ATITUDINEA CADRELOR DIDACTICE PRIVIND INTEGRAREA

COPIILOR CU C.E.S.

Prof. ANDREI IULIA MHAELA

G.P.N. ,SPIRU VERGULESCU” SLATINA, OLT

 Integrarea socială în mediul de viaţă reprezintă faptul că orice proces de

readaptare a unei persoane handicapate ar trebui să ţină cont de măsurile care
favorizează autonomia să personală şi / sau asigură independenţa să economică şi
integrarea să socială cea mai completă posibil, trebuie incluse şi dezvoltate programe
de readaptare, măsuri individuale şi colective care să favorizeze independenţa
personală, care să-i permită de a duce o viaţă cât mai normală şi completă posibil, ceea
ce include dreptul de a fi diferit. O readaptare totală presupune un ansamblu de masuri
fundamentale şi complementare, dispoziţii, servicii de facilitare care ar putea garanta
accesibilitatea la confortul fizic şi psihologic.

Aspecte pozitive:

 Cadrele didactice înţeleg, în marea lor majoritate, raţiunile întreprinderii acestui

demers atâta timp cât nu vor apărea repercusiuni cu privire la desfăşurarea
orelor respectarea programei, stimularea educativ-formativă a elevilor,
menţinerea unui climat de ordine şi disciplină, la structura catedrelor şi a
normelor didactice prin apariţia profesorilor de sprijin, prin reducerea efectivelor
de elevi, la noi responsabilităţi şi sarcini de serviciu ce pot amplifica
suprasolicitarea fizică şi nervoasă;
 Acceptă în clasele lor elevi integraţi individual maxim trei, în condiţiile unei
orientări şcolare atente şi a furnizării de sprijin didactic;
 Îşi manifestă disponibilitatea de a urma cursuri de perfecţionare module
psihopedagogice şi de a colabora cu specialişti din afara şcolii.

Aspecte negative:

 Se remarcă o atitudine de rezistenţă la schimbare, mai ales din partea cadrelor

didactice cu vechime mare în învăţământ, care percep activitatea cu elevii
integraţi ca pe o solicitare suplimentară, neremunerată corespunzător;
 Persistă opinia că cel mai bun loc pentru educarea elevilor cu CES rămâne
şcoala specială, unde există programe, colective de specialişti, şi echipamente şi
materiale didactice corespunzătoare nevoilor acestor copii;
 Consideră că integrarea unei clase speciale într-o şcoală normală este mai
rezonabilă decât integrarea individuală a elevilor cu CES în clasele obişnuite;
  Există temerea că prezenţa acestor copii va afecta performanţele şcolare ale
elevilor obişnuiţi şi va altera climatul clasei prin tulburări de comportament,
discriminări în evaluare, modificări ale orarului zilnic;
 Nu este cunoscut rolul profesorului de sprijin, acesta fiind perceput uneori ca
„uzurpator” al competentelor titularului;
 Este reclamată lipsa unei pregătiri de specialitate în domeniul psihopedagogiei
speciale;
 Se manifestă îngrijorarea faţă de apariţia unei dispute între părinţii copiilor
obişnuiţi, pe de-o parte, şi cei ai copiilor cu CES, pe de alta parte;
 Se remarcă teama de a nu fi considerate răspunzătoare pentru eşecul şcolar al
elevilor integraţi sau pentru neglijarea elevilor obişnuiţi prin faptul că le acordă
mai puţină atenţie în timpul activităţii didactice;
 Nu se cunosc criteriile de evaluare a activităţii didactice şi de evidenţiere /
premiere în cazul obţinerii unor performanţe deosebite de către elevii cu CES;
 Este dificil de conceput trecerea de la un mediu şcolar concurenţial, la unul
cooperant, cu datoria menţinerii unei motivări corespunzătoare atât a elevilor
obişnuiţi, cât şi a celor cu CES.

    Ca o concluzie privind evaluarea atitudinii cadrelor didactice referitor la

integrarea elevilor cu CES, se poate afirma că, dincolo de lipsa de informaţie şi de
rezistenţă firească la schimbare, nu se constată, în general, o opoziţie faţă de
implementarea acestei acţiuni. Comportamentele negative sunt mai accentuate în
cadrul şcolilor care nu au început integrarea decât în cadrul celor care au deja o
anumită experienţă în acest sens. Pe măsură ce adaptarea reciprocă dintre elevii cu
CES şi cadrele didactice din învăţământul de masă se va îmbunătăţi, pe măsură ce
programele vor fi mai bine adecvate capacitaţilor elevilor cu nevoi speciale şi pe măsură
ce profesorii de sprijin îşi vor găsi locul cuvenit în structura şcolară, este de aşteptat ca
fiabilitatea acţiunilor de integrare să crească şi că, într-un viitor din ce în ce mai
probabil, şcoala incluzivă românească să devină o realitate

BIBLIOGRAFIE:

1. Popovici, D. V., Elemente de psihopedagogia integrarii, Bucuresti: Pro

Humanitate, 1999;
2. Verza, E., „Psihopedagogia integrarii şi normalizarii”, în Revista de educatie
speciala, 1/1992;
3. Vrasmas, T., Musu, I., Daunt, P.,Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinte
educative speciale, sub ed. Min. învaţământul ui şi Reprezentantei UNICEF în
România, Bucuresti: 1996.