CAPITOLUL II CARIERA FUNCŢIONARULUI EUROPEAN

Secţiunea I Naşterea raportului de funcţie publică europeană

Conceptul de carieră este folosit în dreptul public contemporan1 pentru a evoca dezvoltarea în
timp a situaţiei juridice a funcţionarului, de la recrutare până la sfârşitul activităţii profesionale, deci
de la emiterea actului din care se naşte raportul de funcţie publică până la emiterea celui prin care
se pune capăt acestui raport.
Extrapolând elementele acestei definiţii, vom putea defini cariera funcţionarului public
european ca reprezentând elementele care concretizează situaţia juridică a funcţionarului public, din
momentul în care autoritatea învestită cu puterea de numire emite actul de numire până în momentul
în care, un alt act juridic, sau un fapt juridic (exemplu decesul) pune capăt calităţii de funcţionar
public european.
Autorii francezi vorbesc despre un drept al funcţiei publice, noţiune prin care evocă „un
ansamblu de definiţii, de principii fundamentale şi structuri generale, prin care se studiază, în principal,
compoziţia şi situaţia juridică a personalului din administraţie, izvoarele dreptului funcţiei publice,
trăsăturile generale şi tendinţele concepţiei franceze a funcţiei publice, organizarea generală a funcţiei
publice".2 în cadrul acestuia, regăsim, printre drepturile funcţionarului public, dreptul la carieră al acestuia,
care semnifică, în esenţă, posibilitatea de a avansa în grade şi funcţii.3
Franţa face parte din categoria ţărilor în care multe din instituţiile dreptului public s-au conturat în
ramuri de drept de sine stătătoare. Alături de „dreptul funcţiei publice" putem exemplifica prin „dreptul
contenciosului administrativ",4 „dreptul lucrărilor publice", „dreptul bunurilor administraţiei"5 etc.
În ceea ce priveşte instituţia care face obiectul prezentei lucrări, conţine şi ea suficiente izvoare de
reglementare, încât să ni se pară legitimă aserţiunea că putem vorbi despre un drept al funcţiei publice
europene.
Putem defini dreptul funcţiei publice europene ca reprezentând ansamblul normelor care
guvernează regimul funcţiei publice europene, deduse din reglementările europene şi completate cu
principiile jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
Şi în doctrina occidentală se analizează un drept al funcţiei publice internaţionale, în care sunt
grupate regulile de organizare, de protecţie şi de exercitare a funcţiei publice.6
În cele ce urmează, vom analiza principalele segmente ale carierei funcţionarului public european,
care pot fi calificate, prin raportarea la ideea mai sus exprimată, ca veritabile instituţii ale dreptului funcţiei
publice europene.
Secţiunea a II-a
Elementele specifice carierei funcţionarului public european

A. Recrutarea funcţionarilor europeni

Primul capitol al titlului III din statut consacrat „carierei funcţionarului", are ca obiect de
reglementare „recrutarea" funcţionarilor comunitari.
Regăsim regula în această materie după care recrutarea personalului este efectuată prin
concursuri (cu probe scrise şi probe orale), organizate de fiecare instituţie (există, în acelaşi timp şi
concursuri interinstitufionale) "7.
De esenţa regimului juridic al recrutării este faptul că prin intermediul ei trebuie să se asigure
instituţiei comunitare acei funcţionari care posedă cel mai înalt grad de competenţă, randament şi

1
Jean Mărie Auby, Robert Ducos Ader, Droit administraţi/, 7e edition, Precis Dalloz, p. 120.
2
Andre de Laubadere, Jean Claude Venezia, Yves Gaudemet, Trăite de droit administraţi/, tome 2, 10' edition,
L.G.D.J, Paris, 1995, p. 15.
3
A. Iorgovan, Tratat, op. cit., ed. 4, voi. I, p. 614.
4
Rene Chapus. Droit du contentieux administratif, 7 edition, Montchrestien. Paris, 1998.
5
Andre de Laubadere, Jean Claude Venezia, Yves Gaudemet, op. cit., 1995, pp. 181-547.
6
A. Plantey, Fr. Loriot, op. cit., 2005, p. 52.
7
J. Rideau, op. cit., 19%, p. 391.
integritate, recrutaţi de pe o cât mai largă bază geografică dintre cetăţenii statelor membre ale
Comunităţilor Europene.
Din analiza dispoziţiilor acestui capitol, desprindem următoarele principii care guvernează
recrutarea acestei categorii de funcţionari publici.
a) recrutarea trebuie să asigure selectarea celor mai competente persoane, al celor care prin
calităţile lor, prin educaţie şi instrucţie, pot determina randamente deosebite.
Preocuparea pentru a recruta cele mai înalte competenţe nu este specifică doar dreptului european
al funcţiei publice." Resursele umane sunt piatra unghiulară a progresului serviciului public în mileniul
trei".8
De acest adevăr se poate constata că sunt pătrunşi cei care analizează această instituţie, indiferent
că se raportează la sisteme naţionale sau internaţionale.
Abordarea fenomenului administrativ, în ansamblul său, a perspectivei administraţiei, în viitor, este
legată indisolubil de cei care îşi desfăşoară activitatea în cadrul diferitelor structuri administrative, de
calitatea profesională şi afectivă a acestora. O administraţie incompetentă nu poate fi una modernă.9
Modernizarea administraţiei este strâns legată de creşterea a „ceea ce trebuie să fie rolul serviciului
public în viitor şi nu numai, ameliorând calitatea utilităţilor şi tehnicilor de management"10.
Iar procesul de modernizare a pus accentul pe motivarea funcţionarilor, ea nu se poate face contra
acestora, fiind în acelaşi timp un proces participativ, care îi include pe toţi cei implicaţi în acest fenomen.11
b) recrutarea trebuie să asigure selectarea persoanelor care corespund din punct de vedere al
integrităţii lor dobândirii statutului de funcţionar al unui organism comunitar. în funcţia publică, atât
naţională cât şi comunitară contează nu numai pregătirea şi performanţele profesionale, ci şi valoarea
morală a celui care prestează un serviciu public.
c) recrutarea trebuie să se facă pe baze geografice suficient de largi, încât să asigure accesul la
funcţiile europene a cât mai multor resortisanţi din statele membre ale Uniunii Europene.
Se impune astfel ca „recrutarea să ia în consideraţie, dincolo de criteriile de competenţă şi
interesul serviciului, necesitatea de a se asigura un anumit echilibru geografic între diferite
naţionalităţi...12
Articolul 27 (77)(96) din Statut prevede că recrutarea trebuie să se facă pe o cât mai largă bază
geografică dintre cetăţenii statelor membre.
Acelaşi articol, prin alineatul (3) statuează că „nici o funcţie nu poate fi rezervată cetăţenilor dintr-
un anume stat membru ".
Acest aspect capătă o importanţă şi mai mare în cadrul funcţiilor de direcţie.
d) persoana recrutată să întrunească acele condiţii necesare pentru dobândirea calităţii de
funcţionar comunitar, pe care le vom analiza într-o secţiune de sine stătătoare.13
e) recrutarea se face pe bază de concurs, care constituie regula.
Spunem acest lucru deoarece se admite, prin articolul 29(96) alin. 2 din Statut, că „o altă procedură
de recrutare decât cea a concursului poate să fie adoptată de Autoritatea învestită cu puterea de numire în
vederea recrutării funcţionarilor superiori (directori generali sau echivalentul lor în treptele AD 16 sau

8
Ioan Alexandru, Administraţia publică, op. cit., p. 467.
9
Ioan Alexandru, Consideraţii privind necesitatea modernizării adminsitraţiei, în Revista de drept public nr.
2/2007, p. 36.
10
Sylvie Trosa, Moderniser V administration. Comment font Ies autres, Preface de Serge Vallemont. Les editions d"
organisation. Paris, 1995, p. 32.
11
„ Gestiunea resurselor umane este o chestiune cheie a modernizării, căci mijloacele principale manageriale
rămân literă moartă atâta vreme cât agenţii nu vor fi evaluaţi şi judecaţi după criterii coerente cu noile
comportamente care se aşteaptă de la ei" (S. Trosa, op. cit., p. 152).
12
J. Rideau. op. cit., ed. 1996, p. 391; ed. 1999, p. 450.
13
Aceste condiţii se deduc din interpretarea articolului 28 din statut, care stabileşte cine nu poate fi numit
funcţionar, rezultând, per a contrario, care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea unei asemenea
calităţi.
AD 15 şi directori generali sau echivalenţii lor în treptele AD 15 sau AD 14 şi, în cazuri excepţionale
pentru recrutarea în posturi care cer calificări speciale. "
Desprindem astfel concluzia, că recrutarea funcţionarilor europeni este dominată de principiul
concursului, care admite anumite excepţii, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de articolul 29(96)
alin. 2 din Statut.
Prin reglementările adoptate de instituţiile Comunităţilor Europene, prin practică şi jurisprudenţa
Curţii, se urmăreşte realizarea unei politici în materia funcţiei publice europene de natură să permită
accesul14 şi menţinerea unor persoane apte să facă faţă complexelor probleme care revin celor învestiţi.
Dificultatea realizării unui asemenea deziderat este evidentă „Nici o regulă juridică, oricât de bine
concepută ar fi ea, nu va împiedica, de una singură, clientelismul, nepotismul şi toate celelalte forme de
corupţie "15.
Regulile juridice stau însă la baza eliminării la maximum a practicii numirilor discreţionare, a
politicilor şi metodelor prin care se urmăreşte deturnarea scopului şi semnificaţiei acestei instituţii extrem
de importante pentru teoria şi practica Uniunii Europene.
f) înainte de ocuparea unui post vacant dintr-o instituţie, Autoritatea învestită cu puterea de numire
are obligaţia să îndeplinească o anumită procedură prealabilă, prin intermediul căreia va lua în consideraţie
dacă postul respectiv poate fi ocupat printr-o altă modalitate prevăzută de Statut, respectiv prin transfer,
promovare sau procedura specială prevăzută de art. 45 a, care prevede o derogare de la art. 5 (3) b şi c prin
care un funcţionar asistent poate fi trecut din gradul 5 într-un post din grupa AD, cu respectarea anumitor
condiţii.
B. Condiţii cerute pentru funcţionarii europeni.
Iniţial, organizaţiile europene au adoptat sistemul potrivit căruia funcţionarii sunt recrutaţi şi numiţi
de şeful ierarhic, care, la rândul său, este ales de delegaţii statelor.16 Sistemul a fost preluat şi de ONU, care
lasă deplină libertate secretarului general pentru a recruta personalul, în condiţiile fixate de Adunarea
Generală.
În sistemul actual, cum rezultă din cele de mai sus, recrutarea se face pe bază de concurs.
La recrutarea unui viitor funcţionar european, se au în consideraţie două categorii de condiţii:
I. Condiţii fixe. aceleaşi pentru toţi candidaţii, şi anume:
a) Naţionalitatea, care impune ca persoana respectivă să fie cetăţean al unui stat membru al
Comunităţilor.17
Articolul 28 alin. 1 prevede această condiţie la prima literă, în sensul că poate fi funcţionar
persoana care este cetăţean al unui stat membru al Comunităţilor..." în continuarea textului, se admite
însă posibilitatea ,. unei derogări acordată de Autoritatea de numire "18.

14
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a promovat, cu consecvenţă, liberul acces şi interdicţia oricărei
discriminări în ocuparea unei funcţii publice, cu referire specială la cea naţională. Astfel, printr-o decizie a statuat că
libera circulaţie şi abolirea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate reprezenta unul din fundamentele
Comunităţilor. Caracterul absolut al acestei interdicţii de discriminare are ca efect, nu numai să permită, în fiecare
stat resortisanţilor altui stat membru accesul egal la o funcţie, dar, în mod egal, să garanteze resortisanţilor
naţionali că nu vor suporta consecinţe defavorabile în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, de remuneraţie şi
alte avantaje. Deşi speţa vizează accesul la funcţiile naţionale, principiile care se desprind din ea prezintă interes şi
în ceea ce priveşte funcţia publică comunitară. A se vedea decizia nr. 167/1973 din 4 aprilie 1974.
15
Jean-Luc Bodiquel, La fonction publique europeenne. în Revue Internationale des Sciences Administratives, voi.
61, no 3, Septembre 1995, p. 506.
16
Henry Gerald, La fund ion publique europeene, Lausanne. 1961,Imprimerie C. Risold & Fils, p. 21.
17
Guy Isaac, Marc Blanquet, Droil communuutaire general, 8e edition, Armând Colin. Paris, 2001, p. 106.
18
Rezultă că această condiţie cunoaşte o regulă, respectiv persoana să fie cetăţean al unui stat membru, şi o
excepţie, care constă în competenţa A.I.P.N. de a acorda o derogare, se înţelege pentru motive speciale, temeinic
justificate.
 b) Condiţia privind exerciţiul drepturilor civile.19
Această condiţie este prevăzută de acelaşi text ca şi cea anterioară, care impune ca persoana să se
bucură de drepturile sale civile.'
c) Condiţia de a fi satisfăcut obligaţiile prevăzute de legile referitoare la serviciul militar.
Constatăm că textul impune ca viitorul funcţionar să aibă reglementată situaţia sa militară.20
d) Garanţiile de moralitate, care se deduc din cazierul judiciar şi din prezentarea unor
referinţe sau recomandări.
O asemenea condiţie este susţinută, după Lassale, de argumentul că „Un individ care nu este moral
în ţara de origine ...nu poate face parte dintr-o comunitate supranaţională, în care obiectul principal este,
în final, servirea intereselor ţărilor resortisante"21;
e) Aptitudinile fizice care exclud existenţa unor infirmităţi sau maladii care pot stânjeni exerciţiul
funcţiei. Articolul 28 litera "e" impune condiţia ca viitorul funcţionar să fie apt fizic pentru îndeplinirea
îndatoririlor sale".
f) Alte condiţii
Exemplu articolul 31 (96) alin. (2) prevede că pentru a se satisface cerinţele specifice ale
instituţiilor, condiţiile pieţei de muncă predominante în Comunitate pot fi de asemenea luate în consideraţie
atunci când se face recrutarea unor funcţionari.
II. Condiţii variabile, care pot fi cerute de Autoritatea de numire pentru anumite funcţii, cum ar
fi cunoaşterea unor limbi, studii, experienţă profesională, limită de vârstă etc.
În Statutul funcţionarilor publici din ţara noastră, această condiţie exprimată prin două condiţii: are
vârsta de minimum 18 ani împliniţi şi are capacitate deplină de exerciţiu [art. 50 lit. c) şi d) din Legea nr.
188/1999 cu modificările şi completările ulterioare, republicată].
C. Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului
Această materie îşi află reglementarea tot în primul capitol al titlului III din Statut, consacrat
„recrutării" precum şi în Anexa III la Statut.
Recrutarea într-o funcţie europeană se realizează, de regulă, prin concurs, cu excepţia funcţiilor
înalte (directori generali).
Regula este că fiecare instituţie comunitară îşi organizează concursul propriu.
Cum am menţionat şi mai înainte, este interzisă recrutarea unui anumit funcţionar pe criterii
exclusiv naţionale, o asemenea decizie urmând a fi declarată ilegală de Tribunalul Funcţiei Publice sau de
Curtea Europeană de Justiţie.
Această politică de recrutare prezintă atât aspecte pozitive cât şi negative, ea fiind drastic criticată
de persoane atât din interiorul cât şi din exteriorul Comunităţii.
Principalele motive care au susţinut aceste critici au fost reprezentate de iregularităţile constatate
in modul de desfăşurare precum şi lipsa oricărei transparenţe a procedurilor. în scopul eliminării acestor
deficienţe au fost formulate mai multe soluţii, dintre care menţionăm:
- organizarea de concursuri în fiecare an;

19
Şi în sistemele naţionale regăsim condiţia ca persoana în cauză să se bucure de drepturile sale civile
.Exemplu articolul 15 din Legea din 13 iulie 1983 care reglementează statutul funcţionarilor publici din Franţa
prevede că ,.nu poate avea calitatea de funcţionar, dacă nu se bucură de drepturile civile". Articolul 24, în
completare, prevede că decăderea din drepturile civile antrenează radierea cadrelor şi pierderea calităţii de
funcţionar. Candidatul la o funcţie publică sau funcţionarul trebuie să se bucure de integralitatea drepturilor sale
civile (Jean Mărie Auby, Jean Bernard Auby. Ora/7 de la fonction publique, Dalloz, 2e ed. 1993, Paris, p. 85).
20
Aceasta deoarece. în toate statele, apărarea ţării ne apare ca o obligaţie, dar şi ca un drept al cetăţeanului.
„Apărarea ţării este un drept, ca expresie juridică a dragostei faţă de patrie. Nimeni nu poate fi exclus de la
exerciţiul acestui drept, aşa cum nu poate fi oprit să-şi apere propria sa fiinţă. Ori, în fiinţa fiecăruia este şi fiinţa
naţională. (Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, în M. Constantinescu, A. Iorgovan, 1. Deleanu, I. Muraru, F.
Vasilescu, I. Vida, Constituţia comentată şi adnotată. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti 1992, p. 125). Alţi autori
analizează problema apărării ţării exclusiv ca o îndatorire fundamentală (I. Deleanu, Instituţii şi proceduri
constituţionale, op. cit.,p. 183).
21
Citat după Henry Gerald, op. cit., p. 25.
 - publicarea de anale privind posturile precedente;
- publicarea numărului de posturi etc.
Perspectiva unei cariere într-o funcţie publică europeană este un vis la care aspiră foarte multe
persoane. Atracţia pe care o exercită această perspectivă explică şi numărul foarte mare de candidaţi
înregistraţi cu ocazia organizării diferitelor posturi.22
În ceea ce priveşte procedura de organizare şi desfăşurare a concursului, interpretarea
dispoziţiilor statutare cuprinse în Anexa III intitulată chiar procedura de concurs determină identificarea
următoarelor dimensiuni ale regimului său juridic.
a) numirea, ca şi promovarea sunt supuse principiului potrivit căruia ele nu pot viza decât
posturi vacante. In situaţiile normale ale administraţiei, este necesar ca postul să fie vacant, adică neocupat
de un agent învestit în mod legal.23
b)declararea vacanţei unui post este precedată, cum am menţionat deja, de o anumită procedură
prealabilă, prin care Autoritatea de numire verifică dacă postul poate fi ocupat prin transfer, numire
conform art. 45 a sau promovare. In cazul în care au fost primite mai multe cereri de transfer de la mai mulţi
funcţionari de aceeaşi treaptă din alte instituţii, se poate ţine un concurs intern, şi apoi să se urmeze
procedura de concurs.
Această procedură poate fi parcursă, în egală măsură, şi în scopul de a se constitui o rezervă de
recrutare.
c) Autoritatea învestită cu puterea de numire trebuie să consulte comisia paritară, după care va
întocmi înştiinţarea sau anunţul pentru organizarea concursului.
Înştiinţarea privind organizarea concursului trebuie să cuprindă mai multe elemente şi anume:
natura concursului, putând fi vorba despre concurs intern al instituţiei sau instituţiilor, concurs general
sau, după caz. comun pentru două sau mai multe instituţii; modalităţile de desfăşurare a concursurilor,
putând fi vorba despre concurs de titluri şi diplome, concurs de probe, sau de titluri şi diplome şi de
probe; natura funcţiilor şi atribuţiilor aferente posturilor de ocupat, precum şi grupa de funcţii şi gradul
propus; diplomele şi alte titluri sau nivelul de experienţă cerute pentru posturile ce urmează a fi ocupate;
în cazul examenelor de probă, natura examenelor şi modul cum se evaluează fiecare dintre ele; pentru
anumite funcţii, cunoştinţele lingvistice cerute de natura particulară a acestora; pentru anumite funcţii,
condiţiile (limita) de vârstă; data limită de primire a candidaturilor; anumite derogări pe care le poate
acorda Autoritatea învestită cu puterea de numire.
În cazul concursurilor generale, înştiinţarea (anunţul) de concurs se publică în Jurnalul Oficial
al Comunităţilor Europene, cu cel puţin o lună înainte de data limită pentru primirea candidaturilor şi,
dacă este cazul, cu cel puţin două luni înainte de data susţinerii probelor. Articolul 1 alin. 3 din Anexa nr.
III a Statutului prevede că toate concursurile trebuie să fie făcute publice în cadrul instituţiilor celor trei
Comunităţi Europene, respectând aceleaşi termene.
d) pentru desfăşurarea fiecărui concurs se constituie un juriu, a cărui componenţă este decisă
de autoritatea învestită cu puterea de numire. Juriul este compus dintr-un preşedinte, desemnat de
Autoritatea de numire, şi dintr-un număr de membri desemnaţi în mod egal de Autoritatea de numire şi de
Comitetul personalului. În cazul în care se organizează un concurs comun pentru două sau mai multe
instituţii comunitare, membrii vor fi desemnaţi de comun acord, pe baze paritare, de către Comitetul
personalului din instituţii. Statutul recunoaşte juriului dreptul de a apela la unul sau mai mulţi asesori cu
rol consultativ.
Componenţa juriului include funcţionari publici care au cel puţin aceiaşi categorie şi grad cu cel al
postului scos la concurs. Interesantă este şi cerinţa ca un juriu compus din patru persoane să aibă cel puţin
două persoane de acelaşi sex.

22
Astfel, în anul 1992, pentru un concurs A 8, adică administrator adjunct s-a înscris un număr de 21000 candidaţi
iar în 1993 tot pentru un concurs A8 s-a înscris un număr de 35000 candidaţi. La nivel de ţări membre, se
înregistrează decalaje foarte pronunţate. Numărul cel mai redus îl reprezintă britanicii iar cei mai numeroşi sunt
italienii.
23
A. Plantey, Fr. Loriot, op. cit., 2005. p. 155.
 Juriul este cel care stabileşte lista aptitudinilor necesare pentru ocuparea posturilor vacante.
e) candidaţii trebuie să completeze un formular, al cărei conţinut este stabilit de Autoritatea
învestită cu puterea de numire.
f) Autoritatea stabileşte lista candidaţilor care îndeplinesc condiţiile cerute de art. 28 lit.
a), b) şi c) din Statut24 şi le înaintează juriului, împreună cu dosarele candidaţilor.
g) după ce a analizat dosarele primite, juriul este cel care stabileşte lista candidaţilor care
răspund cerinţelor impuse prin înştiinţarea de concurs. In cazul în care este vorba despre un concurs
de probe, toţi candidaţii înscrişi pe listă sunt admişi pentru susţinerea lor. Atunci când este vorba despre
un concurs de diplome şi titluri, juriul face un examen al diplomelor şi titlurilor celor care sunt înscrişi pe
lista de candidaţi, el fiind competent să aleagă candidatul sau candidaţii25 pe care îi numeşte pe
posturile vacante.
h) candidaţii aleşi sunt numiţi în treapta grupului de funcţii menţionat în înştiinţarea
(anunţul) de concurs. Funcţionarii pot fi recrutaţi doar în treptele AST 1 până la AST 4 sau AD5 până la
AD 8, iar treapta specificată în anunţul de concurs va fi hotărâtă de instituţia comunitară astfel încât să
răspundă obiectivului recrutării funcţionarilor de cel mai înalt nivel şi în funcţie de calitatea
experienţei profesionale. Funcţionarul recrutat este plasat pe primul nivel al treptei sale.
j) înainte de numire, are loc supunerea candidatului care a fost reţinut de autoritatea învestită
cu puterea de numire unui examen medical.
Scopul acestuia este de a se constata dacă persoana care urmează să devină funcţionar
îndeplineşte condiţiile fizice necesare ocupării şi exercitării funcţiei in care urmează să fie numit.
Examinarea se realizează de un medic din cadrul instituţiei.
Dacă. în urma acestui examen medical, se obţine un aviz negativ, candidatul are posibilitatea să-
1 conteste. El va putea, în douăzeci de zile de la data când i-a fost comunicat avizul negativ, să solicite
examinarea lui de către o comisie medicală, compusă din trei medici aleşi de autoritatea învestită cu
puterea de numire dintre medicii consilieri ai instituţiei.
Medicul consilier care a emis avizul negativ îşi va susţine opinia în faţa comisiei de medici.
Se recunoaşte posibilitatea pentru candidat de a aduce la cunoştinţa comisiei medicale un aviz
eliberat de un medic ales de el. In cazul în care comisia medicală confirmă concluziile primului aviz,
candidatul va fi obligat să suporte jumătate din cheltuielile ocazionate de cea de-a doua examinare medicală
a sa, de către comisie.
D. Debutul carierei funcţionarului european
1. Regimul juridic al candidatului selecţionat prin concurs în unele ţări din Europa
Funcţia publică europeană face parte din acele categorii de funcţii în care promovarea unui concurs
atrage statutul de funcţionar public însă nedefinitiv.
În doctrina occidentală contemporană se poartă o aprinsă discuţie cu privire la regimul juridic al
rezultatelor unui concurs şi, legat de această problemă, statutul candidatului admis.
Doctrina noastră interbelică a fost şi ea controversată în această materie26. La întrebarea dacă
trecerea cu succes a concursului poate naşte, pentru cei promovaţi, dreptul la numire, răspunsul a fost. in
opinia unor autori, negativ.27
Între dobândirea, prin numire, a statutul de funcţionar public şi promovarea concursului, nu există
întotdeauna o legătură în timp.

24
Este vorba de cetăţenie, îndeplinirea serviciului militar şi garanţiile de moralitate.
25
„ Egalitatea de acces la o funcţie publică nu înseamnă dreptul de acces pentru toţi la o funcţie publică; trebuie să
se aleagă între candidaţi. Această alegere are o dublă semnificaţie: departajează candidaţii şi recrutează cele mai
bune elemente" (J. Ziller, Egalite et merit..., op. cit., p. 162).
26
Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 126.
27
Corneliu Rădescu, Gheorghe Marghidan, Statutul funcţionarilor publici şi statutul salariaţilor comunali,
Comentariu doctrinar şi de jurisprudenţâ. Bucureşti, 1947, p. 58.
 În majoritatea statelor, selecţia nu antrenează în mod automat numirea într-un post, şi această
numire, atunci când are loc, nu intervine, cel mai adesea, decât după perioada de probă.28
Din punct de vedere al corelaţiei dintre selecţie şi numire, pot fi identificate trei categorii de ţări:
1) Ţări în care numirea se suprapune până la identificare cu ultima fază de selecţie
promovată, atât numirea cât şi selecţia propriu-zisă fiind efectuate de aceeaşi autoritate. In această
situaţie, este imposibil ca o persoană să fie selecţionată şi să nu fie numită. Astfel de ţări sunt Danemarca,
Germania. Ţările de Jos, Grecia. Această din urmă ţară nu prezintă numai particularitatea sistemului de
selecţie automatizată,29 dar Legea din ianuarie 1983 prevede în art. 8 alin. 1 ca obligatorie pentru numire şi
confirmarea din partea candidatului admis a voinţei sale de a fi numit. Altfel spus, se exprimă un
consimţământ al acestuia, care îmbracă forma expresă.
2) în cea de-a doua categorie se includ ţări în care legătura între selecţie şi actul de numire
nu este directă, datorită faptului că o autoritate face selecţia şi o alta numirea. În această situaţie se găsesc
ţări ca Irlanda, Regatul Unit, unde selecţia se realizează de o comisie specială pentru funcţia publică, dar
numirea se face de către administraţie, la propunerea comisiei respective.
Acest sistem poate naşte o problemă teoretică şi practică legată de valoarea juridică a deciziei de
selecţie a Comisiei şi de aici, în ce măsură această decizie obligă administraţia să o pună în practică. Deşi
problema s-a pus până acum doar în plan teoretic, pentru a preîntâmpina o eventuală situaţie practică, printr-
un act normativ adoptat în 1956, Civil Service Comissioners Act, s-a prevăzut, în articolul 12, că deciziile
Comisiei reprezintă „certificate de calificare, care permit accesul la funcţiile publice" ele reprezentând
astfel probe puternice injustiţie.
3) Ultima grupă de ţări are oarecare asemănare cu cea anterioară, dar şi particularităţi. Este vorba
deci de state în care numirea nu se face de către autoritatea care a selecţionat viitorii funcţionari
publici. In această categorie se încadrează ţările în care se practică sistemul funcţionarilor de rezervă.30
Persoanele admise sunt înscrise pe nişte liste speciale de rezervă, care, foarte interesant, nu sunt valabile pe
timp nelimitat. Caracterul limitat al valabilităţii lor apare firesc având în vedere faptul că exigenţele funcţiei
publice sunt în devenire, iar o persoană apreciată ca aptă să ocupe o funcţie la un moment dat. poate deveni,
într-un timp determinat, incapabilă să facă faţă unui nou sistem de cerinţe.31
Intervine de asemenea puterea discreţionară a administraţiei, care poate merge, ca în Italia, până la
posibilitatea de a schimba ordinea de clasament.
Raportându-ne la sistemul românesc, în conformitate cu legea cadru în materie, promovarea unui
concurs sau examen pentru ocuparea unei funcţii publice atrage obligaţia autorităţii publice din structura
căreia face parte postul scos la concurs de a-l numi în funcţie pe candidaul care l-a promovat.
O discuţie aparte se impune a fi făcută în ceea ce priveşte statutul celui care a promovat un concurs
sau examen, după caz, putând fi identificate două situaţii.
a) Într-o primă situaţie se încadrează cei care, după promovarea examenului, sunt numiţi cu statut
de debutanţi, termen pe care îl consacră şi actualul Statut. După expirarea perioadei de stagiu, în funcţie

28
Jacques Ziller. Egalite et merite, op. cit., p. 188.
29
Acest sistem a fost instituit prin Legea nr. 1320 din 11 ianuarie 1983, modificată prin Legea nr. 1400 din 24 oct.
1983. Potrivit acestui sistem, în fiecare an Guvernul realizează o evaluare la nivelul întregii ţări a nevoilor reale de
personal pentru întregul sector public. O comisie triministerială prelucrează aceste nevoi, repartizându-le pe posturi,
pe autorităţi, după care se aduc la cunoştinţa publicului. Candidaţii care doresc să ocupe unul din posturile date
publicităţii, urmează să completeze un formular special care poate fi analizat mecanografic, în care sunt cuprinse
anumite elemente, în detaliu şi relevante pentru selecţia care se va realiza. Candidaţii vor menţiona şi opţiunea lor
pentru una din categoriile de instituţii, în succesiune servicii de stat, ale persoanelor morale de drept public sau ale
administraţiei locale (primării), precum şi alte instituţii pentru care pot să opteze. Pe baza elementelor
chestionarului, centrul mecanografic de la nivelul Primului Ministru stabileşte lista de candidaţi admişi, care
urmează să fie publicată în Jurnalul Oficial şi afişată. Pe larg asupra acestei probleme Jacques Ziller, Egalite et
merite, op. cit., pp. 174-175.
30
Este vorba de Portugalia, Belgia, Luxemburg, Italia
31
Constatăm că acest sistem a influenţat dreptul funcţiei publice comunitare.
de rezultatele obţinute în această perioadă, va avea loc fie definitivarea pe post, fie eliberarea din funcţie a
celor care au obţinut rezultate necorespunzătoare.
b) În cea de-a doua situaţie se află cei care. după promovarea examenului (concursului) dobândesc
un statut definitiv, cum ar fi, de exemplu, secretarul unităţii administrativ-teritoriale, funcţiile didactice din
învăţământul universitar etc.
Cât priveşte statutul juridic al persoanei selecţionate, în Europa situaţia quasi unanimă este că
între momentul reuşitei la concurs şi cel al dobândirii statutului de funcţionar definitiv există o întindere
variabilă în timp. Perioada diferă de la o ţară la alta şi în cadrul aceleiaşi ţări, există diferenţe în funcţie de
nivelul funcţiei publice. Exemplu, în Belgia este de un an pentru candidaţii aflaţi pe primul nivel şi de şase
luni pentru ceilalţi. In Italia variază între douăsprezece şi cincisprezece luni. În Ţările de Jos se întinde până
la doi ani maximum iar în Grecia până la cinci ani.
Cu puţine excepţii32, în cea mai mare parte a cazurilor, foştii candidaţi la concurs continuă să-şi
conserve statutul de candidat, de data aceasta la statutul de funcţionar definitiv. Pentru a obţine acest
statut ei trebuie să parcurgă o perioadă de probă, în care sunt supuşi unui statut particular, în care nu se
găsesc în integralitatea lor dimensiunile regimului juridic al funcţiei publice.33
Izvorul regimului juridic al funcţionarului numit şi nedefinitivat implică şi el următoarele precizări:
Într-o primă categorie de state, care reprezintă regula, izvorul se află în statutul general al funcţiei
publice.
O a doua categorie include state ca Franţa, Spania, Portugalia, unde elementele acestui regim juridic
sunt deduse din reglementări speciale.
În concluzie, funcţionarul care a absolvit concursul de selecţie este. cu puţine excepţii, un
funcţionar nedefinitiv, el urmând să dobândească acest statut după expirarea unei perioade de probă şi
după promovarea unuia sau mai multor examene. în regimul lor juridic, coexistă:
- o parte din drepturile de care se bucură funcţionarul definitiv;
- majoritatea obligaţiilor acestuia;
-obligaţii speciale, care condiţionează definitivarea sa.
2. Regimul persoanei selecţionate prin concurs în dreptul comunitar al funcţiei publice
2.1. Efectuarea stagiului
Prin articolul 34 (8) (24) (69)(96) din Statut, se instituie norma de principiu potrivit căreia
funcţionarii superiori trebuie să treacă o perioadă de probă de nouă luni înainte de a fi titularizaţi
pe post. Stagiul are un dublu obiectiv: să constituie o perioadă de probă şi pentru a învăţa, el având o durată
în care funcţionarii nu beneficiază de garanţiile recunoscute agenţilor titulari.34
Din interpretarea articolului susmenţionat, desprindem concluzia că, în cariera unui funcţionar
public european superior, de la debut şi până la încetarea funcţiei, pot fi identificate două etape, din
punct de vedere al statutului funcţionarului:
a) funcţionar public european superior aflat în perioada de probă (stagiu);
b) funcţionar european superior titularizat.
Situaţia juridică a stagiului şi stagiarului într-o funcţie publica europeană
Durata stagiului
Potrivit articolului 34 (8)(24)(69) (96), perioada de probă (stagiu) este de 9 luni.

32
Avem în vedere cazul Irlandei şi al Regatului Unit, unde majoritatea funcţionarilor sunt numiţi cu titlu definitiv.
33
De exemplu, ei nu se bucură de inamovibilitate, ci doar de stabilitate. Doctrina este consecventă în a aprecia că
„Principala caracteristică a statutului funcţionarului supus perioadei de încercare este precaritatea sa; ... el poate
fi concediat la sfârşitul stagiului, după modalităţi care diferă de la o ţară la alta. dar care au în comun faptul că
sunt mai puţin complete şi favorabile decât cele care se aplică funcţionarului numit cu titlu permanent". Jacquesc
Ziller, Egalile el merite, op. cit., p. 185. Autorul citat exemplifică prin câteva cazuri. De exemplu, în Danemarca el
are aceleaşi obligaţii şi împarte aceleaşi drepturi dar este privat de garanţiile disciplinare. In Belgia, Franţa,
Luxemburg, are aceleaşi obligaţii, cu mici excepţii. Precizăm că perioada de stagiu mai implică, pe lângă obligaţiile
specifice funcţionarului în general şi anumite obligaţii speciale, care urmează a fi îndeplinite şi condiţionează
dobândirea statutului de funcţionar definitiv.
34
A. Plantey, Fr. Loriot, op. cit., p. 168.
 Se admite ca termenul stabilit ca durată a stagiului să poată fi întrerupt, prelungit, sau să i se
pună capăt înainte de a expira în întregime, după cum urmează.
Întreruperea perioadei de stagiu are loc în situaţia în care, în cursul stagiului, funcţionarul este
împiedicat să-şi exercite funcţiile ca urmare a unei boli, a unui concediu de maternitate, a concediului
prevăzut la articolul 5835 din statut, sau în cazul unui accident pe o perioadă de cel puţin o lună.
Faptul că perioada corespunzătoare situaţiilor mai sus evocate nu se consideră perioadă de stagiu,
atrage după sine prelungirea stagiului cu o durată corespunzătoare celei în care a avut loc
întreruperea, în nici o situaţie, durata maximă a stagiului nu poate depăşi 15 luni.
Inaptitudinea funcţionarului stagiar
În situaţia în care funcţionarul stagiar dă dovadă de inaptitudine vădită, se va putea, în orice
moment al constatării inaptitudinii, să se întocmească un raport cu privire la această situaţie în orice
moment al stagiului.
Împotriva acestui raport, funcţionarul stagiar poate face contestaţie, „îşi poate formula în scris
observaţiile", cum se exprimă textul din statut, în termen de opt zile libere, calculate de la data comunicării.
Raportul, însoţit de observaţiile funcţionarului stagiar, sunt înaintate de superiorul ierarhic
al stagiarului la autoritatea învestită cu puterea de numire. Raportul de stagiu trebuie să fie complet şi
să reflecte o apreciere efectivă şi rezonabilă a ansamblului de activităţi profesionale ale celui interesat. Este
inadmisibil ca stagiarul să fie afectat de ostilitatea personală a unei autorităţi, el trebuie să fie judecat onest,
pe baza rezultatelor sale, a aptitudinilor fizice, psihice, intelectuale şi profesionale.1
În termen de trei săptămâni, la această autoritate urmează să fie comunicat un aviz emis de un
comitet reunit de raporturi, compus de o manieră paritară, după care autoritatea învestită cu puterea
de numire poate să procedeze la concedierea funcţionarului stagiar.
Autoritatea învestită cu puterea de numire poate să decidă licenţierea (concedierea) funcţionarului
înaintea perioadei de stagiu, prin intermediul unui preaviz de o lună, fără a se putea însă ca durata serviciului
să o poată depăşi pe cea a stagiului.
După ce a primit avizul, autoritatea învestită cu puterea de numire poate decide licenţierea
funcţionarului stagiar.
În mod cu totul excepţional, autoritatea învestită cu puterea de numire poate autoriza ca
funcţionarul să-şi continue stagiul, însă în alt serviciu.
În acest caz, pentru noua activitate persoana respectivă va trebui să efectueze un stagiu de minim
şase luni. Durata cumulată a stagiului nu poate depăşi cincisprezece luni.
Şi în dreptul naţional al funcţiei publice regăsim posibilitatea ca stagiarul să poată fi licenţiat
(concediat) pentru insuficienţă profesională. Exemplu. în Franţa, în conformitate cu articolul 2 din Decretul
din 13 septembrie 1949 care reglementează dispoziţii comune aplicabile stagiarilor, un stagiar poate fi
concediat în timpul stagiului pentru insuficienţă profesională notorie, cu condiţia ca el să fi efectuat
jumătate din perioada reglementară a stagiului. Regăsim şi aici regula generală a comunicării dosarului
individual în care se regăsesc elementele privind concedierea. Consiliul de Stat a decis că faptul că un
stagiar nu a fost concediat în cursul stagiului nu-i dă dreptul să fie titularizat la sfârşitul stagiului (Decizia
Consiliului de Stat din 13 iulie 1966). Decizia privind refuzul titularizării unui stagiar la finele perioadei de
stagiu antrenează licenţierea (concedierea) lui pentru insuficienţă profesională manifestată în cursul
stagiului, chiar şi în condiţiile în care această insuficienţă nu are caracter notoriu. în acest caz nu se mai
impune ca celui interesat să i se aducă la cunoştinţă dosarul. Foarte interesant ni se pare şi faptul că

35
Prin articolul 58 se prevede că ..Independent de concediul prevăzut la articolul 57 feste vorba de concediul anual
cuvenit funcţionarilor publici europeni - n.a.) femeile însărcinate au dreptul. în baza unui certificat medical, la un
concediu începând cu şase săptămâni înainte de data probabilă a naşterii indicată în certificat şi terminând cu zece
săptămâni după data naşterii, fără ca acest concediu să poată fi inferior unei perioade de şaisprezece
săptămâni". Am subliniat ultima parte a articolului datorită semnificaţiei ei speciale, din care rezultă, în opinia
noastră, preocuparea pentru protecţia femeilor aflate într-o situaţie specială şi dimensiunea socială, în general, a unei
asemenea norme de protecţie.
aprecierile administraţiei cu privire la aptitudinile unui stagiar de a-şi exercita atribuţiile nu sunt susceptibile
de a fi cenzurate de judecătorul administrativ.36
2.2. Încheierea stagiului
Potrivit articolului 34 (8)(24)(69) (96) aliniatul (3), cu o lună înainte de expirarea stagiului,
funcţionarul stagiar face obiectul unui raport, în care sunt cuprinse următoarele elemente:
a) aptitudinile pe care le-a dovedit în modul în care s-a achitat de atribuţiile de serviciu;
b) randamentul activităţii desfăşurate;
c) conduita în timpul serviciului.
Acest raport este înaintat funcţionarului în discuţie, care poate formula, în termen de opt zile
calendaristice, observaţiile sale cu privire la concluziile raportului.
În funcţie de concluziile raportului, putem întâlni următoarele situaţii:
a) stagiarul face dovada că are calităţile necesare pentru postul pentru care a fost selecţionat,
situaţie în care urmează să fie titularizat în acest post.37 Precizăm că titularizarea nu este niciodată
un drept al celui interesat, după cum a decis C.J.C.E.38
b) stagiarul nu face dovada calităţilor necesare pentru postul respectiv, în care caz autoritatea
învestită cu puterea de numire are două posibilităţi:
- să-l concedieze pe funcţionar;
- în mod cu totul excepţional, poate aproba prelungirea stagiului pentru o perioadă
maximă de şase luni, eventual cu schimbarea serviciului funcţionarului respectiv.
În această situaţie, durata cumulată a stagiului nu poate depăşi cincisprezece luni.
Stagiarului care a fost concediat îi este recunoscut dreptul de a beneficia de o indemnizaţie, care
reprezintă o formă de protecţie care se aplică în situaţia în care funcţionând public licenţiat (concediat)
pentru inaptitudine nu are posibilitatea să îşi reia, fără întârziere, o activitate profesională. într-o atare
situaţie el primeşte o indemnizaţie corespunzătoare salariului de bază pe o perioadă variabilă în
funcţie de perioada de serviciu pe care a îndeplinit-o, după cum urmează:
- trei luni în care va primi salariul de bază, dacă a efectuat mai mult de un an de serviciu;
- două luni în care va primi salariul de bază, dacă a efectuat cel puţin şase luni de serviciu;
- o lună, în care va beneficia de salariul de bază, dacă a îndeplinit până în şase luni de serviciu.
Indemnizaţia prevăzută mai sus nu se aplică în situaţia în care fostul stagiar concediat are
posibilitatea să reînceapă o activitate profesională.
Dispoziţiile paragrafelor (2). privind cazul de inaptitudine, (3) privind raportul la sfârşitul stagiului
şi (4) - privind durata limită a stagiului la cincisprezece luni, nu se aplică în cazul în care funcţionarul
stagiar a demisionat înainte de terminarea stagiului.

36
Decizia Consiliului de Stat din 27 aprilie 1960. A se vedea Serge Salon, Jean Charles Savignac,
Lafonctionpublique, Sirey, Paris, 1985, p. 87.
37
Deşi terminarea stagiului atrage, de regulă, titularizarea, există situaţii, întâlnite în sistemele
nan'onale de drept ale funcţiei publice când nu se întâmplă acest lucru. Cazurile recunoscute, în
Franţa şi în alte state, care nu duc la titularizare, sunt inaptitudinea, sau insuficienţa profesională,
despre care am vorbit, dar şi comiterea unor greşeli de serviciu pe perioada stagiului. Menţionăm
şi Decizia Consiliului de Stat cu privire la faptul că nimic nu se opune la licenţierea unei femei
însărcinate. A se vedea decizia din 25 mai 1982 a Consiliului de Stat francez. (J. M. Auby, J. B.
Auby, Droii de la fonctionpulique, op. cil., p. 216.
38
A. Plantey. Fr. Loriot, op. cit., 2005, p. 171. unde se citează CJCE, 13-5-1970, Foumier, Rec. 249.