Strategii și mijloace retorice în analiza discursurilor prezidențiale

Drăghiciu Ana-Maria

Studii Cultural Europene, anul II, grupa 1

Universitatea din București

Analiza discursului politic

Îndrumător: Prof.Dr. Rodica Zafiu

5 februarie 2013

1
 Abstract

Lucrarea urmăreste analiza a două discursuri ce aparțin Președintelui României, Traian

Băsescu, respectiv Președintelui Statelor Unite ale Americii, Barack Obama din perspectiva
mijloacelor retorice utilizate, precum și a tipurilor de argumente ce construiesc strategia
argumentativă. Ambele discursuri prezintă situația economică și politică a țărilor în contextul
crizei economice globale precum și reformele aplicate în scopul diminuării efectelor acesteia.
În demersul meu voi avea în vedere evoluția raportului dintre logos, ethos și pathos,
analizarea acestor niveluri în care se organizează discursul , modul în care contextul
pragmatic permite alegerea anumitor mijloacelor retorice precum și asemănările și deosebirile
de structurare a argumentării.

2
 Strategii și mijloace retorice în analiza discursurilor prezidențiale

Discursul politic reprezintă mijlocul de interacțiune directă între omul politic și mase,
cea mai simplă modalitate de manipulare, arta a negocierii precum și principala armă de atac a
adversarului politic. În același timp, discursul politic este elementul care pune problema
statutului celui care îl rostește, omul politic devenind prin intermediul acestuia, capabil să
influențeze prin manevrarea cuvintelor și prin funcția pe care o deține; astfel, “discursul
politic este orice discurs care are un scop politic, care poate influența un proces politic’’1.

Prin această lucrare urmăresc analiza a două discursuri prezidențiale din perspectiva
strategiilor și mijloacelor retorice folosite, dar și identificarea asemănărilor și diferențelor de
structurare a argumentării. Pentru a ilustra raportul dintre ‘’logos (componenta ideatică), ethos
(componenta credibilităţii, legată de imaginea de sine) şi pathos (componenta legată de reacţia
emotivă)’’ 2
, am ales discursul Președintelui României, Traian Băsescu, rostit la Palatul
Cotroceni, la data de 25 ianuarie 2012 pe care l-am comparat cu discursul Președintelui
Statelor Unite ale Americii, Barack Obama, ținut la George Mason University, pe 8 ianuarie
2009, în contextul crizei care afectează economia mondială. Situația de criză economică în
care se aflau atât România cât și Statele Unite ale Americii în momentele rostirii discursurilor
reprezintă un moment-cheie, efectele acesteia asupra nivelului de trai, gradului de eficiență a
reformelor și asupra relațiilor dintre Președinte, Guvern și puterea legislativă punând
imaginea celor doi președinți într-o postură vulnerabilă atât din partea maselor, cât și din
partea spectrului de adversari politici. Tema discursurilor face referire la motivarea reformelor
aplicate în scopul depășirii situației de criză, convingerea maselor în ceea ce privește eficiența
acestora pe termen lung, dar și formularea unei evaluări a erorilor și îmbunătățirilor aduse de
clasa politică în procesul de modernizare a statului, urmărindu-se, în mod special, eforturile
depuse pentru creșterea nivelului de trai. Pe cale de consecință, este necesară restabilirea unui
echilibru în cazul opiniei publice și în același timp, reconstruirea ethosului individual, dar și al
potențialilor adversari, pe fondul unei argumentări solide, cu puternic impact politic și social.

1
Teun A. van Dijk, Political Discourse and Ideology, apud Camelia Mihaela Cmeciu, Strategii persuasive în
discursul politic, Editura Universitas XXI, Iași, 2005, p.61
2
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, „Sugestii privind interpretarea pragma-retorică a discursului electoral”, în C. Stan,
R. Zafiu, Al. Nicolae (coord.), Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan,la aniversare,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 313

3
 Atât discursul lui Traian Băsescu, cât și cel al lui Barack Obama fac parte din
categoria discursului deliberativ-epidictic. Dimensiunea deliberativă a discursurilor este
demonstrată prin secvențele în care ambii președinți discută programul politic care a fost
urmat și care trebuie continuat de guverne, în scopul limitării efectului crizei economice ce
afectează societatea sub toate structurile sale. Această primă constatare aduce în discuție o
miză strâns legată de construirea ethosului, prin încercarea de a obține adeziunea receptorilor,
arătând o permanentă preocupare pentru soarta țării. În ciuda faptului că miza persuasiunii
este influențarea opiniei publice, prin evidențierea ethosului în discurs, convingerea are ca
țintă și întreaga clasă politică. Dimensiunea epidictică ține de tratarea temei discursului în
termeni morali, acest fapt putând fi observat prin atacurile subtile aduse la adresa unor
potențiali adversari, care împiedică parcursul de obținere a unei stabilități economice și
politice, prin referire la greșeli făcute anterior și prin oferirea unei noi perspective asupra
situației celor două țări.

Încă de la începutul discursului, Traian Băsescu vorbește despre ruptura creată între
popor și Președinte, referindu-se în mod direct la funcție și nu la propria persoană. Într-o notă
subtilă, se creează o dublă metodă de construire a ethosului. Prima este aceea de a reaminti
rolul și legitimitatea Președintelui, de ’’a reprezenta continuu (…) fiind vorba de un
Președinte ales prin vot direct’’, fapt care pune sub semnul suspiciunii motivația rupturii
dintre Președinte și națiune. Cea de-a doua atitudine este aceea de a nu își asuma
subiectivitatea și de a se elibera de responsabilitate înainte de a putea justifica situația de criză
în care se află economia națională. Imediat ce sunt enumerate motivele pentru care țara se află
într-o situație de criză, Traian Băsescu își asumă subiectivitatea prin folosirea formelor
pronominale ’’mine’’, ’’ mea ’’: „ Este clar pentru mine că prima mea obligație este aceea de
a restabili legătura de încredere între mine și acea parte a populației care și-a pierdut
încrederea în Președinte.’’ Apare în această construcție o nevoie evidentă de restabilire a
ethosului individual, imperios necesară înaintea oricărei încercări de solidarizare cu publicul.
În schimb, Barack Obama folosește încă de la începutul discursului și pe întreg parcursul său
pronumele personal ’’ noi’’, care denotă solidarizarea cu destinatarul atunci când se referă la
efectele crizei, pe care le suportă împreună cu întreaga populație. Aceste momente alternează
cu cele în care acest pronume este folosit pentru a intra în polemică cu cei care poartă vina
acestor dereglări în cadrul societății - ’’many Wall Street executives made imprudent and
dangerous decisions (…) politicians spent tax payer money without wisdom(…)’’. Pe
parcursul discursului apar însă construcții care permit analizarea etapelor de construcție a

4
ethosului individual, care pornește de la solidarizare la individualizarea eului și desprinderea
de grup, în momentul în care este anunțată realizarea unui plan de recuperare a economiei
naționale ’’I have moved quickly to work with (…) I am confident (…) I urge Congress to
move on behalf of the American people.’’ Din acest moment, imaginea Președintelui
american se diferențiază de mulțime prin acțiunile sale, conturându-se în jurul acestui parcurs
imaginea activului pentru ca mai apoi, printr-o frază de maximă intensitate în care ethosul se
îmbină cu patosul, să își creeze imaginea revoluționarului: ’’That is not the country I know. It
is not the future I accept as president of the United States.’’ Apelul la pathos marchează
intenția de a oferi publicului larg imaginea luptătorului, a omului politic sigur pe propriile
acțiuni și determinat în demersurile sale. Aceste propoziții simple, așezate pe o scară
ascendentă în ordinea intensității efectelor create sunt păstrate pentru a fi dezvăluite la
mijlocul discursului, cu scopul de a readuce în atenția auditoriului rolul și legitimitatea sa în
funcție. În același timp, aceste momente de întrepătrundere a ethosului și pathosului dovedesc
eficiență în persuasiune, prin captarea atenției asupra propriei persoane, pusă în legătura
directă cu națiunea a cărei președinte în funcție este. Momentul în care se remarcă ethosul
prealabil în discursul liderului român iese în evidență în frazele următoare: ’’ În ceea ce mă
priveşte, sunt de meserie comandant de navă şi n-am ratat niciodată destinaţia. Nu o s-o ratez
nici acum cu România. ’’ Acestea pun în evidență recunoașterea propriilor calități și atrag
atenția asupra emițătorului, dar reprezintă și o strategie de argumentare prin analogie. Acest
argument, poziționat la sfârșitul discursului este momentul de maximă afirmare a propriilor
calități. Prin păstrarea acestui artificiu pentru finalul, și nu începutul sau mijlocul discursului
este creată impresia unei nevoi de justificare a actelor sale și în același timp, o asigurare
asupra faptului că în calitate de comandant de navă a reușit, prin urmare va reuși ca Președinte
al unei națiuni. Încercarea de a convinge prin acest argument, izvorât din pur ethos, denotă,
însă, o puținătate a ideilor și umplerea acestor lacune prin apel la identitate și nu la fapte.
Astfel, atât Traian Băsescu cât și Barack Obama își construiesc proiectul de comunicare și își
asumă o identitate prin raportare la interlocutor și prin încercarea de a activa sentimentele
auditoriului în direcția dorită de fiecare strategie de argumentare în parte. În mare parte, ambii
lideri politici folosesc formule menite să atragă atenția receptorului. În special, se atrage
atenția asupra efectelor crizei asupra populației pentru a sensibiliza și pentru a aminti de
impactul reformelor și măsurilor de austeritate, lipsa locurilor de muncă, taxe și impozite
mari. Poporul este cel care suportă aceste consecințe ale crizei globale, iar acest lucru este
puternic evidențiat în ambele discursuri; este pus în valoare procesul de ieșire din recesiune,
iar meritul revine aproape în totalitate poporului. Aceste mijloace de a ’’flata’’ auditoriul sunt

5
îmbinate în cadrul discursului lui Obama cu enumerarea calităților poporului american,
punând în evidență mândria de a aparține acestei națiuni. În discursul liderului român,
accentul cade pe victimizarea poporului român, pe condamnarea acestuia din partea liderilor
politici care au acționat în defavoarea binelui comun și pe capacitatea acestuia de a se
recupera în urma crizei economice. Deși sunt folosite mijloace diferite de argumentare, scopul
urmărit este, în esență, același.

Încercarea de restabilire a ethosului în discursul lui Traian Băsescu este urmată de

evidențierea punctelor tari ale măsurilor de modernizare a statului realizate de „coaliția aflată
la putere.” Cu această ocazie, Președintele României subliniază efortul său de susținere a
acestei coaliții, desprinzându-se de portretul peiorativ demontat încă de la începutul
discursului, alături de prezentarea procesului de modernizare a statului. Argumentarea se
bazează pe enumerarea reformelor făcute precum cea a restructurării aparatului bugetar, legea
educației sau cele destinate să reformeze justiția. Se observă însă, o ușoară notă de
nesiguranță atunci când Președintele se referă la eficacitatea acestor reforme, prin utilizarea
verbului la modul condițional - optativ „aș spune”, care trădează incertitudinea și diminuează
responsabilitatea acestuia în această privință. O nouă etapă în construcția ethosului este aceea
de asumare a răspunderii, dublată de această dată de o nouă justificare, pe care o structurează
în analogie cu răspunderea asumată de-a lungul mandatelor și expusă pe parcursul întregului
său corp de discursuri. Astfel, face apel la discursurile sale anterioare și accentuează
importanța și legitimitatea măsurilor luate în baza valorilor deja exprimate, pentru care
militează, însă „spre deosebire de argumentele bazate pe fapte sau exemple, argumentele
bazate pe analogie sunt slabe “3 , deci rolul lor de a convinge scade în intensitate. Mai mult
decât atât, în discursul său, Traian Băsescu își construiește imaginea salvatorului, printr-o
generalizare a situației, argumentul său oprindu-se în punctul în care nu servește drept
explicație concretă, ci amplifică ethosul, în defavoarea logosului „Marea problemă a
populației este ceea ce se întâmplă în continuare, iar eu vreau să le spun românilor că știu ce
trebuie făcut.’’ Acestă construcție apare înaintea criticii la adresa partidelor, tocmai pentru a-
și întări poziția în fața auditoriului „Toate partidele fără excepție se fac că uită de votul pe
care românii l-au dat în noiembrie 2009, însă nu ezită să spună că ascultă vocea
poporului.”Această critică apare și în discursul lui Obama, însă într-o manieră generală,
întrucât este amintit efectul greșelilor din trecut, adânc înrădăcinat în modul de gândire al
politicienilor „We must end the culture of anything goes.”

3
Zafiu, Rodica, Limbaj și politică, București, Editura Universității, 2007,p.198

6
 Într-o manieră asemănătoare cu cea a discursului lui Obama, strategia polemică (prin
raportare la erorile politicienilor din trecut si prezent) este combinată cu cea de colaborare
prin intermediul căreia se vor rezolva unele conflicte. Dacă în prima etapă referirea la
adversari servește ethosului propriu, în următoarea etapă se evidențiază nevoia de dialog între
partide, de o mai bună cooperare. În demersul său de accentuare a acestei necesități, Barack
Obama face apel la pathos prin întrebări retorice puse în antiteză „What’s good for me?
What’s good for the country my children will inherit?”. Nevoia de a adresa aceste întrebări
are o natură dublă: în primul rând, marchează responsabilitatea Congresului American de a
reprezenta interesele națiunii și mai ales, obligația de asumare a funcțiilor pe care le dețin –
„all Americans -- Democrats and Republicans and independents” – accentuează necesitatea
cooperării intense. În al doilea rând, este vizată reconsiderarea noului plan propus de ieșire
din criză, un plan revoluționar, care va putea oferi un răspuns ultimei sale întrebări. De fapt,
întrebările sale sunt cele care scot în evidență, spre finalul discursului, etapele prin care se vor
crea locuri de muncă, se va investi în energie, în educație și sănătate, se va dubla producția de
energie alternativă.

Traian Băsescu nu face apel la astfel de întrebări, însă își construiește argumentarea
prin îndemnul la adoptarea de noi reforme, precum o noua lege electorală, îmbinat cu
observații și chiar ironii la adresa comportamentului politicienilor, care ar trebui revizuit, de
asemenea, prin apel la „modestie”. Aceasta adaugă la noua lege electorală nevoia de a lupta
împotriva corupției, de a crea locuri de muncă, de a se redeschide exploatarea minieră. Aici
Președintele apelează la argumentare prin exemplu „Una era acum 15 ani când s-au închis
aceste exploatări” în încercarea sa de a convinge de veridicitatea spuselor sale, precum și de a
induce siguranță, mai ales prin apelul la un limbaj colocvial. Argumentele prin exemple nu
sunt foarte convingătoare, căci sunt „<<argumente mediate>>, de ordinul al doilea, dar nu ca
importanță, ci ca mecanisme de influențare a opiniilor, de convingere a auditoriului. Ele par să
fie considerate <<argumente de relație>>, deoarece influența asupra receptorului este
determinată – în cazul lor, de relația de analogie care se stabilește între două fapte, două
situații, două exemple sau două autorități” 4. Spre deosebire de discursul lui Barack Obama,
care se dovedește a fi mult mai deschis, optimist, având în centru ideea unui nou plan de
reformă, discursul lui Traian Băsescu este grav, polemic, accentuând poziția sa de solitar în
fața unei largi palete de coloraturi politice. Apelează la pathos prin formulări mai solemne,
prin folosirea unor cuvinte ce evidențiază importanța reconsiderării rolului de politician ca

4
Salavastru, Constantin, 1999: Discursul puterii: incercare de retorica aplicata, Iasi, Institutul European, p.250

7
factor de decizie asupra destinului întregii națiuni, verbele „condamnă” (poporul), „a fost
supus” (poporul),” să (ne) asigurăm” (omul politic), „producem” (omul politic).

În discursul lui Barack Obama, logosul este îmbinat cu folosirea persoanei I plural,
care sugerează dorința de colaborare, astfel, “persoana I plural (noi) este în mod tipic utilizată
strategic pentru a crea solidarizare (când include destinatarul) sau pentru a sublinia raportarea
polemică (noi/voi).”Această predispoziție spre concesie conturează ethosul unui politician
care apare ca fiind nuanțat în afirmații și deschis în mare parte colaborării, rezervându-și însă
meritul de inițiator, de deschizător de drumuri. În afirmațiile lui Traian Băsescu se observă o
strategie de polemică de ansamblu ce nu se prezintă la fel de subtilă, folosindu-se de preteriție
și ironie în procesul de formare a ethosului adversarului, dar și ca mijloace de argumentare.
Fraza „Eu nu spun că toți au venit săraci în politică, dar când ești în Parlamentul României,
când ești în Guvern (…) parcă deranjează comportamentul arogant și lipsit de modestie.”
apare ca fiind una de reacție, în care emițătorul atrage atenția asupra sa și se sustrage
vinovăției, plasând vina potențialilor adversari și își pune în evidență un ethos stăpânit. De
asemenea, ironia apare în discursul lui Traian Băsescu sub forma menționării unor afirmații ce
nu îi aparțin și pe care ulterior le demontează „Băsescu face dosare”, „Băsescu conduce
PDL”, care se leagă atât de logos cât și de ethos, atrăgând atenția asupra sa.

Negația este folosită frecvent în ambele discursuri fie pentru a evidenția ineficiența
atitudinilor față de efectele crizei economice, fie pentru a critica activitățile potențialilor
adversari. În discursul președintelui român, negația apare într-o construcție care face referire
la protejarea ethosului individual „Nu vreau să spuneți că Președintele și-a prezentat un
program de guvernare”, dar și la pathos „Poporul nu servește numai în declarații la televizor”,
cât și la logos „Eu nu aș crede pe niciunul din ei atât timp cât nu respectă acum un vot dat de
români în proporție de 80% ”. În discursul lui Barack Obama, negația apare pentru a sublinia
unele greșeli ale Guvernului „We havent yet seen that translate into more jobs or higher
incomes(…) in our economy.” și pentru a se desprinde de atitudinile luate în trecut, lucru
amplificat și de repetiție „No longer can we allow Wall Street wrongdoers(…) No longer can
we allow the unscrupulous lending and borrowing”. Așadar, „negația include o funcție
polemică” și „indică dezacordul cu o anumită << stare de limbaj>>” 5, însă „ca instrument
argumentativ, relația negației cu logosul este relativ slabă” in procesul de influențare a
opiniilor sau în demersul de a convinge, în timp ce amplificarea „un anumit tip de afirmaţie

5
Idem3

8
elaborată care, cu scopul de a „mişca” spiritele, cîştigă credibilitate în ceea ce trebuie spus” 6.
De asemenea, cei doi lideri apelează și la argumente „primare’’7, unele fiind avansate din
perspectivă morală, în ciuda faptului ca nu toate obțin legitimitate universală, dar susțin
dreptatea socială, valorile europene, respectiv cele americane.

Discursurile se aseamănă și prin prisma folosirii frecvente a sintagmei „Avem nevoie”/

„We need”, cu ușoare schimbări de nuanță în ceea privește apelul la cooperare și la imaginea
politicianului. În timp ce președintele român începe prima frază cu această sintagmă pentru a
se referi la necesitatea aplicării de noi reforme pentru modernizarea statului, iar cea de-a doua
frază pentru a sublinia necesitatea unui comportament integru al politicienilor (făcând astfel o
aluzie la adversarii săi politici), președintele american ilustrează necesitatea continuării
reformelor, fără a face apel la integritatea politicianului. Acest fapt demonstrează că Barack
Obama are un discurs mai echilibrat, în sensul în care accentul nu cade atât de mult pe ethosul
adversarului, strategia sa fiind prin urmare, mult mai puțin polemică. Logosul este accentuat
de structurile în care este folosită persoana I plural, sugerând colaborarea, dar și recunoașterea
meritelor colaboratorilor săi. Traian Băsescu accentuează ethosul opoziției, dând dovadă de o
puternică strategie polemică, logosul fiind accentuat de structuri în care se utilizează persoana
I singular și o dublă atitudine: în afara și în interiorul grupului.

Discursurile celor doi reprezentanți recurg la procedee retorice similare atunci când se
urmărește nevoia de redefinire a ethosului individual și de accentuare a patosului pe tot
parcursul discursului. În ceea ce privește metodele și strategiile de argumentare. Barack
Obama nu folosește frecvent în discursul său argumentarea bazată pe exemple, ci preferă să
construiască o argumentare bazată pe elemente emoționale, prin referiri nenumărate la
virtuțile poporului american, la calitățile sale de regenerare după o astfel de criză și la
transpunerea într-un viitor apropiat din care se va privi retrospectiv către anul 2009, cel al
crizei economice și al măsurilor de austeritate, dar și raționale, prin descrierea unor acțiuni
concrete, precise, realizabile și inovatoare. Pathosul se regăsește în construcții numeroase
pentru a sugera încrederea în forțele proprii și pentru a aminti de șansă și cooperare în
favoarea poporului, dar mai ales pentru binele generației tinere, care va moșteni mândria de a
fi american. În schimb, Traian Băsescu are un discurs grav, în care sunt presărate ironii și prin
care se accentuează caracterul polemic al acestuia, însă în limite decente. Argumentele din
sfera raționalului se îmbină cu exemple, atât pozitive cât și negative și cu permanenta

6
Giambattista Vico, The Art of Rhetoric, Amsterdam-Atlanta, 1996, p.95
7
Salavastru, Constantin, 1999: Discursul puterii: incercare de retorica aplicata, Iasi, Institutul European,p.225

9
încercare de reechilibrare a ethosului individual, oscilând, însă, între dorința de a solidariza cu
auditoriul, dar și de a se evidenția prin acțiuni contradictorii. În schimb, ambele discursuri
stau sub semnul subiectivității și încearcă restabilirea ethosului, în proporții mai mari, în cazul
discursului Președintelui român și mai scăzute în ceea ce privește discursul Președintelui
american.

În concluzie, relația dintre componenta ideatică, cea care formează imaginea de sine,
dar și cea a adversarului, precum și componenta legată de reacția emotivă apare ca fiind
diferită în ceea ce privește importanța ordinii acestor componente în rostirea discursului. În
cazul discursului lui Barack Obama, raportul dintre componente urmărește schema ascendentă
sub forma binomului logos-pathos, urmat mai apoi de ethos, în timp ce în cazul discursului
susținut de Traian Băsescu, binomul ethos-logos apare în prim-plan, urmat de componenta
pathosului.

10
Bibliografie

Giambattista Vico, The Art of Rhetoric, Amsterdam-Atlanta, 1996

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, „Sugestii privind interpretarea pragma-retorică a discursului electoral”, în

C. Stan, R. Zafiu, Al. Nicolae (coord.), Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană
Dindelegan,la aniversare, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007

Sălăvăstru, Constantin, 1999: Discursul puterii: încercare de retorică aplicată, Iași, Institutul European

Teun A. van Dijk, Political Discourse and Ideology, apud Camelia Mihaela Cmeciu, Strategii persuasive
în discursul politic, Editura Universitas XXI, Iași, 2005

Zafiu, Rodica, Limbaj și politică, București, Editura Universității, 2007

Discursuri

Discursul Preşedintelui României, Traian Băsescu (Palatul Cotroceni, 25 ianuarie 2012 )

http://presidency.ro/index.php?_RID=det&tb=date&id=13564&_PRID=search

Barack Obama’s speech at George Mason University near Washington on January 8( 2009 )

http://www.ft.com/intl/cms/s/0/58ee3966-dd9d-11dd-930e-000077b07658.html#axzz2JvaBAWVU

11