DREPT PRIVAT COMPARAT.

SISTEME JURIDICE CONTEMPORANE

Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
C10
Anul III Drept
09 mai 2023

DREPTUL RELIGIOS (IV)

Dreptul ebraic și dreptul hindus

1. Dreptul ebraic

Legea ebraică sau Halakha (evr.: ‫ )הלכה‬reprezintă întregul corpus legislativ care reglementează

viaţa comunităţii evreieşti, cuprinzând poruncile biblice (mitzvot) pozitive şi negative (613 în total), la
care s-au adăugat mai târziu legislaţia talmudică (după sec. al VI-lea d.Hr.) şi rabinică. Legea ebraică nu
distinge în general între legislaţia religioasă şi cea seculară (distincţie apărută mai târziu din întâlnirea
dreptului roman cu normele interne ale Bisericii creştine), Halakha desemnând mai degrabă drumul de
urmat în viaţa de zi cu zi de către poporul evreu, atât în cadru individual şi familial cât şi comunitar.
Legea ebraică cuprinde prevederi de natură religioasă, rituală, morală, ţinând şi de viaţa familială şi
comunitară.

În cele de mai jos ne vom referi la unele aspecte din Legea evreiască aşa cum apar ele în textul
biblic propriu-zis, întrucât multe dintre acestea au constituit puncte de referinţă în formularea
reglementărilor morale creştine şi în formularea dreptului canonic.

Halakha reprezintă practic aplicarea celor 613 porunci biblice; Legislaţia talmudică şi rabinică nu
fac decât să clarifice şi să aprofundeze semnificaţiile şi implicaţiile acestora în viaţa de zi cu zi, rod al
eforturilor colective ale tradiţiei rabinice. Diferitele şcoli de interpretare biblică au dus la interpretări
diferite ale corpusului biblic încă din antichitate.

Împreună cu diferitele cutume şi tradiţii locale, acestea formau ansamblul codului religios, moral
şi legal după care se călăuzea societatea evreiască a vremurilor vetero-testamentare şi neo-
testamentare.

În exegeza biblică de natură teologică, diferitele aspecte ale Legii ebraice sunt organizate
tematic. Redăm mai jos câteva elemente ţinând de practica juridică, penală, rituală şi politică.

În Vechiul Testament, un mare număr de ofense, greşeli sau păcate erau considerate a fi de
neiertat, având efecte ireversibile. Scopul sancţiunilor severe - pedeapsa cu moartea în special - era
acela de a păstra sfinţenia comunităţii întregi. Nedreptatea aducea cu sine un fel de "impuritate" morală
care risca să atragă mânia lui Dumnezeu asupra comunităţii şi retragerea ajutorului Lui, ca urmare a
încălcării Legământului prin comiterea faptelor respective. Pentru acest motiv, de multe ori, în situaţii
grave, salvarea comunităţii presupunea "nimicirea" celui vinovat.
 Când află de jurământul pe care Saul îl făcuse cu poporul potrivit căruia nimeni nu avea voie să
mănânce miere şi în urma căruia vă fi blestemat cel care îl încalcă, Ionatan îl sfidează şi spune că tatăl
său a tulburat poporul şi că înfrângerea filistenilor ar fi fost mai mare dacă poporul ar fi mâncat atunci
din pradă pe care a găsit-o la vrăjmaşii lui. Saul vrea să-l pedepsească cu moartea pentru sfidarea
blestemului dar poporul îl scăpă pe Ionatan. (1Sam14.24-46) Saul se face că nu-i aude pe unii oameni răi
care spuneau ,,Ce ne poate ajuta acesta’’, îl dispreţuiau şi nu i-au adus niciun dar, iar când poporul cere
pedepsirea cu moartea a acestora, Saul refuză spunând că nimeni nu va fi omorât în ziua respectivă căci
atunci Domnul dăduse o izbăvire lui Israel.(adică înfrângerea amoniţilor) (1Sam 10.26-27, 11.12-13):
nerespectarea zilei Sabatului(Exod 31.15, Numeri 15.32-36); refuzul, din mândrie, de a accepta decizia
unui preot sau judecător într-un caz dificil de omor, neînţelegere sau rană(Deut 17.8).

Părinţii au datoria de a le lăsa copiilor o anumită agoniseală. Apostolul Pavel arată că nu copiii
sunt datori să agonisească pentru părinţii lor, ci părinţii pentru copiii lor.  Solomon spune că averea şi
casa le moştenim de la părinţi. Legea moştenirii prevede împărţirea moştenirii între fii, întâiul-născut
beneficiind de o parte dublă de moştenire (adică 2/3din total), celorlalţi fii revenindu-le cealaltă treime.
În lipsa fiilor naturali, moştenitor putea fi un fiu adoptat, care putea fi un slujitor născut în casă, aşa cum
se plânge Avraam, că va fi moştenit de Eliezer din Damasc. În cazul absenţei fiilor legitimi, moştenitoare
sunt fiicele (cu condiţia să se mărite după cineva dintr-o familie din seminţia tatălui ei, apoi fraţii (dacă
nu există fii şi nici fiice) şi apoi fraţii de tată (dacă nu există nici fii, nici fiice şi nici fraţi). Moştenitorii de
drept pot fi dezmoşteniţi, cum s-a întâmplat cu Ruben, care a fost astfel pedepsit pentru că a îndrăznit
să se culce cu Bilha, ţiitoarea tatălui său, sau îşi pot pierde singuri acest drept, cum s-a întâmplat cu
Esau, care şi-a vândut dreptul de întâi-născut lui Iacob, în schimbul unei ciorbe de linte. Orice fată, care
are o moştenire în seminţiile copiilor lui Israel, trebuie să se mărite după cineva dintr-o familie din
seminţia tatălui ei, pentru ca fiecare din copiii lui Israel să-şi aibă moştenirea părinţilor săi. Tatăl poate
decide lăsarea unei părţi din avere şi fetelor, cum face dreptul Iov cu cele trei fete ale sale.

Pedeapsa pentru omorurile involuntare, accidentale este exilul într-una din cetăţile de scăpare
special amenajate în acest scop, întocmite special pentru că lungimea drumului să potolească mânia
răzbunătorului sângelui”. Făptaşul va trebui să trăiască în cetăţile de scăpare până la moartea marelui
preot. Nici el nu va putea să plătească vreo sumă de răscumpărare pentru a se întoarce în cetatea lui.

Ucigaş fără voie este acela care nu i-a întins laţuri aproapelui, şi nici nu i-a fost vrăjmaş
înainte. Nu este ucidere dacă a)cel care aruncă ceva asupra cuiva fără să-l fi pândit, împinge pe
aproapele său dar nu din vrăjmăşie, aruncă din nebăgare de seamă o piatră care-i poate pricinui
moartea şi acesta moare  b)dacă cineva aruncă asupra altcuiva din nebăgare de seamă o piatră care-i
poate pricinui moartea şi moare, fără să-l urască şi fără să-i caute să-i facă rău.  c)moartea a survenit
printr-o lovire cu o piatră sau cu o unealtă de lemn care nu puteau provoca moartea în mod normal,
d)moartea hoţului care este prins spărgând casa noaptea. e)dacă un om împinge pe aproapele lui fără
veste şi nu din vrăjmăşie.

Uciderea înseamnă distrugerea chipului lui Dumnezeu, ceea ce face ca pedeapsa pentru ucidere
să fie moartea. ea însemnând călcarea poruncii a 6-a a Decalogului. Ucigaş este acela care:
 a) ucide prin viclenie (prin întinderea de laţuri);

b) ucide un om prin lovirea fie cu o unealtă de fier, fie cu o piatră sau cu o unealtă de lemn
capabile de a produce moartea;

c) ucide prin împingere din ură sau prin lovire cu mâna din vrăjmăşie;

d) ucide pe spărgătorul casei în timpul zilei.

e)vătămarea corporală ce duce la moartea robului în mai puţin de o zi ;

 f)lovirea unei femei însărcinate soldată cu moartea bebeluşului. 

În acest caz răzbunătorul sângelui trebuie să-l omoare pe ucigaş, când îl va întâlni Iar dacă
ucigaşul încearcă să se ascundă în cetăţile de scăpare, el va fi adus înapoi şi dat în mâinile răzbunătorului
sângelui pentru a fi omorât. Pentru aceşti ucigaşi nu va putea fi primită vreo sumă de răscumpărare.

Violul pe câmp a unei fete logodite era pedepsită cu moartea făptaşului. Fata nu trebuia să
păţească nimic, ea nu era vinovată de o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea, căci era ca şi cu un
om care se aruncă asupra aproapelui lui şi-l omoară.

Violul unei fecioare nelogodite cu parteneri prinşi în fapt, se pedepsea cu obligaţia de a plăti
tatălui 50 de sicli de argint şi violatorul era obligat s-o ia de nevasta fără dreptul de a o putea repudia
(goni) toată viaţa. Acest drept al bărbatului era prevăzut pentru cazul de curvie al femeii.

Calomnia bărbatului care-şi acuza nejustificat nevasta de preacurvie se pedepsea cu plata a o

sută de sicli de argint şi interzicerea repudierii pentru toată viaţa.

Furtul se pedepsea de la 2 ori (în cazul găsirii lucrului), până la 4-5 ori (dacă este vorba de un bou
sau o oaie tăiată sau vândută) şi 7 ori (dacă bunul respectiv este furat de foame), iar dacă hoţul nu putea
plăti despăgubirea, prin vânzarea bunurilor sale, era vândut ca rob. Dacă hoţul îşi recunoaştea furtul, el
urma să restituie bunul, la care urma să adăuge o cincime din preţul acestuia şi, aducând o jertfă de vină,
era iertat. Dacă hoţul intra într-o casă în timpul nopţii şi în urma luptei hoţul era omorât, stăpânul nu
purta nicio vină. Dacă însă spargerea se petrecea în timpul zilei, proprietarul era pe deplin responsabil
de eventuala moarte a hoţului. Furtul unui om era pedepsit cu moartea.

Legea prevedea dreptul oricui (străini, săraci, călători) de a mânca dintr-o vie oarecare dar fără
să ia în vas sau de a culege spicele cu mâna dar fără a folosi secerea.

Porunca a 9-a din Decalogul primit de Moise pe muntele Sinai incriminează mărturia mincinoasă.

În Exod există interdicţia de a ne uni cu cel rău pentru a face o mărturie mincinoasă pentru el.
 Aceeaşi carte prevedea că, în caz de mărturie falsă, autorii urmau sa indure aceeaşi pedeapsă cu
aceea pentru care au depus mărturie falsă, pentru a sluji de exemplu celorlalţi. Se scotea astfel răul din
mijlocul poporului. În felul acesta, ceilalţi vor auzi şi se vor teme, şi nu se va mai face o faptă aşa de
nelegiuită în mijlocul cetăţii. În această privinţă nu trebuia să se manifeste milă ci să se ceară: viaţă
pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.

În Levitic se menţionează ca martorul care tăinuia vreo informaţie îşi lua asupra lui păcat şi
trebuia să aducă o jertfă de vină ispăşitoare

Robul evreu va putea sluji doar şase ani, în al 7-lea an urmând să fie eliberat fără despăgubire .
Şi nu cu mâna goală ci cu daruri din toată averea ta şi fără părere de rău (Exod 21.2, Deut 15.12-18). El
va ieşi aşa cum a intrat, cu sau fără nevastă. Dacă stăpânul i-a dat nevastă atunci el va ieşi singur. Dacă
va declara că vrea să rămână la stăpânul lui pentru că îl iubeşte pe el şi îşi iubeşte şi familia atunci
stăpânul său îi va găuri urechea cu o sulă şi va rămâne robul lui pe vecie (Exod 21.3-6, Deut 15.16-18).

Dacă cineva îşi va vinde fata ca roabă, stăpânul său va fi obligat ca, dacă nu-i va plăcea, să-i
înlesnească răscumpărarea; dacă o va da fiului de nevastă, acesta va trebui să se poarte cu ea după
dreptul fiicelor, indiferent dacă fiul său va mai lua o nevastă; iar dacă nu-i convin aceste lucruri ea va
putea să plece fără nici o despăgubire (Exod 21.7-11).

Robul evreu va fi folosit ca un om tocmit cu ziua, ca un venetic şi nu va putea fi pus să facă

munca de rob (Lev 25.39-41). El nu va fi vândut cum se vând robii (Lev 25.41), nu va fi stăpânit cu
asprime, ci cu teama de Dumnezeu (Lev 25.43,46,53).

Robii străini pot fi cumpăraţi (Lev 25.44,45) sau lăsaţi moştenire (Lev 25.46). Evreul căzut în
robie va putea fi răscumpărat de unul din fraţii lui sau chiar de el însuşi, răscumpărarea fiind calculată
raportat la numărul anilor care mai sunt până la anul de veselie. (Lev 25.46-54)

Nu prin vorbe se pedepseşte un rob, căci chiar dacă pricepe, n'ascultă. (Prov29.19) Slujitorul pe
care -l răsfeţi din copilărie, la urmă ajunge de se crede fiu. (Prov29.21) Nu cleveti pe un slujitor la
stăpînul lui, ca să nu te blesteme şi să te faci vinovat. (Prov30.10).

2. Dreptul hindus

În primul rând trebuie remarcat faptul că dreptul hindus nu înseamnă dreptul indian. Doar acea
parte a locuitorilor Indiei ce se consideră ca religie hinduşi sunt hindu. În consecinţă dreptul indian şi
dreptul hindus nu sunt sinonime. Dreptul indian este dreptul statului India ce se aplică tuturor
locuitorilor indiferent de religie, în schimb ce, dreptul hindus, este dreptul ce se aplică doar comunităţii
hindu.

Aşa cum remarcă Genevieve Chretien-Vernicos, faptul de a vorbi despre concepţia hinduistă
despre drept începe cu un paradox, deoarece în tradiţia hindusă nu există un termen care să explice
conceptul de drept. În 1772 guvernatorul britanic ordona ca în toate procesele vizând succesiunile,
căsătoria, castele şi celelalte practici şi instituţii religioase să se aplice hinduşilor propriile lor legi.

Pentru a înţelege despre ce este vorba şi care sunt consecinţele a trebuit să se facă un mare
efort pentru studierea şi traducerea cărţilor sanscrite în care erau codificate legile hinduse. Aceste cărţi
erau un fel de tratate de Dharma pe care traducătorii occidentali le-au tradus prin termenul echivalent
în cultura lor carte de drept sau cod, traducând cuvântul dharma prin cuvântul drept.

Şi indienii au urmat această practică, dar atunci când au tradus conceptul de drept în limbile
moderne au utilizat alţi termeni. Astfel, în dicţionarele hindi moderne avem doi termeni pentru a
desemna dreptul, unul este împrumutat tradiţiei arabo - persane musulmane Kanun, şi celălalt tradiţiei
sanscrite hinduse Vidhi, acesta din urmă devenind termenul oficial de desemnare a noţiunii de drept în
Constituţia indiană.

Acest lucru se datorează faptului că limbile indiene moderne utilizaseră toate

cuvântul dharma pentru a desemna un alt concept importat din occident : religia.

Acest lucru s-a datorat faptului că în tradiţia hindusă nu exista ideea unui drept separat de
religie sau cea unei religii separate de alte reguli de viaţă socială. Pivotul acestui model este dharma ce
nu înseamnă nici religie nici drept ci reprezintă concepţiile hinduse despre drept. Pentru a înţelege mai
bine lucrurile trebuie să analizăm noţiunea de dharma, după aceea sursele noţiunii dharma şi în al
treilea rând caracteristicile lui dharma.

Noţiunea de dharma. Cuvântul dharma este format cu sufixul ma de la rădăcina dhar sau dhr.

Această rădăcină exprimă acţiunea de a ţine, de a suporta, de a menţine, de a proteja, de a

păstra. Dharma este maniera în care sau mijloacele prin care cineva ţine suportă sau menţine. Printr-o
alunecare de sens, aceasta devine nu numai maniera de a face lucrurile ci singura manieră de a le face.

Dharma este maniera în care trebuie să ţinem , să purtăm şi să suportăm sau să menţinem. La

nivel cosmic dharma este maniera în care se menţine orice lucru, maniera în care cosmosul sau echilibrul
cosmosului este menţinut. La nivel microscopic ea reprezintă maniera în care fiecare element constitutiv
al cosmosului contribuie în felul său la menţinerea echilibrului general.

Este clar că fiecare element cosmic are propria sa dharma, dar în practică hinduşii îşi îndreaptă
atenţia asupra lui Dharma fiinţelor vii . Fiecare individ are propria sa dharma, propria
sa svadharma determinată în mod esenţial de doi factori : apartenenţa la una din cele patru etape ale
vieţii ( asrama ) şi apartenenţa la una din cele patru clase sociale ( varna).

Dharma fiecăruia reprezintă modul în care el trebuie să se comporte pentru a susţine ordinea
cosmică existentă.
 În ceea ce priveşte domeniul de acţiune al lui dharma putem preciza că aceasta reglează toate
activităţile indiferent de natura unei persoane. În primul rând ea reglează activităţile cotidiene, când
trebuie să se trezească, cum trebuie să-şi împartă ziua, când trebuie să meargă la culcare, ce trebuie să
mănânce atât calitativ cât şi cantitativ.

Dharma reglează şi relaţiile umane cu puterile supranaturale, ea prescrie ritualurile ceremoniilor

prin care aceste relaţii sunt întreţinute, atingând aici registrul religiei. De asemenea dharma guvernează
relaţiile dintre un individ cu semenii săi, contractele sociale şi toate celelalte norme ce în societatea
noastră ţin de domeniul dreptului.

Dreptul hindu este cu toate celelalte aspecte activităţilor unui hindu parte din dharma hindu.
Regulile dreptului hindu vor fi găsite în tratatele de dharma deşi aceste texte conţin o multitudine de
alte reguli ce nu au practic nimic în comun cu dreptul. Cu alte cuvinte dharma principala sursă de drept
admite alături de ea şi alte surse de drept.

Sursele dreptului hindu. Sursele dreptului hindu sunt : dharma căreia trebuie să-i punem în
evidenţă atât sursele materiale cât şi cutumia.

Sursele materiale ale lui dharma provin dintr-o revelaţie (sruti) care a fost parţial scrisă şi
îmbogăţită în continuare prin tradiţie şi comentarii ulterioare.

Cuvântul sruti semnifică audiţie de unde a auzi de unde revelat. Dharma provine dintr-o
revelaţie de care au beneficiat anumiţi aleşi şi care a fost parţial scrisă în texte sacre numite Veda ce
semnifică cunoaştere şi înţelepciune.

Vedele sunt formate din patru părţi dintre care cea mai veche rigveda datează de aproximativ
1100 ani înainte de Hristos. Profesorul Sinha spune că rigveda este textul cel mai sacru pentru hinduşi şi
că el constituie o parte a tradiţiei vie hindu. Această literatură vedică este în totalitate de natură
religioasă şi de aceea a fost nevoie ca ea să fie dezvoltată şi interpretată.

Tradiţia Smriti. Smriti înseamnă memoria de care ne amintim şi care este mereu prezentă în
viaţa noastră, cu alte cuvinte smriti înseamnă tradiţia. Autori hindi, numiţi înţelepţi au interpretat între
anii 600 şi 100 Î.H., revelaţiile, modelându-le într-o ştiinţă juridică numită dharma.

Lucrările lor se numesc în general dharmasastrahs, adică tratate de dharma la care distingem din
punct de vedere cronologic două tipuri: dharmasutras şi dharmasastras.

Darmasutras reprezintă cărţile de darma în proză succintă şi enigmatică ce sunt utilizate şi

pentru alte ramuri ale cunoaşterii cum ar fi yoga şi arhitectura. Ele enunţă preceptele de dharma sub
forma aforismelor.

Aceste manuale au fost scrise cu siguranţă între anii 600 şi 300 Î.H. Cele mai vechi şi cele mai
celebre sunt atribuite autorilor Gautama Apastamba Vasistha şi Baudhayana.
 Aceste prime lucrări sunt destul de vagi şi nu dau prea mare atenţie aspectelor juridice ale lui
dharma. Ulterior, regulile de drept au apărut în scrierile religioase.

După anul 300 Î.H. au apărut dharmasastras-le ce au dat numele lor întregii învăţături. Ele sunt
mult mai detaliate şi sunt scrise în versuri, în distihuri de 12 silabe numite sloka.

Dintre cele mai semnificative putem aminti pe cele ale lui Manu numite manusmriti. Ele
reprezintă traducerea în versuri metrice a unei lucrări anterioare atribuită lui Manu, devenind cel mai
influent discurs de drept şi de doctrină hindusă, atât în India, cât şi în Asia de Sud-Est.

O altă lucrare importantă este Yajnavalkya, scrisă în numele unui înţelept ilustru ce a trăit între
anii 100 şi 300 D.H. şi conţine cu preeminenţă dreptul hindus în perioada colonizării britanice.

În domeniul dharmasastras introducem şi poemele epice cunoscute sub numele de

mahabharata. Mahabharata conţine marea istorie epică a bătăliei triburilor bharatas, triburi ariene ce au
invadat India şi este cel mai important epic existent până azi.

El descrie o istorie cadru şi un ansamblu de naraţiuni în care mai multe istorii succesive sunt
incluse în interiorul alte istorii.

Fondul poemului datează cu siguranţă din anii 500 Î.H., dar textul actual conţine multe adăugiri
ulterioare ce fac imposibilă datarea cu precizie a diverselor sale părţi.

El este divizat în 18 părţi, iar doctrinele juridice le regăsim în majoritatea lor în partea a XII-a, sub
denumirea de santi parva. Primele 129 de capitole prezintă obligaţiile regelui, următoarele 38, tratează
despre obligaţiile speciale în timp de răstrişte, iar ultimele 189 de capitole, vorbesc despre moarte şi
ieşirea din existenţa terestră.

De asemenea putem considera ca surse ale dreptului o lucrare ce aparţine domeniului artha, ce
în traducere înseamnă ştiinţa utilului şi a guvernării.

Această lucrare are un conţinut machiavelic, punând mai mult accentul pe artha, decât pe
dharma, susţinând că scopul scuză mijloacele.

O altă sursă a dreptului hindus este reprezentată de comentariile sau interpretările ulterioare
numite nibandhas.

Începând din secolul al VIII-lea, nu s-au mai scris noi dharmasastras, în schimb, vechile scrieri au
început să fie interpretate în lucrări ce se numesc nibandas. Ele au fost mult utilizate în perioada
colonială, fără a se mai face mult caz despre tradiţionala dharma.

Cutuma. Cutuma, denumită achara, este de asemenea considerată ca o sursă de drept,

înţelegându-se prin aceasta ca o extindere a practicii judiciare, fără ambiguitate în ceea ce priveşte
virtuţile. Chiar şi cărţile anterioare evocă posibilitatea cutumei numind-o practica bunelor sadacara sau
practica savanţilor sistacara: „Legile ţării, castele, familiile care nu se opun textelor, dispun de autoritate.
Cultivatorii, comercianţii, crescătorii de animale, creditorii, meşteşugarii, au autoritatea de repeta şi de a
face cunoscute regulile ».

Dacă în principiu sastras-ele sunt sursa teoretică a dreptului, în practică, maximele şi cutumele

erau dominante. În fiecare localitate, fiecare castă are propriile sale cutume, propriul său tribunal numit
panchayat sau propria adunare locală. Această adunare locală rezolvă toate dificultăţile sau conflictele
ce apar în interiorul castei, sprijinindu-se pe opinia publică locală. Ea judecă conform lui dharma adaptat
nevoilor locale ale castei şi intervine în orice fel de problemă religioasă şi juridică, aplicând pedepse ce
pot merge de la dispreţ, până la excluderea din castă.

Caracteristicile lui Dharma. Deşi dharma este ceea ce se apropie cel mai mult de semnificaţia
noţiunii de drept, are totuşi un statut particular şi foarte complex. Dharma nu prevede drepturi, ci doar
îndatoriri. Fondat pe credinţa că există o ordine universale inerentă naturii şi lucrurilor, ordine necesară
conservării lumii, dharma reprezintă ansamblul obligaţiilor ce se impun oamenilor, deoarece ele decurg
în mod necesar din ordinea naturală a lucrurilor. În consecinţă, conceptul nostru de drept subiectiv
apare pentru un hindus cu adevărat exotic, deoarece pentru ei dharma se axează pe ideea de datorie şi
nu pe cea de drept.

Un caracter particular al lui dharma dezvoltat în dharmasastras, vizează rolul pe care îl are
regele şi obligaţiile ce îi incumbă acestuia. Regele ce se numeşte raja nu are nici el drepturi, ba din
contră, cum dharma lui este cea mai elevată, are obligaţia de a-şi face supuşii fericiţi (ranjayati). Încă o
dată, obligaţiile lui sunt concepute ca o contribuţie obligatorie a sa la menţinerea echilibrului general.
Responsabilitatea sa este de a menţine un echilibru între indivizii din regatul său. El trebuie să-l
protejeze pe cel slab împotriva atacurilor celui puternic, ca cel puternic să nu-l devoreze pe cel slab, cum
peştele mare îl înghite pe cel mic.

Dharma nu este aceeaşi pentru toţi, ea depinde pe deoparte de casta la care aparţine individul,
iar pe de altă parte, de vârsta sa şi de stadiul de viaţă în care se găseşte.

Ce înţelegem prin castă? Casta reprezintă un ansamblu de persoane ce posedă prin naştere
dreptul de a se căsătorii între ele şi de a mânca împreună. Organizarea socială al Indiei este caracterizată
de acest sistem al castelor.

Conform unui text din Rigveda, hinduşii sunt repartizaţi în principal în patru caste, varnas:

brahmanii – însărcinaţi cu predarea înţelepciunii şi cu sacrificiile;

kastriyas – războinicii însărcinaţi să protejeze ordinea cu ajutorul armelor;

varsyas – însărcinaţi cu comerţul;

 sudras – însărcinaţi cu cultivarea pământului.

Restul populaţiei este expulzată în afara castelor şi consideraţi paria sau chandalas. În realitate,
sistemul este mult mai complex, deoarece el se combină cu alt sistem, numit jati, sistem ce exista deja în
India în momentul invaziei triburilor ariene.

În India există aproximativ 2000 de caste ordonate ierarhic, fiecare castă manifestând un real
dispreţ faţă de castele inferioare.

Cum aveam patru caste, ca structură de organizare socială, la fel viaţa fiecărei persoane
cunoaşte şi ea patru stadii sau etape de dezvoltare.

Prima etapă este cea de elev, brahmancharine, ce reprezintă începutul vieţii şi trebuie să fie
consacrată celibatului, austerităţii şi studiului.

A doua etapă reprezentată de grahastha, este cea a şefului de familie sau a stăpânului casei.

A treia etapă este reprezentată de vanaprastha şi reprezintă ermitul retras în pădure şi

debarasat de bunurile materiale ale acestei lumi.

Ultima etapă este cea de sanayasin ce reprezintă stadiul ascezei şi ascetul ca persoană.

Deşi dharma este un drept revelat, spre deosebire de dreptul evreiesc sau musulman, el nu este
absolut, dharma se propune fără a se impune, fiind doar din punct de vedere teoretic imuabil.

Faptul că dharma se propune fără a se impune, se datorează faptului că el se suprapune unei

societăţi deja existente în care fiecare castă, fiecare religie, fiecare familie, fiecare grupare socială, îşi
aveau propriile cutume particulare.

Brahmanii care au compus dharmasastra nu erau pur teoreticieni şi nu se considerau ca

legislatori, ci ei erau mai degrabă moralişti a căror misiune esenţială era de a revela oamenilor regulile
de conduită ce decurgeau din natura lucrurilor. Regula ce trebuia respectată, cutuma, trebuia să fie
conformă cu învăţătura din sastra. În caz de conflict, regula prevăzută în dharma se estompa în faţa
regulii cutumiare, fără a reproşa oamenilor absorbiţi de sarcinile lor cotidiene, faptul că se conduc în
funcţie de obiceiurile lor ancestrale. De asemenea, chiar dharmasastra recunoaşte întâietatea cutumei
asupra regulii de dharma. Cel ce urmează obiceiul strămoşilor nu produce nici un rău, declară Manu (IV,
178), recomandând chiar regelui de a se informa asupra obiceiurilor castelor, a regiunilor şi ale familiilor
şi de a fixa obligaţiile fiecăruia în conformitate cu aceste cutume (VIII, 41).

Astfel, în conformitate cu natura sa proprie, regula ce decurge din dharma nu se poate impune,
ea nu poate decât să se propună, iar prescripţiile făcute de aşa zişii legislatori, nu devin reguli de drept,
decât în măsura în care ele sunt acceptate de către populaţie, devenind astfel o practică.
 În ceea ce priveşte faptul că dharma nu este decât din punct de vedere teoretic o lege imuabilă,
totuşi, deşi textele prezintă o anumită fascinaţie uniformă, propun adesea soluţii diferite la aceeaşi
problemă. Deşi în teorie dharma relevată este eternă şi imuabilă, aceste soluţii diferite le putem pune pe
seama unor variaţii locale sau temporare, deşi avem de a face adesea cu opinii diferite în acelaşi text.
Există două explicaţii pentru această stare de lucru:

există numeroase ocazii în care după enunţarea unui subiect particular din dharma, anumite
reguli suplimentare să fie introduse pentru ca acesta să poată fi aplicat doar în caz de nevoie, fapt ce se
traduce în general prin situaţie de nevoie sau de urgenţă, apat. Deşi apat este folosit adesea, el nu a fost
niciodată definit cu claritate. Putem deduce că el se referă la stări de calamitate generală, cum ar fi
inundaţiile sau perioadele de secetă, dar el se referă de asemenea şi la starea de urgenţă ce vizează unul
sau mai mulţi indivizi. Această teorie a apad-ului, poate fi considerată ca posibilitate pe care autorii
textelor de dharma o lasă ca dreptul să poată fi adaptat circumstanţelor.

Teoria conform căreia dharma este eternă şi imuabilă, trebuie adaptată unui alt concept foarte
popular în hinduism. Hinduşii, ca şi vechii greci şi alte civilizaţii, consideră că succesiunea celor patru
vârste ale lumii (yugas), se realizează ca o decădere de la ce este mai bun, la ce este foarte rău. Timpul
prezent este cel al vârstei lui Kali, adică, ne aflăm în epoca Kaliyuga. În perioada primei vârste,
echivalentul vârstei de aur la greci, dharma era perfectă, dar s-a diminuat cu un sfert la fiecare etapă
următoare, ajungând ca în prezent, în epoca Kali, dharma s-a diminuat, rămânând doar un sfert din ea.
În consecinţă, numeroase practici de evitat sunt descrise în textele dharma. De exemplu, textele cele
mai recente au utilizat acest criteriu pentru a explica poziţiile anterioare şi contradicţiile ce apar în texte,
în sensul că practici ce erau autorizate în primele vârste ale lumii, trebuie evitate în etapa actuală de
Kaliyuga. Hinduismul crede în deteriorarea graduală a lumii şi în teoria eternului retur a celor 4 vârste.
Concluzia logică pentru un hindus este că dharma şi dreptul sunt de fapt supuse unei schimbării
continuu.

Bibliografie selectivă:

1. Gheorghe Bonciu, Drept privat comparat. Sisteme juridice contemporane, Note de curs,
Pitești, 2023;

2. A. Iftimei, Drept comparat și sisteme juridice contemporane, Ed. Universul Juridic, București,
2020;

3. Aurel Bonciog, Curs de drept privat comparat, Ed. Universul Juridic, București, 2010;

4. L.-J. Constantinesco, Tratat de drept comparat. Introducere în dreptul comparat, vol. I, Ed. All,
București, 1997;

5. M. Guțan, Sisteme de drept comparate. Introducere în teoria generală a dreptului comparat,

Ed. Hamangiu, București, 2014;
 6. V.D. Zlătescu, Curs de drept comparat, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 1997;

7. Maria G. Losano, Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european și extraeuropean,

Ed. All Beck, București, 2005;

8. R. Bercea, Dileme în teoria comparației, Ed. C.H. Beck, București, 2019;

9. Valerius M. Ciucă, Drept privat comparat. Lecțiuni, vol. I Prolegomene, Ed. Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2020.