Filosofia din Orientul Mijlociu[modificare 

| modificare sursă]
Portretul iranianului Avicenna pe un vas de argint. El a fost unul dintre cei mai influenți filosofi ai Epocii de
aur a islamului.

Vezi și: Filosofie islamică.

Regiunile din Cornul abundenței, Iran și Arabia găzduiesc cea mai veche literatură de
înțelepciune filosofică cunoscută care astăzi este dominată în cea mai mare parte de cultura
islamică.

Literatura de înțelepciune timpurie din Cornul abundenței a fost un gen care urmărea să
instruiască oamenii asupra acțiunilor etice, viața practică și virtutea prin povești și proverbe.
În Egiptul antic, aceste texte erau cunoscute sub numele de sebayt („învățături”) și sunt esențiale
pentru înțelegerea noastră despre filosofia egipteană antică. Astronomia babiloniană a inclus, de
asemenea, multe speculații filosofice despre cosmologie, care e posibil să fi influențat grecii
antici.

Filosofia evreiască și filosofia creștină sunt tradiții religio-filosofice care s-au dezvoltat atât în
Orientul Mijlociu, cât și în Europa, având în comun texte iudaice timpurii (în special Tanakh) și
credințe monoteiste. Gânditori evrei, cum ar fi geonimii Academiilor talmudice din Babilonia
și Maimonide s-au ocupat cu filosofia greacă și islamică. Mai târziu, filosofia evreiască a intrat
sub puternice influențe intelectuale occidentale și a inclus lucrările lui Moses Mendelssohn, care
a introdus Haskalah (Iluminismul evreiesc), existențialismul evreiesc și iudaismul reformat.

Filosofia iraniană pre-islamică începe cu opera lui Zoroastru, unul dintre primii promotori ai
monoteismului și ai dualismului dintre bine și rău. Acest cosmogonie dualistă a influențat evoluția
ulterioară iraniană, cum ar fi maniheismul, mazdakismul și zurvanismul.

După cuceririle musulmane, filosofia islamică timpurie a dezvoltat tradițiile filosofice grecești în
noi direcții inovatoare. Această Epoca de aur a islamului a influențat evoluțiile intelectuale
europene. Cele două curente principale ale gândirii islamice timpurii sunt Kalam, care se
concentrează pe teologia islamică și Falsafa, care se baza pe aristotelianism și neoplatonism.
Opera lui Aristotel a fost foarte influentă printre falsafa, cum ar fi al-Kindi (secolul al IX-
lea), Avicenna (980 - iunie 1037) și Averroes (secolul al XII-lea). Alții precum Al-Ghazali au fost
extrem de critici cu privire la metodele falsafa aristotelică. Gânditorii islamici au dezvoltat, de
asemenea, o metodă științifică, medicina experimentală, o teorie a opticii și o filosofie juridică. Ibn
Khaldun a fost un gânditor influent în filosofia istoriei.

În Iran, mai multe școli de filosofie islamică au continuat să înflorească după Epoca de Aur și au
inclus curente precum filosofia Iluminaționistă, filosofia sufistă și teosofia transcendentă. În
secolele al XIX-lea și al XX-lea a apărut și s-a dezvoltat mișcarea Nahda (care înseamnă
literalmente „Trezirea”; cunoscută și sub numele de „Renașterea arabă”), care a avut o influență
considerabilă asupra filosofiei islamice contemporane.