UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.

7
PEDEPSELE COMPLEMENTARE

7.1.Obiective.
7.2.Noțiuni introductive.
7.3.Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice.
7.4.Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice.

7.1.Obiective.
• Caracterizarea pedepselor complementare.
• Analiza analiza pedepselor complementare aplicabile persoanei fizice.
• Analiza analiza pedepselor complementare aplicabile persoanei juridice.

7.2.Noțiuni introductive.
Pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea instituită prin
pedeapsa principală. Pedepsele complementare sunt prevăzute de lege, aplicate
de instanţa judecătorească numai pe lângă o pedeapsă principală.
Ca sancţiune penală şi pedepsele complementare îndeplinesc alături de
pedepsele principale funcţii de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate.
Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni ca scop al pedepsei se realizează şi prin
aplicarea pedepselor complementare.
7.3.Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice.

În dreptul penal român pedepsele complementare sunt : interzicerea exercitării

unor drepturi, degradarea militară. și publicarea hotărârii definitive de
condamnare.
Pedepsele complementare sunt reglementate în texte distincte în partea generală
a codului penal şi sunt prevăzute de cele mai multe ori în partea specială a
codului penal şi în legile speciale pe lângă pedeapsa principală.

1.Interzicerea exercitării unor drepturi

Actualul cod penal prevede modificări substanţiale ale pedepsei complementare
a interzicerii exercitării unor drepturi, fiind reglementată posibilitatea
restrângerii exercitării unui număr de 15 drepturi față de 5 în vechea
reglementare.
O primă modificare ce poate fi observată şi care ţine de acurateţea textului
priveşte denumirea legală a acestei pedepse complementare. Noua reglementare
consacră denumirea de interzicere a exercitării unor drepturi care este de
preferat în schimbul celei actuale de interzicere a unor drepturi, pentru că, până
la urmă, această sancţiune poartă asupra exerciţiului dreptului sau drepturilor
respective.
Cele mai importante modificări au intervenit asupra conţinutului pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, fiind extinsă sfera
drepturilor a căror exercitare poate fi restrânsă. De asemenea, a fost redusă
perioada de executare a pedepsei complementare, în noul Cod penal aceasta
fiind cuprinsă între unu şi 5 ani, faţă de perioada prevăzută în Codul penal
aanterior, cuprinsă între unu şi 10 ani.

a)Categorii de drepturi a căror exercitare poate fi interzisă ca pedeapsă

complementară
Acestea sunt prevăzute expres în dispozițiile art.66 alin.1 lit.a-o C.pen., după
cum urmează:
a) Dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) Dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) Dreptul de a alege;
e) Drepturile părinteşti;
f) Dreptul de a fi tutore sau curator;
g) Dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a
desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) Dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) Dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) Dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public;
l) Dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) Dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă;
n) Dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu
persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă
ori de a se apropia de acestea;
o) Dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri
unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de
judecată.

b)Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică de instanţa
judecătorească pe lângă pedeapsa închisorii, indiferent de cuantumul acesteia.
Interzicerea unor drepturi se aplică numai pe lângă o pedeapsă principală
stabilită pentru o infracţiune.
De asemenea, este prevăzută posibilitatea aplicării pedepsei complementare
chiar si pe langa pedeapsa principala a amenzii, fara a exista vreo condiționare
legată de cunatumul acesteia.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie
ori de câte ori este prevăzută în lege.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este facultativă
dacă pedeapsa principal stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată
că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana
infractorului, această pedeapsă este necesară.

c)Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.

Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau
după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării.
Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
sau înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât
săvârşirea unei noi infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se
va executa după executarea pedepsei închisorii.

2.Degradarea militară
Degradarea militară este pedeapsa complementară ce constă în pierderea
gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă.
Potrivit naturii sale, degradarea militară este o pedeapsă privativă de drepturi,
care se poate aplica numai acelor condamnaţi care au calitatea de militari în
activitate, în rezervă sau în retragere.
Degradarea militară ca pedeapsă complementară privativă de drepturi se
deosebeşte de interzicerea unor drepturi unde exercitarea drepturilor este numai
temporar interzisă (între 1 şi 10 ani), prin aceea că gradul militar şi dreptul de a
purta uniformă sunt pierdute pentru totdeauna, pedeapsa constând tocmai în
pierderea acestora.
a)Aplicarea degradării militare
Degradarea militară se aplică numai condamnaţilor militari în activitate, în
rezervă sau în retragere şi sub acest aspect sfera subiecţilor cărora li se poate
aplica este mai restrânsă decât în cazul inter zicerii unor drepturi.
Degradarea militară se aplica în mod obligatoriu în cazul infracţiunilor grave
care au atras aplicarea pedepsei cu închisoarea mai mare de 10 ani sau
detenţiunea pe viaţă ( art.69 alin.2 C.pen.).
Degradarea militarã se poate aplica, fiind facultativã, când pedeapsa aplicatã de
instanțã este închisoarea de cel puțin 5 ani și cel mult 10 ani și a fost pronunțatã
pentru o infracțiune sãvârșitã cu intenție (art. 69 alin. 3 C.pen.).

b)Executarea degradării militare

Pedeapsa complementară a degradării militare se execută, se aduce la îndeplinire
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

3.Publicarea hotărârii definitive de condamnare

Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţinând
seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea
săvârşirii altor asemenea infracţiuni.
Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanţă, într-
un cotidian local sau naţional, o singură dată.
Publicarea hotărârii definitive de condamnare se face pe cheltuiala persoanei
condamnate, fără a se dezvălui identitatea altor persoane.

7.4.Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice.

Pe lângă pedeapsa principală a amenzii, se pot aplica persoanei juridice una sau
mai multe pedepse complementare dintre cele prevăzute de art.136, 138-144
C.pen., acestea fiind:
a) Dizolvarea persoanei juridice (art.139 C.penal), constituie cea mai aspră
pedeapsă complementară.
Dizolvarea persoanei juridice este facultativă în două situaţii:
– atunci când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de
infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea mai mare de 3 ani;
– atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de
infracţiuni.
Dizolvarea persoanei juridice – ca pedeapsă complementară – se dispune în
mod obligatoriu de către instanţă, în caz de neexecutare cu reacredinţă a uneia
din pedepsele complementare prevăzute în art.136 alin.(3) lit.b-e C.pen., şi
anume:
– suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice;
– închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice;
–interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice şi plasarea sub
supraveghere judiciară.
Măsura de dizolvare a persoanei juridice ca pedeapsă complementară, nu se
aplică:
– partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase
aparţinând minorităţilor, care au fost constituite, potrivit legii;
– persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei ( art.141
C.pen.).
Excluderea acestor entităţi juridice poate fi justificată prin participarea lor la
exercitarea libertăţilor publice garantate de Constituţie.
O condiţie pentru aplicarea acestei pedepse complementare o constituie
existenţa elementului intenţional în săvârşirea infracţiunii. În măsura în care
dizolvarea este condiţionată de crearea persoanei juridice ori de determinarea
obiectului ei de activitate în scopul comiterii de infracţiuni, este evident că
infracţiunile comise nu pot fi decât intenţionate, o persoană juridică neputând fi
creată pentru a comite infracţiuni din culpă.

b) Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice

(art.140, C.pen.).
Constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile
persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
Această pedeapsă complementară se impune în considerarea condiţiilor în care a
fost comisă infracţiunea. Spre exemplu, atunci când persoana juridică a fost
condamnată pentru o infracţiune la normele privind protecţia muncii şi protecţia
mediului, se impune suspendarea activităţii pe o
anumită perioadă, cel puţin până la înlăturarea cauzelor care au determinat
comiterea infracţiunii.
Pedeapsa vizează în principal activitatea în exercitarea căreia infracţiunea a fost
comisă, activitate profesională sau socială.
În caz de neexecutare cu rea-credință a pedepsei complementare a afișării sau
publicării hotărârii de condamnare, instanța de judecată dispune suspendarea
activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în
executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni ( art.140 alin.2
C.pen.). Dacă până la împlinirea termenului prevăzut ( de până la 3 luni )
pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea
persoanei juridice.
Ca şi în cazul dizolvării, există anumite persoane juridice exceptate de la această
măsură:
– partidele politice, sindicatele, patronatele şi organizaţiile religioase aparţinând
minorităţilor, constituite potrivit legii;
–persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

c) Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice (art. 142 C. pen.).
Această pedeapsă complementară constă în închiderea unor puncte de lucru ale
persoanei juridice sau mai multora dintre punctele de lucru ale persoanei juridice
cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost
săvârşită infracţiunea.
Spre deosebire de Codul penal anterior, care prevedea că închiderea punctelor
de lucru sau a unui punct de lucru se putea face pe o durată de la 3 luni la 3 ani,
Cod penal actual nu prevede o asemenea limită.
Persoanelor juridice care-şi desfăşoară activitatea în domeniul presei nu li se
poate aplica o asemenea pedeapsă complementară.
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat
persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru, se comunică, la data
rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi
organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

d) Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice (art.143 C.pen.).

Constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect la procedurile pentru
atribuirea contractelor de achiziţii publice.
Deci, această măsură constă în interzicerea de a participa la un contract încheiat
de către stat, autorităţile sau instituţiile publice, colectivităţile teritoriale ori alte
întreprinderi controlate de stat.
Se interzice atât participarea directă, cât şi simulaţia prin interpunere de
persoane (participare indirectă).
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat
persoanei juridice pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la
procedurile de achiziţii publice, se comunică, la data rămânerii definitive:
– Oficiului Registrului Comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de
publicitate în registrul comerţului;
– Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în
registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial;
– Altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării
formalităţilor de publicitate.

e) Plasarea sub supraveghere judiciară (art. 144 C. pen.).

Plasarea sub supraveghere este o nouă pedeapsă complementară aplicabilă
persoanei juridice, ce constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator
judiciar sau a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la 1
la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii.
Administratorul judiciar sau mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza
instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în
vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni.
În cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea
acestei pedepse cu pedeapsa suspendării activităţii.
Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul instituţiilor publice,
partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori
aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii.

f) Afişarea sau difuzarea hotărârii. (art. 145 C. pen.).

Constituie o pedeapsă complementară cu un efect intimidant considerabil asupra
persoanelor juridice, afectând imaginea de marcă, reputaţia comercială, şi
poziţia persoanei juridice putând avea ca efect pierderea clientelei, diminuarea
credibilităţii, iar în anumite situaţii ar putea avea consecinţe fatale pentru
supravieţuirea activităţii.
Pe de altă parte, potenţialele victime ale persoanei juridice sunt atenţionate şi pot
deveni mai precaute în relaţiile de afaceri cu persoana juridică în cauză sau pot
să-şi caute alţi parteneri .
Afişarea şi difuzarea hotărârii definitive de condamnare se realizează pe
cheltuiala persoanei juridice condamnate.
Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită
identitatea victimei afară de cazul în care există acordul acesteia sau a
reprezentantului său legal.
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul
stabilite de instanţă pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.
Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de
instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de
comunicare audiovizuale, desemnate de instanţă.
Dacă desemnarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa stabileşte
numărul apariţiilor, care nu pot fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte
mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.
O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau un extras al acesteia se
comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea
persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică pentru a lua
măsurile necesare.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.8
PEDPSELE ACCESORII ȘI MĂSURILE DE SIGURANȚĂ

8.1.Obiective.
8.2.Noțiunea de pedepse accesorii.
8.3.Aplicarea și executarea pedepselor accesorii.
8.4.Noțiunea de măsuri de siguranță.
8.5.Cadrul măsurilor de siguranță.

8.1.Obiective.
• Conceptul de pepeapsă accesorie.
• Conceptul de măsură de siguranță.
• Aplicarea și executarea in concreto a pedepselor accesorii.
• Analiza cadrului măsurilor de siguranță.

8.2.Noțiunea de pedepse accesorii.

Pedepsele accesorii sunt pedepse alăturate, secundare, accesorii ale pedepselor
principale, închisoarea şi detenţiunea pe viaţă şi constau în interzicerea
exercitării anumitor drepturi, a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca
pedeapsă complementară., pe durata executării pedepsei, până la graţierea totală
sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a
executării pedepsei.
8.3.Aplicarea și executarea pedepselor accesorii.
Aplicarea pedepsei accesorii
În cazul pedepsei închisorii, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării
anumitor drepturi, a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă
complementară.
Astfel, poate fi interzisă exercitarea următoarelor drepturi:
- dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
- dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
- dreptul de a alege;
- drepturile părinteşti;
- dreptul de a fi tutore sau curator;
- dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
- dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
- dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
- dreptul de a părăsi teritoriul României;
- dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public;
- dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
- dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
- dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea;
- dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de
judecată.
În cazul detențiunii pe viață, pedapsa accesorie constă în interzicerea de către
instanță a exercitării fie a tuturor, fie a unora dintre următoarele drepturi:
- dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
- dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
- dreptul de a alege;
- drepturile părinteşti;
- dreptul de a fi tutore sau curator;
- dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
- dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
- dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
- dreptul de a părăsi teritoriul României;
- dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public;
- dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
- dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
- dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea;
- dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de
judecată;
-dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României.
Executarea pedepsei accesorii
Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa
principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
Executarea pedepsei principale a închisorii nu coincide întotdeauna cu
executarea pedepsei accesorii. Pedeapsa accesorie poate avea o durată mai
scurtă decât pedeapsa închisorii când condamnatul a executat o parte din
pedeapsă prin deţinerea preventivă.
Executarea pedepsei accesorii durează până la executarea pedepsei ori stingerea
executării prin modalităţile prevăzute de lege.
În cazul prescripţiei executării pedepsei închisorii, pedeapsa accesorie are durata
termenului de prescripţie.

8.4.Noțiunea de măsuri de siguranță.

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în raport cu
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturării
unor stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii altor fapte prevăzute de legea
penală (art.107 C.pen.).
Prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, se pun în evidenţă
anumite împrejurări din realitatea socială, care sunt implicate în cauzalitatea
acesteia şi care dacă nu sunt combătute, există pericolul săvârşirii de noi fapte
prevăzute de legea penală, de ex.: starea de nepregătire profesională a
făptuitorului care a comis infracţiuni din culpă datorită acestei nepregătiri, poate
constitui sursa unor noi fapte prevăzute de legea penală; ori săvârşirea unor
infracţiuni a fost favorizată de prezenţa infractorului în anumite localităţi şi
există pericolul săvârşirii de noi infracţiuni prin prezenţa lui în aceste localităţi
etc.
Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse căci astfel
de stări îşi au izvorul în realităţi ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci
prin măsuri specifice preventive - măsuri de siguranţă .
Măsurile de siguranţă sunt acele sancţiuni de drept penal care au în principiu un
caracter preventiv şi în subsidiar unul de constrângere, care se aplică de regulă,
de instanţele de judecată persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea
penală şi cu privire la care există temerea justificată că şi în viitor vor comite
asemenea fapte datorită unor stări personale ori altor cauze ce au fost relevate
prin săvârşirea faptei.
Din analiza definiției se desprind trăsăturile caracteristice și anume:
a) sunt sancţiuni de drept penal prevăzute în legea penală;
b) se iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar
nu ca o consecinţă a săvârşirii unei infracţiuni, acest rol revenind pedepselor;
c) luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea prevenirii
repetării de fapte periculoase în viitor.
Măsurile de siguranţă, spre deosebire de pedepse nu sunt consecinţe ale
răspunderii penale şi nu depind de gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate
chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, fiindcă luarea acestor măsuri
este provocată de existenţa stării de pericol pe care o reprezintă în special
persoana făptuitorului. Fiind menite sa combată starea de pericol pusă în
evidenţă prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi sa prevină săvârşirea
de noi infracţiuni, măsurile de siguranţă se iau de regula pe durată nedeterminată
(atâta timp cât durează starea de pericol) şi indiferent dacă făptuitorului i se
aplică ori nu o pedeapsă.
Pentru ca faţă de o persoană să fie luată una din măsurile de siguranţă, prevăzută
de lege, ca sancţiune unică sau alături de altă sancţiune penală, trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
a)să fie săvârşită o faptă prevăzută de legea penală în forma actelor
pregătitoare/a tentativei pedepsibile sau în formă consumată;
b)să existe o contribuţie la săvârşirea faptei prin participarea persoanei în
calitate de autor, instigator sau complice;
c)să evidenţieze o stare de pericol prin săvârşirea faptei, stare de pericol care nu
poate fi înlăturată prin aplicarea unei pedepse;
d)starea de pericol să determine temerea justificată că, în viitor persoana în
cauză va săvârşi din nou fapte prevăzute de legea penală.

8.5.Cadrul măsurilor de siguranță.

Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Codul penal , în titlul IV (art.107-112)şi
sunt următoarele:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială;
e) confiscarea extinsă.
Literatura a stabilit în aceste condiţii mai multe categorii de măsuri de siguranţă:
- măsurile de siguranţă cu caracter medical (obligare la tratament medical şi
internarea medicală);
- măsuri restrictive de drepturi(interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării
unei profesii);
- măsuri privative de bunuri (confiscarea specială, confiscarea extinsă).
Aceste măsuri de siguranţă durează atâta vreme cât durează starea de pericol ce
le-a generat, ceea ce imprimă acestor măsuri caracterul de sancţiuni nedeter-
minate ca durată şi eminamente revocabile în caz de încetare a stării de pericol.
În actualul cod penal, prin reglementarea propusă s-a urmărit consolidarea
caracterului preponderent preventiv al acestor sancţiuni de drept penal care pot
fi luate numai dacă s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nejustificată,
ce relevă existenţa unei stări de pericol, nu se cere însă ca această faptă să fie şi
imputabilă, astfel că măsurile de siguranţă pot fi dispuse în prezenţa unei cauze
de neimputabilitate, cum ar fi iresponsabilitatea, dar nu şi în prezenţa unei cauze
justificative.
Ţinând cont de caracterul şi scopul măsurilor de siguranţă s-a apreciat
binevenită trecerea unora dintre acestea cum sunt: interzicerea de a se afla în
anu-mite localităţi; interzicerea de a reveni în locuinţa familiei şi expulzarea
străinilor, în categoria pedepselor complementare, într-o formulare oarecum
modificată.

1.Obligarea la tratament medical

Este prevăzută în art.109 C.pen. şi priveşte starea de pericol cauzată de o boală
sau de o intoxicare cronică cu alcool, stupefiante sau alte substanţe, în care se
află făptuitorul. În condiţiile în care făptuitorul are o stare psiho-fizică de genul
celei prezentate mai sus, care prezintă peri¬col pentru societate, acesta poate fi
obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire.
Această măsură de siguranţă va putea fi luată numai în condiţiile în care instanţa
apreciază că starea de pericol pentru societate poate fi îndepărtată numai prin
aplicarea ei.
Este necesar, totodată, ca instanţa să aprecieze că măsura tratamentului medical
este necesară şi suficientă pentru înlăturatrea pericolului social (fără a fi nevoie
de alt fel de intervenţie, spre exemplu, internarea).
Obligarea la tratament medical poate fi luată numai dacă se apreciază că sunt
întrunite următoarele condiţii:
a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Nu are importanţă
dacă fapta este sau nu infracţiune;
b)Făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli, ori a
intoxicării cronice prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe;
c) Instanţa de judecată să aprecieze că măsura tratamentului va aduce la
încetarea stării de anormalitate a făptuitorului, care se va însănătoşi şi nu va mai
săvârşi fapte prevăzute de legea penală. Măsura obligării la tratament medical se
poate lua şi în timpul urmăririi penale sau al judecăţii, nefiind condiţionată nici
de aplicarea unei pedepse.
Măsura obligării la tratament medical se poate dispune şi în timpul executării
pedepsei privative de libertate în condiţiile în care s-a aplicat o astfel de
pedeapsă.
În condiţiile în care făptuitorul nu s-a prezentat în vederea efectuării tratamen-
tului medical, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi
înlocuită cu măsura internării. Această înlocuire a măsurii se va face ţinându-se
seama de oportunitatea luării acestei măsuri. Dacă instanţa va aprecia că singura
măsură să înlăture starea de pericol este generată de neprezentarea la tratament a
făptuitorului, numai atunci este îndreptăţită la aplicarea unei astfel de măsuri de
siguranţă.
Obligarea la tratament medical constă în obligaţia impusă făptuitorului, pe cale
judiciară de a urma tratamentul medical stabilit de medicii specialişti, prin
prezentarea în mod regulat la locul şi datele stabilite pentru efectuarea
tratamentului.
Obligarea la tratament medical se ia pe o durată nedeterminată. Măsura de
siguranţă durează cât durează cauza care a determinat luarea acesteia, până la
însănătoşirea făptuitorului.
Când se constată că a intervenit însănătoşirea, măsura de siguranţă se revocă.
Când tratamentul medical a fost efectuat în timpul detenţiei şi nu a intervenit
însănătoşirea până la terminarea executării pedepsei, tratamentul medical va
continua în libertate, fostul condamnat urmând să se prezinte cu regularitate la
unitatea sanitară pentru efectuarea tratamentului.
Într-o astfel de situaţie, s-a decis în practica judiciară, nu se schimbă natura
măsurii ci numai modul de executare a ei.

2.Internarea medicală
Potrivit art.110 C.pen. internarea medicală poate fi dispusă de către instanța de
judecată când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe
psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru
societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate,
până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea
de pericol.
Condiţiile de aplicare ale măsurii de internare sunt:
a)Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b)Făptuitorul bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau
suferind de o boală infectocontagioasă să prezinte pericol pentru societate;
Starea de pericol social trebuie apreciată în concret şi dovedită printr-un raport
de expertiză medico-legal, care să arate şi să dezvolte în detaliu această stare.
c)Instanţa de judecată să aprecieze că singura măsură capabilă să înlăture starea
de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul este internarea medicală.
Instanţa va trebui să consulte raportul medico-legal întocmit şi să aprecieze dacă
tratamentul recomandat în raportul de expertiză medico-legală şi tratamentul
aplicat în instituţia în care făptuitorul va fi internat sunt de natură similară , şi
dacă acestea pot conduce la înlăturarea stării de pericol şi la însănătoşirea
făptuitorului.
Internarea medicală este o măsură care se ia pe o perioadă nedeterminată şi
durează până la însănătoşirea făptuitorului, când se revocă.
Dacă se constată vreo ameliorare în starea făptuitorului, se poate înlocui cu
măsura obligării la tratament medical .
Internarea medicală se poate dispune şi atunci când făptuitorul nu a re¬spectat
obligaţiile ce-i reveneau în cadrul tratamentului medical pe care îl urma, iar
starea de pericol s-a agravat.

3.Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii

Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii Interzicerea unei
funcţii sau profesii este măsura de siguranţă ce se poate lua faţă de făptuitorul
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii,
nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite
funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte activități, pentru a
împiedica săvârşirea altor asemenea fapte în viitor.
Cauza care determină luarea măsurii de siguranţă prevăzută la art. 111
C.pen. o reprezintă starea de pericol ce izvorăşte din condiţiile
necorespunzătoare şi primejdioase în care făptuitorul exercită funcţia, profesia,
ocupaţia sau meseria în îndeplinirea căreia el a comis fapta prevăzută de legea
penală.
Cauza care generează starea de pericol social constă în inaptitudinea
făptuitorului de a-şi exercita funcţia, profesia, meseria ori ocupaţia în exercitarea
căreia a comis fapta prevăzută de legea penală.
Starea de pericol ce îşi are izvorul în inaptitudinea făptuitorului aşa cum am
arătat mai sus se poate datora:
-nepregătirii (ignoranţă, lipsă de experienţă, superficialitate etc);
-incapacităţii psiho-fizice (boală, infirmitate etc.);
-lipsei de cunoştinţe necesare;
-nepăsării faţă de regulile şi cerinţele de care depinde buna desfăşurare a
activităţii.
Fiind instituită pentru a înlătura o stare de pericol şi a preveni săvârşirea de noi
fapte, ca de altfel orice măsură de siguranţă şi interzicerea unei funcţii sau
profesii se ia pe timp nedeterminat şi durează cât durează starea de inaptitudine
a făptuitorului.
Încetarea cauzei care a determinat luarea măsurii, face posibilă revocarea
acesteia.
Revocarea se face la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin 1 an, dacă se
constată că temeiurile care au impus luarea măsurii de siguranţă au încetat (art.
111 alin.2, teza 1 C.pen.).
Dacă cererea de revocare a măsurii de siguranţă este respinsă o nouă cerere nu
poate fi făcută decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data
respingerii cererii anterioare (art. 111 alin.2, teza 2, C.pen.).

4.Confiscarea specială
Confiscarea specială este măsura de siguranţă care constă în luarea unor bunuri
din patrimoniul persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală sau
infracţiuni a căror deţinere prezintă pericolul săvârşirii unor noi fapte penale.
Confiscarea specială presupune trecerea bunurilor în mod gratuit în patrimoniul
statului.
Luarea acestei măsuri presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
a)Confiscarea specială se ia numai faţă de persoana care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
b)Confiscarea specială se ia cu privire la anumite lucruri care au legătură cu
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală ori a căror deţinere este contrară
legii;
c)Instanţa de judecată să aprecieze că prin luarea măsurii de siguranţă este
anihilat pericolul social, ce decurge prin deţinerea anumitor lucruri, de a săvârşi
noi fapte prevăzute de legea penală.
Prin dispoziţiile art. 112 C.pen. s-au determinat categoriile de bunuri supuse
confiscării special și anume:
a) bunurile produse prin fapta prevăzută de legea penală.
Prin bunuri produse prin fapta prevăzută de legea penală se înţeleg acele lucruri
care au luat fiinţă prin săvârşirea faptei, care deci nu au existat înainte de
săvârşirea faptei ca: bancnote false, titluri de credit false, alimente falsificate,
arme confecţionate, materiale explozive, medicamente falsificate etc .
În literatura juridică s-a susţinut întemeiat, că sunt asimilate cu bunurile produse
prin fapta prevăzută de legea penală, lucrurile care au căpătat prin săvârşirea
faptei o astfel de stare (de ex.: lucrurile introduse în ţară prin contrabandă).
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau
dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Această
măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă; (art. 112
alin.4 C.pen.).
De exemplu, se vor confisca cuțitul sau arma cu care s-a comis omorul, arma de
vânătoare folosită de inculpate în comiterea infracțiunii de braconaj.
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
În această categorie intră sumele de bani ori alte lucruri ce au fost date
infractorului pentru a-l determina să săvârşească infracţiunea (de ex.: mărturie
mincinoasă, trafic de influenţă etc.).
Sunt supuse confiscării speciale lucrurile care au fost date pentru a determina pe
infractor să comită fapta atât atunci când acesta a săvârşit infracţiunea în formă
consumată, cât şi atunci când a realizat doar o tentativă, ca şi arunci când a
săvârşit o altă faptă.
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu
sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia;
Prin lucruri dobândite prin săvârşirea faptei se înţeleg lucrurile care au fost
însuşite, care au ajuns în mod direct ori indirect în stăpânirea ilegală a unor
persoane.
Spre deosebire de lucrurile „produse" prin fapta prevăzută de legea penală, care
nu aveau o existenţă anterioară săvârşirii faptei, lucrurile „dobândite" prin
infracţiune au o existenţă anterioară săvârşirii faptei. Sunt astfel lucruri
dobândite prin săvârşirea infracţiunii: lucrurile furate, delapidate, lucrurile
obţinute prin înşelăciune, prin ameninţare etc.
Confiscarea specială a lucrurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunii va putea
fi luată numai în măsura în care lucrurile nu sunt restituite persoanei vătămate
ori nu servesc la despăgubirea acesteia.
Dacă persoana vătămată nu este cunoscută, ori nu cere să fie despăgubită,
lucrurile sunt supuse confiscării.
Când lucrurile dobândite prin infracţiune au fost înstrăinate, sumele ori lucrurile
obţinute iau locul celor dobândite prin infracţiune şi confiscarea specială a
acestora se poate dispune de asemenea, numai când nu servesc la despăgubirea
persoanei vătămate.
Dacă infractorul a realizat din vânzarea bunului furat o suma mai mare decât
acea pe care a fost obligat să o plătească părţii civile, diferenţa trebuie sa fie
confiscată.
Când bunul dobândit prin infracţiune a fost înstrăinat unui dobânditor de bună-
credinţă, atunci, s-a decis just în practica judiciară, bunul nu poate fi confiscat,
dar infractorul este obligat la plata sumei obţinută prin înstrăinarea bunului
supus confiscării speciale.
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
Intră în această categorie lucrurile a căror deţinere constituie o faptă prevăzută
de legea penală, şi deci implicit, ca orice faptă prevăzută de legea penală
prezintă pericol social (de ex. deţinerea de arme şi muniţii; deţinerea de
instrumente în vederea falsificării de valori - art. 314 C.pen. etc.).

5.Confiscarea extinsă
Prin confiscare extinsă se înţelege măsura de siguranţă prin care se confiscă
bunurile persoanelor care au săvârşit o anumită categorie de infracţiuni şi care
nu pot justifica bunurile pe care le deţin.
Conform art.1121 C.pen. sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele supuse
confiscării speciale, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea
uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un
folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai
mare:
a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;
c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;
d) infracţiunea de spălare a banilor;
e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
g) constituirea unui grup infracţional organizat;
h) infracţiuni contra patrimoniului;
i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive;
j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea
dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri,
infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al introducerii
şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;
l) infracţiuni privind jocurile de noroc;
m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi
infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n) infracţiuni de evaziune fiscală;
o) infracţiuni privind regimul vamal;
p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice;
q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5
ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data
emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute
de aceasta în mod licit;
b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi
infracţionale de natura celor enumerate anterior.
În aplicarea procedurii confiscării extinse se ţine seama şi de valoarea bunurilor
transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru de familie,
persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţii asemănătoare acelora
dintre soţi ori dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu acesta,
persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine controlul.
Conform art.1121 alin.4 din Codul penal, prin bunuri se înţeleg şi sumele de
bani.
La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite, se
vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi
cheltuielile făcute de persoana condamnată.
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi
bunuri până la concurenţa valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile şi
banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.