Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului

„Regele Mihai I al României”

Facultatea de Horticultură și Silvicultură
Specializarea: Silvicultură
Disciplina: Arhitectura Peisajului

REFERAT
GRĂDINILE ITALIENE ALE
RENAȘTERII

Îndrumător: Șef. Lucr. Dr. Ștefan Carolina

Student: Bratiloveanu Madalin

2021-2022
Renașterea

Renașterea reprezintă o epocă din istoria Europei, situată între Evul Mediu și Baroc care sa
desfășurat în mare între perioada secolelor XIV-XVI. A luat naștere în Italia și s-a răspândit în
mediul european. Renașterea s-a dezvoltat diferit de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică
și situația specifică (Dicționar enciclopedic, 2006). Renașterea reprezintă o reafirmare a omului
și a valorilor umane în domenii multiple: artă, științe, filosofie (Ioniță-Niculescu, Nr. 1/2010, pp.
202-205).

Condiții cultural-istorice

Apariția Renașterii este legată de “trei mari evenimente: mișcarea intelectuală a umanismului,
Reforma religioasă și mișcarea artistică (și literară)” (Drimba, vol. 4, 1995). Condițiile care au
favorizat apariția Renașterii au fost legate e descoperirile geografice, progresele științifice și
tehnice și dezvoltarea economică. Florența și întreaga regiune Toscana a reprezentat
avangarda umanismului renascentist, datorat în mare parte organizării instituționale moderne și
a puterii economice, dar și protecției și sprijinirii artelor de către familia de Medici (Ioniță-
Niculescu, Nr. 1/2010, pp. 202-205).

Omul Renașterii și raportul său cu natura

Omul Renașterii, al cărui intelect trebuie să se reflecte asupra posesiunilor sale, nu poate
înțelege natura decât atunci când ea este logică, organizată, lucrată. Natura, pentru a fi
frumoasă, trebuie să fie încărcată cu podoabe și să aducă glorie posesorului și creatorului ei.
Această gândire matematică a naturii a dus la apariția tipului de grădină arhitectonică în care
aceasta era văzută ca un obiect de artă desăvârșit. Grădina devenea astfel o demonstrație a
ceea ce poate realiza omul modelând natura. Naturaoperă de artă era un obiect de contemplație
estetică. Aceasta nu este însă o imitație a naturii, ci o recreere a naturii de către intelectul
artistului în ideea realizării peisajului absolut.

Arta grădinilor în perioada Renașterii

Caracteristica principală a Renașterii este întoarcerea la idealurile antichității clasice și a avut

ca rezultat o mare înflorire a culturii și civilizației. Ea s-a manifestat în domenii precum literatură,
arte, arhitectură, știință, dar și în domeniul artei grădinilor. A apărut înițial în Florența, promovată
fiind de umaniștii secolului al XV-lea și a culminat în secolul al XVI-lea, răspândindu-se apoi în
toată Italia, în Franța, Germania, Anglia, Olanda, Suedia, Norvegia, Elveția, Spania, Portugalia și
alte țări ale Europei (Iliescu, 2006, p. 43). Fenomenul Renașterii a fost în primul rând italian,
înainte de a fi european, la fel cum și grădina, ca artă, a fost mai întâi italiană. Relieful și clima
Italiei, dar și caracterul vegetației au fost parcă create pentru a da naștere acestui curent atât de
firesc pentru caracterul locului.

Evoluția grădinilor renascentiste

Prima etapă a grădinilor renascentiste se poziționează în timp în secolul al XV-lea, păstrând încă
trăsături medievale. Grădina era împrejmuită de ziduri și detașată de clădire. Forma pătrată,
împărțită la rândul ei în alte patru pătrate egale dimensiune și în centrul căreia se afla o piesă de
apă aduce aminte de “grădina paradisiacă”. Cea de-a doua etapă o reprezintă a doua jumătate a
secolului al XV-lea, când apare o nouă viziune asupra raportului dintre clădire și grădină.
Aceasta nouă viziune apare sub influența tratatului de arhitectură “De re aedificatoria” (1452) a
arhitectului florentin Leon Battista Alberti, care aduce în prim plan interesul pentru apropierea de
natură. El aduce în discuție principii după care trebuia amplasată locuința și relația acesteia cu
grădina. Astfel, locul de amplasare a clădirii trebuie să raspundă unor criterii estetice
(panorama) și climatice (bună ventilație, expoziție la soare) și altitudinale (clădirea trebuia
amplasată pe nivelul cel mai înalt, pentru a domina peisajul înconjurător). Funcția de agrement a
grădinii era îndeplinită prin utilizarea de porticuri, pergole, grote și prezența apei sub toate
formele. Grădina și casa trebuiau să formeze un tot unitar. Grădina era percepută ca o tranziție
către casă. Cea de-a treia etapă (sfărșitul secolului al XV-lea) este marcată de apariția
romanului alegoric “Visul lui Poliphilus” (“Hypnerotomachia Poliphili”) scris de către călugărul
dominican Francesco Collona. Un întreg capitol este dedicat unei grădini imaginare pe insula lui
Venus. Originea divină a insulei este susținută de forma perfect circulară a insuleigrădina
înconjurată de un canal de apă. Ea întruchipează perfecțiunea, frumusețea și armonia în care
elementele vegetale se impletesc cu cele minerale. Elementele de arhitectură poartă semnificații
alegorice, iar grădina are rol filozofic. “Visul lui Poliphilus” aduce - prin intermediul influenței
literaturii - în grădina renascentistă elemente arhitecturale precum ruine, inscripții antice, statui,
pergole, scări, balustrade dar și modificări asupra vegetației utilizate – sunt introduse arta
topiară, gardurile și zidurile vii, chiparoșii piramidali, plantele în vase, parterele decorative cu
buxus tuns. Secolul al XVI-lea este marcat de epoca manieristă prin care grădina devine un
complex arhitectural care oglindește puterea posesorului ei. Astfel sunt realizate proiecte care
necesită implicarea științelor precum ingineria, hidraulica, arhitectura, sunt realizare lucrări
speciale de modelare a reliefului – sunt introduse zidurile de sprijincu nișe care adăpostesc
statui, grote încastrate în ziduri, fântâni monumentale, nimfeum-uri (locuri umbrite și răcoroase
destinate odihnei și unde erau amplasate statui mitologice). Prin intermediul hidraulicii apa este
proiectată sub forme diverse realizând mecanisme hazlii (jocuri de apă de diferite puteri și
mărimi, cascate, bazine și in principal prezența apei sub toate fomele ei) (Iliescu, 2014, pp. 87-
104).

Principiile de amenajare a grădinilor renascentiste

Întoarcerea la tradițiile și idealurile antice greco-romane au impus grădinilor principii precum

simetria, organizarea arhitecturală a spațiilor, legătura dintre clădire și grădină se făcea prin
elemente decorative construite, sculpturile ocupau un loc important în grădină, se practica arta
topiară. Grădinile renascentiste erau de dimensiuni mici, de formă rectangulară și închise între
ziduri. Acestea se subordonau clădirii, iar forma refielului de cele mai multe ori accidentată
presupunea sistematizări (realizarea de terasamente), realizarea de ziduri ornamentale, scări și
rampe (Iliescu, 2006, p. 44). În grădinile renascentiste apa joacă un rol foarte important, ea
regăsindu-se sub o mutitudine de forme și dominând decorul prin murmur, mișcare și senzația
de răcorire (fântâni, jeturi, cascade, bazine, orgi de apă). Compoziția grădinii renascentiste este
subordonată unor axe de perspectivă ca elemente de fortă: axa principală și axele secundare,
perpendiculare pe cea principală. De-a lungul axei principale se succed partere decorative cu
gard viu tuns realizat din buxus, bazine de apă, canale, fântâni, statui, vase, balustrade și alte
elemente decorative cu referite la mitologia antică.
Axele secundare au un caracter mai puțin impozant, produc o schimbare în peisaj fără a diminua
forța vizuală a axei principale și aduc varietate decorului. Vegetația este tratată arhitectural și se
subordonează compoziției geometrice: forme tunse, arbori plantați în linie dreaptă, ziduri verzi,
garduri și borduri tunse. Sunt folosite cu preponderență specii semperviriscente, arbori coniferi,
arbuști cu frunziș persistent, caracterul dominant fiind dat de frunzișul permanent verde.
Accentele de culoare sunt realizate cu ajutorul arborilor de lămâi și portocali. Tot în perioada
renascentistă apare conceptul de “grădină secretă”, de obicei amplasată la cel mai înalt nivel, la
care se afla clădirea, poziționată fiind de-a dreapta și/sau de-a stânga acesteia. Această grădină
secretă era creată pentru intimitate, meditație, contemplare și era singurul loc în care erau
prezente florile (Iliescu, 2006, p. 46).

Villa d’Este – un exemplu

Villa d’Este de la Tivoli este cea mai renumită dintre vilele secolului al XVI-lea și este situată la
30 km est de Roma. A aparținut cardinalului Ippolito d’Este și a fost realizată de arhitectul Pirro
Ligorio. Grădina, în unitate cu casa, se încadrează în tipul de grădină arhitectonică, guvernată de
geometrie și legile perspectivei și are ca formă fundamentală de design pătratul, reprodus și
multiplicat. Edificul este situat pe terasa cea mai înaltă, între terasa cea mai joasă și edificiu
înșiruindu-se o succesiune de terase cu rampe, scări și alei. Compoziția are la bază o schemă
regulată cu o axă principală și două axe secundare care separă grădina în trei părți.
Sub terasele superioare înguste se află prima axă secundară (perpendiculară pe cea principală),
o alee îngustă denumită “aleea celor 100 de fântâni” care are la extremitatea NordVestică
“Fântâna Ovalului” - ea reprezintă o fântână situată la baza unui masiv stâncos artificial,
dominată de statuia Sibilei și înconjurată de grote cu statui alegorice. La capătul opus al axei se
află terasa “micii Rome” care expunea monumente din orașul antic la o scară mică și o fântână
simbolizând Roma. Din mijlocul acestei alei se coboară pe axa principală către fântâna
Dragonului, iar de aici, până jos la terasa inferioară, printr-o serie de scări. Cea de-a doua axă
secundară are ca și capăt de perspectivă în Nord-Vest fântâna “Păsărilor și Bufniței”, sculpturi
de bronz dotate cu instalații hidaulice care scoteau sunete specifice. Pe direcția opusă, axa se
continuă cu trei bazine rectangulare dispuse în linie. La baza acestei terase se află orga de apă
care oferea un spectacol vizual și sonor uimitor.

Terasa inferioară este caracterizată de o amenajare simetrică tipic renascentistă, cu un careu

central împărțit de patru alei acoperite. La intersecția celor patru alei exista un pavilio de lemn,
astăzi o rotondă. În mijlocul fiecăruia dintre cele patru partere exista un mic pavilion de unde se
putea admira de la înălțime compoziția vegetală a grădinii. Pe laturile de Nord-Vest și Sud-Est
erau propuse câte două labirinturi din gard viu tuns la mică înălțime (sau realizat doar
labirinturile din partea SudEstică). Întreg ansamblul era flancat pe margini cu rânduri multiple de
arbori (Iliesscu, 2014; pp. 104-108). Grădina Villei d’Este reprezintă o amenajare iconică,
caracterul decorativ este susținut prin multitudinea de statui antice - unele dintre ele provenind
de la villa împăratului Hadrian - dar și prin geometria planului și a vegetației. Ea poate fi
considerată totodată o bijuterie inginerească prin sistemele hidraulice de care dispunea, creând
un spectacol vizual și sonor complex dominat de apă.