Poluarea atmosferică şi impactul său asupra sănătăţii umane

1. Poluanţi atmosferici
Poluanţii atmosferici sunt substanţe prezente în aerul înconjurător, care pot avea efecte
dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau a mediului ca întreg. Cu alte cuvinte, poluarea atmosferică este
dată de prezenţa în aer a unor substanţe străine de compoziţia sa sau de creşterea semnificativă a
concentraţiei unora din componentele sale normale, în ambele situaţii fiind generate disconfort, afectarea
mediului ambiant sau efecte nocive asupra sănătăţii umane.

Clasificarea poluanţilor atmosferici se face în funcţie de starea lor de agregare; astfel, ei pot fi:
1. gaze şi vapori
2. suspensii sau aerosoli (particule solide sau lichide, cu diametrul 0,001-100 μm, aflate în
suspensie în aer), care se pot încadra în una din următoarele trei categorii:
 cu diametrul > 10 μm (nerespirabile – sunt reţinute la nivelul foselor nazale);
 cu diametrul 0,1-10 μm (respirabile), împărţite la rândul lor în două grupe: (1) cu
diametrul 2,5-10 μm, particule care pot ajunge până la nivel traheo-bronşic, dar sunt eliminate în
proporţie de 90% şi (2) cu diametrul 0,1-2,5 μm, particule care pot ajunge până la nivel alveolar, fiind
apoi eliminate în proporţie de 50%;
 cu diametrul < 0,1 μm – pot pătrunde până la nivel alveolar, dar sunt eliminate apoi
complet prin expiraţie.

În România, Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător (lege care transpune în
legislaţia naţională prevederile Directivei 2008/50/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind
calitatea aerului înconjurător şi un aer mai curat pentru Europa şi ale Directivei 2004/107/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului privind arseniul, cadmiul, mercurul, nichelul, hidrocarburile
aromatice policiclice în aerul înconjurător) prevede că evaluarea calităţii aerului înconjurător se face
luând în considerare următorii 13 poluanţi atmosferici:
 dioxid de sulf SO2
 dioxid de azot NO2
 oxizi de azot NOx (suma concentraţiilor volumice de monoxid de azot NO şi de dioxid de azot)
 particule în suspensie PM10 şi PM2,5 (PM reprezintă iniţialele cuvintelor particulate matter din
limba engleză) - particule în suspensie care trec printr-un orificiu de selectare a dimensiunii cu un
randament de separare de 50% pentru un diametru aerodinamic de 10, respectiv 2,5 μm
 ozon O3
 monoxid de carbon CO
 plumb Pb
 arsen As
 cadmiu Cd
 nichel Ni
 mercur Hg
 benzen C6H6
 hidrocarburi aromatice policiclice - reprezentate de benzo(a)piren (BaP) - compuşi organici
formaţi în totalitate din carbon şi hidrogen, alcătuiţi din cel puţin două cicluri aromatice condensate.

2. Sursele de poluare atmosferică sunt naturale şi antropice:

1. surse naturale sunt erupţiile vulcanice, eroziunea solului, incendiile spontane ale pădurilor,
descompunerea substanţelor organice, praful cosmic, meteoriţii;
1
 2. sursele antropice au o contribuţie majoritară la poluarea ambientală. Sunt reprezentate de:
 procesele de ardere a combustibililor (solizi – cărbune şi lemn; lichizi – produse
petroliere; gazoşi – gaze naturale) în focare fixe, casnice sau industriale, pentru obţinerea de energie. Sunt
generate cantităţi mari de pulberi (mai ales din arderea cărbunelui de calitate inferioară), oxizi de azot,
dioxid de carbon, monoxid de carbon, dioxid de sulf (mai ales din arderea cărbunelui), hidrocarburi
aromatice policiclice (HAP), compuşi aromatici polihalogenaţi şi gaze radioactive (mai ales din arderea
cărbunelui);
 procesele de ardere a combustibililor (produse petroliere) în motoarele mijloacelor
de transport. Cele mai poluante sunt autovehiculele, datorită eliminării unor cantităţi mari de oxizi de
azot, dioxid de carbon, monoxid de carbon, compuşi organici volatili, HAP, dar şi plumb în cazul folosirii
benzinei etilate;
 procesele industriale.

3. Tipuri de poluanţi generaţi de poluarea atmosferică

Poluarea atmosferică poate genera poluanţi primari, secundari şi terţiari:
1. poluanţii primari sunt cei emişi de sursele de poluare menţionate anterior;
2. poluanţii secundari se formează în atmosferă pornind de la poluanţii primari. Este vorba despre
poluanţii fotochimici şi despre precipitaţiile acide.
Poluanţii fotochimici (substanţele oxidante) sunt ozonul troposferic şi peroxiacetilnitraţii (PAN);
ei se formează în prezenţa radiaţiilor UV şi a oxigenului atmosferic pornind de la oxizi de azot şi
hidrocarburi (dar şi de la monoxid de carbon, în cazul ozonului):
 ozonul troposferic devine, din constituent normal al atmosferei, un poluant al aerului
înconjurător, datorită concentraţiei sale crescute; el este un puternic oxidant, generând accelerarea
procesului de îmbătrânire, fenomene iritative oculare şi ale căilor respiratorii, fibroze pulmonare;
 PAN intră în alcătuirea smog-ului oxidant, de vară, descris pentru prima dată la Los Angeles
(există şi smog reducător, de iarnă, descris la Londra, care are drept component caracteristic dioxidul de
sulf).
Precipitaţiile acide se formează ca urmare a reacţiei dintre dioxidul de sulf, respectiv oxizii de
azot şi apa atmosferică, în prezenţa unor oxidanţi din aer. Rezultă astfel soluţii de acid sulfuric, respectiv
azotic, soluţii ce vor fi antrenate de precipitaţii spre suprafaţa solului.
3. poluanţii terţiari sunt reprezentaţi de unele metale toxice (aluminiu, cadmiu, mercur, mangan,
plumb) aflate sub formă de săruri insolubile la nivelul solului şi eliberate de către precipitaţiile acide. Odată
eliberate, aceste metale sunt preluate de către plante şi se concentrează de-a lungul verigilor lanţurilor trofice,
putând determina intoxicaţii specifice în cazul persoanelor care consumă apă, produse vegetale sau animale ce
conţin aceşti poluanţi.

4. Efectele poluării atmosferice asupra sănătăţii umane

Poluarea atmosferică exercită efecte directe şi indirecte asupra comunităţilor umane.
Efecte directe ale poluării atmosferice
Efectele directe exercitate de poluarea atmosferică asupra sănătăţii umane pot fi specifice şi
complexe.
Efectele specifice ale poluării atmosferice. În funcţie de aceste efecte, poluanţii atmosferici se
clasifică în şase categorii: poluanţi iritanţi respiratori, asfixianţi, toxici sistemici, fibrozanţi, cancerigeni şi
alergizanţi:
 poluanţii iritanţi respiratori sunt cei mai răspândiţi poluanţi atmosferici; sunt reprezentaţi de
gaze iritante (oxizi de azot, dioxid de sulf, clor, amoniac, ozon şi alte substanţe oxidante) şi de suspensii.

2
 Ei favorizează apariţia infecţiilor acute respiratorii şi oculare (prin creşterea susceptibilităţii mucoaselor la
acţiunea noxelor biologice) şi evoluţia nefavorabilă a unor afecţiuni cardio-respiratorii preexistente.
 poluanţi asfixianţi - determină hipoxie/anoxie tisulară prin blocarea transportului de oxigen de
către hemoglobină (monoxidul de carbon), prin blocarea utilizării tisulare a oxigenului (acidul cianhidric
şi cianurile) sau prin paralizia centrului respirator (dioxidul de carbon şi hidrogenul sulfurat).
 poluanţii toxici sistemici au o acţiune nocivă toxică asupra diferitelor aparate şi sisteme ale
organismului uman: plumb, mercur, mangan, cadmiu, fluor, arsen.
 poluanţii fibrozanţi sunt asociaţi, de cele mai multe ori, expunerii profesionale; au fost
evidenţiate însă modificări fibroase pulmonare (imagini radiologice de tip fibroză pulmonară) şi la
populaţia generală din regiunile în care suspensiile atmosferice au un conţinut ridicat de dioxid de siliciu
liber cristalin, fibre de azbest sau particule de cărbune.
 poluanţi cancerigeni – se consideră că aproximativ 80% din totalul neoplaziilor se asociază cu
prezenţa unor noxe cancerigene în factorii de mediu. În acest context, poluarea atmosferică generează
amplificarea riscului cancerigen în populaţia generală, mai ales în ceea ce priveşte cancerul bronho-
pulmonar. Poluanţi cancerigeni mai frecvent întâlniţi în atmosferă sunt benzenul, hidrocarburile
aromatice policiclice (HAP), compuşii N-nitrozo (nitrozamine, nitrozamide), azbestul, cadmiul, cromul
hexavalent, nichelul, arsenul, dioxinele, gazele radioactive (radon şi toron).
 poluanţii alergizanţi sunt de natură vegetală (polen, fungi, fibre vegetale), animală
(descuamări epidermice de la om şi de la animale, componente de insecte şi acarieni) sau sintetică
(coloranţi, medicamente, cosmetice, detergenţi). Ei determină apariţia sau exacerbarea unor alergii
respiratorii şi oculare.

fara orase si ani

Efectele complexe ale poluării atmosferice pot fi acute şi cronice.
a. Efectele complexe acute ale poluării atmosferice au putut fi studiate cu prilejul unor
evenimente survenite accidental sau în anumite condiţii meteorologice (inversie termică sau calm
atmosferic), în zone intens poluate şi cu o mare densitate populaţională; s-a constatat creşterea
semnificativă a morbidităţii şi mortalităţii prin boli cardio-respiratorii, în special la grupele populaţionale
vulnerabile (copii, vârstnici, bolnavi cardio-respiratori), comparativ cu perioadele similare din anii
anteriori. Cele mai cunoscute evenimente au fost:
 în 1930, pe Valea Meusei (Belgia) - poluare cu gaze iritante respiratorii, în condiţii de inversie
termică;
 în 1939, la Zărneşti (România) – un accident la fabrica de celuloză a generat poluarea
atmosferei cu clor;
 în 1946, la Yokohama (Japonia) – poluare cu SO2 şi suspensii;
 în 1948, la Donora (SUA) – poluare cu SO2 şi NOX;
 în 1950, la Poza Rica (Mexic) – un accident la o rafinărie de petrol a condus la poluarea
atmosferei cu hidrogen sulfurat;
 în 1952, la Londra (Marea Britanie) – poluare cu SO2 şi suspensii, în condiţii de inversie
termică;
 în 1958, la New Orleans (SUA) – s-a înregistrat un număr mare de cazuri de astm bronsic;
 în 1976, la Seveso (Italia) - poluare cu dioxină.
b. Efectele complexe cronice se datorează expunerii populaţiei timp îndelungat la concentraţii
moderate de poluanţi atmosferici. Aceste efecte sunt reprezentate, pe de o parte, de creşterea incidenţei
bolilor cronice respiratorii, a infecţiilor respiratorii şi a neoplaziilor pulmonare în populaţia generală, iar
pe de altă parte, de dezvoltarea fizică şi neuro-psihică deficitară a populaţiei infantile.

3
 Efectele indirecte ale poluării atmosferice asupra sănătăţii umane
Sunt reprezentate de:
 schimbările climatice
 reducerea păturii de ozon stratosferic
 efectul local de ecran
 precipitaţiile acide
 efecte asupra florei şi faunei
 efecte asupra mediului de viaţă

SCHIMBĂRILE CLIMATICE

Climatologii au atras atenţia asupra creşterii concentraţiei dioxidului de carbon atmosferic încă din
anii 1960-1970. A fost însă nevoie de câţiva ani până când comunitatea internaţională a reacţionat.
Astfel, în anul 1979, Organizaţia Mondială de Meteorologie (World Meteorological Organization
– WMO) a organizat Prima Conferinţă Mondială asupra Climatului, prilej cu care a fost exprimată
îngrijorarea legată de „continua expansiune a activităţii umane, ceea ce ar putea genera importante
schimbări climatice regionale şi chiar globale”. A fost lansat un apel pentru cooperare mondială în
vederea estimării posibilelor modificări climatice (care ar putea exercita efecte adverse asupra omenirii) şi
a luării lor în considerare în planificarea dezvoltării ulterioare a societăţii umane.
Nouă ani mai târziu, în 1988, Consiliul Executiv al WMO, împreună cu Programul Naţiunilor
Unite pentru Mediu (United Nations Environment Programme - UNEP) a pus bazele Grupului
Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (Intergovermental Panel on Climate Change -
IPCC), deschis tuturor ţărilor membre WMO şi UNEP. Rolul IPCC este de a evalua, cu
comprehensiune, obiectivitate şi transparenţă, toate informaţiile ştiinţifice, tehnice şi socio -
economice considerate relevante pentru a înţelege fundamentarea ştiinţifică a riscurilor generate de
modificările climatice antropogene, posibilele lor influenţe, precum şi modalităţile de adaptare şi
reducere a acestora.
Activitatea IPCC se desfăşoară în trei grupuri de lucru (working groups) care pregătesc rapoarte
de evaluare referitoare la:
 fundamentarea ştiinţifică a schimbărilor climatice (Grupul de lucru I);
 vulnerabilitatea sistemelor socio-economice şi naturale la schimbările climatice, consecinţele
negative şi pozitive ale acestor schimbări şi posibilităţile de adaptare la ele (Grupul de lucru II);
 posibilităţile de limitare a schimbărilor climatice prin reducerea sau prevenirea emisiilor de gaze
generatoare ale efectului de seră şi prin promovarea activităţilor ce îndepărtează aceste gaze din atmosferă
(Grupul de lucru III).
Până în prezent, grupurile de lucru au elaborat şi publicat cinci rapoarte de evaluare – în 1990,
1995, 2001, 2007 şi 2013-2014 – , precum şi numeroase alte rapoarte tehnice şi speciale. Cel de-al şaselea
raport de evaluare va fi finalizat în perioada 2021-2022.
IPCC nu desfăşoară acţiuni de cercetare, de monitorizare a datelor climatice şi nici nu face
recomandări de natură politică. Constatările şi concluziile sale reflectă un consens ştiinţific global şi au un
caracter total apolitic, de aceea ele sunt considerate o adevărată contragreutate în cadrul dezbaterilor
politice (adesea controversate) referitoare la ceea ce este de făcut în privinţa schimbărilor climatice.
A fost astfel posibil ca, în anul 1990, pe baza primului raport de evaluare elaborat de către IPCC
(IPCC First Assessment Report), cea de a 45-a Adunare Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU)
să decidă iniţierea negocierilor asupra unei convenţii-cadru referitoare la schimbările climatice.
În consecinţă, în anul 1992, la Rio de Janeiro, a avut loc Conferinţa ONU asupra Mediului şi
Dezvoltării (United Nations Conference on Environment and Development), conferinţă cunoscută şi sub
numele de „Summit-ul Pământului”. Cu acest prilej a fost adoptată Convenţia-cadru a ONU asupra
Schimbărilor Climatice (United Nations Framework Convention on Climate Change – UNFCCC) – un
tratat internaţional ce urmăreşte reducerea emisiilor de gaze implicate în efectul de seră (greenhouse
4
gases – GHG), în vederea prevenirii unei „interferenţe antropogene periculoase cu sistemul climatic al
Pământului”, fără a fixa însă valori-limită obligatorii pentru aceste emisii.
Conform Convenţiei-cadru, ţările dezvoltate – părţi ale Convenţiei şi alte părţi incluse în Anexa I
(Australia, Austria, Belarus, Belgia, Bulgaria, Canada, Croaţia, Cehia, Danemarca, Com. Europeană,
Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Letonia,
Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Monaco, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda,
Polonia, Portugalia, România, Federaţia Rusă, Slovacia, Slovenia, Spania, SUA, Suedia, Turcia, Ucraina,
Ungaria) s-au angajat „să adopte politici naţionale şi ia măsurile necesare pentru atenuarea schimbărilor
climatice, limitând emisiile antropice de gaze cu efect de seră”. În acelaşi timp, ţările dezvoltate – părţi şi
celelalte părţi dezvoltate menţionate în Anexa II (Australia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Com.
Europeană, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Luxemburg,
Marea Britanie, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, SUA, Suedia) s-au angajat să
furnizeze resursele financiare necesare pentru a acoperi în întregime costurile convenite pe care trebuie să
le suporte ţările în curs de dezvoltare-părţi, pentru îndeplinirea unor obligaţii ce decurg din Convenţie
[30].
Adoptată în 1992, Convenţia-cadru a intrat în vigoare în 1994. Până în prezent, a fost semnată de
165 din cele 195 de părţi care au aderat la Convenţie, putând fi oricând semnată şi de către celelalte 30 de
părţi.
România a semnat Convenţia-cadru în 1992 şi a ratificat-o în 1994.
Chiar şi după intrarea în vigoare a UNFCCC, IPCC a rămas cea mai importantă sursă de
informaţii stiinţifice, tehnice şi socio-economice a tratatului.Relaţia dintre UNFCCC şi IPCC reprezintă
un adevărat model de colaborare între oamenii de ştiinţă şi factorii de decizie politică.În anul 2007, IPCC
şi Albert Arnold (Al) Gore Jr. au primit Premiul Nobel pentru Pace, ca o recunoaştere a eforturilor lor de
a disemina cunoştinţele legate de schimbările climatice şi de a fundamenta măsurile necesare pentru
combaterea acestor schimbări.
După 1994, părţile Convenţiei-cadru s-au întâlnit anual în cadrul unor conferinţe numite
Conferences of the Parties (COP); prima dintre ele, COP 1, a avut loc în 1995, la Berlin (Germania).
Unele conferinţe reprezintă evenimente marcante în aplicarea prevederilor Convenţiei-cadru şi, de aceea,
vor fi amintite în continuare.
Astfel, în 1997, la Kyoto (Japonia), cu prilejul COP 3, după negocieri intense, a fost adoptat
„Protocolul de la Kyoto”, mult mai bine cunoscut în prezent decât însăşi Convenţia-cadru. Intrat in
vigoare în 2005, Protocolul a fost semnat, până în prezent, de 83 din cele 192 de părţi care au aderat la
protocol. Se impune să menţionăm faptul că SUA au semnat Protocolul încă din 1998, dar nu l-au
ratificat, iar Canada (semnatară a documentului în 1998) a renunţat, în 2012, să mai fie parte a acestui
protocol.
România a semnat Protocolul de la Kyoto în 1999 şi l-a ratificat în 2001.
Conform acestui Protocol, sunt considerate GHG dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4), oxidul
nitros (N2O), hidrofluorocarburile (HFC), perfluoro-carburile (PFC) şi hexafluorura de sulf (SF6).
Totodată, cele mai multe ţări dezvoltate – părţi ale Convenţiei-cadru, alte părţi industrializate şi unele ţări
în tranziţie spre o economie de piaţă (în total 37 de părţi) s-au angajat ca, în perioada 2008-2012 (prima
perioadă de angajament – first commitment period), să reducă emisiile de GHG în medie cu 5% faţă de
valorile din 1990.
Conferinţa COP 11 desfăşurată la Montreal (Canada), în 2005, este considerată de importanţă
istorică întrucât s-a desfăşurat în paralel cu prima întâlnire (CMP 1) a părţilor care au aderat la Protocolul
de la Kyoto.
Decizii importante s-au luat şi în cadrul conferinţelor COP 13 – CMP 3 (Bali, 2007), COP 16 –
CMP 6 (Cancun – Mexic, 2010), COP 17 – CMP 7 (Durban – Africa de Sud, 2011) şi COP 18 – CMP 8
(Doha – Qatar, 2012). În cadrul ultimei conferinţe menţionate, părţile Protocolului de la Kyoto au
adoptat un amendament al protocolului (Amendamentul de la Doha) care introduce un al doilea
angajament al părţilor (second commitment period) de reducere a emisiilor de GHG în perioada 2013-
2020 cu 20% faţă de anul 1990; Japonia, Noua Zeelandă şi Federaţia Rusă şi-au anunţat intenţia de a nu-şi

5
asuma obligaţiile prevăzute în Amendament. Acesta va intra în vigoare după ce 144 de părţi ale Protocolului
de la Kyoto vor fi aderat la Amendament.
Conform aceluiaşi amendament, trifluorura de azot (NF3) va fi adaugată pe lista GHG.
Cu prilejul COP 21 – CMP 11 ce a avut loc în decembrie 2015 la Paris (Franţa), a fost obținut
un nou acord global privind schimbările climatice. Acesta prevede un plan de acțiune pentru a menţine
creşterea temperaturii medii globale cu mult sub 2°C („well below 2°C”) faţă de perioada pre-industrială
și pentru a face eforturi de a o limita la 1,5°C. Acordul de la Paris, intrat în vigoare un an mai târziu
(noiembrie 2016), acoperă perioada începând cu anul 2020.
Ultima întâlnire COP 25 – CMP 15 s-a desfăşurat la Madrid (Spania), în decembrie 2019.
Pe parcursul acestui capitol, abordarea problematicii referitoare la schimbările climatice (cauze,
schimbări climatice propriu-zise şi efecte) se va face în concordanţă cu Rapoartele de evaluare elaborate
de către experţii IPCC.
I. Sistemul climatic; factorii care îl influenţează şi care determină schimbările climatice
Sistemul climatic este un sistem interactiv cu cinci componente majore (atmosfera, hidrosfera,
criosfera, suprafaţa terestră şi biosfera) supuse influenţei unor factori externi, dintre care cel mai
important este Soarele [35].
În compoziţia atmosferei (cea mai instabilă componentă a sistemului) se întâlnesc azotul (78,1%
volume), oxigenul (20,9% volume) şi argonul (0,93% volume) – gaze ce influenţează prea puţin cantitatea
de căldură primită/emisă de către Pământ. În schimb, există alte gaze, aflate în concentraţii foarte mici,
care absorb sau emit radiaţie infraroşie. Este vorba despre aşa numitele gaze ce generează efectul de
seră, cu o concentraţie totală sub 0,1% volume: dioxid de carbon, metan, oxid nitros şi ozon. Vaporii de
apă existenţi în atmosferă, în concentraţie de aproximativ 1%, joacă, de asemenea, un rol important în
generarea efectului natural de seră, şi anume: împreună cu gazele anterior menţionate, ei reţin radiaţia
infraroşie emisă de Pământ, determinând astfel creşterea temperaturii în apropierea suprafeţei terestre.
Prin urmare, efectul de seră este un fenomen natural, datorită căruia temperatura medie pe Pământ este
de circa 140 C; în absenţa efectului de seră, temperatura ar fi cu circa 330 C mai mică (- 190 C) şi viaţa
(aşa cum o ştim) nu ar fi posibilă pe Pământ.
În privinţa ozonului, se impune să menţionăm faptul că ozonul din troposferă şi cel din straturile
inferioare ale stratosferei se comportă ca un gaz generator al efectului de seră, în timp ce ozonul din
stratosfera superioară (o pătură naturală, concentrată de ozon) absoarbe radiaţia ultravioletă solară.
Alături de gaze, atmosfera mai conţine şi particule solide sau lichide (aerosoli) şi nori care
influenţează, într-o manieră extrem de complexă şi variabilă, cantitatea de radiaţie infraroşie
primită/emisă de către Pământ.
Hidrosfera cuprinde apa subterană şi apele de suprafaţă (râuri, lacuri, mări şi oceane). Acoperind
aproximativ 70% din suprafaţa Pământului, oceanele depozitează o importantă cantitate de energie şi,
totodată, dizolvă şi stochează mari rezerve de dioxid de carbon.
Criosfera include pătura de gheaţă din Groenlanda şi Antarctica, gheţarii şi zăpada continentală,
gheaţa din mări şi oceane şi permafrostul (stratul de sol şi de roci care nu se dezgheaţă nici în timpul
verii). Ea joacă un rol important în sistemul climatic datorită capacităţii sale de a reflecta radiaţia solară
(albedo).
Suprafaţa terestră reglează modul de utilizare a energiei primite de la soare, în sensul că o parte
din energie se reîntoarce în atmosferă sub formă de radiaţie infraroşie, determinând încălzirea atmosferei,
iar o altă parte serveşte la evaporarea apei de la nivelul solului.
Biosfera exercită un impact major asupra concentraţiei atmosferice a GHG, în special asupra
dioxidului de carbon.

Există numeroşi factori (interni şi externi) care influenţează în permanenţă starea sistemului
climatic:
 factori interni - sistemul climatic prezintă variaţii naturale în absenţa oricărui factor extern,
deoarece componentele sale se găsesc într-un dezechilibru permanent, variază constant şi interacţionează
non-liniar (exemplu: fenomenul ENSO - El Nino Southern Oscillation - cauzat de interacţiunea dintre
6
atmosferă şi ocean; este un curent de suprafaţă ce apare sezonier în Pacificul de Sud, de-a lungul coastelor
Ecuadorului şi Perului, încălzind zonele cu apă mai rece; uneori, curentul devine foarte puternic şi este
însoţit de încălzirea neobişnuită a apelor oceanului);
 factori externi (naturali şi antropici):
o naturali: Soarele, efectul natural de seră, norii (efect de uşoară răcire a sistemului
climatic), aerosolii proveniţi din surse naturale: praful teluric antrenat din deşerturi şi zone semiaride,
aerosolii de sare marină, aerosolii biogeni (fragmente de plante, materii humice şi particule microbiene),
aerosolii generaţi prin erupţiile vulcanice;
o antropici: creşterea concentraţiei atmosferice a GHG, aerosolii de provenienţă antropică şi
schimbările în folosinţa terenurilor. Aceşti factori reprezintă cauzele esenţiale ale schimbărilor
înregistrate în prezent în sistemul climatic.
Creşterea concentraţiei atmosferice a gazelor implicate în generarea efectului de seră este
principalul responsabil al amplificării efectului de seră şi, astfel, al schimbărilor climatice.
Gazele implicate în generarea efectului de seră sunt:
 cele incluse în Protocolul de la Kyoto: dioxid de carbon, metan, oxid nitros,
hidrofluorocarburile, perfluoro-carburile şi hexafluorura de sulf
 cele incluse în „Protocolul de la Montreal asupra substanţelor care distrug stratul de ozon” şi
amendamentele sale: gazele clorofluorocarbonice (CFC), gazele hidroclorofluoro-carbonice (HCFC) şi
halonele (aspecte ce vor fi abordate ulterior)
 ozonul troposferic
 vaporii de apă din atmosferă
 monoxidul de carbon CO, compuşii organici volatili COV şi oxizii de azot NOx (NO + NO2) –
gaze implicate indirect în crearea efectului de seră, deoarece ele participă la reacţii chimice generatoare
de gaze direct implicate în efectul de seră.
Cu aproximativ o mie de ani înainte de era industrială (care se estimează că a început în jurul
anului 1750), concentraţia GHG a fost relativ constantă, după care ea a început să crească datorită, direct
sau indirect, activităţii umane. Astfel:
 concentraţia atmosferică a dioxidului de carbon a crescut în 2011 cu 40% faţă de anul 1750, de
la 280 ppm la 391 ppm (365 ppm în 1998, 379 ppm în 2005); creşterea concentraţiei sale se datorează în
principal combustiei carburanţilor fosili şi despăduririlor;
 concentraţia metanului, de 1803 ppb în 2011 (1774 ppb în 2005), a crescut cu 150% faţă de
valoarea înregistrată în perioada preindustrială şi se datorează, în mare parte, activităţii umane (creşterea
animalelor, cultivarea orezului, neutralizarea reziduurilor solide);
 concentraţia oxidului nitros a crescut cu 20%, de la 270 ppb în anul 1750 la 324 ppb în 2011,
fenomen datorat cu precădere activităţii agricole şi defrişărilor;
 concentraţiile HFC, PFC şi SF6 sunt încă mici, dar continuă să crească;
 concentraţia atmosferică a CFC şi HCFC (care determină atât amplificarea efectului de seră, cât
şi distrugerea stratului de ozon) s-a redus, datorită diminuării emisiilor ca răspuns la reglementările
Protocolului de la Montreal şi ale amendamentelor sale;
 creşterea concentraţiei ozonului troposferic (cu 36% după 1750) accentuează efectul de seră;
 vaporii de apă eliberaţi în atmosferă de activitatea umană par să influenţeze nesemnificativ
sistemul climatic [35, 36].
Aerosolii de provenienţă antropică (praful industrial, aerosolii organici generaţi prin arderea
biomasei şi a combustibililor fosili, aerosolii sulfaţi şi nitraţi), ca şi cei proveiţi din surse naturale,
influenţează semnificativ bugetul energetic al sistemului climatic atât direct, prin difuzia şi absorbţia
radiaţiilor, cât şi indirect, prin modificarea proprietăţilor radiative ale norilor.
Schimbările în folosinţa terenurilor, domeniu în care despăduririle ocupă locul principal, au
făcut ca pădurile să fie înlocuite cu suprafeţe întinse acoperite cu zăpadă, cu un albedo mai mare.

7
 II. Schimbǎrile înregistrate în sistemul climatic
Schimbările înregistrate în sistemul climatic se întâlnesc la nivelul atmosferei (variaţii ale
temperaturii aerului, ale nivelului precipitaţiilor şi ale activităţii ciclonice), al criosferei şi al hidrosferei.
În conformitate cu [38], amplitudinea acestor schimbări a atins următoarele cote:
 la nivelul atmosferei:
- variaţii ale temperaturii:
o fiecare din ultimele trei decade au fost mai călduroase decât orice altă decadă după anul
1850;
o foarte probabil, în emisfera nordică, perioada 1983-2012 reprezintă cei mai călduroşi 30 de
ani din ultimii 800 de ani;
o în perioada 1880-2012, temperatura medie globală a crescut cu 0,85 [0,65-1,06]0 C;
o la nivel global, s-a redus numărul zilelor şi al nopţilor reci şi a crescut numărul zilelor şi al
nopţilor calde;
o frecvenţa „valurilor de căldură” a crescut în Europa, Asia şi Australia;
- precipitaţii şi activitate ciclonică:
o în unele regiuni (Europa şi America de Nord) a crescut frecvenţa şi intensitatea episoadelor
cu precipitaţii abundente;
o după anul 1970, s-a intensificat activitatea ciclonilor tropicali în zona Atlanticului de Nord.

 la nivelul criosferei:
o în perioada 1967-2012, în multe regiuni din emisfera nordică s-a constatat reducerea păturii de
zăpadă cu 1,6 [0,8-2,4]% pe decadă în lunile martie şi aprilie şi cu 11,7% pe decadă în luna iunie;
o începând cu anii 1980, s-a observat creşterea temperaturii la nivelul permafrostului în
multe regiuni din emisfera nordică;
o în zona arctică, stratul de gheaţă de la nivelul oceanului s-a redus cu 3,5-4,1% la fiecare 10
ani, în perioada 1979-2011;
o în zona antarctică, stratul de gheaţă de la nivelul oceanului se extinde;
o topirea gheţarilor şi a calotelor glaciare pe parcursul secolului al XX-lea a generat
creşterea nivelului mărilor.

 la nivelul hidrosferei:
o creşterea temperaturii oceanului planetar este maximă până la o adâncime de 75 m,
atingând, în perioada 1971-2010, valoarea de 0,110 C/decadă [0,09-0,13]0 C;
o pH-ul oceanului planetar a scăzut cu 0,1 unităţi, ca urmare a încorporării dioxidului de
carbon;
o în zonele subtropicale se constată creşterea nivelului salinităţii apei oceanelor în apropierea
suprafaţei, iar în zonele cu precipitaţii abundente – scăderea nivelului salinităţii;
o în perioada 1901-2010, nivelul mărilor a crescut în medie cu 1,7 [1,5-1,9] mm/an, iar în
perioada 1993-2010 – cu 3,2 [2,8-3,6] mm/an.

III. Efectele schimbărilor climatice se înregistrează asupra ecosistemelor şi asupra populaţiei

umane:
1. asupra ecosistemelor (terestre, marine, de apă dulce, din zonele costaliere) – efecte proporţionale
cu magnitudinea încălzirii, a acidifierii oceanelor, a creşterii nivelului mării:
 multe specii de plante şi de animale, incapabile să se adapteze la noile condiţii climatice sau să
migreze rapid spre teritorii cu climă favorabilă, vor fi ameninţate de dispariţie; fenomenul va fi amplificat
atât sub acţiunea schimbărilor climatice (încălzire, reducerea păturii de gheaţă, variaţii ale nivelului de
precipitaţii, reducerea debitului râurilor, acidifierea şi reducerea concentraţiei de oxigen în apa oceanelor),
cât şi sub acţiunea altor factori ce acţionează simultan: modificări ale habitatului, exploatarea excesivă a
rezervelor, poluare, eutrofizare, specii invazive;
 datorită schimbărilor în dispoziţia geografică a speciilor, este posibilă creşterea cantităţilor de
peşte pescuit în zonele cu latitudine medie şi înaltă şi diminuarea lor în zonele tropicale;
8
  dintre speciile marine, moluştele cu cochilie calcaroasă, echinodermele (steaua de mare, ariciul de
mare) şi coralii par să fie mai vulnerabile la acidifierea apei oceanelor comparativ cu crustaceele şi peştii;
 este foarte probabilă eliberarea în atmosferă a unor cantităţi importante din carbonul existent în
biosfera terestră, ca urmare a creşterii temperaturii (şi, consecutiv, a riscului de incendii spontane ale
pădurilor), a secetei, a furtunilor şi a defrişărilor;
 ecosistemele din zonele costaliere şi din zonele joase vor fi afectate de creşterea nivelului mărilor
prin inundaţii, eroziune şi expunere la acţiunea valurilor şi a furtunilor.

2. asupra populaţiei umane:

2.1. asupra resurselor de apă şi hrană:
 va creşte procentul din populaţia globală care va fi afectată de inundaţii sau, dimpotrivă, de lipsa
apei; vor creşte rezervele de apă la latitudini mari şi se vor reduce în zonele tropicale aride;
 creşterea temperaturii, creşterea cantităţilor de sedimente, nutrienţi şi poluanţi antrenaţi de
precipitaţiile abundente, concentrarea poluanţilor în perioadele de secetă şi afectarea instalaţiilor de
tratare a apei din cauza inundaţiilor vor afecta negativ calitatea apei brute şi, consecutiv, a apei potabile;
 securitatea alimentară (incluzând producerea, accesul, utilizarea şi preţul alimentelor) este afectată
de schimbările climatice; în zonele tropicale şi temperate, producţia de grâu, orez şi porumb va scădea
semnificativ (cu valori cuprinse între 10 şi 25%) dacă temperatura va creşte cu mai mult de 2° C;
2.2. asupra sănătăţii umane:
 la scară globală, magnitudinea şi severitatea efectelor negative ale schimbărilor climatice asupra
sănătăţii umane vor depăşi efectele pozitive;
 există posibilitatea creşterii morbidităţii şi a mortalităţii din cauza valurilor de căldură şi a
incendiilor, a creşterii incidenţei bolilor cu transmitere digestivă (hidrică sau prin alimente), a pierderii
capacităţii de muncă şi a reducerii productivităţii muncii în populaţiile vulnerabile;
 va creşte riscul subnutriţiei în zonele sărace ale lumii;
 la nivel global, există riscul creşterii incidenţei bolilor trasmise de vectori, deşi riscul se reduce în
zonele în care temperaturile prea ridicate vor stopa existenţa vectorilor;
 în unele regiuni, asocierea valorilor înalte ale temperaturii şi umidităţii atmosferice va afecta
multiple activităţi umane, inclusiv cele desfăşurate în aer liber şi producţia de alimente;
2.3. asupra comunităţilor umane:
 în comunităţile urbane, atât populaţia şi bunurile sale materiale, cât şi ecosistemele vor fi afectate
de valurile de căldură, de furtuni şi precipitaţii extreme, de inundaţii sau secetă, de alunecări de teren, de
poluarea atmosferică, de lipsa apei, de creşterea nivelului mărilor şi de valurile din timpul furtunilor;
 comunităţile rurale vor fi afectate de lipsa aprovizionării cu apă, de insecuritate alimentară, de
veniturile agricole reduse (generate, parţial, de lipsa de adaptare a unor culturi la noile condiţii climatice);
comunităţile sărace, cele cu mai mulţi membri de gen feminin şi cele cu acces limitat la educaţie,
infrastructură şi tehnică agricolă modernă vor fi cele mai vulnerabile;
2.4. asupra nivelului de trai:
 schimbările climatice vor accentua sărăcia în ţările în curs de dezvoltare şi vor crea noi „focare”
de sărăcie în ţările cu inegalităţi sociale (dezvoltate sau în curs de dezvoltare);
 schimbările climatice vor diminua creşterea economică, vor face mai dificilă reducerea sărăciei,
vor eroda securitatea alimentară, vor prelungi existenţa „focarelor” de sărăcie şi vor favoriza apariţia
unora noi, în special în zonele urbane;
 se estimează că o creştere a temperaturii medii cu aprox. 2,5° C va genera o scădere a veniturilor
de 0,2-2%;
 sistemul de asigurări (pentru acoperirea pierderilor cauzate de fenomenele meteorologice
extreme), comerţul internaţional şi relaţiile dintre statele lumii pot fi, de asemenea, profund afectate de
schimbările climatice;

9
2.5 asupra securităţii
 schimbările climatice vor genera accentuarea fenomenului migraţiei populaţiei; părăsirea zonelor
expuse fenomenelor meteorologice extreme poate fi o strategie de adaptare a populaţiei la schimbările
climatice;
 prin sărăcia şi şocurile economice generate, schimbările climatice pot creşte (indirect) riscul
apariţiei unor conflicte violente în rândul populaţiei expuse.

REDUCEREA PĂTURII DE
OZON STRATOSFERIC

Abordarea problematicii referitoare la reducerea păturii de ozon (prezenţa ozonului în atmosferă;

cauza, amploarea şi consecinţele reducerii stratului de ozon) se va face pe baza raportului de evaluare
elaborat de WMO şi UNEP în anul 2018 [39].

I. Prezenţa ozonului în atmosferă

Ozonul (O3) este un gaz prezent în mod normal în atmosfera terestră; numele său provine de la
cuvântul grecesc „ozein” (a mirosi) şi se datorează mirosului pătrunzător, care face ca prezenţa lui să fie
decelată chiar şi la concentraţii foarte mici.
Cea mai importantă cantitate de ozon (90%) se găseşte în stratosferă; el se formează din molecule
de oxigen care, sub acţiunea radiaţiei ultraviolete solare, generează doi atomi de oxigen; fiecare din ei se
combină cu câte o moleculă de oxigen, generând astfel două moelcule de ozon. Zona cu cea mai mare
concentraţie a gazului este cunoscută sub numele de „stratul de ozon”, care joacă un rol important în
reţinerea radiaţiilor ultraviolete B (UV-B).
Cealaltă cantitate de ozon (10%) se găseşte în troposferă, unde formarea sa are loc pornind de la
constituenţi naturali şi de la poluanţi atmosferici (hidrocarburi, oxizi de azot, ozon), în prezenţa radiaţiei
solare.
Nivelul ozonului atmosferic total se măsoară în unităţi Dobson (DU) şi variază între 200 şi 500
DU; valoarea de 500 DU corespunde unei grosimi a stratului de ozon pur de 0,5 cm.
Distribuţia ozonului total în jurul Pământului nu este uniformă, ci variază semnificativ în funcţie
de latitudine şi de anotimp. Astfel, cele mai mari valori se întâlnesc:
 la latitudini mijlocii şi mari, situaţia fiind explicată, pe de o parte, de formarea ozonului în
special în zona tropicală (puternic însorită), iar pe de altă parte – de sensul circulaţiei aerului în
stratosferă, care conduce ozonul spre poli.
 în timpul primăverii, deoarece transportul ozonului din zona tropicală (unde se formează) spre
poli este accentuat în timpul toamnei şi iernii; în plus, în timpul verii polare, distrugerea naturală a
ozonului este catalizată de „ziua” permanentă, ceea ce face ca nivelul lui să fie minim la începutul
toamnei. Această evoluţie naturală ciclică a cantităţii de ozon total este evidentă în emisfera nordică; în
Antarctica, cantitatea minimă de ozon se întâlneşte primăvara („gaura de ozon” – aspect ce va fi abordat
ulterior).

II. Cauza reducerii stratului de ozon

La începutul anilor 1970, oamenii de stiinţă au descoperit faptul că stratul de ozon poate fi distrus
de unele substanţe chimice folosite în activitatea economică şi eliberate în atmosferă. Substanţele care
distrug stratul de ozon (ozone-depleting substances - ODS) fac parte din grupa halocarburilor (conţin
atomi de halogeni în moleculă) şi au fost folosite ca agenţi de refrigerare (în industria frigotehnică, în
aparatele de aer condiţionat şi alte echipamente de răcire), ca agenţi de propulsare pentru aerosoli, ca
solvenţi şi degresanţi, la fabricarea spumelor izolante, la stingerea incendiilor, în industria vopselurilor şi
a cernelurilor, etc.
Cel mai mare potenţial de distrugere a stratului de ozon îl au substanţele care conţin clor sau
brom în moleculă. Dintre aceste substanţe, cele mai folosite au fost gazele clorofluorocarbonice CFC
(conţin în moleculă numai carbon, clor şi fluor), tetraclorura de carbon (CCl 4) şi metil cloroformul
10
(CH3CCl3), respectiv compuşii care conţin brom – halone şi bromură de metil (CH3Br). Cantitatea de clor
din stratosferă este de 150 de ori mai mare decât cea de brom (3320 ppt vs. 21,6 ppt).
Potenţialul de distrugere a stratului de ozon este mai mic în cazul substanţelor care conţin iod şi
practic nul în cazul celor care conţin fluor; de aceea, substanţele fluorurate nu sunt considerate ODS,
hidrofluorocarburile (HFC) fiind folosite ca înlocuitori pentru cloro- şi bromocarburi.
Odată eliberate în atmosferă, halocarburile au o durată de viaţă care variază între unu şi 100 de
ani; astfel:
 cele cu durată scurtă de viaţă sunt distruse la nivelul troposferei şi, ca urmare, vor contribui în
foarte mică măsură la distrugerea stratului de ozon; substanţele care conţin iod fac parte din această
categorie, de aceea rolul lor în distrugerea ozonului stratosferic este puţin important.
 cele cu durată mare de viaţă (în principal substanţe care conţin clor şi brom) ajung în stratosferă
unde, prin reacţii chimice, sub acţiunea radiaţiei solare ultraviolete, sunt transformate în compuşi cu
reactivitate chimică crescută - monoxid de clor ClO şi monoxid de brom BrO, atomi de clor şi brom;
monoxidul eliberează atomul de clor sau brom care reacţionează cu o moleculă de ozon, transformată
astfel într-o moleculă de oxigen, concomitent cu regenerarea moleculei de ClO sau BrO.
Unele halocarburi pot ajunge în atmosferă şi emise de surse naturale; astfel, ecosistemele terestre
şi acvatice generează cantităţi importante de gaze cu durată mare de viaţă care ajung în stratosferă -
clorură de metil (CH3Cl), care furnizează aproximativ 17% din clorul prezent în stratosferă, şi bromură de
metil (CH3Br), responsabilă de prezenţa a circa 30% din bromul stratosferic. Sursele naturale emit şi
halocarburi cu durată scurtă de viaţă. Se consideră că, de la jumătatea secolului trecut, concentraţia
stratosferică a clorului şi a bromului din surse naturale nu s-a modificat, deci sursele naturale de
halocarburi nu pot fi cauza distrugerii stratului de ozon.

III. Amploarea reducerii stratului de ozon

Reducerea cantităţii de ozon total a fost constatată la începutul anilor 1980; ea a continuat an de an
până la începutul anilor 1990, când se apreciază că a atins un maxim de 5% comparativ cu valorile medii
înregistrate între 1964 şi 1980. După primii ani ai decadei 1990, distrugerea stratului de ozon a fost
încetinită, ca urmare a intrării în vigoare a reglementărilor internaţionale privind eliberarea ODS în
atmosferă; astfel, în perioada 2006-2009, nivelul ozonului total a fost mai scăzut cu doar 3,5% faţă de
valorile perioadei 1964-1980.
Cea mai severă reducere a stratului de ozon, observată încă de la mijlocul anilor 1980, se
întâlneşte la începutul primăverii deasupra Antarcticii şi este cunoscută sub denumirea de „gaura de
ozon” (the ozone hole). Ea se datorează unor condiţii speciale, atmosferice şi chimice, care se întâlnesc
numai în această zonă a globului pământesc. Este vorba de temperaturi foarte scăzute (sub -780 C),
aproape pe durata întregii ierni (aproximativ 5 luni, faţă de doar 10-60 de zile în zona arctică), temperaturi
care permit formarea norilor stratosferici polari; la suprafaţa acestor nori au loc reacţii chimice care
conduc la transformarea masivă a ODS în compuşi cu reactivitate chimică mare – monoxid de clor,
respectiv de brom, responsabili de distrugerea stratului de ozon.

IV. Reglementări internaţionale pentru protecţia stratului de ozon

În anul 1985, 20 de ţări au semnat la Viena un tratat numit „Convenţia de la Viena pentru protecţia
stratului de ozon” (Vienna Convention for the Protection of the Ozone Layer), prin care se angajau să
aplice măsurile necesare pentru a proteja stratul de ozon în faţa poluării atmosferice antropice. Doi ani
mai târziu, în 1987, a fost semnat „Protocolul de la Montreal privind substanţele care distrug stratul de
ozon” (Montreal Protocol on Substances that Deplete the Ozone Layer), intrat în vigoare în 1989;
protocolul a stabilit cadrul legal pentru controlul producerii şi consumului ODS (prevăzute în anexele la
Protocol) în primul rând în ţările dezvoltate, dar şi în ţările în curs de dezvoltare care urmau să
beneficieze de susţinere financiară.
În cele două decade care au urmat, Protocolul a fost amendat de patru ori şi ajustat de şase ori, cu
prilejul unora din întâlnirile anuale ale părţilor (Meetings of the Parties - MOP). Amendamentele şi ajustările ▪
au inclus noi substanţe în lista ODS controlate conform Protocolului, ▪ au accelerat aplicarea măsurilor de
control existente şi ▪ au scurtat perioadele de timp acordate iniţial pentru încetarea treptată a producerii şi
11
utilizării celor mai agresive ODS. Amendamentele şi ajustările poartă numele oraşului şi al anului unde/când
au avut loc respectivele întâlniri. Este vorba de:
 amendamentul şi ajustarea de la Londra – 1990 (MOP 2);
 amendamentul şi ajustarea de la Copenhaga – 1992 (MOP 4);
 ajustarea de la Viena – 1995 (MOP 7);
 amendamentul şi ajustarea de la Montreal – 1997 (MOP 9);
 amendamentul şi ajustarea de la Beijing– 1999 (MOP 11);
 ajustarea de la Montreal – 2007 (MOP 19).
Redăm în continuare câteva din cele mai importante acţiuni prevăzute în Protocolul amendat şi
ajustat:
 Protocolul a prevăzut o reducere cu 50% a producţiei de CFC şi îngheţarea producţiei de
halone; Amendamentul de la Londra a fixat termene pentru aceste măsuri, şi anume încetarea progresivă a
producerii şi utilizării celor mai agresive ODS până în anul 2000 pentru ţările dezvoltate (termen devansat
în 1996 prin Amendamentul de la Copenhaga) şi până în anul 2010 pentru ţările în curs de dezvoltare;
 Protocolul admite utilizarea, pe termen scurt (câteva decade), a gazelor
hidroclorofluorocarbonice (HCFC) şi hidrobromoflurocarbonice (HBFC) ca substituenţi tranziţionali
pentru cele mai agresive ODS (se consideră că HCFC şi HBFC afectează în mai mică măsură stratul de
ozon comparativ cu CFC şi halonele, deoarece ajung în cantitate redusă în stratosferă, fiind distruse în
mare parte la nivelul troposferei). Ajustarea de la Montreal din 2007 prevede ca ţările dezvoltate să
înceteze progresiv producerea şi utilizarea HCFC/HBFC până în anul 2020, iar ţările în curs de dezvoltare
– până în anul 2030 (cu 10 ani mai devreme decât termenul stabilit iniţial);
 se admite folosirea pe termen lung a HFC ca substituenţi pentru ODS agresive, ceea ce va duce
la creşterea concentraţiei atmosferice a HFC – gaze implicate în amplificarea efectului de seră (aspecte
abordate în capitolul anterior);
 producerea şi utilizarea halonelor a încetat în anul 1994 în ţările dezvoltate, respectiv în 2010 în
ţările în curs de dezvoltare;
 producerea şi utilizarea metil cloroformului a încetat în anul 1996 în ţările dezvoltate şi este
programată pentru începutul anului 2015 în ţările în curs de dezvoltare;
 producerea şi utilizarea tetraclorurii de carbon a încetat în anul 1996 în ţările dezvoltate,
respectiv în 2010 în ţările în curs de dezvoltare.
Ca rezultat al aplicării prevederilor Protocolului de la Montreal amendat şi ajustat, concentraţia
atmosferică a ODS a început să scadă în ultimii 10 ani: dacă nivelul lor atinsese, în anul 1988, valori de
10 ori mai mari decât emisiile naturale, în perioada 1988-2010 emisiile antropice de ODS s-au redus cu
80%. În măsura în care ţările lumii vor continua să respecte prevederile Protocolului, se estimează că
producerea şi utilizarea principalelor ODS va înceta complet la mijlocul secolului al XXI-lea; tot atunci se
vor înregistra concentraţii atmosferice ale ODS similare celor anterioare momentului descoperirii găurii
de ozon de deasupra Antarcticii (începutul anilor 1980).

V. Consecinţe ale reducerii stratului de ozon

Reducerea păturii de ozon conduce la creşterea cantităţii de radiaţii UV-B ce ajung la nivelul
scoarţei terestre, cu consecinţe asupra sănătăţii umane, asupra ecosistemelor terestre şi acvatic, asupra
ciclurilor biogeochimice şi compoziţiei aerului troposferic, asupra materialelor de construcţie.
Consecinţe asupra sănătăţii umane:
 la nivel ocular: pterigion (afecţiune degenerativă constând în apariţia unui strat triunghiular de
ţesut fibrovascular cu baza spre conjunctiva nazală şi vârful spre cornee), cataractă, degenerescenţă
maculară legată de vârstă;
 la nivel cutanat: melanoame şi carcinoame;
 imunosupresie;
 stimularea sintezei cutanate de vitamină D.
Consecinţe asupra ecosistemelor terestre
 diminuarea productivităţii (cu aproximativ 6%) pentru unele culturi agricole;
12
  accentuarea fotodegradării organismelor vegetale moarte, având drept rezultat creşterea
cantităţii de CO2 eliberat în atmosferă;
 creşterea susceptibilităţii unor plante la acţiunea fungilor;
 modificarea structurii populaţiei bacteriene a solului, cu consecinte asupra fertilităţii acestuia;
 îmbunătăţirea calităţii unor alimente (de exemplu, prin creşterea conţinutului lor în
antioxidanţi).
Consecinţe asupra ecosistemelor acvatice
 impact negativ asupra bacterioplanctonului (în special asupra cianobacteriilor cu rol în fixarea
azotului), fitoplanctonului şi macroalgelor (importanţi producători de biomasă în ecosistem);
 impact negativ asupra zooplanctonului, amfibienilor, peştilor şi coralilor.
Consecinţe asupra ciclurilor biogeochimice
 creşterea emisiilor atmosferice de CO2;
 modificarea emisiilor altor gaze atmosferice (metan, monoxid de carbon, oxizi de azot şi de
sulf, compuşi halogenaţi, aerosoli) şi ale unor elemente minerale (mercur, cupru).
Consecinţe asupra compoziţiei aerului troposferic
 creşterea concentraţiei ozonului troposferic, a radicalilor hidroxil (-HO) şi a aerosolilor formaţi
prin reacţii iniţiate de radiaţiile UV.
Consecinţe asupra materialelor de construcţie
 reducerea duratei de folosire a materialelor pe bază de polimeri sintetici şi pe bază de lemn, ca
urmare a modificării proprietăţilor lor mecanice. Materialele compozite (din ce în ce mai utilizate) par să
aibă o mai mare stabilitate sub acţiunea radiaţiilor UV comparativ cu materialele convenţionale.

EFECTUL LOCAL DE ECRAN

Se întâlneşte în zonele caracterizate printr-o accentuată poluare cu suspensii a atmosferei. Aceste

suspensii produc difuzia radiaţiei solare, generând răcirea locală a suprafeţei terestre şi încălzirea
atmosferei. O astfel de situaţie s-a întâlnit la sfârşitul secolului trecut. În vara anului 1991, vulcanul
Pinatubo din Filipine a erupt cu o forţă teribilă, aruncând în aer circa 15 milioane de tone de cenuşă şi
gaze (care au ajuns până în stratosferă). Norul de particule aflate în suspensie a dispersat şi a absorbit
radiaţia solară, generând un efect de răcire locală a Pământului. Pe parcursul celor doi ani care au urmat
erupţiei, temperatura medie globală a fost mai mică decât valorile obişnuite cu 0,60 C [44].

PRECIPITAŢIILE ACIDE

În mod normal, pH-ul acestor precipitaţii se situează în jurul valorii 5, riscul de lezare directă a
organismului uman (prin arsuri chimice) fiind foarte mic.
Cea mai acidă ploaie consemnată vreodată a avut un pH=1,4 şi a căzut în Wheeking (West
Virginia), în SUA, la începutul anilor 1980 [12].
Alături de aspectele prezentate anterior, se impune menţionat faptul că, pătrunzând în sol, aceste
precipitaţii modifică pH-ul teluric, ceea ce poate perturba activitatea florei implicate în procesul de
mineralizare. Totodată, ele cresc vulnerabilitatea culturilor agricole la acţiunea agenţilor fito-bacterieni şi
fito-parazitari.

EFECTE ASUPRA FLOREI ŞI FAUNEI

Unele specii de plante (conifere, pomi fructiferi, viţă de vie) şi, respectiv, albinele sunt foarte
sensibile la acţiunea poluanţilor atmosferici.

13
 EFECTE ASUPRA CONDIŢIILOR DE VIAŢĂ

Vizează disconfortul şi limitarea posibilităţii de ventilare naturală a încăperilor, precum şi

corodarea metalelor de construcţie, accelerarea fenomenului de îmbătrânire a maselor plastice şi a
obiectelor de cauciuc, degradarea vestigiilor istorice arhitecturale.

Contaminarea aerului
Deşi atmosfera nu are o microfloră proprie, întrucât nu oferă condiţii favorabile dezvoltării
microorganismelor, în aer sunt prezente în permanenţă microorganisme (bacterii, virusuri, fungi), fie de
provenienţă naturală (de pe ceilalţi factori de mediu - sol, vegetaţie, apă), fie de provenienţă umană sau
animală. Totalitatea acestor microorganisme constituie aeromicroflora.
Aeromicroflora naturală este psihrofilă (se dezvoltă la temperaturi de 15-200 C); prin urmare,
microorganismele care o alcătuiesc nu sunt patogene pentru om; există însă situaţii când înmulţirea lor
exagerată poate afecta sănătatea umană, cu precădere prin afecţiuni respiratorii alergice („plămânul de
fermier”).
Aeromicroflora de contaminare este mezofilă (se dezvoltă la temperaturi de 35-400 C), fiind
alcătuită din germeni de origine umană sau animală, saprofiţi, condiţionat patogeni sau patogeni.
Posibilitatea ca germeni patogeni şi condiţionat patogeni să fie prezenţi în aer face ca acest factor
de mediu să fie calea de transmitere a unor boli infecţioase cum sunt tuberculoza pulmonară, gripa şi alte
viroze respiratorii, bolile infecţioase ale copilăriei (scarlatina, parotidita epidemică, varicela, ruboela,
rujeola, etc). Transmiterea acestor afecţiuni aeropurtate este mai probabilă în spaţii închise şi aglomerate
(instituţii de învăţământ, mijloace de transport în comun, instituţii publice, unităţi sanitare), în care sunt
prezenţi concomitent atât bolnavii/purtătorii sănătoşi, cât şi persoanele vulnerabile, cu o reactivitate
imună deficitară.
Viabilitatea atmosferică a microorganismelor de contaminare este redusă datorită:
▪ lipsei substratului nutritiv
▪ variaţiilor de temperatură şi umiditate
▪ efectelor bactericide ale radiaţiilor ultraviolete
▪ concurenţei bacteriene cu flora naturală, mai bine adaptată condiţiilor ambientale de viaţă
▪ particularităţilor biologice ale microorganismelor, în sensul că formele sporulate rezistă mai
bine în aer comparativ cu formele vegetative.
Aerul este considerat ca având proprietăţi sanogene dacă raportul dintre aeromicroflora
naturală şi cea de contaminare este de 3:1.
Forme de existenţă a germenilor în aer
Microorganismele care alcătuiesc aeromicroflora de contaminare se pot găsi în aer sub trei forme:
picături de secreţie, nuclei de picături şi praf bacterian:
 picăturile de secreţie (nazo-faringiană, salivară, bronşică), numite şi picături Flügge, sunt
eliminate de bolnavi/purtătorii sănătoşi atunci când vorbesc, râd, cântă, tuşesc sau (mai ales) strănută.
Deşi au potenţial contaminant crescut, ele reprezintă un „pericol epidemiologic” doar în apropierea
„sursei de eliminare” (până la maxim 2,5 m), deoarece stabilitatea lor în aer este redusă (sedimentează
rapid, datorită dimensiunilor mari - peste 100 µm);
 nucleii de picături Wells sunt picături de secreţie din care s-a evaporat apa. Au potenţial
contaminant mai mic decât picăturile. Având dimensiuni mici (câţiva µm), au o stabilitate mare în aer,
putând fi vehiculaţi la distanţe mari;

14
  praful bacterian este reprezentat de microorganisme care aderă pe particulele de praf din aer.
Sub această formă se pot găsi numai germenii cu rezistenţă deosebită, adaptaţi la lipsa de apă şi de
substrat nutritiv.

Măsuri de profilaxie şi combatere a contaminării aerului

Profilaxia contaminării aerului se realizează prin proiectarea, construcţia şi respectarea unor
circuite funcţionale care să reducă posibilităţile de contaminare în unităţile cu risc şi prin elaborarea şi
implementarea unor programe educaţionale pentru grupurile populaţionale ţintă.
Combaterea contaminării aerului se realizeză prin ventilaţie, curăţare şi dezinfecţie.
Ventilaţia poate fi naturală (prin elemente de construcţie ale imobilului) şi artificială (prin
insuflare sau exhaustare). În unităţile sanitare se pot utiliza sub- sau suprapresurizarea aerului:
 subpresurizarea constă în introducerea, într-o încăpere (frecvent – saloane ale spitalelor de boli
infecţioase), a unui volum de aer mai mic decât cel extras, limitând astfel răspândirea germenilor;
 suprapresurizarea presupune introducerea, într-o încăpere (săli de intervenţii chirurgicale), a
unui volum de aer filtrat şi dezinfectat, mai mare decât volumul de aer extras, limitând astfel pătrunderea
aerului contaminat din exterior.
Curăţarea este o activitate obligatorie, permanentă şi sistematică, realizată prin operaţiuni
mecanice sau manuale, utilizând agenţi fizici şi/sau chimici (detergenţi, produse de întreţinere şi produse
de curăţat), în scopul combaterii contaminării; este recomandat a se efectua prin aspirare sau prin
ştergerea umedă a suprafeţelor.
Curăţenia reprezintă rezultatul aplicării corecte a unui program de curăţare [45].
Dezinfecţia este procedura de distrugere a majorităţii microorganismelor patogene sau nepatogene
de pe orice suprafețe (inclusiv tegumente); ea se aplică numai după curăţare.
În conformitate cu rdinul inisterului ănătăţii nr. pentru aprobarea Normelor
tehnice privind cură area, dezinfec ia i sterilizarea n unită ile sanitare publice i private, tehnicii de
lucru i interpretare pentru testele de evaluare a eficien ei procedurii de cură enie i dezinfec ie,
procedurilor recomandate pentru dezinfec ia m inilor, n func ie de nivelul de risc, metodelor de
aplicare a dezinfectantelor chimice n func ie de suportul care urmează să fie tratat i a metodelor de
evaluare a derulării i eficien ei procesului de sterilizare, dezinfecţia poate fi de nivel scăzut, mediu sau
înalt:
 dezinfecţia de nivel scăzut realizează distrugerea majorităţii bacteriilor în formă vegetativă, a
unor fungi şi a unor virusuri, fără acțiune asupra micobacteriilor, a sporilor de orice tip, a virusurilor
neanvelopate și a mucegaiurilor;
 dezinfecţia de nivel intermediar (mediu) conduce la distrugerea bacteriilor în formă vegetativă,
a fungilor, a micobacteriilor şi a virusurilor, fără acţiune asupra sporilor bacterieni;
 dezinfecţia de nivel înalt se concretizează prin distrugerea bacteriilor în formă vegetativă, a
fungilor, a virusurilor, a micobacteriilor și a majorității sporilor bacterieni.
Dezinfecţia aerului se poate realiza prin mijloace fizice şi/sau chimice.
a. Mijloace fizice – se folosesc aparate de dezinfecţie cu radiaţii ultraviolete, cunoscute fiind
proprietăţile bactericide ale acestor radiaţii. Utilizarea aparatelor se face respectând indicaţiile tehnice ale
producătorului, astfel încât să se asigure o acţiune eficace şi lipsită de nocivitate.
b. Mijloacele chimice. Dezinfecţia prin mijloace chimice reprezintă principala metodă de
prevenire a infecţiilor în unităţile sanitare. Constă în utilizarea de produse biocide definite de
Regulamentul 528/2012 [46] ca fiind “orice substanță sau amestec, în forma în care este furnizată
utilizatorului, care este compus din, conține sau generează una sau mai multe substan e active, având
scopul de a distruge, de a împiedica, de a face inofensive organismele dăunătoare, de a preveni acțiunea
acestora sau de a exercita un efect de control asupra acestora în orice alt mod decât prin simpla acțiune
fizică sau mecanică”.
Acelaşi Regulament defineşte substanţa activă ca fiind “o substanță sau un microorganism care
exercită o acțiune asupra sau împotriva organismelor dăunătoare” şi organismul dăunător ca fiind “un

15
organism, inclusiv agenții patogeni, a cărui prezență nu este dorită sau care produce efecte nocive asupra
omului, activităților acestuia sau produselor pe care acesta le utilizează sau le produce, asupra animalelor
sau asupra mediului”.
Produsele biocide sunt clasificate în 22 de tipuri incluse în următoarele 4 grupe principale:
 grupa 1 – dezinfectanţi:
o tip de produs 1 - produse biocide pentru igiena umană (aplicate pe sau care intră în contact
cu pielea umană sau cu pielea capului)
o tip de produs 2 - dezinfectante şi algicide care nu sunt destinate aplicării directe la oameni
sau animale; sunt produse utilizate pentru dezinfecţia suprafeţelor, a materialelor, a echipamentelor şi a
mobilierului şi nu sunt utilizate în contact direct cu produsele alimentare sau cu hrana pentru animale.
o tip de produs 3 - produse biocide pentru igiena veterinară
o tip de produs 4 - dezinfectante pentru industria alimentară şi industria de preparare a
furajelor
o tip de produs 5 - dezinfectante pentru apa potabilă
 grupa 2 – conservanţi:
o tip de produs 6 - conservanţi pentru produse în timpul depozitării
o tip de produs 7 - conservanţi pentru pelicule
o tip de produs 8 - conservanţi pentru lemn
o tip de produs 9 - conservanţi pentru fibre, piele, cauciuc, materiale polimerizate
o tip de produs 10 - conservanţi pentru materiale de construcţie
o tip de produs 11 - conservanţi pentru sisteme de răcire şi de procesare a lichidelor
o tip de produs 12 - produse slimicide (prevenirea și controlul dezvoltării mucegaiurilor pe
materiale, echipamente și structuri utilizate în industrie)
o tip de produs 13 - conservanţi pentru fluide utilizate în prelucrare sau tăiere
 grupa 3 – produse de combatere a dăunătorilor:
o tip de produs 14 - rodenticide
o tip de produs 15 - avicide
o tip de produs 16 – moluscocide, vermicide, produse utilizate pentru combaterea altor
nevertebrate
o tip de produs 17 - piscicide
o tip de produs 18 - insecticide, acaricide şi produse pentru combaterea altor artropode
o tip de produs 19 - repelenţi şi atractanţi
o tip de produs 20 – produse pentru combaterea altor vertebrate
 grupa 4 - alte produse biocide:
o tip de produs 21 – produse antivegetative
o tip de produs 22 – fluide utilizate pentru îmbălsămare şi taxidermie

În unităţile sanitare se folosesc produse biocide autorizate (înscrise în Registrul naţional al

produselor biocide) tip 1 și 2, dar şi tip 4, 14 și 18 (ultimele trei tipuri - pentru menținerea igienei în zona
de distribuție și preparare a alimentelor sau pentru activitățile de deratizare și acțiunile de dezinsecție).
Produsele biocide sunt dispersate în aer, unde se vor evapora, apoi vor recondensa pe particulele aflate în
suspensie în aer. Pentru obţinerea efectului bactericid, este necesar ca umiditatea relativă a aerului să fie
40-50% (în aerul uscat, recondensarea este dificilă, iar în aerul umed, concentraţia substanţei bactericide
la nivelul suspensiilor va fi scăzută, datorită condensării concomitente a vaporilor de apă).

16
 Compoziţia chimică a atmosferei; influenţa variaţiei presiunii
parţiale a gazelor din compoziţia atmosferei asupra sănătăţii umane

Compoziţia chimică a aerului atmosferic (în procente volumetrice) este următoarea: azot 78-79%,
oxigen 20-21%, argon 0,93%, dioxid de carbon 0,03-0,04%, ozon 0,01%, vapori de apă şi gaze rare,
prezente în cantităţi foarte mici (neon, xenon, krypton, heliu, etc).
Presiunea parţială a unui gaz ce intră în structura atmosferei este definită ca fiind produsul dintre
presiunea atmosferică şi concentraţia procentuală a gazului respectiv; prin urmare, variaţia oricăruia din
cei doi termeni ai produsului determină variaţia presiunii parţiale a gazului, variaţie ce poate influenţa
semnificativ sănătatea umană.
Vom aborda, în cele ce urmează, aspecte referitoare la variaţia presiunii parţiale a azotului, a
oxigenului şi a dioxidului de carbon.

1. Variaţia presiunii parţiale a azotului

Azotul este un gaz inert; el nu participă activ la procesele respiratorii, ci are doar rolul de a dilua
oxigenul. Pentru sănătatea umană prezintă importanţă variaţia presiunii sale parţiale prin creşterea
presiunii atmosferice.
Creşterea presiunii atmosferice poartă numele de hiperbarism şi se întâlneşte la coborârea sub
nivelul mării, unde presiunea atmosferică creşte cu o atmosferă la fiecare 10 m adâncime. În această situaţie
se pot afla muncitorii din cheson (chesonul este o cabină metalică în care muncitorii pot lucra sub apă la
construcţia de poduri, tunele, etc), de pe submarine sau din minele de mare adâncime, precum şi scafandrii.
Datorită creşterii presiunii atmosferice, creşte şi presiunea parţială a azotului care poate astfel
străbate membrana alveolo-capilară şi ajunge în circulaţie; se dizolvă apoi în ţesuturile bogate în lipide
(ţesut nervos şi adipos), fără ca aceste fenomene să aibă vreo manifestare clinică (foarte rar pot apare
ameţeli, greţuri, uşoară dezorientare).
La revenirea la suprafaţă, scade presiunea atmosferică şi, deci, şi presiunea parţială a azotului;
acesta revine la starea gazoasă iniţială şi, pe cale saguină, ajunge la nivel pulmonar, urmând a fi eliminat
odată cu aerul expirat.
Dacă revenirea la suprafaţă se face brusc, atunci ritmul de revenire a azotului la starea gazoasă
depăşeşte capacitatea sistemului respirator de a-l elimina şi, prin urmare, azotul gazos se acumulează în
sânge, putând produce embolii. Manifestările clinice apărute sunt reunite sub denumirea de boală acută
de decompresiune, care se poate manifesta prin forme clinice uşoare (oboseală la nivelul membrelor
inferioare “picioare de bumbac”, cefalee, ameţeli, frisoane, transpiraţii), medii (emfizem subcutanat,
tegumente marmorate, dureri articulare, pareze sau paralizii ale membrelor, tulburări vizuale) sau severe
(crize epileptiforme, stare de şoc, comă şi exitus).

2. Variaţia presiunii parţiale a oxigenului

Sănătatea umană poate fi afectată atunci când presiunea parţială a oxigenului variază fie în sensul
creşterii (prin creşterea presiunii atmosferice sau a concentraţiei gazului), fie în sensul scăderii (prin
scăderea presiunii atmosferice sau a concentraţiei gazului).
Creşterea presiunii parţiale a oxigenului survine accidental, la pacienţii supuşi oxigenoterapiei
sau la scafandri, datorită unor erori în reglarea presiunii de administrare a aerului sau în reglarea
concentraţiei oxigenului în aerul administrat. Manifestările clinice îmbracă aspectul convulsiilor sau al
fenomenelor iritative pulmonare, oxigenul hiperbar comportându-se ca un element toxic la nivelul
lanţului respirator.
Scăderea presiunii parţiale a oxigenului prin scăderea concentraţiei sale apare în încăperi
ermetic închise şi supra-aglomerate, ca urmare a actului respirator uman care consumă oxigenul. Scăderea
concentraţiei până la valori de 16-17% este bine tolerată; valorile inferioare se însoţesc de hipoxie şi de
17
agravarea unor afecţiuni cardio-respiratorii preexistente. Starea de conştienţă este suprimată la
concentraţii sub 11%, pentru ca exitusul să survină rapid la scăderea concentraţiei oxigenului sub 6%.
Scăderea presiunii parţiale a oxigenului prin scăderea presiunii atmosferice se întâlneşte în
cazul ascensiunii la altitudini mai mari de 1500 m (presiunea atmosferică scade cu circa 1 mm Hg pentru
fiecare 10 m altitudine). Manifestările „bolii de altitudine” apar cu precădere la copii şi la persoanele cu
antecedente cardio-respiratorii, dar şi la persoane neantrenate, care nu respectă ritmul urcuşului, care
transportă greutăţi şi/sau asociază ascensiunea cu consum de alcool şi/sau fumat; constau în dispnee cu
tahipnee, tahicardie, cefalee, paloare, transpiraţii, greţuri, palpitaţii, iar în cazurile mai grave - epistaxis,
vertij, lipotimie.
La altitudini mai mari (peste 2500 m) pot apare:
 edemul cerebral (prezent, de altfel, în grade diferite, în toate formele bolii de altitudine),
manifestat prin cefalee, ataxie (semn patognomonic precoce), dezorientare şi halucinaţii, urmate de comă
şi/sau deces;
 edemul pulmonar (manifestat prin dispnee accentuată, tuse iritativă urmată de expectoraţie
sanghinolentă, comă);
 hemoragii retiniene;
 edem facial sau periferic;
 tromboflebite şi tulburări de vedere - la altitudini foarte mari.

3. Variaţia presiunii parţiale a dioxidului de carbon

Acţiunea nocivă a dioxidului de carbon asupra organismului uman se poate manifesta în conditiile
creşterii presiunii sale parţiale ca urmare a creşterii concentraţiei sale; acest fenomen poate apare în
încăperi ermetic închise, în fântâni adânci sau mine părăsite, în spații în care au loc procese de fermentare
a materiei organice (fabrici de bere). Organismul uman reacţionează la concentraţii ale dioxidului de
carbon de circa 4% prin hiperventilație, hipertonie vasomotorie, hipertensiune arterială şi acidoză. La
concentraţii de peste 4% se adaugă cefalee puternică, senzație de constricție toracică, stare de nelinişte şi
agitaţie, pentru ca la 8% să survină pierderea stării de conştienţă, iar la 16-20% - exitusul, prin paralizia
centrului respirator.

18
 Curs Igienă

IGIENA APEI

Nevoile de apă ale populaţiei

Nevoile de apă ale populaţiei sunt individuale şi comunitare.
1. Nevoile de apă individuale
Nevoile individuale de apă reprezintă cantitatea de apă necesară fiecărei persoane pentru
realizarea cerinţelor fiziologice, igienice personale şi menajere.
Nevoile fiziologice
În organismul uman există un echilibru permanent între aportul şi eliminările de apă (bilanţul
hidric); scăderea cantităţii de apă sub 0,5-1% din greutatea corporală determină apariţia senzaţiei de
sete.
Necesarul zilnic de apă al adultului este de aproximativ 2500 ml, fiind asigurat de consumul
de apă ca atare, de apa conţinută de produsele alimentare şi de apa produsă prin metabolismul
intermediar. Cantitatea de apă eliminată zilnic de organismul adultului sănătos (pe cale renală, prin
transpiraţie, prin aerul expirat şi prin dejecte) este echivalentă cu aportul, adică tot 2500 ml.
Modificarea eliminărilor sau a aportului de apă conduce la dezechilibre ale bilanţului hidric al
organismului, după cum urmează:
 bilanţ hidric pozitiv - consecinţa diminuării cantităţii de apă eliminată; poate apare în context
fiziologic (perioadă de creştere şi dezvoltare, sarcină, lehuzie) sau patologic (boli cu retenţie
hidrică).
 bilanţ hidric negativ - consecinţa creşterii cantităţii de apă eliminată prin transpiraţie, fie ca
urmare a expunerii la acţiunea unui microclimat cald excesiv, fie ca urmare a unui efort fizic
intens sau de lungă durată.
Nevoile igienice personale constau în cantităţile de apă necesară pentru întreţinerea curăţeniei
corporale şi pentru creşterea rezistenţei organismului (călire), cantităţi estimate la 40-60 litri/zi/
persoană.
Nevoile menajere se referă la apa folosită pentru curăţarea materiilor prime alimentare, pentru
prepararea hranei, pentru spălarea veselei şi a îmbrăcămintei, pentru întreţinerea curăţeniei locuinţei.
Cantitatea de apă necesară este estimată la 40-60 litri/zi/ persoană.
OMS apreciază cantitatea de apă necesară pentru satisfacerea necesităţilor individuale la
100 litri/zi/persoană.

2. Nevoile de apă comunitare

Comunităţile umane utilizează cantităţi importante de apă pentru nevoi urbanistice, industriale
şi zootehnice.
Nevoile urbanistice reprezintă apa necesară pentru întreţinerea salubrităţii localităţilor, a
spaţiilor verzi sau pentru realizarea unor efecte arhitecturale decorative. Cantitatea de apă astfel
consumată este condiţionată de gradul de dezvoltare economică a localităţii respective.
Nevoile industriale reprezintă consumul de apă din sectorul industrial folosită pentru
transportul materiilor prime sau al deşeurilor, pentru întreţinerea salubrităţii utilajelor, ca agent de
răcire; iar cantitatea este condiţionată de gradul de industrializare a localităţii, de tipul de industrie sau
de proces tehnologic, dar şi de posibilităţile de reciclare a apelor uzate.
 Nevoile agro-zootehnice reprezintă apa necesară pentru irigaţii, pentru adăparea şi îngrijirea
animalelor, pentru întreţinerea salubrităţii adăposturilor acestora, etc. Consumul de apă este
condiţionat de mărimea suprafeţelor cultivate, de mărimea fermelor, de specia şi vârsta animalelor şi,
de cele mai multe ori, depăşeşte nevoile de apă ale colectivităţilor umane.
Nevoile de apă comunitare sunt estimate la 100-500 litri/ zi/persoană.

Potenţialităţi patogene ale apei

Potenţialităţile patogene ale apei includ riscuri infecţioase, prin dezechilibre minerale, toxice şi
cancerigene.
1. Potenţialităţi patogene infecţioase ale apei
Patologia infecţioasă cu transmitere hidrică poate îmbrăca forma epidemică, endemică sau
sporadică.
Epidemiile cu transmitere hidrică reprezintă cea mai frecventă formă de manifestare a bolilor
infecţioase transmise prin intermediul apei. Debutul şi evoluţia acestor epidemii prezintă caractere
principale şi secundare, prin care se diferenţiază de alte tipuri de epidemii.
Caracterele principale ale epidemiilor hidrice sunt:
 caracter exploziv (îmbolnăvirea unui număr mare de persoane într-un timp scurt);
 afectarea tuturor consumatorilor, indiferent de sex, vârstă sau profesie;
 suprapunerea ariei cazurilor de îmbolnăvire peste aria de alimentare cu apă din aceeaşi
sursă;
 apariţia epidemiei în orice anotimp, dar cu precădere în anotimpul rece, în zona temperată;
 încetarea bruscă a epidemiei, cu persistenţa unui număr redus de cazuri reprezentate doar
de persoanele aflate în perioada de incubaţie – coada epidemiei.
Caracterele secundare ale epidemiilor cu transmitere hidrică pot lipsi, dar existenţa lor
reprezintă argumente complementare pentru diagnosticul de epidemie hidrică:
 epidemia poate fi precedată de un număr relativ mare de cazuri cu tulburări digestive, survenite
preponderent la persoanele cu imunitate scăzută;
 defecţiuni ale sistemului de aprovizionare cu apă;
 neidentificarea agentului patogen în sursa de apă în momentul manifestării epidemiei.
Endemia este forma de manifestare a patologiei infecţioase hidrice în care există un număr
redus de îmbolnăviri diagnosticate constant într-un teritoriu. Este forma caracteristică pentru
comunităţile umane care nu dispun de surse de apă care să întrunească criteriile de potabilitate a apei.
Forma sporadică este mai rar întâlnită şi se manifestă prin apariţia unor îmbolnăviri izolate,
greu de corelat cu consumul de apă.
În funcţie de agentul etiologic, bolile infecţioase cu transmitere hidrică pot fi bacteriene, virale
şi parazitare.

1.1. Bolile bacteriene cu transmitere hidrică sunt cele mai frecvente îmbolnăviri cauzate de
consumul de apă insalubră. Riscul apariţiei îmbolnăvirilor este condiţionat de amploarea contaminării
sursei de apă, de viabilitatea germenilor patogeni în apă şi de proprietăţile fizico-chimice ale apei, care
pot să prelungească viabilitatea germenilor contaminanţi.
În grupul bolilor bacteriene cu transmitere hidrică se înscriu holera, febra tifoidă, dizenteria
bacilară, leptosiroze şi bruceloze, tuberculoza, gastroenterite bacteriene.
Holera este boala infecţioasă în care apa este principala cale de transmitere a agentului
etiologic - vibrionul holeric; este un agent patogen puţin pretenţios, deci cu rezistenţă destul de mare
în mediul acvatic. El prezintă rezistenţă scăzută la acţiunea dezinfectanţilor uzuali, ceea ce explică
incidenţa scăzută a epidemiilor în care este implicat ca agent patogen. Boala este consecinţa
consumului de apă contaminată cu dejecte umane provenite de la persoane bolnave sau de la purtători
sănătoşi.
2
 Febra tifoidă este o boală infecţioasă specific umană, consecinţa consumului de apă
contaminată cu dejecte umane provenite de la persoane bolnave sau de la purtători sănătoşi. Agentul
patogen, Salmonella typhi, prezintă viabilitate crescută, respectiv rezistenţă crescută în condiţiile
mediului acvatic.
Dizenteria bacilară este o boală infecţioasă produsă de consumul de apă contaminată cu
dejecte umane provenite de la persoane bolnave sau de la purtători sănătoşi. Agentul patogen este
reprezentat de diferite tipuri de bacili dizenterici (Shigella dysenteriae, Shigella flexneri, Shigella
sonnei, Shigella boydi) – germeni a căror viabilitate, respectiv rezistenţă în mediul acvatic depind de
compoziţia şi temperatura apei. Shigella are rezistenţă scăzută la acţiunea dezinfectanţilor specifici.
Leptospirozele şi brucelozele sunt antropozoonoze cu evoluţie de obicei sporadică. Sunt
consecinţa consumului de apă contaminată sau a îmbăierii în apă contaminată, leptospirele şi brucelele
putând pătrunde în organism şi pe cale transcutanată. Contaminarea apei cu leptospire şi brucele este
produsă de rozătoare sau chiar de animale domestice la care manifestarea clinică specifică este avortul,
dacă îmbolnăvirea survine în perioada de gestaţie; avortonii şi lichidele fetale eliminate de animalele
bolnave sunt sursa de contaminare a apei, dacă neutralizarea lor nu se face corespunzător. Leptospirele
şi brucelele prezintă rezistenţă relativ mare la condiţiile mediului acvatic.
Tuberculoza poate fi transmisă şi hidric, prin consum de apă contaminată provenită din surse
aflate de cele mai multe ori în vecinătatea unităţilor sanitare de pneumo-ftiziologie. Agentul patogen
(bacilul Koch) are rezistenţă crescută în mediul acvatic (cuprinsă între 3-5 luni) şi la substanţele
dezinfectante uzuale folosite la tratarea apelor reziduale.
Gastroenteritele sunt boli diareice, acute sau cronice, cu caracter de obicei sporadic,
determinate de germeni ca Escherichia coli, Klebsiella, Enterobacter, Proteus, Citrobacter, Aerobacter,
Providencia, Serratia, Aeromonas, Yersinia enterocolitica.

1.2. Bolile virale cu transmitere hidrică sunt determinate de peste 100 de virusuri enterice;
sunt incluse în aceasta grupă poliomielita, hepatita virală A şi E, adenoviroze, gastroenterite virale.
Poliomielita, una din principalele enteroviroze cu transmitere hidrică, înregistrează o incidenţă
mult diminuată la nivel mondial, ca urmare a generalizării vaccinării antipoliomielitice şi aplicării
corecte a procedeelor de dezinfecţie a apei potabile.
Hepatita virală este o boală infecţioasă produsă de mai multe virusuri, două dintre ele având
transmitere pe cale digestivă: virusul hepatitei A şi virusul hepatitei E. Ambele virusuri se pot
transmite la persoanele receptive prin consumul de apă contaminată, de alimente contaminate sau prin
contact interuman. Boala poate evolua epidemic, endemic sau sporadic. Virusurile au rezistenţă
crescută la dezinfectantele uzuale.
Conjunctivita de bazin este o adenoviroză care se transmite prin apă, în bazinele de înot.
Adenovirusul are rezistenţă scăzută în mediu, ceea ce face ca, pentru îmbolnăvire, să fie necesară
prezenţa concomitentă în bazin a persoanelor receptive şi a celor bolnave.
Gastroenteritele virale sunt consecinţa transmiterii interumane a virusurilor sau prin consum
de apă/alimente contaminate. Agenţii patogeni frecvent incriminaţi sunt rotavirusuri, calcivirusuri,
astrovirusuri, parvovirusuri, virusuri din familia Norwalk.

1.3. Boli parazitare cu transmitere hidrică

Bolile parazitare cu transmitere hidrică pot fi cauzate de protozoare, de trematode şi de
nematode.
Boli parazitare cauzate de protozoare: amibiaza, meningoencefalita amibiană, lambliaza,
criptosporidiaza, trichomoniaza.
Amibiaza (dizenteria amibiană) este produsă de protozoarul Entamoeba histolytica ce
infestează omul şi alte primate. Transmiterea chistului infestant se face prin apă infestată şi mai rar
prin alimente sau mâini murdare. Boala poate fi chiar asimptomatică sau se poate manifesta prin
tulburări gastro-intestinale uşoare, în funcţie de reactivitatea imunitară a persoanei receptive şi de
patogenitatea speciei parazitante. Evoluează endemo-epidemic, frecvent în zonele temperate, în medii
insalubre.

3
 Meningoencefalita amibiană este produsă de protozoarul Naegleria fowleri, prin pătrunderea
apei infestate în fosele nazale în timpul înotului sau al îmbăierii. Parazitul se cantonează la nivel
encefalic şi produce reacţii inflamatorii encefalice şi meningeale. Debutul este brusc, iar evoluţia este
frecvent fatală.
Lambliaza (giardioza) este produsă de protozoarul flagelat Giardia lamblia (Lamblia
intestinalis). Chistul infestant este eliminat odată cu materiile fecale de către o persoană bolnavă sau
purtătoare, animalele constituind sursă de infestare doar excepţional. Lambliaza este cauzată de
ingestia de apă infestată şi este mai rar consecinţa consumului de alimente infestate. Evoluţia este de
tip epidemic. Afectează mai mult copiii şi se manifestă prin diaree care debutează după aproximativ
şapte zile de la ingestie.
Criptosporidiaza este produsă de parazitul Cryptosporidium parvum. Este consecinţa ingestiei
de apă infestată cu oochiştii eliminaţi odată cu materiile fecale ale omului bolnav. O singură persoană
bolnavă poate elimina 100 milioane oochişti/zi. Evoluţia poate fi fatală pentru copii şi vârstnici sau
pentru persoanele imunodeficiente.
Trichomoniaza (produsă de parazitul flagelat Trichomonas vaginalis) se transmite prin contact
sexual, dar şi prin intermediul apei infestate din bazinele de înot. Parazitul are o viabilitate scăzută în
mediul acvatic, de aceea este necesară prezenţa concomitentă în bazin a persoanelor receptive şi a
celor bolnave.
Boli parazitare cauzate de trematode: fascioloza hepatică şi fascioloza intestinală
Fascioloza hepatică (produsă de Fasciola hepatica) are ca surse de infestare animale
domestice, sălbatice, dar şi omul bolnav. Are un ciclu evolutiv complex: parazitul trăieşte în
canaliculele biliare ale gazdei definitive şi depune ouă care, ajunse la nivel intestinal, sunt eliminate în
mediu împreună cu materiile fecale; ouăle trebuie să ajungă într-un mediu acvatic, unde infestează
gazda intermediară (un gasteropod) în organismul căreia evoluează până la stadiul de cercar (forma
infestantă). Omul se îmbolnăveşte în urma consumului de apă sau de legume infestate.
Fascioloza intestinală este produsă de parazitul Fasciolopsis buski. Sursele de infestare sunt
omul bolnav sau purtător şi mai rar porcul sau câinele. Are un ciclu evolutiv asemănător cu cel din
fascioloza hepatică, cu diferenţa că gazda intermediară este o moluscă.
Boli parazitare cauzate de nematode
Nematodele specifice zonelor cu clima temperată - Ascaris lumbricoides, Trichuris trichura,
Ankylostoma duodenale şi Strongyloides stercoralis – pot infesta organismul uman prin intermediul
apei, dar mai ales prin intermediul solului.

2. Potenţialităţile patogene ale apei generate de dezechilibre minerale fac referire la

distrofia endemică tireopată, la manifestări osteo-dentare şi cardio-vasculare.
2.1. Distrofia endemică tireopată (guşa endemică)
Incidenţa distrofiei tireopate corelează cu scăderea concentraţiei iodului sub 5 µg/dm³ apă. Însă
afecţiunea nu poate fi pusă exclusiv pe seama aportului hidric deficitar de iod, deoarece apa asigură
numai 10-15% din necesarul nostru zilnic de iod (restul necesarului de iod fiind asigurat prin hrană);
în plus, există situaţii în care, deşi concentraţia iodului în apă este peste 5 µg/dm³, boala apare.
Asemenea situaţii sunt consecinţa unei carenţe relative de iod, datorate fie creşterii necesarului de iod,
fie interferării metabolismului său:
 nevoi crescute de iod apar la pubertate, în perioada de maternitate, în unele dereglări
hormonale;
 interferarea metabolismului iodului, ca urmare a consumării unor alimente care conţin
substanţe ce intervin în acest metabolism:
 produse vegetale (varză, conopidă, gulii) care conţin tiocianaţi ce substituie iodul din
combinaţiile sale;
 produse vegetale (rapiţă) care conţin progoitrină ce se transformă în goitrină şi blochează
sinteza hormonilor tiroidieni;
 leguminoase uscate - prin hemaglutinine blochează reabsorbţia intestinală a hormonilor
tiroidieni eliminaţi prin bilă;
4
  produse vegetale (fasole boabe) bogate în polifenoli care pot fixa iodul, competiţionând
astfel cu tiroida.

2.2. Manifestări osteo-dentare

Manifestările osteo-dentare se datorează variaţiei concentraţiei fluorului din apă (în mod
normal situate în jurul valorii de 1,2 mg/dm3), în sensul că scăderea concentraţiei favorizează apariţia
cariei dentare, iar creşterea concentraţiei – fluoroza dentară şi osoasă.
Scăderea concentraţiei hidrice a fluorului sub 0,5 mg/dm³ favorizează apariţia cariei
dentare; în mod normal, fluorul este un factor carioprotectiv, efect realizat prin următoarele
mecanisme:
 formează cu hidroxiapatita din smalţul dentar fluoroapatita, care are o rezistenţă crescută la
agresiuni chimice şi mecanice;
 exercită acţiune bactericidă asupra microorganismelor din cavitatea bucală;
 inhibă activitatea unor enzime care participă la producerea de acizi organici din glucidele
fermentescibile rămase în spaţiile interdentare.
Profilaxia cariei dentare se realizează prin fluorizarea apei potabile sau prin administrarea
fluorurii de sodiu în perioada dezvoltării dentiţiei definitive; se studiază fluorizarea produselor
alimentare sau a pastei de dinţi, dar rezultatele sunt contradictorii.
Creşterea concentraţiei hidrice a fluorului conduce la apariţia fluorozei endemice; astfel:
 la concentraţii de 1,5-2 mg fluor/dm³ de apă apare fluoroza dentară, manifestată prin
pătarea smalţului dentar, modificarea porţiunii dentare libere („dinţi de porţelan”), urmată de
devitalizarea dintelui şi distrofia smalţului („dinte mâncat de molii”);
 la concentraţii de 5 mg fluor/dm³ apă apare osteofluoroza (asimptomatică);
 la concentraţii de 10 mg fluor/dm³ apă se instalează osteoporoza, fluorul substituind calciul
din structurile osoase dense. Apar astfel exostoze şi scăderea rezistenţei osoase, cu fracturi apărute la
traumatisme minore.

2.3. Manifestări cardio-vasculare

S-a demonstrat (epidemiologic) că aportul hidric al unor elemente minerale influenţează
incidenţa unor afecţiuni cardio-vasculare; astfel:
 există o corelaţie inversă între consumul de apă dură (bogată în săruri de calciu şi
magneziu) şi incidenţa acestor afecţiuni;
 cromul, zincul şi manganul au efect hipocolesterolemiant;
 calciul potenţează acţiunea aterogenă a substanţelor hipercolesterolemiante;
 cadmiul favorizează depunerea colesterolului în pereţii vasculari şi formarea plăcilor de
aterom;
 cuprul catalizează transformarea plăcilor de aterom în plăci fibroase;
 cobaltul este un factor de risc în miocardiopatii;
 sodiul în exces favorizează hipertensiunea arterială

3. Potenţialităţi patogene toxice ale apei

Prezenţa în apă a nitraţilor, a plumbului, a mercurului, a cadmiului, a arsenului, a aluminiului,
a bifenilpolicloraţilor, a compuşilor organici volatili sau a pesticidelor, în concentraţii superioare
concentraţiei maxime admise (CMA) poate avea consecinţe nefaste asupra organismului uman.
Nitraţi. Nitraţii pot ajunge în apă din surse naturale (soluri bogate în materii azotoase
provenite din descompunerea materiilor organice) sau antropice (utilizarea excesivă a îngrăşămintelor
naturale/artificiale în agricultură sau deversarea necontrolată a apelor reziduale).
În mod normal, apa potabilă este o sursă minoră de nitraţi pentru organismul uman; ei pot fi
ingeraţi cu precădere prin intermediul alimentelor (legume-frunze, rădăcinoase, mezeluri). În zonele
agricole intens fertilizate, aportul hidric de nitraţi poate depăşi de zeci sau sute de ori pe cel alimentar.

5
 Nitraţii înşişi nu sunt toxici decât în cantităţi foarte mari; sub acţiunea florei bacteriene, ei sunt
reduşi la nitriţi, responsabili de riscurile pentru sănătatea umană: risc cancerigen prin formarea
compuşilor N-nitrozo şi risc de methemoglobinemie (mai ales la sugari, în primele trei luni de viaţă).
Plumbul este un poluant prezent în toţi factorii de mediu. Principalele surse de poluare a apei
cu plumb sunt conductele de apă şi de canalizare confecţionate din plumb, apele reziduale provenite
din industria metalurgică neferoasă sau de la fabricile de acumulatori, particulele de plumb din
atmosferă şi de pe suprafaţa solului (antrenate de apele de şiroire), unele pesticide. Plumbul este un
factor de risc pentru gravide (poate produce moartea fătului, naşteri premature, nou-născuţi cu greutate
mică la naştere) şi pentru populaţia infantilă (prin anemii, întârzieri ale dezvoltării neuro-psihice şi
fizice).
Mercurul este prezent în factorii de mediu sub formă anorganică (mercur metalic) şi în
compuşi organici (metil-mercur); sursele de poluare sunt naturale (zăcăminte) şi antropice (ape
reziduale, pesticide organo-mercuriale). În mediu, mercurul are o remanenţă mare, putând trece uşor
dintr-o formă în alta. Expunerea la mercur poate genera afectări renale şi cerebrale ireversibile.
Cadmiul este un metal greu, omniprezent în factorii de mediu. Poluarea apei cu cadmiu poate
avea origine naturală (zăcăminte) sau antropică (deversarea de ape reziduale provenite din minerit sau
din industria metalurgică neferoasă, folosirea în agricultură a unor pesticide ce conţin cadmiu. În
organismul uman se acumulează în rinichi sau ficat. Expunerea la doze mai mari decât doza tolerată de
organism duce la forme acute sau cronice de intoxicaţie. Forma acută se manifestă prin fenomene de
gastroenterită; forma cronică evoluează cu afectare hepato-renală şi tulburări grave la nivelul ţesutului
osos (mergând până la osteomalacie) ca urmare a interferării metabolismului calciului, neoplazii.
Arsenul este un element mult răspândit în natură. Poluarea apei provine din surse naturale
(zăcăminte) şi antropice (metalurgia neferoasă, arderea combustibililor fosili, producerea de ceramică
şi emailuri, combaterea dăunătorilor cu ajutorul pesticidelor. Pătruns în organism în cantităţi mici,
arsenul este eliminat renal; expunerea cronică (prin ingestia apei poluate) duce fenomene iritative la
nivelul tractului digestiv, tulburări hematologice şi neurovegetative, melanoză şi hipercheratoză ce pot
evolua către neoplasm cutanat, alte neoplazii.
Aluminiul se găseşte în cantităţi foarte mici în apă din cauza insolubilităţii compuşilor săi.
Poluarea antropică a apei este, de asemenea, redusă. Prin urmare, aportul zilnic de aluminiu se
realizează doar în mică măsură prin intermediul apei, surse mai importante fiind produsele alimentare
şi medicaţia antiacidă. În condiţii obişnuite de expunere, aluminiul pătruns în organismul uman se
elimină rapid, doar 1% din doza ingerată fiind absorbită. Expunerea la doze mai mari este urmată de
acumularea metalului în ţesutul osos şi muscular, în viscere şi la nivelul sistemului nervos. Este
discutată implicarea lui în etiologia maladiei Alzheimer, fără însă a se stabili o corelaţie certă.
Bifenil-policloraţii (PCB) sunt compuşi chimici de sinteză folosiţi ca agenţi de răcire şi
lubrifianţi, în industria echipamentelor electrice, a maselor plastice, a coloranţilor şi cernelurilor
tipografice. Au o remanenţă îndelungată în mediu, fiind la distanţe foarte mari faţă de sursele de
poluare. Ajunşi în apă, se concentrează în verigile lanţului trofic acvatic, astfel că principala sursă de
expunere pentru om este consumul de produse marine. Potenţialităţile lor patogene constau în alterarea
sistemului reproducător cu diminuarea fertilităţii, creşterea incidenţei cancerelor hormono-dependente,
efecte teratogene, proprietăţi antiestrogenice.
Compuşii organici volatili se numără printre cei mai toxici poluanţi acvatici; sunt reprezentaţi
de benzen, diclorbenzen, toluen, tetraclorură de carbon, stiren, clorură de vinil, cloroform, trihalometani,
etc. Principalele surse de poluare a apei sunt reprezentate de deversarea apelor reziduale provenite din
industria chimică şi petrochimică, respectiv dezinfecţia apei cu clor (în urma căreia rezultă trihalometani).
Potenţialităţile patogene toxice se manifestă la nivel hepatic, renal şi nervos; benzenul, clorura de vinil,
toluenul, trihalometanii, tetraclorura de carbon au potenţial cancerigen.
Pesticidele sunt substanţe chimice de sinteză, utilizate în agricultură, pomicultură, viticultură
pentru combaterea dăunătorilor. Poluarea surselor de apă se face ca urmare a deversării reziduurilor
lichide provenite de la fabricarea pesticidelor şi prin antrenarea lor de către apele de şiroire de pe
6
suprafaţa terenurilor agricole pe care au fost folosite. Pesticidele organofosforice, organomercuriale şi
carbamice sunt biodegradabile, în timp ce compuşii organocloruraţi sunt nebiodegradabili,
acumulându-se şi concentrându-se în lanţurile trofice. Intoxicaţia acută prin ingestia de apă poluată
este rară, deoarece, la concentraţii nocive, modifică proprietăţile organoleptice ale apei, care nu mai
poate fi consumată. Ingestia cronică a unor cantităţi mici de pesticide poate determina afectare hepato-
renală, nervoasă, gonadică, efecte cancerigene, mutagene, teratogene.

4. Potenţialităţi patogene cancerigene ale apei

Unele dintre substanţele cu potenţial toxic menţionate anterior deţin şi proprietăţi cancerigene -
nitraţii (prin intermediul compuşilor N-nitrozo), cadmiul, arsenul, PCB-urile, trihalometanii,
pesticidele organoclorurate. Lor li se adaugă azbestul, HAP-urile şi substanţele radioactive.
Azbestul este denumirea generică atribuită unor compuşi minerali folosiţi în variate domenii
datorită rezistenţei lor crescute la acţiunea agenţilor fizici şi chimici şi a unor remarcabile proprietăţi
termo- şi fonoizolante. Principalele surse de poluare a apei cu azbest sunt eroziunea depozitelor
naturale sau a deşeurilor de produse azbestozice, degradarea conductelor de apă potabilă confecţionate
din azbociment, filtrele din azbest folosite în industria alimentară. Consumul de apă poluată cu azbest
determină creşterea incidenţei cancerelor digestive şi renale şi a epitelioamelor.
Hidrocarburile aromatice policiclice (HAP), reprezentate de 3, 4 benz(a)piren, au fost
depistate în toţi factorii de mediu. O mică parte din HAP-urile prezente în apă au origine naturală,
fiind sintetizate de microorganisme şi plante; cea mai mare parte sunt însă de origine antropică,
provenind din deversarea reziduurilor petrochimice, din pierderi de produse petroliere din depozite sau
mijloace de transport, din deversarea apelor menajere şi a celor folosite pentru menţinerea salubrităţii
artelor rutiere, din procesele de combustie şi de la tratarea cu smoală/bitum a conductelor de
alimentare cu apă. HAP-urile sunt unele dintre cele mai cancerigene substanţe cunoscute.
Contaminarea radioactivă a apei. Apa prezintă radioactivitate naturală, ca o consecinţă a
prezenţei în scoarţa terestră a radionuclizilor de uraniu, thoriu, radiu, radon, potasiu şi alţii. Nivelul
natural de radioactivitate a apei nu atinge valori periculoase pentru organismul uman, cu excepţia unor
zone geografice unde radioactivitatea este crescută ca urmare a unei radioactivităţi naturale crescute a
structurilor geologice. Sursele antropice de contaminare radioactivă a apei sunt reprezentate de
deversarea apelor reziduale contaminate folosite în industrie sau în unităţi de cercetare, de accidentele
şi testele nucleare.

3. Parametrii de calitate a apei potabile

Legea 458/2002 privind calitatea apei potabile, cu modificările şi completările ulterioare,
defineşte apa potabilă ca fiind:
 ”orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei
ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este furnizată prin reţea de
distribuţie, din rezervor sau este distribuită în sticle sau în alte recipiente;
 toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea,
conservarea sau comercializarea produselor ori substanţelor destinate consumului uman;
 apa provenind din surse locale precum fântâni, izvoare, etc., folosită pentru băut, gătit sau
în alte scopuri casnice”.
Conform Legii 458/2002 privind calitatea apei potabile, cu modificările şi completările
ulterioare, parametrii de calitate a apei potabile sunt microbiologici, chimici şi indicatori. Parametrii
pentru controlul substanţelor radioactive din apa destinată consumului uman sunt prevăzuţi în Legea
301/2015 privind stabilirea cerinţelor de protecţie a sănătăţii populaţiei în ceea ce priveşte
substanţele radioactive din apa potabilă.

7
 3.1. Parametrii microbiologici de calitate a apei potabile
Redăm în tabelul 2.1. valorile admise pentru parametrii microbiologici de calitate a apei
potabile.
parametrul valoarea admisă
E. coli 0/100 ml
Enterococi 0/100 ml
pentru apa comercializată în sticle sau alte recipiente
E. coli 0/250 ml
Enterococi 0/250 ml
Pseudomonas aeruginosa 0/250 ml
0
nr. de colonii la 22 C 100/ml
nr. de colonii la 370 C 20/ml
Tabelul 2.1. Parametrii microbiologici de calitate a apei potabile

3.2. Parametrii chimici de calitate a apei potabile, redaţi în tabelul 2.2., sunt substanţe
chimice care pot fi prezente în apă, fără a prezenta nici un risc pentru sănătatea consumatorilor dacă se
respectă concentraţia maximă admisă (CMA).

valoarea unitatea de
parametrul
CMA mǎsurǎ
Acrilamidǎ 0,1 µg/l
Arsen 10 µg/l
Benzen 1 µg/l
Benz(a)piren 0,01 µg/l
Bor 1 mg/l
Bromaţi 10 µg/l
Cadmiu 5 µg/l
Clorurǎ de vinil 0,5 µg/l
Cianuri totale 50 µg/l
Cianuri libere 10 µg/l
Crom total 50 µg/l
Cupru 0,1 mg/l
Dicloretan 3 µg/l
Epiclorhidrinǎ 0,1 µg/l
Fluor 1,2 mg/l
HAP 0,1 µg/l
Mercur 1 µg/l
Nichel 20 µg/l
Nitraţi 50 mg/l
Nitriţi 0,5 mg/l
Pesticide 0,1 µg/l
Pesticide total 0,5 µg/l
Plumb 10 µg/l
Seleniu 10 µg/l
Stibiu 5 µg/l
Tetracloretan şi tricloretilenǎ 10 µg/l
Trihalometani total 100 µg/l
Tabelul 2.2. Parametrii chimici de calitate a apei potabile

8
 3.3. Parametrii indicatori de calitate a apei potabile, redaţi în tabelul 2.3., se pot grupa în
următoarele categorii: organoleptici, fizici, chimici, indicatori ai poluării apei, indicatori ai tratării
apei, indezirabili şi microbiologici. Ei sunt reprezentaţi de următorii parametrii:
 parametrii organoleptici – mirosul şi gustul. Gustul proaspăt al apei se datorează
oxigenului dizolvat în apă. Poluarea apei cu hidrogen sulfurat îi conferă gust greţos, respingător; cu
urină – gust sărat; cu materii fecale – gust dulceag, greţos. Excesul de săruri minerale generează gust
metalic (fier sau mangan), sălciu (calciu), amar (magneziu) sau sărat (clor). Mirosul de „ouă stricate”
denotă prezenţa hidrogenului sulfurat, cel de mucegai – înmulţirea exagerată a algelor, cel de iodoform
– prezenţa trihalometanilor.
 parametrii fizici – culoarea (determinată de substanţele dizolvate în apă), turbiditatea
(determinată de prezenţa în apă a substanţelor insolubile), conductivitatea (dependentă de gradul de
mineralizare a apei).
 parametrii chimici – pH.
 parametrii indicatori ai poluării apei – amoniu, carbon organic total şi oxidabilitate.
 parametrii indicatori ai tratării apei – aluminiu (se foloseşte sulfat de aluminiu la tratarea
apei brute cu scopul sedimentării suspensiilor fine) şi clor rezidual liber (provenit din dezinfecţia apei).
 parametrii indezirabili: cloruri şi sulfaţi (în exces, conferă apei gust sărat-amar); fier şi
mangan (în exces, pătează rufăria şi favorizează dezvoltarea unor bacterii ce modifică aspectul apei –
aspect gelatinos); zinc (în exces, conferă apei gust astringent, amărui); săruri de calciu şi magneziu,
care determină duritatea apei (în exces, conferă apei gust amărui-sălciu, cresc temperatura de fierbere
a apei, cresc consumul de detergenţi, reduc durabilitatea ţesăturilor, pătează vesela, precipită pe pereţii
vaselor în care se fierbe apa).
 microbiologici (bacterii coliforme, Clostridium perfringens, numǎr de colonii la 220 C,
numǎr de colonii la 370 C).

valoarea unitatea de
parametrul
CMA mǎsurǎ
Aluminiu 200 µg/l
Amoniu 0,5 mg/l
Bacterii coliforme 0 numǎr/100 ml
Carbon organic total (COT) nici o modificare anormalǎ
Cloruri 250 mg/l
Clostridium perfringens 0 numǎr/100 ml
Clor rezidual liber 0,5 mg/l
Conductivitate 2500 µS/cm la 200 C
acceptabilǎ consumatorilor şi
Culoare
nicio modificare anormalǎ
Duritate totalǎ, minim 5 grade germane
Fier 200 µg/l
acceptabil consumatorilor şi nicio
Gust
modificare anormalǎ
Mangan 50 µg/l
acceptabil consumatorilor şi nicio
Miros
modificare anormalǎ
Numǎr de colonii la 220 C nicio modificare anormalǎ
Numǎr de colonii la 370 C nicio modificare anormalǎ
Oxidabilitate 5 mg O2/l
pH ≥ 6,5; ≤ 9,5 unitǎţi de pH
Sodiu 200 mg/l
Sulfat 250 mg/l
Sulfuri şi hidrogen sulfurat 100 µg/l
Turbiditate ≤5 UNT
Zinc 5000 µg/l
Tabelul 2.3. Parametrii indicatori de calitate a apei potabile
9
 3.4. Parametrii pentru controlul substanţelor radioactive din apa destinată consumului
uman sunt redaţi în tabelul 2.4.

unitatea de
parametrul valoarea
mǎsurǎ
Radon 100 Bq/l
Tritiu 100 Bq/l
Doza efectivă totală de referinţă 0,1 mSv/an

Tabelul 2.4. Parametrii pentru controlul substanţelor radioactive din apă

Doza efectivă totală de referinţă (DETR) este doza efectivă angajată rezultată din ingestia apei
potabile în decursul unui an; această doză este datorată tuturor radionuclizilor (cu excepţia tritiului, a
izotopului potasiu 40, a radonului şi a produşilor de viaţă scurtă rezultaţi din dezintegrarea radonului)
a căror prezenţă a fost detectată într-o rezervă de apă destinată consumului uman, de origine naturală
sau artificială.

IGIENA SOLULUI

1. Solul – definiţie, structură, compoziţie chimică, proprietăţi fizice

Solul este un factor de mediu, alcătuit dintr-un substrat fizic (partea superficială a scoarţei
terestre) asupra căruia acţionează microorganisme, plante şi animale; el se găseşte într-o permanentă
intercondiţionare cu ceilalţi factori de mediu: cu atmosfera (întrucât aerul şi (parţial) apa din sol provin
din atmosferă), cu hidrosfera (care reprezintă a altă sursă a apei din sol, alături de atmosferă) şi cu
biosfera (atât prin organismele vii prezente în sol, cât şi prin organismele moarte, care suportă
procesul de descompunere şi mineralizare la nivelul solului).
Solul joacă un rol important în viaţa comunităţilor umane, deoarece:
 este principala sursă de materiale de construcţie, de materii prime şi combustibili pentru
diferite sectoare industriale;
 reprezintă mediul fizic pe care se construieşte infrastructura;
 asigură substratul fizic necesar dezvoltării plantelor şi animalelor, din care unele constituie
hrană pentru oameni;
 influenţează calitatea aerului atmosferic;
 contribuie la realizarea circuitului apei în natură, asigurând totodată filtrarea şi reţinerea
poluanţilor/contaminan-ţilor din apa infiltrată;
 asigură condiţiile necesare pentru descompunerea şi mineralizarea substanţelor organice
ajunse la nivelul său, contribuind astfel şi la realizarea circuitului azotului în natură;
 reprezintă mediul de păstrare a unor importante vestigii ale civilizaţiei umane.
Structura solului
Solul este alcătuit din grunji (granule de mici dimensiuni, care nu mai pot fi deformate
mecanic) şi pori (spaţiile delimitate de grunji). În porţiunea de sol situată deasupra pânzei de apă
subterană, porii conţin aer (şi cantităţi variabile de apă); în porţiunea de sol situată sub nivelul pânzei
de apă subterană, porii sunt plini cu apă. În funcţie de prezenţa apei la nivelul porilor, se descriu patru

10
straturi succesive în structura solului, numite zonele Hoffman - de evaporare, de filtrare, de capilaritate
şi zona apei subterane:
 zona de evaporare este stratul superficial de sol, cu grosimea de 1 m, care permite
evaporarea apei, sub acţiunea radiaţiilor solare;
 zona de filtrare are o grosime de 2-3 m; ea reţine apele din precipitaţii, constituind rezerva
de apă a plantelor. De asemenea, la acest nivel sunt reţinuţi poluanţii şi contaminanţii (prin adsorbţie la
nivelul grunjilor), asigurându-se astfel protecţia calităţii apelor de profunzime;
 zona de capilaritate, cu grosimea de 1 m, furnizează plantelor apa necesară în perioadele de
secetă, deoarece, la acest nivel, apele subterane au posibilitatea de a ascensiona prin pori;
 zona apei subterane se numeşte zonă freatică dacă se găseşte deasupra primului strat de roci
impermeabil.
Compoziţia chimică a solului şi a aerului teluric
Solul conţine toate elementele chimice cunoscute, procente importante revenind pentru opt
dintre ele: oxigen, siliciu, aluminiu, fier, magneziu, calciu, sodiu, potasiu. Elementele chimice din
alcătuirea solului sunt constituite în substanţe organice sau anorganice.
Compoziţia chimică a aerului teluric diferă semnificativ de cea a aerului atmosferic; astfel,
aerul teluric conţine procente mai mici de oxigen (10-12%) şi mai mari de dioxid de carbon (până la
14%), conţine amoniac, hidrogen sulfurat, metan şi este aproape saturat în vapori de apă.
Proprietăţi fizice ale solului
Proprietăţile fizice ale solului sunt permeabilitatea pentru aer şi pentru apă, capilaritatea,
selectivitatea, temperatura şi radioactivitatea:
 permeabilitatea pentru aer şi pentru apă depinde de mărimea porilor (şi de volumul total al
porilor, în cazul apei); există soluri foarte permeabile (pietrişul şi nisipul) şi soluri greu permeabile
(argila);
 capilaritatea este proprietatea solurilor de a permite ascensiunea apei către straturile
superficiale; este în relaţie inversă cu permeabilitatea, astfel că solurile permeabile au capilaritate mică
şi invers. Capilaritatea solului condiţionează atât salubritatea construcţiilor din punctul de vedere al
igrasiei, cât şi amplasarea obiectivelor cu potenţial poluant şi/sau contaminant;
 selectivitatea este capacitatea solului de a reţine poluanţii şi contaminanţii, prin adsorbţie
la nivelul grunjilor; solurile greu permeabile au un grad ridicat de selectivitate, asigurând eficient
protecţia calităţii apelor de profunzime;
 temperatura solului este dependentă de cantitatea de radiaţii termice primite de la soare, de
propria sa morfologie şi compoziţie chimică; fiind rău conducător de caldură, solul înregistrează cu
întârziere variaţiile temperaturii aerului atmosferic;
 radioactivitatea naturală a solului se datorează substanţelor radioactive prezente în structura
sa şi descendenţilor acestora.

2. Potenţialităţi patogene ale solului

Potenţialităţile patogene ale solului se referă la prezenţa poluanţilor, a contaminanţilor , a
infestanţilor şi a radionuclizilor proveniţi din surse antropice, dar şi la dezechilibre ale compoziţiei
minerale sau a microflorei proprii şi ale capacităţii de autopurificare.
2.1. Poluarea solului
Principalii compuşi chimici (organici şi anorganici) implicaţi în poluarea solului provin din
activitatea industrială (hidrocarburi derivate din cărbune şi din petrol, metale grele - arsen, cadmiu,
crom, cupru, plumb, mercur, nichel, seleniu, staniu, stibiu, taliu şi telur etc), din activitatea agro-
zootehnică (pesticide, îngrăşăminte agricole, deşeuri zootehnice), din eliminarea fracţiunii
biodegradabile a deşeurilor municipale.
2.2. Contaminarea solului
Asemănător aerului şi apei, solul nu reprezintă un mediu favorabil microorganismelor
mezofile; durata supravieţuirii lor depinde de specie (zile-săptămâni pentru formele vegetative şi

11
pentru virusuri, luni-ani pentru formele sporulate), de calităţile solului (durata de supravieţuire creşte
în solul umed) şi de conditiile meteo-climatice.
Solul poate fi contaminat cu microorganisme de provenienţă umană sau animală:
 microorganismele de provenienţă umană sunt germeni de origine intestinală (Salmonella
typhi şi paratyphi, Shigella dysenteriae, Vibrio cholerae) sau virusuri (virusul polio, virusul hepatitei
A). Transmiterea lor prin contact direct cu solul este rar întâlnită; cel mai frecvent, contaminarea
umană se realizează indirect, prin apa sau alimentele contaminate cu sol;
 microorganismele de provenienţă animală sunt Clostridium tetani, Clostridium botulinum,
germenii gangrenei gazoase, Bacillus anthracis, leptospire, brucele. Contaminarea umană se poate
produce direct, prin contact cu solul (în cazul plăgilor anfractuoase – Cl. tetani, B. anthracis, germenii
gangrenei gazoase) sau indirect, prin apă şi alimente. Cl. botulinum se transmite cu precădere prin
conserve insuficient tratate termic.
2.3. Infestarea solului
Prin intermediul solului infestat cu ouă de paraziţi se pot transmite atât geohelminţi (paraziţi
intestinali care evoluează la nivelul solului - Ascaris lumbricoides, Trichuris trichura, Ankylostoma
duodenale şi Strongyloides stercoralis), cât şi biohelminţi (paraziţi al căror ciclu evolutiv presupune
prezenţa unei gazde intermediare - teniile).
2.4. Contaminarea radioactivă a solului
Contaminarea radioactivă a solului se datorează accidentelor nucleare sau depozitării
necontrolate a deşeurilor radioactive; cel mai mare risc pentru sănătatea umană îl constituie
radionuclizii cu timp mare de înjumătăţire (cesiu şi stronţiu).
2.5. Dezechilibre în compoziţia minerală a solului
Dezechilibrele în compoziţia minerală a solului determină o patologie similară celei cauzate de
dezechilibrele minerale ale apei.
2.6. Dezechilibre în compoziţia microflorei telurice
Microflora telurică este constituită din bacterii, ciuperci, actinomicete, alge şi protozoare. Ea
joacă un rol important în transformarea compuşilor organici ajunşi pe sol în compuşi humici,
contribuind astfel la autopurificarea solului şi la creşterea fertilităţii lui; totodată, ea deţine calităţi
antibiotice faţă de flora de contaminare, de provenienţă umană sau animală.
În anumite condiţii, dezvoltarea exacerbată a florei telurice poate produce îmbolnăviri, cu
precădere la agricultori: aspergiloză, sporotricoză, histoplasmoză, etc.
2.7. Dezechilibre în capacitatea de autopurificare a solului
Sub acţiunea florei telurice şi în prezenţa oxigenului, substanţele organice şi anorganice ajunse
la nivelul solului sunt supuse unui ansamblu de procese chimice, fizice, biochimice şi biologice, în
urma cărora substanţele sunt degradate până la stadiul de elemente minerale. Acest ansamblu de
procese poartă numele de autopurificare şi are drept consecinţă redobândirea de către sol a calităţilor
sanogene. În condiţiile poluării excesive, autopurificarea nu mai este eficientă, mai ales dacă aerul
teluric este sărac în oxigen.

12
 Curs Igienă

IGIENA DEŞEURILOR

1. Definiţia deşeurilor; definiţia deşeurilor periculoase; categorii de deşeuri

În anul 2011, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor,
lege care transpune în legislaţia naţională Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului privind deşeurile şi de abrogare a anumitor directive. Legea stabileşte măsurile ce se
impun pentru a preveni sau a reduce efectele adverse generate de deşeuri, contribuind astfel la
protecţia mediului şi a sănătăţii populaţiei.

Deşeurile sunt substanţele sau obiectele pe care deţinătorul le aruncă sau are intenţia/obligaţia
să le arunce (conform Legii nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor).

Prevederile legii nu se aplică pentru ▪ efluenţii gazoşi emişi în atmosferă ▪ solurile in situ ▪
solurile necontaminate şi alte materiale geologice naturale excavate în timpul activităţilor de
construcţie ▪ deşeurile radioactive ▪ explozibilii declasaţi ▪ dejecte, paie şi alte resturi vegetale
nepericuloase provenite din agricultură/silvicultură, care sunt folosite în agricultură/sil-vicultură sau
pentru producerea de energie din biomasă ▪ apele uzate ▪ subproduse de origine animală care nu sunt
destinate consumului uman ▪ carcasele de la animalele care au decedat altfel decât prin sacrificare ▪
deşeurile rezultate în urma activităţilor de prospectare, extracţie, tratare şi stocare a resurselor minerale
[14].
Substanţele sau obiectele care corespund acestei definiţii sunt incluse în lista deşeurilor. În
ţările membre ale Uniunii Europene, lista deşeurilor este stabilită de către Comisia Europeană şi
revizuită periodic, pe baza noilor cunoştinţe şi a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice în domeniu.
Includerea unui obiect/a unei substanţe în listă nu înseamnă că respectivul obiect/respectiva substanţă
se consideră ca fiind deşeu în orice împrejurare [17].
Lista deşeurilor stabilită de către Comisia Europeană se preia în legislaţia naţională prin
hotărâre de Guvern [14]; în prezent este în vigoare Hotărârea Guvernului României nr. 856/2002
privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv
deşeurile periculoase, cu modificările şi completările ulterioare.
După cum se observă chiar din titlul actului normativ, lista cuprinzând deşeurile include şi
deşeurile periculoase (marcate cu un asterisc *). Acestea sunt definite ca „orice deşeuri care prezintă
una sau mai multe din proprietăţile periculoase” menţionate în tabelul 4.1. (literele „HP” provin de la
sintagma în limba engleză „hazardous properties”) [14].
 Cod Proprietatea deşeurilor
explozive - substanţe/preparate care pot exploda sub efectul unei
HP 1 scântei sau care sunt mai sensibile la şocuri ori frecare decât
dinitrobenzenul
oxidante - substanţe/preparate care produc reacţii puternic exoterme
HP 2
în contact cu alte substanţe
inflamabile - substanţe/preparate lichide care se pot încălzi până la
aprindere în contact cu aerul la temperatura ambiantă;
substanţe/preparate solide care se aprind cu uşurinţă la contactul cu o
HP 3 sursă de aprindere şi care continuă să ardă şi după îndepărtarea sursei;
substanţe/preparate gazoase care se aprind în aer la presiune normală;
substanţe/preparate care, în contact cu apa sau cu aerul umed, produc
gaze foarte inflamabile
iritante - substanţe/preparate necorozive care, prin contact cu
HP 4
tegumentele sau mucoasele, pot provoca inflamaţii
toxicitate asupra unui organ țintă specific (STOT)/toxicitate prin
aspirare - deșeuri care pot să provoace toxicitate asupra unui organ
HP 5
țintă specific în urma unei expuneri unice sau repetate sau care
produce efecte toxice acute în urma aspirării
toxicitate acută - deșeuri care pot să producă efecte toxice acute în
HP 6
urma administrării orale sau cutanate ori prin inhalare
cancerigene - substanţe/preparate care, inhalate, ingerate ori
HP 7
pătrunse prin tegumente, pot induce cancer
corozive - substanţe/preparate care pot distruge ţesuturile vii cu
HP 8
care vin în contact
infecţioase - substanţe/preparate care conţin microorganisme viabile
HP 9 - sau toxine ale acestora - cunoscute ca fiind patogene pentru om ori
pentru alte organisme vii
toxice pentru reproducere - substanţe/preparate care, inhalate,
HP 10 ingerate ori pătrunse prin tegumente, pot induce malformaţii
congenitale neereditare
mutagene - substanţe/preparate care, inhalate, ingerate ori pătrunse
HP 11
prin tegumente, pot produce defecte genetice ereditare
deşeuri care, în contact cu apa, cu aerul ori cu un acid, emit gaze
HP 12
toxice sau foarte toxice
sensibilizante - substanţe/preparate care, inhalate, ingerate ori
HP 13 pătrunse prin tegumente, pot cauza o reacţie de hipersensibilizare,
cu efecte nefaste în cauza unei noi expuneri ulterioare
ecotoxice - deşeuri care prezintă riscuri imediate ori întârziate
HP 14
pentru mediul înconjurător
deşeuri care, după eliminare, pot genera alte substanţe care posedă
HP 15
una din caracteristicile de mai sus

Tabelul 4.1. Proprietăţi ale deşeurilor care fac ca acestea să fie periculoase [după 14]

Lista cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase include 20 de categorii de deşeuri,

definite printr-un cod format din două cifre (de la 01 la 20), categorii pe care le redăm în tabelul 4.2.

Cod Categorii de deşeuri

deşeuri de la explorarea minieră şi a carierelor şi de la tratarea
01
fizică şi chimică a mineralelor
deşeuri din agricultură, horticultură, acvacultură, silvicultură,
02
vânătoare şi pescuit, de la prepararea şi procesarea alimentelor
deşeuri de la prelucrarea lemnului şi producerea plăcilor şi
03
mobilei, a pastei de hârtie, a hârtiei şi a cartonului

2
 Cod Categorii de deşeuri
04 deşeuri din industriile pielăriei, blănăriei şi textilă
deşeuri de la rafinarea petrolului, purificarea gazelor naturale şi
05
tratarea pirolitică a cărbunilor
06 deşeuri din procese chimice anorganice
07 deşeuri din procese chimice organice
deşeuri de la producerea, prepararea, furnizarea şi utilizarea
08 straturilor de acoperire (vopsele, lacuri şi emailuri vitroase), a
adezivilor, cleiurilor şi cernelurilor tipografice
09 deşeuri din industria fotografică
10 deşeuri din procesele termice
deşeuri de la tratarea chimică a suprafeţelor şi de la acoperirea
11
metalelor şi a altor materiale; hidrometalurgie neferoasă
deşeuri de la modelarea, tratarea mecanică şi fizică a
12
suprafeţelor metalelor şi a materialelor plastice
deşeuri de solvenţi organici, agenţi de răcire şi carburanţi (cu
14
excepţia celor din categoriile 07 şi 08)
deşeuri de ambalaje; materiale absorbante, materiale de
15 lustruire, filtrante şi îmbrăcăminte de protecţie, nespecificate
în altă parte
16 deşeuri nespecificate în altă parte
deşeuri din construcţii şi demolări (inclusiv pământ excavat din
17
amplasamente contaminate)
deşeuri din activităţi de ocrotire a sănătăţii umane sau din
activităţi veterinare şi/sau cercetări conexe (cu excepţia
18
deşeurilor de la prepararea hranei în bucătării sau restaurante,
care nu provin direct din activitatea de ocrotire a sănătăţii)
deşeuri de la instalaţii de tratare a reziduurilor, de la staţiile de
19 epurare a apelor uzate şi de la tratarea apelor pentru alimentare
cu apă şi uz industrial
deşeuri municipale şi asimilabile din comerţ, industrie,
20
instituţii, inclusiv fracţiuni colectate separat

Tabelul 4.2. Categorii de deşeuri [după 15]

În cadrul fiecărei categorii de deşeuri se pot identifica mai multe subcategorii definite printr-un
cod format din patru cifre, iar în cadrul fiecărei subcategorii se pot evidenţia tipurile de deşeuri,
definite în mod individual printr-un cod complet format din şase cifre.
Pentru exemplificare, vom prezenta structura categoriei 20 - deşeuri municipale şi asimilabile
din comerţ, industrie, instituţii, inclusiv fracţiuni colectate separat (figura 4.1.).
Pe parcursul acestui capitol, în mod formal, în conformitate cu Hotărârea Guvernului
României nr. 1470/2004 privind aprobarea Strategiei naţionale de gestionare a deşeurilor şi a
Planului naţional de gestionare a deşeurilor, vom clasifica toate tipurile de deşeuri generate pe
teritoriul ţării în trei categorii, şi anume deşeuri municipale şi asimilabile, deşeuri de producţie şi
deşeuri rezultate din activităţi medicale:
 deşeurile municipale şi asimilabile sunt constituite din:
o deşeuri menajere - provenite din gospodăriile populaţiei, dar şi din instituţii
publice, unităţi comerciale, unităţi prestatoare de servicii
o deşeuri stradale - provenite de pe străzi, dar şi din spaţii publice, parcuri şi
spaţii verzi
o deşeuri din construcţii şi demolări
o nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti
3
  deşeurile de producţie sunt generate din activităţile industriale, putând fi periculoase şi
nepericuloase
 deşeurile rezultate din activităţi medicale sunt provenite din spitale, policlinici şi cabinete
medicale.

20 - deşeuri municipale şi asimilabile din comerţ, industrie, instituţii

20 01 fracţiuni colectate separat (cu excepţia 15 01)
20 01 01 hârtie şi carton
20 01 02 sticlă
20 01 08 deşeuri biodegradabile de la bucătării şi cantine
20 01 10 îmbrăcăminte
20 01 11 textile
20 01 13* solvenţi
20 01 14* acizi
20 01 15* baze
20 01 17* substanţe chimice fotografice
20 01 19* pesticide
20 01 21* tuburi fluorescente, alte deşeuri ce conţin mercur
20 01 23* echipamente abandonate cu conţinut de CFC
20 01 25 uleiuri şi grăsimi comestibile
20 01 26* uleiuri şi grăsimi, altele decât 20 01 25
20 01 27* vopsele, cerneluri, adezivi conţinând substanţe periculoase
20 01 28 vopsele, cerneluri, adezivi, răşini, altele decât 20 01 27
20 01 29* detergenţi cu conţinut de substanţe periculoase
20 01 30 detergenţi, alţii decât cei specificaţi la 20 01 29
20 01 31* medicamente citotoxice şi citostatice
20 01 32 medicamente, altele decât 20 01 31
20 01 33* baterii şi acumulatori incluşi în 16 06 01/02/03
20 01 34 baterii şi acumulatori, alţii decât 20 01 33
20 01 35* echipamente electrice şi electronice casate, altele decât
20 01 21 şi 20 01 23 cu conţinut de componenţi periculoşi
20 01 36 echipamente electrice şi electronice casate, altele decât
20 01 21, 20 01 23 şi 20 01 35
20 01 37* lemn cu conţinut de substanţe periculoase
20 01 38 lemn, altul decât cel specificat la 20 01 37
20 01 39 materiale plastice
20 01 40 metale
20 01 41 deşeuri de la curăţatul coşurilor
20 01 99 alte fracţii, nespecificate
20 02 deşeuri din grădini şi parcuri (incluzând deşeuri din cimitire)
20 02 01 deşeuri biodegradabile
20 02 02 pământ şi pietre
20 02 03 alte deşeuri nebiodegradabile
20 03 alte deşeuri municipale
20 03 01 deşeuri municipale amestecate
20 03 02 deşeuri din pieţe
20 03 03 deşeuri stradale
20 03 04 nămoluri din fosele septice
20 03 06 deşeuri de la curăţarea canalizării
20 03 07 deşeuri voluminoase
20 03 99 deşeuri municipale, fără altă specificaţii

Figura 4.1. Tipuri de deşeuri municipale şi asimilabile (cod 20) [15]

2. Gestionarea deşeurilor: definiţie, principii, ierarhia activităţilor

Gestionarea deşeurilor reprezintă totalitatea activităţilor de colectare, transport, valorificare şi
eliminare a deşeurilor. Operaţiunile de „valorificare” şi „eliminare” (inclusiv pregătirea prealabilă
valorificării sau eliminării) sunt reunite sub denumirea de „tratare” a deşeurilor [14].

Principiile care stau la baza activităţii de gestionare a deşeurilor sunt în număr de opt:
principiul protecţiei resurselor primare, al prevenirii, principiul „poluatorul plăteşte”, al substituţiei, al
proximităţii, al subsidiarităţii, al integrării şi al măsurilor preliminare.

4
 1. principiul protecţiei resurselor primare – sunt necesare reducerea şi eficientizarea utilizării
resurselor primare (cu precădere a celor neregenerabile), în paralel cu utilizarea materiilor prime
secundare;
2. principiul prevenirii - stabileşte ierarhizarea activităţilor de gestionare a deşeurilor: (1)
evitarea apariţiei (2) minimizarea cantităţilor (3) valorificarea (4) eliminarea în condiţii de siguranţă
pentru mediu (în ordinea descrescătoare a importanţei);
3. principiul „poluatorul plăteşte”, corelat cu principiul responsabilităţii producătorului şi
cu principiul responsabilităţii utilizatorului - costurile pentru gestionarea deşeurilor trebuie să fie
suportate de către generatorul acestora;
4. principiul substituţiei - vizează necesitatea de a înlocui materiile prime periculoase cu unele
nepericuloase, reducând astfel posibilitatea apariţiei deşeurilor periculoase;
5. principiul proximităţii, corelat cu principiul autonomiei - deşeurile trebuie să fie tratate şi
eliminate cât mai aproape de sursa de generare;
6. principiul subsidiarităţii (corelat şi cu principiul proximităţii şi cu principiul autonomiei)
– în domeniul gestionării deşeurilor, deciziile se iau la cel mai scăzut nivel administrativ, pe baza unor
criterii uniforme la nivel regional şi naţional;
7. principiul integrării - activitatea de gestionare a deşeurilor este parte integrantă a activităţilor
socio-economice din care ele sunt generate;
8. principiul măsurilor preliminare, corelat cu principiul utilizării BATNEEC (Best
Available Technology Not Entailing Excessive Costs - cele mai bune tehnici disponibile care nu
presupun costuri excesive) - în activitatea de gestionare a deşeurilor (ca, de altfel, în orice activitate),
trebuie să se ţină cont de stadiul dezvoltării tehnologice, de necesitatea protecţiei mediului, de alegerea şi
aplicarea unor măsuri economic fezabile [18].

Ierarhia activităţilor de gestionare a deşeurilor

Conform principiului 2 – „principiul prevenirii” – enunţat anterior, activităţile de gestionare a
deşeurilor sunt ierarhizate în funcţie de ordinea priorităţilor (evitarea apariţiei, minimizarea
cantităţilor, valorificarea şi eliminarea în condiţii de siguranţă pentru mediu), în sensul prevenirii
producerii deşeurilor şi al gestionării lor eficiente şi eficace, cu scopul limitării efectelor negative
asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului [14, 16].
Astfel, primul obiectiv al oricărei politici privind deşeurile ar trebui să vizeze prevenirea
apariţiei sau, cel puţin, minimizarea cantităţilor de deşeuri generate. Acest obiectiv se poate realiza
prin aplicarea de măsuri înainte ca o substanţă/un material/un produs să devină deşeu – de exemplu,
prin reutilizarea produselor sau prin prelungirea duratei lor de viaţă.
Următoarea treaptă în ierarhia gestionării deşeurilor se referă la valorificarea acestora, care
constă în utilizarea deşeurilor, într-un scop util, prin înlocuirea altor materiale care ar fi fost utilizate
în acel scop sau în pregătirea deşeurilor pentru a putea servi acelui scop într-o activitate economică.
Principalele modalităţi de valorificare a deşeurilor sunt valorificarea energetică, reciclarea şi
reutilizarea:
 valorificarea energetică constă în întrebuinţarea deşeurilor în principal drept combustibil sau
ca altă sursă de energie;
 reciclarea constă în transformarea deşeurilor în produse, materiale sau substanţe pentru a-şi
îndeplini funcţia iniţială ori alte funcţii;
 reutilizarea este operaţiunea prin care „produsele sau componentele care nu au devenit
deşeuri sunt utilizate din nou, în acelaşi scop pentru care au fost concepute” [14].
În tabelul 4.3. redăm, cu titlu informativ, operaţiunile de valorificare a deşeurilor, conform
Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor (lista nu este exhaustivă); litera „R” este iniţiala
cuvântului englezesc „recovery”.

5
 Cod Operaţiunea de valorificare
R1 întrebuinţarea drept combustibil sau ca altă sursă de energie
R2 valorificarea/regenerarea solvenţilor
reciclarea/valorificarea substanţelor organice care nu sunt utilizate
R3
ca solvenţi
R4 reciclarea/valorificarea metalelor şi compuşilor metalici
reciclarea/valorificarea altor materiale anorganice (include şi
tehnologiile de curăţire a solului având ca rezultat operaţiuni de
R5
valorificare a sa şi de reciclare a materialelor de construcţie
anorganice)
R6 regenerarea acizilor sau a bazelor
R7 valorificarea componenţilor utilizaţi pentru reducerea poluării
R8 valorificarea componentelor catalizatorilor
R9 rerafinarea petrolului sau alte reutilizări ale petrolului
R 10 tratarea terenurilor având ca rezultat beneficii pentru agricultură
R 11 utilizarea deşeurilor obţinute din operaţiunile R 1 - R 10
R 12 schimbul de deşeuri în vederea expunerii la operaţiunile R 1 - R 11
R 13 stocarea deşeurilor înaintea operaţiunilor R 1 - R 12
Tabelul 4.3. Operaţiunile de valorificare a deşeurilor [după 14]

Ultima activitate care se aplică în ierarhia deşeurilor este eliminarea; tabelul 4.4. redă o listă a
operaţiunilor prin care se pot elimina deşeurile, fără ca aceasta să fie exhaustivă; litera „D” este iniţiala
cuvântului englezesc „disposal”.

Cod Operaţiunea de eliminare Exemplu

D1 depozitarea în sau pe sol depozite de deşeuri
biodegradarea deşeurilor lichide
D2 tratarea solului
sau a nămolurilor în sol
injectarea deşeurilor în puţuri,
D3 injectarea în adâncime saline sau depozite geologice
naturale
depunerea de deşeuri lichide sau
D4 acumulare la suprafaţă
de nămoluri în bazine sau iazuri
depunerea în compartimente
separate etanşe, acoperite şi
D5 depozite special construite
izolate între ele şi faţă de mediul
înconjurător
evacuarea într-o masă de apă,
D6 cu excepţia mărilor şi
oceanelor
D7 evacuarea în mări sau oceane
tratarea biologică (nepre-
văzută în altă parte) care
D8 generează compuşi eliminaţi
prin intermediul uneia dintre
operaţiunile D 1 – D 12
tratarea fizico-chimică (nepre-
văzută în altă parte) care
D9 generează compuşi eliminaţi evaporare, uscare, calcinare
prin intermediul uneia dintre
operaţiunile D 1 – D 12
D 10 incinerarea pe sol
incinerarea pe mare (interzisă
D 11 de legislaţia Uniunii Europene
şi de convenţii internaţionale)

6
 Cod Operaţiunea de eliminare Exemplu
stocarea permanentă plasarea de recipiente într-o
D 12
mină
amestecarea anterioară sortarea, sfărâmarea, compactarea,
D 13 oricărei operaţiuni de la D 1 granularea, uscarea, mărunţirea,
la D 12 separarea
reambalarea anterioară
D 14 oricărei operaţiuni de la D 1
la D 13
stocarea înaintea oricărei
D 15
operaţiuni de la D1 la D14
Tabelul 4.4. Operaţiunile de eliminare a deşeurilor [după 14]

3. Etapele parcurse în activitatea de gestionare a deşeurilor

După cum menţionam anterior, gestionarea deşeurilor presupune activităţi de colectare,
transport, valorificare şi eliminare. Vom aborda principalele aspecte referitoare la gestionarea
deşeurilor ţinând cont de clasificarea formală a acestora de la subcapitolul 4.1.

3.1. Gestionarea deşeurilor municipale şi asimilabile

În România, gestionarea deşeurilor municipale şi asimilabile (deşeuri menajere, stradale, din
construcţii şi demolări, nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti) este o obligaţie a
administraţiilor publice locale [18].
Se estimează că, în anul 2002, în România au fost generate 9,58 milioane tone de deşeuri
municipale şi asimilabile, din care 7,66 milioane tone au fost deşeuri menajere generate de populaţie şi
de agenţii economici; s-a calculat un indice mediu de generare a deşeurilor menajere de 1,04
kg/locuitor/zi în mediul urban şi de 0,15 kg/locuitor/zi în mediul rural [18].
Compoziţia medie a deşeurilor menajere generate în anul 2002 este redată în figura 4.2.
Se observă că principala componentă a deşeurilor municipale a fost reprezentată de fracţiunea
biodegradabilă, care include:
 deşeuri biodegradabile provenite din gospodării şi unităţi de alimentaţie publică;
 deşeuri biodegradabile provenite din pieţe;
 componenta biodegradabilă a deşeurilor stradale;
 deşeuri vegetale din parcuri şi grădini;
 nămolul orăşenesc rezultat din epurarea apelor uzate menajere.
Menţionăm faptul că, deşi hârtia este biodegradabilă, din punctul de vedere al Planului
Naţional de Gestionare a Deşeurilor [18], hârtia este un material reciclabil şi nu este inclusă în
categoria deşeurilor biodegradabile (cu excepţia hârtiei de calitate inferioară, care nu se reciclează).

alte deseuri 13

textile 5

metale 5

sticla 5

plastic 10

hartie si carton 11

deseuri org. biodegr. 51

0 10 20 30 40 50 60
%

Figura 4.2. Compoziţia medie (%) a deşeurilor menajere generate în România în anul 2002

7
 3.1.1. Gestionarea deşeurilor menajere
Colectarea. În România, deşeurile menajere provenite din gospodăriile populaţiei sunt
colectate neselectiv, colectarea selectivă (în cadrul căreia un flux de deşeuri este păstrat separat în
funcţie de tipul şi natura deşeurilor, cu scopul de a facilita tratarea specifică a acestora) existând doar
la scară de proiecte-pilot.
Precolectarea primară a deşerilor menajere (colectarea lor la locul de producere) se face în
recipiente acoperite, de dimensiuni adecvate cantităţii în care se produc; precolectarea nu se face direct
în recipient, ci într-o pungă de polietilenă (aflată în recipient) de capacitate superioară celei a
recipientului.
Precolectarea secundară (strângerea şi depozitarea provizorie a pungilor cu deşeuri menajere în
locuri special amenajate) se face în containere dimensionate corespunzător, acoperite etanş, prevăzute
cu dispozitive de prindere specifice modului de golire.
Recipientele şi containerele folosite pentru precolectarea deşeurilor menajere se confecţionează
din materiale rezistente la solicitări mecanice şi chimice, uşor de spălat şi dezinfectat [19].
Din anul 2010, în instituţiile publice din România este instituită obligativitatea colectării
selective a deşeurilor, conform Legii nr. 132/2010 privind colectarea selectivă a deşeurilor în
instituţiile publice. Prevederile legii se aplică pentru deşeurile de hârtie şi carton, deşeurile de metal şi
plastic, deşeurile de sticlă. Colectarea selectivă a acestor deşeuri se face în containere şi recipiente
colorate (albastre pentru deşeuri de hârtie şi carton, galbene pentru deşeuri de metal şi plastic şi
albe/verzi pentru sticla albă/colorată) şi inscripţionate cu denumirea deşeurilor pentru care sunt
destinate. Aceste recipiente se amplasează într-o zonă uşor accesibilă, marcată şi indicată
corespunzător. Totodată, este obligatorie înfiinţarea, la intrarea în instituţie, a unui punct de colectare
selectivă a deşeurilor destinat pentru vizitatori şi informarea acestora în acest scop [20].

Transportul. Evacuarea deşeurilor menajere de la locurile de producere şi colectare se face de

preferinţă zilnic; termenele maxim admise sunt:
 în anotimpul cald (1.IV. – 1.X.):
o zilnic - din zonele centrale şi de la unităţile de alimentaţie publică, unităţile sanitare
cu paturi, grădiniţe şi creşe;
o la cel mult 2 zile - din celelalte zone.
 în anotimpul rece (1.X. – 1.IV.) - la cel mult 3 zile.
Autovehiculele folosite pentru transportul deşeurilor solide trebuie să fie acoperite, dotate cu
dispozitive de golire automată a recipientelor de colectare şi să genereze emisii reduse de noxe
(zgomot şi gaze de eşapament); ele nu trebuie să permită răspândirea conţinutului în cursul
transportului. Compartimentul destinat deşeurilor se execută din materiale rezistente la solicitări
mecanice şi agresiuni chimice (pentru a putea fi dezinfectat periodic) [19].

Valorificarea deşeurilor menajere se poate face prin reciclare sau compostare:

 reciclarea unor materiale cum sunt hârtia, cartonul, sticla, metalele, materialele plastice. În
România, datorită colectării neselective a deşeurilor municipale, nu este posiblă valorificarea
materialelor reciclabile decât într-o foarte mică măsură, la nivel local (în anul 2002 se conisdera că
aproximativ 40% din componentele deşeurilor municipale erau reprezentate de materiale reciclabile,
din care 20% cu şanse mari de recuperare, nefiind contaminate; în urma colectării selective prin
proiecte pilot, doar 2% din aceste materiale au fost valorificate, restul fiind eliminate şi astfel
pierzându-se cantităţi importante de materii prime şi resurse energetice) [18].
 compostarea deşeurilor biodegradabile (mineralizarea deşeurilor aşezate în straturi alternante cu
pământ sau cu un compost mai vechi, în decurs de 3-6 luni, în funcţie de anotimp; compostul se poate
folosi ca îngrăşământ agricol [1]) se realizează în România doar la nivel de staţii pilot.

Eliminarea deşeurilor menajere se poate realiza prin incinerare sau depozitare:

8
 incinerarea – nu reprezintă o practică obişnuită pentru eliminarea deşeurilor municipale în
România, deoarece puterea calorică scăzută a deşeurilor face ca procesul de incinerare cu recuperare
de energie să fie ineficient [18].
 depozitarea constă în utilizarea unor zone declive, a unor gropi naturale sau amenajate de om în
care se amplasează deşeurile sub formă de straturi afânate care se acoperă cu pâmânt; în decurs de
câţiva ani, deşeurile se vor mineraliza [1]. Depozitarea este principala opţiune de eliminare a
deşeurilor municipale în România; astfel, în anul 2004 se aprecia că aproximativ 95% din totalul
deşeurilor municipale generate erau tratate prin depozitare, în fiecare localitate urbană existând cel
puţin un depozit pentru deşeuri [18].

De reţinut !
Instalaţiile de compostare a deşeurilor biodegradabile, cele de incinerare, precum şi depozitele de
deşeuri se proiectează, se construiesc şi se administrează astfel încât să fie în permanenţă împiedicate
contaminarea, poluarea şi infestarea factorilor de mediu (sol, ape de suprafaţă, ape subterane, aer). Pentru
realizarea acestui deziderat, este necesar ca:
 alegerea locului de amplasare să se facă după studii geologice, hidrogeologice şi urbanistice, iar zona de
protecţie sanitară să se stabilească în urma studiilor de impact asupra mediului şi sănătăţii;
 proiectarea şi exploatarea instalaţiilor/depozitelor să permită respectarea metodelor de acoperire şi
asigurare a deşeurilor;
 vehiculele de transport să se deplaseze numai pe drumurile interioare ale amenajării. Dacă se impune
accesul lor pe suprafaţa deşeurilor, se va asigura spălarea exteriorului vehiculelor la ieşirea din depozit;
 în cursul exploatării amenajării să se aplice măsuri de dezinsecţie şi deratizare;
 organizarea instalaţiilor/depozitelor să se facă asigurând protecţia sănătăţii populaţiei în general, a
sănătăţii personalului şi protecţia mediului [19].

3.1.2. Gestionarea deşeurilor stradale

Colectarea. Deşeurile stradale sunt alcătuite din deşeuri provenite de la măturarea străzilor şi
din deşeuri asimilabile celor menajere:
 deşeurile provenite de la măturarea străzilor sunt alcătuite din materiale rezultate din
abraziunea cauciucurilor şi a drumurilor, pământ, frunze, resturi animale, nisip antiderapant, pulberi
sedimentate din atmosferă. Colectarea acestor deşeuri se face cu ajutorul unor utilaje specifice
(automăturători colectoare, aspiratoare şi mături pentru carosabil), cu precădere la nivelul arterelor
mari; cea mai mare parte a deşeurilor stradale se colectează însă manual. Se recomandă ca nisipul
antiderapant să fie colectat separat de celelalte deşeuri stradale şi reutilizat [18].
 deşeuri asimilabile celor menajere se precolectează în recipiente stradale (coşuri, pubele,
containere) care trebuie să fie în număr suficient, cu dimensiuni adecvate şi montate la distanţe
optime; ele se golesc periodic, nu mai rar de o dată la două zile în anotimpul cald şi o dată la trei zile
în anotimpul rece.
Deşeurile stradale urmează filiera de transport, valorificare şi eliminare a deşeurilor menajere.

3.1.3. Gestionarea deşeurilor din construcţii şi demolări

Deşeurile din construcţii şi demolări includ trei mari categorii de deşeuri:
 materiale de construcţie: metale, materiale plastice şi textile, lemn şi ambalajele acestora;
 materiale din "demolări": cărămizi, beton, lemn, metale, pietre, oţel;
 sol excavat (contaminat sau necontaminat) [18].
Principalele metode utilizate pentru tratarea deşeurilor provenite din construcţii şi demolări
sunt reciclarea pentru deşeurile din construcţii (metodă care poate viza peste 80% din cantitatea de
deşeuri), respectiv procesarea prin tehnologii de zdrobire şi sortare în funcţie de densitate, apoi utilizarea
pentru diferite activităţi de construcţie (în special pentru construirea de străzi) a fracţiei fine rezultate –
pentru deşeurile din demolări [18, 21].

9
 În prezent, în România, cantitatea de deşeuri din construcţii şi demolări este mai mică în
comparaţie cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, dar se apreciază că această cantitate va
creşte ca urmare a dezvoltării economice a ţării [22].
La ora actuală, în România nu există încă un sistem adecvat de colectare şi valorificare a
deşeurilor din construcţii şi demolări, în mare parte acestea ajungând să fie eliminate prin depozitare în
depozite municipale mixte, alături de deşeurile menajere; se consideră că valorificarea este limitată,
constând într-o reutilizare internă (în gospodăria proprie) sau într-o comercializare pe o piaţă
nedeclarată [18].

3.1.4. Gestionarea nămolurilor de la epurarea apelor uzate orăşeneşti

Nămolurile provenite de la epurarea apelor uzate orăşeneşti pot fi valorificate/eliminate prin
utilizare ca fertilizant agricol (în cazul nămolurilor necontaminate) sau prin incinerare, după des-
hidratare şi pretratare [21].
La ora actuală, România încurajează utilizarea în agricultură a nămolului provenit de la
epurarea apelor uzate orăşeneşti (legislaţia actuală nu mai permite eliminarea acestui nămol pe
depozitele de deşeuri nepericuloase - modalitate de eliminare utilizată în trecut). Nămolul nu respectă
însă criteriile chimice, biologice, fizice de calitate pentru a putea fi utilizat în agricultură, deoarece
multe unităţi economice îşi deversează apele uzate neepurate în sistemele de canalizare orăşeneşti. De
aceea, România are în vedere prevenirea poluării, a contaminării şi a infestării nămolului de epurare
prin asigurarea funcţionării corespunzătoare a instalaţiilor de preepurare a apelor uzate industriale,
înainte de deversarea acestora în sistemele de canalizare orăşeneşti [18].
De asemenea, România analizează şi alte metode de tratare a nămolului provenit de la epurarea
apelor uzate orăşeneşti – de exemplu, co-incinerarea în cuptoarele din fabricile de ciment (pentru
înlocuirea unei părţi din argilă) sau în instalaţiile care folosesc drept combustibil lignitul.

3.2. Gestionarea deşeurilor de producţie

Deşeurile de producţie sunt reprezentate de deşeurile industriale şi agricole, inclusiv cele rezultate de
la producerea energiei.
În anul 2004, în România, cantitatea de deşeuri generate de industrie a fost de 355 milioane
tone, din care 326 milioane tone deşeuri rezultate din activităţile de extracţie, reprezentând 92% din
deşeurile de producţie. Cu excepţia industriei extractive, activităţile economice în cadrul cărora s-au
produs cele mai mari cantităţi de deşeuri au fost industria energetică, industriă metalurgică şi de
construcţii metalice, industria petrochimică, chimică, cauciuc, mase plastice şi industria alimentară.
Din cantitatea de deşeuri de producţie generată, circa 30% s-a valorificat prin recuperare, restul fiind
eliminată prin depozitare sau incinerare.
Organizarea activităţii de gestionare a deşeurilor de producţie este obligaţia generatorului, prin
mijloace proprii sau prin contractarea serviciilor unor firme specializate [22].

3.3. Gestionarea deşeurilor rezultate din activităţi medicale

Gestionarea deşeurilor medicale reprezintă „colectarea, stocarea temporară, transportul,
tratarea, valorificarea şi eliminarea deşeurilor, inclusiv supravegherea acestor operaţii şi întreţinerea
ulterioară a amplasamentelor utilizate” [23].
La ora actuală, în România, gestionarea deşeurilor rezultate din activităţile medicale este
reglementată prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1226/2012 pentru aprobarea Normelor tehnice
privind gestionarea deşeurilor rezultate din activităţi medicale şi a Metodologiei de culegere a datelor
pentru baza naţională de date privind deşeurile rezultate din activităţi medicale.
Normele tehnice prevăzute în ordin reglementează modul în care se colectează (separat, pe
categorii), se ambalează, se stochează temporar, se transportă, se tratează şi se elimină deşeurile
medicale; ele se aplică de către toate unităţile sanitare în care se desfăşoară activităţi medicale din care

10
sunt generate deşeuri, dar şi de către unităţile în care desfăşoară activităţi conexe celor medicale
(cabinete de înfrumuseţare corporală, îngrijiri paleative, îngrijiri la domiciliu, etc) [23]
Se impune a face precizarea că Normele tehnice în discuţie nu se referă la gestionarea
deşeurilor radioactive, a efluenţilor gazoşi emişi în atmosferă sau a apelor uzate descărcate în bazine
receptoare, care este prevăzută în reglementări specifice.

3.3.1. Clasificarea deşeurilor rezultate din activitatea medicală

După cum am menţionat la capitolul 4.1, deşeurile rezultate din activitatea medicală sunt incluse
în categoria de deşeuri definite prin codul 18 „deşeuri din activităţi de ocrotire a sănătăţii umane sau din
activităţi veterinare şi/sau cercetări conexe (cu excepţia deşeurilor de la prepararea hranei în bucătării
sau restaurante, care nu provin direct din activitatea de ocrotire a sănătăţii)”, subcategoria 18 01 „deşeuri
rezultate din activităţile de prevenire, diagnostic şi tratament desfăşurate în unităţile sanitare”
(subcategoria 18 02 se referă la „deşeuri din unităţile veterinare de cercetare, diagnostic, tratament şi
prevenire a bolilor”).
În cadrul subcategoriei 18 01 sunt descrise următoarele tipuri de deşeuri medicale (reamintim
faptul că deşeurile periculoase se marchează cu un asterisc *):
 18 01 01 - obiecte ascuţite (cu excepţia 18 01 03*) - sunt deşeuri înţepătoare-tăietoare
(care pot produce leziuni mecanice prin înţepare sau tăiere): ace, ace cu fir, catetere, seringi cu ac,
branule, lame de bisturiu, pipete, sticlărie de laborator ori altă sticlărie spartă sau nu, de unică
folosinţă, neîntrebuinţate sau cu termen de expirare depăşit, dacă NU au intrat în contact cu fluide
biologice sau cu substanţe periculoase;
De reţinut !
 dacă deşeurile înţepătoare-tăietoare au intrat în contact cu material potenţial infecţios, sunt considerate
deşeuri infecţioase şi sunt incluse în categoria 18 01 03*;
 dacă deşeurile înţepătoare-tăietoare au intrat în contact cu substanţe/materiale periculoase, sunt
considerate deşeuri pericu-loase şi sunt incluse în categoria 18 01 06*

 18 01 02 - fragmente şi organe umane, inclusiv recipiente de sânge şi sânge (cu excepţia 18

01 03*) - sunt deşeurile anatomo-patologice: fragmente din organe şi organe umane, părţi anatomice,
lichide organice, material biopsic rezultat din blocurile operatorii de chirurgie şi obstetrică (fetuşi,
placente), părţi anatomice rezultate din laboratoarele de autopsie, recipiente pentru sânge şi sânge;
toate aceste deşeuri sunt considerate infecţioase şi sunt incluse în categoria 18 01 03*;
 18 01 03* - deşeuri ale căror colectare şi eliminare necesită măsuri speciale privind
prevenirea infecţiilor – sunt deşeurile infecţioase (definite prin codul H9 în tabelul 4.1.), care conţin
sau au venit în contact cu sânge/alte fluide biologice, cu virusuri, bacterii, paraziţi şi/sau toxinele
microorganismelor (perfuzoare cu tubulatură, recipiente care au conţinut sânge/alte fluide biologice,
câmpuri operatorii, mănuşi, sonde, comprese, pansamente, membrane de dializă, pungi de material
plastic pentru colectarea urinei, materiale de laborator folosite, scutece care provin de la pacienţi
internaţi în secţii de boli infecţioase, cadavre de animale rezultate în urma activităţilor de cercetare, etc);
 18 01 04 - deşeuri ale căror colectare şi eliminare nu necesită măsuri speciale privind
prevenirea infecţiilor - îmbrăcăminte şi lenjerie necontaminate, aparate gipsate, deşeuri rezultate
după decontaminarea termică a deşeurilor infecţioase, recipiente care au conţinut medicamente (altele
decât citotoxice şi citostatice), etc;
 18 01 06* - chimicale constând din sau conţinând substanţe periculoase - acizi, baze,
solvenţi, produse chimice organice şi anorganice (inclusiv deşeuri generate în cursul diagnosticului de
laborator), soluţii fixatoare sau de developare, produse concentrate utilizate pentru curăţenie şi
dezinfecţie, etc;
 18 01 07 - chimicale, altele decât cele specificate la 18 01 06* - produse chimice organice
şi anorganice nepericuloase, dezinfectanţi slab concentraţi, substanţe de curăţare, soluţii antiseptice,
deşeuri cu concentraţie scăzută de substanţe chimice periculoase, care nu se încadrează la 18 01 06*;

11
  18 01 08* - medicamente citotoxice şi citostatice;
 18 01 09 - medicamente, altele decât cele specificate la 18 01 08*
 18 01 10* - deşeuri de amalgam de la tratamentele stomatologice - capsule sau resturi de
amalgam (mercur), dinţi extraşi care au obturaţii de amalgam, coroane şi punţi dentare, materiale
compozite fotopolimerizabile, etc.

3.3.2. Colectarea, ambalarea, stocarea temporară, transportul, tratarea şi eliminarea

deşeurilor rezultate din activitatea medicală
Legislaţia în vigoare interzice cu desăvârşire abandonarea, descărcarea sau eliminarea
necontrolată a deşeurilor medicale. Prin urmare, colectarea, ambalarea, stocarea temporară,
transportul, tratarea şi eliminarea acestor deşeuri se fac în conformitate cu prevederile Ordinul
Ministrului Sănătăţii nr. 1226/2012.
Colectarea separată a deşeurilor, în funcţie de tipul şi natura acestora (cu scopul de a facilita
tratarea lor specifică) se realizează la locul de producere; dacă operaţia de separare nu are loc, întreaga
cantitate de deşeuri în care au fost amestecate deşeuri periculoase se tratează ca deşeuri periculoase.
Ambalarea deşeurilor se face în recipiente de unică folosinţă, care se elimină odată cu
conţinutul.
Codurile de culori ale recipientelor folosite sunt:
 galben - pentru deşeurile periculoase
 negru - pentru deşeurile nepericuloase.
Pentru deşeurile infecţioase se foloseşte pictograma "Pericol biologic" (figura 4.3.).
Pentru deşeurile periculoase clasificate prin codul 18 01 06* se folosesc pictogramele adecvate
pericolului: "Inflamabil", "Coroziv", "Toxic" (figura 4.4.) etc.

Figura 4.3. Pictograma “Pericol biologic”

Figura 4.4. Pictogramele "Inflamabil", "Coroziv", "Toxic

Ambalajele în care se colectează deşeurile rezultate din activitatea medicală sunt diferite, în
funcţie de tipul şi natura deşeurilor, după cum urmează:
a. deşeurile infecţioase
 deşeurile infecţioase care nu sunt obiecte ascuţite (18 01 03*) se colectează în cutii
din carton prevăzute în interior cu saci din polietilenă sau direct în saci din polietilenă galbeni ori
marcaţi cu galben; atât cutiile, cât şi sacii trebuie să fie marcaţi şi etichetaţi. Sacii trebuie să fie
confecţionaţi din polietilenă de înaltă densitate, pentru a avea rezistenţă mecanică mare, şi să se poată
12
închide uşor şi sigur, cu sigilii de unică folosinţă; termosuturile trebuie să fie continue, rezistente şi să
nu permită scurgeri de lichid. Dacă nu sunt puşi în cutie de carton, sacii se introduc în pubele cu capac
şi pedală (inscripţionate cu pictograma "Pericol biologic") sau în portsac. Înălţimea sacului trebuie să
depăşească înălţimea pubelei, astfel încât sacul să se răsfrângă peste marginea superioară a acesteia,
iar surplusul să permită închiderea sacului. Gradul maxim de umplere a sacului este de trei pătrimi din
volumul său.
 deşeurile „obiecte ascuţite” (18 01 01 şi 18 01 03*) se colectează separat în
recipiente etanşe confecţionate din material plastic rigid, impermeabil, rezistent la acţiuni mecanice.
La partea superioară, recipientele prezintă un capac special, prevăzut cu orificii pentru detaşarea acelor
de seringă şi a lamelor de bisturiu; capacul permite introducerea deşeurilor, dar nu şi scoaterea lor,
dispunând de două sisteme de închidere, temporară şi definitivă. Recipientele sunt prevăzute cu mâner,
pentru a fi uşor transportate; sunt marcate şi etichetate; cele utilizate pentru deşeurile infecţioase au
culoarea galbenă şi sunt marcate cu pictograma "Pericol biologic".
Cutiile, sacii şi recipientele folosite pentru deşeurile infecţioase se depun apoi în containere
mobile cu pereţi rigizi, marcate cu galben, inscripţionate "Deşeuri medicale" şi purtând pictograma
"Pericol biologic", containere aflate în spaţiul de stocare temporară. Containerele trebuie să fie etanşe
şi confecţionate din materiale uşor lavabile, rezistente la acţiunea soluţiilor dezinfectante şi la acţiuni
mecanice. În aceste containere nu se depun deşeuri periculoase neambalate.
b. deşeurile anatomo-patologice destinate incinerării se colectează în cutii confecţionate din
carton rigid (prevăzute în interior cu sac din polietilenă etanş) sau din material plastic rigid, cu capac şi
etanşeitate la închidere, marcate cu galben şi etichetate.
c. deşeurile periculoase chimice (18 01 06*) se colectează şi se ambalează separat, în
recipiente impermeabile, care să împiedice orice pierdere de conţinut, marcate adecvat pericolului
(inflamabil, coroziv, toxic, etc), având o capacitate de maxim 5 l pentru substanţe lichide şi 5 kg
pentru substanţe solide.
d. deşeurile chimice nepericuloase (18 01 07) se colectează separat, în ambalajul original.
e. deşeurile rezultate în urma administrării tratamentelor cu citotoxice şi citostatice (18
01 08*) (corpuri de seringă cu sau fără ac folosite, sticle şi sisteme de perfuzie, materiale moi
contaminate, echipament individual de protecţie contaminat) se colectează separat, în containere de
unică folosinţă sigure, cu capac şi se elimină numai prin incinerare.
f. deşeurile farmaceutice (18 01 09) (medicamente expirate) se pot returna farmaciei sau
depozitului de produse farmaceutice în vederea eliminării.
g. deşeurile stomatologice (18 01 10*) se colectează separat, în containere sigilabile şi sunt
preluate de firme autorizate în vederea valorificării.
h. deşeurile nepericuloase (18 01 04) se colectează în saci din polietilenă de culoare neagră
sau transparenţi şi incolori.
Stocarea temporară a deşeurilor medicale se realizează în spaţii special amenajate,
prevăzute în proiectul iniţial al unităţii (în cazul construcţiilor noi) sau construite/amenajate ulterior (în
cazul unităţilor sanitare care nu au fost prevăzute în proiect cu astfel de spaţii). Spaţiul de stocare
temporară trebuie să aibă două compartimente:
 un compartiment pentru deşeurile periculoase, prevăzut cu un sistem de închidere care să
permită numai accesul persoanelor autorizate; acest compartiment este o zonă cu potenţial septic şi
trebuie separat funcţional de restul construcţiei. De asemenea, trebuie prevăzut cu sifon de pardoseală
(pentru ca apele uzate, rezultate în urma curăţării şi dezinfecţiei, să fie evacuate în reţeaua de canalizare)
şi cu sistem de ventilaţie (pentru a asigura temperaturi scăzute, care să împiedice descompunerea
materialului organic). Acest spaţiu va fi supus periodic operaţiilor de dezinsecţie şi deratizare.
 un compartiment pentru deşeurile nepericuloase.
Durata stocării temporare a deşeurilor medicale infecţioase va fi de maxim 48 de ore; ea poate
ajunge la 7 zile dacă spaţiul de depozitare dispune de un sistem de răcire care să asigure maxim 40 C
(condiţii aplicabile şi în cazul deşeurilor infecţioase 18 01 03* generate de cabinetele medicale).
Durata pentru transport şi eliminare finală a deşeurilor medicale infecţioase va fi de maxim 24
de ore.
13
 Transportul deşeurilor medicale periculoase în incinta unităţii sanitare se face folosind un
circuit funcţional diferit de cel al pacienţilor şi vizitatorilor, cu ajutorul unor cărucioare speciale sau al
unor containere mobile care se spală şi se dezinfectează după fiecare utilizare, în locul unde sunt
descărcate.
Transportul deşeurilor medicale periculoase în afara unităţii sanitare (spre locul de eliminare
finală) se face cu mijloace de transport autorizate, de către operatori economici autorizaţi pentru
desfăşurarea acestei activităţi, contractaţi de către unitatea sanitară.

Tratarea şi eliminarea deşeurilor medicale se realizează prin procese şi metode care nu pun
în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului (nu prezintă riscuri pentru aer, apă, sol, floră şi faună şi
nici impact negativ asupra sănătăţii populaţiei din zonele rezidenţiale învecinate, nu produc poluare
fonică şi miros neplăcut, nu afectează peisajele sau zonele de interes special).
Tratarea deşeurilor medicale presupune operaţiuni de pregătire prealabilă eliminării, şi
anume decontaminarea la temperaturi scăzute - operaţiunea bazată pe acţiunea căldurii umede sau
uscate (105-177°C) şi care urmăreşte reducerea numărului de microorganisme conţinute în deşeurile
medicale periculoase. După decontaminare termică, deşeurile rezultate sunt supuse procesării
mecanice (mărunţire, tocare, deformare), astfel încât să fie nepericuloase şi de nerecunoscut.
Decontaminarea termică se poate realiza în instalaţii proprii unităţii sanitare sau prin
contractarea unei unităţi anume constituite, care dispune de o astfel de instalaţie.
Deşeurile medicale periculoase ce pot fi tratate prin decontaminare termică sunt cele
infecţioase şi cele înţepătoare-tăietoare. Este interzisă decontaminarea termică a deşeurilor anato-
mopatologice, farmaceutice, citotoxice şi citostatice (care trebuiesc incinerate) şi a deşeurilor chimice
(care trebuiesc neutralizate sau incinerate).
Eliminarea deşeurilor medicale trebuie să asigure distrugerea rapidă şi completă a factorilor
nocivi prezenţi în deşeuri; ea presupune operaţiunile D 5 -depozitare în depozite de deşeuri- şi D 10 -
incinerare- (vezi tabelul 4.4.).
Incinerarea se foloseşte numai pentru tipurile de deşeuri medicale pentru care este interzisă
tratarea prin decontaminare termică la temperaturi scăzute urmată de mărunţire (deşeuri
anatomopatologice, chimice, farmaceutice, citotoxice şi citostatice). Cadavrele animalelor de laborator
se elimină numai prin incinerare.
Depozitarea în depozitul de deşeuri se face numai după tratare prin decontaminare termică la
temperaturi scăzute şi procesare mecanică, pe baza unor buletine de analiză privind încărcătura
biologică a deşeurilor decontaminate; dacă sunt depăşite standardele/prevederile în vigoare, deşeurile
respective se incinerează.
Este interzisă funcţionarea incineratoarelor proprii în incinta unităţilor sanitare.
Deşeurile nepericuloase sunt colectate separat şi predate operatori economici specializaţi şi
autorizaţi în eliminarea deşeurilor contractaţi de către unitatea sanitară.
Deşeurile asimilabile celor menajere, inclusiv resturile alimentare, provenite de la bolnavii din
spitalele/secţiile de boli contagioase, se tratează ca deşeuri infecţioase.

3.3.3. Evidenţa cantităţilor de deşeuri produse de unitatea sanitară

Unităţile sanitare care desfăşoară activităţi medicale sunt obligate să ţină evidenţa gestionării
fiecărei categorii de deşeuri produse. Pentru aceasta, se aplică “Metodologia de culegere a datelor
pentru baza naţională de date privind deşeurile rezultate din activităţile medicale” prezentată în anexa
nr. 2 a Ordinului MS 1226/2012.
Conform acestei metodologii, responsabilitatea pentru culegerea datelor şi a informaţiilor
privind gestionarea deşeurilor, pentru întocmirea şi păstrarea evidenţelor specifice şi pentru raportarea
datelor revine coordonatorului activităţii de protecţie a sănătăţii în relaţie cu mediul, care desemnează
o persoană responsabilă cu ţinerea evidenţei deşeurilor şi completarea formularelor aferente (prevăzute
în metodologie).
14
 Metodologia de culegere a datelor presupune parcurgerea a patru etape:
 instruirea personalului
 stabilirea sarcinilor de lucru specifice
 determinarea cantităţilor de deşeuri produse. Se face prin cântărire, în incinta spaţiului
destinat stocării temporare, imediat după aducerea deşeurilor în acest spaţiu (în unităţile sanitare care
produc zilnic mai mult de 1.000 kg deşeuri sau care au mai mult de 500 de paturi), respectiv înaintea
încărcării deşeurilor în mijlocul de transport (în celelalte unităţi sanitare). Valorile obţinute se înscriu
în formularele specifice.
 calcularea cantităţii totale de deşeuri produse lunar şi anual, pentru fiecare categorie de
deşeuri, prin însumarea cantităţilor de deşeuri cântărite, şi completarea formularelor specifice, care se
transmit către direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti.

3.3.4. Instruirea şi formarea personalului

Unităţile sanitare au obligaţia de a asigura instruirea şi formarea profesională continuă a
angajaţilor cu privire la gestionarea deşeurilor medicale (la angajare, la trecerea pe un alt post, la
introducerea de echipamente şi tehnologii noi, la recomandarea personalului cu atribuţii de
coordonare/control în domeniul gestionării deşeurilor medicale sau periodic, fără ca perioada dintre
două cursuri succesive să depăşească 12 luni).

3.3.5. Responsabilităţi în domeniul gestionării deşeurilor medicale

Medicului care îşi desfăşoară activitatea în sistem public sau privat, în spital sau ca medic de
familie, de întreprindere, medic şcolar, stomatolog, al unei unităţi militare sau al unui penitenciar, îi
revin următoarele responsabilităţi în domeniul gestionării deşeurilor medicale:
 supravegherea modului de aplicare a codului de procedură stabilit pentru sectorul său de
activitate;
 aplicarea procedurilor din codul de procedură;
 aplicarea metodologiei de culegere a datelor în vederea completării bazei naţionale de date
privind deşeurile rezultate din activităţi medicale.

IGIENA UNITĂŢILOR SANITARE

1. Cabinetele medicale

În conformitate cu Ordonanţa Guvernului României nr. 124/1998 privind organizarea şi

funcţionarea cabinetelor medicale, “cabinetul medical este unitatea cu sau fără personalitate juridică,
furnizoare de servicii publice, de stat sau private, de asistenţă medicală umană preventivă, curativă, de
recuperare şi de urgenţă”.
Cabinetele medicale pot funcţiona sub formă de cabinete medicale individuale, cabinete
medicale grupate, cabinete medicale asociate sau societate civilă medicală:
 cabinetul medical individual este unitatea în care îşi exercită profesia medicul titular, care
poate avea salariaţi şi colaboratori;
 cabinetele medicale grupate sunt cabinete individuale care s-au grupat şi, drept consecinţă, au
facilităţi economice comune, dar îşi păstrează individualitatea în relaţiile cu terţii;

15
  cabinete medicale asociate sunt cabinete individuale care s-au asociat şi îşi exercită în comun
activitatea, asigurând accesul permanent al pacienţilor la servicii medicale complete;
 societatea civilă medicală este constituită din doi sau mai mulţi medici asociaţi, care pot avea
salariaţi şi colaboratori.
Ordinulul Ministrului Sănătăţii nr. 1030/2009 privind aprobarea procedurilor de
reglementare sanitară pentru proiectele de amplasare, amenajare, construire şi pentru funcţionarea
obiectivelor ce desfăşoară activităţi cu risc pentru starea de sănătate a populaţiei, modificat şi
completat prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 251/2012, prevede ca obţinerea autorizaţiei sanitare de
funcţionare a cabineteleor medicale, înfiinţate şi organizate în condiţiile legii, să se facă în baza
referatului de evaluare, prin parcurgerea procedurii de evaluare a unităţii.
Indiferent de forma sub care funcţionează, structura funcţională a cabinetelor medicale trebuie
să respecte cerinţele Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 1338/2007 pentru aprobarea normelor
privind structura funcţională a cabinetelor medicale şi de medicină dentară.

1.1. Componenţa minimă a unui cabinet medical

Cabinetul medical trebuie să aibă în componenţa minimă:
 cabinet de consultaţii propriu-zis
 sală de tratamente
 sală de aşteptare
 grupuri sanitare
 spaţii de depozitare.
Cabinetul de consultaţii propriu-zis trebuie să aibă o suprafaţă de minim 9 m2 şi să fie dotat cu
chiuvetă cu apă curentă, rece şi caldă.
Sala de tratamente trebuie să aibă, de asemenea, o suprafaţă de minim 9 m2, să fie special
amenajată şi dotată cu chiuvetă cu apă curentă, rece şi caldă.
Sala de aşteptare se amenajează astfel încât fiecărui loc de şedere să îi revină o suprafaţă de
minim 1-1,5 m2/persoană în cazul cabinetelor pentru adulţi, respectiv 1,5-2 m2/persoană în cazul
cabinetelor pentru copii (inclusiv pentru persoana însoţitoare).
Alte spaţii destinate activităţilor medicale şi care pot fi întâlnite în structura funcţională a
cabinetelor medicale:
 un cabinet pentru vaccinări, altul decât sala de tratamente, amenajat în cazul
cabinetelor medicale cu trei sau mai mulţi medici care furnizează servicii de medicină preventivă în
bolile transmisibile;
 o încăpere pentru recuperarea postoperatorie a pacienţilor, dotată cu paturi (se va
asigura o suprafaţă de minim 7 m2/pat), în cazul cabinetelor în care se efectuează intervenţii
chirurgicale ce necesită spitalizare de zi/de o zi;
 o încăpere special destinată prelevării de fluide biologice, în cazul cabinetelor medicale în
care au loc astfel de prelevări pentru diagnosticul de laborator; această încăpere va fi dotată cu:
o mobilier adecvat (canapea/scaun netapiţat cu spătar extensibil şi cu accesorii pentru
susţinerea antebraţului, dulap pentru instrumentarul steril, măsuţă pentru pregătirea prelevării probei,
măsuţă pentru depozitarea temporară a fluidelor prelevate);
o sursă de apă;
o racord la sistemul de canalizare.
Pentru coprocultură şi urocultură se amenajează o cameră separată de recoltare.
Pavimentele, pereţii, tavanele şi suprafeţele de lucru din încăperile în care se desfăşoară
activităţi medicale trebuie:
 să fie lavabile;
 să fie rezistente la dezinfectante, la decontaminări radioactive şi la acţiunea acizilor;
 să nu producă particule care pot rămâne suspendate în aer;
 să nu prezinte asperităţi care să reţină praful.
16
 Sunt interzise:
 amenajarea de tavane false din materiale microporoase şi cu asperităţi;
 mochetarea pardoselilor.
Cabinetul medical trebuie să aibă două grupuri sanitare – unu pentru pacienţi (cu acces direct
din sala de aşteptare) şi unu pentru personalul sanitar. În cazul cabinetelor medicale din mediul rural,
dacă nu există posibilitatea racordării la reţeaua de canalizare a localităţii, grupurile sanitare pot fi
racordate la o fosă septică de beton vidanjabilă.
Pentru personalul sanitar se amenajează un spaţiu - vestiar.
Încăperile cu profil administrativ trebuie să fie separate de cele în care se desfăşoară activităţi
medicale.
Pentru cabinetele medicale cu profil de radiologie sunt obligatorii:
 solicitarea şi obţinerea de avize speciale privind amplasarea şi funcţionarea, avize ce se
obţin din partea autorităţilor responsabile cu controlul activităţilor ce folosesc radiaţii ionizante;
 respectarea normelor de radioprotecţie şi control individual al expunerii, conform legislaţiei
în vigoare.
Este necesară realizarea de circuite separate pentru adulţi şi copii sau, în măsura posibilităţilor,
programarea acestora la ore diferite.
Dotarea minimă obligatorie necesară fiecărui cabinet medical trebuie să respecte prevederile
legale în vigoare.
Cabinetele medicale trebuie să asigure accesul în incinta lor pentru persoanele cu handicap
motor, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

1.2. Organizarea activităţilor de sterilizare

Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1338/2007 prevede că sterilizarea instrumentarului, a
dispozitivelor şi a materialelor sanitare se poate face fie la nivelul cabinetului medical, fie pe baza
unui contract încheiat cu unităţi specializate şi autorizate.
În cazul în care activităţile de sterilizare au loc la nivelul cabinetului medical, este necesară
respectarea următoarelor cerinţe:
 punctul de sterilizare să fie amplasat într-un spaţiu adecvat, cu respectarea principiului
separării materialelor sterile de cele nesterile;
 să se respecte circuitele funcţionale;
 aparatura de sterilizare să fie utilizată respectându-se prevederile legale privind funcţionarea
dispozitivelor medicale;
 să se afişeze ciclul de sterilizare şi instrucţiunile de lucru specifice aparatului cu care se face
sterilizarea;
 să existe caietul de sterilizare care atestă efectuarea sterilizării.

1.3. Asigurarea lanţului de frig

Pentru asigurarea lanţului de frig, Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1338/2007 prevede că în
dotarea cabinetului medical vor exista:
 minim un frigider prevăzut cu compartiment de congelare închis cu uşă şi cu termometru
pentru monitorizarea temperaturii interioare ce va fi înregistrată într-un registru;
 minim o geantă izotermă dotată cu termometru pentru transportul vaccinurilor şi una pentru
transportul probelor biologice.

1.4. Norme igienico-sanitare obligatorii

Conform Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 1338/2007, în funcţionarea cabinetelor medicale
este obligatorie respectarea următoarelor norme igienico-sanitare:
17
  aprovizionarea cu apă potabilă;
 racordarea la reţeaua de canalizare a localităţii (în localităţile în care nu există reţea publică
de canalizare, cabinetele trebuie să dispună de instalaţii proprii de colectare a apelor uzate - fose
septice de beton vidanjabile);
 gestionarea deşeurile rezultate din activităţile medicale în conformitate cu prevederile legale
în vigoare;
 asigurarea unui microclimat corespunzător;
 asigurarea iluminatului natural şi artificial optim;
 asigurarea limitării zgomotului şi/sau asigurarea protecţiei antifonice eficiente;
 asigurarea cu materiale pentru efectuarea curăţării, respectiv cu dezinfectante, antiseptice şi
decontaminante autorizate, care vor fi folosite în funcţie de instrucţiunile de utilizare specificate de
producător;
 asigurarea cu echipamente de protecţie specifică, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
 asigurarea instruirii permanente a personalului medico-sanitar privind precauţiile universale.

2. Spitalele
În conformitate cu Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, spitalul este
„unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii
medicale”.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un spital în vederea obţinerii autorizaţiei sanitare
de funcţionare sunt stabilite prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 914/2006 pentru aprobarea
normelor privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un spital în vederea obţinerii
autorizaţiei sanitare de funcţionare. Normele sunt prevăzute în anexele nr. 1-4 care fac parte
integrantă din ordin.
Anexa 1 include normele privind procedura de autorizare sanitară de funcţionare a spitalului.
În conformitate cu aceste norme, orice spital trebuie să solicite şi să deţină autorizaţie sanitară de
funcţionare (actul tehnic şi juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare a
activităţii de asistenţă spitalicească şi sanatorială în acel spital), care se eliberează de către autorităţile
de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi se vizează anual (viza anuală este
actul prin care se constată respectarea conformităţii cu autorizaţia sanitară eliberată anterior spitalului).

2.1. Organizarea funcţională generală a unui spital

Anexa 2 a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 914/2006 include normele privind organizarea
funcţională generală a spitalului. În conformitate cu acestea, principalele sectoare ale unui spital sunt:
 sectorul spitalizare (pentru pacienţii internaţi: secţii medicale cu paturi, unităţi de spitalizare
de o zi, serviciul de primire şi externare a bolnavilor);
 sectorul ambulatoriu (pentru pacienţii neinternaţi: cabinete de consultaţii şi tratamente,
compartiment de evidenţă medicală - programare - informare);
 servicii tehnico-medicale de diagnostic şi tratament:
o sector de intervenţii (pentru bolnavii spitalizaţi): bloc operator, serviciu de anestezie şi
terapie intensivă (ATI), bloc de naşteri;
o sector de investigaţii - explorări funcţionale (pentru bolnavi spitalizaţi şi ambulatorii):
laborator de analize medicale, de radiodiagnostic, de explorări funcţionale, de anatomie
patologică, de medicină nucleară;
o sector de terapie (pentru bolnavi spitalizaţi şi ambulatorii): serviciu de urgenţe, de
recuperare medicală şi fizioterapie, compartiment de epurare renală, de radioterapie, de
phihoterapie ş.a.;

18
 o servicii tehnico-medicale auxiliare (nu se adresează direct pacienţilor): serviciu de
sterilizare centrală, farmacie, bancă de sânge, prosectura (morga) ş.a.
 servicii gospodăreşti: bucătărie, oficii alimentare, depozite de alimente, spălătorie, depozite
de lenjerie ş.a.
 conducere medicală şi administraţie: conducere medicală, birouri administrative, serviciu de
evidenţă medicală, arhiva ş.a.
 servicii anexe pentru personal – vestiare, bibliotecă
 spaţii sociale şi anexe pentru pacienţi, aparţinători, vizitatori – garderobă, serviciu de
informaţii şi relaţii, bufet ş.a.
 servicii tehnico-utilitare - centrale şi staţii tehnice, dispecerate pentru supraveghere, control
şi avertizare asupra funcţionării echipamentelor şi instalaţiilor, serviciu de întreţinere şi service
aparatură, depozite, staţie de colectare a deşeurilor solide ş.a.
Din punctul de vedere al condiţiilor igienico-sanitare, modelul general de zonare a unui spital
include patru zone (curată, murdară, neutră şi intermediară):
 zona “curată” (cerinţe severe privind igiena şi asepsia) - include compartimentele adresate
numai pacienţilor spitalizaţi, amplasate (de preferinţă) departe de circulaţia principală a spitalului:
o blocul operator, serviciul ATI, blocul de naşteri, serviciul de sterilizare centrală;
o secţiile medicale cu paturi;
 zona “murdară” (sau cu subzone “murdare”) – cuprinde compartimente strict separate de
zonele cu cerinţe de asepsie, închise accesului pacienţilor şi altor categorii de personal în afara celui
propriu, amplasate uzual la demisolul/parterul clădirilor spitaliceşti şi/sau în construcţii anexe izolate:
o unele servicii tehnico-medicale (prosectură, farmacie)
o servicii gospodăreşti
o servicii tehnice;
 zona “neutră”- include compartimentele (recomandat a fi amplasate la parter sau mezanin) la
nivelul cărora se realizează interfaţa în relaţia cu pacienţii, aparţinătorii şi vizitatorii:
o serviciul de urgenţă
o secţia de spitalizare de o zi
o ambulatoriul spitalului
o serviciul de primire - internări şi externări;
 zona “intermediară” include următoarele compar-timente şi servicii:
o laboratoare (închise accesului pacienţilor/aparţină-torilor, cu excepţia punctului de
recoltare)
o serviciul de explorări funcţionale
o serviciul de roentgendiagnostic
o administraţia şi serviciile anexe pentru personal (închise accesului
pacienţilor/aparţinătorilor, cu excepţia secretariatului).

2.2. Structura funcţională a secţiilor medicale de spitalizare

Anexa 3 a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 914/2006 conţine normele privind structura
funcţională a compartimentelor şi serviciilor din spital, şi anume:
 secţiile medicale de spitalizare
 serviciul de primire-internare a bolnavilor
 unitatea de externare
 serviciul de urgenţă
 compartimentul de spitalizare de o zi
 sectorul ambulatoriu
 blocul operator
 serviciul de anestezie - terapie intensivă (ATI)
 serviciul de sterilizare centrală
 blocul de naşteri
19
  laboratorul de analize medicale
 serviciul (laboratorul) de roentgendiagnostic
 serviciul (laboratorul) de explorări funcţionale
 laboratoarele de medicină nucleară
 serviciul de fizioterapie şi recuperare medicală
 laboratorul de anatomie patologică şi prosectură
 farmacia
 blocul alimentar (bucătărie)
 spălătoria
 depozitele centrale.
În cele ce urmează vom aborda numai aspectele referitoare la structura funcţională a secţiilor
medicale de spitalizare, în consens cu normele mai sus amintite.
Secţiile medicale de spitalizare asigură cazarea şi îngrijirea bolnavilor pe perioada spitalizării;
ele au o structură funcţională asemănătoare, indiferent de profilul medical, cu excepţia secţiei de
pediatrie (compartimentele pentru prematuri, sugari şi copii mici) şi a secţiei de obstetrică-ginecologie
(compartimentul obstetrică fiziologică şi nou-născuţi).

2.2.1. Secţia medicală de spitalizare este amplasată, de preferinţă, pe un singur nivel şi are în
alcătuire saloane, încăperi pentru activităţi medicale, încăperi pentru deservirea pacienţilor, cameră de
gardă, spaţii pentru activităţile gospodăreşti, spaţii destinate activităţilor didactice:
 saloanele pacienţilor au capacitate maximă de 6 paturi în saloane curente şi maxim două
paturi în rezerve, cu dotările sanitare aferente (grup sanitar propriu/comun);
 încăperi pentru activităţi medicale:
o săli pentru tratamente – pansamente;
o cabinete de consultaţii (la intrarea în secţie);
o spaţii de lucru pentru asistenţii medicali, cu anexe pentru depozitarea instrumentarului şi
a medicamentelor;
o încăperi pentru conducerea medicală a secţiei: medic-şef, asistent-şef, raport de gardă,
secretariat
o grupuri sanitare şi vestiare pentru personal
 încăperi pentru deservirea pacienţilor
o oficiul alimentar cu anexele sale şi sala de mese
o camera pentru activităţi de zi şi pentru primirea vizitatorilor
 cameră de gardă cu grup sanitar şi duş
 diverse spaţii pentru activităţile gospodăreşti ale secţiei (spaţiu de colectare a rufelor
murdare, boxă de curăţenie, depozit de lenjerie curată ş.a.)
 spaţii destinate activităţilor didactice (în spitalele clinice).
Secţiile medicale pot fi organizate în sistemul unităţilor de îngrijire – unitatea de îngrijire
include o grupare de saloane şi/sau de rezerve pentru bolnavi (între 20 şi 35 de paturi), care primesc
asistenţă medicală de la o echipă compusă din 5-6 asistenţi medicali, 2-3 îngrijitoare şi un medic
coordonator.

2.2.2. Secţia de pediatrie

Îngrijirea pacienţilor copii se face în compartimente distincte, în funcţie de vârstă: grupa sugari
şi copii de 1-3 ani, grupa copii preşcolari (3-6 ani) şi grupa copii şcolari (6-14 ani).
Compartimentul pentru sugari şi copii de 1-3 ani trebuie să fie izolat pe un circuit distinct de
restul grupelor de vârstă, să aibă anexe medicale şi gospodăreşti proprii, iar accesul dinspre exterior să
fie soluţionat în sistem filtru. Se organizează în sistemul nucleelor cu 2-3 camere (compartimentate în
boxe) de 4-6 paturi, prevăzute cu un grup sanitar de igienizare şi grupate la un post de supraveghere al
asistenţilor medicali. În partea superioară, toţi pereţii vor fi vitraţi pentru a permite controlul vizual. În
20
fiecare cameră trebuie să existe o cadă cu duş de mână pentru îmbăiere. Pentru copiii care se
internează cu mamele, se prevăd rezerve având dotări sanitare specializate pentru mamă şi pentru
copil.
Pentru hrănirea sugarilor şi a copiilor de 1-3 ani, se amenajează o bucătărie specializată
(„biberonerie" sau „bucătărie de lapte").
Compartimentul pentru copii preşcolari cuprinde sistemul de cazare - grupări de 3-4 saloane de 2-
4 copii, prevăzute cu grup sanitar, cărora li se afectează un post de supraveghere pentru asistenţi medicali.
Peretele salonului orientat spre postul asistentului medical trebuie să fie parţial vitrat şi securizat, iar
dimensiunile mobilierului şi ale obiectelor sanitare - adaptate vârstei.
Compartimentul pentru copii şcolari se organizează în mod asemănător cu unitatea de
îngrijire pentru bolnavii adulţi.

2.2.3. Secţia de obstetrică fiziologică şi nou-născuţi

Secţiile de obstetrică-ginecologie din spitalele mici şi mijlocii se organizează pe subsecţii
complet separate, de obstetrică şi, respectiv, de ginecologie. În spitalele mari sau în cele de
specialitate, pentru cele două profiluri se constituie secţii diferite.
Secţia de obstetrică se amplasează la acelaşi nivel şi în legătură directă cu blocul de naşteri şi
sala de operaţii pentru cezariene; ea poate funcţiona în unul din următoarele trei moduri:
compartimente medicale distincte pentru mame şi nou-născuţi, sistemul nucleelor mixte pentru mame
şi nou-născuţi sau sistemul “rooming-in”:
 compartimente medicale distincte pentru mame şi nou-născuţi - asistenţa pentru mame se
face similar cu cea pentru celelalte categorii de pacienţi adulţi, iar cea pentru nou-născuţi se
soluţionează în secţia de pediatrie, la compartimentul sugari. Între cele două compartimente se
amplasează spaţiile pentru alăptare;
 sistemul nucleelor mixte pentru mame şi nou-născuţii acestora; un nucleu este compus din
două saloane pentru mame (cu câte 3-5 paturi), cu dotările sanitare aferente, care flanchează două
saloane pentru nou-născuţi şi un spaţiu de lucru pentru asistenţi medicali;
 sistemul “rooming-in” presupune cazarea mamei şi a nou-născutului în acelaşi salon).
Pentru cazurile de obstetrică patologică se amenajează saloane distincte amplasate, uneori, în
secţia/subsecţia de ginecologie.

2.3. Condiţiile generale de igienă ale unui spital

În conformitate cu normele prevăzute în Anexa 4 a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr.
914/2006, în funcţionarea unui spital se impune respectarea următoarelor cerinţe igienice:
 incinta spitalului trebuie să fie delimitată de zonele din jur (accesul să fie controlat), zonată
(sectoarele în care se desfăşoară activităţile medicale să fie separate de cele în care se desfăşoară
activităţile tehnice şi gospodăreşti) şi prevăzută cu căi de acces (pietonal şi pentru autovehicule) şi cu
o zonă verde (minim 20 m2/pat);
 finisajele încăperilor în care staţionează/se deplasează bolnavii ori în care se desfăşoară
activităţi medicale trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
o să fie lavabile, rezistente la acţiunea dezinfectantelor, la decontaminări radioactive, la
acţiunea acizilor (în laboratoare şi săli de tratamente), bactericide (în spaţiile aseptice);
o să nu prezinte asperităţi care să reţină praful;
o să nu genereze fibre sau particule care pot rămâne suspendate în aer;
o să nu favorizeze dezvoltarea de organisme parazite (artropode, acarieni, mucegaiuri);
o să nu conţină substanţe nocive ce pot periclita sănătatea omului;
o unghiurile dintre pardoseală şi pereţi trebuie să fie concave;
o sunt interzise amenajarea de tavane false şi mochetarea pardoselilor.
 în măsura posibilităţilor, toate încăperile din spital în care au acces bolnavii vor beneficia de
iluminat natural; iluminatul artificial este obligatoriu în toate încăperile din spital unde au acces
21
utilizatorii. Spitalul trebuie să fie dotat cu grup electrogen propriu, pentru a se asigura continuarea
activităţii în cazul întreruperii distribuţiei energiei electrice;
 dacă în încăperile spitalului în care au acces utilizatorii nu există sisteme mecanice de
ventilaţie, se vor asigura condiţii pentru ventilaţia prin aerisire (prin deschiderea ferestrelor). Este de
dorit asigurarea ventilaţiei mecanice în:
o sălile de tratament
o unităţile de tratament intensiv
o spaţiile de izolare
o blocurile de operaţie
o grupurile igienico-sanitare.
Se recomandă dotarea blocurilor operatorii, a serviciilor de terapie intensivă şi a unităţilor de
prematuri cu instalaţii de tratare specială a aerului.
 spitalul trebuie să aibă asigurat accesul la apă potabilă prin racord la sistem public sau prin
sistem individual (din sursă proprie – variantă recomandată pentru spitalele cu mai mult de 400 de
paturi). Pentru asigurarea continuă a aprovizionării cu apă, spitalele trebuie să fie dotate cu rezervoare,
dimensionate astfel încât să asigure o rezervă de consum pentru 1-3 zile. Saloanele/rezervele pentru
bolnavi, cabinetele de consultaţie, sălile de tratamente trebuie să fie prevăzute cu lavoar amplasat cât
mai aproape de intrarea în încăpere. Aprovizionarea cu apă caldă se asigură de la centrala termică
proprie.
 apele reziduale evacuate din spital sunt:
o menajere (de la grupurile sanitare)
o menajere cu nisip, pământ şi grăsimi (de la bucătărie şi spălătorie)
o acide (de la laboratoare)
o radioactive (de la laboratoare de medicină nucleară)
o contaminate cu agenţi patogeni (de la secţii de boli infecţioase şi laboratoare de
bacteriologie)
o pluviale.
Ele se colectează prin reţele interioare separate şi se evacuează în reţeaua de canalizare, după tratare.
Astfel:
o apele reziduale cu nisip, pământ şi grăsimi vor fi trecute prin separatoare;
o apele reziduale de la secţiile de gipsare vor fi decantate;
o apele reziduale radioactive vor fi decontaminate;
o apele reziduale contaminate cu agenţi patogeni vor fi dezinfectate.
 asigurarea lanţului de frig se realizează prin dotarea obligatorie a compartimentelor
spitalului cu echipamente frigorifice:
o cu camere reci – bucătăria şi prosectura;
o cu frigidere tip domestic – maternitatea (pentru produse imunobiologice), punctul de
transfuzii (pentru sânge şi derivate de sânge, teste de laborator), laboratorul de analize
medicale (pentru teste), farmacia (pentru produse perisabile), secţia de terapie
intensivă, secţiile de spitalizare - minim un frigider de cel puţin 90 de litri la 20 de
paturi de spital
o cu congelatoare tip ladă – laboratorul şi banca de ţesuturi şi organe.
 managementul deşeurilor rezultate din activitatea medicală se va realiza în conformitate cu
reglementările legale în vigoare.

22
 Curs Igienă

IGIENA RADIAŢIILOR.
RADIAŢIILE IONIZANTE

Ne reamintim!
Structura atomului
Atomul este format dintr-un nucleu înconjurat de electroni.
Nucleul este format din protoni şi neutroni:
 protonii sunt particule cu sarcină electrică pozitivă. Masa unui proton este aproape egală cu 1 u
(„1 u” este unitatea atomică de masă; ea reprezintă a 12-a parte din masa atomului de carbon 12C; se
utilizează „u” deoarece masa atomului este foarte mică în raport cu „kg” - unitatea de masă folosită în
Sistemul Internaţional, şi anume 1 u = 1,66 ∙ 10-27 kg).
 neutronii sunt particule neutre din punct de vedere electric, cu masa apropiată de masa
protonului.
Protonii şi neutronii sunt consideraţi stări diferite ale aceleiaşi particule numite „nucleon”; de
aceea ei se mai numesc şi nucleoni.
Electronii sunt particule cu sarcină electrică negativă şi cu masă foarte mică.
Prin urmare, în nucleu se concentrează aproape întreaga masă a atomului şi toată sarcina sa
electrică pozitivă.
Atomul este neutru din punct de vedere electric. În consecinţă, numărul electronilor din atom
(numit număr atomic şi notat Z) este egal cu numărul protonilor.
Numărul întreg cel mai apropiat de masa unui atom (exprimată în „u”) se numeşte număr de masă
şi se notează A. El este egal cu suma dintre numărul de protoni şi numărul de neutroni N din nucleu (A
= Z + N).
Notaţia simbolică a elementelor chimice este , unde X este simbolul chimic al elementului.
Particulelor atomice le sunt asociate antiparticule, având aceeaşi masă, dar sarcină opusă. Astfel,
antiparticula asociată electronului este pozitronul, o particulă având proprietăţi asemănătoare
electronului, dar sarcină electrică pozitivă. Pozitronii rezultă, în mod natural, din dezintegrări
radioactive. Electronii şi pozitronii se anihilează reciproc, din acest proces rezultând două cuante γ.

În fizică, prin radiaţie se înţelege „emisia şi/sau propagarea în spaţiu a unor unde (radiaţii
ondulatorii) sau a unor particule (radiaţii corpusculare) care transportă energie”.
Dacă radiaţiile posedă suficientă energie pentru a rupe legătura dintre electroni şi nucleu şi a
expulza electroni din atomii substratului cu care interacţionează, atomii sunt transformaţi în perechi de
ioni (electronul având sarcină electrică negativă, iar „restul” de atom – sarcină electrică pozitivă);
aceste radiaţii se numesc radiaţii ionizante.
1
 5.1. Clasificare şi caracterizare
Radiaţiile ionizante pot fi radiaţii electromagnetice (fotonice) sau radiaţii corpusculare
(fascicule de particule):
 radiaţiile electromagnetice sunt componenta spectrului electromagnetic cu lungimea de
undă λ < 100 nm; în această categorie sunt incluse radiaţiile X (numite şi radiaţii Röntgen, după
numele fizicianului german care le-a descoperit în 1895) şi radiaţiile γ (gamma). Sunt caracterizate
printr-o mare putere de penetrabilitate în substratul asupra căruia acţionează (radiaţiile γ pot penetra un
strat de plumb cu grosimea de câţiva cm), dar o slabă capacitate de ionizare a acestuia
 radiaţiile corpusculare sunt radiaţiile α, radiaţiile β-, radiaţiile β+, radiaţiile neutronice şi
radiaţiile protonice:
o radiaţiile α sunt formate din particule α (nuclee de heliu, alcătuite din doi protoni şi doi
neutroni). În aer, au un parcurs de 3-10 cm. Au putere de penetrabilitate redusă, putând fi oprite de un
strat de substanţă cu grosimea de 1 mm (de exemplu, o foaie de hârtie), deci sunt reţinute complet şi la
nivel tegumentar; în schimb, au capacitate mare de ionizare, putând provoca leziuni grave dacă ajung
în organism (prin ingerarea sau inhalarea de radionuclizi care eliberează particule α prin dezintegrare);
o radiaţiile β- sunt fascicule de electroni. Au un parcurs de câţiva metri în aer şi de 2-3
mm în aluminiu. Au putere de penetrabilitate moderată, putând pătrunde în piele pe distanţa de
aproximativ 2 cm. La aceeaşi energie, au putere de ionizare de 100 de ori mai mică decât particulele α;
o radiaţiile β+ sunt fascicule de pozitroni, cu proprietăţi asemănătoare radiaţiilor β-;
o radiaţiile neutronice sunt fascicule de neutroni - particule neutre din punct de vedere
electric. Au putere mare de penetrabilitate în substratul iradiat - mai mare decât radiaţiile α şi β,
deoarece nu au sarcină electrică. Nu produc efectul de ionizare direct, ci indirect, de exemplu prin
emisie de radiaţii γ. Emisiile de neutroni sunt rezultatul fuziunii sau fisiunii nucleare;
o radiaţiile protonice sunt fascicule de protoni – particule cu sarcină electrică pozitivă.
Apar în diferite reacţii nucleare. Au putere de ionizare mare şi capacitate de penetrabilitate mică.

Radioactivitatea (1)
Se numeşte nuclid specia nucleară având un număr de protoni Z şi un număr de neutroni N.
Nuclizii aceluiaşi element chimic care au acelaşi număr atomic Z, dar numere de masă A diferite
(deoarece numărul de neutroni N este diferit) se numesc izotopi (de exemplu 12C, 13C, 14C).
Nuclizii pot fi stabili sau instabili, în funcţie de echilibrul existent între forţele ce se exercită
între nucleoni, şi anume: forţe de atracţie (datorită cărora neutronii şi protonii pot sta grupaţi într-un
volum foarte mic) şi forţe de respingere electrostatică între protoni, dată fiind sarcina lor electrică.
Dacă între forţele de atracţie şi cele de respingere există un echilibru, nuclidul este stabil. Dacă
raportul de forţe este dezechilibrat în favoarea celor de respingere (situaţie întâlnită atunci când
nucleele conţin un număr mai mare de protoni), nuclidul este instabil; el va suferi una sau mai multe
transformări (numite dezintegrări), până va deveni un nuclid stabil.
Procesul prin care nucleul unui izotop instabil al unui element chimic trece în nucleul altui
element chimic se numeşte radioactivitate. Nuclidul instabil (care se dezintegrează) se numeşte
radionuclid, iar izotopul respectiv – radioizotop. Transformarea suferită de nucleul izotopului
instabil (dezintegrarea) este însoţită de emisie spontană de radiaţii.
Dezintegrarea radioactivă este un proces aleator, spontan, suferit de un singur nucleu; nu se
ştie niciodată care dintre radionuclizii dintr-o substanţă radioactivă se va dezintegra în secunda
următoare şi care peste milioane de ani.

2
 Radioactivitatea (2)
Radioactivitatea a fost descoperită accidental de către Becquerel în anul 1896: studiind un
minereu de uraniu, el a observat apariţia unor radiaţii cu comportament diferit faţă de unele foiţe
metalice amplasate pe traseul lor, dar şi în câmp electric şi magnetic; şi-a dat astfel seama că era
vorba de trei tipuri de radiaţii necunoscute şi le-a numit α, β şi γ.
În prezent se ştie că, pe lângă emisia de particule α, β şi de radiaţii γ, dezintegrarea
radioizotopilor poate fi însoţită şi de captură de electroni, conversie internă (soldată cu ejectarea unui
electron din atom) sau tranziţie izomeră (se obţine un nuclid cu acelaşi A şi acelaşi Z, dar aflat într-o
stare energetică inferioară).
Radioactivitatea este naturală (în cazul radioizotopilor naturali) sau artificială (în cazul celor
obţinuţi artificial, prin bombardarea cu radiaţii ionizante a unor nuclee stabile, în laborator). Din cei
peste 1.500 de izotopi care se cunosc în prezent, 325 sunt naturali (din care 51 radioactivi), iar restul
– artificiali (toţi fiind radioactivi).
O caracteristică importantă a radioactivităţii unui nuclid este timpul de înjumătăţire,
adică timpul după care se dezintegrează jumătate din nucleele iniţiale. Valorile timpului de
înjumătăţire variază în limite foarte largi – de exemplu, de la 4,5 ∙ 109 ani în cazul radioizotopului
238
U la 3 ∙ 10-7 secunde în cazul radioizotopului 212Po.
De multe ori, produşii de dezintegrare a nuclizilor instabili sunt, la rândul lor, instabili
(radioactivi); ei se vor dezintegra în continuare până când se ajunge la un element stabil. Produşii de
dezintegrare a unui radionuclid pot fi izotopi ai aceluiaşi element chimic (dacă se modifică numărul
de neutroni N, deci şi numărul de masă A) sau un alt element chimic (dacă se modifică numărul de
protoni Z).
Totalitatea radionuclizilor care derivă prin dezintegrare unul din altul, până la un nuclid
stabil, formează o serie (familie) radioactivă. Ea începe cu un nuclid radioactiv (capul de serie, care
dă numele seriei) şi se termină cu unul stabil.
Se cunosc patru serii radioactive – seria thoriului, a uraniului, a actiniului şi a neptuniului:
 seria thoriului – începe cu radionuclidul natural 232Th şi se termină cu 208Pb;
 seria uraniului (cunoscută şi sub numele de seria radiului) începe cu radionuclidul
natural 238U şi se termină cu 206Pb;
 seria actiniului începe cu radionuclidul natural 235U şi se termină cu 207Pb.
După cum se observă, aceste trei serii radioactive încep cu radionuclizi naturali (care au
timpi de înjumătăţire de ordinul 108- 1010 ani); toate cele trei serii se termină cu un nuclid stabil de
plumb.
 seria neptuniului începe cu radionuclidul 237Np şi se termină cu 205Tl. La ora actuală,
neptuniul nu se mai găseşte în natură, deoarece, având un timp de înjumătăţire mai mic (de ordinul a
2.000.000 de ani), s-a dezintegrat în totalitate, dar se produce artificial.
Pe lângă aceste serii radioactive, în natură mai există şi alţi radioizotopi, cum sunt 14C şi 40K,
care nu fac parte din nicio serie radioactivă.

5.2. Unităţi de măsură pentru radiaţii ionizante

Pentru măsurarea radiaţiilor ionizante se folosesc două tipuri de unităţi de măsură - unele
pentru măsurarea nivelului de energie emisă de sursa de radiaţii, altele pentru măsurarea leziunilor
tisulare produse de radiaţii [15].
În ambele cazuri există câte două unităţi de măsură – unităţi vechi şi unităţi noi, cele din urmă
aparţinând Sistemului Internaţional (SI) şi fiind introduse în anii 1970; cu toate acestea, unităţile vechi
de măsură sunt încă folosite pe scară largă.
5.2.1. Unităţi de măsură pentru măsurarea nivelului de energie emisă de sursa de radiaţii
Pentru măsurarea nivelului de energie emisă de sursa de radiaţii, se determină activitatea
radionuclidului şi expunerea la radiaţii.
Radioactivitatea
Activitatea este naturalăse(emisia
unui radionuclid spontană
apreciază de radiaţii
în funcţie de către
de viteza sa deundezintegrare.
nucleu care Unitatea
se
dezintegrează) şi artificială 226
veche de măsură este Curie (Ci), care reprezintă viteza de dezintegrare a unui gram de Ra.
3
 1 Ci = 3,7 ∙ 1010 dezintegrări/secundă
Unitatea nouă de măsură (în SI) este Becquerel (Bq), care reprezintă o dezintegrare pe secundă.
1 Bq = 1 dezintegrare/secundă
Prin urmare, relaţia dintre cele două unităţi de măsură este:
1 Ci = 3,7 ∙ 1010 Bq, respectiv
1 Bq = 27,03 ∙ 10-12 Ci = 27,03 pCi
Expunerea la radiaţii exprimă capacitatea de ionizare a radiaţiilor X şi γ şi este dată de suma
sarcinilor electrice de un semn produse de radiaţia respectivă într-un volum de aer (la 00 C şi 760 mm
Hg). Unitatea veche de măsură este Röntgen (R); se consideră că expunerea de 1 R produce în 1 cm 3
de aer (la 00 C şi 760 mm Hg) 2,082 ∙ 109 perechi de ioni.
Unitatea nouă de măsură este Coulomb/kg (C/kg), iar relaţia dintre cele două unităţi de măsură
este:
1 C/kg = 3.876 R
Expunerea la radiaţii este definită numai în aer şi folosită numai pentru radiaţiile fotonice X şi γ.

5.2.2. Unităţi de măsură pentru măsurarea leziunilor tisulare produse de radiaţii

Pentru măsurarea leziunilor tisulare produse de radiaţii, se determină doza absorbită şi doza
echivalentă.
Doza absorbită este definită ca fiind cantitatea de energie a radiaţiei ionizante absorbită de
unitatea de masă a unui organ sau ţesut; ea este folosită pentru a studia afectarea unui organ sau ţesut
de către radiaţia ionizantă.
Unitatea veche de măsură este rad (reprezintă abrevierea sintagmei „radiation absorbed dose”).
1 rad = 100 erg/g,
unde „erg” este o unitate de măsură pentru energie care nu aparţine SI, ci sistemului CGS
(„centimetru-gram-secundă”); relaţia cu „joule” (J – unitatea de măsură pentru energie în SI) este: 1
erg = 10-7 J (100 nJ).
Unitatea nouă de măsură este Gray (Gy), iar relaţia dintre cele două unităţi de măsură este:
1 Gy = 100 rad
Doza echivalentă
Doza echivalentă (doza biologică sau doza efectivă) este doza absorbită, ponderată prin
înmulţirea cu un factor care reflectă efectele biologice ale tipului de radiaţie ionizantă ce acţionează
asupra ţesutului/organului respectiv. Acest factor are valoarea „1” în cazul radiaţiilor X, γ şi β (deci
doza echivalentă este egală cu doza absorbită), respectiv valori între 5 şi 20 (în funcţie de cantitatea de
energie) în cazul radiaţiilor α şi al neutronilor (particule mult mai agresive pentru structurile asupra
cărora acţionează).
Unitatea veche de măsură este rem (reprezintă abrevierea sintagmei „röntgen equivalent man”),
1 rem fiind cantitatea de radiaţie ionizantă care produce în organismul uman un efect biologic identic
cu cel produs de o radiaţie γ de 1 R.
Unitatea nouă de măsură este Sievert (Sv), iar relaţia dintre cele două unităţi de măsură este:
1 Sv = 100 rem

5.3. Surse de expunere a organismului uman la radiaţii ionizante

Sursele de radiaţii ionizante la care este expus organismul uman sunt naturale şi artificiale.

5.3.1. Surse naturale de radiaţii ionizante

Sursele naturale de radiaţii ionizante sunt reprezentate de radiaţiile cosmice, de elementele
radioactive prezente în scoarţa terestră, de radon şi de radionuclizii prezenţi în organism. Expunerea
medie anuală a populaţiei globului la radiaţii ionizante provenite din surse naturale este estimată la 2,4
mSv, dar există variaţii de la o regiune la alta (2,5 mSv în Marea Britanie, 4 mSv în Germania, 4,5
mSv în Italia, 6 mSv în Franţa, 6,5 mSv în Suedia, 8 mSv în Finlanda [13]).
4
 Radiaţiile cosmice contribuie anual cu circa 0,3 mSv la expunerea populaţiei la radiaţii
ionizante, valoarea menţionată fiind considerată la nivelul mării. Doza de radiaţii creşte cu altitudinea,
fiind estimată la 45-70 mSv/an la 10.000 m (altitudinea la care zboară avioanele comerciale subsonice)
şi la 80-90 mSv/an la 15.000 m (altitudinea la care zboară avioanele supersonice) [13]. Dacă doza de
radiaţii primite de pasageri în timpul zborurilor subsonice este de ordinul sutimilor de mSv, doza
pentru membrii echipajului poate fi considerabilă; studiile efectuate asupra piloţilor de avion
sugerează totuşi absenţa efectelor nocive datorate radiaţiilor ionizante [5].
Elementele radioactive prezente în scoarţa terestră contribuie în medie cu 0,4-0,5 mSv/an
la expunerea populaţiei la radiaţii ionizante. Pe glob există însă zone (în Brazilia, în India, în SUA –
statele Colorado, Wyoming, South Dakota) în care nivelul de radioactivitate naturală este de câteva ori
mai mare, datorită zăcămintelor de minereuri radioactive.
Cei mai importanţi radioizotopi prezenţi în scoarţa terestră sunt 40K, 235U şi 238U, 232Th, precum
şi descendenţii lor 226Ra şi 228Ra, 210Pb, 210Po, 220Rn şi 222Rn.
Radonul (222Rn) este un gaz inert, incolor şi extrem de toxic, provenit din dezintegrarea
radioizotopilor de uraniu şi radiu (cel din urmă fiind el însuşi un descendent al uraniului). El are cea
mai mare contribuţie la fondul natural de radioactivitate, şi anume 1,3 mSv/an.
Expunerea profesională la concentraţii mari de radon a minerilor din minele de uraniu a condus
la o mortalitate prin cancer pulmonar de cinci ori mai mare în rândul lor decât în populaţia generală.
Expunerea la radon poate surveni însă şi în context non-ocupaţional. El se infiltrează din sol,
prin crăpături, şi ajunge în aerul din interiorul clădirilor; poate atinge concentraţii periculoase mai ales
iarna (când ventilaţia încăperilor este redusă) şi cu precădere în spaţiile situate la subsolul, parterul şi
primul etaj al construcţiilor.
În SUA se consideră că până la 20% din cazurile de cancer pulmonar se datorează expunerii la
radon, în ciuda evidenţelor care indică fumatul, expunerea la azbest şi poluarea atmosferică urbană
drept principalii factori de risc ai acestei neoplazii [5].
Radionuclizii prezenţi în organism provin din aerul inhalat şi din apa şi alimentele ingerate,
fiind reprezentaţi de 40K, 3H, 14C şi 226Ra. Doza de radiţii ionizante primită de organismul uman din
această sursă este estimată la 0,2-0,3 mSv/an.

5.3.2. Surse artificiale de radiaţii ionizante

Expunerea medie anuală a populaţiei la radiaţii ionizante provenite din surse artificiale nu
atinge nivelul expunerii datorate surselor naturale; astfel, în SUA, doza efectivă datorată surselor
naturale este estimată la 3 mSv/an, iar cea datorată surselor artificiale – la 0,6 mSv/an.
Cea mai importantă sursă artificială de expunere a populaţiei la radiaţii ionizante este
expunerea medicală în scop diagnostic sau terapeutic; ea furnizează aproximativ 90% din doza
efectivă atribuită surselor artificiale în SUA. Se apreciază că, anual, în lume se efectuează peste un
miliard de investigaţii radiologice diagnostice, mai mult de 300 de milioane de radiografii dentare şi
aproximativ patru milioane de proceduri radioterapeutice [13]. Doza efectivă primită de organismul
uman este de 0,02-0,03 mSv în cazul unei radiografii dentare, de 0,05-0,1 mSv în cazul unei
radiografii toracice, de 10 mSv în cazul unei tomografii computerizate (CT) abdominale (CT
reprezintă 4% din totalul investigaţiilor radiologice efectuate, dar sunt responsabile de 40% din doza
de radiaţii ionizante primită de populaţie în cadrul acestor investigaţii).
Alte surse artificiale de radiaţii ionizante sunt:
 utilizarea dispozitivelor cu raze X în industrie şi în cercetare;
 folosirea dispozitivelor cu raze X pentru controlul bagajelor în traficul aerian (menţionăm
că detectoarele de metale folosite pentru controlul pasagerilor nu emit radiaţii ionizante);
 unele bunuri de consum folosite în locuinţă, la locul de muncă sau ca obiecte de uz
personal: materiale de construcţie (cărămizi, ciment), sisteme de încălzire a locuinţei (sobe),
receptoare TV cu tub catodic, detectoare de fum, becuri de iluminat cu utilizare îndelungată, ceasuri
luminiscente (conţin radiu), ochelari de vedere (coloraţi cu uraniu sau thoriu), unele tipuri de ceramică

5
dentară (cu conţinut de uraniu), bijuterii acoperite cu un email cu conţinut de uraniu; precizăm că
dozele de radiaţii ionizante generate de aceste surse sunt extrem de mici;
 fumatul (tutunul conţine cantităţi relativ mari de 210Po);
 arderea cărbunelui (conţine uraniu şi descendenţi ai săi);
 îngrăşămintele fosfatice (conţin uraniu, thoriu şi descendenţi ai lor);
 testarea armelor nucleare;
 centralele energetice nucleare (fabricarea combustibi-lului, gestionarea combustibilului
uzat şi însuşi reactorul nuclear);
 accidentele nucleare;
 gestionarea deşeurilor radioactive.
Expunerea profesională la radiaţii ionizante se întâlneşte la personalul din sectoarele medical şi
industrial care foloseşte dispozitivele cu raze X, la personalul din centralele nucleare şi la minerii din
minele de uraniu.

5.4. Efectele radiaţiilor ionizante asupra organismului uman

Legea de bază a radiobiologiei spune că efectele biologice ale radiaţiilor ionizante sunt direct
proporţionale cu rata diviziunii şi cu funcţia celulară; astfel, cele mai vulnerabile celule sunt cele care
se divid foarte frecvent – celulele epidermice, celulele din măduva osoasă, spermatozoizii –, în timp ce
celulele nervoase şi musculare sunt cele mai rezistente la acţiunea radiaţiilor ionizante [8].
Efectele radiaţiilor ionizante asupra sănătăţii umane sunt efecte stocastice (întâmplătoare) şi
non-stocastice (deterministe).
5.4.1. Efectele stocastice sunt efectele cancerigene ale radiaţiilor ionizante. Tumorile
neoplazice cu diferite localizări apar aleator, doar la unii subiecţi, ca urmare a expunerii la doze mai
mari de 0,5 Sv, după o perioadă de latenţă îndelungată (de ani sau chiar zeci de ani).
Mecanismul molecular al apariţiei tumorilor maligne după expunerea la radiaţii ionizante nu
este încă elucidat, dar se consideră că ar putea fi vorba de activarea oncogenelor sau de inactivarea
genelor supresoare ale apariţiei de tumori.
Efectele cancerigene ale radiaţiilor ionizante sunt cunoscute încă de la începutul secolului
trecut, când au fost observate primele cancere cutanate şi leucemii la personalul care lucra cu radiaţii
ionizante (cercetătorii „pionieri” din domeniul radioactivităţii); ulterior, s-a constatat apariţia de
osteosarcoame şi carcinoame sinusale la muncitoarele care pictau ecranele ceasurilor cu o vopsea
luminiscentă pe bază de uraniu, de carcinoame ale tractului respirator la unii mineri, de tumori
maligne cu diferite localizări la supravieţuitorii atacurilor cu bombe atomice şi la pacienţii care au
primit radioterapie [6].
Se discută efectele genetice ale radiaţiilor ionizante (apariţia de anomalii genetice la
descendenţi după ce părinţii au fost iradiaţi), dar studiile epidemiologice nu susţin apariţia acestor
efecte (nu s-au constatat anomalii genetice nici la descendenţii savanţilor şi medicilor expuşi la doze
mari de radiaţii la începutul secolului trecut, nici la descendenţii supravieţuitorilor atacurilor cu bombe
atomice sau la descendenţii bolnavilor trataţi prin radioterapie [9].
5.4.2. Efectele non-stocastice sunt efecte acute, care apar rapid după expunerea la o doză de radiaţii
ionizante mai mare de 1 Sv.
Principalele manifestări care apar în cazul iradierii celor mai radiosensibile ţesuturi ale
organismului uman sunt:
 la nivelul pielii: eritem (similar eritemului actinic) şi căderea părului pe zona expusă la
doze mai mari de 6 Sv; vezicule şi ulceraţii, urmate de atrofie cutanată la doze de 10-20 Sv;
 la nivelul măduvei osoase: scăderea numărului de limfocite şi a răspunsului imun după
câteva ore de la expunerea la doze de 2-3 Sv, urmată de scăderea numărului de leucocite şi de
trombocite după 3-5 săptămâni, ceea ce presupune creşterea semnificativă a riscului infecţios şi
hemoragic;
 la nivel intestinal: o doză de 10 Sv produce denudarea intestinului subţire, care poate
genera un sindrom dizenteriform fulminant, fatal;
6
  la nivelul gonadelor: sterilitatea temporară este cauzată de o doză de 0,15 Sv aplicată la
nivel testicular, respectiv de o doză de 1,5-2 Sv aplicată la nivel ovarian (ovarele sunt mai puţin
radiosensibile decât testiculele; radiosensibilitatea lor variază în funcţie de vârsta femeii la momentul
expunerii); o doză de 2-4 Sv (la nivel testicular), respectiv 8 Sv (la nivel ovarian) produce sterilitate
definitivă;
 la nivelul tractului respirator: plămânul nu este un organ înalt radiosensibil, totuşi doze de
radiaţii de 6-10 Sv pot determina o afectare care să conducă la apariţia insuficienţei respiratorii (în
lunile următoare expunerii);
 la nivel ocular: o doză de 1 Sv produce o opacifiere microscopică a cristalinului, în timp ce
o doză de 2-3 Sv conduce la cataractă;
Celelalte ţesuturi au un prag de radiosensibilitate superior structurilor menţionate anterior;
radiosensibilitatea oricărui ţesut este mai mare atunci când ţesutul se află în proces de creştere.
Expunerea întregului organism la doze de radiaţii mai mari de 1 Sv conduce la boala acută de
iradiere, caracterizată printr-un sindrom prodromal constând în astenie, anorexie, greţuri şi vărsături;
după o scurtă perioada asimptomatică, urmează a doua fază a bolii, faza principală, care se manifestă
printr-un sindrom hematopoetic (la doze de 2-10 Sv), la care se adaugă unul pulmonar (la doze de
peste 6 Sv), unul gastro-intestinal (la doze de 10-20 Sv) şi unul cerebral (la doze peste 50 Sv). Faza
finală constă în vindecare (posibilă la doze de iradiere de câţiva Sv) sau exitus (survine în a doua
săptămână de la expunerea la doze de 10-20 Sv sau în aceeaşi zi în care a avut loc expunerea, dacă
doza depăşeşte 10-20 Sv).

5.4.3. Efecte asupra produsului de concepţie

Radiosensibilitatea este crescută în timpul vieţii antepartum; efectele depind de vârsta
produsului de concepţie la momentul expunerii la radiaţii ionizante, astfel:
 expunerea în perioada de preimplantare (primele 6-9 zile după fecundaţie) este urmată, cel
mai adesea, de moartea oului;
 expunerea în perioada de organogeneză (până la sfârşitul săptămânii 8) poate induce
malformaţii şi alte perturbări ale dezvoltării, printre care retardul intelectual (observat la
supravieţuitorii atacurilor cu bombe atomice iradiaţi în timpul vieţii antepartum);
 expunerea în perioada fetală (după săptămâna 8 de sarcină) creşte riscul cancerogenezei în
perioada postpartum.