Turismul , context european , național și regional

Turismul, caracterizat pe scurt, se conturează ca un fenomen economico-social

specific civilizaţiei moderne, puternic ancorat în viaţa societăţii şi, ca atare, influenţat de
evoluţia ei. Fiind destinat să se adreseze unor segmente sociale largi şi reuşind să răspundă pe
deplin nevoilor acestora, turismul se detaşează printr-un înalt dinamism, atât la nivel naţional,
cât şi internaţional. De asemenea, prin conţinutul său complex şi caracterul său de masă,
turismul antrenează un potenţial material şi uman vast, cu implicaţii importante asupra
relaţiilor interumane şi a evoluţiei economiei şi societăţii.

Turismul cuprinde, conform definiţiei date de Organizaţia Mondială a Turismului

(OMT), activităţile unei persone care călătoreşte şi rezidă pentru o perioadă mai scurtă de un
an în afara mediului său de viaţă obişnuit.De-a lungul secolelor, turismul a evoluat, devenind
astăzi un fenomen de masă.
OMT (Organizaţia Mondială a Turismului), care are ca membre majoritatea
statelor lumii, afirma următoarele în Declaraţia de la Manila, din 1980
„Dreptul la recreere şi, în special, dreptul la vacanţe, libertatea de a călători şi dreptul
la turism, ca o consecinţă firească a dreptului la muncă, sunt recunoscute ca elemente ale
relaxării umane atât de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi de constituţiile unui
mare număr de state. Acest lucru face necesar ca societatea să creeze cele mai bune condiţii
practice care să permită accesul efectiv la acest gen de activităţi pentru toţi cetăţenii, fără
discriminare. Un astfel de efort trebuie să se desfăşoare în concordanţă cu priorităţile,
instituţiile şi tradiţiile fiecărei ţări în parte.”

Declaraţia de la Manila a OMT, adâncind analiza industriei ospitalităţii afirmă

următoarele idei:
 „Turismul modern îşi are rădăcinile în implementarea politicilor sociale care au
condus la introducerea concediilor anuale plătite pentru muncitori (în 1936-1937 în
Europa), implicând recunoaşterea dreptului fundamental al omului la odihnă şi
recreere...”
 industria ospitalităţii – „ reprezintă un obiectiv pe care societatea trebuie să îl
urmărească în beneficiul cetăţenilor cu accesul cel mai limitat la relaxare.”
  Nu e suficient ca un drept să fie recunoscut. Trebuie să li se acorde beneficiarilor şi
posibilitatea de a şi-l exercita. Acesta este şi scopul organizaţiilor de turism social:
asociaţii, cooperative, sindicate, organizaţii de întrajutorare sau alte organisme
interesate să facă turismul accesibil tuturor;
 industria ospitalităţii este un obiectiv în atingerea căruia autorităţile statului
trebuie să se implice în egală măsură.

Cadrul instituţional al liberalizării schimburilor internaţionale cu servicii

A. Cadrul multilateral de negociere a instrumentelor aplicabile trazacţiilor cu servicii

este oferit de Acordul Internaţional privind Comerţul cu servicii (GATS); acesta este gestionat
şi monitorizat de Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO), şi a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1995.
GATS reprezintă cel mai larg cadru instituţional, ce cuprinde conceptele, regulile şi
principiile pe baza cărora se desfăşoară schimburile internaţionale cu servicii, a devenit un
termen de referinţă pentru reglementările naţionale din sfera respectivă, precum şi pentru
direcţiile de liberalizare a acestor tranzacţii. Acordul cuprinde trei categorii de componente,
dispuse în şase părţi: prima categorie de componente este formată din articolele acordului, în
număr de 29, a doua categorie de componente este reprezentată de anexele acordului, care fac
referiri la unele ramuri şi subramuri ale serviciilor (servicii financiare sau de telecomunicaţii
de exemplu), precum şi la excepţiile de la acordarea tratamentului naţional sau la fluxul de
persoane fizice în calitate de producători, iar cea de-a treia categorie de componente
însumeaza angajamentele negociate iniţial şi agenda liberalizării progresive. Ultima categorie
cuprinde obligaţiile asumate de fiecare ţară în legătură cu accesul pe piaţă şi tratamentul
naţional, în scopul obţinerii transparenţei măsurilor de politică comercială şi reducerii
nesiguranţei cu care se confruntă exportatorii atunci când îşi lansează oferta de servicii pe o
nouă piaţă. S-a instituit pentru administrarea GATS, Consiliul pentru Comerţul cu Servicii,
care, alături de Consiliul pentru Comerţul cu Mărfuri şi Consiliul pentru Comerţul cu Drepturi
de Proprietate Intelectuală, se află în subordinea Consiliului General al OMT.
Obligaţiile generale cuprinse în primele două părţi ale acordului fac referire la o serie
de concepte printre care amintesc:
 • Serviciile ca obiect al schimburilor comerciale, ce includ orice prestare de servicii,
din oricare activitate sau ramură, cu excepţia celor oferite în exerciţiul funcţiei
guvernamentale.
• Căile de comercializare, ce includ: livrarea transfrontalieră, reprezentând furnizarea
unui serviciu de pe teritoriu unui Stat Membru în teritoriul altui Stat Membru,
furnizarea serviciilor prin deplasarea consumatorilor la locul ofertei, serviciile
furnizate pe teritoriul unei ţări membre de către persoane juridice stabilite legal dar
aparţinând altei ţări membre, prestarea de servicii de către persoanele fizice, în
calitate de ofertanţi, care s-au deplasat temporar dintr-un stat membru pe piaţa unui
alt stat membru.
• Clauza Naţiunii celei mai Favorizate (CNMF) este o obligaţie cu caracter general,
aplicabilă tuturor măsurilor ce afectează comerţul cu servicii, şi se referă la oligaţia
semnatarului tratatului de a extinde, imediat şi necondiţionat, asupra serviciilor sau
furnizorilor de servicii dintr-un alt stat semnatar, aceleaşi avantaje de care
beneficiază serviciile şi furnizorii de servicii din celelalte state cu care întreţine
relaţii comerciale.
• Obligaţiile specifice (OS) se referă la accesul pe piaţă şi tratamentul naţional,
aplicându-se numai la serviciile care sunt incluse în listele de propuneri ale părţilor
contractante, fiind condiţionate de acceptarea lor de către acestea.
• Accesul pe piaţă (AP) se referă la acordarea dreptului de pătrundere pe piaţă, în
cele patru modalităţi amintite, tuturor ţărilor contractante, în mode gal, fără limitări,
condiţionări sau restricţii care nu au fost acceptate sau specificate în listele de
propuneri ale fiecărei părţi, restricţiile pot fi de natură cantitativă, cu referire la
numărul de furnizori, valoarea tranzacţiilor, valoarea activelor sau a cotei de
participare la formarea lor, precum şi de natură calitativă, cum ar fi natura
organizăriijuridice a furnizorului străin de servicii.
• Clauza Tratamentului Naţional (CTN) este definită ca obligaţia unei ţări de a acorda
acelaşi tratament furnizorilor de servicii sau serviciilor altor ţări, ca şi cel aplicat
propriilor servicii sau furnizori de servicii21.
• Comerţul liber se referă la lipsa oricăror restricţii discriminatorii privind oricare din
modalităţile posibile de livrare a serviciilor.
Listele de propuneri cuprind, conform procedurii GATS, ramurile şi subramurile
serviciilor pentru care se aplică obligaţiile specifice, precum şi condiţionările şi limitările în
vigoare privind accesul pe piaţă şi acordarea tratamentului naţional. „Gradul de liberalizare
este exprimat de numărul de restricţii incluse în lista fiecărei părţi semnatare, corelat cu
numărul de ramuri şi subramuri din lista”. Listele cu obligaţii sunt blocate, în sensul că o ţară
nu are dreptul să-şi suplimenteze măsurile care limitează accesul pe piaţă sau acrodarea
tratamentului naţional pentru ramurile şi subramurile serviciilor deja incluse în liste. În cazul
în care doreşte să recurgă la excepţii, ea trebuie să le compenseze prin acordarea altor
avantaje părţilor afectate.

B. Acorduri preferenţiale
Uniunea Europeană este una din cele mai puternice grupări economice regionale a
statelor suverane. Angajamentele formulate între ţările semnatare au o arie şi o forţă mai mare
decât cele din cadrul GATS.
Per ansamblu, între ţările Uniunii Europene nu există restricţii privind circulaţia de
mărfuri, servicii, persoane şi capital. De la semnarea Tratatului de la Roma (1957), care a pus
bazele integrării, până în prezent au fost parcurse mai multe etape privind liberalizarea
fluxurilor de valori şi persoane.
Acordul Nord American pentru Comerţul Liber (NAFTA) s-a încheiat în august 1992
între Canada, Mexic şi SUA privind liberalizarea schimburilor comerciale între aceste ţări,
referindu-se în multe dintre capitolele sale la tranzacţiile cu servicii.

C. Acordurile internaţionale la nivel sectorial

Acordurile şi aranjamentele internaţionale ce reglementează relaţiile comerciale în anumite
ramuri şi subramuri ale sectorului terţiar au un caracter practic, se focalizează un teritoriu
tehnico-economic, avand şi un impact ridicat. Urmatoarele acorduri de acest fel le-am expus
mai jos, fiind şi cele mai importante:
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (ICAO) mai este numită şi „Convenţia de la
Chicago”, a fost încheiată la sfârşitul anului 1944, intrând în vigoare la 4 aprilie 1947.
Semnată iniţial de 99 de state, în prezent au aderat la această convenţie 161 de ţări. În primul
articol al Convenţiei, părţile contractante îşi recunosc reciproc suveranitatea asupra spaţiului
aerian al teritoriului naţional, fiind sugerate şi direcţiile de acţiune pentru ca statele membre
să-şi acorde reciproc drepturi de utilizare a spaţiului aerian naţional, pentru traficul aerian
civil de linie.
Comitetul Basel privind Reglementările Bancare şi Practicile de Control a fost înfiinţat
în 1974 de cătreGuvernatorii Băncii Centrale din Grupul celor zece ţări industrializate.
Întrunirile au loc la Basel, Elveţia, la Banca pentru Reglementări Internaţionale, unde se
discută măsuri de îmbunătăţire a controlului băncilor care operează pe pieţele intrenaţionale,
încercând să se ajungă la un acord cu privire la cele mai potrivite metode de control.
Aplicarea măsurilor este lăsată la latitudinea autorităţilor naţionale şi depinde de gradul în
care acestea doresc să se alinieze reglementărilor de la Basel.
Uniunea Internaţionala a Telecomunicaţiilor (ITU) a fost creată în 1965, devenind
prima agenţie specializată din sistemul Naţiunilor Unite. Atribuţiile sale cuprind acţiuni de
stabilire a standardelor internaţionale, alocarea şi înregistrarea frecvenţelor radio, coordonarea
eforturilor de dezvoltare a facilităţilor privind telecomunicaţiile, în special în ţările în
dezvoltare.
Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) a fost creată în septembrie 1975, în cadrul
Sesiunii Extraordinare a UIOOT din Mexic (Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale
din Turism), pentru a asigura continuitatea acţiunilor internaţionale iniţiate de UIOOT. OMT
este o organizaţie interguvernamentală cu statut de organism specializat al Naţiunilor Unite.
Obiectivul fundamental al OMT este „promovarea şi dezvoltarea turismului, în scopul
creşterii contribuţiei sale la dezvoltarea economică, înţelegerea internaţională, pace şi
prosperitate”.

Evoluţii mondiale şi răspunsurile industriei turismului

Mobilitatea generală a persoanelor creşte în permanenţă, având multiple scopuri:

munca, emigrarea, imigrarea, petrecerea timpului liber, turismul, repunând în discuţie însăşi
identitatea lui. Această problemă de identitate se traduce în dificultatea de a dispune de
statistici fiabile, în acest context global al mobilităţii. Au fost stabilite principii la nivel
mondial sub egida OMT, dar anumite state se confruntă cu dificultăţi în privinţa aplicării
acestora. Turismul constituie o miză mondială datorită importanţei sale economice, dar
efectele economice ale turismului reflectate în produsul intern brut al ţărilor sunt greu de
apreciat şi de cuantificat.
Societatea se confruntă cu o evoluţie fără precedent. Apariţia noilor structuri familiale
(recompuse, cu un singur părinte...), a situaţiei persoanelor care trăiesc singure, creşterea
ponderii timpului liber, a duratei speranţei de viaţă şi îmbătrânirea generalizată a populaţiei,
cu consecinţe asupra politicilor privind pensiile şi asigurările sociale, modifică profund
contextul turistic. Accesul tuturor la vacanţe, în special al tinerilor din ţările aflate în curs de
dezvoltare în zone geografice ca America Latină, Asia, cu modificarea semnificativă a
comportamentului acestora faţă de cel al părinţilor lor, necesită o creştere a numărului de
produse specifice destinate acestui segment de clientelă. În sfârşit, luarea în considerare a
nevoilor persoanelor cu capacitate fizică limitată, al căror număr este în creştere datorită
îmbătrânirii populaţiei, constituie de asemenea o miză importantă pentru industria turistică.
Industria ospitalităţii, sub toate formele sale, are capacitatea de a face faţă acestor provocări
pe care societatea le lansează pe plan mondial. Industria ospitalităţii poate aduce răspunsuri
originale noilor modele sociale şi demografice, în ceea ce priveşte produsele şi ofertele de
servicii. Este vorba despre o adevărată provocare pentru anii următori. În acelaşi spirit, se
pune problema noilor turişti care apar în urma dezvoltării turismului în anumite ţări. Creşterea
anunţată privind numărul acestora la nivel internaţional şi noile fluxuri turistice necesită
introducerea unor produse adaptate. Ţările industrializate se confruntă cu nevoile şi aşteptările
celor excluşi, ale populaţiilor de emigranţi. Au fost iniţiate studii şi acţiuni pentru a răspunde
nevoii necesare de integrare a „celor rămaşi în afara” mondializării.
La nivel mai general, turismul trebuie să facă faţă provocării pe care o reprezintă
dezvoltarea durabilă pentru toate ţările, fie că sunt industrializate sau aflate în curs de
dezvoltare, cum ar fi Bazinul Mediteranean, Tunisia sau alte ţări asiatice şi africane. Industria
ospitalităţii trebuie să îşi pună resursele, realizările, valorile la dispoziţia comunităţilor
regionale şi locale, în vederea unei dezvoltări socio-economice optime.
Industria ospitalităţii trebuie să se recunoască ca actor implicat în economia socială şi
trebuie să exploreze, în avantajul său, resursele economiei sociale din alte sectoare economice
decât cel propriu: mijloace de finanţare, noi formule juridice (de exemplu cooperativa cu
răspundere comună).

Orice guvern care adoptă o politică în materie de turism şi orice firmă care doreşte să-
şi desfăşoare activitatea pe piaţa turistică internaţională, trebuie să ţină seamă de principalele
tendinţe:

 Concurenţa între destinaţii este puternică şi de aceea fiecare ţară trebuie şă-şi
cunoască clietela potenţială şi să se poziţioneze, succesul aparţinând celor care ştiu
să valorifice avantajele.
 Numărul societăţilor multinaţionale din industria turistică este în creştere, la fel şi
puterea lor financiară
 Noi produse şi-au făcut apariţia: hotel-boutique, călătorii educative
  Distribuţia şi comercializarea produselor turistice este puternic influenţată de
dezvoltarea noilor tehnologii
 Noi forme de turism s-au dezvoltat: agroturism, ecoturism, turismul de aventură
 Turiştii sunt din ce în ce mai experimentaţi in materie de călătorii

Industria turismului şi formele acestuia

Industria turistică este acea parte a economiei, formată dintr-o sumă de activităţi a
căror funcţie comună este de a satisface nevoile turiştilor. Din industria turistică fac parte
următoarele sectoare:
 locuinţa şi alimentaţia: hoteluri, moteluri, vase de croazieră, reşedinţe secundare,
case de oaspeţi, restaurante, cafenele, baruri,etc.;
 transportul: linii aeriene, curse navale, autocare, căi ferate, firme de închiriere de
automobile, aeronave, iahturi şi alte automobile de proprietate personală;
 organizatorii de călătorie: agenţiile de voiaj, tur-operatorii;
 atracţii de agrement: elementele naturale şi cele construite, precum şi festivaluri şi
evenimente de natură culturală sau artistică;
 administratorii destinaţiilor: oficiile de turism naţionale, regionale sau locale.
Putem remarca astfel conţinutul complex al industriei turistice şi pe de altă parte
interferenţa acesteia cu alte domenii ale economiei, mărind aşadar dificultatea de a evalua cu
exactitate dimensiunea şi aportul economic al acesteia.Spre exemplu, în desfăşurarea
activităţii turistice se manifestă intrări şi din alte ramuri, precum: agricultura, industria
energetică, industria constructoare de maşini, industria alimentară şi de asemenea întreţine
legături directe cu telecomunicaţiile, transporturile, arta şi cultura.
Turismul presupune alegerea destinaţiilor turistice, a perioadei de şedere a fiecărui
turist în parte. În mod curent, turismul se divide după locul de provenienţă a turiştilor în
turism naţional, sau intern, practicat de cetăţenii unei ţări în interiorul graniţei acesteia, şi
turismul internaţional sau extern, caracterizat prin plecările cetăţenilor unei tări în afara
graniţelor, în scopul calatoriei.
O altă clasificare a turismului se poate face după gradul de mobilitate al turistului.
Aşadar, turistul îşi poate satisface cererea de servicii turistice rămânând într-o singură zonă
turistică, dând astfel naştere noţiunii de turism de sejur, sau se poate deplasa pe itinerarii
stabilite sub forma unei deplasări continue, înoptând în diverse localităţi şi dând naştere
noţiunii de turism de circulaţie.
De asemenea, formele turistice se mai pot clasifica şi în funcţie de sezonalitatea lor.
Din acest punct de vedere putem delimita turismul de iarnă (turismul pentru zăpadă),
turismul de vară (care are loc în perioadele calde ale anului; legat de apă, litoral, băi de
nămol, cure heliomarine) şi turismul de circumstanţă (turismul ocazional generate de anumite
evenimente specifice precum vânătoarea, pescuitul, festivităţile tradiţionale, artistice,
sportive,etc.).
O altă clasificare împarte diversele forme de turism în funcţie de mijlocul de transport
folosit pentru parcurgerea distanţei dintre punctul de plecare şi destinaţia unde se defăşoară
activităţile turistice. Din acest punct de vedere putem deosebi drumeţiile (care nu presupun
utilizarea de servicii automobile, fiind făcute în scop recreativ, precum alpinismul, camparea),
turismul rutier (motociclismul, automobilismul, cicloturismul), turismul naval (turismul
nautic sportiv, caiacuri,canoe,barci cu motor) şi turismul aerian (avioane, elicoptere).
După cum se poate observa, turismul are un caracter extrem de activ, incluzând
excursiile, vacanţele, agrementul etc., activităţi care se desfăşoară în funcţie de anumite
motivaţii. După criteriul motivaţiilor deplasărilor, se disting următoarele forme de turism:
turismul de agrement (interferat de multe ori cu turismul cultural), turismul de odihnă şi
recreere (turismul de tratament şi cură balneomedicală), turismul sportiv (o formă a
turismului de agrement motivat de dorinţa de a practica diferite activităţi sportive), turismul
de cumpărături, turismul tehnic şi ştiinţific şi turismul religios.
Se mai pot distinge şi alte forme specifice ale turismului în funcţie de caracteristicile
socioeconomice ale cererii. În acest caz vom dispune de turism particular (privat/pe cont
propriu, de destindere, de agrement, practicarea sportului sau îngrijirea sănătăţii, practicat de
clienţii cu venituri relativ ridicate şi fiind identificat ca turism de lux), turismul social
(practicat de cercurile cu putere de cumpărare mică – de exemplu turismul de tineret adresat
elevilor, studenţilor) şi turismul de afaceri şi congrese (reuniuni, întruniri, conferinţe).
Formele de turism se mai pot distinge şi în funcţie de categoria de vârstă şi ocupaţia
turiştilor şi astfel pot fi grupate în: turism pentru tineret (turişti de prima vârstă), turism
pentru populaţia activă (turiştii de a doua vârstă) şi turism pentru vârsta a treia (pensionari).
Vârsta, sexul şi ocupaţia sunt factori foarte importanţi care influenţează şi generează dorinţe
specifice, conturând atât gama serviciilor oferite cât şi programarea calendaristică a acestora.
În continuare, turismul poate fi clasificat şi din punctul de vedere al momentului şi
modului de angajare a prestaţiilor turistice. Sub acest aspect putem destinge turismul
organizat (în care serviciile turistice dorite sunt programate în prealabil pe bază de contracte
sau alte angajamente comerciale, sub forma unui pachet de servicii sau „totul inclus”, cu
agenţiile de turism), turismul pe cont propriu (în care nu are loc o angajare prealabilă a
serviciilor, acestea concretizându-se la locul de sejur din unitatea vizitată; este specifică în
cazul turismului individual, mai puţin regăsit în cadrul turimului în grupuri) şi turismul
semiorganizat (mixt; care îmbină cele două forme de turism prezentate anterior, unde o parte
din servicii sunt angajate în prealabil, iar celelate în momentul efectuării călătoriei).
În urma clasificării formelor de turism se poate observa, că pe măsura dezvoltării
activităţilor turistice, apare din ce în ce mai pregnantă necesitatea de a organiza în linii mari
diversitatea de funcţii de care turismul este caracterizat, iar domeniile care fac posibilă
clasificarea acestuia în subforme devin din ce în ce mai vaste.

Destinatia Turistica

Destinaţia turistică reprezintă locul sau spaţiul geografic unde un turist se opreşte fie pentru o
noapte de cazare, fie pentru o perioadă de timp, sau punctul terminal al vacanţelor turistice,
indiferent dacă ei călătoresc în scop turistic sau de afaceri. Destinaţia turistică constituie
legătura catalizatoare ce uneşte, menţine şi propulsează toate sectoarele industriei turistice,
cum ar fi transportul, industria hotelieră, industria alimentară, cea culturală sau de agrement,
fiind un element complex, specific turismului. Se consideră că o destinaţie turistică reprezintă
un produs complex şi compact, aflat sub forma parcurilor turistice, satelor de vacanţă,
hotelurilor tip club, şamd.

Pentru a putea fi considerată destinaţie turistică, locul respectiv trebuie să prezinte o

îmbinare tuturor serviciilor turistice oferite către vizitatori; fie că deţin un obiectiv sau o
atracţie turistică, acestea trebuie să ofere şi servicii de cazare, de transport, de alimentaţie şi
de agrement. Motivul principal al destinaţiilor turistice este de a dispune de potenţial turistic
corespunzător, însă în acelaţi timp să îndeplinească şi cerinţe legate de infrastructură, bunuri
şi serivicii suplimentare ce îi pot mări atractivitatea
Astfel, atunci când destinaţia turistică deţine şi potenţial turistic dar şi alte servicii
complementare oferite vizitatorilor, aceasta obţine un avantaj competitiv important şi poate
veni mult mai uşor în atenţia agenţiilor de turism, care îşi pot direcţiona clienţii către acestea.
 Un alt element care atribuie unui loc conceptul de destinaţie turistică îl constituie
gradul de cultură, localizarea geografică, dar mai ales locuitorii din cadrul acestuia, precum şi
tradiţiile, religia şi stilul lor de viaţă. Mai mult, imaginea unei destinaţii poate fi influenţată de
evenimente istorice, mitice sau evenimente ce au loc în interiorul graniţelor.
Conceptul de destinaţie turistică este unul destul de complex, aşa încât o destinaţie
poate fi reprezentată de un resort sau un oraş, o regiune a unei ţări, o ţară în sine sau chiar o
zonă mai largă a globului, înţelegând aşadar varietatea destinaţiilor turistice. Toate destinaţiile
au în comun anumite caracteristici, însă succesul în a atrage turiştii către acestea constă în
calitatea ansamblurilor esenţiale pe care acestea le pun la dispoziţie precum: atracţiile,
facilităţile şi uşurinţa accesibilităţii la destinaţie.
Spre deosebire de atracţii, considerate în mod general unităţi singulare, zone sau locuri
geografice restrânse, bazate pe o singură trăsătură sau un singur concept distinctiv, destinaţiile
turistice sunt zone mai vaste, care includ un număr de atracţii individuale, precum şi alte
servicii oferite turiştilor. Între atracţii şi destinaţii există în mod clar o legătură puternică
deoarece de obicei existenţa unei atracţii majore stimulează dezvoltarea destinaţiilor. Odată cu
identificarea unei atracţii principale se nasc şi alte atracţii secundare în jurul acesteia, menite
să exploateze cât mai bine piaţa şi ajutând în acest fel la construirea destinaţiilor turistice (spre
exemplu se vor dezvolta unităţi de cazare, sisteme de transport, unităţi de alimentaţie, servicii
de asistenţă şi informare pentru turişti etc.).
O serie de destinaţii turistice folosesc atracţiile turistice ca şi „materii prime”, de care
depind în scopul de a construi în jurul lor diverse alte servicii turistice şi de a atrage astfel
mase mai mari de vizitatori. De exemplu, practicarea sporturilor navale depinde de existenţa
unor baze sau porturi de agrement, băile de soare depind de existenţa unei plaje etc. Atracţiile
pot fi astfel clasificate în două mari categorii: atracţii turistice principale (care constituie
motivul principal pentru întreprinderea unei călătorii şi resursă vitală pentru desfăşurarea unei
activităţi; în acelaşi timp reprezintă locul în care turiştii îşi petrec majoritatea timpului dedicat
sejurului) şi atracţiile turistice secundare (care spre deosebire de cele principale, sunt locuri
vizitate în drumul spre sau la întoarcerea de la o atracţie principală şi au rolul de a întrerupe o
călătorie mai variată şi de a aduce variaţie în contextul acesteia). În zona multor atracţii
principale sunt dezvoltate o serie de servicii turistice cu scopul de a spori veniturile încasate
de la turişti sau vizitatori, determinându-i pe aceştia să îşi achiziţioneze toate serviciile sau
bunurile de care au nevoie din locul respectiv. Zona asupra căreia se poate exercita atracţia
poate fi una restrânsă, locală, poate aduna vizitatori dintr-o anumită regiune sau poate fi chiar
naţională şi internaţională
 Putem concluziona aşadar că atracţiile pot determina apariţia de destinaţii turistice prin
construirea de structuri de primire turistică şi a altor servicii turistice în jurul atracţiei. După
cum bine ştim, majoritatea destinaţiilor de succes ale lumii s-au dezvoltat cu ajutorul
prezenţei unei atracţii majore şi au reuşit să se menţină pe culmile succesului prin intermediul
unui bun management aplicat asupra lor; un bun exemplu putem considera oraşul Orlando ca
destinaţie turistică datorită construirii în interiorul său al parcului Disney World şi Universal
Studios, iar un al bun exemplu este faima de care se bucură localitatea Luxor, din Egipt, ce se
datorează existenţei piramidelor şi a sfinxului.
Destinaţia turistică este aşadar un complex de servicii, avănd ca punct cetral de interes
o atracţie turistică şi dezvoltându-şi în jurul ei un sistem foarte bun de marketing şi
menagement, care să promoveze atracţiile turistice, să creeze unităţi de cazare, sisteme de
transport (reprezintă cheia posibilităţii de a vizita respectivele atracţii), unităţi de alimentare,
unităţi de ajutor spitalicesc dar şi cele cu caracter comercial, de unde vizitatorii pot achiziţiona
diverse bunuri.

Industria turismului este menţionată adesea ca un agent de dezvoltare care

genearează odată cu ea crearea de locuri de muncă şi încasarea de sume valutare pentru
serviciile turistice prestate în cadrul unei destinaţii turistice. Însă nivelul la care turismul are
potenţialul de a contribui la o dezvoltare socioeconomică mai largă a destinaţiei turistice este
condiţionat de natura mediului în care acea destinaţie funcţionează şi de deciziile manageriale
luate de administraţia locală şi de guvernul tării în care se află destinaţia respectivă.
Există şi alţi factori externi ai destinaţiei, precum globalizarea, care afectează
posibila dezvoltare a destinaţiilor turistice. În acelaşi timp, dezvoltarea turistică poate
produce pe cont propriu schimbări, complicaţii şi conflicte, creând astfel probleme pentru
manageri, proiectanţi şi administratori ai respectivelor locaţii, şi chiar şi pentru publicul larg.
De aceea este esenţială în asemena situaţii recunoaşterea importanţei managementului şi
cunoaşterea modului de aplicare.
Pentru ca turismul să contribuie la dezvoltarea optimă a unei destinaţii este necesar să
se înţeleagă natura dezvoltării şi rolul pe care turismul îl joacă în promovarea dezvoltării
destinaţiei turistice. Dezvoltarea este un termen al cărui înţeles s-a schimbat încontinuu de-a
lungul timpului; definiţiile iniţiale ale dezvoltării se centrau pe aspectul creşterii economice,
un concept uşor de identificat în cadrul dezvoltării turistice, însă cel mai dificil a fost
conectarea turismului cu noţiunile extinse ale dezvoltării, deoarece termenul a ajuns să
conţină şi aspecte privind îmbunătăţirea relaţiei cu omul, ca beneficiar al dezvoltării, precum
şi extinderea alegerii unei destinaţii turistice în funcţie de consideraţii de ordin etic, moral sau
social. Astfel se încearcă incorporarea unor noţiuni extinse asupra dezvoltării în conceptul de
„dezvoltare durabilă” care să satsifacă nevoile generale actuale fără a compromite nevoile
generaţiilor viitoare.

Managementul Destinatiei Turistice

Managementul este necesar în orice formaţiune organizată, ca de altfel trebuie să fie

prezent şi în cadrul tuturor nivelurilor organizaţionale ale unei firme, fie că este vorba despre
agenţii de turism, societăţi comerciale prestatoare de servicii turistice sau chiar şi destinaţii
turistice. În industria turistică, nu se poate totuşi vorbi despre un singur concept
atotcuprinzător de management; aşadar o destinaţie turistică trebuie tratată ca un sistem ce
activează într-un cadru socioeconomic şi care trebuie să ia în considere şi interacţiunile deja
existente sau cele posibile de a forma legături, care activează în acelaşi mediu şi pot ajuta la
dezvoltarea lor
O importanţă deosebită atribuită managementului destinaţiilor turistice este
identificarea locurilor cele mai potrivite pentru a putea dezvolta staţiuni turistice;
perspectiva dezvoltării economice presupunând utilizarea turismului ca pe un instrument în
vederea dezvoltării raţionale astfel încât între turism şi mediul înconjurător să se creeze o
simbioză. Problema esenţială care se pune este cea a găsirii şi a aplicării acelor decizii
manageriale care să determine creşterea posibilităţii ca industria să contribuie în mod pozitiv
la dezvoltarea generală a unei destinaţii. Posibilitatea ca o singură industrie, cum este cea a
turismului să contribuie la dezvoltarea tuturor zonelor din regiune este în general redusă, însă
turismul dezvoltat după principii durabile şi un bun sistem managerial poate fi capabil să
satisfacă multe dinte aspectele conceptului larg al dezvoltării.
Destinaţia turistică este influenţată de diferiţi factori care ajută la promovarea
dezvoltării. Aşadar, dimensiunea este un factor important, deoarece termenului de „destinaţie”
i se aplică o largă varietate de dimensiuni, de la o ţară întreagă sau continent până la o atracţie
turistică individuală. Dimensiunea este legată,de asemenea, de mărimea zonei în care se
presupune că se practică turismul, în jurul unei atracţii turistice. O altă condiţie importantă
pentru dezvoltarea unei destinaţii este reprezentată de existenţa în zonă a bunurilor
necesare turiştilor, precum şi a resurselor umane, fără ca acestea să fie nevoite să fie aduse
din alte zone sau importate. Buna aprovizionare la nivel local cu aceste resurse poate
îmbunătăţii industriei turistice.
Resursele umane acoperă o mare varietate de aspecte, de la disponibilitatea
muncitorilor calificaţi până la posibilitatea de a găsi pe plan local, manageri pentru unităţile
de cazare, alimentaţie, agrement etc. din staţiunea turistică respectivă. De asemenea, resursele
umane ce aparţin unei destinaţii turistice pot include şi comportamentul localnicilor, sau a
gazdelor faţă de dezvoltarea turistică, şi capabilitatea acestora de a lua parte la procesul de
dezvoltare. O comunitate care sprijină turismul este mult mai dispusă să accepte dezvoltarea
acestei industrii şi este mult mai pregătită cu privire la schimbările ce vor interveni ca o
concecinţă a acesteia.
Un alt factor important care influenţează destinaţiile turistice este şi sezonalitatea; în acest caz
un rol foarte important îl au strategiile manageriale menite să determine extinderea sezonului.
De asemenea, putem regăsi şi ciclul de viaţă al destinaţiei turistice; ca orice produs, destinaţia
turistică trece prin anumite etape ale evoluţiei sale, moment în care managerii trebuie să
identifice ciclul de viaţă în care se află produsul lor şi să administreze conform strategiei
stabilite (ciclul de viaţă al acesteia depinde de accesibilitate, de rata de dezvoltare, politicile
guvernamentale şi regionale, trend-ul pieţei, precum şi destinaţiile cu care se află în
competiţie).