Învățarea – procesul dobândirii experienței individuale de comportare.
Datorită învățării nu se acumulează doar informații, ci se formează
gândirea, sentimentele și voința= întreaga personalitate. “Nu predăm o materie oarecare pentru a produce mici <<biblioteci vii>> în acea materie, ci pentru a face pe elev să gândească el însuși(...), să ia parte la procesul de creare a cunoștințelor” (Bruner, J. , p. 89). Esența unui proces eficient de învățare constă în dezvoltarea gândirii abstracte, în crearea independenței și a inițiativei în soluționarea problemelor complexe. Ea trebuie să se bazeze și pe cultivarea motivației.
Rolul profesorului este de a îmbogăți experiența perceptivă a elevului,
să intervină prin cuvinte prin care să asigure orientarea preliminară a atenției elevilor al solidarității sociale.
Pentru ca oricine să aibă succes exigența ridicată e foarte importantă.
Acei profesori care socotesc binefăcătoare indulgența greșesc. În primul rând știm că fără eforturi serioase elevii nu progresează intelectual. În al doilea rând, succesul obținut fără efort nu provoacă adevărate satisfacții. De asemenea, interesul pe care profesorul îl arată disciplinei pe care o predă se transmite școlarilor. Dimpotrivă, când profesorul își face datoria formal, fără participare sufletească, copiii, cu atât mai mult, nu vor da importanță disciplinei respective- ea devenind plictisitoare. Cu acestea am amintit de factorul esențial al educării sentimentelor superioare: personalitatea profesorului. El trebuie să devină un model admirat și respectat de elevii care îl vor imita cu sârguință. Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcție teoretică elaborată de psihologie în scopul înțelegerii și explicării – la nivelul teoriei științifice- modalității de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană. Una din definițiile cele mai corecte este cea data de G. Allport : “ Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic. Personalitatea profesorului este deosebit de importanta astfel ca acesta trebuie sa isi simta interlocutorul, sa-l cunoasca, sa-i prevada reactiile , sa –l stimuleze. În acest sens în cartea dnei profesoare Anca Dragu, Structura personălității profesorului, sunt evidențiate zece trăsături de personalitate și anume, cinci stilistice (aptitudinale) : Empatie = Empatia este o dimensiune importanta a personalitatii cadrului didactic care contribuie la intelegerea mentalitatii, a sentimentelor, opiniilor, dorintelor elevilor si la adaptarea comportamentului in mod eficace. ; Sensibilitate = Sensibilitatea, dragostea pentru copii reprezinta o predispozitie spre viata, interesele si afectivitatea copilului, este respectul concret pentru personalitatea acestuia si interesul pentru evolutia sa. dragoste pentru copii = capacitate creatoare = Capacitatea creatoare arata dispozitia peronalitatii spre nou si original capacitate organizatorica = Capacitatea organizatorica este pusa in evidenta de conditiile specifice activitatii de invatare pe care profesorul le creeaza, le conduce si le stapaneste. capacitate de anticipare si cunoastere = Capacitatea de anticipare si cunoastere a elevilor se manifesta sub forma unor imagini sau actiuni care se declanseaza inaintea conditiilor ce le provoaca, ca de exemplu la profesor prin generalizarea conceptuala a informatiei, concluzionarea asupra faptelor studiate. Și cinci trasaturi directionale, respectiv : Ascendenta și autoritatea= Ascendenta, autoritatea se refera la capacitatea de a stabili contacte sociale, de a vorbi in public, capacitatea de a-si pune in evidenta posibilitatile. Echilibru emotional = Echilibru afectiv desemneaza o capacitate ce asigura stapanirea de sine, depasirea anumitor porniri egoiste interioare. Perseverența = Perseverenta subliniaza vitalitatea, entuziasmul ; o actiune noua are sanse de a fi mai puternic sustinuta pe cand o problema de rutina aproape ca nu mai suscita interes. Rezistența la frustrare = Să fie capabil să gândească corect și să își controleze reacțiile. Mobilitatea comportarii = Mobilitatea comportarii vizeaza flexibilitatea comportamentului, adoptarea unor noi modalitati de reactie, ca urmare a depasirii schemelor inadecvate. Obiectivitatea = Obiectivitatea, consecvență indică respectarea acelorași principii, regului fără deformarea realului, fără adăugiri sau modificări arbitrare
Cele mai accesibile, ușor de observat și identificat, trăsături de
personalitate sunt cele temperamentale. Ele se referă la nivelul energetic al acțiunii, modul de descărcare a energiei și la dinamica acțiunii. În mod obișnuit, temeperamentul se referă la dimensiunea energetico- dinamică a personalității și se exprimă atât în particularități ale activității intelectuale și afectivității, cât și în comportamentul exterior (motricitate=capacitatea de a realiza repede conexiuni și, mai ales, vorbire). Temperamentul poate fi : sangvin, melancolic, coleric, flegmatic. a) Colericul = o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între entuziasm și decepție, cu tendință de exagerare în tot ceea ce face; foarte expresivă, ușor ” de citit ” , gândurile și emoțiile i se succed cu repeziciune. b) Sangvinicul = se caracterizează prin ritmicitate și echilibru. Persoanele cu acest temperament au în general o bună dispoziție, se adaptează ușor și economic. Uneori marea lor mobilitate se apropie de nestatornicie, periclitând persistența în acțiuni și relații. c) Flegmaticul = este o persoană imperturbabilă, inexpresivă și lentă,calmă. Puțin comunicativă, greu adaptabilă, poate obține performanțe deosebite în muncile de lungă durată. d) Melancolicul = este la fel de lent și inexpresiv ca și flegmaticul, dar îi lipsesc forța și vigoarea acestuia; emotiv și sensibil, are o viață interioară ahitată datorrită unor exagerate exigențe față de sine și unei încrederi reduse în forțele proprii.
Emotivitatea și activitatea, strâns legate de ”neechilibrul” și
”forța” proceselor nervoase, sunt caracteristici evidente și relativ ușor de diagnosticat. 1) Emotivii inactivi = indică nervoșii, care acționează rapid la evenimente , și sentimentalii , care acționează lent. 2) Emotivii activi = în cadrul cărora se încadrează colericii, cu reacții rapide, explozive, și pasionații, care au reacții lente. 3) Neemotivii activi = adică sangvinicii, cu reacții echilibrate, rapide și flegmaticii, cu multă forță dar lenți. 4) Neemotivi inactivi = cuprinzându-i pe amorfi, care , deși cu mai putina energie, sunt bine ancorați în present, și pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacțiilor. Acestea dovedesc că pentru un educator (profesor) este important să stabilească dacă un copil este activ, el ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este emotiv va avea reacții emoționale puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este neemotiv, astfel de manifestări vor fi minime. Deoarece aceste caracteristici sunt destul de evidente în comportamentul copiilor încă de la vârste mici, educatorii pot lua măsurile necesare stimulării, utilizării și controlului acestora. Astfel, pentru copiii activi, este necesară orientarea spre activități utile, valorizate social, și temperarea tendinței de a lua hotărâri pripite, in timp ce inactivii au nevoie de o stimulare constantă, bine dozată, și de un program de lucru strict supravegheat. În mod normal, performanțele școlare și sociale , în general, ale fiecărui elev nu pot să se situeze toate la un nivel superior, mai ales când sarcinile școlare se situează la un nivel ridicat de dificultate. De aceea profesorii trebuie să creeze situații în care să-și cunoască nu numai limitele( care sunt firești și trebuie privite ca atare și nu ca eșecuri ce implică responsabilități personale), ci și (mai ales) resursele. Conștientizarea limitelor și resurselor, uneori foarte diferite de la elev la elev, conduce la formarea unei imagini de sine echilibrate, a demnității și respectului de sine și față de ceilalți. Se ajunge astfel la acceptarea diferențelor firești dintre oameni, la creșterea spiritului de toleranță și la evitarea etichetărilor globale care pot împinge unii elevi spre periferia grupului școlar, cu efecte negative asupra personalității acestora. Exercitarea profesiunii de profesor presupune insușirea a trei competențe specifice: a) Competență profesională ,constând dintr-o cultură tehnică și o competență interumană care-i permite să lucreze totdeauna cu un public, (clasa de elevi) și să coopereze cu ceilalți profesori. Capacitatea de a organiza (munca în echipă, diversitatea sarcinilor) și componenta etică completează acest tablou; b) Capacitatea de a întreține raporturi satisfăcătoare cu eșaloanele ierarhiei superioare: directori, inspectori. Profesorii suportă cu regularitate presiunea controlului, ei sunt evaluați periodic de superiori, avansarea nu este posibilă fără o probă practică în fața unor comisii. Responsabilii ierarhiei notează nu numai punctualitatea și asiduitatea profesorilor, calitatea activităților și eficacitatea, dar și ”prezența scenică”, autoritatea în fața elevilor, calitatea dialogului didactic etc; c) Competența de a dezvolta bune relații cu ”beneficiarii” – elevi, părinți, comunitate. Profesorul nu lucrează cu ”clienți” individuali, ci cu grupe de elevi. Aceștia, la rândul lor, sunt asistați și supravegheați de părinți și comunitate. Cota profesorilor este fixată adesea în funcție de prieceperea ”de a ține clasa”, de a utiliza corespunzător autonomia și libertatea de care se bucură clasa.
Pentru ca actul educativ să fie eficient si în același timp placut
trebuie depășită inegalitatea profesor- elev, ierarhia clar delimitată de metodele tradiționale, și trebuie pus accentul pe elev, este recomandat ca educabilul să găsească în profesor un sprijin nu doar un mijloc de informare. De asemenea trebuie să le stimuleze creativitatea, gândirea să nu se rezume la simpla redare a cunoștințelor transmise ci la o implicare activă a elevului. Cultivarea la elevi a interesului pentru obiectul predat reliefează o diminuare a autorității formale a profesorului și creșterea afirmării valorii personale a acestuia. Relatia profesor-elev trebuie să fie de așa natura încât elevul să indrăznească să acționeze în prezența profesorului, să coopereze cu el, să exprime idei, să pună intrebari. Profesorul trebuie să accepte ideile personale ale elevilor, să le ințeleagă efortul, să-i incurajeze și să îndrume învățarea fără a avea un caracter de constrângere, să învețe din plăcere. Profesorul trebuie să se adapteze si să –și adapteze mereu activitatea, să nu se plafoneze în rutină, în rigiditate ca urmare a unei repetiții îndelungate ci să adopte strategii inovatoare, creatoare. Cunoasterea elevului reprezinta o activitate de investigare stiintifica a resurselor existente la nivelul personalitatii obiectului educatiei, activitate proiectata si realizata de subiectul educatiei in mod independent sau cu sprijinul unor factori specializati: profesori- consilieri, profesori-logopezi, profesori-cercetatori etc. Acesta activitate urmareste realizarea urmatoarelor scopuri pedagogice: a) evidentierea nivelului de dezvoltare fizica, psihica si sociala a elevului, in raport cu standardele varstei psihologice si ale treptei scolare; b) evidentierea nivelului de cunostinte (informatii de baza-strategii de cunoastere-atitudini cognitive) dobandite in raport cu obiectivele generale si specifice ale treptei si ale disciplinelor scolare; c) evidentierea strategiilor de educatie/instruire adaptate la situatia concreta a fiecarui elev.
Cunoasterea elevului reprezinta premisa individualizarii depline a
procesului de invatamant care presupune " actiunea de adaptare a activitatii didactice la particularitatile fiecarui obiect al educatiei". Aceasta actiune "asigura o dezvoltare integrala optima si o orientare eficienta a aptitudinilor proprii, cu scopul integrarii creatoare in activitatea sociala" (Dictionar de pedagogie, ', .). Conceptul operational de cunoastere a elevului delimiteaza principalele actiuni necesare pentru descifrarea formulei individuale a personalitatii care exprima contributia tuturor factorilor fizici, psihologici si sociali angajati in proiectarea eficienta a activitatii elevului, realizata in context scolar si extrascolar. Aceste actiuni vizeaza: a) selectionarea informatiilor semnificative pentru intelegerea personalitatii elevului ( raportul general-particular; ponderea anumitor variabile in raport cu altele, unitatea sistemului psihic); b) prelucrarea si interpretarea informatiilor in vederea stabilirii diagnozei pedagogice, centrata asupra potentialului pozitiv al personalitatii elevului; c) valorificarea informatiilor finale la nivelul unei prognoze pedagogice, centrata asupra evolutiei personalitatii elevului, angajata pe termen mediu si lung. Principiile activitatii de cunoastere a elevului definesc o triada de cerinte functionale care angajeaza capacitatea de investigatie a profesorilor, in general, a'prhfesori-lor-diriginti, in mod special. Avem in vedere urmatoarele principii: - principiul abordarii unitare a personalitatii elevului, prin raportarea la structura de functionare a sistemului psihic uman; - principiul anticiparii dezvoltarii personalitatii elevului, prin valorificarea permanenta a resurselor de invatare si de integrare sociala; - principiul autodeterminarii personalitatii elevului prin dirijarea sistemului de relatii: sociale, scolare, profesionale, personale ( Golu, Mihai, ). Metodologia cunoasterii elevului implica doua tipuri de investigatii care pot fi realizate de factori specializati, responsabili in acest domeniu de activitate (profesori-consilieri, psihopedagogi scolari, profesori-diriginti) dar si de alti "actori ai educatiei" (cadre didactice, parinti etc): - investigatia longitudinala, care asigura acumularea cantitativa a observatiilor despre elev realizate permanent in legatura cu activitatea didactica si extradidactica, realizata in mediul scolar si extrascolar; - investigatia transversala, care asigura interpretarea calitativa a observatiilor pedagogice acumultate anterior, interpretare realizabila la diferite intervale de timp pe baza unor criterii specifice ( Holbau, Ion, coordonator, , .-). Investigatia longitudinala reprezinta o forma de organizare a activitatii de cunoastere a elevului realizata pe baza acumularii si a prelucrarii informatiilor semnificative despre evolutia personalitatii acestuia. Acest tip de investigatie consemneaza faptele pedagogice realizate de elev, in clasa, in afara clasei, in scoala, in afara scolii etc, cu scopul evidentierii: modificarilor intervenite in procesul de dezvoltare a personalitatii elevului; ritmului si intensitatii de manifestare a fenomenelor (fiziologice, psihologice, sociale etc.) studiate in legatura cu procesul de dezvoltare a personalitatii elevului. Pentru realizarea investigatiei longitudinale pot fi folosite mai multe metode: observatia, ancheta, chestionarul, biografia, autobiografia, analiza produselor activitatii, experimentul. Activarea acestora poate fi realizata prin procedee empirice (Jurnalul e-levului/clasei, consemnari factuale, observatii spontane etc.) si prin tehnici speciale (observatii dirijate, masuratori antropometrice, fise scolare, teste psihologice si socio-logice/sociometrice etc). Caracteristicile specifice investigatiei longitudinale sunt evidente la nivelul o-biectului cercetarii si la nivelul instrumentului de operationalizare folosit. La nivelul obiectului cercetarii, investigatia longitudinala angajeaza: - realitatea procesuala a elevului si/sau a clasei de elevi; - fenomenele psohologice semnificative pentru sesizarea si aprecierea capacitatii de invatare si de integrare sociala a elevului; - ciclul integral de observare a evolutiei elevului, situat intre limita minima (un an scolar) si limita maxima (sfarsitul unei trepte de invatamant); - volumul de informatii deschis in directia investigatiei transversale. La nivelul instrumentului de operationalizare a cercetarii, investigatia longitudinala angajeaza institutionalizarea unei fise de obsers'atie psihopedagogica a elevului, care include urmatoarele variabile: - mediul de observatie (clasa, scoala, familia, comunitatea locala etc); - prezentarea faptei pedagogice semnificative; - prezentarea sursei de informare (profesor-diriginte, profesor, parinte, elev etc); - prezentarea spatiului si timpului in care are loc fapta pedagogica; - interpretarea psihopedagogica a faptei dupa anumite criterii (clasificarea datelor consemnate pe doua grupe de probleme: capacitatea de invatare, comportamentul social; deosebirea elementelor esentiale de cele neesentiale; valorificarea elementelor esentiale, semnificative pentru intelegerea personalitatii elevului);
Bibliografie : Cucoș C-tin (coord.) , 2009, Psihopedagogie pentru
examenele de definitivare și grade didactice, Ed. Polirom, Iași;