I.

Serviciile versus dezvoltarea economica

1.1 Sistemul comercial intr-o economie globala

Comerțul și globalizarea influențează ciclurile economice și piețele muncii și extind

gama de opțiuni disponibile consumatorilor. Globalizarea a făcut ca problematica comercială
să devină un subiect principal de preocupare pentru cetățenii planetei. S-a înțeles deja că, pe
măsură ce economiile se deschid spre mediul extern, se multiplică paleta de oportunități de
câștig dacă actorii economici sunt capabilă să facă față noilor provocări operaționale în planul
competitivității și se operează cu reguli uniforme și aplicate cu bună credință.
Sistemul comercial internaţional (SCI) include:
- r e g u l i l e de conduită convenite pe plan
internaţional care g u v e r n e a z ă modul de desfăşurare a
schimburilor comerciale internaţionale;
- instituţiile create pentru facilitarea formulării şi
u r m ă r i r e a / a s i g u r a r e a respectării acestor reguli;
- mijloacele specifice la care recurg statele pentru a-şi
p r o m o v a p r o p r i i l e interese în comerţul internaţional.
Realitatea economică regională și globală a evidențiat faptul că obiectivele unei
politici comerciale, îndeosebi cele care vizează funcționarea sistemului comercial
internațional, pot fi atinse prin intermediul a două categorii de instrumente regăsibile specific
și pe exemplul grupării integraționiste europene. În primul rând, devin relevante în contextul
politicii externe, parteneriatele și înțelegerile încheiate de Comisia Europeană, care sunt
menite să conducă la impulsionarea schimburilor comerciale intra-europene dar și la creșterea
volumului celor transfrontaliere. În cea de-a doua categorie, se includ (Smith M. (2007)
”European Union External Relations. Part Four – Policies and Policy-Making”, ȋn Cibi M.
European Union Policies. Oxford: Oxford University Press, in Miron D., op.cit.”). include
instrumentele de apărare comercială, care vizează contracararea practicilor considerate
neloiale ale unor actori economici terți, precum și procedurile care reglementează diferendele
comerciale.

1.2. Rolul GATT/OMC, GATS, UNCTAD

Cronologia constientizarii importantei serviciilor a vizat urmatoarele etape (Ghibutiu,

A, (2000), Serviciile si dezvoltarea, Bucuresti: Expert):
Etapa I
Provocarea de a face fata unei noi realitati economice, marcata de numarul crescand al
activitatilor de servicii din interiorul si din afara industriei prelucratoare, a declansat procesul
de constientizara a importantei economice a serviciilor.
Etapa a II-a
Cautand sa inteleaga particularitatile crizei economice din 1973, la sfarsitul anilor ’70,
un grup restrans de economisti au concluzionat ca serviciile au rol strategic in plan national si
international, ele devenind partea preponderenta a sistemelor de productie. Problemele
fundamentale ale dezvoltarii economice, ale relatiilor internationale au creat premisele unui
nou curent de gandire pe plan international.
 Etapa a III-a
Preocuparile pentru definirea comertului international cu servicii s-au intensificat ca
urmare a dezbaterilor pe plan international, initiate la inceputul anilor ’80, care au culminat cu
includerea serviciilor pe agenda Rundey Uruguay, desfasurate sub egida GATT. Inca de la
Runda Tokyo, SUA – principalul exportator de servicii pe plan global - au insistat asupra
includerii serviciilor in procesul de negocieri comerciale multilaterale, conferind serviciilor un
statut oficial in planul relatiilor internationale.
Etapa a IV-a
Desfasurate in perioada 1986-1994, dezbaterile GATT (Acordul general privind
tarifele și comerțul) in cadrul Rundei Uruguay de negocieri multilaterale in comert s-au
concentrat asupra trasarii liniei de demarcatie intre comert si investitii in servicii. Intrat in
vigoare la 1 ianuarie 1995, GATS ( abrevierea de la General Agreement on Trade in Services -
Acordul General privind Comertul cu Servicii) reprezinta dimensiunea de servicii a OMC
(Organizatia Mondiala a Comertului).
GATS este primul set de norme și principii convenite la nivel multilateral pentru a
reglementa comerțul internațional cu servicii si se bazează pe „ principiul clauzei națiunii
celei mai favorizate (CNF), conform căreia fiecare țară membră acordă întreprinderilor dintr-o
altă țară membră un tratament nu mai puțin favorabil decât cel pe care îl acordă
întreprinderilor proprii sau celor din orice altă țară”(https://www.europarl.europa.eu/uniunea-
europeana-si-organizatia-mondiala-a-comertului).

GATS (Puscaciu V., Puscaciu R.M. (2016). „Servicii internationale. Curs ID/FR”,
Galati: Ed. Universitara Danubius). reprezinta cel mai larg cadru institutional, cuprinzând
conceptele, regulile si principiile pe baza carora se desfasoara tranzactiile internationale cu
servicii, devenind un termen de referinta pentru reglementarile nationale din sfera respectiva,
precum si pentru directiile de liberalizare a acestor tranzactii.
Acordul cuprinde trei categorii de componente, dispuse în sase parti: prima categorie
de componente este formata din articolele acordului, în numar de 29, a doua categorie de
componente o reprezinta anexele acordului care fac referiri la unele ramuri si subramuri ale
serviciilor (serviciile financiare, telecomunicatiile, transportul aerian), precum si
la exceptiile de la acordarea tratamentului national sau la fluxul de persoane fizice în calitate
de producatori, iar a treia categorie de componente grupeaza angajamentele negociate initial
si agenda liberalizarii progresive. Aceasta ultima categorie cuprinde obligatiile asumate de
fiecare tara în legatura cu accesul pe piata si tratamentul national, în scopul obtinerii
transparentei masurilor de politica comerciala si reducerii incertitudinii cu care se confrunta
exportatorii atunci când îsi lanseaza oferta de servicii sau investitia de capital pe o noua piata.
Pentru administrarea GATS s-a instituit Consiliul pentru Comertul cu Servicii, care,
alaturi de Consiliul pentru Comertul cu Marfuri si Consiliul pentru Comertul cu Drepturi de
Proprietate Intelectuala, se afla în subordinea Consiliului General al OMT.
Obligatiile generale cuprinse în primele 2 parti ale acordului fac trimitere prealabila la
o serie de concepte care trebuiau clarificate înainte ca ele sa reprezinte obiect de negociere.
Aceste concepte sunt:
Serviciile ca obiect al schimburilor comerciale, care includ "orice prestare de
servicii, din oricare activitate sau ramura, cu exceptia celor oferite în exercitiul
functiei guvernamentale";
Caile de comercializare, care includ: (i) livrarea transfrontaliera, definita ca
"furnizarea unui serviciu de pe teritoriul unui Stat Membru în teritoriul altui
Stat Membru", (ii) furnizarea serviciilor prin deplasarea consumatorilor la
 locul ofertei, (iii) serviciile furnizate pe teritoriul unei tari membre de
catre persoane juridice stabilite legal dar apartinând altei tari membre,
(iv) prestarea de servicii de catre persoanele fizice, în calitate de ofertanti, care
s-au deplasat temporar dintr-un stat membru pe piata unui alt stat membru;
Clauza Natiunii celei Mai Favorizate (CNMF) este o obligatie cu caracter
general (cu exceptia situatiilor de nereciprocitate), aplicabila tuturor masurilor
ce afecteaza comertul cu servicii, si se refera la obligatia semnatarului
tratatului de a extinde, imediat si neconditionat, asupra serviciilor sau
furnizorilor de servicii dintr-un alt stat semnatar, aceleasi avantaje de care
beneficiaza serviciile si furnizorii de servicii din celelalte state cu care
întretine relatii comerciale;
Obligatiile specifice (OS) se refera la accesul pe piata si tratamentul national,
aplicându-se numai la serviciile care sunt incluse în listele de propuneri ale partilor
contractante, fiind conditionate de acceptarea lor de catre acestea;
Accesul pe piata (AP) se refera la acordarea dreptului de patrundere pe piata, în
cele patru modalitati amintite, tuturor târilor contractante, în mod egal, fara
limitari, conditionari sau restrictii care nu au fost acceptate sau specificate în
listele de propuneri ale fiecarei parti; restrictiile pot fi de natura cantitativa, cu
referire la numarul de furnizori, valoarea tranzactiilor, valoarea activelor sau a
cotei de participare la formarea lor, precum si de natura calitativa, cum ar fi
natura organizarii juridice a furnizorului strain de servicii;
Clauza Tratamentului National (CTN) este definita ca obligatia unei tari
de a acorda acelasi tratament furnizorilor de servicii sau serviciilor altor tari,
ca si cel aplicat propriilor servicii sau furnizori de servicii;
"Comertul liber" se refera la lipsa oricaror restrictii discriminatorii privind
oricare din modalitatile posibile de livrare a serviciilor.
Listele de propuneri cuprind, conform procedurii GATS, ramurile si
subramurile serviciilor pentru care se aplica obligatiile specifice, precum si
conditionarile si limitarile în vigoare privind accesul pe piata si acordarea
tratamentului national. Gradul de liberalizare este exprimat de numarul de
restrictii incluse In lista fiecarei parti semnatare, corelat cu numarul de ramuri
si subramuri din lista. Listele cu obligatii sunt "blocate", în sensul ca o tara nu
are dreptul sa-si suplimenteze masurile care limiteaza accesul pe piata sau
acordarea tratamentului national pentru ramurile si subramurile serviciilor deja
incluse în liste. în cazul în care doreste totusi sa introduca noi masuri (adica sa
recurga la "exceptii" conform terminologiei GATT), ea trebuie sa le
compenseze prin acordarea altor avantaje pârtilor afectate.
Rezulta, din cele expuse pâna aici, ca principalul obiectiv al GATS este obtinerea unei
eficiente economice sporite a sectorului de servicii din tarile semnatare, ca urmare a unei mai
bune alocari a resurselor si a cresterii accesului la aprovizionarea cu servicii de calitate mai
buna, la costuri mai scazute. Alinierea ofertei nationale la aceste conditii, prin confruntarea pe
piata cu furnizorii externi, va mari totodata competitivitatea sectorului national si îi va permite
sa se dedice exportului. în acest fel, importul de servicii va crea oportunitati
pentru exportul de servicii.
În anii `60, aspectele legate de comerţ şi dezvoltare erau abordate separat, în cadrul  a
două instituţii ”dominate” de ţările dezvoltate: GATT şi OCDE, UNCTAD fiind creat pentru
a face o legătură între toate ţările lumii şi pentru a oferi ţărilor în curs de dezvoltare un cadru
instituţional de dezbateri şi exprimare a poziţiilor. Înfiinţată în 1964 ca organ
interguvernamental permanent, UNCTAD este principalul organ al Adunării Generale a
Naţiunilor Unite ce se ocupă de probleme de comerţ, investiţii şi dezvoltare.
UNCTAD promovează integrarea prin dezvoltare a ţărilor în curs de dezvoltare în
economia mondială, scopul său fiind acela de a ajuta la conturarea dezbaterilor politice şi
gândirii asupra dezvoltării, cu un accent asupra susţinerii reciproce a politicilor naţionale şi a
acţiunilor internaţionale astfel încât toate acestea să favorizeze dezvoltarea durabilă.
Principalele obiective ale organizaţiei le reprezintă maximizarea oportunităţilor de comerţ,
investiţii şi a oportunităţilor de dezvoltare a ţărilor în curs de dezvoltare şi sprijinirea lor în
eforturile de a se integra în economia mondială, pe o bază echitabilă.
UNCTAD face parte din sistemul ONU, fiind un organ al Adunării generale ONU
(Rezoluţia 1995 (XIX) din 30 Decembrie 1964). Toate statele membre ONU sunt membre
UNCTAD. În prezent UNCTAD are 194 de membri. Membri UNCTAD alcătuiesc patru
grupuri, structurate după criterii economice şi geografice, similar celor din sistemul ONU.  
România este membră a UNCTAD de la înfiinţare (1964), participând activ la lucrările
sale, contribuind la dezbaterile privind problemele economiei globale şi la elaborarea de
acorduri şi recomandări vizând sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie.
România a făcut parte din G77. Grupul celor 77 ( G77 numără în prezent 131 membri)
a fost creat în anul 1964 ca o mişcare de solidaritate şi o formă de acţiune a ţărilor în curs de
dezvoltare în domeniul relaţiilor internaţionale, cu accent pe componenta economică.
România a fost admisă în G77 în anul 1976, în baza definirii României ca ţară în curs de
dezvoltare, retrăgându-se începând cu 1 ianuarie 2007, în contextul aderării la U.E.
Romania a participat la negocierile vizând Sistemul global de preferinţe comerciale
între ţările în curs de dezvoltare (S.G.P.C.), negociat sub egida UNCTAD, şi încheiat la
Belgrad, în anul 1989 între 48 de ţări în curs de dezvoltare. În baza acestui Sistem, România a
acordat şi a primit o serie de concesii tarifare pentru produsele care făceau obiectul
schimburilor comerciale între anumite ţări în curs de dezvoltare. România s-a retras din SGPC
la 31 decembrie 2006.
Urmare a semnării, în 1996, a unui Memorandum de înţelegere privind cooperarea
dintre UNCTAD şi România axat pe acordarea de asistenţă tehnică pentru România, au fost
implementate în ţara noastră o serie de programe de asistenţă tehnică realizate, în cea mai
mare parte, pe baza unor contribuţii financiare ale unor state dezvoltate, astfel:
-          monitorizarea datoriei externe a României (DMFAS);
-          informatizarea infrastructurii vamale (ASYCUDA);
-          administrarea şi monitorizarea activităţilor portuare (TRAINMAR);
-          formarea unor specialişti/formatori pentru activităţile de comerţ exterior
(TRAINFOR TRADE);
-          dezvoltarea unei reţele de puncte de informare pentru activitatea de
comerţ exterior şi promovare economică (TRADE POINT);
-          formarea de formatori în domeniul dezvoltării sectorului întreprinderilor
mici şi mijlocii (EMPRETEC).
Poziţia României în noua sa calitate de stat membru al Uniunii Europene
În prezent, România participă la activităţile UNCTAD  în noua sa calitate de stat
membru UE, contribuind la elaborarea şi finalizarea poziţiei comune a UE. Poziţia comună
privind UNCTAD, este convenită în urma reuniunilor de coordonare a poziţiei statelor
membre UE, Comisiei Europene şi Consiliului UE, reuniuni organizate pe această temă la
Bruxelles de către Comisia Europeană şi la Geneva de către Preşedinţia UE.
Poziţia comună a UE este prezentată în cadrul reuniunilor UNCTAD de către
Preşedinţia UE.
Începând cu 1 ianuarie 2007, România aplică politica comercială comună şi politica de
cooperare pentru dezvoltare a UE. În acest context, România, care anterior a fost beneficiar de
preferinţe, a devenit donator.
De asemenea, România s-a retras din G77. În dialogul cu membrii G77, România (la
fel ca şi celelalte state membre UE) susţine poziţia comună a U.E.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, ţara noastră a devenit „donator”
de asistenţă pentru dezvoltare. România este obligată să raporteze anual activităţile care se
califică sub titlul de asistenţă oficială pentru dezvoltare (ODA). Se apreciază că ajutorul
acordat de ţările donatoare este important doar dacă poate genera locuri de muncă (şi, implicit
dezvoltarea economiilor cărora li se adresează), şi mai ales dacă sprijină ţările beneficiare să-
şi mobilizeze mai eficient propriile resurse pentru dezvoltarea durabilă.

1.3. Politici comerciale – concept, tipuri, obiective, instrumente

Politica comerciala a fiecarui stat face parte integranta din política sa economica
generala care vizeaza sfera relatiilor externe ale acestuia, fiind un atribut al suveranitatii
oricarui stat independent.
“Prin política comerciala se intelege totaliatatea reglementarilor adoptate de catre un stat
( cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) in scopul
promovarii sau restrangerii schimburilor comerciale externe si a l protejarii economiei
nationale de concurenta straina.” (Miron D., (2005). „Politici comerciale”, Bucuresti:
Luceafarul).
Politica comercială trebuie radiografiată în cele trei dimensiuni standard („Politica
privind comerţul şi dezvoltarea”, (2005), Institutul European din România, seria
Micromonografii – Politici europene) :
a) Dimensiunea multilaterală
Acest gen de filozofie acțională se exercitată în principal în cadrul instituțional
delimitat aproape 50 de ani de Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) și, din anul
1996, de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Și pentru UE, multilateralismul
înseamnă zeci de ani de tratative comerciale multilaterale, sute de acorduri sau coduri de
conduită, impresionante reduceri ale taxelor vamale sau atenuări ale restricţiilor cantitative la
import, promisiunea soluţionării pe cale amiabilă a diferendelor comerciale, configurarea unui
mecanism (care se doreşte eficace) de monitorizare a politicilor comerciale. Țările membre
ale UE au fost, de la început, promotoarele unor principii fundamentale pentru comerțul
internațional cum ar fi: nediscriminarea, transparenţa, echivalenţa şi corectitudine. Și la
nivelul decidenților din UE a devenit evident că s-a produs o deplasare a centrului de interes
dinspre măsurile tradiţional aplicabile la frontierele comerciale ale statelor către politicile
macroeconomice şi sectoriale naţionale care, prin conţinutul şi modul lor de implementare,
pot crea obstacole comerciale la fel de eficace ca şi cele tradiţionale. Europa integrată a
contribuit din plin la comutarea către abordarea mai cuprinzătoare a tabloului comercial
internaţional, preocupările fiind centrate (promiţător ca intenţionalităţi, dar oarecum modest
ca rezultate) către sectoare sensibile cum ar fi: comerţul cu produse agricole; comerţul cu
sericii; aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală şi ale proceselor
investiţionale; relaţia biunivocă dintre comerţ şi aspectele de natură ambientală;
specificitatea comportamentului competiţional al autorităţilor publice sau al actorilor privaţi.
Este tot mai evidentă repoziţionarea corelaţiei dinamice dintre politica comercială şi celelalte
politici componente ale mix-ului decizional la nivel public. UE se află printre marii actori
comerciali care cer să se atace ceea ce s-a consacrat a fi „problemele specifice ale secolului al
XXI-lea„ și anume: investițiile; politicile în materie de concurență; achizițiile
guvernamentale; securitatea alimentară; taxele vamale de export; schimbările climatice;
subevaluarea cursurilor valutare din considerente competiționale.
În acest cadru, țările membre ale UE, dar și gruparea în ansamblul său, au contribuit
plenar la configurarea unui peisaj reglementar benefic pentru liberalizarea fluxurilor
comerciale transfrontaliere și la punerea bazelor principiale ale noului proces al guvernanței
economice globale. Rolul UE pe parcursul celor nouă runde de negocieri multilaterale (Runda
Doha se află încă în derulare de peste 18 ani) a fost unul contradictoriu. Pe de o parte, în baza
valorilor neoliberale promovate în perioada postbelică de către statele care au compus
gruparea, aceasta a contribuit la avansarea procesului de liberalizare comercială și la oferirea
de bune practici care puteau fi luate ca model și de alte state ale lumii. Pe de altă parte,
datorită rigdității unora dintre politicile sectoriale comunitare (îndeosebi cea agricolă sau cea
în domeniul concurenței), avansarea în planul conduitei comerciale și al liberalizării
comerciale a fost întârziată multe decenii.
b) Dimensiunea bilaterală și plurilaterală
Este acea componentă a peisajului comercial comunitar care este reflectată prin
acordurile negociate şi încheiate de Uniunea Europeană în afara negocierilor multilaterale din
cadrul OMC şi prin adoptarea unor măsuri specifice pe relația cu ţări sau cu grupări
economice regionale. La nivelul organismelor comunitare se apreciază că antamarea unor
parteneriate bilaterale cu cei mai importanți actori comerciali este calea prin care se poate
asigura mai multă deschidere în plan comercial. 1 La finele anului 2014, UE a notificat către
secretariatul OMC existența a 37 de aranjamente comerciale de tip regional 2 din care 23 se
referă la comerțul cu bunuri, iar 14 la comerțul cu bunuri și servicii. În anul 2013 a intrat în
vigoare primul Acord de asociere inter-regional între UE și statele din America Centrală
(Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama) bazat pe 3 piloni
relaționali - dialogul politic, cooperarea și acordul comercial (concesii tarifare, facilități în ce
privește comerțul cu servicii, măsurile sanitare și fitosanitare, achizițiile guvernamentale,
protecția drepturilor de proprietate intelectuală).3 Pe această axă au fost negociate numeroase
acorduri comerciale, preferențiale sau în logica clauzei națiunii celei mai favorizate, ceea ce a
1
European Commission document, MEMO/13/1080, 3 December 2013
(http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2012/november/tradoc_150129.pdf).
2
WTO online information, "RTA Database" (http://rtais.wto.org/UI/PublicAllRTAList.aspx)
3
European Commission online information, "EU-Central America association agreement"
(http://trade.ec.europa.eu/doclib/press/index.cfm?id=689).
nuanțat o parte dintre angajamentele luate de UE în cadrul multilateral și a deschis apetitul
altora pentru experimentarea derogărilor de la principiile de bază ale OMC. Se înscriu în acest
peisaj comportamental: a) acordurile de liber schimb încheiate cu statele membre ale
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), cu Mexic sau cu Africa de Sud; b)
configurarea unor aranjamente similare cu uniunea vamală cu Turcia, Andorra şi San
Marino; c) acordurile de tip nou (numite acorduri de asociere sau de parteneriat și
cooperare) încheiate la începutul anilor `90 cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Acest gen
de aranjamente, nu doar în plan comercial, au pregătit condițiile pentru ca multe dintre aceste
state să devină, în 2004, 2007 respectiv 2013, membre ale Uniunii Europene. Doar în ultimii 3
ani, UE a finalizat negocierile comerciale cu Canada (septembrie 2014); Ecuador (iulie 2014)
și Singapore (octombrie 2014). Se află în faze diferite negocierile comerciale cu Japonia,
Maroc și Tailanda (începute în Martie 2013) și cu SUA (începute în Iulie 2013). UE continuă
și negocierile privind aranjamente de liber schimb cu India, Malaezia, statele membre ale
MERCOSUR și Viet Nam.
c) Dimensiunea unilaterală
Această fațetă redefinită a raportării la parteneriatul internațional are ca pivot
relațional adoptarea şi implementarea de către Uniunea Europeană a unor măsuri unilaterale
drept instrumente suplimentare de politică comercială în scopul asigurării dezvoltării şi/sau
stabilităţii politice corespunzător priorităţilor politice ale grupării. Forma cea mai frecvent
folosită pentru a implementa acest gen de măsuri este cea a concesiilor comerciale acordate
ţărilor terţe de Uniunea Europeană pe baza unui interes economic pentru accelerarea
comerţului cu o anumită regiune şi capitalizarea noilor avantaje competitive identificate pe
această axă. Se înscriu în acest plan, cu specificul lor inedit, schemele preferențiale oferite
unilateral de către Uniunea Europeană unor ţări în curs de dezvoltare ale căror produse au
dobândit un acces mai favorabil pe piața UE fără a avea obligația corelativă (derivată din
logica nediscriminării) să ofere, la rândul lor, un tratament preferenţial pentru exporturile de
produse comunitare. Se detașează ca relevanță partenerială următoarele:
 Acordurile de Parteneriat Economic negociate cu ţările din Africa, Caraibe,
Pacific (Acordul Cotonou) semnat în februarie 2000. Această nouă generație
de parteneriate pe axa Nord-Sud este o formă actualizată a mai tradiționalelor
Convenții de la Yaounde și ulterior de la Lome care au configurat, derogatoriu
de la regulile conduitei multilaterale, parteneriatul dintre statele membre ale
UE și fostele colonii ale unora dintre acestea (cunoscute sub acronimul ACP).
Regimul comercial preferențial unilateral vizează toate produsele industriale şi
cea mai mare parte a produselor agricole. În fapt, ţările din grupul ACP
beneficiază de regulile de origine cele mai liberale cu scopul de a beneficia
plenar de facilitățile comerciale acordate;
 Acordurile mediteraneene, încheiate, în ediții succesive, cu Algeria, Egipt,
Israel, Liban, Maroc, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi Tunisia.
Obiectivul principal al acestui parteneriat comercial este reprezentat de crearea
unei profunde zone de liber schimb în Bazinul Mediteraneean pe calea
liberalizării schimburilor comerciale între UE și țările din zonă dar și a
schimburilor comerciale între acestea.
  Schema comunitară de preferințe vamale, nereciproce și nediscriminatorii
aplicată de către UE în baza SGP, pe relația cu statele declarate de către
Comisia Europeană a fi în curs de dezvoltare și eligibile pentru acest tratament.
În această logică partenerială, a cărei noi ediții a început la 1 Ianuarie 2014, se
permite multor state din diverse regiuni ale globului să exporte către UE, în
condiții apropiate de liberul schimb, cea mai mare parte dintre produsele lor
manufacturate şi o serie de produse agricole prelucrate.4
 Iniţiativa “Totul în afara armelor”. Pe relația cu ţările cel mai puțin dezvoltate
care se conformează acordurilor internaţionale privitoare la protecţia mediului
şi la interzicerea unor comportamente considerate non-etice (de exemplu:
exploatarea muncii copiilor sau practicarea muncii forţate) este operațională
această schemă preferențială unilaterală de care beneficiază 49 se state. În baza
acestui aranjament comercial, se acordă acces liber, pe o perioadă
nedeterminată, pentru produsele exportate de acestea, cu excepția importurilor
de arme şi muniţii.
 Conform dezideratului de realizare a unei “Europe extinse” se acordă
preferinţe asimetrice, în scopul de a asigura pacea, stabilitatea, libertatea şi
prosperitatea economică în regiune.
 Mai putem menționa și Măsurile Comerciale Autonome care se aplică din anul
2000 pe relația cu 6 state din Balcanii de Vest (revizuită în 2005, 2001 și
2016).5 Preferințe unilaterale au fost acordate și Republicii Moldova, începând
cu anul 2008, și Ukrainei (din anul 2014).

„Obiectivul general al politicii comerciale este acela de a obtine din relatiile economice
internationale avantajul comparativ, respectiv o economie de munca prin exportul de marfuri
competitive si importul de produse pentru care exista conditii mai putin favorabile de
fabricatie in interiorul tarii.” (Miron D., (2005)., op.cit.).
Principalul obiectiv pe termen lung pe care statele il urmaresc cu ajutorul
instrumentelor si masurilor de politica comerciala este stimularea dezvoltarii economiei
nationale, in conditiile unui anumit nivel de expunere la concurenta externa.

Obiectivele politicii comerciale a unui stat sunt determinate:

- de potentialul economic de care dispune,
- de marimea teritoriului,
- de numarul de locuitori,
- de pozitia geografica,
- de evolutia economiei mondiale,
- de fenomenele conjuncturale ale pietei internationale.

4
În baza principiului gradualizării, numărul de state beneficiare de schema de preferințe acordate de UE a scăzut
de la 178, în ediția anterioară, la 92 procesul de diminuare a numărului de beneficiari continuând și în viitorul
apropiat.
5
European Commission online information, "Autonomous trade measures"
(http://ec.europa.eu/enlargement/policy/glossary/terms/association-trade-measures_en.htm. 51 WTO document
WT/REG353/N/1, 2 July 2014).
 Obiectivele politicii comerciale (Miron D., (2005). idem) sunt:
- imbunatatirea structurii importurilor si exporturilor;
- redefinirea arhitecturii geografice a schimburilor comerciale;
- asigurarea optimului dynamic al balantei comerciale;
- imbunatirea raportului de schimb in relatiile externe;
- redefinirea unor echilibre sectoriale interne;
- incurajarea dotarii cu tehnologie.

Principalele instrumente ale politicii comerciale a UE

La nivelul politicii comerciale am asistat la tranziția dinspre o filozofie comercială

definită în principal prin măsuri tarifare și restricții cantitative către una în care se regăsesc
prioritar măsurile considerate a fi „ dincolo de frontieră„. (behind the border) și care s-a
centrat inițial pe liberalizarea fluxurilor comerciale de bunuri și a avansat (după intrarea în
vigoare în 2001 a Tratatului de la Nisa) către servicii și aspectele comerciale ale drepturilor de
proprietate intelectuală.

a) Politica vamală a Uniunii Europene

Începând din anul 1968 (când a fost adoptat, prin armonizarea tarifelor vamale
naționale ale statelor membre), instrumentul tradițional al politicii comerciale comune a UE a
rămas tariful vamal comun (TARIC). Pentru implementarea politicii comerciale comunitare
(principal vector al integrării piețelor bunurilor) s-a convenit ca orice bun importat din afara
grupării să fie taxat o singură dată, când pătrunde pe teritoriul comercial al uneia dintre ţările
membre ale acesteia. În tariful vamal comun regăsim mai multe tipuri de taxe vamale 6 taxe
vamale ad-valorem la produsele industriale și taxe vamale specifice la mai multe categorii de
produsele agricole. Dată fiind complexitatea tabloului partenerial derulat de UE, sunt
prevăzute o serie de excepţii, în ceea ce priveşte maximele tarifare aplicabile cu precădere la
produsele agricole dar și la unele produse industriale considerate sensibile în raport cu
concurența externă, dar și numeroase poziţii tarifare la care nu se percep taxe vamale de
import. În Uniunea Europeană nu se aplică taxe vamale la export sau taxe vamale de tranzit
dar regăsim destul de frecvent aplicabilă escaladarea tarifară (creşterea taxei vamale pe
măsura creșterii gradului de prelucrare a produsului) pentru anumite produse (textile, cauciuc,
tutun și produse specifice, etc.). Ultima versiune a Codului Vamal Comunitar a intrat în
vigoare în Octombrie 2013, cele mai multe dintre prevederile sale aplicându-se de la 1 Mai
2016, după ce au fost adoptate actele de delegare și implementare aferente. În frazarea
Comisiei acest proces este unul în care „ design-ul cadrului comercial este elaborat în
conformitate cu prevederile Art. 290 și 291 din Tratatul cu privire la Funcționarea Uniunii
Europene (TFUE), cu implicarea adecvată a statelor membre și a comunității de afaceri”. 7
În conformitate cu legislația UE, termenul de „proceduri vamale„ se referă la:
acordarea liberului de vamă, tranzitul, custodia vamală, procesarea sub control vamal,
admisia temporară, prelucrarea activă cu suspendare, prelucrarea pasivă cu suspendare,

6
Prisecaru, P. (2004) Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, p. 141.
7
Regulation (EU) No. 952/2013 of the European Parliament and of the Council, 9 October 2013 (OJ L 269/1, 10
October 2013).
exportul. Este obligatorie înregistrarea la autoritățile vamale ale statelor membre a tuturor
operatorilor economici care operează în teritoriul vamal comun care sunt implicați în activități
reglementate de legislația vamală precum și a celor terți care derulează cel puțin o activitate
prevăzută în Art. 4 (3) al Regulamentului privitor la implementarea Codului Vamal.
Autoritățile naționale specializate conferă acelor actori economici un număr unic de
înregistrare și identificare (Economic Operator Registration and Identification Number
(EORI)) recunoscut la nivel comunitar. Firmele implicate în tranzacții comerciale sau
reprezentanții acestora din țările membre ale UE pot depune declarațiile vamale, factual sau
electronic în orice stat membru. Persoanele care nu au domiciliul în UE pot depune
declarațiile vamale pentru tranzit sau pentru admisie temporară. Datele statistice arată că, în
ultimii ani, 98% dintre declarațiile vamale se depun on line. Ca răspuns al UE la demersurile
internaționale de simplificare și uniformizare a practicilor și procedurilor vamale, în ultimii
ani a fost încurajată declararea vamală a bunurilor înainte de sosirea acestora la destinație.
Dacă procedurile vamale implică mai mult decât o autoritate vamală din UE, se va acorda o
singură autorizație pentru o procedură vamală. UE continuă să implementeze cu succes
inițiativa privind vămuirea electronică cu scopul principal de a îmbunătăți eficiența și
eficacitatea procedurilor vamale și a facilita schimburile comerciale. 8 Statele membre pot
acorda statutul de operator economic autorizat (AEO) cu respectarea unui set de criterii
comune. În baza acestor criterii se poate obține unul dintre următoarele tipuri de certificate:
AEO-C (Certificat AEO – Customs simplifications); AEO-S (Certificat AEO – Security and
safety); and AEO-F (AEO certificate – Full). Participarea la acest program este una voluntară
și este deschisă pentru toți actorii economici rezidenți în UE. Pot aplica pentru acest statut și
actorii economici nerezidenți în UE care și-au creat în țările membre filiale care se ocupă de
activități conexe cu procedurile vamale. UE a semnat Acorduri de recunoaștere reciprocă a
statutului de operator economic autorizat cu mai multe state: Elveția (iulie 2009); Norvegia
(Septembrie 2009); Japonia (Octombrie 2010), Andora (Ianuarie 2011), SUA (Iunie 2012);
China (Mai 2014). Uniunea Europeană a preluat în Codul său vamal prevederile Acordului
OMC cu privire la evaluarea vamală a mărfurilor. 9 În procesul de determinare a valorii
vamale se pornește de la valoarea de tranzacție (prețul CIF al mărfurilor importate).
UE folosește reguli de origine non-preferențiale și reguli de origine preferențiale.
Regulile de origine non-preferențiale au ca principal scop punerea în aplicare a măsurilor de
retorsiune (antidumping și compensatorii), a unor restricții cantitative, a contingentelor pentru
importurile în baza clauzei națiunii celei mai favorizate sau a altor măsuri de control al
importurilor adoptate în conformitate cu conduita comercială multilaterală. Regula de bază
folosită pentru definirea originii produselor care au suferit transformări în mai multe teritorii
vamale este cea a „ultimei transformări substanțiale, justificate din punct de vedere
economic„. Regulile de origine preferențiale sunt cele aplicabile în legătură cu tranzacțiile
care se află sub incidența diverselor acorduri comerciale preferențiale, de tip reciproc sau
nereciproc. 10 Tipul de reguli de origine diferă de la un aranjament comercial la altul cu
8
European Commission online information, "The EU Customs Union"
(http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/en/customs_en.pdf).
9
Prevederi din Acordul OMC de profil se regăsesc în Art. 28 to 36 din Codul Vamal Comunitar și în prevederile
cu privire la implementarea acestuia - Art. 141 până la 181 și în anexele 23 până la 29.
10
European Commission online information, "DG TAXUD: Arrangements list"
(http://ec.europa.eu/taxation_customs/customs/customs_duties/rules_origin/preferential/article_779_en.htm).
precizarea că există totuși reguli generale aplicabile în cvasitotalitatea cazurilor. La nivelul
Comisiei se ia în considerare decizia de a se extinde practicile aplicate în conexiune cu
schema comunitară de preferințe și la alte tipuri de aranjamente preferențiale. În ambele
cazuri, se folosește pentru determinarea originii fie sporul de valoare adăugată, fie metoda
saltului tarifar.
Toate liniile tarifare din tariful vamal comun sunt consolidate. Taxele vamale sunt
aplicate, ca regulă, la nivelul la care au fost consolidate ceea ce conduce la o medie simplă a
taxelor vamale de 6,5%. Peisajul tarifar comunitar poate fi etichetat ca unul destul de stabil.
Schimbările care se mai produc pe alocuri în tabloul vamal sunt ocazionate de modificarea
codurilor tarifare sau a prețurilor internaționale la anumite bunuri. Nomenclatorul tarifar
(Nomenclatorul Combinat) are la bază Sistemul Armonizat de Descriere și Codificare a
Mărfurilor (HS), și este detaliat la 8 cifre de cod. În ultima versiune (cea din 2014) a TARIC
regăsim 9.379 de linii tarifare din care la peste 25% se aplică scutiri de taxe vamale de import.
Se mai mențin în tariful vamal comun și o serie de „vârfuri tarifare„ (tariff peaks) la produsele
sensibile la concurență (22% la autovehicule sau 26% la produsele din pește) și se aplică și
contingente tarifare, în baza diverselor acorduri preferențiale administrate de către organele
comunitare. Pentru a beneficia de scutiri sau de reduceri de taxe vamale orice actor economic
trebuie să aplice la autoritățile naționale desemnate de către Comisie. Aceste facilități sunt
analizate și aprobate de Comisie și se aplică pe baza principiului „primul venit, primul servit„.
În ultimii ani nivelul mediu al taxelor vamale a scăzut constat, cele mai importante reduceri
înregistrându-se în cazul produselor agricole. Pe lângă taxele vamale de import, singurele
bariere paratarifare pe care le regăsim în practica UE sunt accizele și taxa asupra valorii
adăugate (TVA). Din considerente legate de transparența reglementărilor, la nivelul UE este
operațională o Bază de date on line în care se regăsesc informații cu privire la nivelurile
taxelor vamale, restricțiile cantitative practicate, măsurile de control al importurilor sau
exporturilor.

b) Instrumentarul protecției netarifare

Pe măsură ce nivelul și eficacitatea protecționistă a barierelor tarifare s-au diminuat, în

baza unei așa-numite „legi a protecției constante„ s-a apelat tot mai frecvent la barierele
netarifare, la început mai ales la restricţiile cantitative. Aceste forme de protecție (îndeosebi
contingentele de import) au fost gestionate multă vreme la nivel național dar, începând din
anul 1994 sunt stabilite și administrate la nivelul UE. Apelarea la restricțiile de tip cantitativ
s-a aflat într-un pronunțat declin pe măsură ce și UE a pus în aplicare acordurile multilaterale
și codurile de conduită plurilaterale. După finalizarea Rundei Uruguay și demararea
procesului de aplicare a angajamentelor asumate la nivel multilateral, s-a procedat la
eliminarea restricțiilor cantitative aplicabile intra UE și la atenuarea semnificativă a efectelor
acestora pe relația cu terții. Ca principiu, Uniunea Europeană nu aplică nici-un fel de
restricții cantitative la importurile provenind din statele membre ale OMC și din statele cu
care au fost negociate acorduri comerciale bilaterale. Singurele măsuri restrictive sunt
aplicate din rațiuni legate de securitate sau de protecția mediului. Restricționarea anumitor
importuri se poate face pentru punerea în aplicare a unor convenții internaționale la care UE
este parte. Este cazul Convenției de la Viena cu privire la protejarea stratului de ozon sau al
Protocolului de la Montreal cu privire la substanțele care contribuie la subțierea stratului de
ozon. Ca principiu, importurile acestor produse sunt interzise dar sunt prevăzute și anumite
excepții, caz în care gestionarea procesului se face în baza unor licențe de import acordate la
nivelul Comisiei. 11 Un alt caz de restricționare a importurilor din considerente de natură
ecologică este cel reprezentat de măsurile luate pentru punerea în aplicare a prevederilor
Convenției internaționale privitoare la comerțul cu specii ale florei și faunei aflate pe cale de
dispariție. UE participă împreună cu alte state la "Forest Law Enforcement Governance and
Trade Voluntary Partnership Agreements" ceea ce face ca importul anumitor specii de lemn
sau produse lemnoase să fie supus controlului prin aplicarea unor proceduri de licențiere.
Procedura de licențiere se aplică și în conformitate cu Kimberley Process Certification
Scheme on Rough Diamonds la care UE este parte.
Licențele de import pot fi obținute de la șase „Autorități ale Uniunii„ care au sediul la
Antwerpen, Londra, Idar-Oberstein, Praga, București și Sofia. Pe fondul emergenței neo-
protecționismului la nivel europeran, Roarty12 aduce în prim-plan efectele complexe pe care le
alimentează o serie de măsuri încă înscrie în „zona gri„ a protecționismului cum ar fi
limitările voluntare la export. Aceste măsuri, considerate a fi „aranjamente de partajare a
pieței”, se regăsesc frecvent în ecuația politicilor economice aplicabile la nivel european.
Autorul sugerează că politica comercială devine „complementară celei industriale”, în
contextul în care la sfârșitul secolului trecut au fost impuse limitări voluntare la export pentru
protejarea industriilor înalt intensive tehnologic, pe fondul proliferării argumentului politicii
comerciale strategice. În acceași perspectivă, UE este răspunzătoare de escaladarea procesului
de proliferare a limitărilor voluntare la export, care a distorsionat semnificativ schimburile
comerciale internaționale aducând atingere îndeosebi intereselor economice ale țărilor în curs
de dezvoltare, acestea fiind obligate să respecte angajamentele care vizau restrângerea
exporturilor unor produse considerate a fi „sensibile” pe piața europeană.
Începând cu anul 1990, s-a apelat tot mai mult la protecția administrată, îndeosebi la
aplicarea de măsuri de retorsiune la practicile comerciale considerate a fi neloiale.
Instrumentele de politică comercială utilizate în prezent de Uniunea Europeană pot fi
structurate în: instrumente defensive și instrumente ofensive.
Instrumentele defensive sunt acele instrumente adoptate cu argumentul că pot
contribui la derularea unor schimburi comerciale mai corecte și la apărarea intereselor
diverselor componente ale societăţii europene. Se invocă, de cele mai multe ori, că acest gen
de instrumente comerciale sunt compatibile cu cerințele conduitei comerciale adoptate la nivel
multilateral. Așa cum rezultă din analiza literaturii de specialitate de profil, principalele
instrumente defensive sunt13:
 Măsurile anti-dumping, al căror rol este de a contracara practicile de dumping,
considerate a fi cele mai frecvente modalități de distorsionare a concurenței corecte;

11
Regulation (EC) No. 1005/2009 of the European Parliament and of the Council of 16 September 2009 on
substances that deplete the ozone layer (OJ L 286, 31.10.2009); WTO document G/LIC/N/3/EU/3, 6 Nov. 2014,
pp. 24-30.
12
Roarty, M. (1996) "Trade policy in the EU: prospects for the millennium", European Business Review,
Vol. 96 Issue: 1, pp. 5-6.
13
Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii – Politici
europene, 2005, p. 7.
  Măsurile compensatorii, adoptate ca remediu pentru situațiile în care se prezumă și se
dovedește că s-a apelat la sprijinul intern sau la subvenționarea exporturilor anumitor
produse asigurându-se astfel un plus nesustenabil la nivelul competitivității externe a
produselor;
 Măsurile de salvgardare, adoptate multă vreme în baza Art. 19 al GATT și, după
finalizarea rundei Uruguay, în conformitate cu prevederile Acordului cu privire la
salvgardare. În situații determinate (dar destul de volatil reglementate), se procedează
la restricţionarea temporară a importurilor unui produs dacă se apreciază că producţia
internă a acelui produs este afectată în mod serios sau este ameninţată să înregistreze
un prejudiciu semnificativ datorită creşterii bruşte a importurilor. După anul 2005, UE
nu aplicat niciun fel de măsură de salvgardare.
Cadrul reglementar aferent acestei părți a politicii comerciale comune este compus din:
Regulamentul Nr. 1225/2009 cu privire la măsurile anti-dumping ("Basic Anti-dumping
Regulation"), Regulamentul Nr. 597/2009 cu privire la măsurile compensatorii ("Anti-subsidy
Regulation") și Regulamentele Nr. 260/2009 și Nr. 625/2009 cu privire la măsurile de
salvgardare. Asistăm în prezent la un proces de revizuire a acestui cadru reglementar
urmărindu-se creșterea transparenței investigațiilor, mai buna definire a marjei de dumping și
a nivelului subvenției, clarificarea conceptului de piață terță reprezentativă și lămurirea
măsurilor care se pot lua la expirarea perioadei de aplicare a măsurii restrictive.
În pofida unor prevederi mai stricte în ceea ce privește procedurile care vizează
inițierea și desfășurarea investigațiilor de dovedire a practicii de dumping, țările europene au
continuat să le pună în aplicare deși, teoretic, aceste acțiuni trebuie intentate doar în cazul în
care producătorii străini sunt suspectați că își vând marfa la un preț situat sub o valoare
apreciată a fi normală, așadar discriminează prin preț. Din statisticile OMC rezultă că în anul
2015, erau în vigoare 108 măsuri antidumping, intentate de către instituțiile europene,
semnificativ mai multe decât cele compensatorii, care au fost în număr de 12, sau de
salvgardare, ce nu au existat deloc. Acuzațiile dumping vizează o foarte largă gamă de
produse și sunt îndreptate îndeosebi către furnizorii provenind din economiile emergente. Cu
toate că sunt adoptate sub pretextul contracarării practicilor comerciale neloiale, măsurile
antidumping au de multe ori la bază presiunile făcute de unii actori relevanți ai pieței interne.
Sunt analiști care au relevat faptul că statele europene utilizează antidumpingul în timpul fazei
descendente a ciclului de afaceri, când firmele depun eforturi semnificative pentru a obține
protecție față de concurenții lor externi. Astfel, odată ce creșterea economică este lentă,
companiile autohtone percep veniturile obținute din investirea resurselor în căutarea de
protecție ca fiind mai mari, în comparație cu cele derivate din desfășurarea unor activități de
producție. Așadar, se poate afirma că legislația cu privire la măsurile antidumping ia în
considerare dimensiunea politică, în defavoarea celei economice, având în vedere că aceste
instrumente de apărare comercială „depășesc cadrul de pedepsire a practicilor neloiale și de
asigurare a unui mediu concurențial”, fiind implementate cu scopul de a proteja industriile
europene. Sunt analiști14care susțin că măsurile antidumping, implementate în cadrul UE sub
pretextul de a apăra concurență corectă, reprezintă în esență „instrumente ale politicii
industriale”. Autorii sugerează că puterea mare de negociere a sindicatelor europene
14
Vandenbussche, H. Veugelers, R.and Konings, J. (2001),"Unionization and European Antidumping
Policy", Oxford Economic Papers-new series, 53, pp.297..
favorizează intervenția autorităților în cadrul schimburilor comerciale și gradul de strictețe a
măsurilor antidumping. Prin urmare, în cazul în care sindicatele au o putere de negociere
redusă, decidenții politici se vor orienta către impunerea angajamentelor de preț, iar odată cu
sporirea influenței acestora, autoritățile vor decide adoptarea unor taxe antidumping, care
aduc beneficii grupării integraționiste în ansamblu. Aceiași analiști au demonstrat că atât
firmele cât și întreaga arhitectură integrativă europeană vor beneficia atât ca urmare a
impunerii taxelor antidumping, cât și a angajamentelor de preț. Măsurile antidumping
reprezintă în viziunea altui analist15„o armă majoră în arsenalul protecționist”. Realizând un
studiu empiric, autorul a demonstrat că practicile care pot fi catalogate ca „incorecte” conferă
politicii protecționiste o legitimitate nemeritată. Astfel, se sugerează că firmele care urmăresc
obținerea de profit, implementând acțiuni legale, pot fi acuzate pe nedrept, creându-se falsa
impresie că acestea sunt angrenate în practici neloiale de preț ce vor aduce atingere firmelor
indigene.
Într-o altă ordine de idei, politica de concurență din majoritatea statelor dezvoltate nu
include discriminarea prin preț sau vânzarea sub costurile de producție în categoria practicilor
neloiale. De exemplu, discriminarea prin preț este aplicată în statele membre UE sub forma
reducerilor oferite studenților sau clienților fideli, prețurilor mai scăzute ale biletelor de avion
cumpărate în avans, sau ale bunurilor vândute într-o anumită perioadă din an în cadrul
magazinelor fizice sau virtuale. Astfel, se poate afirma că adesea, discriminarea prin preț este
acceptată, nefiind obstrucționată de intervenția autorităților menită să protejeze competiția în
cadrul pieței unificate. Acuzațiile inițiate de companii sau grupuri de companii europene față
de concurenții lor externi sau oportunitatea adoptării unor măsuri de salvgardare sunt
instrumentate de către Comisia Europeană, care decide dacă există practica neloială
incriminată și propune măsurile de retorsiune care se impun. Aplicarea măsurii de retorsiune
pe relația cu o țară sau cu o companie precum și amplitudinea măsurilor propunse propune
trebuies aprobate de Consiliul Ministerial16. Măsurile de salvgardare inițiate la nivelul UE au
vizat prioritar anumite categorii de produse sensibile la concurență, îndeosebi textilele și
confecțiile, produsele siderurgice dar și automobilele.
Un mecanism similar cu cel aplicabil în cazul dumping-ului se aplică și pentru
contracarea subvențiilor de export. Regulile internaționale referitoare la subvenții au fost
întărite semnificativ odată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1995 a Acordului OMC referitor
la Subvenții și Măsuri Compensatorii. Regulamentul Uniunii Europene cu privire la protecția
împotriva importurilor subvenționate a intrat în vigoare la aceeași dată și face referire doar la
importurile provenind din afara Uniunii, dând  posibilitatea impunerii de măsuri
compensatorii în cazul bunurilor care au fost subvenționate și al căror import cauzează sau
amenință să cauzeze prejudicii producătorilor interni de bunuri substituibile. Pentru a se putea
aplica măsuri compensatorii trebuie îndeplinite următoarele condiții:
 Subvenția trebuie să fie specifică, respectiv  să fie una de export, sau să fie
acordată unei singure companii, industrii sau grup de companii;

15
Kerr, W.A. (2006) ”Dumping: Trade Policy in Need of a Theoretical Make Over”, Canadian Journal of
Agricultural Economics 54, pp. 11—31.
16
Silaşi, G. Rollet, Ph. Trandafir, N. Vădăşan, I. (2005), Economia Uniunii Europene: o poveste de succes?,
Editura de Vest, Timişoara, 2005, p. 198.
  Să existe un prejudiciu material adus industriei din Uniune respectiv scăderea cotei
de piață a producătorilor interni, reducerea preturilor, etc.
 Afectarea intereselor comunitare, costurile rezultate în urma aplicării acestor
măsuri nu trebuie să fie disproporționate în raport cu beneficiile scontate.
Produsele pentru care au fost aplicate măsurile compensatorii au fost cele de înaltă
tehnologie provenind din Japonia sau unele state nou industrializate sau orice tip de produs ce
provine din țări cu costuri scăzute ale forței de muncă. Primele aplicări ale acestui tip de
măsuri pot fi regăsite după 1976, primul caz fiind acela al sancționării unui import de lanțuri
de bicicletă provenite din Taiwan. Și în acest caz, Comisia Europeană este cea care conduce
investigația și pune în aplicare măsurile provizorii, decizia finală aparținând Consiliului.
Art. XIX al GATT permitea semnatarilor să aplice o serie de restricții în situațiile în
care importurile din anumite surse produc sau riscă să producă prejudicii importante
producătorilor autohtoni. Acest articol permitea, utilizarea unora dintre barierele netarifare și
doar ca excepții aplicarea unor măsuri de natură tarifară. De regulă, instrumentele utilizate în
plan comunitar sunt restricțiile cantitative, dintre care amintim restricțiile voluntare la export
sau licențele de import. Cele mai dese situații în care se aplică acest gen de restricții sunt cele
legate de comerțul cu produse sensibile la concurență, cum sunt textilele și produsele
siderurgice. Uniunea Europeană folosește activ aceste instrumente de apărare comercială ca
un mijloc eficient de protecție împotriva unor importuri neloiale care provin din afara Uniunii.
Până la sfârșitul anului 2015, Uniunea Europeană aplicase 135 de masuri antidumping, 12
masuri anti-subvenție, iar alte 91 investigații se aflau în derulare. Totodată, pentru 19 produse
provenind din 15 state se aplica înțelegeri de pret.
Principala rațiune a instrumentelor ofensive este corelată cu impulsionarea
procesului de deschidere a pieţelor şi a celui de liberalizare comercială. Principalele
instrumente ofensive sunt reprezentate de17:
 Regulamentul privind obstacolele în calea comerţului. Acesta este un element al
acquis-ului comunitar în baza căruia se permite actorilor economici din Uniunea
Europeană să poată cere organismelor comunitare să întreprindă demersurile cu care
sunt abilitate dacă apreciază că exporturile lor se confruntă pe piețele externe cu
obstacole comerciale sancționabile de conduita multilaterală. Aceste reglementări pot
fi utilizate pentru a se decide dacă practicile comerciale invocate au efecte negative
asupra comerțului comunitar. În cazul în care sunt evidențe care pot susține aceste
sesizări, organismele comunitare pot apela la mecanismul OMC de soluționare a
diferendelor comerciale.
 Strategia de acces la piețe. Pe baza EU’s Market Access Database se creează
fundamentele documentare pentru evaluarea nivelului la care produsele europene au
acces pe terțe piețe, se conferă Comisiei un mijloc sistematic să urmărească ce s-a
întâmplat cu reclamațiile depuse de firmele europene și să oferă o modalitate prin care
se poate vedea la ce nivel sunt puse în aplicare angajamentele asumate de partenerii
UE, în plan bilateral sau multilateral.
 Monitorizarea măsurilor de apărare comercială puse în aplicare de statele terțe. La
nivelul organismelor comunitare există un panel de mecanisme prin care se poate
verifica măsura în care țările terțe nu se abat de la normele internaționale de conduită
17
Idem.
 prin care se reglementează modul corect de aplicare a instrumentelor de apărare a
pieței (măsuri antidumping, compensatorii sau de salvgardare). Serviciile specializate
ale Comisiei oferă consiliere pentru orice parte interesată și care semnalează încălcări
de către terți a conduitei comerciale corecte și creează premisele ca, problemele
sensibile în acest plan, să fie ridicate în cadrul forumurilor comerciale bilaterale sau
multilaterale.
O zonă a protecționismului în care excelează și UE, ca de altfel toate statele
industrializate, este cea a obstacolelor tehnice. Cea mai mare parte din cadrul reglementar
referitor la cerințele tehnice și cele în planul conformității sunt armonizate la nivel comunitar
cu scopul declarat de a se asigura libera circulație a bunurilor, în condițiile menținerii celui
mai înalt nivel al sănătății și securității persoanelor, animalelor și plantelor, un ridicat grad de
protecție a consumatorilor și a mediului înconjurător. 18 Sistemul UE de reglementări tehnice,
de standarde dar și de proceduri de evaluare a conformității este cuprins în Ghidul Albastru cu
privire la implementarea regulilor UE cu privire la produse, care a fost adoptat inițial în anul
2000 și revizuit de mai multe ori (ultima dată în 2014). 19 Bazele reglementare pentru procesul
de dezvoltarea a unor standarde uniforme sunt reprezentate de Regulamentul nr. 1025/2012 în
care regăsim procedurile care trebuiesc urmate dacă se dorește adoptarea unor standarde sau a
unor normative tehnice similare de către organizațiile europene care activează în domeniul
standardizării (Comitetul European pentru standardizare; Comitetul European pentru
Standardizare în domeniul Electrotehnicii; Institutul European pentru Standarde în domeniul
Telecomunicațiilor). În baza acestui document de acquis comunitar, și organismele naționale
din domeniul reglementării tehnice trebuie să notifice public programele lor de activități.
Comisia gestionează o bază de date on line în care se inserează toate cererile privitoare la
adoptarea de noi reglementări tehnice și lista organismelor naționale de standardizare din
țările membre. Bunurile puse în mod legal în circulație într-un stat membru trebuie să
beneficieze de principiul recunoașterii reciproce, adică să fie admise să circule liber și în
celelalte state membre ale grupării chiar dacă se poate considera că nu corespund pe deplin
unor cerințe tehnice specifice din acea țară. Chiar și în aceste condiții, un anumit produs poate
fi restricționat, ca excepție, dacă se poate demonstra că refuzul „este justificat din rațiuni
legate de morala publică, de aplicarea unor politici publice sau din rațiuni de securitate
publică, de protejarea sănătății sau a vieții oamenilor, animalelor sau plantelor; de
protejarea comorilor naționale care au valoare artistică, istorică sau arheologică; de
protejarea proprietății intelectuale și industriale„ 20 sau din alte rațiuni decise de Curtea
Europeană de Justiție.
În cea mai mare măsură, legislația UE cu privire la măsurile sanitare și fitosanitare
(SPS) a fost armonizată cu conduita comercială internațională deși, în anumite circumstanțe,
statele membre pot adopta anumite măsuri punctuale.21 La data de 06 Mai 2013 Comisia a
adoptat și notificat Comitetului OMC cu privire la SPS un set de măsuri care se doreau a
permite simplificarea, modernizarea, creșterea consistenței și a convergenței reglementărilor
18
WTO document WT/TPR/S/284/Rev.2 of 28 November 2013, section 3.1.8.
19
European Commission (2014), The 'Blue Guide' on the implementation of EU product rules 2014, Ref. Ares
(2014) 1025242 – 02/04/2014.
20
Consolidated version of the Treaty of Functioning of the European Union (TFEU), Official Journal of the
European Union. C 326/47. 26.10.2012 Article 36.
21
WTO document WT/TPR/S/284/Rev.2 of 28 November 2013, section 3.1.9.
tehnice cu normele multilaterale de conduită. Aceste măsuri au vizat în principal standardele
în materie de sănătate și securitate publică la nivelul lanțurilor logistice aferente produselor
agricole. Acest pachet de măsuri a intrat, la data de 17 Mai 2015, în procesul normal de
consultarea și reglementare la nivelul Parlamentului și Consiliului Ministerial. Statele membre
ale UE sunt membre ale Comisiei cu privire la Codex Alimentarius, ale Organizației
Mondiale pentru Sănătatea Animalelor (OIE) și părți contractante la Convenția cu privire la
Protecția Planctonului (IPPC). La unele dintre aceste organizații este membră și Uniunea
Europeană, pe lângă statele sale membre. Prevederi cu privire la aplicarea măsurilor sanitare
și fitosanitare regăsim în practic toate acordurile bilaterale semnate de către UE ceea ce
întărește preocuparea grupării pentru un comerț internațional desfășurat în conformitate cu
principiile nediscriminării, transparenței, reciprocității dar și eticii și corectitudinii.
Un pachet de reglementări care, în anumite circumstanțe, pot distorsiona semnificativ
concurența și pe care le-a folosit cu mare eficiență UE este reprezentat de măsurile de sprijin
intern și de subvenționare directă a exporturilor. Îndeosebi în perioadele în care țările
membre ale UE s-au confruntat cu efectele recesiunii economice, a devenit uzuală apelarea la
aceste măsuri de politică comercială, aflate atât în spațiul protecției cât și al promovării
exporturilor. În ultimii ani se poate spune că am asistat la creșterea nivelului de intervenție a
statului în viața economică. O serie de analiști au relevat faptul că, deși conduita comercială
multilaterală conține reglementări privitoare la utilizarea acestor măsuri, subvențiile acordate
din rațiuni comerciale „sunt încă dificil de disciplinat din punct de vedere politic” Acest
aspect poate fi explicat prin faptul că subvențiile devin „prerogative ale politicii nationale”,
așadar abandonarea lor ar putea sugera renunțarea la suveranitatea națională, atribut al
statalității la care națiunile membre ale UE țin încă foarte mult. O serie de analiști au acreditat
idea conform căreia, cu toate că o economie deschisă reduce ineficiența asociată redistribuției
veniturilor între sectoare și le face să fie mai puțin costisitoare decât într-o stare de izolare
economică, subvențiile sunt preferate ca mijloc de redistribuție și, în consecință, ar trebui
implementate mai frecvent decât acestea. S-a demonstrat că prin acordarea de subvenții
anumitor sectoare, poate fi stimulată producția în aceste sectoare înregistrându-se și un
sesizabil efect redistributiv.22 Aceste instrumente prin care s-a sperat permanent că se asigură
rezolvarea unor anumite asimetrii la nivelul sau eșecuri ale pieței, fac parte din arsenalul
utilizat în cadrul unora dintre politicile sectoriale ale UE (politica de dezvoltare regională,
politica socială comună și politica agricolă comunitară). Prin apelarea la acest gen de
stimulente organismele comunitare urmăresc o serie de deziderate cum ar fi „ crearea de noi
locuri de muncă, creșterea (n.a. chiar artificială) a competitivității, creșterea economică,
îmbunătățirea calității vieții sau dezvoltarea sustenabilă„. 23 Reglementarea ajutorului se stat
în UE se revizuiește la fiecare 7 ani, setul în vigoare în acest moment fiind cel adoptat la 17
Decembrie 2013 în baza Regulamentului nr. 1305/2013 privitor la sprijinul pentru dezvoltarea
rurală acordat prin intermediul Fondului European pentru Dezvoltare Economică Regională
(FEDER). În conformitate cu prevederile Art. 107 până la 109 din Tratatul cu privire la
Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), ajutorul de stat care ar favoriza anumiți actori

22
Vannoorenberghe, G. Janeba, E. (2016) ”Trade and the Political Economy of Redistribution", Journal of
International Economics, Volume 98, pp. 233-244. 
23
European Commission online information. (http://ec.europa.eu/regional_policy/index_en.cfm; ian. 2015].
economici sau producția anumitor bunuri este în principiu interzis și considerat incompatibil
cu principiile pieței unice.
Totuși, există numeroase excepții pe care le aprobă Comisia în baza unor reglementări
specifice. Acordarea ajutorului de stat trebuie să fie aprobată în prealabil de către Comisie iar,
dacă se constată ulterior incompatibilitatea acelor scheme cu prevederile comunitară, sumele
primite trebuie returnate statului în care s-a acordat sprijinul. O escaladare a procesului de
acordare a ajutorului de stat s-a produs după izbucnirea în anul 2008 a crizei globale și a avut
la bază diverse programe de salvare adoptate atât la nivel național cât și la nivel comunitar.
Apelarea la acest tip de scheme de sprijinire a unor actori economic sau a unor întregi
sectoare ale economie nu a fost unitară la nivel comunitar, iar demersurile diverselor guverne
nu au fost tratate la fel de către organele comunitare. Pentru unele state (Bulgaria, Republica
Cehă, Estonia, Malta, România și Croația) nu s-a aprobat acordarea de ajutoare conexe cu
fenomenele de criză. Pentru Polonia și Slovacia organismele comune au aprobat schemele de
ajutor de stat dar aceste state nu le-au mai folosit. Țări cum ar fi Lituania, Ungaria, Finlanda și
Suedia au folosit în mică măsură aceste stimulente economice. Au fost însă și state membre,
cum ar fi Irlanda, sau Grecia , care au apelat pe larg la aceste forme de sprijin intern,
îndeosebi în anii 2011 și 2012.
Reglementări specifice regăsim în legislația comunitară și cu privire la serviciile de
interes economic general definite ca24 „servicii de natură economică pe care autoritățile
publice le consideră a fi de importanță particulară pentru cetățeni, dar care nu sunt oferite în
condițiile pieței, sau măcar la nivelul minim cerut de societate....și a căror oferire ..necesită
intervenția publică„. O secvență inedită a tabloului economic și comercial al UE este
reprezentată de politica în domeniul concurenței strâns corelată, mai ales în ultimele
decenii, cu politica comercială comunitară. Principiile și aspectele procedural-metodologice
definitorii pentru această politică sectorială se regăsesc în Regulamentul nr. 1/2013 prin care
se stabilesc instrucțiunile menite a asigura punerea în aplicare a Art. 101 și 102 din TFUE.
Prin aceste elemente de cadru reglementar sunt interzise practicile comerciale restrictive,
abuzul de poziție dominantă, concentrările economice distorsionante pentru mediul
concurențial și alte atitudini non-concurențiale. Prin Art. 106 (2) din TFUE se permit câteva
derogări restrânse pentru firmele care prestează servicii de interes economic general. Prin
Regulamentul nr. 139/2004 au fost reglementate regulile de procedură pentru analiza și
aprobarea fuziunilor și a achizițiilor la nivel comunitar. În conformitate cu sau prin derogare
de la principiile generale ale politicii comunitare în domeniul concurenței, au existat
permanent reglementări sectoriale specifice în acest domeniu. Analiza efectuată relevă faptul
că, în ultimii ani, pe măsură ce UE a pus în aplicare acordurile multilaterale, au fost restrânse
reglementările sectoriale derogatorii de la esența politicii în domeniul concurenței. Ultimele
modificări în acest sens au vizat sectoarele agricultură și transporturi maritime. Prin adoptarea
Regulamentului Nr. 1308/2013, s-au adoptat noi derogări bazate pe eficiența negocierilor
comune între producătorii de ulei de măsline, carne de vită și de viței precum și material
semincer iar prin Regulamentul Nr. 697/2014 au fost prelungite excepțiile cadru adoptate
anterior pentru doar 6 ani.

24
Pesaresi N, Sinnaeve A, Guigue-Korppen V, Wiemann J, Radulescu M (2012), ”The New state aid rules for
services of general Economic Interest (SGEI)”, Competition policy newsletter 2012-1, DG Competition, p.1
(http://ec.europa.eu/competition/publications/cpn/2012_1_9_en.pdf; dec. 2014).
 Pe măsura avansării procesului de globalizare și a creșterii interdependențelor la nivel
internațional, autoritățile comunitare responsabile de problematica concurențială și-au
intensificat cooperarea cu autoritățile cu atribuții similare din alte state. 25 Prevederi cu privire
la concurență au fost incluse în practic toate acordruilor bilaterale negociate și încheiate de
către UE cu terții. UE sprijină activ cooperarea la nivel multilateral fiind un actor relevant în
cadrul unor foruri cum ar fi: International Competition Network (ICN), UNCTAD
Intergovernmental Group of Experts on Competition Policy, sau OECD Competition
Committee. La nivelul organismelor comunitare se consideră că aceste arhitecturi
multilaterale pot deveni platforme active pentru promovarea unei concurențe nedistorsionate
și pentru combaterea practicilor protecționiste. Se poate astfel permite autorităților naționale
în domeniu să răspundă mai eficient în cazul unor cazuri mai complicate ca tipologie și
anvergură transfrontalieră.
O altă zonă sensibilă a peisajului comercial al UE este reprezentată de piețele publice
(achizițiile guvernamentale). Conform unei estimări a Comisiei 26 cheltuielile făcute pentru
achiziționarea de bunuri sau servicii de către entitățile publice reprezintă 13,7% din PIB
cumulat al UE. Pentru că aceste tranzacții se derulează în conformitate cu conduita comercială
multilaterală (acordul plurilateral cu privire la acgizițiile guvernamentale), cu reglementările
comunitare în domeniu dar și cu unele reglementări specifice naționale pot apărea relativ ușor
surse de distorsionare a concurenței. Politica UE în materie de achiziții guvernamentale are ca
principal deziderat eficacitatea maximă în cheltuirea banului public pe calea unor proceduri
transparente și nediscriminatorii, aflate în strictă conformitate cu principiile pieței unice
interne. Regulile aplicabile în acest domeniu au în vedere și alte aspecte cum ar fi: aspecte
sociale, dimensiunea inovativă, reglementările ecologice, aspectele tehnice, etc.

1.4 Serviciile – definire, particularitati, taxonomie

Economia tarilor dezvoltate este caracterizata in ultimele decade ca economie a

serviciilor, ceea ce indreptateste ideea definirii conceptului de serviciu. Aceasta nu este o
sarcina simpla, tinand cont de eterogenitatea deosebita a serviciilor. Astfel, unele definitii
evidentiaza una sau mai multe caracteristici ale serviciilor care le deosebesc de produsele
tangibile, in timp ce alte definitii scot in evidenta utilitatile, avantajele, satisfactiile obtinute
din activitatile de servicii. Alaturi de acestea mai exista si definitiile negative - care le
definesc pe acestea prin excludere - mai exact prin ceea ce nu sunt. Toate aceste incercari de a
defini corect serviciile nu au fost incununate de succes, nereusindu-se o definire perfecta a
acestora. In acest sens, ramane ca fiind cea mai acceptata definire a serviciilor, aceasta pentru
ca incearca delimitarea serviciilor de bunurile materiale: “o activitate umana, cu un continut
specializat, avand ca rezultat efecte utile, imateriale si intangibile destinate satisfacerii unei
nevoi sociale”.
Sfera serviciilor include, dar nu se limitează la: contabilitate, publicitate, servicii
financiare şi bancare, comunicaţii, servicii de informatica şi prelucrarea datelor, educaţie,
25
S-au încheiat astfel de acorduri cu SUA (1995, 1998 și 2011), cu Canada (1999), Japonia (2003), Republica
Coreea (2009), cu Elveția (semnat în 2012 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2014), cu Brazilia (2009), China
(2012), India (2013) și Federația Rusă (2011).
26
European Commission (http://ec.europa.eu/internal_market/publicprocurement/docs/modernising_rules/
20141105-indicators- 2012_en.pdf).
angajare, construcţie, franchising, îngrijirea sănătăţii, asigurări, închirieri, management,
consulting, cinematografie, turism, justiţie şi alte afaceri, servicii profesionale şi tehnice.
Serviciile reprezintă o activitate umană cu un conţinut specializat având ca rezultat
efecte utile imateriale şi intangibile destinate satisfacerii unor nevoi sociale. Totodată
serviciile sunt activităţi de sine stătătoare autonomizate în procesul adâncirii diviziunii
sociale a muncii şi sunt organizate distinct într-un sector numit sector terţiar.

Particularitatile serviciilor reprezinta trasaturile definitorii ale serviciilor care le

deosebesc de bunurile materiale. Ele sunt specifice asa-numitelor “servicii pure”, sau “servicii
adevarate” existand numeroase exceptii de la aceste cinci caracteristici, care sunt:

1. Imaterialitatea
Serviciile se caracterizează prin forma lor nematerială. Munca prestatoare de
servicii nu se concretizează de regulă în bunuri cu existenţă obiectuală ci se
manifestă sub forma unor activităţi sau faze ale unor procese fie de producţie
fie de consum. Caracterul nematerial al serviciilor argumentează pentru acestea
şi denumirea de invizibile, comerţul cu servicii fiind echivalat cu accepţiunea
comerţ invizibil. Pe plan international, nematerialitatea face ca unele servicii sa
nu fie comercializate ca atare in strainatate. Ele trebuie sa fie furnizate “in situ”
(pe loc). Aceasta presupune deplasarea in strainatate a factorilor de productie si
anume forta de munca si capitalul.
In prezent exista anumite restrictii in deplasarea libera a factorilor de productie
in strainatate dar tendinta este de liberalizare adica de libera circulatie peste
granite a persoanelor, capitalurilor, bunurilor.
2. Nestocabilitatea (Perisabilitatea)
Serviciile nu pot fi stocate şi păstrate în vederea unui consum ulterior,
nefiind materiale. Aceasta caracteristica are consecinte mai ales asupra
echilibrului intre cerere si oferta pe piata serviciilor. Daca la un moment dat
oferta este mai mare decat cererea pot apare consecinte:
– scade tariful
– se diversifica serviciile
– pierderi de resurse materiale, umane, informationale.

Iar daca la un moment dat oferta este mai mica decat cererea pot apare
consecinte:
– creste tariful
– calitatea scade
– apar cereri nesatisfacute.
3. Intangibilitatea
Ele nu pot fi percepute şi/sau evaluate utilizând unul din simţurile
fizice. Absenţa unor proprietăţi tangibile face dificilă aprecierea şi verificarea
calităţii unui serviciu înainte de cumpărare sau chiar de consum.
 4. Inseparabilitatea
Reprezintă coincidenţa în timp şi spaţiu a producţiei şi consumului. Se
mai numeşte şi indivizibilitate. (ex. serviciile de transport). Prin modul de
desfăşurare, serviciile sunt inseparabile de persoana prestatorului, ele încetând
să mai existe în momentul încheierii acţiunii acestora. Ex. serviciul pe care îl
prestează medicul, actorul, profesorul nu are o existenţă de sine stătătoare
separată de persoana celui care îl execută. Din această caracteristică rezultă o
serie de particularităţi referitoare la organizarea şi comercializarea serviciilor.
Comercializarea serviciilor presupune contactul direct între
producător/prestator şi beneficiar şi o participare nemijlocită activă a clientului
care este consumator la realizarea serviciului. Această condiţie reclamă pe de o
parte un efort continuu de adaptare a prestatorului la cerinţele, la personalitatea
fiecărui client şi pe de altă parte un sistem adecvat de comunicare între cele 2
părţi.
Fiind strâns legată de prezenţa şi participarea lucrătorului, calitatea
serviciului este determinată de nivelul pregătirii profesionale, de talentul,
îndemânarea, corectitudinea, pasiunea cu care-l execută rezultând dificultatea
standardizării serviciilor.
Sunt limitate posibilităţile de diversificare a serviciilor astfel încât o
întreprindere sau un lucrător nu pot executa de regulă decât un număr redus de
operaţiuni/servicii, fiecare necesitând nu doar calificare specială ci şi mijloace
de producţie adecvate.
5. Eterogenitatea/variabilitatea
Înţeleasă atât în raport cu sectorul terţiar privit în ansamblul său cât şi
cu fiecare serviciu în parte ca variaţie dependentă de specificul prestatorului
şi/sau utilizatorului. Cele mai multe materiale de specialitate prezintă faptul că
economia poate fi împărţită în 3 sectoare cu comportament economic diferit:
o Sectorul primar ce cuprinde agricultura, vânătoarea, pescuitul şi industria
extractivă (conform unor accepţiuni mai recent este inclusă în sectorul
secundar);
o Sectorul secundar ce cuprinde activităţi ale industriei prelucrătoare şi potrivit
unor opinii şi construcţiile;
o Sectorul terţiar ce înglobează toate celelalte activităţi desfăşurate în economie,
sector care corespunde sferei serviciilor.

Apariţia de noi categorii precum şi ritmurile diferite de evoluţie ale activităţilor

componente din sfera serviciilor au accentuat eterogenitatea acestuia determinând noi
abordări. Una dintre ele se referă la scindarea sectorului terţiar, respectiv la
desprinderea din cadrul lui a unor servicii în special şi consolidarea unui sector distinct
şi anume sectorul cuaternal. În cadrul acestuia au fost cuprinse ramurile cele mai
dinamice ale serviciilor precum:
- cercetarea ştiinţifică
- invăţământul
- sectorul informatic cu tot ceea ce cuprinde el şi anume:
- producţia de tehnică de interconectare
- telecomunicaţii
- acţiune la distanţă.
Servicii cu:
tangibilitate şi interacţiune redusă:
- servicii de curierat
- servicii gospodăreşti
- servicii de poştă internă
tangibilitate medie şi interacţiune redusă:
- transportul aerian
- hotelurile
- transportul maritim
- fast-food-ul
tangibilitate ridicată şi interacţiune redusă:
- CD-urile imprimate;
- dischetele software;
- casete cu filme;
- cărţi educative;
- reviste;
- informaţii pe internet;
tangibilitate redusă şi interacţiune ridicată:
- consultanţă
- management
- publicitate
- educaţie
- asigurări
- servicii medicale
tangibilitate medie şi interacţiune ridicată:
- servicii bancare
- întreţinere/service
tangibilitate ridicată şi interacţiune ridicată:
- poşta electronică
- teleshoping-ul
 Taxonomia serviciilor (Cristureanu C., (2004). Economia invizibilului. Tranzactiile
internationale cu servicii, Bucuresti: All Beck ).
- Criteriul de clasificare cel mai frecvent este functie de specificul proceselor de
producere al serviciilor distingandu-se: servicii bancare, servicii turistice, servicii
publicitare, servicii audiovizuale, etc.;
- Dupa criteriul functiei pe care o indeplinesc se disting: servicii financiare, logistice,
de consum, de distributie, etc.;
- Pornind de la categoria de informatii si specialitate a ofertantului, serviciile pot fi :
juridice, medicale, comerciale, tehnice, de asigurare, etc.;
- Pe baza criteriului utilitatii pe care o ofera, serviciile sunt de: confort personal,
intretinere tehnica, acces, prevenire a riscurilor, etc;
- Functie de relatia cu utilizatorul final, serviciile sunt intermediare si finale;
- Functie de gradul de prelucrare sau complexitate, conform ISIC (International
Standard Industrial Classification) au fost identificate 138 de servicii pure, cuprinse in
sase categorii:
1. utilitati si constructii;
2. comert, hotelarie si restaurant;
3. transport, comunicatii depozitare, intermediere financiara;
4. servicii imobiliare, servicii comerciale, inchirieri, administratie
publica, aparare, servicii sociale coercitive;
5. educatie, servicii medicale si protective sociala;
6. servicii personale, sociale, comunale, etc..
Aceasta clasificare este importanta avand utilitate statistica.
- Functie de dinamica in evolutia claselor de servicii se impart in : servicii noi
(educatie, sanatate, turism), servicii complementare (bancare, financiare, transport,
comert) si servicii traditionale (intretinere, gospodaresti);
- Functie de relatia cu activitatea principal sau cu procesul de productie avem: servicii
in amonte (design-ul produselor sau serviciilor, consultanta), servicii integrate
(logistice, tehnice, leasing), complementare (juridicce, administrative, contabile),
servicii in aval (transport, publicitate, service);
- Functie de continutul tehnologic, se disting servicii intensive in informatii () asigurari,
servicii bancare, servicii de consultant, servicii IT, servicii de publicitate, servicii
profesionale si tehnice, cinematografie, ingrijirea sanatatii, educatie, etc.) si servicii
tertiare (servicii logistice, leasing, comert, turism, unele servicii sociale, etc.).

Tipologia tranzactiilor cu servicii

Din punct de vedere al necesitatii proximitatii furnizorilor si consumatorilor,

tranzactiile cu servicii pot fi clasificate astfel:
-        tipul A, cuprinde serviciile transferabile (comercializabile), adica
serviciile încorporate în bunuri sau care pot fi transmise cu ajutorul unor
suporturi materiale;
-        tipul B, care au ca exemplu tipic turismul international;
-        tipul C, implica miscarea internationala a factorilor de productie
(investitie de capital în principal);
-        tipul D, întâlnit de pilda în cazul unui turist care-si petrece sejurul într-un
hotel apartinând unei corporatii transnationale dintr-o a treia tara.
Tot în acelasi sens larg este definit comertul international cu servicii si de catre
GATS (General Aggrement on Trade in Services) prin institutionalizarea
urmatoarelor modalitati de livrare a serviciilor în schimburile comerciale
internationale:
1.      Transfrontiere (cross-border supply) - este vorba de servicii transferabile;
2.      Consumul în strainatate (consumption abroad) - exemplul clasic fiind
turismul international;
3.      Prezenta comerciala (commercial presence) - prezenta în strainatate a
persoanelor juridice pentru furnizarea serviciilor;
4.      Prezenta persoanelor fizice (presence of natural person) în strainatate ca
furnizori de servicii.
Dupa criteriul modalitatilor de furnizare, serviciile internationale pot fi:
-        servicii factor, care se refera la veniturile provenite din miscarea peste
granita a factorilor de productie (ex: veniturile din investitii, redevente si
venituri din munca);
-        servicii non-factor sau comercializabile care includ trei categorii:
transporturi; calatorii (turism); alte servicii (servicii de comunicare, financiare,
asigurari non-marfare, reparatii, servicii culturale, leasing, consultanta, servicii
informatice, constructii si inginerie, redevente si venituri din licente).
În tranzactiile internationale cu servicii, cea mai activa componenta a fost
grupa "alte servicii", cu diferente semnificative de la o tara la alta si de la o
regiune la alta. Conform datelor statistice, tarile dezvoltate sunt în mai mare
masura exportatori si importatori de servicii decât de marfuri, în timp ce tarile
în dezvoltare înregistreaza în comertul cu servicii, un ritm de crestere mai înalt
decât a tarilor dezvoltate (datorat în  special tarilor din Asia de Sud-Est).
Dinamica exporturilor si importurilor de servicii comerciale din Asia nu a
modificat locul ocupat de aceste tari pe piata bunurilor materiale, mai
important decât cel ce le revine pe piata mondiala a serviciilor.
În cadrul comertului international cu servicii se remarca o puternica tendinta de
concentrare. Astfel un numar restrâns de tari (15 în anul 1994, de exemplu)
detin o pondere majoritara în comertul cu servicii (circa 70%, în anul 1994).
Atât la export cât si la import, primele  locuri sunt ocupate  de tari membre
OECD si tari recent industrializate din Asia (SUA, Franta, Germania, Italia,
Marea Britanie, Belgia-Luxemburg, Olanda, Spania, Japonia, Republica
Coreea, Singapore, Thailanda).
În ceea ce priveste structura comertului cu servicii:
-         la export, pentru tarile dezvoltate, principala sursa de venit o reprezinta
grupa alte servicii si venituri, iar pentru tarile în dezvoltare, grupa calatorii
(îndeosebi turism international);
-         la import, atât pentru tarile dezvoltate cât si în dezvoltare, predomina
grupa alte servicii si venituri.
Principalele grupe de servicii internationale
Serviciile de telecomunicatii cuprind acele servicii care permit transmiterea
electronica a sunetelor, imaginilor si informatiilor dintr-un punct în care sunt
emise spre un alt punct în care sunt receptionate pentru a fi utilizate sau
difuzate. Aceste servicii participa cu 1,5% pâna la 2,8% la formarea PIB si
cuprinde:
-         servicii de telecomunicatii de baza sau clasice: telefonie, telegrafie,
telex.
-         servicii cu valoare adaugata sau ameliorate: servicii pentru transmiterea
informatiilor, telecomunicatii mobile, activitati care utilizeaza modalitati
moderne de accesare a retelelor clasice (cartelele telefonoce) sau cu
functionalitate complexa (teleconferintele, videoconferintele, etc.), adica "acele
servicii care implica utilizarea calculatorului pentru a prezenta, prelucra,
modifica aspectul analog si continutul informatiei transmise de un abonat sau
stat care furnizeaza unui abonat informatii aditionale, diferit organizate sau
structurate de cele pe care le-ar fi obtinut prin contactul direct cu stocul de
informatii" (Computer Inquiry II, Federal Commmunications, Washington,
1980). Nomenclatorul serviciilor de telecomunicatii cu valoare adaugata este în
continua diversificare si ponderea lor în cadrul sectorului telecomunicatiilor,
reflecta gradul de dezvoltare al acestuia.
Serviciile financiare internationale cuprind servicii de plata, servicii fiduciare,
servicii de creditare pentru public si societati, preluarea si emisiunea de actiuni
si obligatiuni, servicii imobiliare, servicii de asigurare si gestiune a riscurilor,
etc. Aceste servicii reprezinta între 5-7% din PIB-ul tarilor dezvoltate din punct
de vedere industrial. Sectorul financiar a evoluat spectaculos în ultimele
decenii, alaturi de instrumentele traditionale devoltându-se "agresiv"
instrumentele derivate, care ofera posibilitatea de acoperire si arbitraj a
riscurilor de pret. Piata serviciilor financiare este deosebit de dinamica,
informatica contribuind  la obtinerea de noi produse financiare sau la înnoirea
celor existente. În cadrul acestei piete se pot deosebi mai multe subpiete, dupa
cum urmeaza:
Piata serviciilor de credit, cea mai extinsa componenta a pietei financiare
constituie piata traditionala, cea mai importanta functie fiind cea de
intermediere: mobilizarea de disponibilitati de la autoritati, firme si populatie si
transformarea lor în credite; servicii de plata si administrarea sistemelor de
compensare a platilor; operatii de capital si alte servicii care decurg din cele de
mai sus.
Piata serviciilor auxiliare financiare, constituie componenta cea mai dinamica a
pietei financiare, fapt datorat multiplicarii fuziunilor si aliantelor strategice care
au contribuit la cresterea Cererii pentru aceste servicii, considerate a fi suportul
pietei mondiale a capitalurilor. Formele concrete de manifestare a acestei piete
sunt:
-         piata monetara (instrumente pe termen scurt: împrumuturi de o zi,
depozite la vedere, conturi curente) si de capital (termen lung: valori
imobiliare, credite, împrumuturi);
-         piata financiara primara (emisiuni de titluri);
-         piata financiara secundara institutionaliazta (burse) si
neinstitutionalizata;
-         piata la vedere.
Serviciile de asigurari au rolul fundamental de a crea o contrapartida pentru
risc, adica de a-l garanta. Serviciul oferit de asigurator (cel ce preia asupra sa
riscurile cu care se confrunta un agent economic în schimbul unei sume de
bani) este un serviciu de intermediere în cadrul caruia ciclul de productie este
inversat, plata efectuându-se înaintea prestarii serviciului care este aleator.
Exista trei mari segmente de piata:
-         asigurarile de viata, în cadrul carora interesul asigurabil este
eventualitatea, logic previzibila, a unei pierderi pecuniare în cazul decesului
persoanei asigurate, desi viata unei persoane nu se poate cuantifica în bani
(prin urmare riscul este aproape imposibil de cuantificat). În cadrul acestor
asigurari întâlnim: asigurari de sanatate, asigurari în caz de accident, boala,
ranire.
-         asigurarile generale sau de bunuri, în cadrul carora interesul asigurabil se
refera la orice interes pecuniar legat de garantarea integritatii bunurilor
respective. În acest caz,  dimensiunea riscului este de cele mai multe ori
cuantificabila si utilizata ca reper pentru fixarea limitei maxime a despagubirii
pe care asiguratul o poate pretinde în cazul în care sufera o pierdere.
-         reasigurarile, reprezinta un acord încheiat între doua parti numite
companie cedenta si reasigurator prin care prima consimte sa cedeze si cea de-a
doua accepta sa preia o parte a riscului  (uneori întregul risc) conform
conditiilor stabilite în acord, în schimbul platii de catre compania cedenta
reasiguratorului a unei sume de bani numita prima de asigurare ce reprezinta o
cota din prima originala de asigurare.
În cadrul tranzactiilor internationale cu asigurari sunt incluse atât activitatile de
asigurare cât si cele de reasigurare. Internationalizarea serviciilor de asigurare
are drept cauze:  
- incapacitatea societatilor nationale de a asigura un anumit risc;
- domicilierea riscului asigurabil în alta tara decât cea de resedinta a
agentului economic;
- exportul marfurilor în conditia CIF, asigurarea cazând astfel în sarcina
exportatorului.
Serviciile de reasigurare prin natura lor sunt internationale, iar rolul lor a
crescut în conditiile în care s-au bucurat de o libertate sporita în comparatie cu
asigurarile directe. si în sectorul serviciilor de asigurare se poate vorbi de o
concentrare, cu toate ca pe masura ce sectorul de asigurari se dezvolta creste
numarul societatilor de asigurare si ponderea primilor operatori pe piata este
mai mica.
Turismul international 
Din punct de vedere economic, turismul reprezinta ramura sectorului tertiar în
cadrul caruia activitatea economica prestata are ca scop organizarea si
desfasurarea calatoriilor si sejururilor de agrement si recreere, cu scop
profesional sau cu alte scopuri, incluzând toate prestatiile necesare satisfacerii
nevoilor turistilor pe perioada când se afla în afara resedintei lor obisnuite.
Dictionarul de relatii economice internationale defineste turismul international
ca fiind totalitatea tranzactiilor comerciale care rezulta din calatoria
persoanelor (turisti) peste granitele tarii de resedinta. Scopul calatoriei este
considerat turistic atunci când spre si la locul destinatiei are loc un consum
turistic, subventionat din veniturile obtinute în tara de resedinta a turistului.
Ţarile de resedinta al rezidentilor în strainatate, devin tari importatoare de
turism. Ţarile cu destinatie turistica încasând valuta ca urmare a prestarilor de
servicii si vânzarii de marfuri catre turisti devin tari exportatoare de turism. În
calitate de act de consum, turismul este o marfa complexa cuprinsa în cadrul
circuitului economic mondial în comertul invizibil sau comertul cu servicii.
Evidenta platilor si încasarilor pentru si din turismul international este cuprinsa
în contul "turism" sau "calatorii" din balanta de plati a fiecarei tari.
Activitatea turistica s-a intensificat continuu, concurenta a crescut diferitele
destinatii disputându-si atât turistii dar mai ales veniturile lor. Daca în anul
1950, numarul sosirilor în circulatia turistica internationala era evaluat la 25,3
milioane, în anul 2000 acesta a atins 692  milioane sosiri, ceea ce înseamna o
crestere de peste 27 de ori. Potrivit datelor OMT repartitia pe continente este
urmatoarea:
-        Europa 59,4%;
-        Americile 19,7%;
-        Asia de Sud-Est si Pacificul 14,9%;
-        Africa 3,5%;
-        Orientul Mijlociu 2,5%.
Primele 10 destinatii turistice concentreaza peste 50% din volumul mondial al
fluxului turistic. Ţarile receptoare de turism (exportatoare) sunt tari cu un
potential turistic deosebit si în nici un caz nu sunt tari slab dezvoltate.
Încasarile din turism au fost estimate de surse OMT la 550 mld. U.S.D. la
nivelul anului 2000. Sectorul turistic se va dezvolta în continuare într-un ritm
sustinut, estimându-se pentru anul 2020, 1602 milioane de sosiri de turisti
internationali si circa 2000 miliarde U.S.D. încasari din turism.