Dezvoltarea cognitivă- copilul în stadiul operațiilor concrete

Conform lui Piaget, în jurul vârstei de 6-7 ani până la vârsta de 11-12 ani, copilul ajunge,
din punct de vedere cognitiv, la stadiul operațiilor concrete. În acest stadiu, copiii reușesc să
folosească operațiile mentale (ca de exemplu raționamentul) și sunt capabili să gândească logic
mai mult decât înainte.

Conceptul de operații:

Prin operații, Piaget face referire la activitățile mentale prin care copiii rezolvă probleme
și acționează logic ( de exemplu: inversarea, combinarea și separarea informațiilor folosind
logica). Copiii organizează treptat operațiile în sisteme de structuri cognitive, dezvoltându-și
astfel gândirea.

Progrese cognitive:

Relațiile spațiale: La vârsta de 7-8 ani, unii copii știu cum să ajungă la școală și înapoi
acasă. Cum este posibil acest lucru? Copiii care se află în stadiul operațiilor concrete, copiii
înțeleg mai bine relațiile spațiale, având o idee clară despre distanța pe care o parcurg și durata
traseului. Acest fapt se datorează experienței: faptul că aceștia merg pe jos până la școală îi ajută
să își amintească cu ușurință traseul. De exemplu, atunci când nepoata mea vine la noi, știm că
atunci când o lăsăm să se joace în parc, știm că se descurcă să ajungă acasă deoarece a învățat
drumul spre casă.

Cauzalitatea: Alături de capacitatea de a folosi hărți și machete și capacitatea de a

comunica informații spațiale, odată cu vârsta, se îmbunătățesc și judecățile cu privire la cauză și
efect. Un exemplu benefic pentru a înțelege acest progres cognitiv ar putea fi: „ Unui grup de
copii cu vârste între 5 și 12 ani i s-a solicitat să anticipeze cum se vor comporta pârghiile și
talerele balanței în diferite condiții. Copiii mai mari au dat mai multe răspunsuri corecte pentru
că au înțeles influența atributelor fizice (de exemplu numărul de obiecte de pe fiecare taler) mai
devreme decât au sesizat influența factorilor spațiali ( de exemplu distanța dintre obiectele și
centrul balanței).

Decentrarea: este capacitatea de a reține mai multe aspecte ale unei situații în mod
simultan. De exemplu, deși unele caracteristici ale unei probleme se pot schimba, altele pot
rămâne constante.

Reversibilitatea: este capacitatea de a efectua operații inverse. Această caracteristică îi

permite copilului să rezolve cu succes problemele pe care anterior nu reușeau să le rezolve. De
exemplu, la această etapă, vor înțelege că 2+3=3+2.
 Conservarea: Pentru a putea conserva cantitatea, copilul trebuie să poată depăși aparența
perceptuală înșelătoare. De aceea, un copil nu are nevoie să măsoare ori să cântărească obiectele
pentru a rezolva probleme de conservare; ei le pot efectua în minte.

Un exemplu benefic pentru a înțelege acest proces este următorul. Unui copil i se pune în
față un pahar cu apă de 250 de ml. Un copil care se află în stadiul operațiilor concrete, va putea
înțelege că dacă mama pune cantitatea de apă într-un vas mai mare, cantitatea acesteia va rămâne
neschimbată, față de un copil care se află în stadiul preoperațional, care nu va înțelege că în vasul
mai mare este aceiași cantitate de apă care se afla în pahar. De asemenea, cantitatea de apă care a
fost pusă în vas, poate fi turnată înapoi în pahar (reversibilitate), iar apa nu-și va schimba
identitatea (descentrare).

Deci, copiii din stadiul preoperațional nu vor reuși să facă conservarea masei, greutății,
volumului, lungimii, a ariei, timpului, vitezei și a mișcării, pe când un copil de 7-8 ani poate
opera cu acestea foarte bine. Aceștia înțeleg că aceste transformări sunt reversibile și că nu își
modifică identitatea.

Clasificarea: este o capacitate care îi ajută pe copii să gândească logic. Aceasta include
abilități complexe precum așezarea în serie, deducția tranzitivă și incluziunea în clase, abilități
care se îmbunătățesc treptat în prima copilărie și copilăria mijlocie.

1. Așezarea în serie: este capacitatea copilului din perioada operațiilor concrete de a

ordona stimuli de-a lungul unei dimensiuni cantitative, cum ar fi lungimea, greutatea sau
culoarea.

Ex: „Pentru a putea studia ordonarea în serie, ați putea prezenta 10 bețe de diferite
lungimi asortate aleatoriu. Sarcina copilului este să ordoneze bețele după lungime. V-ați aștepta
ca orice copil perseverent să rezolve până la urmă problema prin încercare și eroare. Totuși,
majoritatea copiilor mici nu pot face aceasta. Le-ar putea ieși 2 sau 3 grupe de bețe „mari” și
„mici” sau ar putea alinia vârfurile bețelor ignorând complet partea lor inferioară. De asemenea,
ei nu pot nici insera noi bețe într-o grămadă deja completă. Înserierea presupune ca ei să
aprecieze relațiile multiple dintre bețe: fiecare băț este totodată mai lung decât cel care îl precedă
în serie și mai scurt decât cel care-i urmează. În perioada operațională concretă, copilul poate
reține mental aceste relații spre deosebire de perioada preoperațională.”

2. Deducția tranzitivă: este capacitatea de a deduce relația dintre 2 obiecte din relația
fiecăruia cu un al 3-lea obiect. Exemplu: „Marcelei i se arată 3 bețe: unul galben, unul verde și
unul albastru. I se arată că bățul galben este mai lung decât cel verde, iar cel verde este mai lung
decât cel albastru. Fără a măsura fizic bățul galben cu cel albastru, ea spune imediat că cel galben
este mai lung decât cel albastru.” Această abilitate este dobândită de copil în jurul vârstei de 7
sau 8 ani.
 3. Incluziunea claselor: este capacitatea de a vedea relațiile dintre un întreg și părțile
sale. În perioada preoperațională, copilul poate identifica obiecte ca aparținând anumitor
categorii sau clase.

Un exercițiu pe care îl puteți face cu cei mici ca să vedeți cum înțeleg ei categoriile: „Să
presupunem că îi arăți unui copil 20 de mărgele de lemn dintre care 17 roșii și 3 albe. Copilul va
percepe că unele mărgele sunt roșii, altele albe și că toate sunt de lemn. Apoi întrebați-l pe copil
dacă sunt mai multe mărgele roșii sau mai multe mărgele de lemn sau întrebați-l din care mărgele
s-ar putea face un colier mai lung, din toate merge roșii sau din toate mărgele de lemn.

Copilul din perioada preoperațională va răspunde că sunt mai multe mărgele roșii decât
de lemn. Copiii mici nu-și pot reprezenta o mărgea aparținând simultan atât unei subclase (toate
mărgelele roșii) cât și unei clase supraordonate (toate mărgelele de lemn ). În schimb, odată ce
copilul s-a centrat pe subclasă predominantă din punct de vedere perceptual - mărgele roșii sunt
mai numeroase- singura comparație care mai poate fi făcută este cu cealaltă subclasă- câteva
mărgele albe. Nu poate aprecia relația dintre clase. Prin urmare, copilul face o greșeală logică
fundamentală și conform judecății sale, o subclasă este mai mare decât clasă sa supraordonată.”
Copiii mari însă, pot rezolva această problemă, știind ca este imposibil ca o subclasă să fie
superioară unei supraclase.

Raționamentul inductiv și cel deductiv

1. Raționamentul inductiv: Potrivit lui Piaget, copiii care se află în stadiul operațiilor
concrete folosesc doar raționamentul inductiv. Aceștia pornesc de la observații despre membri
concreți ai unei clase de oameni, animale, obiecte sau elemente. Aceștia trag concluzii generale
despre clasă ca întreg (de exemplu: câinele meu luată la fel și câinele lui Terry și al Melissei.
Așadar, se pare că toți câinii latră.) Concluziile inductive trebuie să fie provizorii, deoarece este
oricând posibil să apară informații noi (un câine care nu latră) ce nu sprijină concluzia.

2. Raționamentul deductiv: Potrivit lui Piaget, acesta apare abia la adolescență și

pornește de la o afirmație generală (premisă) cu privire la o clasă și o aplică membrilor
particulari ai acelei clase. Dacă premisa este adevărată cu privire la întreaga clasă și
raționamentul este valid, concluzia trebuie să fie adevărată: „Toate găinile fac ouă. Brândușa e o
găină. Brândușa face ouă.”

Însă, niște cercetători au demonstrat contrarul. Aceștia au dat 16 probleme inductive și

deductive unui număr de 16 copii din clasa pregătitoare, 17 copii din clasa 2-a, 16 copii din clasa
a 4-a și 17 copii din clasa 6. Problemele erau concepute astfel încât să nu facă apel la cunoștințe
despre lumea reală. De exemplu, o problemă deductivă a fost: „ Toți pogopii poartă cizme
albastre. Tombor este pogop. Tombor poartă cizme albastre?”. Problema corespondentă a fost:
„ Tombor este pogop. Tombor poartă cizme albastre. Toții pogopii poartă cizme albastre?”.
Contract teoriei lui Piaget, copiii de clasa a 2-a (dar nu și cei de clasă pregătitoare) au putut
răspunde corect la ambele tipuri de probleme.

Numerele și matematica: În jurul vârstei de 6-7 ani, mulți copii pot să numere în minte,
învață să socotească în sus (de exemplu: ca să adune 5 cu 3, încep să numere de la 5, 6, 7 și 8 ca
să-l adune pe 3). Se poate să treacă încă 2-3 ani până să învețe o operație comparabilă cu
scăderea, dar la 9 ani, majoritatea copiilor poate să socotească în sus de la cifra mai mică sau în
jos, de la cifra mai mare.

Copiii mai pricepuți (dintre cei care au mai puțin de 9 ani) pot rezolva și probleme simple
cu text. De exemplu, „Maria avea 5 mere și i-a dat 2 mere surorii sale. Câte mere i-au rămas?”.
Însă, ar avea dificultăți în rezolvarea problemelor în care trebuie să afle cantitate inițială: „Maria
a primit mere de la mama ei. După ce i-a dat 2 mere surorii ei, i-au mai rămas 3 mere. Câte mere
a primit de la mama?”. În ultima problemă, copiilor le este mai dificil să înțeleagă care este
operația care trebuie efectuată (adunarea) nu este clar precizată, așa cum este în primul exemplu.

Cercetările efectuate pe persoanele care aveau un minim de instruire în țările în curs de

dezvoltare (Brazilia, India) sugerează că acestea învață adunarea intuitiv, prin experiențele de zi
cu zi.

De asemenea, s-a observat că cei mici înțeleg intuitiv fracțiile încă de la 4 ani. Cum este
posibil? Ei bine, ei folosesc fracțiile atunci când, de exemplu, împart o prăjitură în mod egal cu
prietenul/ fratele lor. De câte ori nu ați auzit „Îi dau jumătate și fratelui meu” de la un copil mai
mic atunci când era vorba de a împărți ceva. Însă, atunci când rezolvă un exercițiu cu fracții, se
concentrează pe număr, nu pe cantitatea reprezentată de o fracție și astfel ajung să facă erori ( de
exemplu: Pot spune ca ½ +1/3= 1/5 sau nu pot găsi care e fracția mai mică și care e cea mai
mare, crezând că ¼ poate fi mai mare decât ½ ).

Raționamentul moral

Printr-o povestioară, Piaget a ajuns la următoarea concluzie: Judecățile morale imature se

concentrează asupra gravității delictului, iar judecățile morale mai apropiate de cele mature se
concentrează pe intenție.

De asemenea, Piaget a explicat că raționamentul moral se dezvoltă în trei stadii. Primul

stadiu (2-7 ani) se bazează pe supunerea rigidă față de autoritate. Fiind egocentrici, ei văd doar o
modalitate de a privi o chestiune morală. Ei cred că regulile nu pot fi adaptate sau schimbate, iar
orice greșeală trebuie să fie pedepsită, indiferent de intenție.

Al doilea stadiu (7/8 ani-10/11 ani) se bazează pe flexibilitate în creștere. Pe măsură ce

cresc și interacționează, observând mai multe puncte de vedere, aceștia încep să-și formeze
propriul simț al dreptății, pot emite judecăți morale mai subtile.
 Al treilea stadiu (care se formează în jurul vârstei de 11-12 ani) se referă la echitate.
Acesta începe când copiii încep să-și dezvolte un raționament formal. Ei iau în calcul
circumstanțele specifice.

Piaget a afirmat că trecerea de la gândirea rigidă, ilogică a copiilor mici la gândirea logică
a celor mari depinde dezvoltarea cognitivă, dar și de mediul social din care faci parte. Abilitățile
precum conservarea depind, în mare parte, de gradul de familiaritate cu materialul manipulat. De
exemplu, un copil care a învățat de mic să olărească, va ști că bila de lut transformată în sul
conține aceiași cantitate de lut și va reuși să înțeleagă acest tip de conservare, față de alte tipuri
de conservare.