UNIVERSITATEA ”AUREL VLAICU” ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, PSIHOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

DEPARTAMENTUL: PEDAGOGIE,PSIHOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ
DOMENIUL DE MASTER: SERVICII DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
AN STUDIU: II

INTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU PROBLEME DE

SĂNĂTATE MINTALĂ

-REFERAT-

PROFESOR: MASTERAND,
Prof. univ.dr. HORVATH ALIN
MIHAELA GAVRILA-ARDELEAN
 INTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU PROBLEME DE
SĂNĂTATE MINTALĂ

1. INTRODUCERE
Sănătatea mintală şi bunăstarea sunt elemente esenţiale pentru calitatea vieţii persoanelor şi
pentru societate în ansamblul ei, iar prevenirea, depistarea timpurie, intervenţia şi tratamentul
tulburărilor psihice reduc semnificativ consecinţele personale, financiare şi sociale ale acestora.
La nivel mondial povara bolilor psihice este una considerabilă, fiind multiplicată în multe ţări,
de foamete, războaie civile, SIDA sau diverse catastrofe.
,,Impactul tulburărilor psihice este profund personal afectînd aproape toate aspectele vieţii
individului. În unele cazuri, diagnosticarea unei tulburări împiedică acceptarea în societate. Pentru
majoritatea, tulburarea mintală are un impact negativ în relaţionarea cu familia şi cu prietenii dar şi în
menţinerea locului de muncă şi a unei locuinţe sigure, adecvate. Mai presus de toate, atît ei, cît şi cei
dragi ai lor trebuie să depună în continuare un efort semnificativ – zi de zi – pentru a obţine şi a
menţine starea de bine.
” ( Federaţia Internaţională de Sănătate Mintală - Preston J. Garrison, ,,Learning about schizophrenia” )

Boala psihică reprezintă schimbarea care interesează, în diferite forme şi grade, sfera vieţii
sufleteşti a persoanei umane şi constă în schimbarea „felului de a fi” a individului, din cauza unei
tulburări a sistemului personalităţii. Consecinţele acestor tulburări vizează atît raporturile individului
cu lumea - înstrăinarea de lume - cît şi a raporturilor cu sine însuşi -înstrăinarea de sine - astfel încît
bolnavul psihic este privat atât de libertatea exterioară cît şi de cea internă.

De-a lungul veacurilor, întotdeauna, persoanele cu diverse handicapuri atît fizice cît şi psihice

au atras privirile celor din jur, iar atitudinea faţă de acestea a fost în concordanţă cu nivelul cultural,
economic şi de dezvoltare socială. În Grecia antică şi în India copiii care se năşteau cu handicap fizic sau
mintal nu erau lăsaţi să trăiască. În Grecia, apare celebra expresie “Cunoaşte-te pe tine însuţi” atribuită fie
lui Thales, fie lui Solon. Hipocrate credea că ideile, gîndurile se formează în creier şi nu în inimă, aşa cum
se credea pînă atunci şi a scris 76 tratate care sunt considerate şi în prezent baza medicinei şi psihiatriei
moderne.
În perioada dominaţiei romane unii bolnavi mintal erau utilizaţi la casele celor înstăriţi pe post
de măscărici pentru a distra invitaţii. O parte din persoanele cu probleme de sănătate mintală erau
adăpostite pe lîngă biserici, mănăstiri, fiind ocrotiţi prin mila publică. O altă parte însă nu beneficia de
niciun sprijin, erau goniţi chiar de propriile familii şi rătăceau pe străzi, cerşind, societatea nefiind
interesată de soarta acestora.
Primele clasificări ştiinţifice ale bolilor mintale apar în secolele XIV – XV. Prima clasificare a
suferinzilor de boli mintale este întocmită de profesorul – medic Felix Platter (1537-1614),
contemporan cu Galileo Galilei, - şi apare în două lucrări ale sale „Observări” şi „Practica medicală”
publicate după moartea sa. Doctorul Platter a vizitat mănăstiri şi închisori, observînd comportamentul
suferinzilor de boli mintale care se aflau în aceste aşezăminte, observaţii care l-au ajutat în întocmirea
clasificărilor.
Primul pedagog care vorbeşte despre necesitatea de protejare şi educare a persoanelor cu
deficienţe mintale este Ian Amos Comenius în cartea sa “ Didactica Magna”. El scrie: ,,Cel care de la
naştere e lipsit de minte are nevoie cu atît mai mult de ajutor, de instruire şi educaţie. Nu există o
minte slabă, care nu ar putea fi cît de cît pe calea învăţăturii”. Din păcate, tratamentul inuman al
bolnavilor psihic a continuat şi în secolul al XVII-lea considerîndu-se (de către doctori! – ex. Thomas
Willis) că dacă bolnavii psihic se comportă ca animalele, atunci ar trebui închişi şi trataţi ca animalele. În
acest secol apar azilele private pentru bolnavii mintal, azile în care tratamentul varia în funcţie de suma de
bani plătită.
Secolul XVIII cunoaşte o dezvoltare a structurilor construite pentru bolnavii psihic, internarea
lor nefiind posibilă decît în urma eliberării unui certificat care să confirme “nebunia” – în Anglia.

Abia spre sfârşitul secolului XIX, în 1881 cu ocazia celei de-a 40 aniversări a Asociaţiei Medico-
Psihologice s-au exprimat următoarele principii ale Asociaţiei Superintendenţilor din

Instituţiile Americane pentru Bolnavi Psihic.

• Nebunia este o boală care poate afecta pe oricine;
• În majoritatea cazurilor, se înregistrează mai multe succese în tratarea pacienţilor în
structuri special organizate decît acasă;
• Aglomerarea secţiilor este un rău de o importanţă capitală;
• Nebunul nu ar trebui niciodată închis în închisori.
Emil Kraepelin (1855-1927) produce prima clasificare a bolilor mintale care stă la baza
actualelor sisteme de diagnostic.
,,Atitudinea faţă de deficientul mintal în epoci diferite ale timpului este diversă, începînd cu
exterminarea, ridiculizarea, plasarea în aziluri semi-carcerale pînă la educare şi adecvare
ocupaţională”
(Racu Aurelia, Istoria psihopedagogiei speciale. Chişinău, 1997)
În timp ce mulţimile însetate de miraculos îşi găseau tămăduire prin credinţa lor în forţa
misterioasă a procedurilor derivate din mesmerism (hipnoză), psihiatrii şi psihologii căutau tot mai
insistent, în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea, mecanismul de producere al acestor vindecări, punînd
astfel bazele ,,Psihopatologiei”.
Sănătatea mintală poate fi considerată o rezultantă a interacţiunii dinamice între factorii
individuali şi sociali. Ea este condiţionată de disponibilităţile (calităţile) intelectuale şi afective
(înnăscute sau dobîndite), care permit individului realizarea, integrarea socială şi autodepăşirea.
Bolile psihice apar de obicei cu simptome foarte diferite care se manifesta uneori treptat,
evolutiv, dar cel mai adesea brusc, în urma unui şoc psihic, a unei întîmplări deosebite care ne
afectează profund, deseori pe fondul unui stres.
Diagnosticul acestor boli este foarte dificil de stabilit şi tocmai de aceea, în regimurile sociale
totalitare, erau incluşi în aceste categorii de bolnavi mulţi dintre cei care ridicau probleme regimului
respectiv, permiţînd astfel debarasarea fără probleme de adversarii incomozi. Bolile psihice recunosc
drept cauze psihotraumatismele emoţional afective, schimbările bruşte şi de mare intensitate din viaţa
personală, eşecurile, conflictele, frustrările, intoxicaţiile cronice, etc.
Acestea produc stări de dezechilibru al sistemului personalităţii manifestate prin tulburări de
personalitate, alterări ale stării de conştiinţă, dificultăţi majore de adaptare, tulburări de comportament.
Astfel, boala psihică este o noţiune relativă, care poate fi definită doar în raport cu noţiunea de sănătate
mintală.
Din perspectiva psihologilor, sănătatea mintală „optimală” presupune:
- Să ne simţim bine cu noi înşine;
- Să ne simţim bine împreună cu alţii.
,,Deşi, în general, bolile psihice nu provoacă durere, ele provoacă suferinţă, afectând în mod
dramatic întregul organism. Creierul, mintea, spiritul şi voinţa, care de fapt constituie partea centrală
a fiinţei umane, toate acestea, în ansamblul lor sunt deteriorate. “Pierderea” acestora, alături de
“pierderea” eului propriu este cel mai înspăimântător şi sinistru spectru ce poate confrunta speţa
umană”.
( Profesor univ. dr. Liviu Stoica - Psihiatrie şi psihopatologie – suport de curs).
Cu toată importanţa acestei probleme, stabilirea precisă a cauzelor handicapului mintal este de
multe ori dificilă. Această dificultate rezultă din faptul că în cazul handicapului mintal relaţia cauzăefect
este diferită în funcţie de fiecare individ în parte. Boala psihică este în primul rînd un concept clinico-
medical al psihiatriei, desemnînd o deplasare a vieţii psihice (fie că este vorba de procese psihice izolate
sau de întregul sistem al personalităţii), care implică următoarele aspecte:
 - O cauză care o produce (etiologie);
- O anumită formă de manifestare clinică care-i oferă identitate, făcând-o clarificabilă
în gîndirea medicală (diagnostic);
- Un anumit tip de evoluţie clinică (evoluţia bolii);
- Anumite consecinţe asupra structurii şi dinamicii personalităţii bolnavului
(prognosticul);
- Posibilitatea medicului de a acţiona asupra evoluţiei bolii cu anumite remedii, în scopul
eliminării sau atenuării cauzelor care o produc, al restabilirii stării de echilibru psihic al
personalităţii
bolnavului (terapeutica);
- Adoptarea unor forme de reintegrare a bolnavilor psihic convalescenţi sau a celor cu
defecte postprocesuale în grupul social, familie, şcoală, profesie (recuperare, resocializare);
- Instituirea unor metode de psihoprofilaxie vizînd păstrarea stării de sănătate mintală şi
combaterea factorilor de risc (igiena mintală).
Importanţa cunoaşterii cauzelor tulburărilor psihice a determinat existenţa unor multiple studii din care
se desprinde ideea că handicapul mintal din punct de vedere etiologic, nu se constituie ca o categorie
unitară, datorită multiplelor şi variatelor cauze care merg de la cele ereditare, constituţionale, lezionale,
pînă la cele în care rolul important aparţine condiţiilor psihogene.
În literatura psihiatrică şi în cea interdisciplinară, pe baza criteriilor complexe de natură medicală,
psihologică, epidemiologică, genetică, există numeroase sistematizări ale complexului de factori
(etiologici şi de risc) încriminaţi în apariţia handicapului mintal. Sistematizarea cea mai frecventă este cea
care împarte deficienţa mintală în „endogenă” şi „exogenă” bazată pe criteriul evidenţierii unui factor
patogen dinăuntrul sau din afara individului, care după C.Gorgos, are mai mult o valoare de orientare
didactică.

2. Factorii deficienţei mintale

Din studiile existente rezultă că factorii mai des incriminaţi în etiopatogenia deficienţei mintale
pot fi clasificaţi în :
a) Factori ereditari – genetici ( endogeni );
· factori genetici nespecifici
· factori genetici specifici
b) Factori extrinseci (exogeni);
· prenatali
· perinatali
· postnatali
c) Factori psihogeni (psihosociali).
Studiile genetice asupra psihopatologiei au făcut ca psihiatria şi psihologia să accepte
influenţele genetice şi în acelaşi timp au ajutat la fundamentarea unei noi orientări a consilierii
psihologice reprezentat de sfatul genetic.
Termenii „handicap”, ,,deficienţă mintală” îi regăsim adesea atunci cînd întîlnim referiri la
lipsa sănătăţii mintale. Termenul de handicap provine din limba engleză, se referă la domeniul sportiv
şi desemna la început reducerea voită a capacităţii unui concurent într-o întrecere mărind astfel şansele
adversarului.
Concepţia tradiţională privind persoana cu handicap vizează posibilităţile reduse ale
acestuia de a acţiona comparativ cu cele ale persoanei sănătoase. Imaginea persoanei cu handicap este
dominată de aspectele legate de „neputinţă”, de absenţa puterii economice, profesionale, sociale,
relaţionale, civice, afective. După Boltanschi, termenul de ”handicap” implică ideea de concurenţă.
Mettey dă termenului o explicaţie interesantă şi deosebit de evocatoare. După autorul citat, se poate
spune hand in cap, adică “mîna în pălărie”. Deci jocul „handicap” este un joc al hazardului ce constă
în extragerea unor biletele adunate într-o pălărie. Practic, handicapul atinge o persoană prin hazard şi
nici acea persoană, nici familia nu poartă vreo răspundere. Societatea a reţinut această definiţie, ceea ce
este un element pozitiv, întrucît, în acest mod, este absolvită de orice vină persoana cu handicap şi familia
ei. Este dificil de abordat o definiţie care să fie în acelaşi timp riguroasă şi non-stigmatizantă.
În 1980 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a adoptat o clasificare internaţională a
deficienţei, incapacităţii şi handicapului, care a sugerat o abordare mai profundă şi în acelaşi timp mai
aproape de realitate. Clasificarea Internaţională a Deficienţelor, Incapacităţilor şi Handicapurilor a făcut o
distincţie clară între „deficienţă”, „incapacitate” şi „handicap”. Ea a fost extensiv folosită în domenii ca
reabilitarea, educaţia, statistica, politica, legislaţia, în demografie, sociologie, economie şi
antropologie. Unii din specialişti care au utilizat Clasificarea respectivă şi-au exprimat îngrijorarea că,
definirea termenului de „handicap” este prea medicală, prea centrată pe individ şi nu clasifică adecvat
interacţiunea între condiţiile şi aspiraţiile societăţii şi capacităţile individului. Terminologia
internaţională în domeniu trebuie adoptată şi la noi, pentru a elimina conotaţiile negative pe care le au
termenii cum ar fi „handicapat”, „invalid”, „retardat”, termeni folosiţi frecvent cînd ne referim la copii
sau persoane cu dizabilităţi.
 The International Encyclopedia of Education 1988; 1991 şi Diagnostic Statistical Manual of
Mental Disordies 1994 de care se conduc specialiştii americani şi europeni pentru elucidarea
deficienţei mintale, recomandă conceptul de retard mintal (RM).
În accepţiune nord-americană: „Deficienţa mintală se referă la limitări substanţiale în
funcţionarea prezentă (a unei persoane). Ea este caracterizată prin funcţionarea intelectuală,
semnificativ sub medie, existînd corelat cu două sau mai multe dintre următoarele capacităţi
adaptative: comunicarea, autoservirea, deprinderile gospodăreşti şi cele sociale, utilizarea serviciilor
comunitare, orientarea în mediu înconjurător, sănătate şi securitate personală, petrecerea timpului
liber şi munca etc.”
O altă definiţie a deficienţei mintale o găsim în cursul universitar elaborat de Ioan Druţu (1995)
care realizează o sinteză a principalelor idei dintr-o descriere dată de Asociaţia Americană a
Deficienţei Mintale (AAMD) în anul 1973; „deficienţa mintală este o insuficienţă globală şi un
funcţionament intelectual semnificativ inferior mediei, care se manifestă printr-o stagnare,
încetinire sau o lipsă de achiziţie în dezvoltare, determinate de factori etiologici, biologici şi/sau de
mediu, care acţionează din momentul concepţiei, pînă la încheierea maturizării.”
Deficienţă – se poate defini ca afectare organică şi/sau funcţională a capacităţii naturale a unui
individ de a se adapta la mediul fizic. Acest termen se poate defini şi ca orice dereglare de structură
sau funcţie psihologică sau anatomică din cauza unei maladii a unui accident, dereglări evolutive, etc.
Oportună în această privinţă este lucrarea Debilităţi mintale de R.Zazzo. Acest autor, împreună cu
colaboratorii săi, pentru început acceptă şi utilizează termenul „prostie” în definirea deficienţei mintale
pentru ca apoi să-l abordeze pe cel de „debilitate mintală”.

3. Asistenţa socială a persoanelor cu handicap mintal

Asistenţa socială trebuie să se mobilizeze prin forme şi mijloace specifice şi să intervină cu
măsuri preventive şi corecte pentru depăşirea stării de dependenţă socială sau să înlăture starea de
dificultate pentru a asigura integrarea socială a persoanelor şi familiilor defavorizate din care fac parte
şi persoanele ce au un anumit handicap fizic sau mintal.
Utilizînd metode generale de intervenţie a asistenţei sociale, pot fi rezolvate cazuri urgente, de criză, în
care pot fi implicate persoane cu handicap mintal. Prin aceasta se au în vedere aspecte cum ar fi asistarea
familiilor ce au în componenţă astfel de persoane sau educarea comunităţilor în sensul formării unor
atitudini pozitive, nediscriminatorii şi nestigmatizante faţă de aceste persoane. Persoana nu este aceeaşi pe
toată perioada vieţii, existînd momente de risc pentru sănătatea mintală, precum şi etape de protecţie şi
stabilizare a acesteia. Istoria vieţii individului este discontinue şi se constituie din etape bine definite, cu o
configuraţie proprie, specifică, întreruptă de momente de criză care marchează trecerea de la o etapă la
alta. Aceste treceri presupun schimbări şi solicit mecanismele de apărare/adaptare ale persoanei, în funcţie
de noile condiţii, diferite de la o etapă la alta. Balanţa normal/patologic poate fi vulnerabilă pe tot
parcursul vieţii. Între normalitate şi anormalitate psihică există un anumit echilibru stabilit şi controlat de
însăşi modalitatea de funcţionare a mecanismelor de autoreglare a sistemului personalităţii. Sănătatea
mintală şi boala psihică sunt ipoteze egal posibile ca disponibilitate ale oricăruia dintre noi.
Persoanele cu tulburări mintale se confruntă cu stigmatizarea şi discriminarea. De cele mai
multe ori, cînd se aude de persoane cu probleme de sănătate mintală, reacţia celor din jur este aceea de
respingere a acestora, ceea ce le accentuează suferinţa şi, în acelaşi timp, printr-un efect tip
“bumerang”, are consecinţe nefaste în plan social. Deşi atitudinea societăţii s-a schimbat mult în ultima
perioadă, oamenii încă înţeleg greşit bolile mintale şi încearcă sentimente de teamă şi disconfort cînd
au de-a face cu persoane care suferă de astfel de boli.
Ignoranţa este principalul factor ce cauzează intoleranţă. Lipsa informaţiilor despre un fenomen
este generatoare de teamă, iar teama favorizează apariţia prejudecăţilor.
Multe stereotipuri privind persoanele cu probleme de sănătate mintală ţin de riscul de violenţă.
Cercetările arată că persoanele cu probleme de sănătate mintală nu sînt mai periculoase decît
persoanele sănătoase din aceeaşi populaţie.
Mai puţin de 3% din pacienţii bolnavi mintal au un potenţial de violenţă, atunci când nu se tratează sau
cînd primesc un tratament inadecvat şi atunci cînd intervine consumul de alcool şi droguri.
Literatura de specialitate arată că persoanele bolnave psihic sînt în mai multe cazuri mai curînd
victime, decît agresori. Nu există nici o justificare (ştiinţifică, socială sau etică) pentru a exclude din
comunităţile noastre persoanele cu afecţiuni mintale sau neurologice. Sistemul de îngrijiri pentru sănătate
mintală din România este reglementat de Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor
cu tulburări psihice. Potrivit acestei legi, serviciile medicale şi de îngrijiri de psihiatrie sînt acordate în
cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate prin reţeaua serviciilor de sănătate şi prin structurile
specializate de sănătate mintală.

4. Sugestii pentru recuperarea, reintegrarea şi incluziunea persoanelor cu dizabilităţi:

• individualizarea şi adaptarea consilierii şi psihoterapiei respectînd unicitatea fiinţei umane;

• responsabilizarea şi implicarea comunităţii în procesul de incluziune socială;
• modificarea atitudinilor şi percepţiei societăţii civile privind potenţialul creator generator de valori
sociale a persoanei cu dizabilităţi
• oferirea de şanse egale la cultură şi informaţii, la viaţa comunitară în general;
• mediatizarea cazurilor de recuperare, reabilitare şi integrare psihosociofamilală.
Asistenţa socială a persoanelor cu handicap mintal presupune două direcţii mari de abordare. Pe de o
parte, utilizînd metode generale de intervenţie a asistenţei sociale, pot fi rezolvate cazuri urgente, de criză,
în care pot fi implicate persoane cu handicap mintal. Prin aceasta se au în vedere aspecte cum ar fi
asistarea familiilor ce au în componenţa astfel de persoane sau educarea comunităţilor în sensul formării
unor atitudini pozitive faţă de aceste persoane. Pe de altă parte, utilizînd căi şi mijloace specifice se poate
interveni pentru rezolvarea a problemelor specifice ale indivizilor cu handicap mintal. Toate aceste
elemente concrete trebuie să plece de la o serie de premise specifice care constituie condiţii primare
pentru o intervenţie eficientă.
Acţiunea în contexte sociale multiple ridică în foarte multe cazuri probleme serioase. Dincolo
de elementele materiale ale acţiunii, de latura practică a acesteia, sunt necesare din partea asistentului
social o serie de însuşiri etico-morale, indispensabile unei abordări responsabile a procesului asistenţei
sociale. Competenţa în materie de asistenţă socială se sprijină în principal pe însuşirea unui set de
valori, cunoştinţe şi aptitudini, elementele care se află într-o strînsă interdependenţă. Aceste sisteme
de valori sînt distincte: al asistentului social şi cel al potenţialului client.
Există perspectiva că ceea ce este bun, drept, folositor din punct de vedere al asistentului social,
poate fi rău, nedrept, inutil din punct de vedere al persoanei asistate. Ce se poate face atunci cînd persoana
asistată nu poate să-şi exprime opţiunea din diferite motive (exemplul persoanelor cu handicap mintal
sever)?
Ce se poate face în cazul în care percepţia clientului asupra lumii este deformată, distorsionată,
din diverse cauze? Pentru a încerca să răspundă la aceste întrebări asistentul social va respecta unele
valori general-umane cum ar fi:
- Respectarea demnităţii şi unicităţii persoanei;
- Protecţia şi apărarea fiinţei umane;
- Dreptul de decide asupra propriei persoane şi de a alege în cunoştinţă de cauză;
- Dreptul respectării individualităţii;
- Dreptul respectării vieţii private şi a intimităţii persoanei.
Din această perspectivă, activitatea asistentului social trebuie să ţină seama de dreptul clientului de a
decide în cunoştinţă de cauză, dar şi de necesitatea de a răspunde exigenţelor altor imperative valorice.
Se poate ajunge în acest mod la o contradicţie între dorinţele persoanei asistate care exprimă strict
subiectivitatea acesteia şi necesităţile ei obiective indentificate din perspectiva externă de către
asistentul social, acesta la rîndul său nu poate şi nu trebuie să renunţe la sistemul de valori general umane
care stă la baza activităţii pe care o desfăşoară.
Complexitatea manifestărilor reunite sub denumirea generică de handicap mintal este, de multe
ori, umbrită de o serie de stereotipuri şi clişee sociale. Acestea transformă diversitatea infinită a
cazurilor într-un număr de categorii ce ascund adevărata imagine a acestor persoane. Uneori,
nevoi şi potenţialităţi reale ale acestor persoane sunt ocolite cu sau fără ştiinţă. Ţinînd seama de
specificul persoanelor asistate, de starea lor specială, din sistemul larg al valorilor general-umane vor
putea fi derivate o serie de valori semnificative ale activităţii de asistenţă socială. Aceste valori, au un
grad ridicat de generalitate şi se referă la aspecte cum ar fi:
- respectarea libertăţii umane bazată pe recunoaşterea unităţii în diversitate;
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului în general;
- recunoaşterea unui statut special persoanelor cu nevoi deosebite;
- susţinerea şi facilitarea tendinţei fireşti de autodeterminare a oricărei fiinţe umane;
- tratarea fiecărui client cu maximum de responsabilitate.
B. Nirje citat de Doru Vlad Popovici, 1990, spunea că ,,integrarea însemnă să ţi se permită să fii
capabil, să fii tu însuţi printre ceilalţi”. Integrarea se referă la relaţia care se instaurează între individ
şi societate. Ea se realizează pe mai multe niveluri, de la simplu la complex.
Aceste niveluri sunt următoarele:
• integrarea fizică - permite persoanelor cu un anumit handicap satisfacerea nevoilor de bază
ale existenţei.
• integrarea funcţională - se referă la asigurarea funcţionării persoanei în mediul înconjurător
prin folosirea tuturor facilităţilor şi serviciilor, pe care acestea le oferă (de exemplu: folosirea
mijloacelor de transport în comun, restaurante, cantine, etc.).
• integrarea socială - se referă la ansamblul relaţiilor sociale dintre persoanele cu handicap,
atît fizic cît şi mintal, şi persoanele normale.
• integrarea personală - este legată de dezvoltarea relaţiilor de interacţiune cu persoane
semnificative, în diverse perioade ale vieţii în funcţie de vîrstă.
• integrarea în societate - se referă la asigurarea de drepturi egale şi respectarea
autodeterminării individului cu dizabilitate mintală.
• integrarea organizaţională - se referă la formele şi structurile organizatorice care sprijină
integrarea şi care trebuie să fie organizate în aşa fel încît să răspundă nevoilor tuturor indivizilor din
societate.
Combaterea stigmatizării şi a excluderii sociale se poate realiza prin:
- organizarea unor campanii de informare publică şi de sensibilizare prin intermediul
mijloacelor de informare, cu scopul de a promova sănătatea mintală, de a spori nivelul de cunoştinţe
privind cele mai comune simptome ale depresiei şi tendinţele sinucigaşe, a pune capăt stigmatizării
persoanelor cu tulburări psihice şi a încuraja solicitarea asistenţei celei mai bune şi mai eficace,
precum şi de a promova integrarea activă a persoanelor care se confruntă cu probleme de sănătate
mintală;
- eliminarea stigmatizării persoanelor cu probleme de sănătate mintală implică abandonarea
aplicării unor tratamente invazive şi inumane, precum şi a practicilor bazate pe principiul conform
căruia persoanele bolnave mintal trebuie ţinute închise.
Prin activităţi de acest gen sau prin consiliere, familiile şi persoanele din anturajul persoanelor
cu deficienţe mintale, vor putea învăţa să facă faţă situaţiilor de criză în care s-ar putea găsi la un
moment dat.
Conceptul de consiliere îşi are originea în literatura anglo-saxonă - counseling - şi se referă în
principal la o intervenţie individualizată şi personalizată adresată subiecţilor care se confruntă cu
probleme personale/existenţiale, educaţionale sau profesionale (A. Ghergut, 2005).
Consilierea, în înţelesul său clasic, se rezumă la o triplă perspectivă: psihologică, pedagogică şi socială
asupra activităţilor cu valenţe etice pe care le va întreprinde consilierul, în scopul ajutării beneficiarilor
săi, în vederea angajării în acel tip de comportament care să-i conducă la soluţionarea optimă a propriilor
probleme.
Pentru atingerea scopului, consilierul va lua legătura şi cu persoanele semnificative din viaţa
beneficiarilor săi : părinţii, bunicii, educatorii, colegii, anturajul ţinînd cont de variabiala „vîrsta” a
persoanei consiliate şi extinzîndu-şi la nevoie, activitatea de consiliere şi asupra acestora.
Programele de intervenţie şi serviciile de suport invocate de serviciile de consiliere psihologică sînt
eficiente atunci când evaluarea persoanei cu dizabilităţi este complexă şi validă alături de celelalte
evaluări: medicală şi socială. Psihoterapia a fost contemporana primului act terapeutic şi ea a însoţit
medicina în decursul istoriei sale. Ea a fost prezentă şi dincolo de ariile medicinei ori de câte ori, omul a
avut nevoie de suportul moral al omului.
„La baza oricărei psihoterapii se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme
psihologice au capacitatea de a se modifica învăţînd noi strategii de a percepe şi evalua realitatea şi de
a se comporta. Scopul psihoterapiei este să transforme această convingere în realitate” (I.Holdevici,
1996).
 Concluzionînd, se poate spune că sănătatea mintală este aptitudinea psihicului de a funcţiona
într-un mod armonios, agreabil şi eficace, în măsura în care circumstanţele îi permit să facă faţă cu
supleţe diferitelor situaţii şi să-şi menţină permanent starea de echilibru dinamic. Diametral opus sănătăţii
mintale, boala psihică este definită ca fiind o tulburare a stării de echilibru sau de organizare a vieţii
psihice, de diferite forme, intensităţi şi durată, afectînd conduitele, relaţiile interpersonale şi afectivitatea
acestuia, de care bolnavul poate, sau nu poate fii conştient. Din punct de vedere social, boala se referă la o
stare corporală sau mintală indezirabilă, justificînd astfel intervenţia pentru ameliorarea sau vindecarea sa.
Orice comportament, normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat sau nu a învăţat
individul; în consecinţă, bolile psihice ar fi deprinderi învăţate sau răspunsuri dobîndite în mod
involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu. Pentru vindecarea lor, pacientul trebuie să
înveţe noi alternative comportamentale, care trebuie exersate, atât în cadrul situaţiei terapeutice, cît şi
în afara ei.
 BIBLIOGRAFIE

1. ALBU, A., ALBU, C., 2000 „Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului deficient
fizic”, Editura Polirom, Iaşi,
2. CEOBANU, CIPRIAN, 1996, Conotaţii psihosociale ale deficienţei mintale, Editura Polirom, Iaşi
3. COJOCARU, ŞTEFAN, 2005 - Metode apreciative în asistenţa socială.
Ancheta, supervizarea şi managementul de caz. Editura POLIROM, Iaşi
4. DRUŢU ION, 1995, Psihologia deficienţilor mintali, Cluj-Napoca,
5. DAFINOIU,I., 2001 -„ Elemente de psihoterapie intensivă” Editura Polirom, Iaşi
6. DAFINOIU,I., 2002 - „Personalitatea - metode calitative de abordare. Observaţia şi
interviul”, Editura Polirom, Iaşi
7. ENĂCHESCU CONSTANTIN, 2004, Tratat de igienă mintală, Editura Polirom, Iaşi,
8. GARRISON,, PRESTON J.,2010, ,,Learning about schizophrenia”
9. GORGOS, CONSTANTIN, 1988, ,, Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”,Editura Medicală,
Bucureşti,
10. GHERGUŢ, ALOIS, 2005, Sinteze de Psihopedagogie Specială,
Editura Polirom, Bucureşti,
11. LEGEA 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
12. LEGEA 487/2002, Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
13. MARINA, LUCIAN , 2003,Investigaţia socialului, Editura Emia, Deva
14. MANEA, LIVIUS, 2000, Protecţia Socială a persoanelor cu handicap, Bucureşti,
15. NEAMŢU, G., 2003 - Tratat de asistenţă social,Editura POLIROM, Iaşi
16. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, sociale şi culturale, 1966, art. 2,
17. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice , 1966, articolul 26,
18. Declaraţia Universală Drepturilor Omului, 1948, articolele 3, 21, 23, 25.
19. Declaraţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Retard Mintal, 1971

INTERNET
20. www.advocacy.md-privind drepturile persoanelor cu disabilitati
21. Actele Organizatiei Natiunilor Unite (ONU)
22. Actele Consiliului Europei
23. www.psihohipnoza.ro
24. www.orizonturi.org
25. www.scritube.com
26. http://deficientamintala.blogspot.com
27. http://www.scribd.com/doc/11557200/Sa-Intelegem-Bolile-Psihice
28. www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
29. www.anph.ro