care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea împotriva ordonanței prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale a
Președintelui României, Traian Băsescu, întrucât există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a
acțiunii penale: imunitatea Președintelui Ro.
Obiectul excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală - care au următorul
sesizării conținut: „Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în
mișcare a acțiunii penale față de o persoană."
Motivarea 1. Autoarea apreciază că dispozițiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care
sesizării sunt aplicabile și Președintelui României, arătând că, fiind vorba de un text procedural de natură a crea un impediment
temporar în derularea cursului urmăririi penale, el trebuie raportat numai la imunitatea procedurală și nu la cea de
drept material (funcțională). În aceste condiții, nu se pune în discuție o simplă interpretare și aplicare a legii care nu intră
sub incidența controlului de constituționalitate, ci interpretarea prevederilor constituționale referitoare la imunitatea
Președintelui.
2. Singura formă procedurală referitoare la imunitatea Președintelui - art. 96 din C care instituie procedura de punere sub
acuzare a acestuia pentru înaltă trădare. În realitate, aceasta este unica modalitate de ridicare a imunității pentru acte și fapte în
exercitarea prerogativelor constituționale, dar care nu interesează situația în cauză. Acceptând însă o atare teză, rezultă că nu ar
mai exista răspundere pentru infracțiuni contra persoanei, contra patrimoniului etc. Prin urmare, autoarea excepției susține că,
din punctul de vedere al interpretării teleologice a textelor ce conturează instituția imunității, „rațiunea ocrotirii exercitării
mandatului Președintelui nu trebuie și nu poate să înfrângă principiul egalității în fața legii, ci trebuie să se completeze
armonios cu acesta".
Motivarea Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din C, și ale art. 1 alin. (2), ale art.
Curții 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

În mod excepțional, procesul penal și, implicit, urmărirea penală, ca fază procedurală a acestuia, poate fi suspendat în cazurile
expres prevăzute de lege. NCPP adaugă cazului de suspendare prevăzut în legea anterioară, și cazul de suspendare a urmăririi
penale: „în situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o
persoană" [art. 312. (2) ]. În cazul în care se constată existența unei cauze de suspendare, organul de cercetare penală înaintează
procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale. Ordonanța de suspendare se
comunică părților și subiecților procesuali principali, potrivit art. 313 alin. (2) din CPP. Dacă aceasta a încetat, procesul penal
este reluat. - Impedimentul legal nu se poate converti într-o cauză de impunitate a persoanei care are calitatea de suspect /
inculpat într-un proces penal, legea consacrând expres că procesul penal va fi reluat odată cu încetarea cauzei care a
determinat suspendarea. Astfel, dispoziția legală criticată constituie temeiul juridic al suspendării prescripției răspunderii
penale în ceea ce privește persoana în cauză.
Art. 84 alin. (2) din C – „Președintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod
corespunzător". Art. 72 alin. (1) – „Imunitatea parlamentară" – „Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului".
Art. 96 alin. (1) din C - C.D. și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și
senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare. Infracțiunea de "Înaltă trădare" - art.
398 din NCP - "Faptele prevăzute în art. 394-397 (n.r. trădarea, trădarea prin transmitere de informații secrete de stat, trădarea
prin ajutarea inamicului, acțiuni împotriva ordinii constituționale), săvârșite de Președintele României sau de către un alt
membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, constituie infracțiunea de înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiune pe
viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi."
Legislațiile naționale ale diferitelor state prevăd o dublă protecție, imunitatea exprimându-se prin două noțiuni juridice:
iresponsabilitatea și inviolabilitatea.
- Iresponsabilitatea = protecția pe care o are Președintele României de a nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice
exprimate în exercitarea atribuțiilor mandatului, apărând libertatea de exprimare a Președintelui. Iresponsabilitatea Președintelui
României este reglementată expres prin dispozițiile art. 84 .(2) teza a doua din C, respectiv prin trimiterea la art. 72 .(1) din C,
care consacră iresponsabilitatea parlamentarilor, dispoziții aplicabile Președintelui României, în mod corespunzător.
- Inviolabilitatea - un set de reguli privind urmărirea penală, trimiterea în judecată sau o serie de măsuri preventive,
(percheziționarea, reținerea sau arestarea). Dispozițiile art. 84 .(2) din C, care consacră imunitatea Președintelui, nu fac trimitere
și la dispozițiile art. 72.(2) și (3) din C care prevăd inviolabilitatea parlamentarilor și limitele acesteia. Potrivit acestor dispoziții
constituționale, deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau
cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea
Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Dispozițiile constituționale referitoare la inviolabilitatea parlamentarilor
nu sunt aplicabile și Președintelui României, în privința căruia, inviolabilitatea poate fi înlăturată doar în cazul
prevăzut de art. 96 din Constituție, care stabilește posibilitatea Parlamentului de a-l pune sub acuzarea pentru înaltă
trădare. – având ca efect ridicarea imunității Președintelui.
În concluzie, Președintele României, în exercitarea atribuțiilor sale, se bucură de imunitate [art. 84 alin. (2) din
Constituție], sub cele două aspecte ale acesteia: iresponsabilitatea pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului, și inviolabilitatea, cu limita prevăzută de art. 96 din Constituție - punerea sub acuzare pentru fapte de înaltă
trădare. În virtutea inviolabilității Președintele nu poate fi supus niciunei proceduri judiciare penale, cu excepția situației
prevăzute de art. 96 din C. Așa fiind, dispozițiile art. 312 .(2) din CPP sunt incidente în cazul urmăririi penale declanșate
împotriva persoanei care ocupă funcția de Președinte al Ro, impedimentul legal temporar care determină suspendarea
urmării penale fiind constituit aici de prevederile art. 84 alin. (2) din C referitor la imunitatea Președintelui României.
Acestea reprezintă transpunerea la nivelul legii a prevederilor constituționale care circumscriu regimul juridic al
mandatului prezidențial, care, în lipsa unei dispoziții legale exprese, aveau o aplicabilitate directă în practica judiciară.
 Prin urmare, susținerea autoarei excepției, potrivit căreia dispozițiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală
sunt neconstituționale în măsura în care sunt aplicabile și Președintelui Ro, este neîntemeiată și nu își găsește suportul în
nicio prevedere constituțională. Din contră, aceste dispoziții consacră la nivel infraconstituțional efectul juridic pe care
imunitatea Președintelui Ro îl produce asupra procesului penal aflat în desfășurare, în care persoana care ocupă
temporar această funcție de demnitate publică are calitatea de suspect sau inculpat. Mai mult, dispoziția legală criticată
constituie temeiul juridic al suspendării prescripției răspunderii penale în ceea ce privește persoana în cauză.
În ceea ce privește critica de neconstituționalitate întemeiată pe prevederile art. 16 din C, autoarea susține că, din punctul de
vedere al interpretării teleologice a textelor ce circumscriu instituția imunității, „rațiunea ocrotirii exercitării mandatului
Președintelui nu trebuie și nu poate să înfrângă principiul egalității în fața legii, ci trebuie să se completeze armonios cu acesta".
 Or, imunitatea reprezintă o garanție constituțională, o măsură de protecție juridică a mandatului, care are menirea să
asigure independența titularului mandatului față de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Imunitatea este inerentă
mandatului de demnitate publică, pe perioadă exercitării acestuia, iar nu persoanei care ocupă temporar această funcție.
Ea are caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv de care titularul poate uza sau la care poate renunța după interes.
Instituția imunității protejează Președintele față de eventualele presiuni / abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i
astfel asigurate independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care îi revin potrivit C și legilor.
În considerarea îndeplinirii acestui mandat, care presupune exercițiul unor competențe de rang constituțional, și a statutului
juridic special, persoana care deține funcția de Președinte al Ro nu se află în aceeași situație juridică cu ceilalți cetățeni.
=> regimul juridic aplicabil unor situații diferite nu poate fi decât diferit: suspendarea urmării penale, pe motivul existenței unui
impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, poate opera având ca situație premisă imunitatea
Președintelui Ro doar cu privire la persoana care ocupă această demnitate publică, în considerarea principiilor constituționale
invocate mai sus. Privitor la această problemă, jurisprudența Curții este constantă: „principiul egalității în fața legii presupune
instituirea unui tratament egal pentru situații care, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci presupune soluții diferite
pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci
trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice."
Pe perioada în care operează suspendarea urmăririi penale este suspendat cursul termenului prescripției răspunderii penale pentru
persoana care ocupă temporar funcția de demnitate publică, conform CP, acesta fiind reluat după încetarea mandatului.
Dispozițiile art. 312 .(2) din CPP nu instituie vreo discriminare între cetățeni, sub aspectul apărării drepturilor și libertăților în
fața legii penale și a autorităților publice. Curtea constată că norma procesual penală este suficient de clară, previzibilă și
precisă în privința ipotezelor sale de aplicare, astfel că incidența ei în cauzele de urmărire penală se realizează pentru
toate situațiile în care există un impediment legal temporar, indiferent de persoana față de care operează.
Decizia Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 312 .(2) din CPP sunt constituționale
Curții în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.

9. Curtea Constituțională a României

Decizia nr. 611/2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate
a prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000
 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative
Autorul Tribunalului București - Secția a III-a civilă
sesizării
Obiectul excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
sesizării legislativă pentru elaborarea actelor normative - ridicată de Radu Virgil într-o cerere de recurs formulată împotriva unei
sentințe prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea sa de restituire a taxei judiciare de timbru formulată într-o cauză
având ca obiect solicitarea de antrenare a răspunderii civile delictuale prin acordarea de daune morale pentru prejudicii aduse
imaginii sale sub aspectul onoarei și reputației.
Motivarea Se susține că dispozițiile de lege criticate sunt contrare prevederilor art. 147 alin. (1) din C, deoarece împiedică producerea
sesizării efectului juridic definitiv și general obligatoriu în cazul deciziilor prin care CCR constată neconstituționalitatea unui act
normativ sau a unei norme abrogatoare.
Legiuitorul ordinar nu a făcut distincție, la adoptarea textului legal criticat, asupra naturii actului abrogator a actului de
abrogare anterior. = legiuitorul acceptă, implicit, ca actul de abrogare să fie inclusiv o decizie a CCR, pentru a da eficiență art.
147 alin. (1) din C, potrivit cărora dispozițiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei. În caz contrar, art. 64 .(3) din Legea nr. 24/2000 lipsește de efecte juridice
decizia CCR, ceea ce contravine art. 147 alin. (1) și (4) din C. Interpretând sensul sintagmei „își încetează efectele juridice" în
sensul că dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale „ies din vigoare", autorul excepției arată că în acest caz particular
este vorba despre o abrogare atipică, pe care CCR, în îndeplinirea rolului său de legiuitor negativ, o realizează. În concret, își
raportează susținerile la Decizia nr. 778 / 2009 prin care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.
I pct. 4 din O.G. nr. 34/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate prin raportare la art. 147 alin. (1) din C,
deoarece dispozițiile art. 64 .(3) din Legea nr. 24/2000 nu sunt de natură să modifice efectele deciziilor Curții Constituționale.
Totodată, Avocatul Poporului observă că autorul excepției nu formulează o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci
deduce contrarietatea textelor de lege atacate prin raportare la posibila interpretare și aplicare de către instanțele judecătorești.
Or, problemele legate de interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale nu pot fi soluționate pe calea controlului de
constituționalitate, Curtea Constituțională neavând o asemenea competență și nici de a completa sau modifica un text de lege.
Motivarea Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și
Curții ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, având următorul conținut:
„(3) Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de
abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care
au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament."

În motivarea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale ale art. 147 alin. (1) și (4), referitoare
la efectul general obligatoriu și pentru viitor al deciziilor prin care CCR constată neconstituționalitatea unor dispoziții din legi
 sau ordonanțe în vigoare.
Dispozițiile de lege examinate au mai fost supuse controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici de
neconstituționalitate asemănătoare. Astfel, prin Decizia nr. 417 / 2013, Curtea a statuat că prevederile art. 64 alin. (3) din
Legea nr. 24/2000 nu intră în conflict cu normele cuprinse în art. 147 alin. (1) din Constituție.
Pentru aceasta, Curtea a reținut, mai întâi, că Legea nr. 24/2000 are ca obiect de reglementare tehnica legislativă, adresându-
se așadar legiuitorului, iar, în particular, prevederile art. 64 .(3) din lege instituie reguli privind abrogarea. Astfel, regula o
reprezintă interdicția revigorării unui act normativ prin abrogarea actului abrogator al acestuia, iar excepția de la această
regulă constă în readucerea în vigoare a unui act normativ în cazul în care ordonanțele Guvernului care l-au abrogat au fost
respinse prin lege de către Parlament.
În continuare, Curtea a arătat că efectul specific al deciziilor CCR de constatare a neconstituționalității dispozițiilor legale de
abrogare dă expresie și eficiență - în situația particulară a constatării neconstituționalității actului abrogator și a lipsei
intervenției Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor neconstituționale cu
dispozițiile Consituției - normelor constituționale cuprinse în art. 142 .(1) care consacră rolul CCR de garant al supremației C
și în art. 147 .(4) care statuează că deciziile Curții sunt general obligatorii. În astfel de cazuri nu intervine o abrogare a unui
act de abrogare anterior, pentru a se putea reține incidența dispozițiilor art. 64 .(3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 -
dispoziții opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare - ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a
neconstituționalității unei norme abrogatoare, care constă în pierderea legitimității constituționale a textului declarat
neconstituțional, sancțiune diferită și mult mai gravă decât abrogarea unui text normativ.
Curtea - pentru identitate de rațiune, cele reținute prin decizia mai sus amintită își mențin valabilitatea și în această cauză.
Decizia Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Radu Virgil la Tribunalului București - Secția a III-a
Curții civilă și constată că dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.