Curs PDM

Procedee de depoluare a mediului
TEHNOLOGII DE PURIFICARE A AERULUI

POLUAREA AERULUI constă în schimbarea compoziţiei, cu sau fără apariţia
de noi constituenţi, cu efecte dăunătoare asupra biocenozelor şi biotopurilor. Poluarea
provine din surse naturale şi antropice.
Sursele naturale de poluare atmosferică pot fi:
- solul, din care se elimină particule solide (praf), gaze şi vapori de apă; -
plantele şi animalele, care elimină polen, spori, păr, pene, etc.; - erupţiile vulcanice, din
care rezultă praf, gaze, vapori de apă; - cutremurele, generatoare de praf pentru aer şi
uneori, prin crăpăturile scoarţei apărute, posibilităţi de eliminări de gaze; - praful
cosmic şi meteoriţii.
Sursele antropice de poluare atmosferică sunt de fapt activităţile umane
desfăşurate în industrie, transporturi, agricultură şi cele menajere.
Sursele de poluare atmosferică fot fi fixe, sau mobile.
Sursele fixe sunt constituite din:
- dispozitivele de combustie industriale şi menajere, care emit pulberi, oxizi de
carbon, de sulf, de azot, etc. Cu cât combustibilul este de calitate mai scăzută, arderea
decurge cu randament mai mic şi se elimină cantităţi mai mari de poluanţi. Astfel,
cărbunii inferiori (lignitul, cărbunele brun, turba, şistul bituminos) lasă la ardere
cantităţi mari de cenuşă, CO, CO2, SOx, NOx. Păcura elimină CO, CO2, SOx, iar gazul
metan (combustibil superior) numai CO2 şi urma de CO;
- instalaţiile industriale din chimie, metalurgie, materiale de construcţii etc.
elimină oxizi de Fe, Mn, Cr, Ni, Zn, Pb, Cd, Cu, SiO2, CO2, C, etc.;
- vulcanii, apele stătătoare (bălţi, mlaştini) emit diverse gaze, vapori ;
- rezidiile de orice provenienţă, haldate pe sol, animalele şi plantele în putrefacţie
constituie tot atâtea surse fixe de poluare atmosferică.
Sursele mobile de poluare împrăştie la distanţe mult mai mari decât sursele fixe,
diverşi poluanţi. In această categorie intră: vântul, păsările, apa, mijloacele de transport
rutier, pe calea ferată, naval şi aerian.
Împrăştierea poluanţilor dintr-o sursă fixă, în plan orizontal acoperă o arie
eliptică, deoarece este influenţată de vânt şi de mişcarea de rotaţie a Pământului
(fig.1.a). Împrăştierea poluanţilor din surse mobile, în mişcare urmează alte legi
matematice (fig. 1.b).
1
Fig. 1 Împrăștierea poluanților în plan orizontal.

a - din sursă fixă; b - din sursă mobilă.
Împrăștierea poluanților pe verticală din surse fixe este prezentată în figura 2 .

Dacă sursele sunt în apropiere, între ele zona suferă impurificarea cu ambii poluanţi.
Fig. 2 Împrăștierea poluanților în plan vertical din două surse fixe S1 şi S2.
Împrăștierea poluanților este întotdeauna influenţată de mişcarea aerului, care se

realizează datorită diferențelor de temperatură existente în două regiuni adiacente.
Temperatura modifică densitatea aerului, producând curenţi orizontali, verticali, sau
vârtejuri (turbioane).
Împrăştierea poluanţilor depinde şi de starea de agregare, iar la particulele solide
şi lichide şi de mărimea particulelor. Astfel, particulele solide vor cădea mai repede, cu
cât diametrul şi densitatea lor sunt mai mari, cele lichide vor cădea la distanţă mai mare,
diametrul mare favorizând căderea, iar gazele vor fi transportate la distanţa cea mai
mare, poluând o arie mult mai mare (fig.3).
2
Fig. 3 Distanţa de cădere a unor particule din atmosferă, faţă de sursa de poluare.
1- particule mari; 2 - particule mici; 3 - gaze.
Fig. 4 Cenușă termocentrală

Cenușa zburătoare silicioasa este o pulbere fina de particule in majoritate sferice având proprietăți
puzzolanice(reacționează in prezenta apei cu hidroxidul de calciu dizolvat formand compusi de
baza de silicat si aluminat de calciu). Se obtine prin depunerea electrostatica sau mecanica a
particulelor pulverulente continute in gazele de ardere de la focarele cazanelor alimentate cu praf
de carbune (termocentrale). Folosita ca materie prima la prepararea cimenturilor compozite
confera acestora propritati speciale ( caldura mica de hidratare, rezistenta la atacul sulfatic,
dezvoltarea rezistentelor dupa varsta de 28 de zile)
Poluanţii emişi din coşuri industriale formează egreta de dispersie. Considerând

h înălţimea coşului, Δh înălţimea de urcare a poluantului deasupra coşului (figura 5),
rezultă că înălţimea totală de urcare în atmosferă a poluantului este:
H = h + Δh
Fig.5 Egreta de dispersie
3
Dacă sursa de poluare se află amplasată lângă o construcţie înaltă, pot exista
următoarele trei situaţii:
a - înălţimea sursei depăşeşte mult înălţimea clădirii, deci poluarea se va regăsi
după clădire şi la distanţă;
b - sursa depăşeşte clădirea în înălţime şi agentul poluant se concentrează în
spatele clădirii;
c - înălţimile sunt egale şi poluarea se concentrează în spatele clădirii.
Intensificarea poluării atmosferice se poate întâmpla în următoarele situaţii:
- existenţa în aceeaşi zonă geografică a mai multor surse de poluare: - intensificarea
activităţii umane în zonă; - accidente în funcţionarea unor instalaţii (explozii, incendii,
evacuări forţate de poluanţi în atmosferă, etc.); - relief înalt, sau alte obstacole (clădiri
înalte, ziduri) care împiedică diluarea prin împrăştiere pe o arie mai mare a poluanţilor;
- fenomene meteorologice favorabile poluării.
Relieful, în multe cazuri, datorită spaţiului restrâns şi a mişcării reduse a
curenţilor de aer împiedică dispersarea poluanţilor pe o suprafaţă mai mare şi deci
diluarea lor. Situaţia se întâlneşte în văi şi depresiuni, unde în anumite situaţii poluarea
se accentuează.
Unele fenomene atmosferice pot amplifica poluarea. Astfel.:
- lipsa curenţilor de aer (starea de calm), datorită unei mase de aer cu densitate şi
presiune mai mare decât în zonele învecinate. Starea poate dura ore, sau zile, timp în
care poluanţii se acumulează, depăşind concentraţiile de prag admisibile;
- ceaţa,
- inversia termică, provocată de împiedicarea mişcării verticale a maselor de aer
rece şi cald (fig.6). In mod obişnuit, aerul rece pătrunde şi îndepărtează aerul cald, ce
poate fi şi poluat. Dar în depresiuni, aerul cald se poate aduna la sute sau mii de metri
altitudine, păstrând poluarea în zonă.
În depresiuni, zone puternic industrializate, sau cu trafic intens pot exista două,
sau chiar toate trei fenomenele, poluarea crescând alarmant, ducând la intoxicaţii în
masă.
Fig.6 Inversia termică
4
Curenţii de aer şi precipitaţiile ajută la purificarea aerului, prin procese fizice de

sedimentare, dizolvare în apă , procese chimice (reacţii cu apa) şi apoi depunere.
Procesele depind evident de natura poluanţilor, starea lor de agregare, solubilitatea în
apă, reactivitatea cu apa, precum şi de interacţiunile dintre ei. De exemplu, SOx şi NOx
reacţionează cu apa, dar în prezenţă cu hidrocarburi prezintă efect poluant.
Tabelul 1 prezintă câţiva poluanţi atmosferici, timpul lor de persistenţă în
atmosferă şi posibilităţi de autoepurare.
Tabelul 1.Caracteristicile ecologice ale unor poluanţi atmosferici.
In România, condiţiile de calitate a aerului sunt stabilite de Legea 104 din 15.06.2011,
care stabileşte pentru fiecare poluant, concentraţia maxim admisă ca medie.
Poluanţi atmosferici
Atmosfera poate fi afectată de o multitudine de substanţe solide, lichide, sau
gazoase. Amestecul lor cu aerul capătă denumirile prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2. Denumirea amestecului cu aerul a diferitelor substanţe.
În figura 7 se prezintă o clasificare generală și se indică procedeele de separare,

funcție de diametrul particulelor.
5
Fig. 7 Clasificare, caracteristici și procedeele de separare a particulelor solide
1. Pulberile solide provin din eroziunea rocilor naturale, din industrie în special
şi mai rar, din alte activităţi umane. După natură pot fi:
- anorganice, ca diferiţi oxizi metalici (de Zn, Pb, Mn, Fe, Cu), minerale (SiO2,
azbest, silicaţi), ciment, sodă, coloranţi anorganici, sticlă, etc.;
- organice, de origine animală (lână, păr), vegetală (bumbac, făină, in), sintetică
(pesticide, coloranţi organici), etc.
Suspensiile (particulele peste 10 μm diametru mediu) au stabilitate mică şi se
depun mai uşor.Scad luminozitatea, deci influenţează negativ fotosinteza la plante,.
Plantele cresc mici, frunzele se răsucesc, masa biologică scade. Uneori modifică pH-ul
solului, cum este cazul la ciment.
Întâlnind un obstacol vertical, praful este reţinut şi teoretic, numai aerul ocoleşte
acel obstacol. In realitate este antrenată şi o cantitate redusă de particule solide.
Pulberile de 0,1 - 10 μm diametru mediu au stabilitate mai mare şi se depun în timp mai
îndelungat, la distanţă mai mare, uneori de 2 - 10 km (cenuşa, negrul de fum). Puterea
de difuzie este mai mare, ajungând în alveolele pulmonare, deci devin toxice pentru
organisme. Cele mai periculoase sunt cele de 0,2 - 2 μm, care se separă greu din aer.
Pulberile sub 0,1 μm se depun foarte greu şi difuzează foarte uşor. Nu sunt nocive
pentru om. Depunerea se face după ciocnirea şi aglomerarea lor.
Pulberile prezintă şi alte proprietăţi fizice:
- suprafaţă mare. De exemplu, 1 cm3 cuarţ măcinat la 1 μm3 va ocupa 6 m2;
- unele pot exploda (cele de Zn, S, făină, dextrină), sau aprinde (cărbune, Al);
- adsorb gaze toxice, sau vapori de substanţe lichide;
- absorb radiaţii calorice şi iradiază după încetarea încălzirii;
- formează ceaţă, constituind centrii de condensare;
- particulele ascuţite traumatizează căile respiratorii, cele moi se depun ca o pastă,
provocând traheite şi bronşite;
6
- se încarcă electrostatic, prin frecare, sau prin adsorbţie de ioni. Astfel, pulberile
metalice se încarcă pozitiv, cele nemetalice negativ, crescând astfel stabilitatea lor.
Aceste proprietăţi pot fi utilizate în studiile inginereşti, medicale, ecologice, care
vizează recuperarea pulberilor din aer, dimensionarea utilajelor, stabilirea unor
măsuri tehnice de reducere a poluării.
Aerosolii sunt formaţi aşadar fie din particule solide sub 10 μm, fie din substanţe
lichide, în amestec cu aerul. Au stabilitate mare şi putere mare de difuzie. Condensarea
este favorizată de scăderea temperaturii (care transformă particulele în cristale), de
prezenţa umidităţii (care poate solubiliza particulele, sau le umezeşte, mărindu-le
masa). Radiaţiile ultraviolete pot provoca transformări chimice.
Acţiunea pulberilor asupra organismului uman depinde de natura substanţei,
concentraţia în aer, solubilitatea în apă, timpul de expunere. După acţiunea toxică,
pulberile se pot clasifica în:
- iritante, sau corozive, cum sunt: varul, oxizii de arsen, cromaţii, etc.;
- alergenice, ca: bumbacul, cânepa, lemnul, bicromaţii;
- cancerigene: compuşii cu crom, arsen, materialele radioactive;
- cu acţiune toxică generală: Pb, As, Mn, Be, V, etc.;
- infectante: pulberile cu microbi, viruşi, etc.
Pulberile inspirate se depun neuniform şi neregulat pe căile respiratorii, în funcţie
de mărime, viteza aerului, durata de trecere, concentraţia lor în aer, natura lor. Cele
higroscopice sunt reţinute în cantitate mai mare decât cele nehigroscopice. O parte din
pulberile inspirate sunt eliminate imediat la expiraţie, sau în câteva ore. Pătrunderea în
plămâni este zero pentru particulele de 10 μm, ce sunt reţinute de la început şi 100 %
pentru particulele ≤ 1μm. Particulele sub 0,5 μm difuzează cel mai uşor.
Pesticidele şi în special insecticidele poluează pe distanţe mai mari de 30 km faţă
de locul de aplicare, fiind purtate de curenţii de aer orizontali şi verticali, ceea ce explică
diferitele simptome de fitotoxicitate apărute la distanţă.
2. Substanţele lichide din diferite domenii industriale pot forma aerosoli cu aerul,
datorită volatilităţii lor. Vaporii se pot împrăştia la distanţe şi de sute de metri, afectează
aparatul respirator, derma, ochii, se pot depune pe plante, dereglându-le respiraţia,
afectează construcţiile, etc. Aşa se comportă gudroanele de cocserie, solvenţii din
lacuri, vopsele, furfurolul, insecticidele lichide, etc.
3. Scăderea concentraţiei de oxigen din aer este un fenomen nedorit, ceea ce
ridică serioase probleme omenirii. Astfel, în perioada 1910 - 1970 concentraţia
oxigenului a scăzut cu 0,005 %. Fenomenul continuă în ritmul de creştere de 4 % anual.
Rezerva de oxigen atmosferic se menţine prin fotosinteză, dar procesele de ardere a
unor cantităţi mari de combustibil fosili şi scăderea suprafeţelor ocupate de ecosisteme
naturale ce eliberează oxigen fac ca fotosinteza să nu mai poată regla conţinutul de
oxigen atmosferic.
4. Monoxidul de carbon apare în atmosferă din procesele de ardere incompletă
a hidrocarburilor în motoarele autovehiculelor şi din unele procese industriale din
7
chimie, metalurgie, alimentară, etc. Are acţiune axfisiantă, prin blocarea hemoglobinei
la carboxihemoglobină. Circa 0,1% CO în sânge blochează 50 % din hemoglobina
existentă. In absenţa CO din atmosferă, carboxihemoglobina se descompune, refăcând
hemoglobina In oraşe, la expuneri continue de CO de 8 - 14 p.p.m. creşte mortalitatea
prin infarct miocardic. In atmosferă, CO se pare că influenţează ozonul şi
interactioneaza cu alte gaze.
5. Hidrocarburile provin din industria ţiţeiului (extracţie, rafinare, petrochimie),
din arderile incomplete în motoare. Gazul metan se degajă şi din mlaştini, orezării,
stomacul rumegătoarelor, procese de fermentaţie. Nu are efect toxic imediat, dar
contribuie la efectul de seră. Hidrocarburile condensate (benzpiren, benzantracen, etc.)
se condensează pe particule în suspensie, provocând cancer pulmonar. Alte substanţe
chimice au toxicitate foarte mare (dioxina), sunt inflamabile (benzenul, furfurolul, etc.),
explozive. Hidrocarburile policiclice aromatice prezintă de asemenea un factor de risc
pentru sănătatea omului. Ele provin din combustia benzinei, sau motorinei în motoarele
autovehiculelor.
6. Oxizii de azot N2O, NO, N2O3, NO2 şi N2O5 sunt generaţi în atmosferă din azot
şi oxigen, sub acţiunea cuantelor de lumină, sau a descărcărilor electrice. Oxizii de azot
sunt generaţi în cantităţi mari de industria cuprului, a fertilizanţilor cu azot şi din
mijloacele de transport auto. Oxizii de azot nu produc iritaţii, dar distrug alveolele
pulmonare, deci au toxicitate mult mai mare decât monoxidul de carbon. Dioxidul de
azot este de patru ori mai toxic decât monoxidul. Peste 10 p.p.m. produc necroze foliare
(decolare) la plante, iar la animale şi oameni sensibilizează organismul faţă de
agresivitatea germenilor microbieni. Contribuie la reducerea vizibilităţii pe şoselele
aglomerate, prin formare de smog.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a fixat concentraţia maximă în aer la 150 mg/m3
pentru o expunere de 24 de ore şi de 400 mg/m3 pentru o expunere de o oră. In unele
ţări (Suedia, Elveţia) standardele sunt chiar mai reduse.
6. Produşii cu sulf : SOx, H2SO3, H2SO4, H2S provin din vulcani, industria
acidului sulfuric, fosforic, superfosfatului, industria alimentară, metalurgia neferoasă,
prelucrarea petrolului şi din arderea cărbunilor inferiori în termocentrale şi în
gospodării.
Oxizii de sulf cu apa produc acizi sulfuros şi respectiv sulfuric, care prezintă
acţiune toxică şi corozivă superioară gazelor uscate. La plante, SO 2 pătrunde prin
ostiole şi împreună cu apa şi dioxidul de carbon provoacă leziuni, distrugând clorofila.
Pe frunze apar pete şi apoi benzi de decolorare. Acţiunea este mai puternică în condiţii
de umiditate, lumină, căldură şi un conţinut ridicat în CO2, când ostiolele se deschid,
lăsând să pătrundă mai uşor agentul coroziv. Rezistenţa plantelor la acţiunea dioxidului
de sulf este diferită, de aceea pentru perdelele de protecţie, spaţiile verzi din oraşe şi
de pe marginea drumurilor şi livezi se aleg acele plante rezistente la poluare. Pentru
astfel de zone cu emisii de oxizi de sulf se pot planta: platan, fag, tuia, pin, carpen, prun,
iederă, gladiole, lalele, irişi, trandafiri etc.
8
Hidrogenul sulfurat provine din vulcani, procese de putrefacţie, cocsificare,

extracţia şi prelucrarea petrolului. Omul suportă până la 45 g H2S/ m3 aer, după care, la
creşterea concentraţiei dispare mirosul, ajungându-se chiar la deces.
7. Fluorul şi compuşii cu fluor sub formă de gaze sau pulberi acţionează asupra
unor enzime şi asupra clorofilei, producând pete galben - brune pe plante. Frunzele cad
timpuriu, chiar vara, producţiile sunt scăzute, microorganismele din sol se reduc. Astfel,
la Slatina, producţiile de grâu şi de floarea soarelui sunt cu 10 - 30 % mai scăzute decât
în zone similare.
8. Smogul este un amestec de poluanţi diferiţi, aflaţi într-o atmosferă umedă şi
se prezintă ca o ceaţă alburie, sau cu nuanţe gălbui-cafenii. Cuvântul s-a format din
cuvintele smoke = fum şi fog = ceaţă. Apare în anumite zone geografice, datorită unor
reacţii chimice între poluanţii aflaţi în prezenţă în aer. S-au identificat două tipuri de
smog:
- reducător (de tip londonez);
- oxidant (fotochimic, de tip californian).
Smogul reducător apare datorită existenţei în aer a dioxidului de sulf, în condiţii
de izolare, deci fără curenţi de aer importanţi. Ceaţa alburie scade rezistenţa
organismului, creşte mortalitatea la copiii şi bătrânii cu afecţiuni pulmonare şi
cardiovasculare. O astfel de situaţie s-a semnalat în 1952 la Londra, când s-au
înregistrat 4000 de decese din cauza smogului.
Smogul oxidant apare în condiţii specifice, de calm, trafic intens, situaţii întâlnite
în Los Angeles, pe unele autostrăzi din Olanda şi Germania. In atmosferă coexistă NOx
cu alte substanţe gazoase. Ziua se formează ozon, care reacţionează cu oxizii de azot şi
cu substanţele organice provenite din gazele de eşapare ale motoarelor autoturismelor,
formând ceaţă gălbuie conţinând produşi toxici.
Smogul fotochimic se manifestă şi în zilele noastre, la valori mari de trafic şi calm
atmosferic, iar pentru reducerea lui şi evitarea accidentelor din cauza scăderii
vizibilităţii se recomandă diminuarea traficului în zonă.
9. Poluanţi ce produc efecte pe termen lung
La unii poluanţi, efectele negative se resimt după un timp îndelungat. Se vorbeşte
astfel de: efectul de seră, distrugerea stratului de ozon şi ploile acide, cauzate de
acumulările de dioxid de carbon, freoni,oxizi de azot, de sulf, etc.
a) Efectul de seră
Dioxidul de carbon, CH4, NOx, freonii permit radiaţiei solare să străbată
atmosfera, să ajungă pe Pământ, dar nu mai permit reîntoarcerea energiei termice în
spaţiul cosmic.
Dintre gazele menţionate, dioxidul de carbon se află în cantitatea cea mai mare,
fiind emis din procese de ardere în industrie, motoare, consumul casnic, vulcani etc. Se
apreciază că CO2 este implicat în proporţie de aproximativ 50 % în efectul de seră, CH4
19 %, freonii 17%, ozonul 8%, NO2 4%, vaporii de apă 2%.
9
Fig. 8 Schema producerii efectului de serã
Pe cale naturală, CO2 este consumat de plante în procesele de fotosinteză, se

dizolvă în apele de suprafaţă (40 %), reacţionează cu rocile alcaline, transformându-se
în carbonaţi. Dar emisiile depăşesc astăzi posibilităţile naturale de epurare a atmosferei,
deci an de an creşte conţinutul lui în atmosferă. In anul 1880 conţinutul de CO2 era de
280 p.p.m., ca în 1960 să se înregistreze 320 p.p.m., iar pentru anul 2000 o concentraţie
de 370 - 400 p.p.m. .
Efectul de seră a produs creşterea temperaturii medii anuale pe glob de la 14 0 C
în anul 1880, la 15 0 C în 1980, previziunile pentru anul 2050 fiind de minim 170, maxim
200
b) Degradarea stratului de ozon
Ozonul se formează în straturile superioare ale atmosferei, la 20 - 55 km prin
reacţii fotochimice.
La 35 km altitudine există un strat de câţiva mm grosime de ozon, care are rolul
de a reţine parţial radiaţiile ultraviolete din radiaţia solară. Organismele vii de pe
Pământ sau adaptat la concentraţii maxime de 10 p.p.m. ozon atmosferic. La
concentraţii mai mari, pe plante apar mai întâi dungi argintii, după care urmează uscarea
prematură. La concentraţii mai reduse, radiaţiile ultraviolete produc arsuri la plante, sau
pe dermă, afecţiuni ale ochilor. La expuneri îndelungate, în timpul verii, în special între
orele 13 - 15, la oameni pot apărea afecţiuni de la înroşirea dermei la cancer de piele,
iar la ochi, iritaţii, cataractă.
Scăzând doar cu 1 % concentraţia de ozon atmosferic, fluxul de radiaţii
ultraviolete creşte cu 2 %, crescând de 6 ori frecvenţa cancerului pielii, a bolilor de
ochi, recoltele de plante scad simţitor, fitoplanctonul se reduce, afectând fauna care se
hrănea cu el, scade eficienţa vaccinului contra tuberculozei. Vopselele şi masele
plastice îmbătrânesc mai repede, fiind necesari aditivi mai scumpi pentru stabilizarea
lor în timp.
10
Principalii vinovaţi sunt freonii, compuşi de tip clorofluorocarbon CFC, utilizaţi

pentru presurizarea substanţelor lichide în butelii metalice (spray-uri), ca agenţi
frigorifici, sau pentru stingerea incendiilor, la prepararea maselor plastice expandate,
ca solvenţi industriali, etc. O moleculă de freon poate distruge 104 - 106 molecule de
ozon.
Freonii au timpi mari de înjumătăţire, de zeci şi sute de ani, ceea ce le măreşte

stabilitatea în timp, acumularea în atmosferă şi acţiunea de distrugere a ozonului. De
exemplu: CFC-115 are timpul de înjumătăţire de 380 ani, CFC-114 185 ani, CFC-12
111 ani, CFC-11 75 ani, HCFC-123 1,5 ani etc.
c) Ploile acide
Oxizii de sulf şi de azot prezenţi în concentraţie mare în atmosferă, proveniţi din
creşterea consumului de combustibili fosili, industria chimică, metalurgică, erupţii
vulcanice, sau procese de oxidare a unor materiale biologice, în contact cu apa de ploaie
produc ploi acide, deci soluţii diluate de acid sulfuric şi azotic.
11
Efectele ploilor acide
Aceste ploi au o sumă de efecte negative:

- distrug vegetaţia, în special pădurile de conifere, prin distrugerea directă a
clorofilei;
- dizolvă sărurile de calciu şi magneziu din sol, producând carenţa în aceste
elemente, acidifierea solului şi carenţe în nutriţia plantelor;
- dizolvă stratul protector de ceară de pe frunze, copacii devenind mai puţin
rezistenţi la acţiunea dăunătorilor;
- suprafertilizează solul, plantelele crescând foarte repede, prematur;
- acidifiază lacurile, dispărând peştii. Sunt afectate mai mult lacurile vulcanice.
Ploile acide se manifestă la distanţă mare de locul emiterii agentului poluant,
uneori şi la sute de kilometri. Acţiunea lor este mai puternică în regiunile reci, în care
conţinutul de amoniac din aer (ce le-ar putea neutraliza) este redus. 7,7 % din suprafaţa
pădurilor din Germania a fost afectată de ploi acide (aproximativ 560000 ha), în special
în Bavaria şi în zona de graniţă cu Franţa. Apele interne din zona medie a Norvegiei şi
Suediei au fost acidifiate de la pH= 6-7 iniţial, la 4- 5.
Pentru reducerea efectelor ploilor acide se iau măsuri ce vizează în primul rând
reducerea emisiilor de oxizi de sulf şi azot la sursa de poluare: industria chimică,
metalurgică, termocentrale. Alte măsuri se referă la: - desulfurarea gazelor de ardere,
cu recuperarea sulfului conţinut în ele; - reţinerea oxizilor de azot din gazele de ardere;
- extinderea termocentralelor abur-gaz, cu randamente energetice mai mari; -
reîmpădurirea zonelor cu specii rezistente la ploile acide; - tratarea solurilor cu săruri
de calciu şi magneziu ş.a.
Estimarea emisiilor provenite de la surse

Factorul de emisie este o statistică a ratelor la care poluanţii sunt emişi din procese
de ardere, sau procesarea cantităţilor de material date, sau pe baza altor parametri.
Factorii de emisie sunt acceptaţi în operaţiile de procesare, operare şi ardere, şi depind
de calitatea materialului folosit şi de eficienţa controlului poluării aerului.
Tabelul 3 pune în evidenţă sursele de emisie importante, precum şi controlul tehnic
aplicat asupra proceselor de operare, în scopul reducerii poluării aerului.
12
Tabelul 3 Controlul tehnic aplicat asupra proceselor la sursele de emisie importante
Procesul de Aerul contaminat

Industrie Controlul tehnic
operare emis
Manipularea Sisteme de evacuare şi filtre
Particule de praf
materialelor sac
Prepararea Hidrocarburi nearse Sisteme de evacuare şi
electrozilor Particule de praf colectori mecanici
Instalaţii de desprăfuire de
Particule (de praf),
înaltă precizie, scrubăre,
Instalaţiile de Coacere CO, S02, hidrocarburi
combustie catalitică,
producere a şi fluoruri
calcinare, filtru sac
aluminiului
Ciclon de înaltă eficienţă,
Particule (de praf) CO,
încărcarea filtru sac, scrubăre cu pat
HF S02, CF4 şi
cazanului flotant, chemiabsorbţie,
hidrocarburi
electroflltre umede
Sisteme de evacuare şi
Turnarea metalelor Cl2, HC1, COşi praf
scrubăre
încărcarea cu material curat,
încărcare, topire,
Aluminiu Fum şi particule sistem de evacuare cu
curgere
scrubăre şi filtru sac
Umezire, sisteme de
Manipularea
Particule şi praf evacuare cu scrubăr sau filtru
materialelor
sac.
Controlul combustiei,
Producerea Uscarea rotaţională
Particule, S02, N02,CO preîncălzire combustibil,
asfaltului prin arderea gazului
şi fum evacuare locală, ciclon
sau pacuri i
separator, scrubăr, filtru sac
Pavare, umezirea rutei de
Transport Praf
transport
Procesare rapidă, spălarea
Producerea Asigurarea stoc şi Mirosuri ,
suprafeţelor de beton, pavare
materialelor operaţii auxiliare Particule (praf)
drumuri, canalizare
pentru drumuri
Trecere prin sită Praf, particule Filtre ciclon sau multiciclon
Topire furnale, Sistem de evacuare local,
Cadmiu Particule
eliminare plumb electrofiltru sau filtru sac
Controlul combustiei,
Particule, fum, ceaţă,
încărcare, topire, acoperirea cu zgură, sistem
Alamă şi bronz vapori de petrol, de
curgere local de evacuare, filtru sac
oxid de zinc, de plumb
sau scrubăr
Galvanizare, flux Fum, lichide, vapori Ajutaj, sifon deversor cu
Operaţii de
pulverizat pe NH4Cl, ZnCl2, Zn, viteză mare de aspiraţie,
galvanizare
suprafaţa pieselor NH3, petrol şi carbon filtru sac, electrofiltru
13

operare emis
Exploatare:
malaxor primar,
Umezire şi sistem de
malaxor secundar Particule de praf
evacuare cu filtre
transport,
depozitare
Proces de uscare,
Sistemul de evacuare local cu
manipulare,
Particule praf colectori mecanici şi filtru
separarea aerului
sac
cald
Măcinare fină Particule de praf Evacuare cu ciclon şi sac
Transport
Producerea Sistem de evacuare cu ciclon
pneumatic şi Particule de praf
cimentului şi sac
depozitare
Proces umed:
manipulare Materiale ude, fără
materiale, măcinare praf
fină, depozitare
Praf, CO, SO, NO,
Operarea cuptorului Electrofiltru, izolatori
cetone, hidrocarburi,
rotativ acustici, filtru sac, scrubăr
aldehide
Răcire clinker,
Sistem de evacuare
măcinare,
Particule de praf precipitatori electrostatici sau
manipularea
filtre
materialelor
Măcinare fină,
împachetare,
separator de aer,
Sisteme locale de evacuare şi
transportor Particule de praf
filtre
pneumatic,
manipulare
materiale
Parte superioară închisă cu
Prepararea
Topirea şi sisteme de evacuare, ardere
metalului Fum şi particule,
turnarea CO, răcire gaz, scrubăr,
(încărcare, topire, vapori, ceaţă, CO
fontei filtru sac, electrofiltru,
curgere, turnare)
udare pentru răcire
Manipularea Sistem de evacuare locală şi
Prepararea Particule (praf)
cărbunelui cicloane separatoare
cărbunelui
Măsurare, Sistem de evacuare locală şi
Particule (praf)
sfărâmare, cicloane separatoare
14

operare emis
desprăfuire,
clasificare
Evacuare locală şi cicloane
Desprăfuirea Particule (praf)
separatoare, filtre sac
Depozitarea
Praf antrenat de vânt Udarea, acoperirea cu plastic
cărbunelui în stive
Stropirea cu apă a zonei
H2S, particule, fum
Stive de deşeuri incendiate şi acoperirea cu
din arderea deşeurilor
material ignifug
Praf, smog, oxizi de Sistem de evacuare, cicloane,
Uscarea cărbunelui
sulf, H2S prefiltre şi filtre
Coacerea bi- Conducte drepte, scrubăre şi
Fum, particule de praf
produsului filtre sac
Fum, particule de praf, Reducerea evacuării cocsului
Evacuare
Producerea S02 crud, scrubăre şi filtre sac
cocsului Fum, particule (praf,
Şicane şi filtre de spălare de
Răcirea ceaţă) fenol şi
tip turn (Venturi)
amoniac
CO, H2S, H2, N2,
amoniac, fenoli,
Procesare biprodus Electrofiltru, scrubăr, şicane
benzen, xilen, metan,
hidrogenate, etc.
Depozitare Udare, acoperire cu plastic,
Particule (praf)
materiale evitarea incendiilor
Sisteme de evacuare
adecvate, camere stabilizare
Manipulare
S02, particule (fum), post-ardere, cicloane, filtre
materiale, furnale,
Plumb C02, oxizi de plumb, sac sau electrofiltre pentru
cuptoare, rafinare
oxid de zinc, vapori praf şi fum, instalaţii de
prin fierbere
colectare a S02 şi
transformare în acid sulfuric
Industria de Producere fosfaţi:
Sistem de evacuare, scrubăr,
îngrăşăminte zdrobire, măcinare Particule (praf)
ciclon, filtru sac
chimice fină şi calcinare
Hidroliza P205 PH3, P2Os, P04, ceaţă Scrubăr, şicane
Acidulare, tratare HF, SiF4 Scrubăr
Particule, produşi Sistem de evacuare, scrubăr
Granulare
recuperaţi sau filtru sac
Ciclon, electrofiltru, filtru
Amonificarea NH3, NH4Cl, SiF4, HF
sac, scrubăr puternic
15

operare emis
Acidulare acid NOx, compuşi gazoşi
Scrubăr, adaos deniree
nitric ai fluorurilor
Acumulare şi
Sistem de evacuare, ciclon,
transport Particule (praf)
filtru sac
superfosfat
Reactor azotat de
NH3, NOx Scrubăr
amoniu
Transformarea
îngrăşământu-lui în NH4, N03 Operaţii de control, scrubăr
particule sferice
Sistem de evacuare cu viteză
Producerea Saturatori de hârtie,
Vapori de asfalt, mare la deversor, scrubăre,
materialelor bazin de asfalt,
particule (lichid) filtru sac sau electrofiltru cu
pentru buclă umedă
voltaj mic
acoperişuri
Sistem de evacuare local,
Sfărâmarea rocilor
Particule (praf) ciclon sau multicicloane
sau a altor minerale
separator
Fabricarea răşinilor Evacuare cu scrubăr,
Aldehide, anhidride şi
(reacţie în reactor epurator de gaze, arderea
acizi graşi (mirosuri)
închis) compuşilor organici volatili
Fabricarea de Cetone, acizi graşi, Sisteme de evacuare cu
vopsele şi glicerina, fenoli şi scrubăr, epurator de gaze,
Producere lacuri în
diluanţi hidrogen sulfurat, arderea compuşilor organici
reactoare deschise
butil/mercaptan,alţi volatili, ajutaj cu sifon
sau închise
compuşi organici deversor pentru deschiderea
volatili instalaţiei sub presiune
Olefine, lanţuri Evacuare cu scrubăr,
Solvenţi aromatice şi cetone, epurator de gaze, arderea
solvenţi compuşilor organici volatili
Fum, particule, vapori Evacuare cu ciclon, filtru sac,
încărcare, topire, organici, vapori de încărcare cu material curat,
curgere, oxid de zinc, ceaţă, înlăturarea cu grijă a
Zinc
transport acizi organici, reziduurilor, utilizare de
hidrocarburi lubrifianţi, postardere
Sistem evacuare,
Coacere Particule (praf) şi SO2 umidificator, ciclon, scrubăr,
electrofiltre
Evacuare, umidificare,
Aglomerare Particule (praf) şi S02 electrofiltru şi instalaţie
pentru acizi
16

operare emis
Vapori de oxid de Sistem de evacuare filtru sac,
Calcinare zinc, particule, S02, scrubăr sau instalaţii pentru
CO acizi
Vapori organici, Utilizarea unor temperaturi
Retorte cu arc
aldehide, fum, sub 200 °C, sistem de
electric
hidrocarburi evacuare, recombustic
Condensare şi folosirea
Digestoare cu Miros de mercaptan,
varului, boiler, sau furnal cu
încărcare continuă metanol
postardere
Evaporatoare Scrubăre caustice şi oxidarea
Fabrici de H2S şi alte mirosuri
multiefect termică a necondensabilelor
celuloza şi
Controlul combustiei pentru
hârtie
fluctuaţii mici şi fluxul
H2S, mercaptani,
Recuperări din primar şi secundar
sulfuri şi disulfuri
cuptor nerestricţionat de aer prin
organice
furnal, electrofiltre,
vaporizator de suprafaţă
Oxidant negru, slab
H2 S Turn închis şi ciclon
şi puternic
Particule (ceaţă sau Scrubăr de tip Venturi sau de
Topirea în rezervor
praf) tip turn închis
Cuptor de var Particule (praf) H2S Scrubăre Venturi
Topire Sisteme de evacuare cu
Praf, fum, particule,
secundară a Furnale, cuptoare, postardere, dispozitive de
vapori, materii
metalelor recuperatoare răcire, arzătoare CO şi filtru
gazoase, CO
neferoase sac, scrubăre sau electrofiltru
Particule, fum, HC1,
volatile, CO, SOx,
Incineratoare
0 singură camera de NOx, amoniac, acizi Controlul combustiei,
industriale şi
incinerare organici, aldehide, postardere
municipale
hidrocarburi, mirosuri,
furani
Operarea la capacitate,
Particule, fum şi
Multiple camere de utilizarea de combustibil
contaminanţi din
incinerare auxiliar specificat, întreţinere
combustie
(curăţarea cenuşii)
Incineratoare Particule, fum şi Utilizarea controlului porţilor
alimentate cu contaminanţi din de încărcare şi automatizarea
combustibil combustie postarderii
17

operare emis
Sisteme de alimentare
Particule, fum şi continuă, operarea la sarcină
Deşeuri de natură
contaminaţi din nominală, menţinerea
lemnoasă
combustie excesului de aer proiectat,
cicloane
Controlul preparării
Particule, fum,
materialelor, a suprafeţei
volatile, CO, NOx,
basculante, proiectare cuptor
Incineratoare SOx, amoniac, acizi
cu control automat adecvat,
municipale (>50 dc organici, aldehide,
tehnici de start adecvate,
tone pe zi) furani, hidrocarburi,
menţinerea temperaturii,
acid clorhidric,
electrofiltre, scrubăre, filtru
dioxine şi mirosuri
sac, curăţarea cenuşii
Incineratoare Mirosuri, dioxine, încărcare adecvată, scrubăr
patologice furani, HC1 pentru gaze acide, filtru sac
Modificarea
Particule, fum şi
Reziduuri combustibilului auxiliar,
contaminanţi din
industriale sisteme de uscare, cicloane,
combustie
scrubăre
Acoperire adecvată, ciclon,
Industria
Aglomerare Fum, praf, S02, NOx scrubăre umede, filtru sac
metalurgica
sau electrofiltru
Sisteme de evacuare, camere
de stabilizare, cicloane sau
Coacere
scrubăre şi electrofiltre
Cuptoare cu S02, particule, fum
pentru praf şi fum şi
Topire rabatere
instalaţie de acid sulfuric
primară cupru
pentru S02
(metal neferos)
Convertoare Sisteme de evacuare, camere
(încărcare, de stabilizare, cicloane sau
înlăturare zgură, scrubăre şi electrofiltre
Vapori, fum, S02
curgere metal, pentru praf şi fum şi
introducere aer sau instalaţie de acid sulfuric
oxigen) pentru S02
Oţelării întreţinere, folosirea unui
Furnale clasice
CO, vapori, fum, raport mai mare de minereu,
(încărcare şi
particule de praf ardere CO, ciclon, scrubăr şi
curgerea metalului)
filtre sac
Separarea resturilor,
CO, vapori, fum,
Furnale electrice acoperire adecvată, filtru sac
particule de praf
sau electrofiltru
18

operare emis
Acoperire adecvată, camere
Furnale cu vatră Vapori, fum, praf, CO, de stabilizare, ardere CO,
deschisă NOx filtru sac, electrofiltru,
scrubăr umed
Insuflare de oxigen Captură CO diluat şi emis,
Vapori, fum, CO, praf
în furnal scrubăr şi electrofiltru
Stocare materie Udare sau acoperire cu
Particule (praf)
primă plastic
Acoperire adecvată, ciclon şi
Paletare Particule (praf)
filtru sac
Acoperire adecvată, ciclon,
Aglomerare Fum, praf, S02, NOx scrubăre umede, filtru sac
sau electrofiltru
Deoarece combinaţia acestor factori tinde să fie unica sursă, factorii de emisie
corespunzători unei surse pot să nu fie satisfăcători pentru o alta. Din acest motiv,
trebuie avut grijă şi luate cel mai bune decizii în identificarea factorilor de emisie
corespunzători fiecărei surse. Dacă aceştia nu pot fi găsiţi sau dacă echipamentul de
control al aerului poluat este în fază de proiect, trebuie efectuate colectări de mostre de
la sursele specifice.
Agenţii industriali au de ales dintre 9 tehnici de depoluare, dar ei sunt adesea

îndrumaţi spre aplicarea în acelaşi timp a mai multor tehnici, pentru a obţine o mai bună
eficacitate şi o mai bună rentabilitate.
Tehnici mecanice - constau, în principiu, în a determina precipitarea particulelor
mai mari de 10 μm, prezente în gaze, cărora li se aplică forţe de gravitaţie (incinta de
decantare, sacul de praf) şi forţe de inerţie (separator cu obstacole) sau forţe centrifugale
(ciclon, multiciclon).
Tehnici electrice - au fost dezvoltate pentru a elimina praful fín, dar a început să
se ia în considerare utilizarea lor şi pentru înlăturarea compuşilor organici volatili. Ele
fac să tranziteze la viteză mică (de ordinul a 1 m/s), gazele din care s-au înlăturat
particulele de praf (desprăfuire), între electrozii de emisie, alimentaţi la înaltă tensiune
(40…110 kV) şi electrozii colectori legaţi la pământ.
Generând ioni negativi, electrozii de emisie ionizează gazul în vecinătatea
acestora. Efectul corona care rezultă, antrenează încărcarea electrica a particulelor.
Acestea se vor descărca sub acţiunea electrozilor colectori. Ele aderă sub efectul
forţelor electrice şi datorită atracţiilor moleculare înainte de a fi separate, urmând ca
apoi să fie recuperate.
Tehnici în strat poros - sunt utilizate pentru desprăfuire. Principala lor
caracteristică ţine cont de faptul că primele particule de-praf se opresc pe un suport de
19
filtrare, urmate şi de celelalte particule. Trebuie ca, periodic, acest suport să fie
debarasat de o parte din praf, evitând însă golirea completă. Ca suport, sunt utilizaţi
deseori saci textili şi, în unele cazuri, straturi de nisip sau filtre ceramice.
Tehnici hidraulice - recurg la utilizarea apei numai când se adiţionează reactivi,
pentru a capta poluanţii sub forma de particule şi/sau sub formă gazoasă. Sunt utilizate
în toate turnurile de spălare, în filtre umede cu pulverizare sau peliculare, în scrubăre,
rezultând însă o importantă pierdere de apă, care poate conţine poluanţi dizolvaţi
(pulverizarea unei faze lichide dispersate).
Tehnici chimice - asigură eliminarea, neutralizarea sau transformarea poluanţilor
în stadiul de gaz sau aerosol. O primă aplicare, binecunoscută, constă în desulfurarea
gazelor de ardere prin procedee, fie umede (reacţii cu lapte de var sau amoniac), fie
uscate sau semiuscate (reacţii cu var pulverizat).
O a doua aplicare, care continuă să se dezvolte, este cea de denitrificare
(denoxare) a gazelor de ardere, prin reducerea NOx cu ajutorul amoniacului.
Tehnici fizice - ţin de proprietatea anumitor poluanţi gazoşi de a fi adsorbiţi într-
un mod reversibil de corpuri, acesta dezvoltând o suprafaţa de activitate specifică.
După adsorbţie, se poate continua procesul de adsorbţie, crescând temperatura.
Ca adsorbanţi se utilizează carbon activ de origine vegetală (carbon din nucă de cocos),
de origine minerală (cocs de petrol) sau de origine sintetică (fibre textile carbonizate).
Tehnici catalitice - permit scăderea temperaturii la care, în mod normal, se
operează pentru neutralizarea şi oxidarea poluanţilor. Se va evita, de asemenea
reîncălzirea prea mare a gazelor tratate. Un exemplu în acest caz îl reprezintă denoxarea
gazelor de ardere.
Tehnici termice - sunt bine cunoscute în înlăturarea anumitor poluanţi (este vorba
de incinerare şi post combustie). Ele au început să fie aplicate la recuperarea
poluanţilor, fie volatili (cazul strippingului de amoniac din instalaţiile cocso-chimice în
coloanele cu talere), fie condensabili sau congelabili (cazul criogeniei).
Tehnici biologice - se utilizează în anumite procese industriale din care rezultă
compuşi organici volatili ca de exemplu, epurarea biologică a aerului în staţiile de
tratare a apei, folosită în chimie şi farmacie.
Prin aceste metode, microorganismele utilizează poluanţii ca elemente nutritive
transformându-i în elemente simple. Aceste microorganisme sunt dispuse pe suporturi
umede (biofiltre) sau în lichide de spălare (spălători biologici). Li se asigură un timp de
contact suficient, astfel încât poluanţii să fie eliminaţi.
Principalele procedee aplicate industrial sunt:

Desprăfuirea. Dacă există un domeniu în care calitatea mediului ambiant să fie
simţitor ameliorată, atunci acesta este acela care se ocupă cu înlăturarea particulelor
sedimentabile sau a particulelor de praf în suspensie. Această evoluţie favorabilă se
datorează procedeelor industriale bazate pe tehnici mecanice separative, electrice, în
strat poros sau hidraulice.
20
In cadrul procedeelor de desprăfuire dintre cele mai performante (filtru cu saci,

electrofiltre), numai anumite particule dintre cele mai fine pot fi încă emise în
atmosferă.
Vehicularea poluanţilor se face în funcţie de granulometria particulelor.
Particulele pot conţine compuşi toxici, aflaţi în stare de vapori în gazele de ardere la
mare temperatură, care condensează pe particulele fine de praf. Acest proces este
valabil chiar şi în cazul scăderii temperaturii, cum ar fi existenta sintezei anumitor
compuşi organici grei, precum dioxinele şi furanii. Ideal ar fi fără îndoială, ca pe aceeaşi
etapă de emanaţie, să aibă loc mai multe desprăfuiri în cascadă, la temperatură
descrescătoare, eliminând mai întâi particulele grosiere de praf, înaintea condensării
metalelor grele.
Rămân de pus la punct tehnologiile de desprăfuire la înaltă temperatură, de
exemplu, prin filtre ceramice, în condiţii economice acceptabile.
Denoxarea sau denitrificarea, constă în reducerea oxizilor de azot (NO şi NO2).
Aceştia sunt reduşi la stadiul de azot gazos prin reacţie cu amoniacul. Distingem,
în mod frecvent, două familii de procedee:
- procedee catalitice S.C.R (din englezul Selective Catalytic Reduction ), care
operează la temperaturi de circa 400 °C;
- procedee necatalitice S.N.C.R (din englezul Selectiv Non Catalytic Reduction
), care necesită pentru operare o temperatură înaltă, de circa 1000 °C, rezultând o
eficacitate mai ridicată.
Desulfurarea. De-a lungul mai multor ani de cercetări, prioritatea a avut-o
desulfurarea, în acelaşi timp cu preocupările de desprăfuire, vizând cu precădere
desulfurarea combustibililor (gaze naturale, gaze de cocserie, combustibili lichizi), cât
şi desulfurarea gazelor industriale de combustie.
Procedeele de desulfurare fac apel la combinaţia de tehnici chimice separative
(neutralizare) sau fizice (adsorbţia cu carbon activ), pentru a fixa sau a izola S0 2,
combinate cu tehnici separative mecanice, electrice, în strat poros sau hidraulice, pentru
a recupera într-o formă manipulabilă chiar şi poluanţii mai izolaţi.
Ansamblul unităţilor de desulfurare a gazelor de ardere este format, în marea
majoritate a cazurilor (de exemplu în Germania, peste 90 %), din instalaţii de spălare
cu lapte de var, spălare în urma căreia oxizii de sulf (SO2 şi SO3) sunt eliminaţi, după
oxidare, sub forma de gips (CaS04, 2H20).
Reducerea poluanţilor organici. Este vorba de un domeniu unde nu există
procedee industriale. Este cazul anumitor specii de poluanţi prioritari pentru a fi
eliminaţi, obţinându-se astfel performanţele dorite.
Reducerea compuşilor organici volatili (COV). Ca şi în cazul oxidului de azot,
prezenţa COV este motiv de, îngrijorare pentru ecologişti. Pentru a răspunde
doleanţelor, tehnicile separative fizice pot fi utilizate pentru diminuarea emanaţiilor
COV în atmosferă.
Dintre aceste tehnici de reducere a COV, cele mai utilizate sunt:
21
• adsorbţia pe cărbune activ, urmată de adsorbţia pentru recuperarea eventuală a

COV şi regenerarea cărbunelui activ;
• absorbţia în prezenţa unor uleiuri, a compuşilor insolubili în apă;
• condensarea şi separaţia prin membrane, în cazul în care se doreşte să se
recupereze numai anumiţi solvenţi.
Reducerea dioxinelor. Subiectul devine de actualitate. Dioxinele pot fi eliminaţi
prin adsorbţie pe cărbune activ.
Metoda constă în aducerea cărbunelui activ, fie în interiorul unui strat fluidizat,
fie sub formă de pulbere în suspensie, în curentul de gaze.
După 1970 observatorii caracterizează calitatea aerului la nivel local

(concentraţii în praf, în SO2, în CO, etc), ca pe o semnificativă ameliorare a situaţiei în
ţările industrializate. Un astfel de rezultat se explică, în special, prin eforturile de
depoluare realizate de către obiectivele industriale. în orice caz, experţii aşteaptă
progrese suplimentare în mai multe puncte ale activităţii.
Conţinutul în NOx a scăzut relativ puţin şi, în loc să fie necesară generalizarea
denitrificării gazelor de ardere, va trebui să fie mai bine controlată combustia şi evoluţia
spre tehnici mai puţin poluante (de exemplu, combustia cărbunelui în pat fluidizant).
Anumiţi poluanţi cer o mai bună supraveghere, cum ar fi, de exemplu, metalele
grele, NO2, compuşii organici volatili sau poluanţii organici persistenţi.
Până în prezent există tendinţa de a trata într-un mod separat poluarea aerului, a
apei, a solului, zgomotul, vibraţiile şi problemele ridicate de depozitarea deşeurilor.
Acum se gândeşte mai mult din punct de vedere global, în cadrul a ceea ce numim
dezvoltare durabilă.
Tehnologiile clasice de depoluare şi procedeele de fabricaţie pot fi deci repuse în
discuţie, pentru a ajunge la o mai bună protecţie de ansamblu a mediului înconjurător.
O bţinerea unei mai bune calităţi a aerului până în prezent, luată în considerare pe
plan local, regional sau continental, ţine cont acum de sol şi de păturile atmosferice
(troposfera, stratosfera).
Trebuie să ne gândim, în special, la protecţia stratului de ozon şi la o diminuare
a efectului de seră.
TEHNOLOGII PENTRU REDUCEREA CONCENTRATIEI DE PRAF

Aerul poluat rezultat din procese industriale, arderi etc. se evacuează în
atmosferă la înălţime mare faţă de sol, pentru ca poluanţii să fie antrenaţi de curenţii de
aer şi diluaţi, astfel încât la sol să nu se depăşească concentraţiile maxim admise de
lege.
Coşurile industriale trebuie să corespundă următoarelor criterii:
- să fie mai înalte de cel puţin 2,5 ori faţă de orice denivelare a solului, sau decât
clădirile existente în apropiere, pentru a se evita turbulenţa ce poate provoca o poluare
intensă;
22
- viteza de ieşire a gazelor trebuie să fie de 20 - 30 m/s, pentru a fi împrăştiate la

distanţă mare;
- înălţimea coşului trebuie să asigure la sol o concentraţie doar de 0,01 - 0,1 %
din concentraţia aerului evacuat. Coşurile industriale pot avea 250 - 350 m înălţime. In
cele mai numeroase cazuri, aerul poluat se purifică mai întâi, după care se evacuează în
atmosferă.
Cos fum Ampelum Zlatna 220 m și Combinatului Phoenix din Baia Mare, 351 m, este
cel mai înalt coș de fum din România și a treia construcție industrialǎ din Europa.
Praful este o componentă importantă a particulelor solid suspendate în aer, care

de obicei sunt invizibile pentru ochiul liber, dar care, colectiv, formează o pâclă care
afectează vizibilitatea.
Trebuie remarcat ca, particulele suspendate într-o masă de aer nu sunt toate de
aceeaşi mărime sau formă şi nici nu au aceeaşi formă. Convenţional, toate particulele
sunt considerate sferice.
Dacă există un domeniu în care calitatea mediului ambiant să fie simţitor
ameliorată, atunci acesta este acela care se ocupă cu înlăturarea particulelor
sendimentabile sau a particulelor de praf în suspensie.
Această evoluţie favorabilă se datorează procedeelor industriale bazate pe tehnici
de separare mecanice, electrice, hidraulice şi în strat poros.
23
Filtre mecanice pentru desprăfuire
Camerele de desprăfuire (camere de decantare)

Sunt cele mai vechi tehnologii de desprăfuire. Instalaţia se compune dintr-un
număr de camere paralelipipedice, în care aerul pătrunde cu o anumită viteză, iar după
intrare suferă o destindere bruscă, cu o reducere a vitezei de la 6...8 m/s la 1...2 m/s
uneori 0,5 m/s, conform figurii următoare.
Fig. 10 Camere de desprăfuire.

a - simplă; b - cu şicane.
Camerele de desprăfuire se dovedesc utile pentru dimensiuni de particule d100

μm, iar randamentul acestui tip de utilaj este de aproximativ 40...70 %.
Pentru proiectarea acestor camere de desprăfuire se utilizează următoarele
ipoteze simplificatoare:
- viteza gazului este constantă pe toată lungimea camerelor;
- praful este repartizat uniform în camerele de desprăfuire;
- viteza particulei pe orizontală este egală cu viteza gazului.
În final se determină distanţa (lungimea camerelor) de separare, respectiv timpul
de sedimentare.
24
Fig. 11 Camere de desprăfuire
Separator conic
Are gabarit redus și un grad de separare mai bun (circa 80 %), comparativ cu
camerele pentru desprăfuire.
Fig. 12 Separator conic

1 – ansamblu inele conice; 2 – sistem desprăfuire tip ciclon; 3 – intrare gaz poluat;
4 - ieșire gaz epurat; 5 – pulberi reținute în ciclon.
Este format dintr-un număr de inele conice care au diametrul treptat micșorat în
direcția de mișcare a gazului ce urmează a fi desprăfuit. Acestea sunt așezate unele
lângă altele, iar prin acestea circulă gazul brut.
25
Particulele de praf cu inerție mai mare,

datorită schimbării de direcție, se vor
desprinde din curentul principal, formând un
curent axial, secundar ce este trecut printr-un
ciclon apoi evacuat.
Conicitatea inelelor depinde de viteza
de trecere a gazului brut și de gradul de
separare dorit. Unghiul conului la vârf este în
jur de 18-20°, curentul de gaz fiind forțat sa-
și schimbe direcția de mișcare cu circa 150-
155°.
Utilaje pentru separare prin impact
Sunt camere închise în care gazul
încărcat cu particule solide, întâlneşte
diferite şicane de care particulele se lovesc,
la care se adaugă şi destinderea bruscă pe
care gazul o suferă la pătrunderea într-un
spaţiu mai mare.
Fig. 13 Scheme ale separatoarelor prin

impact
Asocierea celor două cauze conduce la o reducere bruscă a vitezei particulelor

solide, astfel încât să se sedimenteze
26
Utilaje de separare prin centrifugare

Pentru epurarea gazelor, utilajul cel mai larg răspândit şi care se bazează pe forţa
de centrifugare sunt cicloanele.
Operaţia de sedimentare are un randament scăzut, mai ales în cazul particulelor
fine, motiv pentru care s-au căutat şi alte soluţii de epurare.
Astfel soluţiile constructiv-funcţionale constă în mărirea densităţii particulelor
(aglomerare), încălzirea gazului (creşte vâscozitatea gazului) sau prin mărirea
acceleraţiei (la valori superioare celei gravitaţionale). Ultima soluţie este considerată
fezabilă, deci se creşte viteza gazului ceea ce conduce la creşterea vitezei de
sedimentare a particulelor.
Astfel, cicloanele sunt utilaje care se deservesc de acest avantaj, gazele poluate
pătrund tangenţial într-un spaţiu închis, de formă cilindrică, în particulele solide iau
naştere forţe centrifuge ce ajută la sedimentarea lor. Câmpul forţelor centrifuge poate
să depăşească 5...2000 ori câmpul gravitaţional (valori mari pentru cicloanele de
dimensiuni mici). Schema de mişcare a particulelor în ciclon este prezentată în figura
următoare.
Utilizarea pe scară largă a cicloanelor se datorează unor avantaje deosebite pe
care le oferă. Dintre acestea cele mai importante sunt: simplitatea constructivă;
costul redus; randamentul foarte bun (98... 99 %); posibilitatea de adaptare la conditii
diverse (nu ridică pretentii de temperatură, de presiune şi uneori nici de umezeală pentru
gazele purificate); consum de energie redus; montare şi întrelinere simple. Mişcarea
particulelor de praf în ciclon se poate analiza pe un utilaj realizat din material
transparent, utilizându-se particule colorate. S-a observat că se creează două curente de
gaz spirale. Primul porneşte de la intrarea gazului poluat şi formează o spirală
descendentă, apropiată de peretele ciclonului (c), iar al doilea se formează în zona
inferioară a părţii conice, este tot de formă spirală, dar este un curent ascendent în
interiorul primului şi conduce gazul la, racordul de evacuare central.
Pe acest traseu particulele solide părăsesc gazul ele evacuându-se pe la partea
inferioară a aparatului. Scăderea de viteză apare ca urmare a pătrunderii gazului într-
un spaţiu mult mai mare, a lungunii şi formei traseului din ciclon şi a schimbării bruşte
a sensului de deplasare a curentului de gaz. La aceasta se mai adaugă impactul
particulelor cu peretele ciclonului, in special la intrare, datorită pătrunderii tangenţiale,
frecare cu peretele metalic şi ciocnirea particulelor intre ele. S-a mai observat că
depunerea particulelor are loc după 1...3 rotaţii . Ciclonul poate fi utilizat eficient pentru
particule cu dimensiuni d= 20.... 200 µm.
Multicicloane (baterii de cicloane sau cicloane celulare)
Se constată că dimensiunea particulelor reţinute scade cu reducerea razei
ciclonului. Din această constatare a apărut ideea construirii unor cicloane de dimensiuni
mici (0,05....0,20 m, diametru), care să fie montate, in număr mare, într-o carcasă
comună, (vezi figura 9).
1
Fig. 14 Schema de mişcare a particulelor în ciclon
Fig. 15 Multiciclon (baterii de cicloane sau cicloane celulare); in detaliu element de

multiciclon: a) cu spirală elicoidală; b) cu rozetă
1- mantaua aparatutui; 2 - placa tubulară inferioară; 3 - placa tubulară superioară;

4- racord pentru intrarea gazului poluat; 5- elementele bateriei de cicloane; 6- racord
pentru ieşirea gazului epurat; 7 - fund conic pentru colectarea şi evacuarea prafului;
8 - carcasa elementului de ciclon; 4- zona de intrare a gazului poluat; 10 - elementul
spiral; 11- tub pentru ieşirea gazului epurat.
2
Fig. 16 Tipuri constructive de cicloane
Gazul poluat se introduce, prin racordul lateral, între cele două plăci in care sunt
fixate cicloanele. El pătrunde in fiecare element şi are loc separarea prafului ca in
ciclonul obişnuit, aerul purificat ieşind prin racordul de evacuare, plasat deasupra plăcii
superioare, iar particulele de praf cad la partea inferioară, de unde sunt evacuate în
exteriorul aparatului. Se observă că elementul de multiciclon este prevăzut la partea
superioară, pe unde intră gazul poluat, cu o spirală elicoidală, având rolul de a imprima
gazului mişcarea spirală pentru formarea mişcării elicoidale descendente. Acest
element constructiv este necesar din cauza dimensiunilor reduse ale elementului de
multiciclon.
Varianta constructivă, cum este ceea din figura următoare, când la partea
inferioară au fost montate trei spirale se numeste denumit spirocon.
Fig. 17 Element multiciclon cu spirocon
Există şi o variantă în care elementele sunt montate înclinat (la 45 o),

multicicloanele Tubik.
3
Acest tip de multiciclon (Tubik) poate face şi o separare a prafului, în particule

grosiere şi particule fine.
Fig. 18 Multicicloane cu elemente montate la (la 45o), multicicloanele Tubik
Elementul de multiciclon este închis în partea superioară, în zona orientată către

racordul de alimentare, ceea ce obligă gazul poluat, pe lângă destinderea pe care o
suferă la intrare, datorită trecerii din racordul de alimentare în spaţiul mult mai larg
dintre cele două plăci de susţinere a elementelor de multiciclon, să facă o rotire de 180°
ca să pătrundă în elementul multiciclonului. Aceasta face ca particulele mari să
părăsească gazul înnainte de a intra în element şi să se evacueze, prin alunecare pe placa
inferioară, înclinată.
Particulele fine, împreună cu gazul, pătrund în elementele multiciclonului si se
separă in modul cunoscut. Gazul epurat iese prin racordul de la partea superioară şi este
evacuat, iar praful cade pe partea inferioară a carcase şi se evacuează datorită înclinaţiei
acesteia. Acest tip de multiciclon este utilizat pentru epurarea prafului de la măcinarea
clincherului de ciment; de la depozitarea minereurilor feroase şi neferoase; de la gazele
de ardere la centralele care lucrează cu cărbune pulverizat.
Procedee de separare umede

Cicloane cu umezire
Pentru mărirea eficientei aparatelor de epurare a aerului s-a recurs la umezirea
particulelor, ceea ce face ca greutatea lor să crească, iar uneori, prin aderenţă să se
aglomereze şi să poată fi reţinute, chiar şi particule foarte mici, care în mod normal,
prin procedeele obişnuite (cicloane, multicicloane uscate) nu pot fi reţinute.
4
Fig. 19 Ciclon cu pelicula de apă
Această soluţie poate fi aplicată, in general acelor particule care nu sunt utile şi
urmează să fie eliminate din circuitul industrial. In cazul particulelor ce urmează să fie
utilizate în procesul de producţie, operaţia de uscare, care s-ar impune ca particulele să
poată fi folosite, ar ridica foarte mult costul produsului.
Cicloanele uscate sunt destinate, in general, desprăfuirii grosolane. Pentru a
reţine şi particule mai mici se recurge la crearea unei pelicule de apă pe interiorul
ciclonului , astfel că şi particulele mici, care ajung la perete, sunt antrenate de pelicula
de apă şi evacuate pe la partea inferioară.
Din bazinul de apă superior se trimite apă printr-o conductă, prin cădere liberă,
la duzele dispuse pe, peretele ciclonului, care lasă să se prelingă pe peretele interior o
peliculă de apă. Intrarea gazului, ca şi evacuarea sa, se face tangenţial, gazul circulând
de la partea inferioară către partea superioară a aparatului. Apa cu particule cu praf se
depun într-un vas decantor de la baza aparatului. Stratul de nămol depus pe fundul
decantorului este curăţat periodic şi îndepărtat. Pentru economie de apă aceasta poate
fi recirculată, de la bazinul decantor către bazinul superior.
0 altă soluţie aplicată tot unui ciclon este trecerea curentului de gaz, ce intră pe
la partea inferioară, printr-o ploaie de particule de apă, realizată de o ţeavă, dispusă pe
axa aparatului, prevăzută cu duze, care dau naştere unor picături foarte fine de apă,
(vezi figura 14)
5
Fig. 20 Ciclon cu pulverizare de apa
În acest caz, pe lângă pelicula de apă de pe peretele ciclonului (formată datorită,

jeturilor centrale), care reţine particulele ce ajung în această zonă, aparatul reţine şi
particulele care nu ajung la perete şi evoluează in zona intermediară, dintre axa aparatului
şi perete.
Epuratoare cu tub Venturi

Tot în această categorie a cicloanelor lucrând după principiul cu umezire, fac
parte şi epuratoarele cu tub Venturi.
6
Fig. 21 Construcție tipică epuratoare cu tub Venturi
Instalaţia utilizează tot un ciclon care retine particulele aglomerate cu ajutorul

tubului Venturi, plasat în locul racordului de alimentare cu gaz, figura 22 - stanga.
Particulele reţinute de ciclon cad la partea inferioară într-un vas tampon, din care
nămolul este evacuat periodic, iar apa limpezită. De la suprafaţa vasului este trecută
intr-un vas de limpezire, pentru a îndepărta şi ultimele resturi de particule solide din
apă, care au mai rămas în apa din decantor. O pompă preia apa din vasul de limpezire
si o trimite în duzele din gâtul tubului Venturi. Gazul pătrunde din conducta de gaz în
confuzorul tubului Venturi, unde secţiunea scade rapid şi energia de presiune a gazului
se transformă în energie cinetică. Viteza gazului în gâtul ajutajului ajunge la 70....100
(120) m/s.
Fig. 22 Instalaţie de epurare a gazelor cu tub Venturi
7
În această zonă are loc întâlnirea dintre particulele solide şi particulele fine de
apă. Teoretic şi experimental s-a dovedit că randamentul maxim al operatiei de
aglomerare are loc când numărul de particule de praf şi particule de apă sunt aceleaşi
în unitatea de volum.
Fig. 23 Instalatie de separare cu tub Venturi gaze uscate, umede,

impurificate cu ulei sau particule explozive
Fig. 24 Tipuri de tuburi Venturi
8
În tubul Venturi aglomerarea particulelor de praf are loc în special prin şocul
dintre particule, la care se mai adaugă, în mică măsură, aglomerarea datorită
sarcinilor electrostatice şi a difuziei (mişcarea browniană).
Particulele retinute de această instalatie au dimensiuni de 5 ... 0,5µm, chiar mai
mici.
Separatoarele cu jet (injectorul-spălător)

0 instalaţie de spălare eficientă şi care ocupă un spaţiu relativ restrâns este
instalatia de spălare cu jet formată din unul, două sau mai multe unităti.
Fig. 25 Separatoarele cu jet
Fiecare unitate este compusă dintr-un bazin cu apă prevăzut cu un injector in

interiorul căruia se realizează umezirea particulelor. Prin racordul axial al injectorului
intră apa sub presiune de 0,3.... 0,6 MPa, iar din lateral, printr-un racord dispus la 90°
fată de axa injectorului, intră gazul poluat, La trecerea prin injector asernănător cu
procesul din tubul Venturi, particulele solide se umezesc şi se aglomerează (aglutinează).
Presiunea apei le împinge in bazin unde lovind apa din bazin se depun. Particule
libere (neaglomerate) datorită umezirii din injector şi a vitezei cu care sunt aruncate
către apa din bazin sedimentează şi ele. Gazul, împreună cu particulele mai fine care
nu au fost reţinute in prima cameră, trec mai departe, prin racordul dispus la partea
superioară a bazinului, în injectorul camerei următoare în care procesul se repetă.
Instalaţia reţine particule cu dimensiunea de 0,8µm. Are dezavantajul unui
consum mare de energie şi apă.
Hidroclonul
Un aparat simplu şi eficient pentru prafuri care nu vor fi utilizate in procesul de
producţie (operaţii de măcinare; cernere; depozitare) este hidroclonul.
9
Fig. 26 Hidroclon
Principiul de funcţionare se bazează pe amestecarea intensă a gazului la trecerea

printr-o fantă îngustă. Schimbarea bruscă de direcţie a curentului de gaz, la
pătrunderea în apa din bazin, ca şi forma fantei, dau naştere unei mişcări centrifuge ce
produce o spumare intensă la suprafaţa apei, în dreptul fantei. Energia necesară
turbionării lichidului este luată din energia cinetică a gazului.
Gazul poluat, introdus sub cupola centrată, este forţat de presiunea cu care este
introdus, să treacă prin apa din bazin, unde, datorită umezirii, pierde particulele de
dimensiuni mai mari, iar la trecerea prin norul de spumă, format la ieşire din fantă, pierde
şi particulele mai fine. Evacuarea gazului se face prin racordul din carcasă, dispus la
partea superioară.
Debitul de gaz este limitat atât superior cât şi inferior de pulverizarea lichidului din
fantă (formarea spumei). La un debit inferior celui optim nu se formează spuma, iar la
un debit superior apa este aruncată pe pereţii carcasei şi deci nu apare spumarea lichidului.
Stabilirea debitului optim de gaz nu se poate face decât prin încercări experimentale
direct pe instalaţie în momentul pornirii.
Randamentul este superior pentru prafurile hidrofobe. Eficienţa aparatului este
de 90 % pentru particule de 1... 5µm şi de 99,8 pentru particute mai mari de 5µm.
Consumul de apă este 0,2.. ..0,4 l/min., pentru 1000 m3 /h, la temperatura de 50 °C.
Desprăfuitorul cu pulverizatoare rotative

În acest tip de aparat gazul intră printr-un racord dispus tangenţial, la partea
inferioară a zonei cilindrice a carcasei.
10
Fig. 27 Desprăfuitarul cu pulverizatoare rotative pentru particule până la 4,6...0,3µm.
Gazul se ridică către partea superioară, ajutat şi de ventilatorul plasat la ieşire,

în racordul de evacuare a gazului epurat. Pe traseu sunt dispuse, la distanţe egale, pe
axa aparatului, discuri cu orificii, care sunt atimentate cu apă de către un racord
conectate la un bazin de apă. Discurile sunt antrenate în mişcare de rotaţie de motoare
electrice, etanşate special pentru a se evita pătrunderea apei în interior. Discurile aruncă
picături fine de apă către peretii aparatului, formând o pânză de picături fine până la
peretele aparatului, iar pe perete se obţine din gazul poluat o peliculă continuă de
apă. Particulele de praf sunt antrenate fie de picăturile fine din spaţiul aparatului, fie
de pelicula de apă de pe peretele său şi sunt antrenate la partea inferioară a
aparatului, într-un bazin, de unde nămolul depus pe fundul acestuia este evacuat
periodic, iar apa limpezită poate fi reciclată. Aparatul este insensibil la variaţiile de debit
ale gazului poluat.
Ciclon cu placă de impact

Acest tip de ciclon este un mijloc extrem de eficient de îndepărtare a particulelor,
de absorbție a contaminanților și de răcire gazului. Gazul impurificat trece prin
perforațiile plăcii de la bază, unde intâlneste o peliculă de apă. Interactiunea lichidului
cu gazul este obținută prin intermediul bulelor de gaz care urcă prin lichidul de pe
placă. Pentru o performanță sporită de îndepărtare a prafului, un scruber Venturi poate
fi încorporat într-un design al tăvii sub forma unei plăci cu fante Venturi.
11
Fig. 28 Scruber cu placă de impact.
Dintre avantaje se amintesc, eficiențe ridicate de colectare (99% la 5 microni)

sunt realizate cu un consum redus de apă și o scădere minimă a presiunii, performanță
optimă pentru răcire, condensare și recuperare de căldură pentru aplicații cu gaze de
ardere fierbinți, eficiență ridicată de absorbție a gazelor și a vaporilor, aceste eficiențe
ridicate sunt realizate la o pierdere redusă a presiunii, colectarea particulelor cât și
absorbția gazelor, a vaporilor etc. pot fi realizate în același timp, nu există părți în
mișcare, pot funcționa la temperaturi ridicate și fluctuații de temperatură.
TEHNOLOGII DE SEPARARE
A GAZELOR PRIN FILTRARE (ÎN STRAT POROS)
Filtre cu tesătură
Filtrarea este operaţia prin care gazul, încărcat cu particule solide, este trecut
printr-o suprafaţă filtrantă prin care se reţin particulele de praf. Suprafeţele filtrante folosite
sunt de forme şi din materiale diferite :
- materiale sintetice poroase (porlelan; porolit; sticlă sinterizată), în forrnă de
plăci;
- materiale fibroase în strat (vata de sticlă; azbest) sustinute, pe cele două
suprafete, de plase metalice;
- materiale granulare vărsate ( de exemplu nisip), sau corpuri de umplutura;
- materiale textile de formă tubulară (saci).
Parametrii tehnologici principali ale filtrelor pentru gaze sunt:
12
- viteza de filtrare (debit de gaz / unitatea de arie filtrantă, în unitate de timp);

- capacitatea de filtrare (cantitatea de gaz poluat / unitatea de arie filtrată, între
două curăţiri);
- pierderea de presiune la trecerea gazului prin elementele filtrului.
Cele mai răspândite filtre sunt cele cu element filtrant din ţesătură.
Fig. 29 Filtru cu saci

a) schema filtrului b) schema de scuturare cu curent invers de aer;
c) schema de scuturare cu jet invers de aer.
Fig. 30 Sistem de filtrare cu saci
Aspecte constructive
În multe cazuri filtrele sunt compartimentate, astfel că în timp ce sacii dintr-un
compartiment sunt scuturaţi, în celelalte compartimente se lucrează pentru depunerea
prafului. Scuturarea sacilor se face pe rând în fiecare compartiment.
În funcţie de natura gazului se folosesc ţesături: netede, fibroase sau scămoase.
Fibrele naturale se impregnează cu sticlă solubilă, fosfat de amoniu, răşini vinilice sau
epoxidice, borax etc, ceea ce le face rezistente la acizii sau bazele din gazul poluant.
13
Pentru rezistenţa la acizi chimici sunt preferate, în ultimul timp, fibrele sintetice. Sacii
sunt ţesuţi fară cusătură, pe maşini circulare de tesut.
Prinderea sacului, atât la partea inferioară cât şi la cea superioară, a ridicat, în
timp, probleme din cauza ruperii tesăturii in zona de prindere.
Fig. 31 Sistem de fixare a sacilor, tipuri de saci.
Un astfel de filtru este prezentat în figura următoare.
Fig. 32 Filtru cu saci, compartimentat

1 - ventilator pentru gaz poluat; 2 - conductă de intrare a gazului poiuat;
3 - camera inferioară pentru colectarea prafului; 4 - placă pentru fixarea sacilor; 5- saci
filtranţi; 6 şi 8 - clapete de reglaj, în funcţie de debitul de gaz; 7- conductă de ieşire a
gazului epurat; 9 - ventilator de aer pentru curăţirea sacilor (suflare din exteriorul
14
sacilor); 10 - dispozitiv de scuturare; 11- placa superioară (liberă) pentru suslinerea

sacilor;12 - transportor cu role pentru evacuarea prafiilui; 13 - închizâtor celular pentru
evacuarea prafului.
La partea inferioară sacul se fixează cu brăţară strânsă cu şurub (figura) şi mai

nou doar cu o brătară elastică. La partea superioară capul sacului este trecut peste un
cârlig şi fixat pe partea opusă (figura), cârligul fiind fixat de placa de susţinere.
Pentru scuturare se folosesc sisteme mecanice compuse dintr-un cuplu
motor, reductor şi un dispozitiv cu camă care provoacă şocuri în sacii legaţi la placă
superioară care la rândul ei este legata de dispozitivul de scuturare.
Un alt sistem de scuturare este curăţirea cu curent invers de aer În acest caz filtrul
este împărtit pe compartimente. În faza de filtrare (depunerea prafului) presiunea
gazului este orientată de la interiorut către exteriorul sacului. În momentul scuturării se
întrerupe alimentarea cu gaz poluat şi se introduce aer comprimat în compartimentul
dintre saci (presiunea ăpăsând pe sac de la exteriorul către interiorul sacului),
schimbând şi forma sacului. Pentru ca pereţii sacului să nu se lipească, împiedicând
curăţirea, în fiecare sac s-au introdus patru tije, fixate în placa de bază, având înălţimea
de 1/3....1/2 din inăltimea sacului.
Fig. 33 Dispozitiv de scuturare mecanică

1 - saci filtranţi; 2 - placa de suspnere a sacilor; 3 - pârghie cu camă; 4 - camă mobilă, legată la
arborele reductorului; 5- dispozitiv de reglaj.
0 soluţie de scuturare continua a sacilor este scuturarea cu jet invers de aer.

Sistemul este format dintr-un grătar realizat din teavă şi prevăzut cu inele, tot din teavă,
în nodurile de imbinare ale grătarului.
15
Fig. 34 Scuturarea cu jet invers de aer

https://youtu.be/Xl8Y2S7MW28
https://youtu.be/pGFIbKhLuLo
Tot sistemul comunică cu un racord care este alimentat cu aer camprimat (0,10....
015 MPa). Fiecare sac al filtrului trece printr-un inel al grătarului, Inelele au prevăzute,
pe partea interioară, orificii fine (Ø 1 mm), prin care iese aerul cornprimat şi pătrunde
în interiorul sacului, desprinzând praful de pe perete, în zona respectivă. Tot acest
dispozitiv este rezemat pe un sistem de ghidare, fixat pe peretii interiori ai carcasei
şi este acţionat pentru a realiza o mişcare, cu viteză mică, pe toată lungimea sacilor ("în
sus şi în jos), în mod continuu. Sistemul este foarte eficient, dar costul investiţei ca şi
al întreţinerii este mai mare, decât la sistemele descrise anterior. Există şi pericolul
unor avarii.
În afara filtrului cu saci se mai folosesc şi filtre tip buzunar plan (Luhr), formate
dintr-un număr de pânze duble, paralele, late cât toată lungimea filtrului şi închise la
capete. Acest tip de filtru are o suprafaţă mai mare, decât filtrul tip sac, cu până la 50%
16
Fig. 35 Principiul scuturarii cu aer
O combinaţie compactă şi eficientă a fost realizată prin construcţia filtrului-

ciclon. În acest tip de utilaj aerul poluat intră tangenţial într-o carcasă cilindro-conică,
în care se face desprăfuirea grosolană (particule mari), după care pătrunde în sacii
unui filtru, care se află în aceeaşi carcasă (desprăfuirea fină). Acest sistem realizează
o desprăfuire in trepte.
Filtre in strat poros

O alternativa a sistemului de filtrare cu ţesături, aplicabilă pentru temperaturi
ridicate, o constituie filtrele cu pat filtrant din fibre îngrămădite sau umplutură.
Ca material filtrant, pentru reţinerea prafului, se utilizează straturi de materiale
granulare sau poroase, constituite din pietriş foarte fin şi granule de şamotă. Aceste
straturi schimbă direcţia şi viteza scurgerii de gaz, permiţând prin inerţie particulei să
mişte alte particule.
Dezavantajul folosirii acestui tip de filtre constă în faptul că praful va acoperi
straturile. De aceea, se cere o întreţinere deosebită, pentru a împiedica acest lucru şi, în
acest scop, se montează un ventilator pe coloana de absorbţie şi se asigură etanşeitatea
dispozitivului de colectare şi evacuare, pentru evitarea curenţilor turbionari în conul
filtrului.
Mecanismele de îndepărtare a particulelor de praf sunt:
- aşezarea particulelor pe straturile de material filtrant;
- interceptarea directă a cantităţilor rămase de particule de praf şi îndreptarea lor
de către curenţi de aer, către straturile de material filtrant;
- difuzia materialului, deoarece aerul îşi măreşte sau îşi scade viteza atunci când
goleşte straturile de material filtrant, care sunt relativ curate în comparaţie cu particulele
din materie.
17
Fig. 36 Filtru in strat poros, constructie

1- mantaua filtrului; 2- canal de admisie sau colectorul de praf; 3- cutiile de filtrare
umplute cu material filtrant; 4- mecanism vibrator; 5- coloana de absorbţie;
6-dispozitiv etanş colectare si evacuare praf.
Aceste filtre cu pat filtrant sunt sensibile la modificarea debitului volumetric de

aer sau gaze poluate.
FILTRE ELECTRICE
Filtrele electrostatice (denumite curent electrofiltre), realizează separaţia prafului
prin ionizarea gazelor purtătoare a particulelor şi prin urmare, tensiunea de lucru a
acestora este ridicată. Principiul de funcţionare a fost brevetat la începutul secolului XX
de către Fredrick Cottrell, iar la ora actuală sunt numeroase variantele de realizare
practică.
Avantajele comparative ale utilizării filtrelor electrostatice în raport cu alte
aparate colectoare de particule sunt:
- posibilitatea utilizării la temperaturi ridicate ale gazelor purtătoare
(200…250 °C);
- au o extrem de mică cădere de presiune (10…15 Pa), astfel încât, costurile cu
energia electrică consumată de ventilatoare este minimă;
- eficienţa colectării este extrem de mare (94…99,5 %), dacă utilizarea este
adecvată tipului de praf, însă dacă proprietăţile prafului nu sunt bine cunoscute, această
eficienţă scade la 92…95 %;
- pot acoperi un larg domeniu de mărimi de particule şi concentraţii de praf, dar
cel mai eficiente sunt pentru particule mai mici de 10 microni;
18
- costurile de întreţinere şi reparare sunt mult mai mici decât pentru oricare alt
tip de sistem de colectare.
- uzură neînsemnată a aparatului
Dezavantajele electrofiltrelor, care limitează într-o oarecare măsură folosirea lor,
sunt:
- cost iniţial ridicat;
- necesitatea unui spaţiu de instalare mare;
- nu pot capta particule de praf combustibile, ca de exemplu praful de lemn;
- nu poate fi folosit in cazul unor prafuri cu rezistenţă electrică redusă (negru
de fum) sau cu rezistenţă electrică mare (oxid de zinc);
- necesită personal de înaltă calificare;
- sunt inadecvate pentru variaţii brutale ale rezistivităţii prafului şi debitului de
gaze.
Randamentul electrofiltrelor este influentat puternic de câmpul electric
format, astfel pentru corona negativă se obţine 95....98 %, pentru corona pozitivă
70.... 80 %, iar în cazul folosirii curentului altemativ 50 %.
Filtrele electrostatice lucrează prin încărcarea prafului cu ioni şi apoi colectarea
particulelor ionizate pe o suprafaţă colectoare, de formă tubulară sau plată, care este de
obicei curăţată prin răzuire.
Fig. 37 Efect corona la formarea arcului electric
La tensiune ridicată, peste 30 kV curent continuu, se stabileşte un câmp electric

între bobina electrodului central şi suprafaţa de colectare. Tensiunea este destul de
ridicată pentru un efect corona vizibil între electrod şi suprafaţă, având ca efect o
cascadă de ioni negativi în spaţiul dintre electrodul central şi suprafaţa din afara tubului.
Ionizarea are loc sub acţiunea unei tensiuni electrice înalte, care depăşeşte
constanta dielectrica a gazelor în vecinătatea electrozilor de ionizare, producând
fenomenul corona.
19
Fig. 38 Efecte corona negativ si pozitiv
Astfel, functionarea filtrelor electrice se bazează pe capacitatea de ionizare a

particulelor solide, din gaz, într-un câmp electric foarte puternic. Odată ionizate
particulele sunt atrase de electrodul de semn contrar. În general se încarcă cu sarcină
negativă şi se depun pe electrodul de separare pozitiv. Datorită tensiunii înalte dintre
cei doi electrozi, electronii liberi ca şi ionii formaţi se deplasează cu viteză mare şi se
ciocnesc cu moleculele care eliberează electroni, ele transformându-se în ioni
pozitivi. Această transfonnare este continuă, atât timp cât există diferentă mare de
tensiune între cei doi electrozi.
Fig. 39 Scheme de linii de curent dintre diverse forme de electrozi şi linii de curent
a) electrod negativ monnofilar şi electrod pozitiv tubular; b) electrod negativ
monofilar şi electrod pozitiv sub formă de plăci; c) ambii electrozi sub forwă de plăci;
d) ambii electrozi tubulari.
Amorsarea procesului are loc pe baza electronilor şi moleculelor încărcate, care
există întotdeauna într-un gaz ce conţine particule solide (datorită frecărilor). Ca
rezultat ai norului de electroni şi ioni din spaţiul dintre electrozi, se atinge la un moment
20
dat, tensiunea critică şi apare fenomenul "corona", o sclipire slab albăstruie, în jurul
electrozilor, însoţit de mici zgomote. În funcţie de poziţia electrozilor există efect
corona pozitiv sau negativ. În cazul când electrodul central este negativ scânteile au un
aspect de puncte luminoase pe acest electrod (corona negativ). Dacă electrodul central
este pozitiv, apar mici jerbe luminoase repartizate uniform in lungul electrodului
(corona pozitiv).
Fig. 40 Principiu de funcționare filtru electric

https://youtu.be/spnv1PIW6v0
În general este preferată varianta corona negativ, deoarece apar mai greu scântei
periculoase, chiar la tensiuni mari.
Tensiunile folosite la electrofiltre sunt cuprinse între 25 şi 75 kV/cm, iar distanta
dintre electrozi este de 0,1 ... 0,2 m. Filtrele electrice funcţionează, în general, cu curent
continuu, cu unele excepţi când se foloseşte curent alternativ, dar in acest caz
randamentul epurării este mult mai redus (aproape la jumătate).
S-a stabilit că viteza de mişcare a ionilor negativi este mai mare decât a celor
pozitivi. De exemplu la 1 kV/m ionul negativ se mişcă cu 1,87 cm /s, iar cel pozitiv cu
1,36 cm /s .
În afara fenomenului principal de deplasare a ionilor către electrodul de semn
contrar mai apar şi unele fenomene secundare. Astfel deplasarea ionulor antrenează şi
gazul care după ce atinge electrodul de depunere se întoarce către cel de ionizare.
Această mişcare, numită "vânt" electronic, întârzie depunerea ionilor, ceea ce măreşte
timpul de sedimentare
De asemenea sunt unele particule solide care, după ce se încarcă negativ se depun
pe electrod, unde îşi pierd sarcina, după care revin în spaţiul dintre electrozi, iar se încarcă
negativ şi operaţia se repetă. Acesta face ca, în astfel de cazuri, o parte din particule, să
iasă din aparat împreună cu gazul, ceea ce conduce la un randament mai scăzut al
operaţiei de epurare. Schema liniilor de curent, pentru diferite variante de electrozi sunt
prezentate în figura anterioară.
Mentinerea câmpului corona se bazează pe omogenitatea câmpului electric. În
momentul disparitiei acestei omogenităţi incep să apară descărcarea prin scântei (scurt-
circuit), cu degajarea unei mari cantităp de energie şi cu apariţia pericolului de explozie
şi în plus apare şi un mare consum de electrozi, Din acest punet de vedere cele mai
indicate construcţii de electrofiltre s-au dovedit tipurile a şi b. De asemenea trebuie spus
21
că se folosesc şi alte tipuri de electrozi, ca de exemplu plăci de tablă ondulată, iar între
ele plasă de sârmă metalică.
Aspecte constructive.
Filtrele cu plăci, sunt de fapt nişte condensatori plani alcătuiţi dintr-o serie de
plăci paralele, ce constituie de fapt electrozii de depunere, iar între plăci sunt situaţi
electrozii de ionizare, sub forma unor sârme la jumătatea drumului dintre două plăci.
Electrozii de ionizare sunt izolaţi de pământ, fiind legaţi la polaritatea (-), iar
plăcile sunt legate la pământ, formând polaritatea (+). Tensiunea aplicată este, în
general, de ordinul U = 60-100 kV c. c. Legarea electrozilor de ionizare la (-) este
justificată de faptul că ionii negativi din aer au o mobilitate de 1.37 ori mai mare decât
cei pozitivi şi astfel, efectul corona este mai intens.
Fig. 41 Filtru electric tubular.

https://youtu.be/eu4T080dsG8
Filtrele electrice cu electrozi tubulari sau filtre tubulare sunt formate din electrozi
tip tub cu diametre de 0,15. .. 0,30 m şi lungi de 3... 4 m, care formează electrozii de
precipitare, prin centrul cărora trec electrozii de ionizare (3), din sârmă de 0,0015 ...
0,0020 m, Pentru a preveni deplasarea electrodului de ionizare, ceea ce ar provoca
modificări importante ale câmpului electric, la partea lor inferioară, după ieşirea din
tuburi sunt fixate contragreutăţi. Tot sistemul este fixat pe o ramă (4) izolată (5). Gazul
poluat intră prin racordul inferior (1) şi este evacuat prin racordul superior (7). Praful,
scuturat, de pe electrozii de precipitare, de dispozitivul (6) se evacuează la partea
inferioară tronconică a carcasei (8).
Acest tip de filtru este destinat epurării gazelor de particule fine de ceaţă sau de
particule solide fine. Filtrele electrice, cu electrozi dispuşi în plane paralele, au
electrozii de precipitare din tablă cu suprafaţă netedă sau ondulată, grătare tije, lanţuri,
22
iar electrozii de ionizare, ce trebuie să aibă suprafaţa redusă, se realizează din sârmă
sau plasă de sârmă, firul de sârmă fiind de diametru mic, de ordinul milimetrilor.
Curgerea gazului poate fi orientată pe direcţie orizontală sau verticală, printre planele
formate de electrozi.
Fig. 42 Construcție electrofiltru
În cazul când electrodul de precipitare este grătar, iar cel de ionizare este de plasă
se poate trece curentul de gaz perpendicular pe planul electrozilor. În funcţie de
temperatura gazului se poate lucra în regim uscat sau, in cazul temperaturilor joase, mai
ales când gazul conţine ceală poluantă, se lucrează în regim umed.
Fig. 43 Desprăfuire gaze în câmp electrostatic.

https://youtu.be/iUXHzYLgrB0
Factorii care influenţează viteza de depunere, diminuând-o, sunt:
23
1) încărcarea suprafeţei de depunere; 2) intensitatea curentului; 3) secţiunea de trecere

prin electrofiltru; 4) suprafaţa totală; 5) conţinutul de sulf din particule; 6) concentraţia
prafului; 7) conţinutul de carbon nears (funingine); 8) suprafaţa granulelor de cenuşă.
Dimensiunile electrofiltrului sunt considerabile.
Concluzie
La alegerea sistemului de desprăfuire influenţează dimensiunea particulelor ce
trebuie reţinute, temperatura agentului purtător, dimensiunile aparatului, pierderea de
presiune în aparat şi costurile anuale de întreţinere. Orientativ se prezintă o comparaţie
a acestor sisteme. Trebuie precizat că valorile tabelate nu sunt absolute, deoarece există
o mare varietate de tipuri şi fabricanţi, astfel că pentru alegerea unei soluţii concrete
sunt necesare cataloagele furnizorului.
T
Dimensiune Eficienţa Pierdere Spaţiul de Cost
Tipul de maximă
particule reţinerii presiune amplasare anual
colector admisă
[μm] particule/or [Pa] necesar $/m3 an
grd.C
0,1...1,0 Slabă 80 10 Mare 14,0
Filtru sac din
1,0...10,0 Bună 80 10 Mare 14,0
bumbac
10,0...50,0 Excelentă 120 10 Mare 14,0
0,1...1,0 Slabă 120 12 Mare 17,0
Filtru sac din
1,0...10,0 Bună 120 12 Mare 17,0
fibre sintetice
10,0...50,0 Excelentă 80 12 Mare 17,0
0,1...1,0 Slabă 290 10 Marc 21,0
Filtru sac din
1,0...10,0 Bună 290 10 Marc 21,0
fibre de sticlă
10,0...50,0 Bună 290 10 Mare 21,0
0,1...1,0 Slabă 260 20 Mare 23,0
Filtru sac din
1,0...10,0 Bună 260 20 Mare 23,0
teflon
10,0...50,0 Excelentă 260 20 Mare 23,0
Filtru 0,1...1,0 Excelentă 400 1 Mare 21,0
electrostatic 1,0...50,0 Bună 400 1 Mare 21,0
Filtru ciclon 0,1...10,0 f. slabă 400 5 Mare 7,0
standard 10,0...50,0 Bună 400 5 Mare 7,0
24
T
Dimensiune Eficienţa Pierdere Spaţiul de Cost
Tipul de maximă
particule reţinerii presiune amplasare anual
colector admisă
[μm] particule/or [Pa] necesar $/m3 an
grd.C
0,1...1,0 f. slabă 400 12 Moderată 11,0
Filtru ciclon
1,0...10,0 Slabă 400 12 Moderată 11,0
perfecţionat
10,0...50,0 Bună 400 12 Moderată 11,0
0,1...1,0 Slabă 540 5 Mare 25,0
Turn de spălare
1,0...50,0 Bună 540 5 Mare 25,0
Filtru umed 0,1...1,0 Slabă 540 10 Moderată 23,0
combinat 1,0...50,0 Bună 540 10 Moderată 23,0
0,1...1,0 Bună 540 90 Redusă 56,0
Scruber Venturi
1,0...50,0 Excelentă 540 90 Redusă 56,0
Filtru sac din 0,1 ...1,0 Slabă 500 10 Mare 21,0
teflon 1,0...50,0 Bună 500 10 Mare 21,0
SOLUŢII DE REŢINERE A PICĂTURILOR ŞI VAPORILOR

În general, termenul de vapori se referă la picături de lichid de mărime
microscopică ( până la l0 μm). Dacă diametrul este mai mare, de obicei se consideră că
este un aerosol pulverizat sau pur şi simplu picături.
Picăturile mari formate sunt sferice, datorită tensiunilor superficiale. Ele se
formează lângă bule care explodează, lângă suprafeţele antrenate, lângă pulverizatoare
sau lângă distribuitoarele care stropesc cu lichid.
Deşi vaporii şi picăturile diferă semnificativ, pentru curentul purtător gazos, reţinerea
particulelor umede se bazează pe mecanisme asemănătoare acelora folosite pentru
reţinerea particulelor uscate.
Filtre pentru picături
Filtrele pentru ceaţă şi picături au o suprafaţă de deschidere mai mare decât a
acelora folosite pentru particulele uscate. Un filtru este format din fibre fine, îndesate,
umezite cu lichidul colector.
O umezire exagerată poate îngreuna filtrul şi chiar înfunda. De aceea, se folosesc
filtre formate din fibre împletite sau plasă, împachetate într-un tampon
Filtre electrostatice umede
25
Filtrele electrostatice umede pentru picături şi vapori sunt deosebit de eficiente

pentru procesul de eliminare a umidităţii gazelor. În figură se prezintă un precipitator
cu curăţare umedă. Irigarea suprafeţei colectoare se face pe la partea superioară a
tuburilor
Fig. 44 Filtre electrostatice umede
In această formă, electrozii sunt frecvent adăugaţi deasupra pulverizatoarelor,

pentru garantarea spălării întregii suprafeţe.
Fg. 45 Filtru electrostatic umed
26
La filtrele electrostatice umede are loc o stropire cu apă a amestecului impur de

aer sau gaze, conţinând praf. Acest sistem este utilizat mai puţin pentru reţinerea
particulelor solide de praf şi mai mult pentru reţinerea combinată a prafului şi altor
substanţe gazoase nocive.
Proiectarea multor precipitatori electrostatici este similară cu sistemele
convenţionale, exceptând problemele legate de: menţinerea în stare uscată a
izolatorilor, minimizarea coroziunii şi depozitarea nămolului.
Utilizarea acestor filtre electrostatice umede este avantajoasă datorită eficienţei
foarte bune (peste 99 %), concomitent cu utilizarea experienţei acumulate de la filtrele
electrostatice uscate şi a unei pierdere de presiune reduse.
Scrubere pentru vapori şi picături
Pentru reţinerea vaporilor şi picăturilor sunt larg utilizate scrubere de tip Venturi.
Acestea pot fi folosite la reţinerea vaporilor de acid sulfuric sau acid fosforic, cu o
eficienţă foarte mare. Contactul în scruber are loc în pâlnia Venturi, unde sunt
pulverizate picături foarte mici din lichidul de reţinere, de obicei apă.
Pentru creşterea eficienţei coliziunii sunt utilizate viteze foarte mari, de peste 130
m/s, în pâlnie. Apa injectată pentru reţinerea picăturilor de acid absoarbe între 0,8-2
l/m3 de gaz.
Pentru realizarea unei eficiente a reţinerii spre 100 % este necesară o presiune a
vaporilor de 600-900 Pa, transversal pe scruber. În mod normal, pentru vapori
submicroscopici, eficienţa este de 90…95 %.
O problemă în folosirea scruberelor pentru reţinerea vaporilor şi picăturilor este
condensarea gazelor volatile. De exemplu, un gaz plin cu hidrocarburi gazoase volatile,
ieşite dintr-o turbină cu gaze, poate fi răcit câteva sute de grade prin trecerea acestuia
printr-un scruber. Această răcire poate cauza o condensare avansată a hidrocarburilor
şi prin aceasta, reducerea sarcinii turbinei cu gaze. Totodată, creşte debitul de lichid
condensat cu volumul corespunzător de hidrocarburi.
Filtru cu nisip umed
Acest tip de filtru este rezultatul adaptării tehnologiilor de depoluare a apei la
depoluarea aerului.
Pentru reţinerea picăturilor sunt utilizate linii de curăţare cu pat fin de nisip, cu
granulaţie uniformă. Spaţiile mici dintre particulele de nisip determină atât contactul,
cât şi aglomerarea picăturilor.
Reţinerea vaporilor contaminaţi are loc în apă, care îi transportă prin stratul de
nisip.
La ieşirea din patul de nisip, are loc separarea apei, prin drenarea acesteia într-
un rezervor, în timp ce gazul curat este condus spre zona de colectare a vaporilor.
Filtrul umed cu pat de nisip are o eficienţă de colectare de circa 90 % pentru
aerosoli cu mărimea sub 1 μm, fiind folosit şi pentru reducerea opacităţii aerului sau
gazului.
27
Separator pentru aerosoli de clorură de amoniu.

Un aparat cu destinaţie specială este separatorul pentru aerosoli de clorură de
amoniu (NH4CI), care a dat rezultate bune şi la reţinerea aerosolilor de bioxid de sulf
(SO2).
Gazul poluat intră prin racordul lateral şi întâlneşte pelicula de apă de la baza
aparatului (1), urcând apoi pe teava centrală (2), pe lângă conul cu poziţie reglabilă
(3), către partea superioară. Conul reglabil şi pâlnia deflectoare (4) reglează debitul
de gaz, impiedicându-1 să părăsească prea repede aparatul. Gazul trece, inainte de ieşirea
din aparat printr-un separator de picături (5) şi părăseşte spaţiul prin racordul situat pe
capacul aparatului. Amestecul de picături din separator sunt dirijate de pâlnie către
peretele sferic (6), ce susţine conducta centrală şi se scurg, prin teava laterală (7), la
baza aparatului.
Fig. 46 Separatori de clorură de amoniu
Aerosolii de clorură de amoniu au dimensiuni de 0,15 .... 1,15 µm, situându-se

printre cei mai fini aerosoli, ceea ce îi face foarte greu de reţinut. În cazul unei căderi
de presiune Δp = 2300 N/m2 se retin aerosoli până la 0,32µm.
Consumul de apă este de 0,5.... 4,5 litri pentru un m3 de gaz. Se poate ajunge la
un randament de separare de 80 % aerosoli de 0,25µm.
28
INSTALAŢII DE SEPARARE SONICE

Pentru epurarea gazelor se folosesc şi undele sonice, care provoacă aglomerarea
particulelor fine, ce pot fi reţinute de un ciclon obişnuit.
Gazul poluat pătrunde prin racordul inferior în tunul de aglomerare (1), unde sub
acţiunea generatorului de unde sonice (2) se aglomerează, iar sub acţiunea presiunii
este împins in ciclonul (3), în care se separă. Gazul epurat iese prin racordul superior al
ciclonului, iar acidul sulfuric se evacuează prin racordul inferior (4). Acidul care se
separă în turnul de aglomerare se evacuează prin racordul de la baza acestuia (5). Dacă
este nevoie aerul poluat poate fi umezit prin duzele din racordul de alimentare (6).
Compresorul de la care se alimenteazâ generatorul sonic este plasat la baza tunului de
aglomerare (7). Frecventa undelor sonore, utilizate in acest domeniu, este cuprinsă între 1
şi 200 kHz (frecvenţa maxim audibilă este de 17 kHz).
Fig. 47 Instalaţie sonică pentru separarea ceţei de acid sulfuric
Aglomerarea (flocularea) prafului se realizează rapid în câteva secunde (cca 4 s) la

intensitatea sonoră de 0,1.... 1,0 W/cm2 (intensitatea sonoră = energia undelor sonore
trecute prin unitatea de suprafaţă, într-o unitate de timp). Intensitatea sonoră este cuprinsă
între 130... 150 db.
Aspecte teoretice.
Brndt, Freud şi Hiedeman au explicat aglomerarea particulelor fine prin tendinţa
acestora de a urma mişcarea vibratorie medie a gazului, spre deosebire de granulele mari
29
care se opun acestei tendinţe. Aglomerarea corpusculară este posibilă la amplitudini

cuprinse între 0,2....0,8. Sub valoarea 0,2 particulele nu sunt influenţate de undele
vibratoare, iar la valori mai mari de 0,8 apare tendinta de împrăştiere a particulelor.
Asupra particulelor aflate în câmpul sonic acţionează trei forte care ajută la
aglomerarea lor:
• forta Bernoulli, apare ca urmare a scurgerii fluidului printre două particule
apropiate. Această forţă are valoarea maximă în cazul când fluidul care se scurge are
direcţiaa perpendiculară pe linia care uneşte centrele celor dauă particule. Relatia de
calcul a acestei forte este :
FB= (3π/2) ρ[(r13 r23)/x4] νr2 ,
în care ρ este densitatea mediului, kg/m3; r 1 , r 2 - razele celor două particule, m;
x-distanţa dintre particule, m; νr - viteza relativă a particulelor faţă de mediul gazos.
• forţa turbionară ia naştere între particule foarte mici ( cu raza până la 10 µm)
în curgere în regim turbionar, în cazul când viteza de mişeare depăşeşte 3,5 m/s.
Această viteză corespunde unei intensităţi a câmpului sonor de 155 db.
• forţa electrică, care ia naştere ca urmare a frecărilor particulelor cu gazul, ajută
la apropierea acestora şi deci la aglomerarea lor.
Există mai multe variante de generatoare sonice:
a) cu jet, format dintr-o duză de aer care trimite aerul cu putere într-un rezonator,
producând unde sonice, cu putere de 70... 130 W şi frecvenţe cuprinse între 6....65
kHz. Suprapresiunea aerului, la intrarea în duză. Este de 0,09 MPa. Debitul gazului
epurat este de 10....20 m3. Unul dintre acestea poartă numele inventatorului său,
fluierul lui Hartman.
b) sirena, formată dintr-un rotor şi un stator ambele cu fante radiale. Aerul iese
prin fantele statorului, iar când acestea corespund cu fantele rotorului iau naştere unde
sonore cu frecvenţă mare. Aceste unde au puterea de 10 kW, intensitatea de 10
W /cm şi frecvenţa de 1....200 KHz. Debitul de gaz epurat este de 40000 m /h.
2 3
Turatia rotorului este n = 8000.... 20000 rot /min, iar frecvenţa oscilaţiilor este f=N·n,
unde N reprezintă numărul de orificii ale celor două elemente ale aparatului.
Fig. 48 Generator de unde sonice, cu jet, Schema aparatului Goniard de la Tour.

- aglomeratoare sonice pentru eliminarea vaporilor şi picăturilor de acizi toxici,
dar au dezavantajul unor consumuri energetice considerabile, în raport cu scruberele
Venturi.
30
Alte sisteme
Pentru reţinerea picăturilor şi vaporilor au fost dezvoltate şi alte sisteme. Dintre
acestea se pot enumera:
- manşon ceramic poros, rezistent la acizi, ce realizează o eficienţă de 95 %, dar
fiind fragil, necesită echipamente de întreţinere complicate;
- cicloni electrici cu electrodul în centru, foarte eficienţi, dar nu se pot utiliza la
vapori combustibili, deoarece există riscul apariţiei exploziei;
SOLUŢII PENTRU REDUCEREA OXIZILOR DE AZOT
Oxizii de azot, denumiţi în mod sintetic NOx, sunt consideraţi poluanţi

importanţi prin efectele lor asupra ecosistemelor şi a sănătăţii oamenilor. Ei sunt
degajaţi în atmosferă în cursul arderii în echipamente termice (cuptoare, cazane, etc.)
şi în maşini termice (turbine cu gaz, motoare...etc).
Cantitatea de oxizi de azot formată în timpul arderilor poate fi diminuată, în mare
parte, prin acţionarea asupra condiţiilor în care au loc aceste arderi, respectiv prin
scăderea temperaturii maxime a flăcării, diminuarea excesului de oxigen, etc. Când
aceste măsuri sunt insuficiente, trebuie apelat la procedee de reducere a oxizilor de azot
din gazele de ardere (denitrificarea fumului).
Această denitrificare, denoxare sau reducere, poate să se facă printr-o "altă
ardere", cu ajutorul unei hidrocarburi sau prin injectarea în fum a unor produse care,
prin eliberarea unui radical NH2, transformă oxizii de azot în N2 şi H20. Această
transformare poate avea loc în prezenţa unui catalizator sau fără el, dar numai în condiţii
foarte precise de amestec şi de temperatură.
Cu toate că oxizii de azot cuprind, monoxidul de azot (NO), dioxidul de azot sau
hipoazotidă (NO2), protoxidul de azot (N2O), trioxidul de azot (N2O3), tetroxidul de
azot (N204), pentoxidul de azot (N205), în lucrările de protecţia mediului, prin termenul
generic de oxizi de azot se defineşte ansamblul NO cu NOi şi uneori şi N2O.
Sursele de emisii. Oxizii de azot se formează în timpul arderilor. Vom găsi
aşadar, oxizi de azot în gazele şi fumul care provin de la toate procedeele ce utilizează
arderea, reacţie rapidă la temperaturi ridicate (cuptoare, cazane, generatoare cu abur,
turbine cu gaze, motoare termice), ca şi în unele procedee de fabricaţie (producerea de
acid azotic, producerea de amine, etc.).
Emisiile, la nivel planetar de NO2, sunt de circa 50 milioane de tone, dintre care
circa 0,8 milioane de tone pentru România. Din punct de vedere cantitativ, principalul
producător de NOx îl constituie circulaţia automobilelor şi transporturile rutiere. în
ţările industrial dezvoltate, transporturile asigură aproape 50 % din totalul cantităţii de
oxizi de azot degajaţi în atmosferă prin activităţile umane. Celelalte 50% din procente
sunt împărţite între centralele termice şi ansamblul format din industriile grele (chimie,
siderurgie, metalurgia metalelor neferoase, etc.).
31
Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii

Emisiile de NOx depind de compoziţia şi natura combustibilului, de condiţiile in
care se desfăşoară reacţia şi geometria instalaţiei. Reducerea conţinutului de azot din
combustibil nu este utilizată, la ora actuală, ca metodă de limitare a formarii oxizilor de
azot.
Limitarea formarii oxizilor de azot constă în reducerea ratei de formare a oxizilor
de azot termic, combustibil şi mai puţin prompt.
Experienţa arată că cei mai importanţi (principali) parametrii care influenţează
formarea NOx sunt: temperatura flăcării, timpul de staţionare în zona de reacţie,
concentraţia de oxigen şi conţinutul de azot din combustibil.
Factorii de mai sus influenţează simultan formarea de NOx, dar aceştia nu sunt, în
mod necesar, independenţi.
Alţi parametrii care influenţează de asemenea formarea de NOx (excesul de aer,
turbulenţa flamei, concepţia camerei de ardere, etc.) se consideră parametrii secundari,
deoarece se poate demonstra că influenţa acestora se exercită asupra unuia din factorii
principali.
Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii, prin aşa numitele masuri
primare de reducere a NOx, au ca scop:
• scăderea temperaturii de ardere;
• evitarea vârfurilor de temperatură, prin uniformizarea şi amestecarea rapidă a
reactanţilor în flacără;
• reducerea timpului de rezidenţă la temperaturi înalte;
• reducerea oxigenului în zona de reacţie;
• reducerea, la sfârşitul flăcării, a oxizilor de azot deja formaţi.
Ne putem da seama de dificultatea rezolvării acestor probleme de limitare a
formării de oxizi de azot în timpul arderii, dacă ne aducem aminte că o ardere este
tocmai o oxidare brutală şi completă, destul de des datorată oxigenării în exces, a
totalităţii atomilor de carbon şi de hidrogen care compun combustibilul.
Tehnologii aplicate în practică de limitare a formării oxizilor de azot în
timpul arderii
Reducerea excesului de aer
Reducerea excesului de aer sub cel necesar sau a temperaturii de preîncălzire a
aerului conduce la reducerea temperaturii din focar şi la reducerea formării NOx.
Măsurile de reducere urmăresc realizarea unor arzătoare perfecţionate care să
conducă la o ardere completă şi uniformă, cu un reglaj fin al raportului aer-combustibil
şi îmbunătăţirea amestecului în zona de reacţie. Aceasta realizează simultan şi
reducerea emisiei de oxizi de carbon.
Reducerea sarcinii de funcţionare
Funcţionarea la sarcini parţiale are de asemenea, ca rezultat reducerea NOx. Din
considerente de eficienţă economică aceasta nu poate fi luată în considerare, decât pe
32
termen scurt, când este necesară limitarea momentană a emisiei de NOx, iar celelalte
metode nu fac faţă situaţiei.
Etajarea arderii combustibilului
Această ardere constă în întârzierea injectării unei părţi din combustibil în flacără,
astfel ca să avem în mod succesiv în flacără o zonă săracă în combustibil, deci, la o
temperatură relativ limitată, urmată de o zonă cu temperatură mai înaltă în care se face
injectarea cu restul combustibilului, dar această zonă nu mai are decât puţin oxigen în
exces.
Etajarea aerului
Acest procedeu este identic cu cel precedent, dar crearea de zone de ardere distincte
se face în acest caz prin etajarea injectării de aer necesar arderii.
Procedeul este folosit mai ales pentru combustibilii solizi, dar şi pentru alţi
combustibili şi putem distinge:
• etajarea în arzător;
• etajarea în focar.
Recircularea gazelor de ardere
Obiectivul urmărit aici este scăderea temperaturii arderii prin micşorarea
temperaturii flăcării cu gaze arse sau fum. Se disting: recirculare externă şi recirculare
internă.
Fig. 49 Principiul recirculării gazelor arse
Recircularea externă constă în captarea gazelor de ardere de către un ventilator

de gaze aflat în aval de echipament, de exemplu înainte de vatră şi injectarea fumului
33
fie direct în arzător (sau mai multe arzătoare), prin orificiile prevăzute în mod special
în acest scop, fie să-1 amestece cu aerul de ardere înainte de introducerea acestuia din
urmă în arzătoare.
Recircularea internă urmăreşte acelaşi obiectiv ca şi recircularea externă însă,
pentru a evita o reţea complicată de conducte foarte scumpă, micşorarea flăcării se face
cu gazele arse care se găsesc în camera de ardere în vecinătatea imediată a arzătorului
(sau a mai multor arzătoare).
Punerea în circulaţie a acestor gaze este făcută de un jet format de aerul de ardere
şi/sau de combustibil, în cursul intrării acestuia în focar. Debitul gazului recirculat este
cu atât mai mare cu cât debitul cantităţii de mişcare a jetului era şi el însuşi mai ridicat,
ceea ce necesită un anumit consum de energie pentru punerea în mişcare a fluidelor.
Fig. 50 Arzator cu recirculare interna, arzator clasic
Arderea în pat fluidizat

Un pat fluidizat se compune, în general, dintr-un material granulat inert sau care
are o acţiune desulfurantă (de exemplu calcar). Acest pat constituie un mediu în care
coeficienţii de transfer a căldurii interioare (adică între elementele care alcătuiesc patul)
şi a căldurii exterioare (către pereţii care înconjoară patul şi suprafeţele care vin în
contact cu patul), sunt foarte mari.
Reducerea oxizilor de azot formaţi

Dificultăţile şi limitele metodelor primare, prezentate anterior, impun, într-un
mare număr de cazuri, recurgerea la tehnici secundare de reducere a oxizilor de azot
(NOx) în avalul arderii, prin procedee post-combustie. Aceste tehnici de reducere pot,
de altfel, să fie combinate cu tehnicile de limitare a producerii de oxizi de azot (NOx)
din timpul arderii.
Tehnicile de reducţie în aval, postcombustie, se împart în 3 mari categorii:
- reducere selectivă necatalitică (SNCR - Selectiv non catalytic reduction);
- reducere selectivă catalitică (SCR - Selective catalytic reduction);
- distrugerea prin recombustie (reburning sau ardere repetată).
34
Fig. 51 Reducere selectivă necatalitică SNCR
Fig. 52 Principul reducere selectivă catalitică SCR
SOLUŢII PENTRU REDUCEREA OXIZILOR DE SULF
Arderea combustibililor fosili conduce la evacuarea in atmosfera a unor volume

importante de oxizi gazoşi de sulf. In urma precipitaţiilor chimice şi a transformărilor
pe care le suferă in atmosfera, aceşti oxizi devin sursa precipitaţiilor acide, forma sub
care îşi exercită la nivelul solului acţiunea distrugătoare asupra vegetaţiei perene. In
acelaşi timp, in condiţiile specifice (temperatura şi presiune ridicata, prezenta
umidităţii, alături de particule de cenuşa) ce caracterizează circulaţia gazelor arse
dinspre instalaţia de ardere spre coşul de evacuare in atmosfera, oxizii gazoşi exercita
35
o puternica acţiune coroziva asupra instalaţiilor ce compun circuitul gazelor arse. Astfel
se intensifică uzura instalaţiilor.
Intr-o prima faza, bioxidul de sulf da naştere acidului sulfuros care, prin oxidare
sub acţiunea radiaţiei solare, se transforma in acid sulfuric. Acţiunea poluatoare a
H2SO4 se exercita sub forma ploilor acide, principalul factor generator al „morţii
pădurilor" în ţările industrializate din Europa de vest şi centrala. Intrând in circulaţia
atmosferica zonala, SO2 exercita efectul poluant nu numai în regiunea sau ţara in care
este generat, ci şi in alte regiuni sau ţari aflate pe direcţia vanturilor dominante. Acest
proces este favorizat de construirea unor coşuri înalt (peste 200-250 m) prin intermediul
cărora gazele arse, având o temperatura ridicata (160-175 °C) şi o viteza de evacuare
mare, sunt conduse prin intermediul coşurilor înalte la o înălţime egala in medie, cu
dublul înălţimii coşului (cca. 500 m de la nivelul solului).
Metode de reţinere a bioxidului de sulf
Cu excepţia unor procese chimice speciale, arderea combustibililor fosili
reprezintă principala sursa de dioxid de sulf (S02). Se deosebesc trei cai principale de
reducere a emisiei de SO2, respectiv:
- desulfurarea combustibililor,
- alegerea corespunzătoare a combustibilului,
- desulfurarea gazelor de ardere.
Reţinerea bioxidului de sulf poate avea loc in toate fazele folosirii
combustibilului, începând cu pregătirea lui înaintea arderii, in timpul arderii si după
ardere (prin acţiuni asupra gazelor de ardere) sau prin alegerea unui anumit combustibil
încă din faza de proiectare a instalaţiei de ardere.
O posibilitate de reducere a emisiei (până la jumătate din cea naturală) se poate
obţine prin insuflarea de aditivi în focar, în timpul arderii (dolomita praf, pudră de
calcar, diferite emulsii dozate în combustibilul lichid).
Astfel, în cazul în care în focar este injectată pudră de calcar , aceasta este
calcinată la CaO care reacţionează cu SO2 rezultând CaSO4 . Produsul desulfurării şi
aditivul care nu a reacţionat se colectează, eficienţa reducerii putând ajunge la 50...70%.
Procedee de desulfurare
Normele foarte severe de emisie, care coboară valoarea de la 2...3,5 g/m3, la
numai 0,4 g/m3, cum este exemplul pentru Japonia, SUA, Germania, impun neapărat
folosirea unor instalaţii chimice de desulfurare a gazelor, la toate cazurile de ardere a
cărbunelui, în cazane cu focare clasice sau a păcurii cu conţinut ridicat de sulf, în
ultimele două decenii au fost dezvoltate mai multe procedee de desulfurare, dintre care
cele mai importante sunt:
- procedeul umed, în care se introduce ca agent activ o soluţie de hidroxid de
calciu şi carbonat de sodiu, obţinând ca deşeu nămoluri nerecuperabile sau cel mult cu
posibilitate de extracţie de gips.
36
- procedeul semiuscat, în care se introduce ca agent activ o soluţie concentrată

de amoniac sau hidroxid de calciu, în filtru având loc evaporarea completă a apei.
Produsele sulfatice sunt recuperate în stare uscată, permiţând reintroducerea lor în
circuitul economic.
- procedeul catalitic, cu producere de sulf, aplicat la o temperatură ridicată a
gazelor de ardere.
Cea mai largă implementare industrială o are procedeul umed.
Prin spălarea sau umidificarea aerului, se obţine o răcire a gazelor până la 50...60
°C la procedeul umed şi la 70...100 °C la cel semiuscat. În aceste condiţii, ridicarea
penei de fum se limitează şi dispersia este dezavantajată. Efectul de reducere a fondului
de S02 în atmosferă rămâne, în acest caz, să se resimtă numai
pe ansamblul teritoriului, la distanţe mari.
Coborârea temperaturii sub temperatura punctului de rouă acidă atrage coroziuni
inacceptabile, sub aspectul fiabilităţii traseului de gaze, motiv pentru care este necesară
reîncălzirea gazelor, fie cu abur, fie regenerativ, fie cu amestec de gaze fierbinţi, fie
prin căldura obţinută prin arderea de combustibil suplimentar.
Instalaţiile de desulfurare uscată şi semiuscată sunt utilizate mai rar, în special
pentru centralele mici, datorită pericolului intoxicării cu amoniac.
Principala caracteristică a desulfurării umede este reducerea simultană a SO2 şi
producerea de gips şi, de asemenea, controlul alimentării cu calcar, esenţial pentru a
învinge fluctuaţiile sulfului conţinut în combustibil.
Gazele de ardere de la electrofiltru sau de la ieşirea din preîncălzitorul de aer
regenerativ sunt introduse în scruber prin intermediul a două ventilatoare înaintaşe, câte
unul pe fiecare linie.
Înainte de primul scruber este instalat un schimbător de căldură gaz/gaz, care
răceşte gazul cu conţinut de SO2, înainte de intrarea în scruber şi încălzeşte gazul curat
până la aproximativ 100 °C.
Gazul din linia a doua este introdus direct în cel de-al doilea scruber şi apoi, fără
a fi reîncălzit, se amestecă cu gazul curat (reîncălzit la 100°C), de la primul scruber.
Astfel, rezultă o temperatură a gazelor la coş de circa 80 °C.
Gipsul produs e subţiat până la 30 % conţinut solid şi ulterior, e uscat până la 15
% umiditate, într-un filtru cu vacuum. Preaplinul concentratorului şi produsul filtrării
sunt circulate complet în proces. Nu se produce apă uzată, iar 25 % din gipsul rezultat
este utilizat în industria cimentului
37
Tab.4 Procedee de desulfurare

PROCEDEU TEHNICA (metoda) Produse secundare
VAR/CALCAR Absorbţia S02 cu var stins (nămol Nămol de epurare
CaO/CaC03 de var) sau calcar sau gips
SODĂ DE RUFE Absorbţia S02 cu o soluţie de sodă Apă reziduală sau
NaOH caustică sau de carbonat de sodiu soluţie spălat rufe
SOLUŢIE Absorbţia S02 cu soluţie de Na Nămol sau gips
ALCALINĂ rezultată din soluţie alcalină calcică (CaS04)
AMONIAC - Absorbţie cu NH3 apoi oxidare în îngrăşământ pe bază
Epurare Prin WALTHER sulfat de amoniu de sulfat de amoniu
Metoda Umedă S02 intră în reacţie cu un amestec
OXID DE de oxid şi hidroxid de magneziu; Sulf elementar sau
MAGNEZIU reciclarea reactivului după acid sulfuric
deshidratare şi regenerare
SULFIT DE
Absorbţia S02 cu o soluţie de sulfit Sulf elementar sau
SODIU
de sodiu, care este apoi reciclată şi H2S04, cantităţi mici
(WELLMAN-
regenerată. de sulfat de sodiu
LORD)
Absorbţia S02 cu o soluţie de citrat
de Na. Absorbantul este regenerat
CITRAT şi produşii secundari transformaţi Sulf elementar
în S2 prin reducţie în fază lichidă cu
H2S
Absorbţia S02 cu o soluţie de
CARBONAT
carbonat de sodiu deshidratat prin Sulf elementar
APOS
pulverizare, regenerare + reciclare
Reacţia unui nămol de absorbţie
Uscare Prin PULVERIZARE
pulverizat cu S02 şi uscare Deşeuri uscate
Pulverizare ŞI USCARE
simultană
ABSORBŢIE PE
Procedeu Absorbţia şi desorbţia S02 pe
CĂRBUNE Sulf elementar
Uscat cărbune activ.
ACTIV
În tabel sunt prezentate schematic principalele procedee comerciale de

desulfurare a gazelor de ardere.
Sistemele de desulfurare a gazelor de ardere cel mai des utilizate sunt descrise
schematic prin diagrame în figura 34.
In desulfurarea uscată SO2 şi SO3 sunt reţinute prin procese fizice (adsorbţie)
sau chimice (absorbţie şi reacţii chimice). În adsorbţia uscată, agentul de adsorbţie este
dirijat să întâlnească gazele ce trebuie desulfurate. Apoi, agentul este reactivat în
regenerator şi este trimis înapoi în procesul de adsorbţie. In adsorbţia uscată, agentul de
adsorbţie este pulverizat în gazele de ardere.
38
În procedeele semiuscate, o suspensie alcalină sau alcalino-pământoasă este

adusă în contact cu gazele de ardere de desulfurat. în gazele de ardere fierbinţi se
formează un produs uscat de reacţie, care este colectat apoi în filtrele de particule.
Fig. 53 Sisteme de desulfurare a gazelor de ardere
Desulfurarea umedă a gazelor de ardere are loc în turnuri de injecţie, numite

scrubere. In acest caz, o soluţie sau suspensie alcalină sau alcalino-pământoasă este
dispersată în gazul de desulfurat sau este adusă într-un contact omogen cu acesta, astfel
încât oxizii de sulf sunt îndepărtaţi prin absorbţie. Spălarea gazului cu apă este posibilă,
dar tendinţa gazelor de a se dizolva în apă este relativ redusă.
39
SOLUŢII DE TRATARE A COMPUŞILOR ORGANICI VOLATILI (COV)
Compuşii organici volatili (COV) sunt definiţi ca substanţe organice, excluzând

metanul, conţinând carbon şi hidrogen, care este substituit parţial sau total de alţi atomi
şi care se găsesc în stare gazoasă sau de vapor, în condiţiile funcţionale din instalaţii
Un solvent organic este definit ca şi cum ar fi tot COV, utilizat singur sau în
amestec, fără alterarea naturii sale, ca agent de curăţare, dizolvant, mediu de dispersie,
ajustor de vâscozitate, plastifiant sau conservant.
Tab. 5 Familia de COV şi domeniul de utilizare

Sectorul de activitate Familia de solvenţi
Tratament de suprafaţă (aeronautic, automobile şi Solvenţi cloruraţi Alifatici,
mobilier) degresare pictură aromatici, alcooli
Tipografie
Toluen
Imprimare
Imprimare pe ambalajele tuturor suprafeţelor Imprimare Esteri, cetone, alcooli
Chimie / farmacie / petrochimie extragere uscare Cloruri (diclormetan)
stocare de produse Cetone, alcooli Diverse
Fabricarea vopselelor / cernelurilor / cleiurilor
Solvenţi aromatici, esteri
Extragere şi/sau amestecare
Industria de cauciuc /pneumatică / garnituri extragerea Cloruri (tricloretilenă)
din malaxor lipire, vulcanizare Alifatici
Textile Cloruri (percloretilena)
curăţare fără apă Alifatici, aromatici,
acoperire plastifianţi
tipărire Aromatici, cetone, alcooli
Cloruri (diclormetan)
Agroalimentare uscare
Alcooli
amestecare de produse extragere
Amine
Tehnologii de tratare disponibile

Sunt soluţii de recuperare, care permit valorificarea solvenţilor în calitate de
materie primă şi tehnici de distrugere, care permit valorificarea solvenţilor sub formă
energetică.
Soluţii de recuperare
În principal, există trei posibilităţi de recuperare şi anume:
- condensarea, care poate fi mecanică sau criogenică. Condensarea este un
procedeu adoptat la debite mici (mai mici de 1000 m3/h), cu concentraţii mari, care
permit recuperarea compuşilor fără modificarea compoziţiei. Principalele domenii de
aplicare sunt: la stocarea hidrocarburilor, în chimie, petrochimie, farmacie şi anumite
aplicaţii de degresare (pulverizare).
40
- adsorbţia, care poate fi: pe carbon activ în picături, pe strat de carbon, pe zeoliţi,
pe gel de siliciu, pe polimeri şi alţi adsorbanţi. Utilizarea zeoliţilor (aluminosilicati
naturali) este preferată datorită proprietăţilor lor hidrofobe şi mai redusa sensibilitate la
ridicarea temperaturii, în raport cu carbonul activ. Totuşi, capacităţile lor de adsorbţie
intrinsecă sunt inferioare celor ale carbonului activ. Desorbţia este efectuată în prezenţa
gazului cald, aerului sau gazului inert la o temperatură de 150-200 grd.C .
- absorbţia, ce se poate aplica soluţiilor apoase, uleiului sau altor absorbanţi
Tehnici de distrugere
Tehnicile de distrugere sunt, în general, utilizate pentru tratarea amestecurilor de
compuşi sau pentru recuperarea lor, fiind complexe şi costisitoare.
Ele permit o valorificare energetică de solvenţi, prin recuperarea căldurii
degajate prin oxidare.
Cele două familii de tehnici pentru distrugere sunt:
- oxidarea termică - sistemele de oxidare termică sunt constituite dintr-o cameră
de combustie echipată cu un arzător alimentat cu gaz natural, propan sau alt
combustibil, un schimbător primar permanent de încălzire a efluenţilor, utilizându-se
energia conţinută în aerul sosit în camera de combustie
- tratamentul biologic - este bazată pe degradarea COV în CO2 şi H2O, de către
bacteriile ce trăiesc în suspensie în lichide sau depuse pe un suport solid, constituit din
turbe, aşchii de lemn.
Acest principiu este larg utilizat în tratarea efluenţilor lichizi (tratarea apei uzate
pe cale aerobică sau anaerobică), deşeurilor solide (în special pentru tratarea resturilor
menajere), mai recent, în depoluarea solului.
În cazul tratării biologice a gazului, aceste bacterii folosesc compuşi organici ca
singură sursă de carbon pentru biosistemul lor (anabolism) şi ca sursă de energie
indispensabilă la degradarea unui substrat (catabolism). În cazul tratării aerului
intervine doar un metabolism de tip aerobic.
Distingem biofiltre cu suport biologic (turbă sau altele), filtre cu suport mineral (zeolit,
şamotă sau altele ) constituite sub forma unor biofiltre cu şuviţe,
în primul caz, suportul organic aduce sistemului elemente nutritive şi umiditatea este
menţinută printr-o pulverizare cu apă şi elemente nutritive complementare, dacă este
cazul.
În al doilea caz, suportul mineral este însămânţat cu bacterii şi un dispozitiv de
stropire continuă distribuie apa şi compuşii nutritivi necesari.
41
SISTEME DE PURIFICARE TOTALĂ A GAZELOR
Natura poluanţilor din gazele evacuate în atmosferă este deosebit de diversă.

Urmare a reglementărilor tot mai severe privitoare la poluarea aerului, în ultimii ani a
apărut conceptul de purificare totală a gazelor, care să asigure respectarea riguroasă a
limitelor de emisii. Un astfel de sistem combină o serie de echipamente, altfel separate,
într-o instalaţie unitară, cu certe avantaje ecologice şi economice.
Sistemele specializate de purificare cele mai uzuale sunt: cele pentru desprăfuire,
utilizând electrofiltre, cele de denoxare, în special cele catalitice şi cele de desulfurare.
Echipamentele care ard combustibili solizi sau lichizi poluează aerul atât cu praf,
cât şi cu oxizi de azot şi sulf, astfel încât se vor dispune, pe traseul gazelor de ardere,
unităţi specializate de purificare. O atenţie deosebită se acordă amplasării unităţii de
reducere selectivă catalitică a oxizilor de azot, datorită temperaturii de lucru ridicate.
Fig. 54 O astfel de instalaţie este specifica instalaţiilor de incinerare a deşeurilor
42
CRITERII DE ALEGERE A APARATELOR DE EPURARE A

GAZELOR.
Pentru alegerea unui aparat destinat epurării unui gaz trebuie analizate condiţiile
tehnice de lucru şi aspectele economice specifice. Condiţiile tehnice ce trebuie luate în
considerare sunt:
- conţinutul de particule poluante raportate la unitatea de volum;
- granulaţia prafului;
- temperatura şi presiunea gazului ce trebuie epurat;
- afinitatea gazului faţă de apă sau alte lichide cu care poate fi umezit;
- comportarea prafului umezit faţă de pereţii aparatului (aderă sau nu).
Sub aspect economic trebuie analizat dacă investiţia este justificată. Astfel pentru
filtrul electric investiţia initială este mare, dar consumul de energie, în timpul
exploatării, este redus, în schimb instalaţia cu tuburi Venturi necesită o investilie
redusă, dar consumul de energie, in exploatare, este mare.
Pentru ca alternativele tehnice de depoluare să fie comparabile trebuie luate în
discuţie următoarele criterii:
- gradul de separare;
- costul întregii instalaţii (inclusiv fundaţii, conducte, pompe etc):
- timpii de oprire a instalaţiei datorită unor defecţiuni (fiabilitatea instalatiei).
După această analiză se poate hotărî, în cunoştinlă de cauză, care este instalaţia
care oferă cele mai bune condiţii de epurare a gazului considerat.
43
SOLUŢII DE REŢINERE A PICĂTURILOR ŞI VAPORILOR

În general, termenul de vapori se referă la picături de lichid de mărime
microscopică ( până la l0 μm). Dacă diametrul este mai mare, de obicei se consideră că
este un aerosol pulverizat sau pur şi simplu picături.
Picăturile mari formate sunt sferice, datorită tensiunilor superficiale. Ele se
formează lângă bule care explodează, lângă suprafeţele antrenate, lângă pulverizatoare
sau lângă distribuitoarele care stropesc cu lichid.
Deşi vaporii şi picăturile diferă semnificativ, pentru curentul purtător gazos, reţinerea
particulelor umede se bazează pe mecanisme asemănătoare acelora folosite pentru
reţinerea particulelor uscate.
Filtre pentru picături
Filtrele pentru ceaţă şi picături au o suprafaţă de deschidere mai mare decât a
acelora folosite pentru particulele uscate. Un filtru este format din fibre fine, îndesate,
umezite cu lichidul colector.
O umezire exagerată poate îngreuna filtrul şi chiar înfunda. De aceea, se folosesc
filtre formate din fibre împletite sau plasă, împachetate într-un tampon
Filtrele electrostatice umede pentru picături şi vapori sunt deosebit de eficiente
pentru procesul de eliminare a umidităţii gazelor. În figură se prezintă un precipitator
cu curăţare umedă. Irigarea suprafeţei colectoare se face pe la partea superioară a
tuburilor
In această formă, electrozii sunt frecvent adăugaţi deasupra pulverizatoarelor,

pentru garantarea spălării întregii suprafeţe.
1
Filtru electrostatic umed – principiu de funcționare
La filtrele electrostatice umede are loc o stropire cu apă a amestecului impur de

aer sau gaze, conţinând praf. Acest sistem este utilizat mai puţin pentru reţinerea
particulelor solide de praf şi mai mult pentru reţinerea combinată a prafului şi altor
substanţe gazoase nocive.
Proiectarea multor precipitatori electrostatici este similară cu sistemele
convenţionale, exceptând problemele legate de: menţinerea în stare uscată a
izolatorilor, minimizarea coroziunii şi depozitarea nămolului.
Utilizarea acestor filtre electrostatice umede este avantajoasă datorită eficienţei
foarte bune (peste 99 %), concomitent cu utilizarea experienţei acumulate de la filtrele
electrostatice uscate şi a unei pierdere de presiune reduse.
Scrubere pentru vapori şi picături
Pentru reţinerea vaporilor şi picăturilor sunt larg utilizate scrubere de tip Venturi.
Acestea pot fi folosite la reţinerea vaporilor de acid sulfuric sau acid fosforic, cu o
eficienţă foarte mare. Contactul în scruber are loc în pâlnia Venturi, unde sunt
pulverizate picături foarte mici din lichidul de reţinere, de obicei apă.
Pentru creşterea eficienţei coliziunii sunt utilizate viteze foarte mari, de peste 130
m/s, în pâlnie. Apa injectată pentru reţinerea picăturilor de acid absoarbe între 0,8-2
l/m3 de gaz.
Pentru realizarea unei eficiente a reţinerii spre 100 % este necesară o presiune a
vaporilor de 600-900 Pa, transversal pe scruber. În mod normal, pentru vapori
submicroscopici, eficienţa este de 90…95 %.
O problemă în folosirea scruberelor pentru reţinerea vaporilor şi picăturilor este
condensarea gazelor volatile. De exemplu, un gaz plin cu hidrocarburi gazoase volatile,
2
ieşite dintr-o turbină cu gaze, poate fi răcit câteva sute de grade prin trecerea acestuia
printr-un scruber. Această răcire poate cauza o condensare avansată a hidrocarburilor
şi prin aceasta, reducerea sarcinii turbinei cu gaze. Totodată, creşte debitul de lichid
condensat cu volumul corespunzător de hidrocarburi.
Filtru cu nisip umed
Acest tip de filtru este rezultatul adaptării tehnologiilor de depoluare a apei la
depoluarea aerului.
Pentru reţinerea picăturilor sunt utilizate linii de curăţare cu pat fin de nisip, cu
granulaţie uniformă. Spaţiile mici dintre particulele de nisip determină atât contactul,
cât şi aglomerarea picăturilor.
Reţinerea vaporilor contaminaţi are loc în apă, care îi transportă prin stratul de
nisip.
La ieşirea din patul de nisip, are loc separarea apei, prin drenarea acesteia într-
un rezervor, în timp ce gazul curat este condus spre zona de colectare a vaporilor.
Filtrul umed cu pat de nisip are o eficienţă de colectare de circa 90 % pentru
aerosoli cu mărimea sub 1 μm, fiind folosit şi pentru reducerea opacităţii aerului sau
gazului.
Separator pentru aerosoli de clorură de amoniu.
Un aparat cu destinaţie specială este separatorul pentru aerosoli de clorură de
amoniu (NH4CI), care a dat rezultate bune şi la reţinerea aerosolilor de bioxid de sulf
(SO2).
Separatori de clorură de amoniu
Gazul poluat intră prin racordul lateral şi întâlneşte pelicula de apă de la baza
aparatului (1), urcând apoi pe teava centrală (2), pe lângă conul cu poziţie reglabilă
3
(3), către partea superioară. Conul reglabil şi pâlnia deflectoare (4) reglează debitul
de gaz, impiedicându-1 să părăsească prea repede aparatul. Gazul trece, inainte de ieşirea
din aparat printr-un separator de picături (5) şi părăseşte spaţiul prin racordul situat pe
capacul aparatului. Amestecul de picături din separator sunt dirijate de pâlnie către
peretele sferic (6), ce susţine conducta centrală şi se scurg, prin teava laterală (7), la
baza aparatului.
Aerosolii de clorură de amoniu au dimensiuni de 0,15 .... 1,15 µm, situându-se
printre cei mai fini aerosoli, ceea ce îi face foarte greu de reţinut. În cazul unei căderi
de presiune Δp = 2300 N/m2 se retin aerosoli până la 0,32µm.
Consumul de apă este de 0,5.... 4,5 litri pentru un m3 de gaz. Se poate ajunge la
un randament de separare de 80 % aerosoli de 0,25µm.
Instalaţii de separare sonice
Pentru epurarea gazelor se folosesc şi undele sonice, care provoacă aglomerarea
particulelor fine, ce pot fi reţinute de un ciclon obişnuit.
Gazul poluat pătrunde prin racordul inferior în tunul de aglomerare (1), unde sub
acţiunea generatorului de unde sonice (2) se aglomerează, iar sub acţiunea presiunii
este împins in ciclonul (3), în care se separă. Gazul epurat iese prin racordul superior al
ciclonului, iar acidul sulfuric se evacuează prin racordul inferior (4). Acidul care se
separă în turnul de aglomerare se evacuează prin racordul de la baza acestuia (5). Dacă
este nevoie aerul poluat poate fi umezit prin duzele din racordul de alimentare (6).
Compresorul de la care se alimenteazâ generatorul sonic este plasat la baza tunului de
aglomerare (7). Frecventa undelor sonore, utilizate in acest domeniu, este cuprinsă între 1
şi 200 kHz (frecvenţa maxim audibilă este de 17 kHz).
Instalație sonică pentru separarea ceții de acid sulfuric
Aglomerarea (flocularea) prafului se realizează rapid în câteva secunde (cca 4 s) la

intensitatea sonoră de 0,1.... 1,0 W/cm2 (intensitatea sonoră = energia undelor sonore
trecute prin unitatea de suprafaţă, într-o unitate de timp). Intensitatea sonoră este cuprinsă
între 130... 150 db.
4
Aspecte teoretice. Brndt, Freud şi Hiedeman au explicat aglomerarea particulelor

fine prin tendinţa acestora de a urma mişcarea vibratorie medie a gazului, spre deosebire
de granulele mari care se opun acestei tendinţe. Aglomerarea corpusculară este posibilă
la amplitudini cuprinse între 0,2....0,8. Sub valoarea 0,2 particulele nu sunt influenţate
de undele vibratoare, iar la valori mai mari de 0,8 apare tendinta de împrăştiere a
particulelor.
Asupra particulelor aflate în câmpul sonic acţionează trei forte care ajută la
aglomerarea lor:
• forta Bernoulli, apare ca urmare a scurgerii fluidului printre două particule
apropiate. Această forţă are valoarea maximă în cazul când fluidul care se scurge are
direcţiaa perpendiculară pe linia care uneşte centrele celor dauă particule. Relatia de
calcul a acestei forte este :
FB= (3π/2) ρ[(r13 r23)/x4] νr2 ,
în care ρ este densitatea mediului, kg/m3; r 1 , r 2 - razele celor două particule, m;
x-distanţa dintre particule, m; νr - viteza relativă a particulelor faţă de mediul gazos.
Mecanisme de transport al particulelor în aer. Mecanisme de transport al

particulelor care includ difuzia browniană, coagularea, sedimentarea gravitațională,
higroscopicitatea, difuzia turbulentă, fluxul acustic și electrostatic. Aglomerarea
acustică este mecanismul forțat indus de undele acustice.
5
Fotografie a modelului pozițiilor particulelor într-un câmp vertical ultrasonic de

unde staționare. Exemplul prezintă particule sferice cu diametrul d ≈ 0,1 mm,
frecvența de excitare este de 670 kHz
• forţa turbionară ia naştere între particule foarte mici ( cu raza până la 10 µm)
în curgere în regim turbionar, în cazul când viteza de mişeare depăşeşte 3,5 m/s.
Această viteză corespunde unei intensităţi a câmpului sonor de 155 db.
• forţa electrică, care ia naştere ca urmare a frecărilor particulelor cu gazul, ajută
la apropierea acestora şi deci la aglomerarea lor.
Există mai multe variante de generatoare sonice:
a) cu jet, format dintr-o duză de aer care trimite aerul cu putere într-un rezonator,
producând unde sonice, cu putere de 70... 130 W şi frecvenţe cuprinse între 6....65
kHz. Suprapresiunea aerului, la intrarea în duză. Este de 0,09 MPa. Debitul gazului
epurat este de 10....20 m3. Unul dintre acestea poartă numele inventatorului său,
fluierul lui Hartman.
Generator de unde sonice, cu jet, Schema aparatului Goniard de la Tour.
b) sirena, formată dintr-un rotor şi un stator ambele cu fante radiale. Aerul iese
prin fantele statorului, iar când acestea corespund cu fantele rotorului iau naştere unde
sonore cu frecvenţă mare. Aceste unde au puterea de 10 kW, intensitatea de 10 W /cm
2
şi frecvenţa de 1....200 KHz. Debitul de gaz epurat este de 40000 m3 /h. Turatia
6
rotorului este n = 8000.... 20000 rot /min, iar frecvenţa oscilaţiilor este f=N·n, unde N
reprezintă numărul de orificii ale celor două elemente ale aparatului.
Aglomeratoarele sonice pentru eliminarea vaporilor şi picăturilor de acizi toxici,
dar au dezavantajul unor consumuri energetice considerabile, în raport cu scruberele
Venturi.
SOLUŢII PENTRU REDUCEREA OXIZILOR DE AZOT, SULF, COV

Activitățile industriale au un impact semnificativ asupra mediului, în primul rând
datorită emisiilor de poluanți atmosferici.
Instalațiile industriale mari emit 83% din totalul de dioxid de sulf (SO2), 34% din
totalul de oxizi de azot (NOx), 43% din totalul cantității de praf și 55% din totalul
compușilor organici volatili (COV).
În zilele noastre s-a ajuns la un consens privind faptul că, emisiile de CO2 ar
trebui să fie incluse în lista compușilor din gazele de ardere care să nu fie emise în
atmosferă neglijent.
Concentrațiile de CO2 în atmosferă sunt în creștere cu aproximativ 1% pe an de
la ~ 355 ppm (părți pe milion din volum), în 1990, la aproximativ 380 ppm în zilele
noastre. Această creștere este asociată cu efectele schimbărilor climatice, cum ar fi
creșterea temperaturii apei din mări şi oceane sau creșterea frecvenței situațiilor
meteorologice extreme.
În condițiile în care, în cel mai bun caz, în urma arderii, produșii de reacție sunt
dioxidul de carbon şi apa, rezultă că o scădere a nivelului de CO2, în cazul instalațiilor
de ardere, poate să aibă loc doar prin:
• creșterea eficienței combustiei;
• utilizarea de combustibili cu un raport C/H moderat sau mic.
SOLUŢII PENTRU REDUCEREA OXIZILOR DE AZOT

Oxizii de azot, denumiţi în mod sintetic NOx, sunt consideraţi poluanţi
importanţi prin efectele lor asupra ecosistemelor şi a sănătăţii oamenilor. Ei sunt
degajaţi în atmosferă în cursul arderii în echipamente termice (cuptoare, cazane, etc.)
şi în maşini termice (turbine cu gaz, motoare...etc).
Cu toate că oxizii de azot cuprind, monoxidul de azot (NO), dioxidul de azot sau
hipoazotidă (NO2), protoxidul de azot (N2O), trioxidul de azot (N2O3), tetroxidul de
azot (N204), pentoxidul de azot (N205), în lucrările de protecţia mediului, prin termenul
generic de oxizi de azot se defineşte ansamblul NO cu NOi şi uneori şi N2O.
Emisiile, la nivel planetar de NO2, sunt de circa 50 milioane de tone, dintre care
circa 0,8 milioane de tone pentru România. Din punct de vedere cantitativ, principalul
producător de NOx îl constituie circulaţia automobilelor şi transporturile rutiere. în
ţările industrial dezvoltate, transporturile asigură aproape 50 % din totalul cantităţii de
oxizi de azot degajaţi în atmosferă prin activităţile umane. Celelalte 50% din procente
7
sunt împărţite între centralele termice şi ansamblul format din industriile grele (chimie,
siderurgie, metalurgia metalelor neferoase, etc.).
Când oxizii de azot reacționează cu oxigenul din aer, produsul de reacție este
ozon la nivelul solului. Ozonul la nivelul solului are efecte negative asupra sistemului
respirator, fiind factor de risc în cancerul pulmonar. De asemenea, afectează negativ şi
producția agricolă.
Acidul azotic, se formează atunci când NOx reacționează cu apa şi poate
cauza ploi acide și deteriorarea calității apei.
Acesta se poate regăsi în mai multe forme:
• NO - oxid de azot
• NO2 - dioxid de azot
• N2O - acid azotos
Mecanisme prin care NOx este produs în combustie
NOx termic
Formarea NOx termic este dependentă de temperatură şi se referă la oxidarea
azotului biatomic care se găseşte în aerul necesar arderii. Ritmul cu care acesta este
produs depinde în mare măsură de temperatura flăcării, dar şi de timpul cât molecula
de azot se găseşte la această temperatură.
Sunt trei factori de risc direct proporționali cu cantitatea de NOx termic produs:
• temperatura în zona de reacție,
• nivelul de oxigen,
• timpul de rezidenţă a gazelor de ardere în zona cu temperatură înaltă şi cu
nivel ridicat de oxigen.
Începând de la temperatura de 1100°C, acest mecanism devine mecanismul
principal de generare a oxizilor de azot.
Formarea NOx termic
La temperaturi înalte, de peste 1600°C, azotul (N2) şi oxigenul (O2) din aerul
necesar arderii suferă reacţii de disociere putând participa într-o serie de reacţii
reversibile, descrise de mecanismul Zeldovich extins, ceea ce va duce în final la
producția de NOx termic:
8
N2 + O → NO + N
N + O2 → NO + O
N + OH → NO + H
Formarea NOx termic, care este foarte puternic dependent de temperatură, este
cea mai importantă sursă de NOx în arderea combustibililor gazoşi.
NOx din combustibil
NOx din combustibil tinde să domine în cazul arderii cărbunilor sau ai unor
combustibili lichizi care au un conținut ridicat de azot, în mod particular când aceștia
sunt arși în arzătoare proiectate pentru a scădea nivelul de NOx termic.
În timpul procesului de ardere, azotul din combustibil este eliberat ca radical
liber, în final acesta ducând la formarea de NO sau N2.
NOx din combustibil poate să formeze până la 50% din oxizii de azot când sunt
arși combustibili lichizi şi până la 80% când este ars cărbune.
Deși mecanismul principal este departe de a fi înțeles complet, există două căi
care duc la formarea NOx din combustibil.
Prima cale implică oxidarea azotului volatil în etapele inițiale ale arderii. În
timpul eliberării şi înainte de oxidarea substanţelor volatile, azotul reacţionează,
formând produşi intermediari de reacție care în final sunt oxidați în NO. Dacă în prima
fază a combustiei, substanţele volatile evoluează într-o atmosfera săracă în oxigen,
azotul din combustibil va forma mai degrabă N2 decât NOx.
A doua cale implică arderea azotului conținut în cărbunele fix în timpul
combustiei acestuia. Această reacție este mult mai lentă decât cea caracteristică
substanţelor volatile. Cel mult 20% din azotul din cărbunele fix se transformă în NOx,
mare parte din cantitatea de NOx produsă în cursul procesului de ardere fiind redusă
la forma de azot de către cărbunele fix care este aproape carbon pur.
NOx prompt
A treia sursă de formare a oxizilor de azot este atribuită reacției azotului din aer
cu radicali liberi, precum cei de C, CH şi CH2, derivate din molecula combustibilului,
unde formarea NOx nu poate fi explicată prin mecanismul termic sau din combustibil.
Acest mecanism se dezvoltă la începutul combustiei, ducând la formarea de
produşi intermediari de ardere pe bază de azot ca NH, HCN, H2CN sau CN-, care se pot
oxida în continuare, formând ca produs final al reacţiei de ardere NO.
Reacţia generală de formare a oxizilor de azot prin intermediul mecanismului
NOx prompt este:
𝐶𝐻4+ 𝑂2+ 𝑁2→ 𝑁𝑂, 𝑁𝑂2, 𝐶𝑂2, 𝐻𝑂2
NOx prompt este format prin reacția radicalilor de hidrocarbon cu moleculele de
azot în zonaprimară de reacție.
9
NOx prompt este favorizat de condiţiile de amestec bogat, iar formarea sa are loc
la temperaturi scăzute (~1000K).
Limitarea formarii oxizilor de azot constă în reducerea ratei de formare a oxizilor
de azot termic, combustibil şi mai puţin prompt.
Metode pentru reducerea emisiilor de oxizi de azot

Cantitatea de oxizi de azot formată în timpul arderilor poate fi diminuată, în mare
parte, prin acţionarea asupra condiţiilor în care au loc aceste arderi, respectiv prin
scăderea temperaturii maxime a flăcării, diminuarea excesului de oxigen, etc. Când
aceste măsuri sunt insuficiente, trebuie apelat la procedee de reducere a oxizilor de azot
din gazele de ardere (denitrificarea fumului).
Această denitrificare, denoxare sau reducere, poate să se facă printr-o "altă
ardere", cu ajutorul unei hidrocarburi sau prin injectarea în fum a unor produse care,
prin eliberarea unui radical NH2, transformă oxizii de azot în N2 şi H20. Această
transformare poate avea loc în prezenţa unui catalizator sau fără el, dar numai în condiţii
foarte precise de amestec şi de temperatură.
Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii
Emisiile de NOx depind de compoziţia şi natura combustibilului, de condiţiile in
care se desfăşoară reacţia şi geometria instalaţiei
Experienţa arată că cei mai importanţi (principali) parametrii care influenţează
formarea NOx sunt: temperatura flăcării, timpul de staţionare în zona de reacţie,
concentraţia de oxigen şi conţinutul de azot din combustibil.
Factorii de mai sus influenţează simultan formarea de NOx, dar aceştia nu sunt,
în mod necesar, independenţi.
Alţi parametrii care influenţează de asemenea formarea de NOx (excesul de aer,
turbulenţa flamei, concepţia camerei de ardere, etc.) se consideră parametrii secundari,
deoarece se poate demonstra că influenţa acestora se exercită asupra unuia din factorii
principali.
Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii, prin aşa numitele masuri
primare de reducere a NOx, au ca scop:
• scăderea temperaturii de ardere;
• evitarea vârfurilor de temperatură, prin uniformizarea şi amestecarea rapidă a
reactanţilor în flacără;
• reducerea timpului de rezidenţă la temperaturi înalte;
• reducerea oxigenului în zona de reacţie;
• reducerea, la sfârşitul flăcării, a oxizilor de azot deja formaţi.
Reducerea excesului de aer
Reducerea excesului de aer sub cel necesar sau a temperaturii de preîncălzire a
aerului conduce la reducerea temperaturii din focar şi la reducerea formării NOx.
Măsurile de reducere urmăresc realizarea unor arzătoare perfecţionate care să
conducă la o ardere completă şi uniformă, cu un reglaj fin al raportului aer-combustibil
10
şi îmbunătăţirea amestecului în zona de reacţie. Aceasta realizează simultan şi

reducerea emisiei de oxizi de carbon.
Reducerea sarcinii de funcţionare
Funcţionarea la sarcini parţiale are de asemenea, ca rezultat reducerea NOx. Din
considerente de eficienţă economică aceasta nu poate fi luată în considerare, decât pe
termen scurt, când este necesară limitarea momentană a emisiei de NOx, iar celelalte
metode nu fac faţă situaţiei.
Etajarea arderii combustibilului - arderea în trepte
Această ardere constă în întârzierea injectării unei părţi din combustibil în flacără,
astfel ca să avem în mod succesiv în flacără o zonă săracă în combustibil, deci, la o
temperatură relativ limitată, urmată de o zonă cu temperatură mai înaltă în care se face
injectarea cu restul combustibilului, dar această zonă nu mai are decât puţin oxigen în
exces.
În focarul principal este introdus combustibilul şi doar o parte din aer, reprezentând
între 70-90% din aerul total necesar arderii. În acest mod, va arde doar o parte din
combustibil, iar temperatura gazelor de ardere va fi mai mică decât în cazul în care se
arde tot combustibilul.
Gazele de ardere din prima treaptă vor conţine şi elemente combustibile nearse
datorită nivelului scăzut de aer din prima treaptă, care vor trece în focarul secundar
unde se introduce aerul necesar oxidării complete a combustibilului nears din prima
treaptă.
În treapta a doua, în focar, temperatura va fi mai mică decât în cazul în care
s-ar arde tot combustibilul într-o singură treaptă.
Etajarea aerului, este identic cu cel precedent, dar crearea de zone de ardere
distincte se face în acest caz prin etajarea injectării de aer necesar arderii.
Procedeul este folosit mai ales pentru combustibilii solizi, dar şi pentru alţi
combustibili şi putem distinge:
• etajarea în arzător;
• etajarea în focar.
Recircularea gazelor de ardere
Obiectivul urmărit aici este scăderea temperaturii arderii prin micşorarea
temperaturii flăcării cu gaze arse sau fum. Se disting: recirculare externă şi recirculare
internă.
Principiul recirculării gazelor de ardere

11
Recircularea gazelor de ardere (Flue Gas Recirculation - FGR) este o metodă

convenabilă de reducere a NOx prin scăderea temperaturii flăcării, prin urmare
reducându-se NOx termic. Avantajele acestei metode sunt că eficiența sa în reducerea
oxizilor de azot este foarte ridicată, iar costul de implementare este foarte scăzut.
Ca o apreciere a eficienţei acestei metode, se poate spune că prin recircularea a
25% din gazele de ardere înapoi în zona de ardere (zona flăcării), nivelul de oxizi de
azot rezultat în urma combustiei poate să scadă cu până la 75%.
Totodată, prin faptul că se amestecă cu aerul necesar combustiei, această
recirculare duce la scăderea concentraţiei volumice de oxigen din amestecul
combustibil, având ca efect final scăderea numărului de reacţii de oxidare a azotului
Principiul recirculării gazelor arse
Recircularea externă constă în captarea gazelor de ardere de către un ventilator

de gaze aflat în aval de echipament, de exemplu înainte de vatră şi injectarea fumului
fie direct în arzător (sau mai multe arzătoare), prin orificiile prevăzute în mod special
în acest scop, fie să-1 amestece cu aerul de ardere înainte de introducerea acestuia din
urmă în arzătoare.
Recircularea internă urmăreşte acelaşi obiectiv ca şi recircularea externă însă,
pentru a evita o reţea complicată de conducte foarte scumpă, micşorarea flăcării se face
cu gazele arse care se găsesc în camera de ardere în vecinătatea imediată a arzătorului
(sau a mai multor arzătoare).
Punerea în circulaţie a acestor gaze este făcută de un jet format de aerul de ardere
şi/sau de combustibil, în cursul intrării acestuia în focar. Debitul gazului recirculat este
cu atât mai mare cu cât debitul cantităţii de mişcare a jetului era şi el însuşi mai ridicat,
ceea ce necesită un anumit consum de energie pentru punerea în mişcare a fluidelor.
12
Arzător cu recirculare interna, arzător clasic
În cazul cazanelor moderne care au o concentrație a nivelului de oxigen din

gazele de ardere sub 5%, această metodă de reducere a oxizilor de azot este viabilă.
În cazul în care cerințele procesului industrial impun o temperatură ridicată a
gazelor de ardere, sau un conținut bogat în oxigen al acestora, această metodă nu mai
poate fi aplicată.
Experiența sugerează că reducerea emisiilor de NOx în cazul arzătoarelor
industriale moderne la 30ppm sau mai mică, impune scăderea conținutului mediu
de oxigen din aerul de ardere la 18% (aerul proaspăt conține 20,9 % oxigen).
Pe baza conținutului de oxigen din gazele de ardere, se poate determina
procentul de gaze arse recirculate de care este nevoie să fie recirculate în vederea
reducerii concentraţiei finale de oxizi de azot din gazele de ardere.
Exemplu: Dacă în camera de ardere concentraţia de oxigen este 6%, şi în arzător
dorim o concentraţie de 18%, pentru a obține reducerea necesară de NOx este nevoie
ca 25% din gazele de ardere să fie recirculate.
Această metodă are şi unele dezavantaje. Prin reintroducerea unei cantităţi din
gazele de ardere în arzător, dacă acesta a fost dimensionat pentru cazul arderii fără
recirculare, capacitatea sa de livrare de aer proaspăt va scădea cu creşterea volumului
de gaze de ardere recirculate. Pentru a putea aplica cu succes această metodă, este
nevoie ca arzătorul ales să fie supradimensionat.
Exemplu: În cazul unui arzător în care 20% din gazele de ardere sunt recirculate, iar
temperatura de amestec este 110°C, are loc şi o creştere a volumului amestecului faţă
de aerul la temperatura ambiantă, datorită diferenţei de temperatură cu 30%.
Aceasta duce la o supradimensionare a arzătorului cu 50%.
Un alt dezavantaj este scăderea stabilității şi flexibilității arzătorului. Pe lângă
avantajul reducerii NOx, există riscul crescut al creşterii emisiilor de CO şi
hidrocarburi nearse
Reducerea nivelului de oxigen necesar arderii
Prin reducerea cantității de aer furnizat procesului de ardere se va reduce şi
cantitatea de oxigen necesară oxidării combustibilului, ceea ce va duce şi la scăderea
13
oxigenului care este disponibil pentru a reacționa cu azotul, în acest fel emisiile de
NOx fiind reduse.
Pentru a minimiza nivelurile de O2, de obicei se va utiliza un analizor de gaze
de ardere, pentru ajustarea amestecului de combustibil și aer. Această metodă poate
reduce nivelul de NOx produs cu până la 10%, dar poate duce la creşterea emisiilor
de monoxid de carbon (CO).
Injecția de apă/abur în zona de reacție
Această metodă are ca obiectiv reducerea NOx termic, prin injecția de apă
sau abur în zona de reacție, aceasta ducând la reducerea temperaturii în zona de
reacție.
Poate duce la o scădere cu 3-10% în randamentul cazanului, precum şi la
cantități în exces de condens. Unele modele avansate de tehnologie de injecție de abur
nu au un impact semnificativ asupra randamentului cazanului.
Avantajul utilizării aburului supraîncălzit este dat de căldura specifică ridicată a
acestuia, ceea ce permite scăderea temperaturii gazelor de ardere, fără a afecta în mod
semnificativ randamentul procesului de ardere
Arderea în pat fluidizat
Un pat fluidizat se compune, în general, dintr-un material granulat inert sau care
are o acţiune desulfurantă (de exemplu calcar). Acest pat constituie un mediu în care
coeficienţii de transfer a căldurii interioare (adică între elementele care alcătuiesc patul)
şi a căldurii exterioare (către pereţii care înconjoară patul şi suprafeţele care vin în
contact cu patul), sunt foarte mari.
Reducerea oxizilor de azot prin utilizarea de combustibil cu conținut redus
de azot
Utilizarea de combustibili cu niveluri scăzute de azot, care pot conține cu până
la 15-20 de ori mai puţin azot legat decât un combustibil uzual, poate reduce foarte
mult emisiile de NOx legate de mecanismul NOx din combustibil, care poate să
ajungă până la 20-50% din nivelurile totale de NOx.
Reducerea oxizilor de azot formați

Dificultăţile şi limitele metodelor primare, prezentate anterior, impun, într-un
mare număr de cazuri, recurgerea la tehnici secundare de reducere a oxizilor de azot
(NOx) în avalul arderii, prin procedee post-combustie. Aceste tehnici de reducere pot,
de altfel, să fie combinate cu tehnicile de limitare a producerii de oxizi de azot (NOx)
din timpul arderii.
Tehnicile de reducţie în aval, postcombustie, se împart în 3 mari categorii:
- reducere selectivă catalitică (SCR - Selective catalytic reduction);
- reducere selectivă necatalitică (SNCR - Selectiv non catalytic reduction);
- distrugerea prin recombustie (reburning sau ardere repetată).
14
Reducerea catalitică selectivă (Selective Catalytic Reduction - SCR) este un

proces în care se adaugă un reducător, cel mai adesea de amoniac, în gazele de ardere.
Agentul reducător (amoniacul sau ureea) reacționează cu NOx din gazele de ardere
formând H2O și N2.
Acest proces poate avea loc la oriunde între 260°C și 650°C, în funcție de
catalizatorul utilizat. SCR poate reduce emisiile de NOx cu valori cuprinse
între 70-95%. Reducerea catalitică selectivă este folosită în principal în cazane
industriale de mari dimensiuni.
Această metodă se aplică de regulă instalaţiilor de ardere de puteri mari, dar în
ultima vreme a fost implementată şi în cazul motoarelor Diesel aflate în dotarea
navelor mari, locomotivelor, turbinelor cu gaze sau chiar în cazul automobilelor.
Principul reducere selectivă catalitică SCR
Reacția de reducere a NOx are loc la trecerea gazelor de ardere prin camera
catalizatorului. Înainte de intrarea gazelor de ardere în catalizator, soluția de
amoniac/uree este injectată în galeria de evacuare. Soluția va vaporiza şi se amestecă
cu gazele de ardere cu conținut ridicat de oxizi de azot. În catalizator are loc reacția
dintre oxizii de azot şi amoniac după exemplul următor.
Si ureea este utilizată uneori ca agent reducător în această metodă. Utilizarea

ureei este încurajată datorită faptului că prezintă mai puţine riscuri decât amoniacul.
Catalizatorul este fabricat din diferite materiale ceramice ca oxidul de titan, iar
componentele active catalizatoare pot să fie oxizi metalici de vanadiu, molibden
sau tungsten, precum şi metale prețioase, într-o formă de fagure prin care trec gazele
de ardere.
15
Instalație SCR
*** În Europa, în cazul motoarelor Diesel cu care sunt dotate camioanele, autobuzele,
autocarele s-a implementat metoda reducerii catalitice selective prin utilizarea unei
soluții apoase de uree, cu nume generic AdBlue (Diesel Exhaust Fluid - DEF), cu o
componență 32.5% uree şi 67.5% apă deionizata. Ureea este un compus stabil, nu este
toxic şi nici inflamabil, se poate găsi şi în natură, nu sunt reglementări stricte cu privire
la transportul şi depozitarea sa.
Modul de introducere a agentului reducător în

circuitul gazelor de ardere aferent motoarelor Diesel
16
Producătorii AdBlue indică o serie de avantaje pentru utilizarea SCR cu agent

reducător AdBlue:
• Reducerea drastică a emisiilor de oxizi de azot din gazele de ardere cu până
la 90% mai puţin,
• Reducerea consumului de combustibil cu aproximativ 2-5%,
• Nu există limite în funcţie de puterea motorului,
• Consumul de AdBlue este de 3-4% în volum din consumul de motorină, în
cazul în care se respectă cerințele de emisii de poluanți,
• Consumul de AdBlue este de 5-7% din consumul de motorină, în cazul în
care se respectă cerințele de emisii de poluanți în funcție de Euro V,
• Prețul AdBlue este de jumătate din prețul motorinei,
• Soluție incoloră, limpede, • pH: 9.0 - 9.5,
• la temperatură normală se descompune lent și formează amoniac, CO2 și apă.
Reducerea necatalitică selectivă (SNCR)

Reducerea selectivă necatalitică (Selective non-catalytic Reduction - SNCR)
este un proces care implică un reducător, de obicei, amoniac sau uree, care se
injectează într-o zonă unde temperatura gazelor de ardere este de
aproximativ 750-1090°C.
În cazul acestei metode este nevoie ca reducătorul să reacţioneze un timp mai
îndelungat cu oxizii de azot rezultaţi în urma procesului de ardere la aceste
temperaturi ridicate.
Această metodă este mult mai dificil să se aplice în cadrul cazanelor, ca urmare
a nevoilor specifice de temperatură, dar avantajul este că se pot reduce emisiile de
NOx cu până la 70%. Ureea reacţionează cu apa din gazele de ardere după reacția:
Reducere selectivă necatalitică SNCR

17
Eficienţa utilizării reducerii necatalitice selective este la fel de ridicată ca în cazul

reducerii catalitice selective.
Valorile limită de emisie (mg/m3N) pentru NOx în cazul instalaţiilor de ardere

care utilizează combustibili solizi sau lichizi cu excepţia turbinelor cu gaz și a
motoarelor cu gaz
Costurile de implementare SNCR sunt mai mici decât în cazul SCR, datorită
reducerii costurilor legate de partea de catalizator, dar constrângerile legate de
temperatura ridicată şi timpul îndelungat de rezidenţă al reducătorului pot să ducă la
scăderea eficienţei acestei metode în cazul SNCR.
Instalație SNCR
18
Reardere, recombustie (reburning sau ardere repetată).

Este o tehnică care utilizează trei zone de ardere separate într-un cazan pentru a
minimiza formarea de NOX.
Schema procesului de ardere repetată
În zona principală, cea mai mare parte a combustibilului (85%) este ars în
condiții de exces de aer scăzut. În a doua zonă de „recombustie”, cantitatea rămasă din
combustibil este injectată pentru a crea o zonă de reducere bogată în combustibil.
Adesea, este folosit un combustibil foarte volatil (gaz metan) pentru a asigura
arderea completă. A treia zonă este o zonă de aer de supraîncărcare care oferă nivelurile
de exces de aer și finalizează arderea.
SOLUŢII PENTRU REDUCEREA OXIZILOR DE SULF

Sulful, împreună cu carbonul şi hidrogenul sunt elementele prezente în
compoziţia unui combustibil care pot desfășura reacţii exoterme în prezența oxigenului.
Arderea combustibililor fosili conduce la evacuarea in atmosfera a unor volume
importante de oxizi gazoşi de sulf. In urma precipitaţiilor chimice şi a transformărilor
pe care le suferă in atmosfera, aceşti oxizi devin sursa precipitaţiilor acide, forma sub
care îşi exercită la nivelul solului acţiunea distrugătoare asupra vegetaţiei perene. In
acelaşi timp, in condiţiile specifice (temperatura şi presiune ridicata, prezenta
umidităţii, alături de particule de cenuşa) ce caracterizează circulaţia gazelor arse
dinspre instalaţia de ardere spre coşul de evacuare in atmosfera, oxizii gazoşi exercita
o puternica acţiune coroziva asupra instalaţiilor ce compun circuitul gazelor arse. Astfel
se intensifică uzura instalaţiilor.
19
Valorile limită de emisie (mg/m3N) pentru NOx şi CO în cazul instalaţiilor de

ardere care utilizează combustibili gazoşi
În urma oxidării sale, sulful poate forma doi oxizi principali:

• dioxid de sulf (SO2) care se întâlnește în stare gazoasă;
• trioxid de sulf (SO3), în stare lichidă.
Intr-o prima faza, bioxidul de sulf da naştere acidului sulfuros care, prin oxidare
sub acţiunea radiaţiei solare, se transforma in acid sulfuric. Acţiunea poluatoare a
H2SO4 se exercita sub forma ploilor acide, principalul factor generator al „morţii
pădurilor" în ţările industrializate din Europa de vest şi centrala. Intrând in circulaţia
atmosferica zonala, SO2 exercita efectul poluant nu numai în regiunea sau ţara in care
este generat, ci şi in alte regiuni sau ţari aflate pe direcţia vanturilor dominante. Acest
proces este favorizat de construirea unor coşuri înalt (peste 200-250 m) prin intermediul
cărora gazele arse, având o temperatura ridicata (160-175 °C) şi o viteza de evacuare
mare, sunt conduse prin intermediul coşurilor înalte la o înălţime egala in medie, cu
dublul înălţimii coșului (cca. 500 m de la nivelul solului).
Dioxidul de sulf este un gaz incolor, dens, care este solubil în apă și care are un
miros neplăcut, înțepător, iritant și sufocant de chibrituri arse.
În atmosfera Pământului, dioxidul de sulf există în cantități foarte mici, de
ordinul 0.001ppm concentraţie volumică, rezultat în primul rând ca poluant din diferite
procese industriale.
Aproximativ 99% din dioxidul de sulf din aerul atmosferic provine din surse
umane. Principala sursă de dioxid de sulf în aerul este activitate industrială care
procesează materiale care conțin sulf, de exemplu, arderea combustibililor: cărbune,
20
petrol sau gaze care conțin compuşi de sulf. Unele minereuri conțin și sulf, iar dioxidul
de sulf este eliberat atunci când sunt prelucrate.
Metode de reţinere a bioxidului de sulf
Cu excepţia unor procese chimice speciale, arderea combustibililor fosili
reprezintă principala sursa de dioxid de sulf (S02). Se deosebesc trei cai principale de
reducere a emisiei de SO2, respectiv:
- desulfurarea combustibililor,
- alegerea corespunzătoare a combustibilului,
- desulfurarea gazelor de ardere.
Reţinerea bioxidului de sulf poate avea loc in toate fazele folosirii
combustibilului, începând cu pregătirea lui înaintea arderii, in timpul arderii si după
ardere (prin acţiuni asupra gazelor de ardere) sau prin alegerea unui anumit combustibil
încă din faza de proiectare a instalaţiei de ardere.
O posibilitate de reducere a emisiei (până la jumătate din cea naturală) se poate
obţine prin insuflarea de aditivi în focar, în timpul arderii (dolomita praf, pudră de
calcar, diferite emulsii dozate în combustibilul lichid).
Astfel, în cazul în care în focar este injectată pudră de calcar , aceasta este
calcinată la CaO care reacţionează cu SO2 rezultând CaSO4 . Produsul desulfurării şi
aditivul care nu a reacţionat se colectează, eficienţa reducerii putând ajunge la 50...70%.
Desulfurarea gazelor de ardere
Normele foarte severe de emisie, care coboară valoarea de la 2...3,5 g/m3, la
numai 0,4 g/m3, cum este exemplul pentru Japonia, SUA, Germania, impun neapărat
folosirea unor instalaţii chimice de desulfurare a gazelor, la toate cazurile de ardere a
cărbunelui, în cazane cu focare clasice sau a păcurii cu conţinut ridicat de sulf, în
ultimele două decenii au fost dezvoltate mai multe procedee de desulfurare, dintre care
cele mai importante sunt:
- procedeul umed, în care se introduce ca agent activ o soluţie de hidroxid de
calciu şi carbonat de sodiu, obţinând ca deşeu nămoluri nerecuperabile sau cel mult cu
posibilitate de extracţie de gips.
- procedeul semiuscat, în care se introduce ca agent activ o soluţie concentrată
de amoniac sau hidroxid de calciu, în filtru având loc evaporarea completă a apei.
Produsele sulfatice sunt recuperate în stare uscată, permiţând reintroducerea lor în
circuitul economic.
- procedeul catalitic, cu producere de sulf, aplicat la o temperatură ridicată a
gazelor de ardere.
Cea mai largă implementare industrială o are procedeul umed.
Prin spălarea sau umidificarea aerului, se obţine o răcire a gazelor până la 50...60
°C la procedeul umed şi la 70...100 °C la cel semiuscat. În aceste condiţii, ridicarea
penei de fum se limitează şi dispersia este dezavantajată. Efectul de reducere a fondului
de S02 în atmosferă rămâne, în acest caz, să se resimtă numai
21
pe ansamblul teritoriului, la distanţe mari.

Coborârea temperaturii sub temperatura punctului de rouă acidă atrage coroziuni
inacceptabile, sub aspectul fiabilităţii traseului de gaze, motiv pentru care este necesară
reîncălzirea gazelor, fie cu abur, fie regenerativ, fie cu amestec de gaze fierbinţi, fie
prin căldura obţinută prin arderea de combustibil suplimentar.
Instalaţiile de desulfurare uscată şi semiuscată sunt utilizate mai rar, în special
pentru centralele mici, datorită pericolului intoxicării cu amoniac.
Principala caracteristică a desulfurării umede este reducerea simultană a SO2 şi
producerea de gips şi, de asemenea, controlul alimentării cu calcar, esenţial pentru a
învinge fluctuaţiile sulfului conţinut în combustibil. În tabel sunt prezentate schematic
principalele procedee comerciale de desulfurare a gazelor de ardere.
Procedee de desulfurare
PROCEDEU TEHNICA (metoda) Produse secundare
VAR/CALCAR Absorbţia S02 cu var stins (nămol Nămol de epurare
CaO/CaC03 de var) sau calcar sau gips
SODĂ DE RUFE Absorbţia S02 cu o soluţie de sodă Apă reziduală sau
NaOH caustică sau de carbonat de sodiu soluţie spălat rufe
SOLUŢIE Absorbţia S02 cu soluţie de Na Nămol sau gips
ALCALINĂ rezultată din soluţie alcalină calcică (CaS04)
AMONIAC - Absorbţie cu NH3 apoi oxidare în îngrăşământ pe bază
Epurare Prin WALTHER sulfat de amoniu de sulfat de amoniu
Metoda Umedă S02 intră în reacţie cu un amestec
OXID DE de oxid şi hidroxid de magneziu; Sulf elementar sau
MAGNEZIU reciclarea reactivului după acid sulfuric
deshidratare şi regenerare
SULFIT DE
Absorbţia S02 cu o soluţie de sulfit Sulf elementar sau
SODIU
de sodiu, care este apoi reciclată şi H2S04, cantităţi mici
(WELLMAN-
regenerată. de sulfat de sodiu
LORD)
Absorbţia S02 cu o soluţie de citrat
de Na. Absorbantul este regenerat
CITRAT şi produşii secundari transformaţi Sulf elementar
în S2 prin reducţie în fază lichidă cu
H2S
Absorbţia S02 cu o soluţie de
CARBONAT
carbonat de sodiu deshidratat prin Sulf elementar
APOS
pulverizare, regenerare + reciclare
Reacţia unui nămol de absorbţie
Uscare Prin PULVERIZARE
pulverizat cu S02 şi uscare Deşeuri uscate
Pulverizare ŞI USCARE
simultană
ABSORBŢIE PE
Procedeu Absorbţia şi desorbţia S02 pe
CĂRBUNE Sulf elementar
Uscat cărbune activ.
ACTIV
22
Gazele de ardere de la electrofiltru sau de la ieşirea din preîncălzitorul de aer

regenerativ sunt introduse în scruber prin intermediul a două ventilatoare înaintaşe, câte
unul pe fiecare linie.
Înainte de primul scruber este instalat un schimbător de căldură gaz/gaz, care
răceşte gazul cu conţinut de SO2, înainte de intrarea în scruber şi încălzeşte gazul curat
până la aproximativ 100 °C.
Fig. 53 Sisteme de desulfurare a gazelor de ardere
23
Gazul din linia a doua este introdus direct în cel de-al doilea scruber şi apoi, fără
a fi reîncălzit, se amestecă cu gazul curat (reîncălzit la 100°C), de la primul scruber.
Astfel, rezultă o temperatură a gazelor la coş de circa 80 °C.
Gipsul produs e subţiat până la 30 % conţinut solid şi ulterior, e uscat până la 15
% umiditate, într-un filtru cu vacuum. Preaplinul concentratorului şi produsul filtrării
sunt circulate complet în proces. Nu se produce apă uzată, iar 25 % din gipsul rezultat
este utilizat în industria cimentului
Sistemele de desulfurare a gazelor de ardere cel mai des utilizate sunt descrise
schematic prin diagrame în figură.
In desulfurarea uscată SO2 şi SO3 sunt reţinute prin procese fizice (adsorbţie)
sau chimice (absorbţie şi reacţii chimice). În adsorbţia uscată, agentul de adsorbţie este
dirijat să întâlnească gazele ce trebuie desulfurate. Apoi, agentul este reactivat în
regenerator şi este trimis înapoi în procesul de adsorbţie. In adsorbţia uscată, agentul de
adsorbţie este pulverizat în gazele de ardere.
În procedeele semiuscate, o suspensie alcalină sau alcalino-pământoasă este
adusă în contact cu gazele de ardere de desulfurat. în gazele de ardere fierbinţi se
formează un produs uscat de reacţie, care este colectat apoi în filtrele de particule.
Desulfurarea umedă a gazelor de ardere are loc în turnuri de injecţie, numite
scrubere. In acest caz, o soluţie sau suspensie alcalină sau alcalino-pământoasă este
dispersată în gazul de desulfurat sau este adusă într-un contact omogen cu acesta, astfel
încât oxizii de sulf sunt îndepărtaţi prin absorbţie. Spălarea gazului cu apă este posibilă,
dar tendinţa gazelor de a se dizolva în apă este relativ redusă.
SOLUŢII DE TRATARE A COMPUŞILOR ORGANICI VOLATILI (COV)

Compuşii organici volatili (COV) sunt definiţi ca substanţe organice, excluzând
metanul, conţinând carbon şi hidrogen, care este substituit parţial sau total de alţi atomi
şi care se găsesc în stare gazoasă sau de vapor, în condiţiile funcţionale din instalaţii
Un solvent organic este definit ca şi cum ar fi tot COV, utilizat singur sau în
amestec, fără alterarea naturii sale, ca agent de curăţare, dizolvant, mediu de dispersie,
ajustor de vâscozitate, plastifiant sau conservant.
Compuşii organici volatili (COV) sunt substanțe chimice organice în stare
gazoasă care au valori ridicate ale presiunii parţiale la temperatura încăperii.
Presiunea parţială ridicată a vaporilor de COV rezultă din faptul că aceşti
compuşi au o temperatură de fierbere foarte scăzută, ceea ce duce la vaporizarea sau
sublimarea în aerul înconjurător a substanţei aflată în stare lichidă sau solidă. De
exemplu, formaldehida, un compus care se evaporă din vopsea, fierbe la temperatura
de -19°C.
Compuşii organici volatili sunt numeroşi şi omniprezenţi. Aceștia includ atât
compușii chimici realizaţi de către om cât şi cei care apar în mod natural. De exemplu,
cele mai multe arome sau mirosuri sunt de fapt compuşi organici volatili.
24
Familia de COV şi domeniul de utilizare

Sectorul de activitate Familia de solvenţi
Tratament de suprafaţă (aeronautic, automobile şi Solvenţi cloruraţi Alifatici,
mobilier) degresare pictură aromatici, alcooli
Tipografie
Toluen
Imprimare
Imprimare pe ambalajele tuturor suprafeţelor Imprimare Esteri, cetone, alcooli
Chimie / farmacie / petrochimie extragere uscare Cloruri (diclormetan)
stocare de produse Cetone, alcooli Diverse
Fabricarea vopselelor / cernelurilor / cleiurilor
Solvenţi aromatici, esteri
Extragere şi/sau amestecare
Industria de cauciuc /pneumatică / garnituri extragerea Cloruri (tricloretilenă)
din malaxor lipire, vulcanizare Alifatici
Textile Cloruri (percloretilena)
curăţare fără apă Alifatici, aromatici,
acoperire plastifianţi
tipărire Aromatici, cetone, alcooli
Cloruri (diclormetan)
Agroalimentare uscare
Alcooli
amestecare de produse extragere
Amine
Unii COV sunt periculoşi pentru sănătatea umană sau provoacă daune mediului.
Compuşii organici volatili periculoşi nu sunt foarte toxici, dar au efecte asupra sănătății
dacă persoanele sunt expuse pe termen lung acestor COV
Emisiile de COV sunt minimizate dacă:
• arderea are loc la temperaturi înalte,
• timpul de rezidență a gazelor de ardere la aceste temperaturi înalte este ridicat,
• curgerea este turbulentă.
În general, la arzătoarele de puteri mici şi mijlocii nu sunt probleme cu nivelul
de COV din gazele de ardere.
Niveluri ridicate de COV apar de regulă în cazul arzătoarelor de puteri
mari care utilizează combustibili grei (păcură).
Tehnologii de tratare disponibile
Sunt soluţii de recuperare, care permit valorificarea solvenţilor în calitate de
materie primă şi tehnici de distrugere, care permit valorificarea solvenţilor sub formă
energetică.
Soluţii de recuperare
În principal, există trei posibilităţi de recuperare şi anume:
- condensarea, care poate fi mecanică sau criogenică. Condensarea este un
procedeu adoptat la debite mici (mai mici de 1000 m3/h), cu concentraţii mari, care
permit recuperarea compuşilor fără modificarea compoziţiei. Principalele domenii de
25
aplicare sunt: la stocarea hidrocarburilor, în chimie, petrochimie, farmacie şi anumite

aplicaţii de degresare (pulverizare).
- adsorbţia, care poate fi: pe carbon activ în picături, pe strat de carbon, pe zeoliţi,
pe gel de siliciu, pe polimeri şi alţi adsorbanţi. Utilizarea zeoliţilor (aluminosilicati
naturali) este preferată datorită proprietăţilor lor hidrofobe şi mai redusa sensibilitate la
ridicarea temperaturii, în raport cu carbonul activ. Totuşi, capacităţile lor de adsorbţie
intrinsecă sunt inferioare celor ale carbonului activ. Desorbţia este efectuată în prezenţa
gazului cald, aerului sau gazului inert la o temperatură de 150-200 grd.C .
- absorbţia, ce se poate aplica soluţiilor apoase, uleiului sau altor absorbanţi
Tehnici de distrugere
Tehnicile de distrugere sunt, în general, utilizate pentru tratarea amestecurilor de
compuşi sau pentru recuperarea lor, fiind complexe şi costisitoare.
Ele permit o valorificare energetică de solvenţi, prin recuperarea căldurii
degajate prin oxidare.
Cele două familii de tehnici pentru distrugere sunt:
- oxidarea termică - sistemele de oxidare termică sunt constituite dintr-o cameră
de combustie echipată cu un arzător alimentat cu gaz natural, propan sau alt
combustibil, un schimbător primar permanent de încălzire a efluenţilor, utilizându-se
energia conţinută în aerul sosit în camera de combustie
- tratamentul biologic - este bazată pe degradarea COV în CO2 şi H2O, de către
bacteriile ce trăiesc în suspensie în lichide sau depuse pe un suport solid, constituit din
turbe, aşchii de lemn.
Acest principiu este larg utilizat în tratarea efluenţilor lichizi (tratarea apei uzate
pe cale aerobică sau anaerobică), deşeurilor solide (în special pentru tratarea resturilor
menajere), mai recent, în depoluarea solului.
În cazul tratării biologice a gazului, aceste bacterii folosesc compuşi organici ca
singură sursă de carbon pentru biosistemul lor (anabolism) şi ca sursă de energie
indispensabilă la degradarea unui substrat (catabolism). În cazul tratării aerului
intervine doar un metabolism de tip aerobic.
Distingem biofiltre cu suport biologic (turbă sau altele), filtre cu suport mineral
(zeolit, şamotă sau altele ) constituite sub forma unor biofiltre cu şuviţe,
în primul caz, suportul organic aduce sistemului elemente nutritive şi umiditatea este
menţinută printr-o pulverizare cu apă şi elemente nutritive complementare, dacă este
cazul.
În al doilea caz, suportul mineral este însămânţat cu bacterii şi un dispozitiv de
stropire continuă distribuie apa şi compuşii nutritivi necesari.
26
PARTICULELE/PULBERILE ÎN SUSPENSIE - (PM)

Particulele sau pulberile în suspensie (PM) sunt bucăți mici de material solid sau
lichid, care se regăsesc în atmosfera Pământului. PM pot rezulta atât în urma activității
umane cât şi din activităţi naturale.
Pe lângă faptul că PM pot afecta în mod negativ sănătatea umană, au de asemenea
un impact major asupra climei şi nivelului de precipitații.
Subtipurile de particule/pulberi includ:
• particule în suspensie (SPM),
• particule în suspensie respirabile (RSP - particule cu un diametru de 10
micrometri sau mai puțin),
• particule fine (diametrul de 2,5 micrometri sau mai puțin),
• particule ultrafine,
• funingine.
Dimensiunea minimă a particulelor în suspensie poate să fie chiar de 2nm. Prin
comparație, dimensiunea unei molecule gazoase de azot este 0.11nm, iar de oxigen
0.12nm.
Efectele inhalării pulberilor în suspensie asupra corpului uman sunt asociate cu
o mare diversitate de boli ca: astm, cancer pulmonar, probleme cardiovasculare, boli
respiratorii, nașteri cu probleme, etc.
Dimensiunea particulelor este un factor determinant principal în efectele pe care

le au asupra organismelor.
Particulele mai mari sunt, în general, filtrate la nivelul nasului şi gâtului prin cili
și mucus, dar particulele de dimensiuni mici cu un ordin de mărime de ~10 micrometri
(PM10), pot să pătrundă până în plămâni la nivelul bronhiolelor sau alveolelor.
În mod similar, particulele mai mici de 2,5 microni, PM2.5, au tendința de a
pătrunde în regiunile în care se face schimbul de gaze în plămâni, iar particulele foarte
mici (<100 nanometri) pot să treacă de plămâni şi să afecteze şi alte organe.
În cazul combustibililor gazoşi, emisiile de PM sunt de obicei scăzute. Pulberile
rezultate în urma arderii combustibililor gazoşi sunt estimate la mai puțin de 1
micrometru în dimensiune. Pulberile în suspensie din arderea combustibililor gazoşi
sunt de obicei hidrocarburi cu greutate moleculară mai mare, care nu sunt complet arse.
Emisiile crescute de PM pot rezulta ca urmare a unui amestec de slabă calitate a
aerului cu combustibilul sau ca urmare a unor probleme de întreținere a instalațiilor de
ardere (depuneri, poziționări ale subansamblelor din instalația de ardere).
Monoxidul de carbon (CO)

Monoxidul de carbon, CO, este un gaz foarte toxic care se poate forma în timpul
arderii incomplete a combustibililor care au carbon în componenţa lor.
27
Monoxidul de carbon este incolor, inodor, și extrem de dăunător pentru

sistemul respirator. Supraexpunerea la monoxid de carbon poate provoca dureri de
cap, amețeli, și uneori chiar moartea.
Niveluri în exces de CO pot fi obținute ca urmare:
• a arderii incomplete,
• a proiectării proaste a arzătorului, condițiilor de ardere,
Monoxidul de carbon nu se oxidează mai departe în produsul final de ardere,
dioxid de carbon:
• fie în cazul în care există oxigen suficient pentru oxidarea în dioxid
de carbon, dar temperatura în zona în care se regăseşte este mai mică decât temperatura
de autoaprindere a monoxidului de carbon,
• fie atunci când deşi în zona în care se regăseşte monoxidul de carbon
temperatura este suficient de ridicată pentru oxidarea acestuia, totuşi nu există suficient
oxigen pentru a asigura astfel oxidarea în dioxid de carbon.
Nivelul emisiilor de monoxid de carbon depinde de eficienţa combustiei.
Cazanele care au fost reglate incorect, precum şi cele care sunt utilizate în afara
intervalului recomandat de funcționare vor avea emisii ridicate de monoxid de carbon.
Din mecanismele de formare a CO şi a NOx se poate intui o cale de reducere a
acestora.
Cea mai la îndemână metodă rămâne variația temperaturii gazelor în zona de
reacție, dar urmărind figura urmatoaree se observă că dacă se dorește scăderea nivelului
de monoxid de carbon la minimum prin ridicarea temperaturii în zona de reacție,
aceasta duce la o creştere exponențială a nivelului de NOx, iar dacă se dorește reducerea
nivelului de NOx la valori foarte scăzute, aceasta va influenţa creşterea exponențială a
nivelului de monoxid de carbon din gazele de ardere.
Dependenţa de temperatură din zona de reacție pentru formarea

de CO şi NOx în cazul turbinelor cu gaze
28
În jurul temperaturii de 1450°C în zona de reacție, poate fi atins un echilibru dacă

se dorește scăderea atât a nivelului de monoxid de carbon cât şi a celui de oxizi de azot
SISTEME DE PURIFICARE TOTALĂ A GAZELOR

Natura poluanţilor din gazele evacuate în atmosferă este deosebit de diversă.
Urmare a reglementărilor tot mai severe privitoare la poluarea aerului, în ultimii ani a
apărut conceptul de purificare totală a gazelor, care să asigure respectarea riguroasă a
limitelor de emisii. Un astfel de sistem combină o serie de echipamente, altfel separate,
într-o instalaţie unitară, cu certe avantaje ecologice şi economice.
Sistemele specializate de purificare cele mai uzuale sunt: cele pentru desprăfuire,
utilizând electrofiltre, cele de denoxare, în special cele catalitice şi cele de desulfurare.
Tehnologie specifică instalațiilor de incinerare a deșeurilor
29
Echipamentele care ard combustibili solizi sau lichizi poluează aerul atât cu praf,
cât şi cu oxizi de azot şi sulf, astfel încât se vor dispune, pe traseul gazelor de ardere,
unităţi specializate de purificare. O atenţie deosebită se acordă amplasării unităţii de
reducere selectivă catalitică a oxizilor de azot, datorită temperaturii de lucru ridicate.
Criterii de alegere a aparatelor de epurare a gazelor.

Pentru alegerea unui aparat destinat epurării unui gaz trebuie analizate condiţiile
tehnice de lucru şi aspectele economice specifice. Condiţiile tehnice ce trebuie luate în
considerare sunt:
- conţinutul de particule poluante raportate la unitatea de volum;
- granulaţia prafului;
- temperatura şi presiunea gazului ce trebuie epurat;
- afinitatea gazului faţă de apă sau alte lichide cu care poate fi umezit;
- comportarea prafului umezit faţă de pereţii aparatului (aderă sau nu).
Sub aspect economic trebuie analizat dacă investiţia este justificată. Astfel pentru
filtrul electric investiţia initială este mare, dar consumul de energie, în timpul
exploatării, este redus, în schimb instalaţia cu tuburi Venturi necesită o investilie
redusă, dar consumul de energie, in exploatare, este mare.
Pentru ca alternativele tehnice de depoluare să fie comparabile trebuie luate în
discuţie următoarele criterii:
- gradul de separare;
- costul întregii instalaţii (inclusiv fundaţii, conducte, pompe etc):
- timpii de oprire a instalaţiei datorită unor defecţiuni (fiabilitatea instalatiei).
După această analiză se poate hotărî, în cunoştinlă de cauză, care este instalaţia
care oferă cele mai bune condiţii de epurare a gazului considerat.
POLUAREA AERULUI INTERIOR

La fel ca în cazul poluanților exteriori, impactul poluanților atmosferici din
interior nu se limitează exclusiv la sănătatea noastră. Ei sunt însoțiți și de costuri
economice ridicate.
Acţiunile mărunte, precum ventilarea spațiilor închise, pot ajuta la îmbunătățirea
calității aerului din jurul nostru. Ventilația este necesară, dar nu în exces, deoarece
înseamnă o pierdere substanțială de energie, conducând la o mai multă încălzire și la
utilizarea de combustibili fosili și, în consecință, înseamnă creșterea poluării
atmosferice.
Terminologia specifică presupune termeni utilizați frecvent.
Mediul interior este situat într-o clădire sau in alte spatii, ocupate de oameni. Ca
exemplu, o clădire de birouri, un apartament într-un bloc, interiorul unui autobuz.
Calitatea aerului de interior este calitatea aerului din interiorul clădirii sau a
spațiului închis) unde este analizată.
30
Calitatea micro-mediului dintr-o scoală
Poluarea interioară este cauzată de prezenta in aerul interior a unor concentrații

crescute de compuși chimici (de exemplu, monoxidul de carbon), procese fizice (de
exemplu zgomotul) sau contaminanți biologici (de exemplu acarienii din praf).
Printre sursele de poluare ale aerului de interior, se menționează arderea
combustibililor fosili pentru încălzire si gătit, fumatul, emisiile din materialele de
construcție, mobilierul, covoarele, utilizarea substanțelor chimice pentru menaj,
ventilarea incorecta sau întreținerea necorespunzătoare a sistemelor de aer condiționat,
infiltrarea de poluanți atmosferici din proximitatea exterioara.
Calitatea aerului interior depinde de mai mulți factori.
Statutul socio-economic al zonei in care exista clădirea. Clădirile diferă in
funcție de caracteristicile de construcție si design. Prin design si construcție clădirea
permite ventilația naturală sau artificială si /sau favorizează infiltrarea poluanților.
Ventilarea si infiltrarea sunt procese care implica schimbul de poluanți intre exterior si
interior.
Ventilarea, procesul intenționat, este legat de obiceiurile ocupanților si depinde
de sezon si de condițiile meteorologice.
Infiltrația este neintenționată si permite pătrunderea din aer liber a poluanților de
dimensiuni foarte mici, de obicei sub forma de particule submicronice.
Din exterior, de obicei poluanții pot proveni din traficul rutier fiind introduși in
interior. Astfel, amplasarea clădirilor in apropierea unei surse de poluare este unul din
factorii importanți care afectează calitatea aerului de interior, dar aceasta depinde foarte
mult de statutul socio-economic al ocupanților.
31
Factori care influențează calitatea aerului din interior
Sursele de poluare interioara depind și de destinația clădirii, activitățile

ocupanților, stilul lor de viață si obiceiurile acestora, elemente care influențează foarte
mult calitatea interioara a aerului.
Poluanții din aerul din

Surse tipice Posibile efecte asupra sănătății
interior
Dioxid de carbon (CO 2 ) Fumatul, respirația și Dureri de cap, amețeli și greață la
arsurile concentrație mare
monoxid de carbon (CO) Arderea, fumul și evacuarea Dureri de cap, vigilență scăzută, simptome
motorului asemănătoare gripei, greață, oboseală,
respirație rapidă, dureri în piept, confuzie,
tulburări de judecată și chiar deces la
concentrație mare
Particule respirabile în Arderea, fumatul, Reacții alergice, de exemplu ochi uscați,
suspensie (RSP) fotocopiere și evacuarea nas, gât, iritații ale pielii, tuse, strănut și
motorului dificultăți respiratorii
Dioxid de azot (NO 2 ) Arderea, fumul și evacuarea Iritația ochilor și a gâtului
motorului
Ozon (O 3 ) Fotocopiere, imprimare cu Senzație de furnicături în nas, uscăciune și
imprimante laser și durere în gât, lăcrimare, arsură, usturime și
descărcare de înaltă tensiune durere în ochi
de la purificatoare de aer
Compuși organici volatili Agenți de curățare, Unele COV sunt cancerigene, de exemplu
(COV) dezinfectanți, vopsele, benzenul
solvenți, cerneluri de
imprimare, mobilier,
mobilier și fumat
32
Poluanții din aerul din

Surse tipice Posibile efecte asupra sănătății
interior
Formaldehidă (HCHO) Produse din lemn sub Iritație la ochi, tractul respirator și leziuni
(de asemenea, un COV) presiune, izolație cu spumă ale țesuturilor pulmonare la concentrație
uree-formaldehidă, adezivi, mare
vopsele, mobilier și fumat
Radon (Rn) Produse granitice Cancer de plamani
Microbiene (bacterii și Proliferare în condiții umede Simptome asemănătoare gripei și febră
ciuperci) și adecvate
Fumul de tutun din Fumat Iritație respiratorie, efecte adverse asupra
mediu (ETS) sistemului cardiovascular și cancer
pulmonar
In interior pot exista o mulțime de poluanți, ei sunt produși atât de surse din
activități din interior, cat si de surse din aer liber.
Gazele poluante ca monoxidul de carbon, dioxidul de azot, dioxidul de sulf sunt
generate in principal de arderea combustibililor fosili. Concentrația dioxidului de azot
in locuințe poate depăși in mare măsură cele din exterior, in special in bucătarii, in
timpul gătitului.
Alt pericol îl constituie monoxidul de carbon este un gaz fără gust, incolor si
neiritant produs prin arderea incompleta a materiei organice și a combustibililor. Se
emite in incinte unde se folosesc aparate de gaz, încălzitoare cu kerosen si este prezent
de asemenea fumul de țigară.
Radicalii liberi, cum ar fi radicalii hidroxil, hidroxiperoxil si, de asemenea,
ozonul sunt produși prin reacții chimice. Ozonul, un poluant secundar, provine inmare
parte din exterior, in special in zilele de vara, in zile însorite, in clădiri situate in
apropierea drumurilor cu trafic intens.
O sursa importanta pentru ozonul interior este utilizarea purificatoarelor de aer
care reduc mirosurile si distrug microbii.
O altă categorie de poluanți sunt hidrocarburile aromatice policiclice,
pesticidele, compușii organici volatili, contaminanții biologici care sunt rezultatul
arderii in interior, a combustibililor, tutunului, si de asemenea provin din aerul liber.
O alta sursa de poluare interioara, care generează aerosoli bogați in compuși
organici volatili este utilizarea de substanțe chimice pentru curățare.
Printre sursele de emisii de compușii organici volatili (COV) in interiorul
clădirilor se numără mobilierul nou, covoarele, vopselele pe bază de vinil, vopsele,
adezivii.
Formadelhida, un compus toxic, poate exista in incinte unde se utilizează
mobilier din lemn si diferiți adezivi.
Combinația de surse care eliberează COV in interior poate rezulta la expunerea
ocupanților la o ''sursă chimica'' complex.
33
Contaminați-surse de contaminare din aerului interior
Exista încăperi in care , datorita solului sau materialelor de construcție, radonul

eliberat este radioactiv. Nu in ultimul rând, trebuie menționată prezenta contaminanților
biologici in interior, cum ar fi acarienii, bacteriile.
In cazul particulelor materiale, sursele de interior si de exterior joaca un rol
important. Uneori valoarea PM poate fi semnificativ mai mare in interior decât in aer
liber. Potențialul dăunător al particulelor este legat de capacitatea lor de a pătrunde in
tractul respirator uman, unde transporta compușii cu metale grele, hidrocarburi
aromatice policiclice si dioxine/furani atașate pe suprafața particulelor.
Pe timpul iernii, ușile si geamurile închise conduc la acumularea poluanților in
mediul interior, care poate de asemenea sa ducă la creșterea concentrației unor
contaminații biologici, ca bacterii, ciuperci si mucegai.
34
Instalații și procedee de obținere a apei potabile

Alimentarea cu apă a diverșilor utilizatori se poate realiza fie individual (prin
fântâni, izvoare etc.) fie printr-un sistem centralizat.
Sistemul de alimentare cu apă (pe scurt alimentarea cu apă) este alcătuit din
totalitatea construcțiilor şi instalațiilor care realizează prelevarea apei din sursele
naturale, corectarea (îmbunătățirea) caracteristicilor apei, transportul şi distribuția ei
la utilizatori.
Alimentările cu apă implică rezolvarea următoarelor probleme:
- determinarea cerinței şi a sursei de apă;
- obținerea calității cerute;
stabilirea schemei de amenajare care să asigure o exploatare rațională.
Istoria dezvoltării civilizației umane este strâns legată de evoluția tehnicilor şi
a mijloacelor de procurare de către om a hranei şi a apei necesare. Fără apă viața este
de neconceput, apa fiind elementul indispensabil al echilibrului ecologic.
Sistemul de alimentare cu apă (alimentarea cu apă) este un complex de
construcții şi instalații necesare pentru satisfacerea în condiții optime a cerințelor de
apă, asigurând cantități suficiente de apă, de bună calitate, la presiunea cerută de
utilizatori şi la un preț de cost cât mai scăzut.
În industrie apa este folosită direct în procesul, ca apă de răcire, ca mijloc de
spălare, sortare şi pentru combaterea incendiilor.
Cantitatea, calitatea, presiunea şi prețul de cost reprezintă factorii de bază
pentru studiul, proiectarea, construirea şi exploatarea lucrărilor de alimentare cu apă.
Scheme de alimentări cu apă

Un sistem de alimentare cu apă include următoarele construcții:
- captarea apei din sursă, determinate de natura sursei şi mărimea debitului
captat;
- ridicarea apei la un anumit nivel;
- corectarea caracteristicilor calitative ale apei;
- transportul apei de la captare la celelalte construcții din sistem (rețeaua de
aducțiune);
- înmagazinarea apei în scopul compensării variațiilor orare de debit, al
alimentării în caz de avarii, al combaterii incendiilor;
- transportul apei la consumatori (rețeaua de distribuție).
În funcție de natura sursei, de relief şi de cerințele consumatorilor, aceste
construcții şi instalații se pot întâlni în componenta unui sistem de alimentare cu apă,
în totalitate sau parțial.

Reprezentarea simplificată a ansamblului de construcții şi instalații pentru
alimentări cu apă se numește schemă de alimentare.
În figură sunt prezentate scheme tip ale sistemelor de alimentare cu apă.
Scheme de alimentare cu apă

a) din surse subterane; b) din izvor; c) din surse de suprafață
1-captare prin puțuri; 1’-captare din izvor;1’’captare din râu şi
stație de pompare; 2-staţie de pompare; 3-staţie de tratare; 4-conductă de refulare;
5-castel de apă; 6-reţea de distribuţie; 7-conductă de aducţiune prin gravitaţie;
8-rezervor de distribuţie pe traseu; 9-turn piezometric; 10-rezervor intermediar
şi staţia de pompare II; 11-rezervor de trecere
Cantități de apă necesare

Cantitățile da apă care se iau în considerare la calculul sistemelor de
alimentare cu apă se stabilesc în baza SR 1343/2006.
Debitul necesar de apă reprezintă cantitățile de apă livrate la branșament
tuturor utilizatorilor (beneficiarilor, consumatorilor).
Debitul cerință de apă este cantitatea de apă ce trebuie prelevată dintr-o sursă
pentru satisfacerea necesarului.
în care:
QC este debitul de cerință de apă;
qg – debitul specific pentru consumul gospodăresc;
qp – debitul specific pentru consumul public;
qag.ec. – necesarul de apă pentru agenți economici;
qRi – necesarul de apă pentru refacerea rezervei de incendiu;
Kp – coeficientul care reprezintă suplimentarea cantităților de apă pentru
acoperirea pierderilor de apă în obiectele sistemului de alimentare cu apă până la
branșamentele utilizatorilor;
Ks – coeficientul de servitute pentru acoperirea necesităților proprii ale
sistemului de alimentare cu apă; în uzina de apă, spălare rezervoare, spălarea rețelei
de aducțiune şi distribuție ş.a.
Elementele componente ale necesarului de apă
Necesarul de apă potabilă pentru localități cuprinde total sau parțial
următoarele categorii de apă:
a) apă pentru nevoi gospodărești: băut, preparare hrană, spălatul corpului,
spălatul rufelor şi vaselor, curățenia locuinței, utilizarea WC-ului precum şi pentru
animale de pe lângă gospodăriile proprii ale locuitorilor;
b) apă pentru nevoi publice: unități de învățământ de toate gradele creşe,
spitale, policlinici, băi publice, cantine, cămine, hoteluri, restaurante, magazine,
cofetării, unități pentru prepararea locală a băuturilor răcoritoare, fântâni de băut
apă;
c) apă pentru nevoi gospodărești în unități industriale dacă acestea au
asigurată apa potabilă din sistemul centralizat de alimentare cu apă;
d) apă potabilă pentru alte folosințe care nu pot fi asigurate de sisteme
independente. În această categorie intră stropitul străzilor, spălatul pieţelor şi
străzilor, stropitul spaţiilor verzi, spălarea/desfundarea reţelei de canalizare. Pentru
toate aceste folosințe este recomandabil să nu se utilizeze apa potabilă din sistem și
să se folosească surse alternative de apă netratată (apa decantată din râu, apa din
lacuri, apa meteorică);
e) apă pentru nevoile proprii sistemului de alimentare cu apă: prepararea

soluţiilor de reactivi, spălarea filtrelor, spălarea aducţiunilor, spălarea conductelor
reţelelor de distribuţie şi spălarea rezervoarelor;
f) necesar de apă pentru acoperirea pierderilor inevitabile în sistemul de
distribuţie datorate avariilor şi imperfecţiunilor de execuţie;
g) necesar de apă pentru combaterea incendiului în situaţiile în care reţeaua
de distribuţia apei potabile asigură şi cantităţile de apă pentru combaterea
incendiului.
Debite caracteristice ale necesarului de apă
Există variații orare, zilnice, săptămânale şi anuale în utilizarea apei; pentru a
tine seama de aceasta se utilizează următoarele debite caracteristice:
- debitul mediu zilnic (Qzi med) reprezintă media volumelor de apă utilizate
zilnic în decursul unui an, în m3/zi:
- debitul zilnic maxim (Qzi max) reprezintă volumul de apă utilizat în ziua de
maxim consum în decursul unui an, în m3zi:
- debitul orar maxim, notat Qorar max reprezintă valoarea maximă a consumului
orar din ziua (zilele) de consum maxim, în m3/h:
în care:
N(i) este numărul de utilizatori;
qs(i) este debit specific, cantitatea medie zilnică de apă necesară unui
utilizator, în l/utilizator ∙ zi;
Kzi(i) este coeficient de variaţie zilnică, adimensional;
Kor (i) este coeficient de variaţie orară, adimensional.
În relaţii indicii din sume au semnificaţia:
k - se referă la categoria de necesar de apă (nevoi gospodăreşti, publice);
i - se referă la tipul de utilizator şi debitul specific pe tip de utilizator.
Elemente pentru calculul necesarului de apă

- Debit specific de apă pentru nevoi gospodărești (qg)
Valorile debitului specific de apă pentru nevoi gospodăreşti (q g) pot fi
adoptate după anexe, în cazurile când nu pot fi justificate alte valori obţinute prin
studii special destinate.
- Debit specific de apă pentru nevoi publice (qp)

Necesarul de apă pentru consumatori publici din localităţi sau zone ale
acestora se calculează analitic prin însumarea cantităţilor de apă necesare fiecărui
utilizator.
- Necesar de apă pentru utilizatori care nu solicită apă potabilă

Asigurarea necesarului de apă prin înlocuirea (substituirea) apei potabile
trebuie să se realizeze independent de necesarul de apă destinat consumului uman,
prin utilizarea:
- apei decantate din staţia de tratare;
- apă din lacuri de acumulare în apropierea localităţii;
- apă din surse subterane nepotabile din intravilan.
Asigurarea acestui necesar de apă trebuie să se realizeze prin reţele
independente. În situaţii speciale (stabilite de proiectant şi de operatorul de apă cu
aprobarea Consiliului Local) se poate utiliza apa din reţeaua de distribuţie a apei
destinată consumului uman.
Necesarul de apă pentru stropit străzi, spălat pieţe, întreţinere a zonelor
urbane de interes general se calculează analitic pe baza unei norme spacifice.
Necesarul de apă pentru întreţinerea reţelei de canalizare (qc) se calculează
analitic funcţie de:
- schema şi sistemul de canalizare;
- numărul de cămine de spălare şi lungimea tronsoanelor pe care nu sunt
asigurate vitezele de autocurăţare;
- starea reţelei de canalizare.
Necesarul de apă tehnologică pentru industrie se calculează analitic în
conformitate cu norma tehnologică şi capacitatea de lucru a fiecărei unităţi.
Nevoi proprii ale obiectului sistemului de alimentare cu apă

Se calculează analitic pe baza următoarelor elemente:
a) tehnologia şi componentele staţiei de tratare; pierderile tehnologice
admisibile în staţia de tratare nu trebuie să depăşească 6% din cantitatea de apă
produsă;
b) necesarul de apă pentru curăţirea periodică a reţelei de distribuţie se
stabileşte pe baza unui plan operativ; cantităţile de apă utilizate nu depăşesc 1...2 ‰
din volumul de apă distribuit;
c) necesar de apă pentru spălarea şi curăţirea rezervoarelor sistemului;
cantităţile de apă necesare nu depăşesc 0,4...0,5 % din volumele de apă consumate
anual.
Pierderile de apă tehnic admisibile la reţelele de distribuţie noi (sub 5 ani) nu
vor fi mai mari de 15 % din volumul de apă distribuită (Kp = 1,15).
La reţelele de distribuţie existente, la care se efectuează retehnologizări şi/sau
extinderi, pierderile pot fi până la 35 % (K=1,35). Procente mai mari de 35 % ale
pierderilor de apă sunt considerate anormale şi impun adoptarea unor măsuri
corespunzătoare.
Coeficient de variaţie zilnică (Kzi) şi orară (Ko)
Coeficientul de variaţie zilnică (Kzi) se stabileşte pentru fiecare tip de consum.
Coeficientul de variaţie orară (Ko) se stabileşte pentru fiecare tip de necesar
de apă. Când nu sunt stabilite alte valori justificate prin studii, pot fi adoptate valorile
din următorul tabel.
Toate obiectele şi elementele schemei sistemului de alimentare cu apă de la

captare la rezervorul de înmagazinare se dimensionează la debitul:
Volumul minim al rezervoarelor trebuie să reprezinte 50 % din consumul

mediu, care trebuie asigurat de către operatorii care exploatează sisteme centralizate
de alimentare cu apă, conform legislaţiei în vigoare. În situaţiile în care configuraţia
terenului permite, rezervoarele trebuie să asigure şi presiunea în reţeaua de
distribuţie.
CAPTAREA APEI
Surse de apă şi criterii pentru alegerea lor
Sursele de apă care se iau în considerare pentru alimentările cu apă sunt:
- apele subterane
- apele de suprafaţă.
Sursele de apă subterană sunt formate din apele care se scurg sub suprafaţa
scoarţei terestre.
Pânzele şi cursurile de apă subterană, după modul lor de cantonare şi scurgere
în subteran, pot constitui:
- straturi acvifere:
- freatice - situate la adâncimi mici; se scurg cu nivel şi au viteze
mijlocii şi sunt sub influenţa directă a fenomenelor hidrologice şi
meteorologice;
- de adâncime ce se scurg la adâncimi mari; de obicei sunt sub presiune
şi au viteze foarte reduse;
- de apă carstică; se scurg în golurile subterane cu debite şi viteze
relativ mari.
- izvoarele.
Sursele de apă subterană pot fi cu nivel liber sau sub presiune. La execuţia
unui foraj într-un strat acvifer cu nivel liber, apa rămâne la nivelul la care a fost
întâlnită iar în cazul unui strat sub presiune apa se ridică, la un nivel superior celui
la care a fost întâlnită.
Elementele hidrogeologice şi hidrochimice care trebuie cunoscute pentru un
strat acvifer sunt:
- adâncimea şi grosimea stratului;
- nivelul piezometric iniţial;
- mărimea pantei hidraulice;
- viteza şi debitul maxim al stratului;
- debitul şi denivelările obţinute în foraj;
- compoziţia granulometrică a stratului poros;
- porozitatea stratului;
- calitatea apei.
Apele de suprafaţă sunt formate din:
- apele curgătoare naturale sau artificiale;
- apele stătătoare naturale sau artificiale.
La alegerea surselor de apă este necesar să se urmărească satisfacerea
cantitativă şi calitativă a cerinţei de apă, siguranţa în exploatare, posibilitatea
extinderii în viitor şi eficienţa economică maximă.
În repartizarea surselor de apă între consumatori, se vor rezerva apele
subterane pentru a fi utilizate la alimentarea cu apă potabilă a centrelor populate.
Protecţia surselor de apă se face prin amenajarea unor zone de protecţie

sanitară cu regim sever şi de restricţie, conform Hotărârii de Guvern nr.101/1997.
Zona de protecţie cu regim sever se stabileşte pentru fiecare caz, după
condiţiile hidrogeologice, se împrejmuieşte şi se supraveghează iar cea de restricţie
trebuie menţinută în stare de salubritate constantă şi se marchează prin borne sau
semne vizibile.
Construcţii pentru captarea apelor subterane
Apele subterane se captează prin:
- construcţii verticale;
- construcţii orizontale (drenuri).
Captările verticale sunt ansambluri de construcţii şi instalaţii care cuprind
elemente de captare a apei (fântâni, puţuri), conducte de legătură între ele pentru
colectarea apei şi camera colectoare.
După procesul de construcţie pot fi:
- săpate; - forate; - înfipte.
Construcţii pentru captarea apelor de suprafaţă
Captările în mal
Acestea se realizează când malurile au o înclinare mare şi o adâncime
satisfăcătoare la o distanţă mică. Se compun din camera de priză şi staţia de pompare.
Pentru reţinerea corpurilor plutitoare sunt prevăzute site sau grătare iar pentru
nevoie sunt lăsate nişe pentru batardou.
Captările în albie
Aceste captări se folosesc când malul are pantă redusă şi adâncimea necesară
se găseşte la distanţă mare de mal.
Apa este adusă prin conducte la camera de colectare iar priza este amplasată
pe firul apei şi este protejată de o construcţie denumită crib. Conductele de legătură
între priză şi mal se realizează sub formă de conducte de aspiraţie sau de sifonare
Îmbunătăţirea calităţii apei

În circuitul ei în natură, apa, prin contactul cu elementele mediului
înconjurător, se mineralizează, se impurifică, ajungând să conţină substanţe
dizolvate sau însuspensie, care conferă anumite proprietăţi.
Proprietăţile apei, în starea ei naturală, nu satisfac de cele mai multe ori
condiţiile de calitate cerute de consumatori.
Corectarea calităţilor apei, pentru a satisface condiţiile impuse în vederea
utilizării ei, se face prin procedee de tratare, determinate de natura şi starea de
dispersie a substanţelor minerale sau organice obţinute.
Substanţele minerale sau organice se pot găsi în apă în trei stări de dispersie:
- substanţe dizolvate; suspensii coloidale; suspensii gravimetrice.
Proprietăţile fizice, chimice şi bacteriologice ale apei la sursă şi condiţiile de

calitate cerute de consumator determină procesele tehnologice de îmbunătăţirea
calităţii.
Alegerea schemei tehnologice prin adoptarea instalaţiilor şi construcţiilor
trebuie să asigure procesul cel mai eficient şi cel mai simplu. Este recomandabil un
flux tehnologic în cascadă, folosind aducţiunea sau pomparea apei de la sursă la o
cotă suficientă, pentru a trece apoi gravitaţional în toate treptele de tratare. Aceasta,
pe lângă economia de energie de pompare, asigură o exploatare sigură şi mai simplă.
Ca regulă generală, sunt preferate procesele tehnologice cu o exploatare cât
mai simplă. Trebuie avută în vedere posibilitatea de grupare a staţiilor de tratare cu
rezervoarele şi eventual cu staţiile de pompare deservind reţeaua de distribuţie.
Construcţii pentru deznisiparea apei
Deznisiparea apei este operaţia de reţinere în bazine speciale numite
deznisipatoare a nisipului (particule > 0,2 mm) care se află în suspensie în apă. Se
utilizează în cazul în care curba de sedimentare indică că într-un interval scurt de
timp (120 – 180 s) se depun cel puţin 20 % din suspensiile conţinute în apă.
Pătrunderea nisipului în decantoare, bazine de amestec etc., produce de obicei
mari neajunsuri în exploatarea acestora.
Deznisipatoarele, după direcţia curentului de apă din bazinul de sedimentare,
se clasifică în:
- orizontale
- verticale.
Deznisipatoare orizontale – sunt cele mai folosite datorită unei execuţii mai
uşoare, în special în cazul existenţei stratului freatic la un nivel ridicat.
Deznisipator orizontal cu curăţire manuală:

1-grătar; 2-bare de liniştire; 3-nişe pentru reparaţii în caz de avarie; 4-stăvilar
de intrare; 5-vane de golire; 6-stăvilar de ieşire; 7-galerie de golire
Bazinele de deznisipare au:

- cameră de acces;
- cameră de liniştire a curentului de apă;
- cameră sedimentare
- cameră de colectare a apei deznisipate;
- dispozitive de curăţire şi golire
Deznisipatoare verticale
Se folosesc când spaţiul de amplasare este redus. În acestea, curentul de apă
străbate bazinul de sedimentare de jos în sus, apa deznisipată evacuându-se printr-o
rigolă periferică.
Evacuarea depunerilor se face prin sifonare.
Deznisipator vertical
Construcţii şi instalaţii pentru coagulare

Pentru ca reactivul introdus în apă să aibă eficacitatea necesară, acesta trebuie
amestecat rapid şi perfect cu apa brută. În acest scop se folosesc camere de amestec
unde încep reacţiile ce se produc între reactiv şi substanţele prezente în apa brută.
Din camera de amestec apa este condusă în camerele de reacţie unde are loc
formarea de flocoane de mărimea necesară unei bune limpeziri, după care apa intră
în bazinul de sedimentare (decantare).
Cel mai simplu procedeu de amestecare hidraulică are loc la curgerea unor
fluide miscibile (care pot forma împreună cu altă substanţă un amestec omogen) în
regim turbulent printr-o conductă.
Reactivii de coagulare recomandați sunt: sulfatul de aluminiu, sulfatul feros,
sulfatul feric, clorura ferică, aluminatul de sodiu, varul, polielectroliți organici etc.
În conductă este injectat reactivul, lungimea de amestec fiind minimum 10 D,
optim 60 D. Dacă conducta nu este suficient de lungă, pentru creşterea eficienţei
amestecului se introduc rezistenţe locale de diferite tipuri: coturi, difuzoare sau
utilizarea unor duze de amestec.
Camere de amestec cu şicane
În cameră sunt prevăzuţi pereţi despărţitori (şicană) dispuşi astfel încât să
oblige apa să parcurgă o distanţă cât mai mare în interiorul camerei pentru a se
realiza amestecul reactivilor cu apa brută.

Pereţii şicană (4-5) sunt aşezaţi la 450 faţă de direcţia de curgere a apei, între
ei existând deschideri înguste. Viteza de trecere a apei prin aceste deschideri este
de ≈ 0,8 m/s, iar la ieşirea din cameră V1 de 0,4 – 0,6 m/s.
Bazin de amestec cu pereţii în şicană

1-conductă de sosire a apei brute; 2-conducte de soluţie de coagulant;
3-perete deversor de preaplin; 4-conductă de evacuare a apei de la preaplin;
5-pereţi în şicană; 6-conductă de plecare a apei spre decantoare sau bazinele
de reacţie
Camera de amestec cu pereţi perforaţi

Camera are 2-4 pereţi transversali prevăzuţi cu orificii prin care trece apa.
Bazin de amestec cu pereţi găuriţi

1-conductă de sosire a apei brute; 2-conducte de soluţie de coagulant;
3-perete deversor de preaplin; 4-conductă de evacuare a apei de la preaplin;
5-pereţi găuriţi.; 6-conductă de plecare a apei spre decantoare sau bazinele
de reacţie.
Camere de amestec cu salt hidraulic

Prin trecerea apei brute peste un deversor cu profil tractic, saltul hidraulic ce
se formează asigură o agitaţie foarte intensă şi deci o amestecare în condiţii bune a
apei în soluţia de coagulant.
Bazin de amestec cu salt hidraulic

1-conductă de sosire a apei brute; 2-conducte de soluţie de coagulant; 3-conductă
de evacuare a apei de la preaplin; 4-conductă de plecare a apei spre decantoare sau
bazinele de reacţie
Camere de amestec cu agitatoare mecanice

Sunt bazine cu echipament mecanic de agitare format dintr-un electromotor care
pune în mişcare un rotor cu palete. Viteza de rotaţie fiind mare, se crează un regim
de mişcare turbulentă. Reactivul este introdus în zona de maximă turbulenţă
Bazinele de reacţie trebuie să asigure formarea flocoanelor (fulgilor), proces
care începe după amestecarea apei brute cu coagulantul; are loc încet (5-30 min.).
Viteza de circulaţie a apei trebuie să fie suficient de mare pentru a preveni
sedimentarea, dar limitată, pentru a nu le dezagrega. Durata de formare a flocoanelor
poate fi redusă dacă apa este într-o uşoară agitare.
Camerele de reacţie pot fi:
- cu compartimente;
- cu mişcare de rotaţie;
- cu dispozitive de agitaţie.
Reactoare (camera de reacție) cu compartimente
Camerele de reacţie pot funcţiona independent sau pot fi înglobate în

construcţia decantoarelor.
Construcţii pentru decantarea apei

Decantarea apei este procesul de sedimentare în care se reţin până la 98 % din
suspensiile de orice mărime, atât cele gravimetrice, cât şi cele coloidale.
Această operaţie se face în decantoare care pot fi : orizontale, radiale sau
verticale. În decantoare apa circulă cu o viteză foarte mică, de 2-12 mm/s.
Filtrarea apei este operaţia prin care se realizează desăvârşirea procesului de
limpezire. În funcţie de mărimea vitezei de filtrare se folosesc filtre lente, rapide şi
ultrarapide.
Filtrele sunt utilajele care realizează cea mai buna separare a celor doua faze
(lichid şi particule solide). În plus, in funcţie de tipul suprafeţei filtrante se poate
ajunge la un grad foarte ridicat de puritate pentru lichidul supus operaţiei de filtrare.
In această privinţă se întâlnesc filtre cu straturi granulare (pietriş; nisip), filtre cu
suprafeţe filtrante poroase (pulberi sinterizate; materiale ceramice) şi filtre ai
suprafeţe filtrante din ţesaturi (metalica; material plastic; combinat). Spre deosebire
operaţiile de separare (sedimentarea şi centrifugarea) filtrarea nu este condiţionata
de diferenţa de densitate intre cele două faze ale amestecului.
Operaţia de filtrare poate fi împărţită in patru etape:
a) reţinerea fazei solide de stratul filtrant (filtratul este încă tulbure);
b) reţinerea in continuare a fazei solide de către stratul de precipitat, deja
depus;
c) spălarea precipitatului (dacă este cazul);
d) regenerarea suprafeţei filtrante (îndepărtarea precipitatului şi destuparea
porilor). In prima faza a filtrării se depun, in principal particulele mari, care depăşesc
mărimea porilor suprafeţei filtrante, in faza a doua, când în mare parte particulele
mari sunt deja depuse, se continua procesul cu depunerea particulelor fine pe stratul
de precipitat, Acest mod natural de desfăşurare a procesului permite reţinerea si a
particulelor mai mici decât mărimea porilor pânzei filtrante şi care in mod normal ar
trece prin pânză.
Filtre cu strat granular
În funcţie de viteza de trecere a apei prin filtru există filtre lente (viteza apei
este 0,1.....0,5m/h) si filtre rapide (2,0... .5,0 m/h si în mod excepţional 25,0....
100,0m/h).
Filtrele lente sunt realizate dintr-un suport pentru stratul filtrant (figura 1)
depus in bazine de forma cilindrica sau paralelipipedică.
Fig. 1 Suport pentru stratul filtrant

1-peretii bazinului; 2-fante; 3-pietris
Stratul suport este format din pietriş, cu granulaţia (8...10)xl0 -3m, consolidat
cu lapte de ciment (care să nu obtureze spaţiile dintre pietre). Stratul filtrant (gros de
0,6.... 1,2 m) este realizat din nisip fin granulaţia (0,5.... l,0) xl0-3m.
La punerea în funcţiune apa circulă de jos in sus prin filtru pentru îndepărtarea
aerului dintre straturile de nisip, după care se trece la exploatarea normala, cu apa
curgând de sus în jos. Înălţimea stratului de apa se menţine la o valoare de cca. 1 m.
In perioada de început (10... 12 ore) apa este tulbure, după care se limpezeşte datorita
formării la suprafaţa stratului filtrant, a unei membrane biologice care reţine chiar şi
bacteriile din apă.
În funcţie de gradul de poluare al apei, filtrul se colmatează intr-o perioada de
2...6 luni de funcţionare. După oprirea filtrului, într-o primă perioada curăţirea se
face prin îndepărtarea stratului de nămol împreuna cu o parte din stratul de nisip
Fig. 2 Filtre rapide

(20....30xl0-3m grosime), după care se reporneşte filtru. După mai multe astfel de
curăţări când colmatarea a pătruns in adâncime, se schimba complet stratul filtrant
(nisip) sau se recurge la spălarea nisipului şi reintroducerea din nou in lucru.
La acest tip de filtru construcţia şi întreţinerea curenta sunt simple, dar
manopera şi cantitatea de apa pentru decolmatarea stratului filtrant îi restrâng aria
de folosire.
Filtrele rapide folosesc nisip cu granulaţie mai mare şi permit viteze sensibil
mai mari de circulaţie a apei, deci debit ridicat de apă epurata, însa acest avantaj
implică şi un dezavantaj, lipsa peliculei biologice sterilizatoare.
Construcţia filtrelor rapide (vezi figura) este asemănătoare cu a celor lente.
Bazinele de filtrare sunt formate dintr-un strat de susţinere (pietriş) şi un strat filtrant
(nisip).
Apa filtrată este colectată de un sistem de drenaj sau la unele tipuri de filtre,
la care fundul aparatului este construit dintr-o placa poroasă, apa se adună intr-un
bazin de sub aceasta placa poroasa.
Sistemul de drenaj poate fi format dintr-o reţea de ţevi (figura a), elemente
metalice speciale (ca nişte duze), numite crepine (figura,b) plasate pe fundul
aparatului, elemente din profil cornier (figura,c) fixate tot pe fundul aparatului, sau
placa poroasă, de care s-a discutat (figura d).
Curăţirea filtrului se face prin introducerea apei sub presiune, de jos in sus
însoţita de insuflare de aer, acesta din urmă având rolul de afânare a nisipului.
Trebuie menţionat că un strat filtrant de calitate superioară, pentru filtrarea
apei, este antracitul, însă acest material este sensibil mai scump decât nisipul.
Aceste tipuri de filtre le găsim in componenta unei stații de tratare a apei, fie
din surse subterane, fie din ape de suprafața.
Folosirea filtrelor de construcţie complexă, care necesită o investiţie şi
întreţinere costisitoare şi un consum de energie însemnat, se dovedesc neeconomice
pentru domeniul filtrării apelor. Mai sunt de semnalat filtrele cu cartuş filtrant de
hârtie, pentru epurarea apei de băut, in gospodarii individuale, dar ele au un debit
foarte redus.
Dezinfectarea apei reprezintă operaţia de reducere a numărului de bacterii sub
limita admisibilă şi se poate realiza prin :
- metode fizice bazate pe acţiunea căldurii, electricităţii şi a razelor
ultraviolete;
- metode chimice bazate pe acţiunea clorului, ozonului sau a permanganatului
de potasiu;
- metode biologice bazate pe acţiunea bacteriilor din membrana biologică a
filtrelor lente;
- metode oligodinamice bazate pe acţiunea bactericidă a ionilor unor metale
(argint, cupru).
Metoda de dezinfectare a apei frecvent utilizată este cea cu clor. Această

metodă necesită instalaţii simple, investiţii reduse şi exploatare uşoară.
Clorul se introduce în apă prin aparate automate de dozare. Dozarea poate fi
constantă sau variabilă în funcţie de debitul de apă care trece prin instalaţie.
Doza de clor remanent în reţeaua de distribuţie nu trebuie să depăşească
0,25 mg/dm3, dar nici să fie sub 0,1 mg/dm3.
Apa ce urmează să fie folosită în scopuri industriale trebuie, la rândul ei,
supusă unor tratamente în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor chimice.
Când apa conţine o cantitate prea mare de săruri de fier şi mangan sunt
necesare operaţii de deferizare şi demanganizare.
Când apa conţine săruri de calciu şi magneziu în cantităţi mari, se impune
operaţia de dedurizare.
Deferizarea se poate face prin mai multe procedee, mai răspândit fiind
procedeul chimic de oxidare.
Ca reactivi se folosesc hidratul de calciu (varul) şi sulfatul de aluminiu. În
urma reacţiei rezultă hidratul feric care precipită sub formă de fulgi şi astfel poate fi
reţinut prin filtrare. Sunt şi procedee care folosesc clorul, singur sau în amestec de
var şi clor.
Dedurizarea se poate face prin procedee chimice cu reactivi sau prin alte
procedee cum este procedeul termic.
În funcţie de cauzele durităţii apei – carbonaţi sau sulfaţi de calciu şi magneziu
– apa se tratează fie cu var, fie cu carbonat de sodiu în urma cărora rezultă carbonatul
de calciu insolubil în apă (deci precipită), respectiv hidratul de magneziu.
Procedeul termic constă din încălzirea apei la peste 1000C şi la o presiune
mare. În aceste condiţii bicarbonaţii se descompun în carbonaţi insolubili.
Clasificarea proceselor de decantare și filtrare

Procesele de decantare si filtrare a apei reprezintă segmentul principal al unei
stații de tratare. Pe lângă înlăturarea particulelor în suspensie, se asigură prin procese
de decantare și filtrare, eliminarea multor altor tipuri de particule sau compuși. În
figură se prezintă o clasificare generală a tipurilor de particule și procesele uzuale de
reținere a acestora.
Clasificarea compușilor care pot fi reținuți prin procese de decantare și filtrare
Procesele de decantare şi filtrare pot fi clasificate după cum urmează:

- Procese de decantare
- decantarea particulelor discrete;
- decantarea particulelor coloidale, precedată de procese de coagulare-
floculare;
- decantarea cu strat suspensional fluidizat;
- decantarea cu strat suspensional lestat;
- decantarea cu îmbogăţirea artificială a stratului (recircularea
nămolului);
- decantarea cu suport solid de floculare;
- decantarea prin compresiunea nămolului;
- Procese de filtrare
- filtrarea convenţională;
-filtrarea pe strat de nisip

- filtrare pe multi-strat (ex: nisip+antracit);
- filtrarea / adsorbția pe cărbune activ;
- filtrarea pe membrane:
- membrane acționate de presiune:
- microfiltrare;
- ultrafiltrare;
- nanofiltrare;
- osmoză inversă;
- membrane acționate de tensiune electrică:
- electrodializă;
- electrodializă inversă.
Decantare particulelor discrete este caracterizată de faptul că acestea își
conservă proprietățile fizice inițiale (formă, dimensiuni și densitate) în cursul
procesului. Viteza de sedimentare este independentă de concentrația în substanțe
solide, datorită faptului că legile clasice Newton şi Stokes sunt aplicabile în acest
caz. Acest tip de decantare se regăsește aplicat în cazul deznisipatoarelor.
În tabelul următor se prezintă o clasificare a timpilor de decantare naturală
pentru diferite tipuri de particule.
Diametrul particulei Tip de Timp de decantare Suprafață specifică

mm µm A° particulă pentru coloană (m2/m3)
de 1 m de apă
10 10 4 10 8 pietriș 1 secundă 6 x 102
1 10 3 10 7 nisip 10 secunde 6 x 103
10 -1 10 2 10 6 nisip fin 2 minute 6 x 104
10 -2 10 1 10 5 argilă 2 ore 6 x 105
10 -3 1 10 4 bacterii 8 zile 6 x 106
10-4 10-1 10 3 coloid 2 ani 6 x 107
10-5 10-2 10 2 coloid 20 ani 6 x 108
10-6 10-3 10 coloid 200 ani 6 x 109
Decantarea particulelor coloidale este caracterizată de aglomerarea

particulelor în cursul procesului de depunere. Proprietățile fizice ale particulelor
(formă, dimensiuni, densitate și viteză de sedimentare) se modifică pe parcursul
procesului. Procesele de coagulare-floculare preced decantarea propriu-zisă și nu pot
lipsi din cadrul schemei de decantare.
Decantarea în strat suspensional este caracterizată de o concentrație ridicată a
particulelor coloidale, ce conduce la formarea stratului suspenional și în consecință
la apariția unei zone de demarcație distincte între strat și apa decantată. Stratul
suspensional poate fi menținut fluidizat prin intermediul unui curent ascendent al
apei brute sau se poate găsi lestat pe radierul decantorului. Atunci când cantitatea de
suspensii este redusă în apa brută se practică fie îmbogățirea artificială a stratului
prin recircularea nămolului fie adaosul unui suport solid de floculare (micronisip)
care ulterior poate fi recuperat din nămolul reținut.
În decantarea prin compresiunea nămolului, particulele care intră în contact
unele cu celelalte, se depun în zonele inferioare ale decantoarelor. în această zonă,
fenomenul de tasare este relativ lent. Este cazul îngroșătoarelor de nămol.
Filtrarea convențională (mono sau multi-strat) determină reținerea
suspensiilor cu dimensiuni în general peste 1,0 µm. Atunci când se utilizează straturi
de antracit, cocs sau cărbune activ granular procesele de reținere simplă sunt dublate
de procese de adsorbție. Dimensiunea componentelor reținute scăzând până la
10-3 µm.
Microfiltrarea, ultrafiltrarea, nanofiltrarea și osmoza inversă sunt tehnologii
cu membrane care folosesc presiunea pentru a tranzita apa prin membrană. Prin
procese de micro, ultra și nanofiltrare sunt reținute macro și microparticule în timp
ce prin osmoză inversă se rețin substanțe dizolvate. Electrodializa permite separarea
substanțelor dizolvate din apă sub acțiunea unui potențial electric.
Elemente generale privind calitatea apei

Calitatea apei destinată consumului uman este definită printr-un complex de
parametri organoleptici, chimici, fizici, biologici și microbiologici care o încadrează
în domeniul de risc minim asupra sănătății umane. Acești parametri sunt
reglementați la nivel național de standarde iar la nivel internațional de directive,
norme ghid sau alte reglementări.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) este agenția specializată de pe lângă
Organizația Națiunilor Unite (ONU) responsabilă cu probleme de sănătate la nivel
global. În cadrul acesteia există departamente specializate în domeniul apei potabile.
OMS a stabilit în 1966 "Ghidul pentru Calitatea Apei Potabile" al cărui scop
primordial a fost protejarea sănătății umane și instituirea unui set de parametri care
să poată fi utilizați la nivel național ca bază de standardizare. Ghidul nu reprezintă
decât un cadru general și a fost dezvoltat ulterior pe măsură ce cunoașterea științifică
a evoluat. Fiecare țară își poate impune valorile proprii, în funcție de condițiile de
mediu și de cerințele locale.
Cel mai dezvoltat standard în domeniu este cel din Statele Unite al Americii,
intitulat "Safe Drinking Water Act" (SDWA). Apărut în 1974, SDWA autorizează
Agenția de Mediu din Statele Unite (U.S. Environmental Protection Agency -

USEPA) să stabilească cadrul general al reglementărilor din domeniul apei potabile.
Acestea sunt elaborate de agenții federale sau statale dar se încadrează în domeniul
impus de SDWA.
Atât Ghidul OMS cât și SDWA au fost perfecționate și completate pe
parcursul ultimilor 30 de ani pe baza cercetărilor aprofundate privind determinările
și influențele diferiților constituenți din apă.
Ultima variantă a Directivei Uniunii Europene a fost adoptată în 1998 și
conține cadrul general la care statele membre trebuie să se conformeze. Directiva
propusa în 1975 și emisă în 1980 a vegheat la păstrarea calității apei potabile timp
de 18 ani și a fost revizuită datorită creșterii nivelului tehnologic și științific precum
și datorită schimbării modului de abordare al managementului apei.
În România standardul care a reglementat prevederile din domeniul calității
apei potabile a fost STAS 1342/1991. Acesta a fost înlocuit de Legea Privind
Calitatea Apei Potabile, publicată în iulie 2002, care adoptă și particularizează
Directiva 98/83/EC.
Legea Privind Calitatea Apei Potabile, reglementează calitatea apei destinată
consumului uman, având ca obiectiv protecția sănătății oamenilor împotriva
efectelor oricărui tip de contaminare a apei potabile prin asigurarea calității ei de apă
curată și sanogenă.
Legea Privind Calitatea Apei Potabile prezintă o serie de particularități în
raport cu Directiva 98/83/EC. Printre acestea se menționează:
- Turbiditatea, în Directivă, pentru turbiditate se prevede "nici o schimbare
anormală" în timp ce în Lege se prevede un prag maxim de 5 NTU; în ambele
reglementări, turbiditatea este apreciată ca un parametru de care depinde calitatea
finală a dezinfecției, din acest punct de vedere fiind necesară o turbiditate maximă
de 1 NTU;
- Cupru, în timp ce Directiva prevede o valoare maximă de 2.0 mg/l, Legea
este mult mai stringentă, cu o valoare maximă de 0.1 mg/l;
- Cianuri libere, Legea prevede pentru cianuri libere o valoare de 10 µg/l, în
timp ce în Directivă nu este prevăzut nimic;
- Duritatea, nu există nici o prevedere în Directivă iar Legea prevede
minim 5 grade germane;
- Fluorul, Valoarea din Lege (1,2 mg/l) este mai stringentă în raport cu
Directiva (1.5 mg/l);
- Sulfuri și hidrogen sulfurat, nu există nici o prevedere în Directivă, în timp
ce în Lege se prevede o concentrație maximă de 0,1 mg/l;
- Detergenți (substanțe tensioactive - total), nu există nici o prevedere în

Directivă, în timp ce în Lege se prevede o concentrație maximă de 0,2 mg/l;
- Zinc, nu există nici o prevedere în Directivă, în timp ce în Lege se prevede
o concentrație maximă de 5 mg/l;
- Clor rezidual, nu există nici o prevedere în Directivă, în timp ce Legea
prevede 0,5 mg/l la intrarea în rețea iar la capăt de rețea un rezidual de 0,25 mg/l;
- Indicatorii de radioactivitate, în Lege sunt cuprinși suplimentar față de cei
din Directivă, activitatea globală α (0,1 Bq/l) și β (1,0 Bq/l).
Scheme de stații de tratare

Într-o schemă de tratare generală procesele de decantare și filtrare alături de
procesele de coagulare-floculare și de filtrare/adsorbție pe cărbune activ granular,
ocupă cel puțin 50% din schema de tratare. Ele sunt completate în principal de
procese de oxidare și dezinfecție, care în anumite situații pot lipsi, cu excepția treptei
finale de dezinfecție. De asemenea, prezența treptei de corecție a pH-ului este
opțională, funcție de calitatea apei brute și de cantitățile de coagulant utilizate.
(Dozare dioxid de clor (ClO₂) pentru pre-oxidare, coagulant (Al₂(SO₄)₃), agent
pentru neutralizarea pH-ului (H₂SO₄), soluţie de apa de var in vederea corecţiei
pH-ului, polielectrolit pentru formarea flocoanelor)
Încadrarea proceselor de decantare și filtrare în schema de tratare generală
În figura următoare este prezentată o schemă tehnologică a unei uzine de apă,

aplicată în câteva mari uzine de tratare (Q>2000 m3/h) ce preiau apa brută direct din
fluviul Ruhr. Schema asigură o eliminare optimă a microorganismelor. Concentrația
de Cryptosporidium în apa râului Ruhr variază de la 0 la 5 unit./(100 dm3), iar
concentrația chisturilor Giardia de la 8 la 250 unit./dm3. Nu au fost detectate aceste
organisme în treptele premergătoare dezinfectării. Se remarcă prezența treptelor de

filtrare, începând cu filtrarea mecanică pe microsite în capătul amonte al filierei de
tratare şi continuând cu un pachet de trei trepte de filtrare (dublu strat, cărbune activ
Filieră tehnologică uzina de apă Mulheim (Ruhr)
granular și filtre lente) care asigură o eficiență foarte mare din punct de vedere
microbiologic.
Un exemplu de schemă tehnologică combinată (Q=3.2 m3/s) este prezentată

în figură. Apa brută (fluviul Elba) este puternic încărcată în poluanți. Filtrarea
primară (bazine de infiltrație) reduce de câteva ori încărcarea microbiologică iar în
cazul folosirii treptelor de floculare, sedimentare și filtrare, reducerea încărcării
microbiologice este de circa 99.99%.
Filieră tehnologică uzina de apă fluviul Elba

Prin curgerea în stratul subteran se obține o apă ce se încadrează în normele

privind calitatea apei potabile. Dezinfecția finală este aplicată pentru a preveni
creșterea masei bacteriene în sistemele de distribuție. Uzina este prevăzută a fi
modernizată cu treaptă de ozonare și filtre multistrat.
O schemă de tratare cu filtrare directă este prezentată în figura următoare.
Uzina de apă a orașului Los Angeles - SUA (Los Angeles Aqueduct Filtration Plant),
are o capacitate instalată de 18.5 m3/s, filiera tratare fiind prezentată în cele ce
urmează:
- Preozonare: 4 generatoare Brown Boveri (3780 kg O3/zi, doză medie ozon
1,5 mg/dm3), 4 bazine de contact (timp de contact minim 4,9 min.);
Uzina de apă Los Angeles
- Coagulare (amestec rapid): 8 camere de reacție echipate cu agitatoare

dinamice; timp minim de amestec 0,86 s pentru două camere înseriate. Reactivi
utilizați: clorură ferică, sulfat de aluminiu, polimeri anionici și neionici, sodă
caustică, clor;
- Floculare, 36 camere de reacție lentă: timp minim dc reacție lentă 8 min.
pentru 3 bazine înseriate;
- Filtrare, 24 unități (aria unei unități A=160 m2); strat de antracit cu înălțimea
de 2.4 m; viteza de filtrare 17,5 m/h;
- Dezinfecție finală cu clor (doză maximă clor 5,6 mg/dm3).
Se remarcă măsurile tehnice pentru asigurarea unei coagulări-floculări optime după
preoxidare cu ozon şi filtrarea pe un strat înalt de antracit (vF=17.5 m/h) care asigură
un timp de contact de 10 min.
Stația de tratare apă din municipiul Tulcea

Statia de tratare apa de suprafata din municipiul Tulcea asigura furnizarea apei
potabile in conformitate cu cerintele directivei UE 98/83/EC privind calitatea apei
potabile. Pentru respectarea cerintelor directivei UE 98/83/EC, procesul de tratare al
apei a cuprins pre-decantarea si pre-oxidarea apei brute captata din fluviul Dunarea,
treapta de coagulare, floculare si decantarea apei pentru reţinerea suspensiilor
coagulate, filtrarea apei prin filtre rapide cu nisip si filtre cu carbune activ granular,
tratarea apei filtrate cu ozon, urmat de dezinfectia finala cu clor.
În cadrul procesului tehnologic s-au executat instalatii noi de dozare dioxid
de clor (ClO₂) pentru pre-oxidare, preparare şi dozare coagulant (Al₂(SO₄)₃),
preparare şi dozare agent pentru neutralizarea pH-ului (H₂SO₄), preparare si dozare
soluţie de apa de var in vederea corecţiei pH-ului, preparare şi dozare polielectrolit
pentru formarea flocoanelor
Decantarea particulelor discrete

Decantarea particulelor discrete este caracterizată de faptul că acestea își
conservă proprietățile fizice inițiale (formă, dimensiuni și densitate) în cursul
procesului. Viteza de sedimentare este independentă de concentrația în substanțe
solide, datorită faptului că legile clasice Newton și Stokes sunt aplicabile în acest
caz. Acest tip de decantare se regăsește în principal în cazul deznisipatoarelor. In
practică, aceste tipuri de particule sunt relativ rare, chiar în deznisipatoare existând
tendința de aglomerare.
Prin fenomenul de sedimentare, viteza de sedimentare a particulei crește până
când forța de decantare (greutatea proprie a particulei) devine egală cu forțele de
frecare. Această situație, pentru care dVp/dt=0, corespunde punctului de echilibru al
forțelor care acționează asupra particulei.
Considerând forțele care acționează asupra particulei în curs de sedimentare,
conform figurii următoare rezultă:
Fr=Fg-Ff
în care: Fr - forța rezultantă (N);
Fg - forța gravitațională (N);
Ff - forța de frecare (N).
Forțele care acționează asupra unei particule în sedimentare
Expresiile forțelor de frecare, forțelor gravitaționale și rezultantelor

sunt următoarele:
unde: ρP - densitatea particulei (kg/m3 );

ρL - densitatea apei (kg/m3 );
b - volumul particulei (m3);
Ap - aria secțiunii particulei, normală la direcția verticală (m2);
CD - coeficient de frecare;
Vp - viteza de sedimentare a particulei (m/s);
t - timpul (s);
g - accelerația gravitațională (m/s2).
Pentru particule sferice, aria secțiunii particulei și volumul acesteia sunt:
Prin înlocuirea relațiilor rezultă:

Particula în procesul de sedimentare este accelerată până când (dVp/dt), la

echilibru rezultă:
Coeficientul de frecare CD este o funcție de numărul Reynolds (Re) și de

forma particulei (în funcție de regimul curgerii laminar sau turbulent).
Decantarea particulelor coloidale

Particulele din apa naturală variază ca origine, concentrație și mărime.
Acestea pot să provină din sol sau din surse atmosferice (argile, organisme patogene,
fibre de azbest) sau pot să fie rezultatul proceselor chimice și biologice care au loc
în apa brută (alge, precipitat de CaCO3,FeOOH, detritus organic acvatic).
Dimensiunile particulelor pot varia cu câteva ordine de mărime, de la câteva
zeci de nanometri (virusuri) până la câteva sute de micrometri (microplancton).
Toate aceste particule pot fi eficient îndepărtate din apa dacă procesele de coagulare-
floculare, decantare și filtrare au fost corect proiectate și sunt corect conduse.
Substanțele humice reprezintă componenta organică majoritară din apele
nepoluate. Acestea provin atât din sol cât și în urma proceselor chimice și biologice
cum ar fi descompunerea vegetației. Substanțele humice sunt clasificate în funcție
de solubilitatea acestora, după cum urmează:
- acizi fulvici - solubilitate ridicată, predominanți în apă;
- acizi humici - solubilitate scăzută.
Coloizii pot fi clasificați ca stabili sau instabili. Coloizii stabili se mai numesc
şi coloizi reversibili şi sunt stabili din punct de vedere energetic şi termodinamic. Ca
exemplu se pot enumera structurile ordonate de molecule de săpun sau detergent
(numite şi micele), proteinele, polimerii mari şi unele substanțe humice.
Coloizii care nu sunt stabili coagulează şi se mai numesc şi coloizi ireversibili.
Exemple de astfel de particule instabile din punct de vedere termodinamic includ:
argile, oxizi metalici şi microorganisme, practic toate particulele solide prezente în
apa naturală. Coloizii ireversibili pot să coaguleze încet sau rapid. Termenii de stabil
sau instabil sunt folosiți de cele mai multe ori pentru a caracteriza coloizii
ireversibili, având astfel o semnificație cinetică şi nu termodinamică sau energetică.
Un coloid stabil cinetic este o suspensie ireversibilă (sau instabilă termodinamic)
care coagulează foarte încet. Un coloid instabil cinetic este un coloid ireversibil care
coagulează rapid.
În tratarea apei, procesul de coagulare este folosit pentru a pentru favoriza

agregarea, pentru a transforma o suspensie stabilă în una instabilă. De exemplu, prin
coagulare, particulele care au stat în apă de lac luni sau ani de ale pot fi agregate într-
o oră sau mai puțin. Procesul de coagulare trebuie astfel condus încât să se poată
schimba şi controla natura stării de agregare a particulelor.
Printre coagulanții utilizați în mod frecvent în procesele de tratare a apei se
numără:
- săruri pe bază de aluminiu:
- sulfatul de aluminiu hidratat:
- polimeri pe baza de aluminiu:
- săruri pe bază de fier:
- clorură ferică:
- sulfat feros hidratat:
- sulfat feric:
- polimeri pe bază de fier:
Procesele de coagulare-floculare sunt mult îmbunătățite în prezența unor
adjuvanți de floculare. Aceștia sunt polimeri anorganici sau de natură organică
Câțiva dintre cei mai uzuali polimeri se prezintă în tabelul următor.
Greutate moleculară Sarcina Exemplu
Polietilenamina
Poliamina cuatenară
Redusă Cationic Epiclorhidrin-dimetilamina
PolyDADMAC (clorură dialidimetilamoniu)
Polietilenimina
Poliacrilamidă
Ne-ionică
Polietilenoxid
Poliacrilamidă hidrolizată
Anionică
Mare Acrilamidă / acrilat de copolimer
Acrilamidă / DADMAC copolimer
Cationic Acrilamidă / copolimer de amină
Polimer Mannich
Procese de coagulare-floculare
Coagularea este un proces complex prin care particulele coloidale cu
dimensiuni reduse sunt agregate în particule cu greutate suficientă pentru a fi
îndepărtate. Se poate considera că coagularea include: injecția coagulantului,
destabilizarea chimică a particulelor şi contactul fizic dintre particule şi are ca
rezultat procesul global de agregare a particulelor din apa care se tratează. Procesul
de coagulare se realizează de obicei în două tipuri de unități amplasate în serie:
unitate de amestec rapid în care se realizează dozarea coagulantului și destabilizarea

particulelor şi unitatea de floculare în care se realizează contactul interparticule.
Procesul fizic prin care se realizează contactul dintre particule (agregarea) se
numește floculare.
Procesele de coagulare-floculare a particulelor coloidale din apă se desfășoară
în trei faze:
- neutralizarea sarcinii electrice a particulelor coloidale prin adaosul de
coagulant; în această faza este recomandat un amestec energic;
- formarea microflocoanelor prin ciocnirea particulelor datorită mișcării
browniene (faza pericinetică);
- formarea macroflocoanelor, pe măsură ce mărimea lor creste (faza
ortocinetică) acestea capătă o mişcare de depunere.
http://www.spatiulconstruit.ro/foto/statii-de-tratare-a-apei-de-suprafata-
coagularea-flocularea-oxidare-si-control-ph-eco-avangard-poza-2-statii-de-tratare-
a-apei-de-suprafata-eco-avangard-object_id=153981
deva
https://youtu.be/kwC8eOCKzbA
hunedoara
https://youtu.be/2yPpKUxehhs
tulcea
https://binged.it/2xX2nvb
campia turzii
https://binged.it/2xWQHsv
solutie modulara
https://binged.it/2xQOqPB
solutie individuala
https://binged.it/2xQO2AD
EPURAREA APELOR UZATE
Introducere. Obiective
Obiectivul principal al epurării apelor uzate îl constituie îndepărtarea
substanțelor în suspensie, coloidale și în soluție, a substanțelor toxice, a
microorganismelor etc. din apele uzate, în scopul protecției mediului înconjurător
(aer. sol, emisar etc.).
Evacuarea apelor uzate neepurate sau epurate necorespunzător poate
prejudicia, printre altele, în primul rând, sănătatea publică; în această ordine de idei
ORDIN nr. 161 din 16 februarie 2006 pentru aprobarea Normativului privind
clasificarea calității apelor de suprafață in vederea stabilirii stării ecologice a
corpurilor de apa ( înlocuiește STAS 1481 si STAS 4706) prevede ca apele uzate să
fie evacuate, întotdeauna, în aval de punctele de folosință. De asemenea, stabilește
o serie de categorii de calitate a emisarului, care trebuie avute în vedere la evacuarea
apelor uzate.
Stațiile de epurare reprezintă ansamblul de construcții și instalații, în care
apele de canalizare sunt supuse proceselor tehnologice de epurare, care le modifică
în așa mod calitățile, încât să îndeplinească condițiile prescrise, de primire în emisar
și de îndepărtare a substanțelor reținute din aceste ape.
În prezent, stațiile de epurare pot fi clasificate în două mari categorii:
- orășenești;
- industriale.
Stațiile de epurare orășenești primesc spre epurare ape uzate menajere,
industriale, meteorice, de drenaj și de suprafață, în proporții variabile. O dată cu
industrializarea puternică a centrelor populate, se poate considera că nu mai există
stații de epurare care tratează numai ape uzate menajere.
Stațiile de epurare industriale tratează numai ape uzate industriale.
Epurarea în comun a apelor uzate orășenești cu cele industriale este
avantajoasă uneori, mai ales atunci când ultimele sunt în cantități mult mai mari
decât cele ce intră, în mod normal, în apele uzate orășenești.
Dintre aceste avantaje, menționăm:
- desfășurarea optimă a procesului de epurare, datorită substanțelor nutritive
conținute în unele ape uzate industriale;
- existenta unei singure stații de epurare, în care se tratează ambele feluri de
ape uzate, poate conduce la reducerea costului de producție al epurării apei și la o
cooperare mai eficientă între industrie și centrul populat, în vederea epurării apelor
uzate;
- existenta unui singur responsabil pentru epurarea apelor uzate de pe întreg

teritoriul centrului populat, ceea ce asigură și o eficiență mai mare a exploatării.
Epurarea în comun poate fi împiedicată de existenta unor substanțe
inhibatoare, în suspensie, din apele uzate industriale; în numeroase cazuri, acestea
pot fi îndepărtate în stații de preepurare, făcând-se astfel posibilă epurarea lor în
comun.
În județul Hunedoara, 63,25% din populația județului dispune de alimentare
cu apă în sistem centralizat, însă alimentările cu apă prezintă încă probleme de
extindere a capacității de stocare, tratare și distribuție, cu asigurarea protecției
sanitare a surselor.
Rețeaua de distribuție a apei, in lungime totală de 1.080 km este repartizată
in 14 localități urbane, respectiv in 66 localități rurale. Volumul total de apă
potabilă distribuit in anul 2005 a fost de 23.117 mii mc., din care pentru uz casnic
15.030 mii mc. Consumul total de apă potabilă / locuitor este 48 mc., din care pentru
uz casnic 31 mc./locuitor
Lungimea rețelelor de distribuție apă in județul Hunedoara
Privind calitatea apelor, județul Hunedoara are cel mai mare volum de ape
uzate din Regiunea V Vest (473 milioane mc. (76%)), din cauza volumului mare de
ape uzate rezultate din sectorul energetic (324 mc.)
Lungimea rețelei de canalizare în localitățile județului Hunedoara

În vederea epurării apelor uzate și a micșorării costului de epurare. în afară de

măsurile luate prin preepurarea unor ape uzate, care conduc, în final, la ușurarea
epurării acestora, mai trebuie avute în vedere:
- folosirea la irigații a apelor uzate orășenești sau industriale, procedeu de
epurare care conduce la sporirea recoltelor,
- recircularea apelor uzate epurate, care are ca rezultat reducerea investițiilor
aferente stațiilor de tratare și de epurare a apelor;
- reținerea și refolosirea unor substanțe valoroase, antrenate de apele uzate
(fibre de lemn, produse petroliere etc.) sau rezultate la epurarea apelor (nămoluri,
gaze etc);
- înlocuirea unor substanțe greu degradabile, cure fac parte din procesul
tehnologic al unor industrii, cu altele, mai ușor degradabile, pentru simplificarea
procesului de epurare și reducerea costurilor de epurare;
- folosirea capacității de autoepurare a emisarilor, în scopul reducerii
instalațiilor de epurare etc.
Reglementări pentru protecția apelor

Una dintre problemele majore de interes mondial ale sfârșitului de secol este
cea a protecției mediului. În aproape toate tarile se iau masuri pentru limitarea
poluării; s-au semnat o seric de convenții internaționale care armonizează aceste
măsuri la nivel mondial.
În intervalul de timp de după 1989, în România au fost luate măsuri pe plan
legislativ, organizatoric, instituțional și material în vederea monitorizării calității
factorilor de mediu. România este dc asemenea angajată în Programul Naţiunilor
Unite pentru Protecția Mediului și are obligații care decurg din Convențiile
Internaționale pentru Mediu, convenții la care țara noastră este parte.
Date fiind problemele extrem de complexe pe care le implică existența
poluanților reziduali în efluenții stațiilor de epurare mecano-biologică a apelor uzate
și eforturile financiare deosebite pe care le presupune rezolvarea acestor probleme,
sunt impuse o serie dc condiții, reglementate pe plan local, în România prin Normele
Tehnice de Protecția Apelor (NTPA 001, NTPA 002), iar pe plan european, pentru
țările membre, prin Directivele Consiliului Comunității Economice Europene, nr.
271/91, nr. 676/91 și prin Programul de Acțiune pentru Protecția Mediului în
Europa.
Pe plan național, în urma eforturilor susținute, depuse pentru o mai bună
protecție a calității apelor, au fost impuse o scrie de condiții restrictive cu privire Ia
evacuarea apelor în emisari. Aceste condiții sunt stipulate prin „Normativul privind
stabilirea limitelor de încărcare cu poluanți a apelor uzate evacuate în resursele
de apă, NTPA - 001" si prin „Normativul privind condițiile de evacuare a apelor
uzate în rețelele de canalizare ale localităților, NTPA -002".
Aceste normative au drept scop stabilirea atât a condițiilor de calitate a apelor

uzate înainte de evacuarea lor în resursele de apă sau în rețelele de canalizare ale
localităților, cât și a valorilor limită admisibile ale principalilor indicatori de calitate.
NTPA 001 - se referă la ape uzate de orice natură și anume ape uzate menajere,
ape uzate industriale, agrozootehnice, de mină sau de zăcământ, evacuate prin
sisteme amenajate, de incendiu, provenite din procese tehnologice proprii, precum
și ape uzate mixte, care au fost sau nu epurate. Valorile prevăzute de acest normativ
sunt valori maxime admisibile. Normativul prevede și restricții privind evacuarea
apelor.
NTPA 002 - se referă la calitatea apelor uzate, provenite atât din activități
sociale sau cu caracter economic, ce urmează a fi evacuate în rețelele de canalizare
ale localităților, cât și la cele evacuate direct în stațiile de epurare. Valorile prevăzute
dc acest normativ sunt valori maxime admisibile. NTPA 002 stabilește în plus
condițiile de evacuare a apelor uzate în rețelele de canalizare ale localităților și
restricțiile privind evacuarea apelor uzate în aceste rețele de canalizare.
Directiva Consiliului CEE 91/271 se referă Ia colectarea, tratarea și
deversarea apelor uzate orășenești și la tratarea și descărcarea apelor uzate din
anumite sectoare industriale.
Directiva Consiliului CEE 91/676 vizează reducerea poluării apelor provocată
sau indusă de nitrați, plecând de Ia surse agricole, precum și prevenirea unei noi
poluări de acest tip.
În tabelul 1 sunt prezentate limitele maxime admisibile ale indicatorilor de
calitate ai apelor uzate. Se observă că limitele maxime admisibile pe plan național,
cu privire la calitatea apelor uzate la deversarea în resursele dc apă sau canalizările
localităților, corespund în general directivelor elaborate de către Comisia
Comunității Economice Europene.
Limitele maxime admisibile ale indicatorilor de calitate ai apelor uzate

Compoziția apelor uzate și de suprafață

Compoziția apelor uzate determină, în mare măsură, atât dimensiunile stațiilor
de epurare, cât și calitatea apelor de suprafață (emisarii cei mai des folosiți), care pot
interveni la alegerea procedeului și a schemei de epurare.
Compoziția apelor uzate și a celor de suprafață se stabilește prin analize de
laborator, care:
a) determină cantitatea și starea materiilor, de orice fel, conținute în apă și, în
special, prezenta materiilor specifice apelor uzate (materii în suspensie, azot grăsimi,
cloruri etc);
b) ajută (a urmărirea procesului de descompunere a apelor uzate sau de

suprafața* (prin determinarea CBO5, O2, PH etc);
c) stabilește prezența și natura organismelor din apă, în scopul cunoașterii
stadiului epurării, în diferite trepte ale stației dc epurare.
Caracteristicile apelor uzate și de suprafață

Caracteristici fizice
Turbiditatea apelor uzate și a emisarilor indică numai în linii mari conținutul
de materii în suspensie ale acestora, deoarece nu există un raport bine definit între
turbiditate și conținutul în suspensii. Turbiditatea se măsoară în grade pe scara silicei
și se determină, în principal, pentru apa emisarilor și, numai uneori, pentru apele
uzate. Apele uzate orășenești au, în general, o turbiditate cuprinsă între 400 - 500
grade în scara silicei.
Culoarea apelor uzate proaspete este cenușiu deschis; prin fermentarea
materiilor organice din apă, culoarea apelor uzate devine mai închisă. Pătrunderea
în rețeaua de canalizare a unor ape industriale puternic uzate, colorate, conduce la
schimbarea totală a culorii apelor uzate.
Mirosul apelor uzate proaspete este aproape inexistent. Apele în curs de
fermentare au miros, mai mult sau mai puțin pronunțat, de ouă clocite, în funcție de
stadiul de fermentare în care se găsesc. Cantități importante de ape uzate industriale
pot produce mirosuri neplăcute.
Temperatura apelor uzate orășenești este, de obicei, cu 2 - 3°C mai ridicată
decât cea a apelor de alimentare. Unele ape uzate industriale, precum și apele
subterane, pot influența, într-un sens sau altul, temperatura apelor uzate, care
constituie un factor hotărâtor în epurarea apelor uzate. Coagularea substanțelor în
suspensie, procesele biologice etc. sunt influențate în mod deosebit de temperatură.
Caracteristici chimice
Materiile solide totale reprezintă suma dintre materiile solide în suspensie si
materiile solide dizolvate.
În tabel sunt date, comparativ, valori privind materiile în suspensie, valabile
pentru un oraș german (după K. Imhoff, specialist de origine germană) și pentru un
cartier din municipiul București.
Studiind cele două cazuri, se constată că, în general, valorile sunt comparabile,
cu deosebirea că, pentru cartierul din municipiul București, substanțele minerale sunt
în cantitate mai mare decât cele organice, deși, în general, așa cum se precizează în
literatura de specialitate, situația este inversa Această inversare a valorilor se
datorează industriei, care evacuează cantități masive de substanțe minerale și
demonstrează, încă o dată, influența apelor uzate industriale asupra compoziției
apelor uzate orășenești.
Consumul specific de apa pe cap de locuitor influențează, în mare măsură,
compoziția apelor uzate, cu cât consumul de apă este mai mare, cu atât apa uzată
este mai diluată și invers, deoarece cantitățile de materii, sub orice formă, evacuate
cu apele uzate, sunt în general de același ordin de mărime.
In funcție de cantitatea și calitatea lor, apele subterane care pătrund în rețeaua

de canalizare influențează caracteristicile apelor uzate.
Analizele pentru stabilirea caracteristicilor apelor uzate, necesare proiectării
stațiilor de epurare, furnizează suficiente detalii referitoare la aspectele deosebite
menționate; trebuie însă avută în vedere și dezvoltarea de viitor a centrului populat,
care poate influența semnificativ caracteristicile apelor uzate.
Materiile solide în suspensie, separabile prin decantare, sunt de o deosebită
importanță în dimensionarea decantoarelor și a bazinelor de fermentare a
nămolurilor. Materiile solide organice dizolvate constituie impurificarea organică și
pe baza ei se dimensionează treapta de epurare biologica, din stațiile de epurare.
Oxigenul dizolvat (O2) se găsește în cantități mici în apele uzate
(1-2 mgf/dm3), dar numai când sunt proaspete și după epurarea biologică. În funcție
de gradul de poluare, apele de suprafață conțin cantități mai mari sau mai mici de
oxigen. La saturare și la diferite temperaturi, cantitățile de oxigen - conținute în apa
curată, sunt date în tabelul următor.
Dacă o apă conține cantitățile de oxigen din tabel, acea apă se consideră
saturată: peste aceste valori, apa este suprasaturata, iar sub aceste valori, subsaturată.
În general, o apă curată, neimpurificată, conține o cantitate de oxigen care
corespunde saturării ei; suprasaturarea apare foarte rar, când apa se găsește într-o
turbulență excesivă, când este în prezența unor cantități mari de plante acvatice, care
consumă bioxidul de carbon și elimină oxigenul etc.; subsaturarea se produce când
apa este impurificată.
Cantitățile de oxigen în apă, la saturare, în funcție de temperatura apei
Deficitul de oxigen este cantitatea de oxigen care lipsește unei ape pentru a
atinge valoarea de saturare.
Pentru a putea stabili gradul de murdărire al unei ape de suprafață, este de
mare importanță cunoașterea conținutului de oxigen al acesteia.
Consumul biochimic de oxigen (CBO) al apelor uzate sau al emisarului,
reprezintă cantitatea de oxigen consumată pentru descompunerea biochimică, în
condiții aerobe, a materiilor solide organice totale, la temperatura și timpul
standard - 20°C, respectiv, 5 zile; în acest caz, valoarea respectivă se notează cu
CBO5 - consumul biochimic de oxigen la 5 zile.
Consumul biochimic de oxigen reprezintă gradul de impurificare a apei uzate
sau de suprafață; cu cât valoarea acestuia este mai mare, cu atât apa este mai
murdară.
Descompunerea biochimică a apelor uzate, respectiv consumul biochimic de
oxigen, se produce în două faze:
- faza primară (a carbonului), în care oxigenul se consumă pentru oxidarea
substanțelor organice, care începe imediat și are, pentru apele uzate menajere, o
durată de circa 20 de zile, la temperatura de 20°C, În urma descompunerii materiilor
organice - în al căror conținut intră carbon, azot și fosfor - se formează, în principal,
bioxidul de carbon (CO2), care rămâne sub formă de gaz în soluție sau se degajă;
- faza secundară (a azotului), în care oxigenul se consumă mai ales pentru
transformarea amoniacului în nitriți (NO- 2) și, apoi, în nitrați (NO- 3) începe după
aproximativ 10 zile și durează 100 sau chiar mai multe zile. Transformarea
constituie "procesul de nitrificare a materiilor organice".
Se poate admite că, între consumul biochimic de oxigen la 5 zile și cel la 20
de zile (consumul primar, L), exista relația:
CBO5=0,684· CBO20
Consumul chimic de oxigen (CCO) măsoară conținutul de carbon din toate
categoriile de materie organică, prin stabilirea oxigenului consumat de bicarbonații
de potasiu în soluție acidă.
Azotul total este alcătuit din amoniac liber, azot organic, nitriți și nitrați.
Azotul organic și amoniacul liber sunt luați ca indicatori ai substanțelor organic
azotoase, prezente în apa uzată, iar amoniacul albuminoidal ca indicator al azotului
organic, care se poate descompune. Amoniacul liber este rezultatul descompuneri
bacteriene a substanțelor organice.
Cantități de amoniac liber mai mari de 0,2 mg/dm3 indică existența unei
impurificări a apei uzate analizate.
Apele uzate proaspete au un conținut ridicat de azot organic și unul scăzut de
amoniac liber, iar apele mai puțin proaspete conțin aceste substanțe în proporții
inverse, respectiv - conținut mai mare de amoniac și mai scăzut de azot organic.
Nitriții reprezintă cea mai stabilă formă a materiilor organice azotoase și, îi
general, prezența lor indică o apă stabilă din punct de vedere al transformării. In apa
uzată proaspătă, nitriții și nitrații sunt în concentrații mai mici (sub 1/1 mil.).
Sulfurile sunt rezultatul descompunerii substanțelor organice sau anorganice
și provin, de cele mai multe ori. din apele uzate industriale.
Clorurile pot proveni din diferite surse (de exemplu, urină), de aceea cantități
de 8 - 15 g clorura de sodiu, cât elimină un om pe zi, nu pot constitui indici de
impurificare.
Acizii volatili indică progresul fermentării anaerobe a substanțelor organice.
Din acești acizi, prin fermentare iau naștere bioxidul de carbon și metanul în cazul
unei bune fermentări, pentru apele uzate menajere, acizii volatili, exprimați în acid
acetic, trebuie să fie în jur de 500 mg/dm3 (peste 300 mg/dm3 şi sub 2.000 mg/dm3).
Grăsimile si uleiurile, vegetale sau minerale, în cantități mari, formează o
peliculă pe suprafața apei, care poate împiedica aerarea, colmata filtrele biologice,
inhiba procesele anaerobe din bazinele de fermentare etc
Gazele cel mai des întâlnite la epurarea apelor sunt hidrogenul sulfurat,
bioxidul de carbon și metanul. Hidrogenul sulfurat indică o apă uzată ținută un timp
mai îndelungat în condiții anaerobe. Metanul și bioxidul de carbon sunt indicatori ai
fermentării anaerobe în amestec cu aerul, în proporție de 1:5 - 1:15 metanul este
exploziv.
Concentrația de ioni de hidrogen (pH) este un indicator al mersului epurării;
de el depinde activitatea microorganismelor, precipitările chimice etc. Valoarea
pH-ului trebuie să fie în jur de 7.
Potențialul de oxidoreducere (potențialul Redox, rH) furnizează informații
asupra puterii de oxidare, sau de reducere, a apei sau nămolului, în scara Redox;
notația rH exprimă inversul logaritmului presiunii de oxigen. Scara de măsură a
potențialului Redox are ca valori extreme 0 şi 42. Valorile sub 15 caracterizează faza
de oxidare (fermentare) anaerobă, iar valorile peste 25, faza de oxidare aerobă.
Putrescibiliatea este o caracteristică a apelor uzate care indică posibilitatea ca
o apă să se descompună mai repede sau mai încet.
Stabilitatea este inversul putrescibilităţii.

Stabilitatea relativă este exprimată (în procente) de raportul dintre oxigenul
disponibil în proba de analizat (sub formă dizolvată, sau sub formă de nitriți și nitrați)
și cererea de oxigen pentru satisfacerea fazei primare de consum a oxigenului. Ca
determinare, stabilitatea relativă este folosită foarte rar, deoarece unele substanțe
coloidale dizolvate in apă, precipită culoarea (dată de albastru de metilen), iar pe de
altă parte, valorile stabilității relative sunt nesigure, ele variind în funcție de natura
apei uzate.
Caracteristici biologice
În majoritatea cazurilor, diferitele organisme care se întâlnesc în apele uzate
au dimensiuni foarte mici. Cele mai mici sunt virusurile și phagii, urmate de bacterii.
Organismele mai mari sunt reprezentate de ciuperci, alge, protozoare, rotiferi, larve
de insecte, viermi, melci ele.
În scopul determinării concentrației diferitelor tipuri de bacterii din apă,
pentru a se putea aprecia gradul de impurificare a apei și pericolul de infectare,
analizele bacteriologice se fac de obicei în paralel cu cele chimice.
Absența bacteriilor dintr-o apă poate fi un indiciu clar al prezenței unor
substanțe toxice.
Coeficienți de transformare în locuitori echivalenți

În scopul dimensionării obiectelor din stația de epurare, aportul unor cantități
importante de ape uzate industriale trebuie, uneori, evaluat separat. Evaluarea exactă
se poate face numai pe baza unor determinări de laborator.
Coeficienții de echivalență, corespunzători unor ape uzate industriale, luându-

se ca bază materiile organice – CBO5= 54 g/loc și zi, sunt arătați în tabelul următor.
Coeficienți de echivalență
Pentru calcule aproximative, literatura de specialitate recomandă folosirea așa

numiților coeficienți de echivalență în locuitori sau coeficienți de transformare în
locuitori echivalenți (L.E.). Ei pot fi stabiliți luând ca bază, diferite caracteristici ale
apelor uzate orășenești medii; materiile organice, exprimate prin CBO5, materiile în
suspensie etc. sunt cele mai folosite caracteristici pentru stabilirea coeficienților de
transformare în locuitori echivalenți.
Într-un centru populat cu N locuitori, dacă acesta are - spre exemplu - o fabrică
dc prelucrare a laptelui, fără fabricarea brânzei cu o capacitate de prelucrare de
10.000l lapte sc mai adaugă un număr de 300…800 locuitori ai centrului populat,
stația se dimensionează pentru numărul total de locuitori (N+300…800).
Recoltarea probelor de ape uzate

Conform normativelor în vigoare, probele de apă uzată sau din emisari trebuie
recoltate și prelucrate în anumite condiții. Rezultatele obținute trebuie să fie
corespunzător scopului urmărit și în același timp, să poată fi comparabile cu cele
obținute în alte stații sau puncte pe emisari.
Recoltarea probelor dc apă se începe prin cercetarea:
- provenienței surselor de apă;
- stadiului canalizării;
- eficienței instalațiilor etc.
Într-un anumit punct de recoltare, atât cantitatea cât și calitatea apei pot avea
uneori variații foarte mari, motiv pentru care se recomanda să se ia probe momentane
din oră în oră (chiar mai des dacă este necesar), timp de 24 dc ore; aceste probe
trebuie să fie proporționale cu debitul și să se păstreze într-un vas mai mare, de unde,
la finele recoltării, se iau cantitățile de apă necesare fiecărei determinări. Probele

momentane trebuie să aibă cel puțin 250 cm3 și să fie recoltate manual, sau automat,
cu ajutorul unui dispozitiv, care recoltează probe proporționale cu debitul. Apa uzată
din vas constituie o probă medie. Pentru a împiedica apariția fenomenelor de
descompunere a substanțelor organice este necesar ca vasul să fie ținut ta o
temperatură scăzută, deoarece calitatea apei uzate, colectate în vas, poate varia în
timpul celor 24 de ore; în același sens, se pot folosi inhibatori (cloroform
formaldehidă etc.)
Câteodată, sunt suficiente și probe medii, pe 8 ore, perioadă în care apa
respectiv substanțele organice, nu încep să se descompună. Numărul de recoltări se
stabilește de la caz la caz
Vasele pentru recoltarea probelor trebuie să fie din sticlă, iar cantitatea de apă
uzată, necesară analizelor, să varieze in general între valorile 1…2 dm3
Locul cel mai indicat pentru recoltarea probelor de apă din emisari se găsește,
pe verticală, la 10-15 cm sub suprafața apei, unde, datorită vitezei mai mari a
acesteia, calitatea ei este omogenă. Pentru a asigura posibilitatea corelării calității cu
cantitatea, se recomandă ca punctele de recoltare să fie dispuse în apropierea
posturilor hidrometrice.
In stațiile de epurare trebuie să se ia probe de apă atât la intrarea, cât și la
ieșirea din fiecare instalație; în stațiile mici, probele se iau numai la intrarea și ieșirea
din stație.
Majoritatea determinărilor pot fi efectuate în laboratoarele de analiză, chiar
dacă acestea se găsesc la distanțe mari față de stația de epurare sau punctul de
recoltare.
Unele determinări însă. trebuie tăcute la locul de recoltare, ca dc exemplu:
temperatura, transparența, pH-ul. culoarea, gustul, CO2 liber, fixarea oxigenului și a
hidrogenului sulfurat (nu și pentru apele uzate) ctc.
O atenție deosebită, la recoltarea probelor de apă, trebuie acordată normelor
de protecție a muncii, pentru prevenirea unor accidente: căderi de la înălțime, înec,
loviri la manipularea capacelor, asfixieri, intoxicări etc.
În scopul evitării acestor accidente se vor folosi materiale dc protecție
adecvate: colaci de salvare, centuri de siguranță, mănuși de protecție, măști de gaze
etc.
SUBSTANŢE VALORIFICĂRILE DIN APE UZATE

Apele uzate menajere conțin importante cantități de azot, fosfor, și potasiu în
raport de 5:1:2,4 (în gunoiul de grajd, acest raport este de 2:1:2,4), care reprezintă
îngrășăminte prețioase pentru culturile agricole. După conținutul de azot, care
constituie elementul de bază în metabolismul plantelor, fiecare 1.000 m3 ape uzate
menajere este echivalent cu 10 tone gunoi de grajd. Asemenea ape, după epurarea
mecanică, pot fi valorificate la irigarea culturilor, însă este necesar să se respecte

regulile sanitare impuse de caracteristicile bacteriologice menționate.
Din procesele de epurare a apelor uzate rezultă nămolul care în urma
fermentării lui, rezultă gaze de fermentație (biogaz) cu un conținut de peste 70% în
metan, ce pot fi valorificate drept gaze combustibile; nămolurile fermentate pot fi
utilizate ca îngrășământ agricol în urma avizului sanitar în ceea ce privește existența
sau nu a bacteriilor patogene. Din nămolurile active se produce vitamina B12,
precum și furaj proteinat pentru hrana animalelor.
Din apele uzate industriale și din nămolurile reținute în stațiile de epurare se
pot valorifica importante cantități de materii prime existente în compoziția acestora,
oferind posibilitatea de a reduce durata de amortizare a cheltuielilor de investiții.
Astfel, din industria metalurgică, electronică, electrotehnică, electro-casnică,
tăbăcării ele. se obțin săruri metalice de crom, zinc, nichel, cupru etc, care pot și
trebuie reintroduse în circuitul economic
De asemenea, din unele ape industriale se pot recupera uleiuri, grăsimi,
produse petroliere etc, iar din diferite amestecuri de nămoluri, zguri, cenuși, steril în
amestec cu materiale clasice și/sau alți lianți se obțin materiale de construcții
(cărămizi, mortare, materiale de umplutură şi impermeabilizare ele).
În concepția actuală, industria apei, pentru că se poate aprecia că este o
adevărată industrie, trebuie să se ocupe în egală măsură atât de produsele dorite -
apa în cantitate suficientă și de calitate corespunzătoare - cât și de produsele nedorite
- apa uzată și nămoluri rezultate din epurarea acestor ape.
EPURAREA ȘI AUTOEPURAREA APEI

1. Epurarea apelor
Epurarea apelor reprezintă totalitatea operațiilor efectuate pentru diminuarea
conținutului de poluanți, astfel încât concentrațiile rămase să nu provoace poluarea
apelor receptoare. Epurarea se realizează într-o serie de utilaje, care alcătuiesc
stațiile de epurare.
Amplasarea staților de epurare a apelor uzate (poluate sau reziduale) se face
în aval de întreprinderea, sau întreprinderile poluante. Evacuarea apelor epurate
înapoi în albia râului are loc în aval, sau în amonte de zona de captare a apei. În
ultima situație, întreprinderea este direct interesată în efectuarea corespunzătoare a
epurării apei, deoarece urmează să o utilizeze în procesul de producție.
Din stațiile de epurare rezultă ape tratate, sau epurate și nămoluri. Nămolurile
se pot utiliza în agricultură, ca fertilizant, dar numai după analiza lor, pentru a nu
conține metale grele, substanțe toxice, germeni patogeni, etc. Utilizarea lor se face
numai pe soluri adecvate, în doze adecvate și urmărind în timp factorii de mediu.
Fig. 1 Scheme de evacuare a apelor epurate.

a - în aval față de captare; b - în amonte față de captare.
Procedeele de epurare a apelor reziduale măresc costul, deci trebuie să fi cât

mai simple, într-un număr cât mai redus de faze, cu consumuri specifice reduse de
energie electrică, combustibili și reactivi. Reactivii se aleg cu preturi scăzute (aer,
calcar, etc.) și se urmărește dozarea lor corectă, pentru a nu polua apa cu ei.
Cheltuielile de epurare se pot reduce prin recuperarea unor substanțe din apele
reziduale și valorificarea lor, ca de exemplu: fibre celulozice, grăsimi organice și
uleiuri vegetale, metale (Cu, Ni, Cd, Cr, Hg, etc.) fenoli, vitamina B12 etc.
Cheltuielile scad și dacă se valorifică nămolul, sau dacă se recirculă apele uzate.
Dacă apele epurate sunt eliminate cu conținuturi mai mari decât limitele admise de
standarde, atunci întreprinderea vinovată de încălcarea legii și plătește penalități.
Procese caracteristice epurării apelor uzate

În timpul epurării apelor uzate intervin procese de natură:
- mecanică; - chimică; - biochimică.
Procesele de natură mecanică au aplicare în cadrul decantării apelor uzate,
când, datorită acestora, cea mai mare parte din materiile solide în suspensie, sunt
îndepărtate din apele uzate.
Procesele de natură chimică intervin în timpul clorinării apelor uzate sau al
coagulării materiilor solide în suspensie, din acestea.
Procesele de natură biochimică rezultă din interacțiunea proceselor chimice și
biologice. În timpul acestor procese se produce descompunerea (mineralizarea)
materiilor organice din apele uzate și care, sunt combinații ale carbonului cu diferite
elemente și care, reprezintă cea mai mare parte a materiilor conținute în apele uzate
orășenești.
Toate procesele biologice, care intervin în timpul descompunerii substanțelor
organice, sunt - din punct de vedere chimic - de două categorii:
- procese aerobe, în cadrul cărora se produce combinarea substanțelor
organice cu oxigenul (oxidarea), cu eliminare de căldură:
- procese anaerobe, caracterizate prin dezintegrarea oxigenului (reducția) și
consum de căldură. Oxidarea substanțelor organice este specifică proceselor
anaerobe și se dezvoltă în bazinele de fermentare a nămolurilor.
Epurarea biologică implică numai procese aerobe, care depind de existența

bacteriilor aerobe, iar acestea, la rândul lor, de prezența oxigenului furnizat de
atmosferă sau de apă. La epuizarea oxigenului își încep activitatea bacteriile
anaerobe, cărora le este suficient oxigenul din materiile organice sau din nitrați,
nitriți, sulfați etc.
Bacteriile aerobe se găsesc în bazinele cu nămol activ sub formă de flocoane,
în filtrele biologice, ele constituie membrana biologică ce acoperă elementele
constitutive ale stratului filtrant. Pentru a trăi, bacteriile consumă substanța organică
din apa uzată, prin absorbție, eliminând-o în mod continuu sub formă lichidă sau
gazoasă, prin celule. Cele mai importante produse ale oxidării substanțelor organice,
care conțin, în principal carbon, oxigen, hidrogen și azot sunt bioxidul de carbon,
acidul azotic și anhidrida sulfurică.
Deoarece apele uzate conțin o cantitate suficientă de substanțe alcaline, acești
acizi se transformă, imediat după formarea lor, în săruri solubile în apă (nitrați,
sulfați, carbonați), cu excepția unei părți din bioxidul de carbon, care rămâne în
soluție sau se degajă.
Bacteriile anaerobe produc mineralizarea nămolului din rezervoarele de
fermentare a nămolului, din decantoarele cu etaj, fosele septice etc. Dacă nu se
intervine asupra operației de fermentare a nămolului, aceasta are, la început, un
caracter acid (fermentare acidă) și, numai după un anumit timp (circa 6 luni), devine
alcalină (fermentare mecanică). În timpul fermentării acide, oxigenul necesar
procesului este luat din materiile organice și din compușii solubili ai azotului.
Produșii descompunerii sunt bioxidul de carbon, cantități limitate de metan,
hidrogenul sulfurat și acizii organici volatili (acid acetic și butiric). Fermentarea
puternic acidă durează circa 2 săptămâni. In cursul fermentării metanice, care
urmează după o perioadă de maturizare de circa 6 luni (la 15°C), azotul este
transformat în amoniac; acesta, fiind puternic alcalin, anihilează acțiunea acizilor
formați anterior și procesul devine complet alcalin.
Acizii grași (acetic și butiric), formați în cadrul fermentării alcaline, se
descompun în bioxid de carbon și metan. Hidrogenul rezultat se combină cu
carbonul și formează metanul. După circa 30 de zile de la începerea fermentării
metanice, nămolul este complet stabilizat, are culoare cenușie și miros de gudron. În
stațiile de epurare se caută, pe cât posibil, să se evite fermentarea acidă, deoarece
aceasta conduce la mineralizarea lentă a nămolului.
După ce s-a produs fermentarea anaerobă a nămolului, acesta este întins pe
sol, unde intervin din nou bacteriile aerobe, completând mineralizarea substanțelor
organice.
În cadrul proceselor aerobe, sub acțiunea bacteriilor de nitrificare (bacterii

aerobe), se produce oxidarea compușilor azotului (în special a amoniacului),
transformându-i în nitriți (NO2-), care ulterior se transformă în nitrați (NO3-).
Compușii azotului se transformă în nitriți prin intermediul bacteriilor de tip
nitrosmonas, iar aceștia în nitrați, prin intermediul nitrobacteriilor. Acest proces se
numește nitrificare. Când toți compușii azotului s-au oxidat, epurarea apelor uzate
se consideră completă.
În cadrul proceselor anaerobe, oxigenul legat de azotul din nitriți și nitrați este
dezintegrat cu ajutorul bacteriilor de denitrificare (bacterii anaerobe), oxigenul
eliberat fiind folosit pentru oxidarea materiilor organice. Acest proces se numește
denitrificare.
Variante tehnologice de epurare a apelor uzate municipale

Epurarea apelor uzate se poate realiza prin metode ce se bazează pe procese
fizice, chimice și biologice, care diferă funcție de tipul poluanților și concentrația
lor în apa uzată.
Se poate face o clasificare a acestor metode luând în considerare tipul
procesului care stă la baza metodei de epurare:
- epurare mecanică, - epurare chimică, - epurare biologică și epurare avansată;
sau considerând operațiile și procesele unitare necesare pentru a realiza
îndepărtarea poluanților, într-un anumit stadiu al sistemului de epurare în:
- epurare primară, - epurare secundară, - epurare terțiară (avansată)
a.Procedeele de epurare mecanică

Asigură reținerea, prin procese fizice, a substanțelor poluante sedimentabile
din apele uzate, folosind in acest scop, construcții si instalații care rețin suspensiile
în funcție de mărimea lor.
Fig. 2 Epurare mecanică

G/S – grătare/site; DZ – deznisipator; DP – decantor primar.
Astfel, pentru reținerea corpurilor si suspensiilor mari se folosesc grătare si

site, în unele variante de scheme de epurare, aceasta operație se numește epurare
preliminara. Pentru separarea, prin flotare sau gravitaționala, a grăsimilor si
emulsiilor care plutesc in masa apei uzate, se folosesc separatoare de grăsimi, iar
sedimentarea sau decantarea materiilor solide, în suspensie separabile prin

decantare, are loc in deznisipatoare, decantoare, fose septice etc.
Acest procedeu de epurare este folosit frecvent in epurarea apelor uzate
menajere, constituind o etapa intermediară de realizare totala a epurării apelor,
îndeosebi pentru localitățile in care stația de epurare se construiește simultan cu
canalizarea localității. În cazul când în canalizarea orășeneasca sunt deversate mari
cantități de ape uzate industriale, pentru a proteja desfășurarea normala a proceselor
de epurare în treapta mecanică, se prevede o epurare preliminara alcătuită din bazine
de egalizare a debitelor, de uniformizare a concentrațiilor (pentru cazul apelor uzate
industriale evacuate în șarje tehnologice), sau în bazine de neutralizare pentru apele
puternic acide sau alcaline.
Schema de epurare cuprinde în mod obișnuit grătare, dezintegratoare de
deșeuri, deznisipatoare, separatoare de grăsimi, decantoare, rezervoare sau bazine de
fermentare a nămolurilor, instalații de deshidratare a nămolurilor.
b.Procedeele de epurare mecano – chimică

Epurarea mecano-chimică constă în reținerea substanțelor în suspensie,
coloidale și dizolvate prin tratarea apelor uzate cu substanțe chimice (reactivi).
Procedeele folosite sunt: neutralizarea, diluarea, coagularea și altele care reduc
concentrația substanțelor conținute în apele uzate. Epurarea chimică este însoțită este
de obicei și de o epurare mecanică, aceasta fiind alcătuită din grătare, decantoare,
centrifuge și de această metoda poartă denumirea de epurare mecano – chimică.
La apele uzate menajere epurarea chimică se aplică la dezinfectarea apelor
epurate parțial prin alte metode, la coagularea nămolurilor, la dezinfectarea
instalațiilor, etc.
Fig. 3 Epurare mecano-chimică

G/S–grătare/site; Dz–deznisipator; SP–separator grăsimi; DP – decantor primar;
Tot printre aceste metode de epurare mecano-chimice trebuie incluse și

metodele electrolitice (la trecerea unui curent electric prin apa uzată, ionii de
electrolit se colectează spre electrozii din oțel cu care intră în combinație, formându-
se oxizi de fier care acționează ca un coagulant). Epurarea chimică se face cu clor
gazos sau hipoclorit de calciu. Amestecul clorului cu apa uzată se poate realiza în
canalul de vărsare a apei epurate în emisar, sau într-un bazin de contact. Nămolurile
reținute în bazinul de contact sunt conduse în decantoarele primare iar de aici, la
instalațiile fermentare. Se aplica la apele uzate in compoziția cărora predomina
materii solide in suspensie, coloidale si dizolvate care nu pot fi reținute decât numai
prin tratarea acestor ape cu reactivi chimici de coagulare.
Fig. 4 Schema de epurare mecano-chimică
Această schemă cuprinde treapta de epurarea mecanică, la care se adaugă

instalațiile corespunzătoare tratării cu coagulanți sau stația de dezinfectare.
c. Procedeele de epurare mecano – biologică

Epurarea mecano–biologică folosește activitatea unor microorganisme pentru
oxidarea și mineralizarea substanțelor organice aflate în apa uzată. Epurarea
biologică este precedată în mod normal de epurare mecanică, necesitatea acesteia
nefiind impusă de fenomenele biologice, ci de faptul că mărește productivitatea
întregii instalații de epurare.
Bacteriile folosite în epurarea biologică diferă în funcție de tipul apei uzate.
Astfel, pentru apele uzate menajere, epurarea biologică se bazează pe bacterii aerobe
care preiau din aer sau din apă oxigenul de care au nevoie, ceea ce implică o bună
aerare, capabilă să furnizeze oxigenul necesar. Mineralizarea substanțelor organice
din apele uzate se poate realiza de asemenea în condiții anaerobe prin procese de
reducere, însă necesită mai mult timp, se produc mirosuri neplăcute și de aceea acest
procedeu poate fi utilizat în locuri izolate care să nu creeze folosințelor vecine
nocivități necorespunzătoare.
Epurarea biologică poate fi realizată prin două grupe mari de construcții și
anume:
- construcții în care epurarea se petrece în condiții apropiate de cele naturale,
între acestea se încadrează câmpurile de irigații, iazurile biologice și câmpurile de
infiltrații;
- construcții în care epurarea biologică se realizează în condiții create artificial
sub acțiunea bacteriilor aerobe puternic alimentate cu oxigen și anume: filtre
biologice numite biofiltre și bazine cu nămol activ numite și aerotancuri. La apele

uzate menajere, această epurare se face într-una sau cel mult două trepte. În
construcțiile din prima treaptă se realizează o epurare înaintată 99-99,5 % astfel încât
apele pot fi vărsate direct în emisari.
Fig. 5 G/S – grătare/site; Dz – deznisipator; DP – decantor primar;

BNA – bazin cu nămol activ; DS – decantor secundar.
În construcțiile de epurare din cea de-a doua treaptă, apele rezultate conțin
cantități importante de nămol activ, adică bogat populat în bacterii oxidante și care
nu pot fi evacuate în emisar pentru că ar provoca acolo aproximativ aceleași pagube
ca și apele uzate netrecute prin stația de epurare. Aceste nămoluri trebuie reținute în
stația de epurare întocmai ca și depunerile și nămolurile separate prin epurarea
mecanică, operație ce se realizează în decantoare, asemănătoare decantoarelor
folosite la epurarea primară.
Fig. 6 Schema de epurare mecano – biologică

Pentru diferențiere, decantoarele poartă denumirea treptei de epurare din care

fac parte. Astfel, la epurarea mecanică se numesc decantoare primare, la epurarea
biologică cu o singură treaptă – decantoare secundare, iar cele de la epurarea
biologică cu două trepte – decantoare terțiare. După decantarea secundară apele
uzate mai conțin încă bacterii banale și patogene, întrucât construcțiile pentru
epurarea mecanică și biologică nu asigură distrugerea totală a acestora.
Pentru distrugerea bacteriilor se folosește dezinfectarea apelor prin clorinare
sau prin alte mijloace.
Fig. 7 Schemă tehnologică generală stație de epurare ape uzate
În asemenea cazuri, epurarea mecano – biologică se completează deci cu o

epurare chimică. Nămolul reținut după epurarea biologică este supus prelucrării
odată cu acela provenit de la epurarea mecanică. Cum însă el conține o mare cantitate
mare de apă 98-99 %, înainte de a fi trimis la fermentare este uneori trecut prin
bazine de concentrare a nămolului; se obține astfel o oarecare reducere a cheltuielilor
pentru fermentare.
Epurarea biologică asigură un grad înalt de epurare, adeseori fiind practic
completă. Se bazează pe acțiunea comuna a proceselor mecanice, chimice si
biologice si pot avea loc in condiții naturale (câmpuri de irigare si de infiltrare, iazuri
biologice etc), sau in bazine de aerare cu nămol activ de mica sau de mare încărcare,
cu aerare normala sau prelungită.
Pentru apele uzate industriale in compoziția cărora lipsesc substanțele
nutritive (azot si fosfor) necesare bacteriilor aerobe, se prevăd bazine speciale pentru
introducerea acestor substanțe chimice (este mai economica soluția de epurare in
comun a acestor ape industriale cu apele uzate menajere, deoarece deșeurile
orășenești conțin suficiente cantități de azot si fosfor
În condițiile funcționarii normale a treptei de epurare primare si secundare,
eficienta acestora exprimata prin gradul de epurare realizat in ceea ce privește
materiile organice si a materiilor in suspensie, separabile prin decantare, poate fi
apreciat la 75 – 92 %.
Fig.8 Stație de epurare ape uzate
Fig.9 Stație de epurare ape uzate
Schema de epurare mecano-biologică cuprinde o treaptă de epurare mecanică

şi una de epurare biologică. Treapta de epurare mecanică este asemănătoare celei
precedente; ea poate fi completată cu bio-coagulatoare, în cazul în care în stație
există nămol activ, sau în lipsa acestuia - cu bazine de pre-aerare.
Tab. 1 Eficiența construcțiilor de epurare
Deși diferă prin dimensiuni și tehnologii folosite, cea mai mare parte a stațiilor
de epurare a apelor uzate orășenești au o schemă constructivă apropiată. Există și
unele realizate pe verticală, tip turn, dar majoritatea sunt pe orizontală. Ocupă relativ
mult teren, dar o parte din instalații se pot realiza în subteran, cu spatii verzi
deasupra.
Fig.10 Exemple stații de epurare

Seine Aval, Europe’s Largest Wastewater Plant facility near Paris (stanga)
Clichy-la-Garenne plant now treats more than 300 million m³ of wastewater every
year. During storms, it can receive up to 100 m³ of water per second (dreapta)
2. Autoepurarea apei
Autoepurarea apei reprezintă ansamblul de procese fizice, chimice și

biologice prin care apa se debarasează de poluanții conținuți, fără intervenția omului.
Autoepurarea apei este influențată de: natura și concentrația poluanților,
temperatură (care influențează viteza reacțiilor chimice și biologice), radiațiile
ultraviolete solare (cu efect bactericid, de distrugere a bacteriilor și bacteriostatic, de
stagnare a înmulțirii bacteriilor) și de regimul curgerii apei (debit, turbulență,
condiții de amestecare a efluentului cu receptorul). Argilele din albia râurilor
constituie adevărate bariere naturale contra migrării poluanților.
Procesele fizice care au loc la autoepurare sunt:
- diluția poluanților prin dispersarea în receptor;
- sedimentarea (căderea) particulelor solide din apă. Fenomenul depinde de
mărimea particulelor, densitatea lor, forma, densitatea efluentului, temperatură,
viteza de curgere a apei. Sedimentarea este favorabilă la particule grele, de mari
dimensiuni, când temperatura de curgere a apei este redusă, deci la râurile de șes.
Sedimentele se depun mai mult la maluri, care astfel pot deveni depozite de poluanți,
cu repercusiuni asupra vegetației, animalelor care se adapă, peisajului, devenind
locuri de înmulțire a paraziților;
- absorbția și absorbția poluanților pe și în alți poluanți, sau la mal.
Procesele chimice pot fi de: oxidare (datorită oxigenului dizolvat în apă),
reducere între poluanții existenți și precipitare. Precipitatele produc turbulență, după
care se depun.
Procesele biologice din ape depind în plus față de factorii menționați și de
concurența microbiană, sau antagonismul dintre microflora adăugată prin poluare și
flora deja existentă în apă. Se obțin astfel efecte bacteriostatice și bactericide. La
acestea se adaugă și acțiunea bacterivoră a organismelor acvatice. Substanțele
organice se degradează la compuși mai simpli (CO2, CH4, NH3, H2S, H2O).
Epurarea poate decurge aerob, în prezența oxigenului dizolvat în apă, dar și
anaerob, cu ajutorul unor bacterii care-şi procură oxigenul prin descompunerea unor
substanțe existente în apă. După această schemă se reduc nitrații, carbonații și
sulfații. Unele bacterii pot acționa atât aerob, cât și anaerob. Plantele acvatice absorb
CO2 și sărurile din apă, degajând oxigen. Animalele (scoicile, viermii, racii ş.a.) și
peștii rețin în corp unii poluanți, contribuind la epurarea apei, dar devenind nocivi
pentru animale și oamenii care se hrănesc cu ei. Poluarea intensă nu este redusă prin
autoepurare și apa "moare", fiind necesari câțiva ani pentru eliminarea sedimentelor,
a altor poluanți și repopulare.
Gradul de diluție
Gradul de diluție sau diluția d, este reprezentată de raportul dintre debitul
emisarului, Q, și debitul apelor uzate, q:
𝑑= 1.
În cazul unui amestec incomplet al celor două feluri de apă, se determină
diluția reală d.
În cazul unui amestec complet, cantitatea de materie, de un anumit tip
(suspensii, substanțe toxice etc.), se determină cu ecuația:
∙ ∙
𝐶 = 2.
în care:
Cam - este concentrația medie de materie, în apa amestecului (ape emisar și
ape uzate);
C- concentrația medie de materie, în apa emisarului;
c- concentrația medie de materie, în apa uzată;
Q- debitul emisarului; q-debitul apelor uzate.
Amestecul
Diluția, în conformitate cu ecuația (1.), poate fi folosită, în calcule, numai în
cazul amestecului complet al celor două feluri de ape. Amestecul complet se
realizează după un anumit timp, respectiv la o distanță mai mare sau mai mică, în
aval de secțiunea de evacuare a apei uzate.
În general, amestecul se datorează turbulenței apei, realizându-se complet pe
distanțe cu atât mai scurte, cu cât gradul de diluție este mai mic. Pentru a se realiza
un amestec rapid și cât mai complet se recurge la instalații de dispersie a apelor
uzate. După asemenea instalații, la numai câteva sute de metri, se poate conta pe un
amestec complet.
Diluția reală, sau gradul de diluție între secțiunea de evacuare și secțiunea de
amestec complet, se stabilește cu formula:
𝑑 =𝑎∙ 3.
în care: a este coeficientul de amestec al celor două feluri de ape.
Acest coeficient este subunitar și creste pe măsură ce punctul de calcul se
apropie de cel de amestec complet, unde teoretic are valoarea 1.
Coeficientul de amestec se determină, de obicei, cu formula lui I.D. Rodziler:
∙√
𝑎= ∙√
4.
∙
în care:
L este distanța dintre secțiunea de evacuare a apelor uzate și secțiunea de
calcul [m];
α - coeficient care ia în considerare condițiile hidraulice de amestec.
Coeficientul a se determină (după V.A. Frolov) cu formula:
𝛼 =𝜉∙𝜑∙ 5.
în care:
ξ - este un coeficient, care depinde de construcția de evacuare a apei uzate.
Pentru evacuări la mal, concentrate, ξ = 1,0; pentru evacuări în zona de viteză
maximă a emisarului, în talveg, ξ = 1,5; pentru evacuări prevăzute cu instalații de
dispersie (conducte orizontale cu orificii, așezate transversal pe direcția de curgere
a apei), ξ = 3,0;
φ = L/l este coeficientul de sinuozitate al râului, egal cu raportul dintre distanța
între secțiunea de evacuare a apei uzate și secțiunea de calcul L, și distanța între
aceleași secțiuni, dar în linie dreaptă l;
DT - coeficientul de difuzie turbulentă, care se determină cu ecuația:
∙
𝐷 = 6.
în care:
V este viteza medie, exprimată în m/s, a cursului de apă, în zona considerată:
H - adâncimea medie a cursului de apă, în zona considerată, exprimată în m.
Practic, pentru calcul se folosesc valorile termenului , furnizate în tabele.
Distanța de amestec
Rezolvând ecuația 4. în raport cu L, se poate determina distanța dintre
secțiunea de evacuare a apelor uzate și o secțiune oarecare, corespunzătoare unui
anumit grad de amestec al celor două feluri de ape.
În acest mod rezultă formula de calcul a distanței de amestec, La:
∙
𝐿 = 2,3 ∙ ∙ 𝑙𝑔 ( )∙
7.
Pentru amestecul complet (a = 1), valoarea distanței de amestec devine
La = ∞. De aceea, I.D. Rodziler apreciază că, pentru practică, este suficient dacă
se consideră a = 0,7 - 0,8 şi numai în cazuri excepţionale 0,85.
Uneori, distanța de amestec complet poate avea valori relativ mari, chiar zeci
de km, ceea ce conduce la formarea unei benzi de apă uzată în lungul emisarului,
care dă un aspect neplăcut apei acestuia, împiedicând și întârziind în același timp
dezvoltarea normală a procesului de autoepurare, care s-ar putea realiza în cazul unui
amestec complet chiar imediat după evacuarea apelor uzate.
Din această cauză, existența instalațiilor de dispersie a apelor uzate apare ca
o necesitate obligatorie, deoarece, numai în acest mod amestecul se realizează
imediat și se poate folosi, în întregime, posibilitatea de autoepurare a emisarului.
Mineralizarea
Transformările care conduc la autoepurarea emisarului sunt, de natură fizico-
chimică și biologică, dar cele mai importante sunt cele biologice-biochimice, care
contribuie în măsura cea mai mare la epurare și respectiv la mineralizarea materiilor
organice din apă.
Flora bacteriana se dezvoltă rapid în zona unde se produce mineralizarea,
formând depozite imense, care la ape mari sunt transportate pe zeci de kilometri,
unde descompunerea continuă. Această mișcare a masei în descompunere dă naștere
la noi zone de murdărie a emisarului, constituind așa-numitele zone de impurificare
secundară. Factorii care acționează și influențează în mare măsură
transformările biologice din apa emisarului sunt: temperatura, luminozitatea,
pH-ul, oxigenul.
Consumul de oxigen al cursului de apă
Pentru apele de suprafață, valorile vitezei consumului de oxigen depind de o
serie de factori:
- când viteza de curgere a apei emisarului este mare, aceasta poate duce la
mărirea valorii vitezei consumului de oxigen, deoarece se produce o antrenare a
nămolurilor de pe patul emisarului, nămoluri care au nevoie de oxigen pentru
mineralizarea materiilor organice pe care le conțin;
- adâncimea medie a apei emisarului acționează în sensul creșterii vitezei
consumului de oxigen la adâncimi mici și invers, pentru adâncimi mari. La râuri cu
adâncime mică, influența plantelor de fund și a bacteriilor este cu mult mai puternică
decât la râuri cu adâncime mare, deoarece acestea se dezvoltă mai rapid, necesitând
o cantitate sporită de oxigen, ceea ce conduce la mărirea vitezei consumului de
oxigen;
- organismele din apă, plante și animale, consumă o cantitate variabilă de
oxigen (prin procesul de respirație), care influențează, într-un sens sau altul, valoarea
vitezei consumului de oxigen.
Ecuațiile lui Wilhelmy, Streeter şi Phelps sunt valabile şi în cazul emisarilor.
Astfel, în conformitate cu formulele pentru calculul valorilor Xt şi Lt, dacă între două
puncte pe râu, a și b, situate unul de altul la o distanță corespunzătoare unui drum de
1 - 3 zile, nu intervin factori care să influențeze oxidarea biochimică normală,

ecuațiile amintite mai sus devin:
𝑋 = 𝐿 ∙ (1 − 10 ∙ ) 8.
∙
𝐿 = 𝐿 ∙ 10
în care:
Xb este consumul primar de oxigen în punctul b, efectuat în timpul t,
Lb - consumul primar de oxigen în punctul b, care mai este necesar apei, după
ce s-a scurs timpul t, până la 20 de zile;
La - consumul primar total de oxigen în punctul a, în timp de 20 de zile; între
acești parametri există relația: La = Xb+ Lb
k1 - viteza consumului de oxigen, care variază între 0,1 - 0,6, fiind în general
mai mică pentru emisari cu debite și adâncimi mari și mai apropiată de 0,6 - pentru
emisari mici și viteze mari.
Împrospătarea cursului de apă cu oxigen
Reaerarea - absorbția oxigenului - influențează în mare măsură procesele
biochimice din emisari, contribuind la regenerarea oxigenului dizolvat în apă,
consumat de materiile organice, în cadrul procesului de mineralizare.
Spre deosebire de instalațiile de epurare artificială (unde reaerarea se
realizează prin instalații pneumatice sau mecanice), în râuri, lacuri etc reaerarea se
produce prin dizolvarea oxigenului la suprafața apei și într-o măsură mai mică prin
absorbția oxigenului degajat de vegetația acvatică, în timpul asimilării clorofiliene.
Absorbția oxigenului se realizează în conformitate cu două legi (exprimate
prin relațiile matematice, stabilite de Streeter şi Phelps), şi anume:
• viteza de oxidare biochimică a substanței organice este proporțională cu
cantitatea de materii organice rămase neoxidate (legea lui Wilhelmy);
• viteza cu care apa curată este reaerată, în condiții de temperatură constantă
și amestec turbulent, este direct proporțională cu deficitul de oxigen existent, față de
saturație.
Celor două legi le corespund următoarele ecuații:
= =𝑘 ∙𝐿 9.
=𝑘 ∙𝐷
în care:
L - este consumul primar total de oxigen, în timp de 20 de zile, CBO20,
exprimat în mg/l;
K1 - viteza consumului de oxigen, în baza e;
K2 - coeficientul de reaerare, în baza e;
D1 - deficitul de oxigen, față de saturație, rezultat prin consumul oxigenului

de către materiile organice, exprimat în mg/l;
D2 - deficitul de oxigen, față de saturație, rezultat în urma completării
oxigenului prin oxigenul atmosferic, prin reaerare, exprimat în mg/l;
D- deficitul total de oxigen, exprimat în mg/l.
Deficitul total real de oxigen rezultă din suma algebrică a ecuațiilor de mai
sus, prin integrare și transformare se obține:
∙ ∙ ∙ ∙
𝐷 = ∙ (10 − 10 ) + 𝐷 ∙ 10 10.
în care:
- La este consumul primar total de oxigen - CBO20, la începutul procesului (în
punctul a pe râu), [mg/l];
- k1 viteza consumului de oxigen, în baza 10, [zile-1];
- k2 coeficientul de reaerare, în baza 10, [zile-1 ];
- Dt- deficitul de oxigen, față de saturație, la timpul t, [mg/l];
- Da - deficitul de oxigen inițial (în punctul a pe râu), [mg/l].
Se recomandă ca, pentru țara noastră, coeficientul de aerare să se determine
cu următoarea relație (stabilită de M. Negulescu):
,
𝑘 = 4,74 ∙ 11.
în care:
- V este viteza medie a apei, [m/s];
- h adâncimea medie a apei, [m].
Formula este aplicabilă pentru râuri a căror adâncime medie a apei nu
depășește 0,5 m, iar viteza medie V nu este mai mare de 1,5 m/s. Atenționăm că, în
țara noastră, pentru debitele de calcul, la care se stabilește posibilitatea de
autoepurare pe emisari, numai la maximum 5 % din cazuri adâncimea apei trece
peste 0,5 m.
Autoepurarea
Relația (10.) oferă posibilitatea de a cunoaște, la diferite intervale de timp,
care este deficitul de oxigen, respectiv cantitatea de oxigen rămasă în emisar, deci,
însuși mersul procesului de autoepurare.
Pentru diferite temperaturi și consumuri primare totale de oxigen, dacă se
cunosc deficitul total de oxigen, Da si valorile constantelor k1 şi k2 se pot trasa
curbele rezultate din aplicarea ecuației (10.), obținând-se un punct de maxim, care
corespunde deficitului maxim (critic) de oxigen, și timpului critic, ambele valori
variind în funcție de temperatură și consumul primar total de oxigen, La .
În mod practic, s-a constatat că timpul critic, corespunzător deficitului critic,

se produce între a doua și a treia zi de la evacuarea în emisar a apelor uzate.
Valoarea timpului critic, rezultată din anularea derivatei ecuației lui Dt este:
∙( )
∙
∙
𝑡 = 12.
Deficitul maxim de oxigen poate atinge uneori valori egale cu oxigenul care
ar putea exista în apă la temperatura respectivă, adică în apa râului, după un parcurs
de câteva zile. Prin reaerare, poate apărea din nou oxigen în apă și, atunci, deficitul
scade, iar oxigenul tinde să atingă valoarea de saturație.
Valorile deficitului și timpului critic sunt de o importanță deosebită pentru
realizarea condițiilor în care se poate produce autoepurarea deoarece, acestea
reprezintă valorile limită cele mai dezavantajoase, față de care se efectuează toate
calculele de autoepurare.
3. EVACUAREA APELOR UZATE ÎN EMISARI

Evacuarea apelor uzate în emisari nu trebuie să afecteze folosințele din aval;
de aceea, după amestecul cu apa uzată, este necesar ca apa emisarului să
îndeplinească o multitudine de condiții de calitate, conform Normelor Tehnice de
Protecție Apelor (NTPA).
Categorii de calitate
Categoriile de calitate a apei emisarilor, sau a unor tronsoane de pe aceștia,
sunt în funcție de folosința apei în aval de secțiunea de evacuare a apelor uzate.
În conformitate cu STAS 4706-88, există trei categorii de calitate:
Categoria I-a, ape care se folosesc pentru:
- alimentări centralizate cu apă potabilă;
- alimentarea cu apă a întreprinderilor din industria alimentară sau alte ramuri
industriale, precum și a unităților agrozootehnice, dacă anumite procese tehnologice
sau folosințe importante necesită apă de calitatea celei potabile;
- reproducerea și dezvoltarea salmonidelor, în anumite zone ale cursurilor de
apă, precum și alimentarea cu apă a amenajărilor piscicole salmonicole;
- ștranduri organizate.
Categoria a II-a, ape care se folosesc pentru:
- piscicultura (în afară de salmonicultură), în anumite zone ale cursurilor de
apă, precum și pentru alimentarea cu apă a amenajărilor piscicole, în afara celor
salmonicole;
- scopuri urbanistice și de agrement.
Categoria a III-a ape care se folosesc pentru:
- alimentarea cu apă a sistemelor de irigație;

- alimentarea cu apă a industriilor, în scopuri tehnologice.
În conformitate cu Ordinul 161 din 2006, se stabilesc 5 stări ecologice pentru
râuri şi lacuri naturale: foarte bună (I), bună (II), moderată (III), slabă (IV) și proastă
(V), pe baza elementelor de calitate biologice, hidromorfologice, chimice și fizico-
chimice.
Studii și analize pentru stabilirea gradului de epurare
Stabilirea schemei de principiu a unei stații de epurare constituie faza
premergătoare a proiectării acesteia. În acest scop, se determină gradul de epurare,
care trebuie realizat de stația de epurare, în baza unor date, parametri etc, obținuți
prin studii și cercetări aprofundate.
STAS 1481 furnizează precizări în legătură cu aceste studii necesare la
stabilirea schemei. De cele mai multe ori, culegerea tuturor acestor date devine o
operație laborioasă și de durată, datorită faptului că studiile și măsurătorile din teren
trebuie prelucrate în birouri, cercetate în laborator etc.
Studiile și măsurătorile pe teren și în laborator se refera la:
- determinarea caracteristicilor fizico-chimico-bacteriologice privind calitatea
apei emisarului și a apelor uzate (O2, CBO5, CBO20, temperatura, viteza consumului
de oxigen k1, coeficientul de reaerare k2 etc.);
- determinări fizico-chimice și bacteriologice asupra nămolurilor provenite
din apele uzate;
- determinarea caracteristicilor fizico-chimico-bacteriologice ale apelor
meteorice, colectate din rețeaua de canalizare;
- studii hidrologice asupra emisarului (debite, viteze, adâncimi de apă etc);
- măsurători de debite pentru apele uzate;
- studii topografice și geotehnice pe amplasamentele posibile ale stației de
epurare și la punctele de evacuare a apei epurate;
- date privind sistematizarea centrului populat;
- date privind canalizarea existentă;
- folosințele în amonte și în aval de viitorul amplasament al stației de epurare
și categoria de calitate a acestora;
- date privind folosințele viitoare, prevăzute în planurile de perspectivă ale
gospodăririi apelor (de la instituțiile de resort);
- studii meteorologice în zona viitorului amplasament al stației de epurare, cu
referire la direcția vânturilor dominante; se vor evita amplasamentele de pe care
vânturile dominante pot transporta mirosurile neplăcute spre centrul populat;
- analiza posibilităților de alimentare cu apă potabilă, gaze și energie, de

transport ușor al personalului și utilajelor;
- analiza posibilităților de folosire a unor substanțe, rezultate ca urmare a
epurării apelor uzate; nămoluri, gaze, ape uzate pentru irigații etc.
4. GRADUL DE EPURARE NECESAR

Prin grad de epurare necesar (eficiența necesară a se realiza de către stația de
epurare) se înțelege procentul de reducere, ca urmare a epurării, a unei părți dintr-o
anumită substanță conținută în apa uzată, astfel încât partea ce a mai rămas din
această substanță în apa epurată, după amestecul cu apa emisarului, să rămână sub
valoarea limită indicată de OM nr. 161/2006 Normativului privind obiectivele de
referință pentru clasificarea calității apelor de suprafață –NCCAS- (înlocuiește
standardul STAS 4706-88) și NTPA-001/2002. La stabilirea gradului de epurare se
ține seama de calitatea corespunzătoare folosințelor din avalul punctului de
deversare, conform normelor în vigoare.
Ținând seama de eficientele care pot fi realizate în stațiile de epurare astfel și
de gradul de epurare rezultat din calcul, se poate decide în final tipul de stație care
trebuie ales în scopul obținerii gradului de epurare necesar.
Gradul de epurare se calculează cu relația:
𝑀−𝑚
𝛽= ∙ 100 %
𝑀
unde: - M concentrația inițială a substanței pentru care se determină gradul de
epurare;
- m concentrația aceleiași substanțe, după epurare, stabilită astfel încât după
amestecul cu apa emisarului valoarea concentrației acesteia, în emisar, să rămână
sub cea limită prevăzută în normativ.
Substanțele sau caracteristicile apelor uzate și ale emisarului care se iau în
considerație la determinarea gradului de epurare necesar sunt: suspensiile, CBO5,
O2, pH-ul și substanțele toxice.
a. Calculul gradului de epurare necesar din punct de vedere al suspensiilor

În vederea determinării gradului de epurare necesar din punct de vedere al
suspensiilor se va face următoarea succesiune de calcule:
1o Se determină gradul de diluție d:
𝑑 = 𝑄/𝑞
unde: Q - debitul emisarului
q - debitul apelor uzate
2o Se verifică dacă amestecul se face complet până în secțiunea de calcul:

1 − 𝑒 ∙√
𝑎=
𝑄
1+ ∙ 𝑒 ∙√
𝑞
unde: - L distanța dintre secțiunea de evacuare a apelor uzate și secțiunea de calcul
(secțiunea de calcul se consideră la 1 km în amonte față de cea de referință);
- α coeficient care ia în considerare condițiile hidraulice de amestec.
3o Se determină diluția reală d' :
𝑄
𝑑 =𝑎∙
𝑞
o
4 Se determină în funcție de diluție cantitatea maximă admisibilă de
suspensii din tabelul următor:
Cantitățile maxime de suspensii posibil a fi evacuate în apele de suprafață, în

funcție de gradul de diluție
Cantitatea maximă de suspensii, mg/dm3
Gradul de diluție
I II III
20...40 25...60 30...100 0...20
40...100 60...150 100...250 20...50
100...300 150...450 250...750 50...150
300...1000 450...1500 750...2500 150...500
5o Se va determina din nou gradul de epurare cu relația:

𝑑 = 𝑄/𝑞
o
6 Se verifică dacă gradul de epurare rezultat este satisfăcător pentru condițiile
de calitate prevăzute de categoria a III-a (STAS 4706-88, respectiv clasa V după
Normativului privind clasificarea calității apelor de suprafață în vederea stabilirii
stării ecologice a corpurilor de apă) în secțiunea de evacuare a apelor uzate,
considerând că amestecul se face complet în această secțiune.
Apa emisarilor trebuie să se încadreze din punct de vedere calitativ în situația
cea mai nefavorabilă (limitele clasei a III-a), evacuările de ape uzate nu trebuie să
murdărească apa emisarului astfel încât valorile caracteristicilor acestuia să coboare
sub limitele clasei celei mai nefavorabile (limitele clasei a III-a). Nu se poate lua în
considerare amestecul pe distanțe lungi, deoarece impurificarea mare a apei poate să
întârzie autoepurarea sau să dea naștere la benzi de apă murdară.
b. Calculul gradului de epurare necesar din punct de vedere al CBO5

În funcție de modul în care se realizează aerarea, calculul se face în secțiunea
de calcul situată la 1 km amonte de secțiunea de folosință, cu ajutorul ecuației:
. . . . .
∙
𝐶𝐵𝑂 ∙ 𝑞 ∙ 10 + 𝑎 ∙ 𝑄 ∙ 𝐶𝐵𝑂 ∙ 𝑞 ∙ 10 ∙ = (𝑎 ∙ 𝑄 + 𝑞) ∙ 𝑁
. . .
unde: 𝐶𝐵𝑂 – consumul biochimic de oxigen la 5 zile al apelor uzate
admisibil în secțiunea de evacuare;
. .
𝑘 – viteza consumului de oxigen al apelor uzate înainte de evacuarea lor
în emisar;
𝐶𝐵𝑂 - consumul biochimic de oxigen la 5 zile al apelor emisarului, în
secțiunea de evacuare a apelor uzate;
𝑘 - viteza consumului de oxigen al apelor emisarului amonte de secțiunea de
evacuare;
a, Q, q – coeficientul de amestec, debitul emisarului și debitul apelor uzate;
N – cantitatea de CBO5 admisă pentru amestec în secțiunea de calcul, conform
normelor în vigoare;
t – durata parcurgerii apei, în zile, de la secțiunea de evacuare până la
secțiunea de calcul.
Se va obține:
. . . 𝑎∙𝑄 1 𝑁
𝐶𝐵𝑂 = ∙ . . 𝑁 − 𝐶𝐵𝑂 ∙ 10 ∙ + . .
𝑞 10 ∙
10 ∙
∙
Valorile 10 se determină grafic.
Considerându-se că amestecul se face complet, se verifică dacă gradul de
epurare rezultat este satisfăcător pentru condițiile de calitate a clasei III (V), în
secțiunea de evacuare, pornind de la relația?
. . .
𝐶𝐵𝑂 (𝑎 ∙ 𝑄 + 𝑞) = 𝐶𝐵𝑂 ∙ 𝑎 ∙ 𝑄 + 𝐶𝐵𝑂 ∙𝑞
de unde se obține:
. . .
𝐶𝐵𝑂 ∙ 𝑎 ∙ 𝑄 + 𝐶𝐵𝑂 ∙𝑞
𝐶𝐵𝑂 =
𝑎∙𝑄+𝑞
unde: 𝐶𝐵𝑂 - consumul biochimic de oxigen la 5 zile al amestecului apă uzată
epurată și apă din râu, valoare care trebuie să fie mai mică decât ce impusă prin
clasa de calitate III (V);
Dacă nu se ține cont de aerare, se ia în considerare doar diluția, consumul
biochimic de oxigen se poate calcula cu relația:
. . . 𝑎∙𝑄
𝐶𝐵𝑂 = ∙ (𝑁 − 𝐶𝐵𝑂 ) + 𝑁
𝑞
c. Calculul gradului de epurare necesar din punct de vedere al O2

Ținând seama că, în receptor regimul oxigenului dizolvat într-o secțiune
oarecare este determinat de desfășurarea simultană a două procese, consumul
oxigenului din apă (în cazul autoepurării organice) și împrospătarea cu oxigen prin
reaerare la suprafața apelor, calculul urmărește ca în punctul cu deficitul maxim
corespunzător timpului critic să fie asigurată o cantitate minimă de oxigen care să
asigure menținerea viții în emisar ( 4mg/dm3 pentru receptori de categoria a III-a).
𝑘 𝐷 ∙ (𝑘 − 𝑘 )
𝑙𝑔 ∙ 1−
𝑘 𝑘 ∙𝐿
𝑡 =
𝑘 −𝑘
unde: 𝑘 – viteza consumului de oxigen al apei râului în amonte de secțiunea de
evacuare a apelor uzate;
𝑘 – coeficientul de reareare al apei râului în amonte de secțiunea de evacuare
a apelor uzate;
Da – deficitul de oxigen inițial din apa râului în amonte de secțiunea de
evacuare a apelor uzate;
La – consumul primar total de oxigen (𝐶𝐵𝑂 )al amestecului de apă uzată și
din râu în secțiunea de evacuare a apelor uzate.
Deficitul inițial de oxigen:
Da=O2s-O2r
unde: O2s – oxigenul dizolvat la saturație în apa râului, la debitul și temperatura de
calcul;
O2r - oxigenul dizolvat real în apa râului, la debitul și temperatura de calcul;
Consumul primar total de oxigen exprimat prin CBO20am (mg/dm3) al
amestecului celor două feluri de ape în secțiunea de evacuare este dată de relația:
. . .
𝑞 ∙ 𝐶𝐵𝑂 + 𝑎 ∙ 𝑄 ∙ 𝐶𝐵𝑂
𝐿 = 𝐶𝐵𝑂 =
𝑞+𝑎∙𝑄
. . .
unde: 𝐶𝐵𝑂 – reprezintă materia organică din apele uzate epurate care
ajunge în emisar (receptor);
𝐶𝐵𝑂 - materia organică din apa emisarului, în amonte de evacuarea apelor
uzate.
Deficitul critic se calculează cu relația:
𝑘 ∙𝐿
𝐷 = ∙ 10 ∙ − 10 ∙ + 𝐷 ∙ 10 ∙
𝑘 −𝑘
Se calculează în continuare diferența dintre oxigenul la saturație și cel critic

și se verifică dacă valoarea obținută depășește limita admisibilă indicată în
standarde.
Or=O2s-Dcr
Dacă diferența este mai mare, se calculează gradul de epurare, iar dacă
diferența este mai mică se reface calculul, prin încercări succesive se va stabili o
noua valoare a lui La.
d. Calculul gradului de epurare necesar din punct de al pH

Pentru a putea evacua ape uzate acide sau bazice într-un receptor trebuie să se
ia în considerare capacitatea neutralizantă a acestuia.
Caracteristica este dată de conținutul de bicarbonați de calciu Ca(HCO3)2 și
bicarbonați de magneziu Mg(HCO3)2 existent în apele receptorului și de conținutul
de acid carbonic liber sub formă de anhidridă carbonică dizolvată CO2.
Acizii care se evacuează în emisar împreună cu apele uzate de proveniență
industrială reacționează cu bicarbonații, punând în libertate acidul carbonic,
reducându-se cantitatea de bicarbonați din apă în acest mod.
Reacția de neutralizare a acidului sulfuric este:
Ca(HCO3)2+H2SO4=CaSO4+2CO2
Când în apă se introduc alcalii, aceștia sunt neutralizați de acidul carbonic
liber astfel:
Ca(OH)2+ CO2=CaCO3+H2O
În conformitate cu NTPA-001/2002 valoarea pH a receptorului, după
evacuarea apelor uzate trebuie să rămână în limitele 6,5-8,5 pentru orice diluție.
e. Calculul gradului de epurare necesar din punct de vedere al substanțelor
toxice
Calcul simplificat se face cu ajutorul următoarei relații:
𝐶 =𝑑 ∙𝑑 +𝑏
unde: 𝐶 - este concentrația maximă de substanță toxică admisă a fi evacuată în
emisar, [mg/dm3];
dlim - limita maximă admisă de substanță toxică, conform NTPA-001/2002,
[mg/dm3];
b - concentrația de substanță toxică în apa emisarului, înainte de evacuarea
apelor uzate, [mg/dm3];
d’ - gradul de diluție
EPURAREA MECANICĂ A APELOR UZATE
Epurarea mecanică asigură eliminarea din apele uzate a materiilor insolubile și a

celor care plutesc pe baza unor procese fizice definite de diferențele de densitate ale
acestora față de a apei.
Impuritățile grosiere și grele sunt reținute pe grătare, site, deznisipatoare,
decantoare, iar cele ușoare sunt reținute în separatoarele de grăsimi.
Cominutoare (grătare tăietoare)

Cominutoarele, sau grătarele mecanice tăietoare, sunt echipamente mecanice
prevăzute cu rotor cu muchii tăietoare care toacă materialul până la o dimensiune
cuprinsă între 0,15 şi 3,0 mm.
Dezintegrator
motor electric; 2 - corpul dezintegratorului; 3 – cuţite
Cominutoarele sunt grătare mecanice prevăzute cu mecanisme de tăiere-

fărâmițare, care lasă să treacă mai departe, împreună cu apa uzată, numai materii în
suspensie sub o anumită dimensiune. Ajunse în bazinele de fermentare, aceste materii
în suspensie produc o creștere a cantității de spumă şi crustă, ceea ce necesită luarea de
1
măsuri suplimentare în exploatare. Folosirea cominutoarelor evită producerea de

mirosuri neplăcute, rezultate în timpul manevrării reținerilor de pe grătare.
El constă dintr-un tambur cu fante rotitor (grătarul), pe care sînt montate o serie
de cuțite și bare de fărâmițare. La exteriorul tamburului se găsește un cilindru fix, care
la interior are o serie de dinți (așezați ca un pieptene). Apa uzată împreună cu materiile
în suspensie mai mici decât fantele intră în tambur și pleacă mai departe pe la partea
inferioară a acestuia. Reținerile sunt în permanență fărâmițate de cuțite până când au o
dimensiune mai mică decât fantele, fiind apoi antrenate cu apa uzată. Bazinul în care
se așază cominutorul trebuie să aibă o formă adecvată din punct de vedere hidraulic, în
scopul unei bune funcționări a acestuia. Pentru reparare, cominutoarele sunt prevăzute
cu un canal de by-pas sau cu un cominutor de rezervă. Dacă se cunoaște că apele uzate
au mult nisip sau substanțe abrazive, cominutoarele trebuie așezate în aval de
deznisipatoare. https://www.youtube.com/watch?v=mvRaYlO877Q
Tehnologiile mai noi pot integra pe lângă dezintegrator și un sistem de filtrare cu

site și transport deșeuri cu un transportor melcat, după cum se observa din figura.
Grătare rare și dese

Grătarele, conform STAS 12431-90, se prevăd la toate stațiile de epurare,
indiferent de sistemul de canalizare adoptat independent de procedeul de intrare a apei
în stația de epurare - prin curgere gravitațională sau sub presiune. In acest din urmă caz,
grătarele se prevăd înaintea stației de pompare.
Scopul grătarelor este de a reține corpurile plutitoare și suspensiile mari din apele
uzate (crengi și alte bucăți din material plastic, de lemn, animale moarte, legume, cârpe
și diferite corpuri aduse prin plutire etc), pentru a proteja mecanismele și utilajele din
stația de epurare și pentru a reduce pericolul de colmatare ale canalelor dc legătură
dintre obiectele stației de epurare.
2
Grătare rare curățire mecanizată, stația de epurare apă Hunedoara
Grătarele se confecționează sub forma unor panouri metalice, plane sau curbe, în
interiorul cărora se sudează bare de oțel paralele prin care sunt trecute apele uzate.
Grătare dese curățire mecanizată, stația de epurare apă Deva
In funcție de distanta dintre aceste bare, se deosebesc grătare rare și grătare dese.
Barele cele mai frecvent folosite sunt cele de secțiune dreptunghiulară (10 x 40 mm sau
8 x 60 mm), dimensiunea minimă fiind așezată normal pe direcția de parcurgere a apei.
Pentru a reduce mărimea pierderilor hidraulice la trecerea apei prin grătar, se
3
recomandă rotunjirea muchiilor barelor. În unele situații se poate accepta soluția cu bare
cu secțiunea rotundă care, sub aspect hidraulic, prezintă rezistențe minime, în schimb
sunt dificile de curățat în timpul exploatării.
Pierderea de sarcină Δh la trecerea apei prin grătar se calculează cu relația dată
de Kirschmer.
unde : v este viteza de trecere a apei printre barele grătarului, iar ξ coeficientul
pierderii de sarcina locala.
De regulă, pierderile de sarcină nu depășesc 0,005 bar. Pentru a tine seama însă
de pierderile de sarcină suplimentare date de inundarea grătarului, la calculul pierderilor
totale de sarcină prin instalație, valorile rezultate din relație se majorează de trei ori.
Grătarele rare îndeplinesc de obicei rolul de protecție a grătarelor dese împotriva
corpurilor mari plutitoare. Distanța între barele acestui grătar variază în limitele 50- 100
mm.
Grătarele dese prezintă deschiderile dintre bare de 16 -20 mm, când curățirea lor
este manuală, și de 25 - 60 mm, la curățirea lor mecanică. Cele din fața stațiilor de
pompare a apelor uzate brute au interspațiile de 50 - 150 mm.
După modul lor de curățire, panourile de grătar pot fi verticale sau înclinate. Cele
cu curățire manuală se recomandă a fi înclinate față de orizontală, sub un unghi de 30 -
45°, iar grătarele cu curățire mecanică pot avea o înclinare de 45 - 90° (frecvent acest
unghi este cuprins între 60 şi 75°).
Grătar des pentru reținerea suspensiilor, curățire manuală

1 – influent; 2 – stavile; 3 – grătar; 4 – batardou la ieşire.
Față de aceste soluții clasice de grătare, în prezent se aplică grătare cu funcționare

automată care, în afară de faptul că sunt caracterizate de o fiabilitate ridicată (piese în
mișcare cu turație redusă), prezintă un consum mic de energie şi o eficiență deosebită
privind reducerea materiilor grosiere din apă deoarece interspațiile sunt mult mai mici,
între 0,25 mm până la 15 mm.
4
Aceste instalații sunt executate din oțel inoxidabil de către diferite firme cu
experiență în acest domeniu (Europa) America, Japonia etc), permițând extragerea
continuă a depunerilor de pe grătare şi transportul lor la suprafață printr-un transportor
melcat spre un jgheab din apropiere unde are loc operația de spălare şi apoi de presare,
volumul fiind redus până 1a circa 55%. Materialul spălat şi presat se transportă în
containere speciale spre zonele de depozitare a deșeurilor.
Grătarele cu curățire manuală se utilizează numai la stațiile de epurare mici cu
debite până la 0,1 m /s, care deservesc maximum 15.000 locuitori. Curățirea se face cu
greble, căngi, lopeți etc, iar pentru ușurarea exploatării se vor prevedea platforme de
lucru la nivelul părții superioare a grătarului, lățimea minimă a acestora fiind de 0,8 m.
Având în vedere variațiile mari de debite ce se înregistrează în perioadele ploioase sau
uscate de-a lungul unui an, exploatarea va fi mult ușurată dacă se prevăd două panouri
de grătare aferente debitelor respective.
Grătar plan cu curățire manuală – variante constructive
Grătarul cu curățire mecanică constituie soluția aplicată la stațiile de epurare ce

deservesc peste 15.000 locuitori, deoarece, în afară de faptul că elimină necesitatea unui
personal de deservire continuă, asigură condiții bune de curgere a apei prin interspațiile
grătarului fără a exista riscul apariției mirosurilor neplăcute în zonă.
Spre deosebire de grătarele cu curățire manuală unde nu se prevăd panouri
grătare de rezervă, la cele eu curățire mecanică este necesar să se prevadă minimum un
grătar de rezervă. Curățirea grătarului este realizată de cele mai multe ori cu greble
mecanice care se deplasează prin deschizăturile barelor grătarului prin intermediul unor
lanțuri sau cabluri. Mecanismul de curățire acționează intermitent, el fiind comandat de
un plutitor care pune în funcțiune mecanismul în momentul când pierderea de sarcină
a depășit, o anumită valoare. In unele situații se pot aplica curățitoare glisante care se
rotesc pe o bandă.
5
Grătar cu curățare mecanizată (stânga)

1 – grătar; 2 – lanț cu greble; jgheab de evacuare.
Grătarul cu curățire mecanizată se compune dintr-un lanț fără sfârșit 2 ce

acționează greblele prevăzute cu role de capăt care culisează pe un suport. Sistemul
suport-role joacă rolul unui mecanism de ghidare şi dirijare a operațiilor pe care le
efectuează grebla: curățirea grătarului (grebla alunecă pe barele profilate), descărcarea
materialului reținut, spălarea greblei (la reîntoarcerea greblei ).
Grătarul plan cu curățire mecanică se notează cu parametrii B,H şi l, adică un
grătar de 600-3000-10, conform caracteristicilor tehnice arătate în tabel.
Caracteristicile tehnice ale grătarelor plane cu curățire mecanică

Caracteristici Lăţimea panoului grătarului B (mm)
500 600 800 1000 1250 1600
Debit minim (l/s) 75 110 190 300 480 770
Debit mediu (l/s) 110 160 290 450 720 1200
Debit maxim (l/s) 150 210 380 590 950 1600
Adâncimea canalului 4500 4000 3500 3000 2500 2000
(H mm)
Înălţimea supraterană 3470 4300
(Hl mm)
Lăţimea platformei de 1200 1720
lucru
(L4 mm)
Adâncimea apei în canal 630 1250
(h mm)
Electromotor 0,75 Kw/1000 r 0 t/min 1,5 Kw/1500 rot/min
Așa cum se observă din tabel, lățimea grătarelor este limitată, ceea ce presupune
adoptarea de mai multe compartimente în camera grătarelor. Fiecare compartiment va
fi prevăzut cu stavile de închidere pentru a permite repararea grătarelor şi a
mecanismelor de curățire. In cazul când depunerile reținute pe grătare depășesc
6
cantitatea de 0,1 m3/zi, iar procedeul de curățire este mecanizat, se vor prevedea
obligatoriu utilaje pentru tocarea (fărâmițarea) acestor depuneri.
In afară de grătare plane, se pot folosi şi grătare curbe cu curățire mecanică, care
se compun dintr-un schelet metalic încastrat în beton, prevăzut cu două greble care
curăță, prin intermitență, grătarul. Distanța dintre barele panoului se consideră de
16 mm, iar viteza apei printre bare variază între 0,8 – 1,1 m/s.
Dimensionarea grătarului se face în funcție de debitul apelor uzate, de mărimea
interspațiilor adoptate între barele grătarului şi de lățimea barelor metalice din care se
execută panouri - grătar. Se va avea în vedere ca viteza apei prin grătar, din condiția de
a nu se antrena depunerile prin interspațiile grătarului, să nu depășească 0,7 m/s la
debitul zilnic mediu şi de maximum 1,2 m/s pentru debitul orar maxim.
Grătar curb cu curățire mecanică

1 - șasiu; 2 - grătar; 3 - greblă; 4 - curățitor de
greblă; 5 - descărcător; 6 - mecanism de antrenare; 7 - jgheab colector
Dimensionarea din punct de vedere hidraulic se desfășoară conform datelor din

figura următoare după cum urmează:
Elementele geometrice ale camerei grătarului

7
1 - Se determină numărul n de interspații ale grătarului, din relația:
unde: Qc - debitul de calcul, în m3/s, care se consideră egal cu 2∙Qorar max în sistemul
unitar de canalizare şi Qorar max în sistemul separativ;
b - distanţa între barele grătarului, în m;
v - viteza apei prin interspaţiile grătarului, în m/s;
Hu - înălţimea apei în canalul deschis de intrare la grătar, în m (corespunzătoare
debitului luat în calcule);
a - unghiul pe care îl face grătarul cu orizontala.
2. Lățimea panoului de grătar va fi:
Bgr =b∙n + (n-1)∙g
unde: g reprezintă grosimea barelor grătarului, în m
Valoarea obținută din relația permite alegerea panoului - grătar standard din
tabelul 6.1.
Lățimea compartimentului din camera grătarului, va rezulta din relația:
Bc=Bgr+C
unde: C reprezintă lățimea pieselor de prindere a grătarului în pereții camerei, în m (se
consideră 0,25 - 0,30 m).
3. Se verifică viteza de curgere a apei în amonte de grătar, va, în m/s, care nu
trebuie să depășească limitele minime şi maxime menționate, în acest mod se asigură
menținerea radierului curat, fără depuneri. Se va folosi relația:
𝑄
𝑣 =
𝐵 ∙𝐻
Pierderea de sarcină prin grătar se determină cu ajutorul relației lui O. Kirschmer
(1926) urmărindu-se, în timpul exploatării, ca mărimea acestei pierderi de sarcină să nu
depășească 15 cm pentru a se evita crearea de remuuri în canalul de intrare a apelor
uzate brute sau inundarea camerei grătarelor. Relația folosită va fi:
𝑔 𝑣
ℎ=𝛽∙( ) ∙ ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼
𝑏 2∙𝑔
unde: h - pierderea de sarcină prin grătar, în m;
β - coeficient de formă a barelor grătarului care poate avea valorile: 2,42 pentru
bare dreptunghiulare cu muchii ascuțite: 1,83 pentru bare dreptunghiulare cu muchii
rotunjite; 1,79 pentru bare rotunde etc;
g - grosimea barei, în m;
b - lățimea interspațiilor dintre bare, în m:
va - viteza apei în amonte de grătar, în m/s;
α - unghiul de înclinare al grătarului față de orizontală.
8
La stabilirea profilului în lung a liniei apei, pentru a ține seama dc colmatarea

grătarului, radierul din avalul grătarului se va coborî pe o înălțime hr, care va reprezenta
de trei ori mărimea pierderilor de sarcină calculată cu relația dar nu nai mică de 15 cm.
Proiecția pe orizontală a grătarului, Lgr, în m, rezultă din relația:
Lgr=(Hu+Hs)∙ctgα
în care Hs este înălțimea de siguranță care se consideră de până la0,5 m.
Lungimea pe care are loc supralărgirea canalului de intrare a apei brute uzate,
L1, în m, se calculează în funcție de ughiul φ= 20°, astfel:
𝐵 −𝐵
𝐿 = ∙ 𝑐𝑡𝑔𝜑 = 1,37(𝐵 − 𝐵)
2
Cantitatea de rețineri pe grătar depinde de lățimea interspațiilor şi de modul lor
de curățire (manual sau mecanic). Volumul de depuneri reținute, în m3 /zi, pentru apele
uzate menajere, se calculează cu relația:
𝑁∙𝑝 1
𝑉 = ∙
365 1000
in care:
N - populația deservită de stația de epurare;
p - norma de depunere, în dm3/loc.an. cu greutatea specifică de 750 daN/m3 şi o
umiditate de 80%; orientativ se pot folosi, valorile din tabelul următor, cu precizarea că
aceste valori pot ajunge de 5 ori mai mari.
In anotimpul călduros depunerile reținute pe grătare trebuie tratate cu clorură de
var pentru evitarea atragerii muștelor şi întârzierea fermentării lor.
Reținerea suspensiilor pe site

Sitele sunt de regulă utilizate pentru reţinerea particulelor de rnai mici dimensiuni
decât cele pe care le pot reţine grătarele. În prezent tot mai multe staţii de epurare noi
utilizează site cu ochiuri mai mari in loc de grătare, având avantajul şi al transportului
materialelor depuse.
Sitele clasice in funcţie de dimensiune ochiului sitei, se împart în următoarele
categorii:
- Macrosite, site care au mărimea ochiului sitei mai mare de 0,3 mm;
- Microsite, care au ochiul sitei mai mic decât 100 microni.
Având in vedere faptul că sitele se îmbâcsesc în timpul utilizării şi se obturează
ochiul sitei, acestea pot reţin particule şi mai mici. Sitele sunt realizate de regulă din
tablă din oţel inoxidabil prevăzute cu orificii de dimensiuni bine stabilite sau din sârmă
oţel inoxidabil sau din bronz, pentru macrosite. In cazul micrositelor acestea pot fi
realizate şi din ţesături din fibre sintetice. Având în vedere că sitele se înfundă pe
măsură ce sunt reţinute suspensiile fine, acestea trebuiesc curăţate periodic. Curăţirea
sitelor se face cu jet de apă sub presiune, aer comprimat sau cu ajutorul unor perii.
Sitele se utilizează cu precădere pentru reţinerea materiilor in suspensie, a celor
flotante şi semiflotante ce provin in special din industria alimentară, a celulozei şi
9
hârtiei. Trebuie să reţinem faptul că aceste materiale reţinute sunt materiale reutilizabile
şi deci operaţia este din punct de vedere economic benefică.
Sita tambur se utilizează pentru domeniul macrositării. pentru debite relativ
mici. Instalația se compune dintr-o tobă cilindrică realizată din tablă de oțel inoxidabil,
prevăzută cu perforații și care este rezemată la capete pe câte două role.
Sită cu tambur – varianta 1

1 – sită tambur; 2 - elevator cu cupe; 3 - canal de evacuare a apei colectate prin
drenaj; 4 - dispozitiv de stropire-spălare
Sită cu tambur – varianta 2

1 - influent; 2 - evacuare apă filtrată; 3 – sită tambur; 4- transportor melcat;
5 – depozitare deșeuri
10
Încercările de înlocuire a decantoarelor cu site cu tambur nu au dus la rezultate

satisfăcătoare deoarece acestea au circa 1/5 din eficiența primelor. Sita se utilizează
încă la îndepărtarea suspensiilor din apă care au tendința de a produce spumă sau crustă
în sistemele de canalizare sau în bazinele de fermentare.
Sita disc se prezintă sub forma unei roți cu spițe acoperită cu o plasă de sârmă.
Suprafața de filtrare a discului corespunde unui unghi la centru de 120 – 150 grade, în
funcție de diametrul discului. Discul este etanșat la partea inferioară cu cauciuc. Sita se
execută de regulă din fie din tablă din oțel inoxidabil perforată (este mai rezistentă) sau
din plasă de sârmă.
Sită disc cu curățire continuă cu racleţi

1-sită disc; 2- racletă pentru curățire; 3- axul discului; 4- lagărul axului de
rotație; 5- transmisie cu lanț; 6- grup de antrenare (motor și reductor); 7- suport
metalic al discului;
Domeniul de aplicare este în zona macrofiltrării. Viteza periferică a discului

este de 0,1 m / sec. Curățirea depunerilor se poate face continuu cu ajutorul unor
răculeți sau pluguri, precum și manual când se oprește funcționarea sitei disc. În
figură este reprezentat o astfel de sită disc cu racleţi pentru curățirea depunerilor.
Sită multi-disc – principiu de funcționare

11
Sita conică rotativă. V. Glerum (Olanda) a experimentat o sită conică rotativă,

alcătuită dintr-o tobă cu unghiul de 30° şi diametrul de 560 mm, prevăzută cu suprafață
filtrantă din pânză, care se rotește cu turația de 950... 1400 rot/min. Fluidul bifazic este
pompat în centrul tamburului, lichidul trece prin elementul filtrant, iar suspensiile
solide sunt îndepărtate separat. O sită cu debitul de 10 m3/h necesită o putere de 15 kW.
Sită conică rotativă

1 - influent; 2 - apă clarificată; 3 - evacuare solid; 4 - pâlnie; 5 - tambur conic; 6 -
lagărele arborelui; 7 - transmisie cu curea; 8 - motor electric.
Aceste echipamente se pretează la reținerea suspensiilor grosiere cu diametrul

mai mare de 2 mm, la separarea dejecțiilor, a corpurilor mari din apele uzate de la
abatoare .
Sita vibratoare
Sita vibratoare este alcătuită din două discuri așezate unul deasupra celuilalt, cu
diametrul de circa 450 mm. Fiecare disc este prevăzut, la partea superioară, cu o
evacuare.
Sita vibratoare
1 - influent; 2 - lichid clarificat; 3 - evacuare solid; 4 - mecanism cu excentric
pentru provocarea vibrațiilor; 5 - disc superior.
12
Materialul grosier, separat pe primul disc, este îndepărtat datorită vibrațiilor

provocate de sistemul mecanic cu excentric, antrenat de la un motor electric. O sită
vibratoare cu o rețea de ochiuri de 85 mm, cu o capacitate de 0,2 m3/s, este cuplată la
un motor electric de 0,2 kW. Datorită debitului mic este mai puțin utilizat.
Sitele vibratoare se utilizează pentru reținerea particulelor de mici dimensiuni.
Mărimea ochiurilor sitei sunt cuprinse între 0,3 şi 0,4 mm. Aceste tipuri de site se
utilizează pentru separarea dejecțiilor de la crescătoriile de porci. Prezintă avantajul
unor construcții relativ simple. Frecvența vibrațiilor este de ordinul a 1 Hz și
amplitudinea mișcării este 80 mm.
Sită vibratoare – principiu de separare
Sita plană cu curățire mecanică este o construcție destinată cu precădere sitării

apei uzate din industria alimentară. Sita are o poziție înclinată cu 60 grade față de
orizontală. Sita este constituită din tablă de oțel inoxidabil perforat.
Sită plană cu curățire mecanică

1-lanţ cu racleţi; 2- zonă de lucru a sitei; 3- zonă superioară a sitei; 4- zona evacuare
a reținerilor; 5- mecanism de antrenare a racleţilor.
13
Curățirea sitei se face cu ajutorul unui sistem de racleţi cu bandă de cauciuc, care
realizează și transportul depunerilor la partea superioară. Astfel de site se utilizează la
stațiile de epurare de la fabricile de prelucrare a cărnii, a peștelui, fabrici de conserve,
etc. Prezintă avantajul că nu necesită pomparea apei, aceasta cade liber pe sită, aceasta
fiind sub cotă. Viteza de curățire a racleţilor este de 0,1 m / sec.
Filtrul parabolic, este întrebuințat oriunde este necesară o separare eficientă a
produselor granulare, fibre, materii organice, etc. Separarea se face gravitațional,
neexistând posibilitatea colmatării. Construcția filtrului este din oțel inoxidabil .
Filtrul este prevăzut cu duze pulverizatoare pentru autocurățare. Opțional poate
fi echipat cu motor vibrator sau un mecanism de raclare/periere.
Sunt disponibile versiuni cu o capacitate de la 10 m³/oră la 170 m³/oră, cu
interstițiu de filtrare de la 0,5 mm până la 1,5 mm.
Filtre parabolic
Filtrul parabolic se utilizează în stațiile de epurare industriale sau menajere,

industria minieră, agricultură.
Filtru grosier cu autocurățare ROTOSCREEN, Rotoscreen este un filtru
grosier pentru utilizarea in stații de epurare și aplicații similare. Filtrul cu autocurățare
reține solidele din apă. Acest model de filtru este recomandat acolo unde curgerea este
gravitațională, deoarece are rezistență hidraulică foarte mică.
Datorită construcției robuste, filtrul rămâne ferm, indiferent de solidele din
influent. Construcția standard include o protecție antiblocare.
Funcționarea ROTOSCREEN este intermitentă și este controlată cu ajutorul unui
senzor de nivel.
Caracteristici cheie:
- filtrare între 1-6 mm
- construcție robustă cu bare de 3 mm, ranforsare orizontală
- capacitate mare și eficiență crescută de reducere a solidelor
- protecție antiblocare rezistentă la abraziune.
14
Filtru grosier cu autocurățare
Sita de tip Coandă (hydroscreen), este sită modernă de tip autocurăţătoare a

început să fie utilizată în ultimii ani. Principiul pe care se bazează sita este efectul de
alipire a jetului lichid la profilul metalic curb în lungul căruia se face curgerea - efectul
Coandă.
Sită tip Coandă

1 - carcasă; 2 - racord de admisie influent; 3 - grătare cu bare profilate; 4 - evacuare
apă clarificată; 5 - evacuare nămol.
Avantajul mare al acestui echipament constă în faptul că nu necesită întreținere

specializată și mai ales că, fiind o instalație statică, fără piese în mișcare, prezintă o
uzură mică în exploatare.
Sita se execută din bare de oțel inoxidabil, profilate special, montate pe panouri.
Fiecare panou al sitei lasă șase spații curente în gama 0,125.. .2,5 mm. Pe verticală
15
există trei panouri cu diferite înclinații față de orizontală la 65° - panoul I, la 55° -
panoul II şi la 45° - panoul III.
Filtru tip Coandă
Apa încărcată cu suspensii intră pe sită cu viteza între 1,2... 1,4 m/s şi capătă o
accelerație datorită înclinării panourilor. Apa se separă de materialele solide datorită
efectului Coandă care apare la bara profilată. Pe ultimul panou materialele solide îşi
încetinesc cursul şi se scurg în jgheabul de evacuare.
https://www.youtube.com/watch?v=ESp52I4_QzA
SEPARAREA SUSPENSIILOR FINE

Dacă într-un bazin în care se află un lichid ce conține particule în suspensie
mișcarea lichidului se face cu o viteză redusă, aceste particule, care au o greutate
specifică mai mare decât apa, tind să se sedimenteze, să se așeze pe fundul bazinului.
Acest proces, numit de sedimentare sau decantare, realizat în bazine de sedimentare sau
de decantare, conduce în final la îndepărtarea materiilor în suspensie din apele uzate.
Pentru apele uzate, procesul de sedimentare este aplicat în următoarele
construcții:
- deznisipatoare unde se separă suspensiile granulară (nisip, alte diferite particule
minerale etc.) sub formă de particule discrete, care sedimentează independent unele de
altele și cu viteză constantă ; viteza nu trebuie să fie prea mare, pentru a permite
sedimentarea particulelor și în același timp nici prea mică, pentru a evita depunerea
materiilor solide în suspensie organice și respectiv pentru a le antrena de pe fund dacă
s-a depus ;
- decantoare sau bazine de sedimentare primare, unde se rețin materiile solide în
suspensie separabile prin decantare precum și suspensiile floculente compuse din
particule ce formează aglomerații mari sau flocoane provenite de la coagularea
suspensiilor din apă, nămol activ, materiile solide în suspensie, organice etc, care
sedimentează mai bine când se unesc între ele ;
- decantoare finale sau secundare, unde se rețin, în general, suspensiile care
provin după epurarea biologică.
16
- bazine pentru apele de ploaie, care sunt, de fapt, tot bazine de sedimentare în
care se realizează o decantare grosieră.
Având în vedere că principalul material ce se îndepărtează în această fază este
nisipul, operația se mai numește și deznisiparea apei uzate. Nisipul sau alte materii
minerale, pot provenii în principal din apele de canalizare orășenești, din apele pluviale,
din captarea unor mici izvoare sau din apele industriale. Operația de deznisipare în
cadrul stației de epurare este necesară din următoarele motive:
- Protecția instalațiilor mecanice împotriva acțiunii abrazive a nisipului;
- Reducerea volumului rezervoarelor de fermentare a nămolurilor ce conțin
substanțe organice, deoarece nisipul este un material inert;
- Evitarea depunerilor de nisip pe conductele stației de epurare, fapt ce poate duce
la modifica regimul hidraulic a stației de epurare.
Din considerentele prezentate mai sus, rezultă faptul că locul de amplasarea a
deznisipatoarelor este la începutul procesului de epurarea a apelor uzate, respectiv după
grătare și site. Normativul P28-84 stabilește obligativitatea construirii de deznisipatoare
pentru localități cu peste 10.000 de locuitori, respectiv pentru un debit zilnic de apă
uzată de peste 3.000 m3 .
De regulă în deznisipatoare sunt reținute particule de dimensiuni cuprinse între
0,2 – 0,3 mm, până la maximum 1,0 mm. Deznisipatoarele se clasifica după modul de
deplasare a apei în incintă în:
- Deznisipatoare orizontale;
- Deznisipatoare verticale;
- Deznisipatoare tangențiale
După modul de evacuare a nisipului depus în deznisipator avem următoarele
variante constructive:
- Cu evacuare manuală a nisipului;
- Cu evacuarea nisipului cu un hidroelevator;
- Cu evacuarea nisipului cu pompă;
- Cu evacuarea nisipului cu elevator pneumatic.
Față de construcțiile simple au apărut mai multe variante de deznisipatoare,
dintre care amintim: deznisipator cu mai multe canale, deznisipator cu aerare,
deznisipator combinat cu separator de ulei, deznisipator cu instalație de spălare a
nisipului, etc.
Deznisipatoare orizontale
Sunt cele mai utilizate și mai simple atât din punct de vedere constructiv cât și
din punct de vedere al exploatării. Se mai numesc și deznisipatoare tip canal. Raportul
între lungimea canalului și lățimea canalului este cuprins între 10 și 15. Funcție de debit
pot avea două sau mai multe canale. Este indicat, mai ales în cazul deznisipatoarelor
mici cu curățire manuală utilizarea a două canale chiar dacă debitul de apă uzată nu
justifica acest lucru, pentru faptul că utilizând stăvilare la intrarea apei, se poate opri
intrarea apei într-un canal și astfel el poate fi ușor curățit. De regulă panta sau radierul
17
canalului are o înclinare de 0,02 – 0,05 în sens invers direcției de mișcare a apei. In
figură este prezentată schema sedimentării a unor particule funcție de specificul
acestora, într-un bazin orizontal.
Schema sedimentării în apă a unor particule

1 - traiectoria particulelor cu densitatea apropiata cu ce a apei; 2 - traiectoria
particulelor cu densitatea mai mare decât a apei; 3 - traiectoria particulelor care
spumează ; 4- traiectoria particulelor cu densitatea mult mai mare decât a apei.
Intrarea apei în deznisipatorul orizontal se face prin partea stângă, iar ieșirea apei
se face în partea opusă. Lungimea bazinului se stabilește prin calcul punând condiția ca
particula care are o anumită densitate să poată ajunge pe fundul bazinului în timpul
staționării apei în deznisipator.
Deznisipator orizontal cu curățire manuală:

1 - grătar; 2 - bare de liniștire; 3 - nișe pentru reparații în caz de avarie; 4 - stăvilar de
intrare; 5 - vane de golire; 6 - stăvilar de ieșire; 7 - galerie de golire;
H - înălțimea medie a stratului de sedimentare, înainte de curățare, [m].
Lungimea bazinului este de fapt impusă de densitatea particulei, adâncimea

bazinului și viteza de deplasare a apei în bazin. În figura anterioară este prezentată
construcția unui deznisipator orizontal cu curățire manuala cu doua canale.
18
Menținerea vitezei constante la variațiile de debit se realizează la acest tip de

deznisipatoare, prin forma secțiunii transversale (trapez), iar curățarea nisipului se face
manual, prin oprirea câte unui compartiment, din când în când; în acest scop, la intrarea
și ieșirea din fiecare compartiment se găsesc stăvilare, manevrate manual.
Pentru curățarea mecanică a deznisipatoarelor, utilajele folosite sunt de mai
multe tipuri, în marea majoritate, automatizate:
- unele, folosesc o bandă transportoare înzestrată cu mai multe răzuitoare care
împing nisipul până la o pâlnie de colectare, de unde, prin cădere, acesta ajunge într-un
puț colector de nisip, așezat la exteriorul deznisipatorului;
- altele, sunt înzestrate cu cupe pentru aducerea nisipului la suprafață, pe care îl
descarcă pe platformele de nisip;
- uneori, nisipul este aspirat de pompe de nisip, așezate pe un pod transportor,
care îl evacuează pe platforme de nisip.
La stațiile de epurare mari, nisipul este curățat de substanțele organice, antrenate
o dată cu el, putând fi reutilizat.
In figură este prezentat un deznisipator cu curățire mecanică, cu pompe așezate
pe un pod transportor, folosit la multe stații de epurare din țară noastră.
Deznisipator curățat cu mijloace mecanice

a – secțiune prin deznisipatorul longitudinal cu două compartimente;
b – vedere laterală a echipamentului mecanic pentru evacuarea nisipului;
1 – platformă; 2 – moto-reductor; 3 – tambur pentru cablu electric; 4 – elevator
pneumatic; 5 – suflantă; 6 – robinet; 7 – conductă de legătură; 8 – instalație electrica;
9 – cale de rulare.
19
Deznisipator - vedere de ansamblu statie Hunedoara
O influenţă hotărâtoare asupra eficienţei o are şi suprafaţa bazinului de

sedimentare şi nu adâncimea lui. Suprafaţa bazinului depinde în afară de debit, de cea
mai mică viteză de sedimentare, corespunzătoare celei mai mici particule în suspensie,
pentru a atinge radierul bazinului (sau fundul cilindrului de sticlă, în care s-au făcut
determinările, în perioada de timp afectată pentru sedimentare). Datorită vâscozităţii
apei, sedimentarea particulelor, în special a celor uşoare, întâmpină o rezistentă, care
este cu atât mai mare, cu cât vâscozitatea apei este mai mare. Se ştie că vâscozitatea
apei creşte o dată cu micşorarea temperaturii, deci eficienţa sedimentării creşte o dată
cu micşorarea temperaturii.
La un deznisipator, trebuie prevăzute minim 2 compartimente, ele fiind
exploatate periodic, alternativ. Se recomandă ca lățimea unui compartiment să nu
depășească 3,0 m (unii autori admit lățimi de până la 5,0 m). Adâncimea
deznisipatoarelor nu va depăși 1,5 m. Lungimea deznisipatoarelor poate varia între 12
și 36 m.
Secțiunea transversala a deznisipatoarelor orizontale se determină cu relația:
𝐴 = , m2
în care:
- Qc este debitul de calcul al deznisipatorului, [m3/s] – din tabelul următor;
- V0 - viteza orizontală, [m/s].
Secțiunea orizontală a deznisipatorului rezultă în urma împărțirii debitului de
calcul la viteza de sedimentare, dar ținând seama de curenții care se formează în
deznisipator (datorită vântului și turbulenței), ea trebuie mărită cu 30-50%, uneori chiar
mai mult:
𝐴 = (1,3 … 1,5) ∙ , m2
în care - Vs este viteza de sedimentare, m/s
20
Lungimea deznisipatorului se calculează cu relația:

𝐿 = 𝑉 ∙ 𝑡, 𝑚
în care - t este timpul de rămânere a apei în deznisipator (30 ... 50 s).
Ținând cont de factorii care contribuie la neuniformitatea mișcării apei în
deznisipator, lungimea rezultata din ecuația trebuie mărită cu 50%, uneori chiar cu mai
mult.
Se recomandă ca raportul între lungimea și lățimea deznisipatorului să fie cuprins
între 10 și 15.
La debitul orar minim, în spațiul de împreunare a grătarului cu deznisipatorul,
viteza apei va fi de cel puțin 0,4 m/s.
Volumul de depuneri se calculează, în special la deznisipatoarele cu curățire
manuală, în funcție de numărul de locuitori, cu relația:
∙ ∙
𝑉 = , m3
unde: N – numărul de locuitori deserviți de canalizare;
P – cantitatea unitară de depuneri dm3/loc./zi , care se poate consider orientativ
conform normativului P28-84, pentru sistemul unitar ca fiind 0,015...0,030 dm3/loc./zi
și 0,005...0,010 dm3/loc./zi pentru sistemul separativ;
T – timpul, în zile, între două curățiri succesive ( se ia maxim 2 zile pentru a
preveni apariția fenomenelor de fermentație a substanțelor organice).
Nisipul extras din deznisipator poate fi folosit pentru completarea stratului
drenant al platformelor de uscare, pentru umplerea depresiunilor, pentru construcția
pavajelor sau chiar pentru tencuieli după o spălarea prealabilă. Deshidratarea nisipului
scos din bazin se face pe platforme speciale amplasate în imediata apropiere a
deznisipatorului.
Deznisipatoare aerate
Alături de construcțiile clasice de deznisipatoare orizontale, au apărut și alte
variante care urmăresc eficientizarea procesului. Astfel a apărut un deznisipator cu
insuflare de aer și cu un canal diferit ca si construcție. Aerul este insuflat astfel încât
produce deplasarea pe o spirală a apei de-a lungul canalului, fapt ce se pare ca asigura
o mai rapidă depunere întrucât intervine peste efectul gravitației și efectul inerției și a
forței centrifuge. In figură este prezentată o secțiune printr-un astfel de canal.
21
Deznisipator cu sistem de aerare cu difuzoare
Deznisipatoare aerate care, în afară de faptul că asigură o reținere a particulelor

fine de nisip fără materii organice, mai asigură și o răcire a apelor uzate prin
introducerea aerului din atmosferă.
Aerarea acestor bazine, de regulă pneumatică, poate fi reglată în funcție de
cantitatea și calitatea apelor, astfel încât să se mențină o viteză orizontală constantă,
fără a mai fi necesare, dispozitive speciale pentru menținerea vitezei constante.
Forma acestor bazine este rectangulară, pe latura lungă fiind prevăzută o rețea de
conducte de distribuție a aerului. Prin conductele verticale montate din loc în loc și care
se termină la 20 - 80 cm de radier, aerul este difuzat în masa apei prin țevi perforate
care realizează bule mari sau medii sau prin difuzori poroși. In secțiunea transversală a
compartimentului se formează curenți de aer cu mișcare de rotație ce asigură
menținerea neîntreruptă în stare de suspensie a particulelor organice pentru a fi evacuate
odată cu apele uzate în mișcarea lor orizontală. Radierul bazinului este prevăzut cu o
pantă de 1 - 5% spre rigola de colectare a nisipului.
In mod curent, secțiunea transversală a acestor bazine se determină din condiția
ca viteza orizontală a apei să nu depășească 0,30 m/s la debilul de calcul.
Intre elementele geometrice ale acestei secțiuni se recomandă:
b = 1,4 ·H
iar secțiunea başei de nisip va fi de 0,07·H .
Se consideră că în aceste deznisipatoare aerate sunt reținute granule de nisip cu
diametrul de 0,15 mm.
Timpul de deznisipare se apreciază la valori de 90 ... 180 s, iar pe timp de ploaie
poale ajunge la 240 s.
În ceea ce privește cantitatea dc aer necesară pentru menținerea unei viteze
constante de 0,25 ... 0,30 m/s, normele rusești recomandă un debit specific de aer de
2...3 Nm3/h·m, iar normele germane, de 3 - 5 Nm3/h·m.
Lungimea deznisipatorului variază în limitele de 15-20 m, iar adâncimea
depunerilor acumulate în başă, în m, se poate calcula cu relația:
2∙𝑁∙𝑝
ℎ =
360 ∙ 0,07 ∙ 𝐻
unde: N - numărul de locuitori deserviți de stația de epurare;
p - norma specifică de depuneri, de 5-12 m3 /loc.an;
H - adâncimea utilă a bazinului;
0,07·H2 - secțiunea transversală a başei de nisip.
Pentru a se evita intrarea apei în bazin cu viteze mai mari față de cele arătate, se
va prevedea un panou deflector în zona amonte sau dirijarea laterală a apei în bazin în
zona secțiunii cu viteză periferică maximă. La evacuare, soluția este inversă, adică
efluentul va fi dirijat din zona unde viteza este cea mai mică (din centrul secțiuni).
Deznisipatoare verticale
22
Se numesc deznisipatoare verticale întrucât mișcarea apei este pe verticală, în

mod ascendent, iar nisipul se depune în partea de jos a instalației. De regulă se utilizează
pentru debite mici ale apelor uzate și când nu este teren suficient pentru a realiza un
deznisipator orizontal. Aceste tipuri de instalații nu realizează o deznisipare
performantă, reținând doar particulele mari. In figură este prezentată o secțiune
verticală printr-o astfel de instalație.
Apa este introdusă în zona mediana a instalației direcționată spre partea de jos.
Apa urcă fără turbulență până în zona superioară, de unde prin intermediul unui jgheab
colector este evacuată. Nisipul se depune în cartea conică inferioara a instalației, de
unde cu ajutorul unei pompe este evacuat din instalație.
Dimensionarea acestor tipuri de instalații pornește de la stabilirea secțiunii
orizontale cu ajutorul formulei:
𝐴 = , m2
unde: - Qc este debitul de apa uzată;

- Va este viteza ascensionala a apei, care variază funcție de dimensiunea
particulelor ce trebuie evacuate, (pentru o dimensiune a particulelor cuprinse între 0,2
şi 0,4 mm, Va se recomandă a fi cuprinsă între valorile 2 şi 5 cm/s).
Secțiune printr-un deznisipator vertical.
Durata de staționare a apei în aceasta instalație se recomandă a fi cuprinsă între

30 şi 120 s.
Pornind de aici se poate stabili înălțimea utilă a instalației cu ajutorul următoarei
formule:
ℎ = 𝑉 ∙ 𝑡, m
Înălțimea totala a instalației se obține prin însumarea unor înălțimi:
23
H=hs+h1+h2+hc
Unde: - hs este înălțimea de siguranță (0,3 – 0,4 m)
- h2 este înălțimea depunerilor în partea cilindrică;
- hc este înălțimea conului cu depuneri.
Având în vedere eficiența redusă și forma constructivă circulară, greu de executat
pe șantier, acest tip de deznisipatoare se vor utiliza în stațiile de epurare de capacitate
mică, cu debite sub 100 dm3/s, sau în cazuri speciale impuse dc insuficiență de spațiu
de amplasare pe teren a deznisipatoarelor
Deznisipatoare tangențiale
Aceste tipuri de deznisipatoare se bazează pe acțiunea forței centrifuge asupra
particulelor de nisip care au o greutate specifica mai ridicată decât a apei. Astfel nisipul,
sub acțiunea forței centrifuge, este împins spre exterior, unde se depune într-o camera
numita „başă”. Apa își schimbă traseul brusc și este evacuata, iar nisipul, datorită
inerției imprimate de mișcarea circulara își continuă mișcarea, desprinzându-se de jetul
de apă. Aceste tipuri de deznisipatoare au la baza modul de funcționare a
hidrocicloanelor utilizate pentru separarea particulelor grele din apele industriale uzate.
În figură este prezentat schematic un deznisipator tangențial.
Deznisipator vertical cu mișcare tangențiale
Viteza apei la intrare se consideră de 0,6...0,8 m/s, iar durata de traversare a apei
prin deznisipator de 30...45 s și de 25 s la trecerea debitului minim.
Debitul de calcul și de verificare sunt aceleași ca și pentru deznisipatoarele
orizontale.
Bazin deznisipator-separator de grăsimi
In ultimul timp, în tara noastră se aplică la stațiile de epurare urbane cu debite
mari și medii, varianta de bazine din beton armat în care se desfășoară simultan procesul
de deznisipare și de separare a grăsimilor prin flotare, remarcându-se printr-o eficiență
de peste 90%.
24
In secțiunea transversală, cele două zone funcționale sunt separate printr-un

perete grătar, astfel încât zona de deznisipare prin aerare să fie complementată de o
zonă liniștită unde se acumulează emulsiile de grăsimi. Desfășurarea proceselor în cele
două zone sunt identice cu cele descrise anterior, având la bază aceleași relații de calcul,
cu precizarea că în compartimentul deznisipatorului aerat timpul de staționare variază
între 150 și 250 s, iar în compartimentul de separare a grăsimilor, având în vedere
intensitatea aerării, durata este de 100 - 150 s.
Dispozitivele de insuflare a aerului în bazin se pot realiza din țevi din inox sau
din materiale plastice cu orificii pentru bule medii sau mari, sau din difuzoare cu
membrană elastică perforată. Radierul bazinului se execută înclinat sub un unghi de 40
- 45° pentru a permite alunecarea tuturor solidelor (nisipului) în canalul longitudinal
executat sub formă de rigolă. Nisipul acumulat în rigolă este eliminat continuu prin
intermediul unui raclor de nisip acționat de un pod rulant, iar în unele situații se pot
prevedea pompe speciale rezistente la acțiunea abrazivă a nisipului (sau pompe airlift),
care dirijează acest amestec apă - nisip spre o başă specială de nisip. De aici nisipul este
supus unui proces dc spălare în instalații speciale denumite clasor de nisip (şnec cu
jgheab, site cu efectul Coandă etc.) pentru a fi valorificat la prepararea betoanelor în
fundații sau la betonarea drumurilor din incinta stației dc epurare.
Constructiv, aceste bazine se pot realiza cu unul (pentru debite medii) sau două
compartimente. In figura anterioară se prezintă elementele componente ale unui bazin
cu un singur compartiment.
Bazin deznisipator - separator de grăsimi cu un singur compartiment

1 - pompă submersibila pentru nisip; 2 - rețeaua de insuflare a acrului;
25
3 - conductă aer; 4 - cale de rulare; 5 - pod raclor; 6 - motor; 7 - balustradă;

8 - canal evacuare nisip; 9 - raclor grăsimi; 10 - perete grătar de separare.
Conductele de aer de la stația de suflante distribuie aerul la rețeaua de distribuție.

Podul raclor se deplasează în lungul bazinului pe calea de rulare, el susținând
conductele pompei de aspirație a nisipului și lama racloare pentru grăsimi. Amestecul
apă nisip este pompat în canalul longitudinal care îl dirijează în başa de nisip unde se
află clasoarele de nisip. Grăsimile adunate în zona de liniștire sunt raclate spre başa din
aval de unde sunt pompate spre containerul de grăsimi. Toate instalațiile sunt racordate
la un computer care, pe baza datelor primite, procesele tehnologice sunt automatizate,
fiind asigurate performanțele impuse.
DECANTOARE
Au scopul de a reține suspensiile floculente din apele uzate. Decantoarele se
clasifică astfel;
• după direcția de curgere a apei uzate și după felul de alcătuire tehnologică:
- decantoare orizontale longitudinale, în care sunt incluse și jgheaburile de
decantare ale decantoare lor cu etaj și partea de decantare a foselor septice;
direcția de curgere a apei este orizontală;
- decantoare orizontale radiale, cu direcția de curgere a apei orizontală;
- decantoare verticale, în care direcția de curgere a apei este verticala;
• după modul de îndepărtare a depunerilor:
- decantoare cu curățare manuală;
- decantoare cu curățare mecanică;
- decantoare cu curățare hidraulică;
• după amplasarea lor în schema stației de epurare:
- decantoare primare, amplasate înainte de instalațiile de epurare
biologică;
- decantoare secundare, amplasate după instalațiile de epurare biologică.
De obicei, elementele constitutive și de proiectare ale decantoarelor primare sunt
valabile și pentru decantoarele secundare. Cei mai importanți parametri care intervin la
proiectarea decantoarelor (STAS 4162) sunt viteza orizontală de curgere a apei, viteza
de sedimentare (numită și încărcare superficială) și timpul de decantare.
Vitezele orizontale V0 și verticale Vv, precum și timpii de decantare recomandați
sunt prezentați în tabelul următor.
26
Vitezele de curgere a apei în decantoare

td Viteza maximă de
curgere a apei,
Poziția decantoarelor în schema (ore) (mm/s)
tehnologică Decantoare
orizontale, verticale,
V0 Vv
Decantoare primare 1,5 10,0 0,7
Decantoare secundare:
- după filtre biologice de mică 1,0 5,0 0,5
încărcare
- după filtre biologice de mare
1,5 5,0 0,5
încărcare
- după bazine cu nămol activ de
1,5 5,0 0,5
mică încărcate
- după bazine cu nămol activ de
1,0 5,0 0,5
mare încărcare
Timpii de decantare td variază în funcție de caracteristicile apelor uzate
(conținutul de substanțe toxice, ape industriale în cantitate mare, ape de ploaie etc),
modul de tratare ulterioară, emisarul sau folosințele posibile ale apei decantate etc.
STAS 4162 indică 1,5 ore pentru apele uzate care conțin o cantitate de suspensii mai
mare de 200 mg/dm3 și 1 oră, pentru cantități mai mici.
Vitezele de sedimentare Vs sau încărcările superficiale în funcție dc eficiența și
concentrația în substanțe în suspensie c, a apelor uzate, sunt dale în tabelul următor.
Aceste viteze variază în funcție de factorii menționați la vitezele de curgere a apei în
decantoare.
Viteza de sedimentare Vs în decantoare
Încărcare superficială (m3/m2 și h )
Reducerea suspensiilor
la decantor c<200 200<c<300 c>300
3 3
mg/dm mg/dm mg/dm3
40...45 % 2,3 2,7 3,0
45...50 % 1,8 2,3 2.6
50...55 % 1,2 1,5 1,9
55...60 % 0,7 1,1 1,5
Pentru obținerea unei bune eficiente, o condiție importantă, care trebuie asigurată
decantoarelor, este realizarea unor dispozitive de intrare a apei în decantoare cât mai
adecvate, pentru distribuirea curenților de apă cât mai uniform în bazin, în toate
direcțiile. În acest sens, la decantoarele orizontale longitudinale se folosesc pereți semi-
înecați, pereți găuriți, deflectoare etc.
27
La decantoarele orizontale radiale sau verticale, apa trebuie să pătrundă în bazin

Ia o adâncime de cel puțin 1,80 m, față de nivelul apei și 1,50 m, față de radier. În cazul
în care curentul de lichid se împarte în mai multe bazine de decantare, trebuie luate
toate măsurile necesare pentru a realiza o uniformitate, din punct de vedere hidraulic,
pe toate traseele de curgere a apei (aceleași rezistențe, pierderi de sarcină etc).
Ieșirea apei din decantoare trebuie să fie, de asemenea, cât mai uniformă. În acest
scop, muchia superioară a jgheabului în care se colectează apa decantată va fi amenajată
în formă de deversor continuu sau secționat (de obicei, crestături triunghiulare, cu
distanțele între centre de 30 cm). Literatura de specialitate recomandă ca la 14...28 m2
de bazin să corespundă 1 m de deversor sau la 60...120 m3 de apă uzată să corespundă
1 m de deversor.
În cazul în care suprafața deservită de unitatea de lungime a deversorului și
încărcarea acestuia sunt prea mari bazinele trebuie să fie proiectate cu lungimi sau
diametre mai mari sau trebuie echipate cu mai multe rigole de evacuare. În bazinele
longitudinale, rigolele pot fi așezate transversal direcției curentului, iar în cele circulare,
concentric sau radial. De asemenea, așezarea de pereți semi-înecați în față deversoarelor
conduce tot la o evacuare uniformă a apei.
Decantoare orizontale longitudinale.
Decantoarele orizontale sunt mult răspândite pentru că sunt construcții relativ
simple și ușor de întreținut, dar ocupă mult spațiu. Sunt bazine de mari dimensiuni, cu
lungimi cuprinse între 30 ... 100 m și adâncimi de până la 3 m. De regulă pentru
economie de teren și beton armat se construiesc mai multe decantoare în paralel, având
în comun sistemul de curățire și de evacuare a nămolului.
Radierul bazinului are o mică înclinare de 0,01, dar invers sensului de curgere a
apei, pentru a asigura o ușoară curgere a nămolului spre pâlnia de colectare a nămolului,
ieșirea apei se realizează peste deversoare în timp ce nămolul este evacuat prin presiune
hidrostatică.
Decantorul orizontal, este alcătuit, în principal, din:
- dispozitive de distribuție a apei cu orificii și deflector;
- jgheab (pâlnie) pentru colectarea substanțelor plutitoare;
- perete semi-înecat;
- deversor triunghiular;
- jgheab pentru colectarea apei decantate;
- pod raclor;
- pâlnie colectoare pentru nămol.
Pentru a asigura o distribuție uniformă a apei în decantor acesta poate fi prevăzut
cu pereți transversali semiscufundați cu înălțimi cuprinse între 0,5 și 0,7 m. Acești
pereți au și rolul de a disipa energia cinetică a apei la intrarea în decantor, asigurând
astfel o curgere liniștită și pe orizontală a apei.
28
Elemente constructive ale unui decantor orizontal (STAS 8962)

1 – intrare apă; 2 – jgheab pentru colectarea materiilor plutitoare; 3 – deversor pentru
apa decantată; 4 – rigolă pentru
colectarea apei decantate; 5 – pod raclor pentru colectarea nămolului; 6 – tampon
amonte pentru podul raclor; 7 –
tampon aval pentru podul raclor; 8 – pâlnie pentru colectarea nămolului decantat.
Din punct de vedere teoretic dimensionarea unui decantor constă în stabilirea

volumului şi a dimensiunilor geometrice ale decantorului a numărului de incinte sau de
decantoare urmată de alegerea decantoarelor conform precizărilor dimensionale din
standard cel mai apropiat ca dimensiune, dar mai mare.
De cele mai multe ori, pentru a preîntâmpina o execuție necorespunzătoare,
deversorul de la ieșire, care este neînecat, se realizează dintr-o lamă metalică reglabilă,
cu deschideri triunghiulare.
Pâlnia de nămol, de la capătul amonte al decantorului, are o capacitate de
înmagazinare corespunzătoare colectării a 30...40% din nămolul rezultat între două
evacuări (dacă evacuarea se face intermitent). În general, la o lățime de decantor de 5
m trebuie să existe o pâlnie, iar înclinarea pereților acesteia să fie de cel puțin 45°.
Evacuarea nămolului din pâlnii se poate face:
- intermitent (cel puțin de două ori pe zi);
- continuu (obligatoriu pentru decantoarele secundare, pentru ca nămolul trimis
înapoi, în bazinele cu nămol activ, să fie cât mai proaspăt).
Colectarea nămolului în pâlnii și îndepărtarea lui se poate face:
- gravitațional, când panta radierului este de cel puțin 5%. Pentru a nu se adânci
prea mult decantorul, datorită pantei mari, se construiesc mai multe pâlnii. Uneori,
pentru a împinge nămolul în pâlnie, este necesară golirea decantorului. Evacuarea
nămolului din pâlnie se poate face prin: gravitație; pompare; presiune hidrostatică
(când diametrul minim al conductelor este de 200 mm). Practic, acest sistem este
întâlnit numai la stațiile de epurare mai vechi
29
- mecanic, folosind poduri mobile, prevăzute cu lame răzuitoare sau lanțuri fără
sfârșit, prevăzute, de asemenea, cu lanțuri răzuitoare, care funcționează în mod
continuu. Panta radierului se recomandă să fie =1% în funcție de calitatea nămolului,
viteza de mișcare a podurilor mobile este de 0,60...3,20 m/min, iar viteza de mișcare a
lanțurilor fără sfârșit este de 0,60...0,90 m/min. Nămolul colectat în pâlnie este evacuat
prin: gravitație; pompare; presiune hidrostatică.
Schema unor decantoare orizontale

a - cu pod raclor; b – cu transportor cu racleţi a nămolului
Decantor cu pompă mobilă pentru nămol
Lama de colectare a grăsimilor (substanțelor plutitoare) de la suprafața apei se

fixează pe podurile mobile. Grăsimile sunt descărcate într-un jgheab, la partea amonte
a decantorului, făcând, de multe ori, corp comun cu peretele semi-înecat. Grăsimile,
colectate într-un rezervor alăturat decantorului, pot fi utilizate direct (mai rar) sau sunt
tratate, mai întâi, împreună cu nămolul din decantoare.
Pentru proiectarea decantoarelor orizontale longitudinale (STAS 4162), debitele
de calcul Qc, de dimensionare și verificare, sunt date în standarde, iar succesiunea
calculelor este următoarea:
- se alege încărcarea superficială Vs, pentru cantitatea de suspensii din apa uzată
c, dată prin temă și reducerea necesară;
30
- se alege timpul de decantare td și viteza orizontală Vo;

- se calculează, cu ecuațiile corespunzătoare, următoarele elemente:
- volumul de decantare: Vdec = Qc ·td
- secțiunea orizontală: A0= Qc\Vs
- secțiunea transversală: Atr= Qc\V0
- înălțimea medie a decantorului: hu=Vs·td
- lungimea decantorului: L = V0·td
- concomitent, se verifică dacă este respectată relația:
4b1≤L≤10b1
în care b1 este lățimea decantorului;
- se stabilește numărul de decantoare, respectiv lățimea lor, astfel încât acestea
să se înscrie în dimensiunile date în tabelele următoare;
- se verifică încărcarea deversorului ținând cont de lățimea decantorului, egală
practic cu lățimea deversorului de la ieșire;
- se determină volumul de nămol depus într-o zi, cu ecuația:
în care:
rs - este procentul de reducere a suspensiilor;
γn - greutatea specifică a nămolului, egală cu 1,1…1,2 tf/m3, pentru
umiditatea nămolului de 95%;
p - umiditatea nămolului decantat, 95%;
c - concentrația inițială a depunerilor.
31
Menționăm că pentru decantoarele care urmează după instalațiile de coagulare,

cantitățile de nămol trebuie mărite de 2…3 ori, în funcție de cantitatea de coagulant
folosită.
Înălțimea totală a decantorului se determină cu ajutorul relației:
H = hu+hn+hd+hs
în care:- hu este înălțimea zonei utile de decantare, care trebuie să satisfacă relația:
hd - înălțimea zonei de depunere a nămolului (0,2+0,5 m);

hn - înălțimea zonei neutre (0,30 m);
hs - înălțimea zonei de siguranță (0,3+1,0 m).
Decantoare orizontale radiale

Decantoarele radiale se caracterizează prin forma circulară în plan și direcția
orizontală de curgere a apei.
Decantoare radiale
Aceste decantoare, cunoscute și sub numele de decantoare Dorr, au diametre

maxime de 50 m și medii de 30 m; înălțimile maxime sunt de 4,0 m, iar cele medii, de
2,5 m.
Accesul apei se face prin centrul decantorului, printr-o conductă al cărui capăt
este așezat la 20...30 cm sub nivelul apei. Distribuția uniformă a apei se realizează
printr-un perete plin, de formă cilindrică, cufundat în apă până la nivelul inferior al
peretelui exterior al decantorului, apa care trece pe sub acest perete se distribuie, apoi,
în decantor, în mod uniform. Uneori, pentru distribuția uniformă a apei, se folosesc
orificii cu deflectoare, așezate pe peretele plin, cilindric.
Evacuarea apei decantate se face printr-un jgheab periferic, care face corp comun
cu peretele decantorului sau care se așază la 1...2 m de acesta. În ambele cazuri, accesul
apei în rigolă se face numai pe o singură parte și prin intermediul unui deversor reglabil,
cu crestături în formă de triunghi; în cazul jgheabului situat la o oarecare distanță de
peretele decantorului; deversorul este amplasat pe latura dinspre perete. Pentru evitarea
antrenării substanțelor plutitoare se folosesc și aici pereți semi-scufundați, așezați la
32
distanță de 3...4 m de peretele deversor; în cazul jgheabului așezat la o oarecare distanță

de perete, în locul peretelui semi-scufundat se supraînalță peretele jgheabului opus
deversorului.
Grăsimile de la suprafața apei sunt colectate cu o lamă fixată pe podul curățitor,
având de obicei o lungime egală cu o jumătate de rază. Prin intermediul unei pâlnii,
grăsimile sunt descărcate într-un colector, așezat alături de decantor.
Colectarea nămolului depus pe radierul decantorului se face cu ajutorul unui pod
curățător, care se deplasează cu o viteză periferică de 10...60 mm/s, astfel încât să se
realizeze 1-2 rotiri complete într-o oră. La partea de jos, podul curățător are o serie de
palete reglabile care conduc nămolul către pâlnia centrală de colectare a nămolului.
Evacuarea nămolului din decantor se face prin conducte care funcționează
prin:
- gravitație;
- pompare;
- presiune hidrostatică.
Decantor radial
1 - camera de distribuție a apei; 2 - pâlnie pentru colectarea materiilor plutitoare;
3 - perete semi-înecat; 4 - deversor triunghiular. 5 - jgheab pentru colectarea apei
decantate: 6 - pod raclor; 7 - pâlnie de colectare a nămolului.
La fel ca la decantoarele orizontale, și aici se practică evacuarea continuă sau

intermitentă. Radierul decantorului trebuie să aibă o pantă minimă de 2%, ea fiind
cuprinsă, de obicei, între 6...8%.
33
Proiectarea decantoarelor radiate se face ținând seama de STAS 4162, precum și

de indicațiile de mai jos, tabelul și figura următoare.
Din tabelele, în funcție de cantitatea de suspensii și de eficiența necesară, se aleg
V0 Vs şi td
Volumul de decantare Vdec secțiunea orizontală A0 şi înălțimea medie hu rezultă
din ecuațiile:
Rezultatele obținute se introduc în tabelul anterior și se stabilesc dimensiunile
principale: Vdec, A0 d1, hu, respectiv numărul decantoarelor, urmărind, totodată, și
respectarea relațiilor:
6< d1/hu, <10
pentru decantoarele cu diametre cuprinse între 16 şi 30 m, cu relația:
15< d1/hu, <20
pentru decantoarele cu diametre cuprinse între 30 şi 50 m; şi cu relația:
20< d1/hu, <25
pentru decantoarele care tratează ape uzate cu pondere mare de suspensii de natură
organică (viteze mari de sedimentare).
34
Ținând seama de recomandările făcute anterior, se verifică încărcarea

deversorului de pe rigola periferică.
Volumul de nămol se stabilește cu ajutorul relației?
în care:
rs - este procentul de reducere a suspensiilor;
γn - greutatea specifică a nămolului, egală cu 1,1…1,2 tf/m3, pentru
umiditatea nămolului de 95%;
p - umiditatea nămolului decantat, 95%;
c - concentrația inițială a depunerilor.
Se determină, apoi, dimensiunile rigolei (jgheabului) periferice, forma
deversorului de pe rigolă și dimensiunile pâlniei. înălțimea totală a unui decantor se
calculează cu relației:
H = hu+hn+hd+hs
în care:- hu este înălțimea zonei utile de decantare, care trebuie să satisfacă relația:
hd - înălțimea zonei de depunere a nămolului (0,2+0,5 m);

hn - înălțimea zonei neutre (0,30 m);
hs - înălțimea zonei de siguranță (0,3+1,0 m).
Decantoare verticale
La fel ca și deznisipatoarele verticale, acestea sunt folosite numai când:
- suprafața terenului, destinat stației de epurare, este de dimensiuni reduse;
- nivelul apei subterane nu este prea aproape de suprafața solului;
- se dispune de utilaje pentru executarea unor săpături, la adâncimi care pot
ajunge până la 10 m.
Utilizarea decantoarelor verticale este limitata la debite care nu depășesc
10.000 m3/zi.
În secțiune orizontala, decantoarele verticale pot ti:
- pătrate;
- circulare (de cele mai multe ori).
35
Decantor vertical
Așa cum se poate observa și din figura, apa pătrunde, printr-o conductă, într-un
tub central, coboară până la partea de jos a acestuia, se ridică apoi în spațiul destinat
decantării, ajunge în jgheabul periferic și, printr-o altă conductă, apa decantată este
evacuată.
Ca și la celelalte decantoare, evacuarea nămolului se poate face prin:
- gravitație;
- pompare;
- presiune hidrostatică.
Nămolul, datorită înclinării mari a radierului (45°, de obicei), cade la partea
de jos a acestuia. Pentru reținerea substanțelor plutitoare sunt prevăzuți pereți semi-
scufundați.
În spațiul de decantare, în scopul unei distribuții cât mai eficiente a apei, tubul
central este, uneori, evazat la partea inferioară, iar în fața evazării se așază un deflector.
Pentru proiectarea decantoarelor verticale, debitele de calcul sunt date în tabele.
Diametrul maxim al decantoarelor verticale trebuie să rămână sub 10 m.
Volumul de decantare, secțiunea orizontală a decantorului și înălțimea medie a
acestuia se determină cu relațiile:
Înălțimea medie h0 a cărei valoare trebuie să depășească 4,0 m, se verifică cu
ajutorul relației:
36
în care:
D este diametrul decantorului;
d-diametrul tubului central.
Secțiunea tubului central Atc se determină cu relația:
în care:
Vtc - este viteza descendentă în tubul central ( ≈100 mm/s).
Înălțimea tubului central, sub nivelul apei, este dată de relația:
Ht=0,8·hu
Înălțimea totală a decantorului se calculează cu relația:
H = hu+hd+hn+hs
în care:
- hu este înălțimea utilă;
- hd înălțimea zonei de depunere a nămolului în con, care se stabilește în funcție
de volumul depunerilor și modul de evacuare;
- hn înălțimea zonei neutre (0,4...0,6 m);
- hs înălțimea zonei de siguranță (0,3...1,0 m).
Diametrul evazării de la capătul inferior al tubului central se ia cu 50% mai mare
decât cel al tubului central.
Diametrul deflectorului se ia de 1,2...2,0 ori mai mare decât diametrul evazării.
Distanța între evazare și deflector nu coboară, în mod obișnuit, sub 0,5 m, dar se creează
posibilitatea reglării ei. Teoretic, distanța între capătul de jos al tubului central și
suprafața deflectorului se determină din condiția ca viteza de curgere să fie egală cu
0,03 m/s.
Decantoare lamelare
Sedimentarea gravitațională este un sistem normal și fiabil pentru separarea
solidelor în suspensie din lichide. Acest sistem este utilizat în aproape fiecare stație de
epurare a apei, procese industriale sau apele uzate. Un rezervor de sedimentare clasic
ocupă un spațiu mare și, în plus, costurile de construcție sunt ridicate.
Decantorul lamelar reduce suprafața necesară a terenului cu 90% sau mai mult.
Această reducere a suprafeței are ca rezultat costuri de instalare și de întreținere mai
mici.
Conceptul de lamele înclinate paralel transformă suma tuturor proiecțiilor
lamelelor în plan orizontal într-o suprafață efectivă de sedimentare. Ca o consecință
pentru fiecare metru pătrat de teren există până la 16 m2 de suprafață de decantare. În
general, suprafața calculată pentru un decantor clasic poate fi utilizată direct pentru
proiectarea unui decantor cu plăci. Suprafața totală este înlocuită complet numai cu
37
suprafața totală de proiecție a plăcilor în plan orizontal.
Decantoare lamelare
Înclinarea lamelelor, ori a tuburilor despărțitoare este necesară pentru curgerea

nămolului. În această situație, viteza de cădere a particulei solide (v) se calculează
astfel:
v=vo(1+k·cos α)
unde: α - este unghiul de înclinare a pereților despărțitori (lamelă sau tub);
vo - viteza de sedimentare a particulelor în decantorul fără lamele;
k - coeficientul determinat experimental (depinde de forma
compartimentului; k>0).
Prin urmare, viteza de sedimentare crește în cazul decantorului cu lamele sau
tuburi despărțitoare, iar debitul de lichid tratat crește proporțional cu numărul de pereți
despărțitori.
a b c
Principiu de funcționare decantor lamelar
a. contracurent ; b in același sens; c decantor lamelar mixt.
L – lichid limpezit; F – suspensie; S – sediment (nămol)
Unghiul de înclinare al lamelelor trebuie să fie suficient pentru a garanta

evacuarea nămolului. Forța care antrenează nămolul este dată de rezultanta greutății și
a forței exercitate de lichid pe suprafața nămolului. Dacă cele două faze (lichidul
limpede și nămolul), curg în același sens componentele rezultante au același semn.
38
Dacă însă cele două faze curg în sensuri inverse (contracurent), atunci forța exercitată
de lichid asupra suprafeței nămolului se opune evacuării acestuia; respectiv deplasării
lui spre partea inferioară a cuvei.
Decantor lamelar cu sistem de înlăturare a nămolului;
Curgerea în contracurent (a) este mai ușor de realizat. În acest gaz alimentarea
trebuie să se facă de la baza compartimentelor iar lichidul iese limpezit la parte
superioară a cuvei. Curgerea în același sens (b), se realizează prin introducerea
lichidului brut pe la partea superioară, curge în jos și apoi are loc schimbarea direcției
spre partea superioară prin tuburi până la vârful cuvei și apoi iese spre exterior.
Soluția constructivă mixtă a unui decantor cu lamele este redată în figura
(compartimentul din stânga – curgere în contracurent; compartimentul din dreapta –
curgere in același sens). Acest tip de decantor are o eficacitate de decantare ridicată.
Unul dintre dezavantajele decantoarelor cu lamele este tendința de aderare a
particulelor solide pe suprafața lamelelor, care face dificilă operația de curățire.
EPURAREA BIOLOGICĂ
Epurarea biologică (secundară) urmăreşte eliminarea poluanţilor organici,
biodegradabili cu ajutorul microorganismelor. Au loc procese de fermentaţie aerobă,
sau anaerobă, din care se formează compuşi aglomeraţi (flocoane), care se separă de
apă, alături de săruri minerale şi gaze (SO2, CH4, CO2, etc.).
Epurarea biologică se poate realiza pe cale naturală şi artificială. Pe cale naturală,
apa epurată mecanic este colectată într-un bazin colector şi utilizată la irigaţii. Metoda
a fost aplicată în vechime, în Ierusalim, la greci, romani şi chinezi. Investiţiile sunt
evident mai reduse, dar procedeul nu se poate aplica la toate tipurile de apă. Apa nu
trebuie să conţină germeni patogeni, paraziţi, să nu aibă miros neplăcut şi se aplică
numai culturilor de porumb şi sfeclă de zahăr.
39
Epurare biologică naturală
Epurarea biologică artificială utilizează fie filtre biologice, fie bazine cu nămol
activ.
Integrarea aerotancurilor in construcţia unei staţii de epurare a apelor

40
Bazinele cu nămol activ , sau de aerare, aerotancuri utilizează fermentaţia

aerobă a substanţelor organice din apa reziduală. Ca bazine de aerare se mai folosesc:
şanţuri în teren impermeabil, gropi, canale de beton. Aerotancurile sunt bazine cu
secţiunea dreptunghiulară, sau circulară, prevăzute cu dispozitive de aerare (conducte
perforate, plăci poroase, turbine, valţuri). In interior se înmulţesc microorganismele
(bacterii, ciuperci, protozoare, viermi), dar şi alge, se elimină oxigen, din consumul
compuşilor cu fosfor şi azot (dacă procesul decurge la cald). Se formează flocoane ce
se decantează ca nămol. Aerarea prelungită stabilizează nămolul. Nămolul se
colectează şi 15 - 20 % din el se recirculă pentru însămânţarea cu microorganisme a
bazinelor, iar restul se îndepărtează.
Bazine cu nămol activ
Nămolul se adună în cantităţi mari, de 3 - 4 l nămol/ zi și locuitor. Conţine

96 – 99 % apă, miroase neplăcut, iar fermentaţia continuă.
Stabilizarea namolului se poate face:
Stabilizarea aerobică a nămolului are loc în digestoare, asemănătoare
aerotancurilor şi durează 4 - 5 zile.
Stabilizarea anaerobă, sau metanică a nămolului are loc în metantancuri închise,
la 28 - 350C, în care se dezvoltă bacterii ce descompun substanţele organice, formând
biogazul, un amestec de gaze cu CH4, CO2, H2S, N2, mercaptani.
Dintr-un kilogram de substanţe organice rezultă 800 - 1000 l de gaze, cu
70-75 % CH4, 20-25 % CO2 şi cu puterea calorică de 5000 - 6000 kcal/ m3.
Metantancul este un recipient din beton precomprimat, de 10000 m3, prevăzut cu
sistem de încălzire, agitare, pompă de recirculare a nămolului, gazometru..
41
Metantanc – variante constructive
Fermentaţia nămolului durează 20 - 30 de zile. Metantancurile se amplasează

în baterii
Apele industriale se tratează separat, sau se amestecă cu cele orăşeneşti. Se
acceptă deversarea în reţeaua de canalizare urbană numai dacă apele industriale conţin
(în mg/dm3): Cl- 100 maxim, SO42- 300, fenoli 50, CN- 50, detergenţi 50,
Cr,Cu,As,Ni,Pb,Zn,Cd câte 1. In caz contrar, apele industriale se preepurează şi după
aceea se amestecă cu cele orăşeneşti, sau se epurează separat.
In figură se prezintă schematic construcția unui metantanc, respectiv fazele
procesului de stabilizare a nămolului.
Metantanc –schema constructiva
Procedeele mecanice, chimice şi biologice se utilizează de multe ori asociate.

Eficienţa acestor procedee pentru reţinerea suspensiilor, a substanţelor organice, toxice
şi a bacteriilor este prezentată în tabelul următor.
Eficienţa procedeelor de epurare a apelor reziduale la îndepărtarea unor categorii
de substanţe şi bacterii (%).
42
Tratarea in situ (la locul producerii) a apelor reziduale diminuează investiţiile

pentru utilaje, conducte, dar procedeele nu se pot generaliza, aria lor de aplicabilitate
fiind redusă. Se utilizează: aerarea, antrenarea cu abur a poluanţilor, desorbţia termică,
tratarea chimică, extracţia cu solvenţi, procedee biologice etc.
Epurarea biologică cu ajutorul biofiltrelor

Epurare apelor uzate în biofiltre constituie un procedeu de epurare biologică
aerobă care utilizează o succesiune de comunităţi biologice stabilite la diferite niveluri
în interiorul filtrului şi asociate cu diverse grade de epurare (spre deosebire de procedeul
cu nămol activ la care floconul de nămol are aceeaşi comunitate biologică). Procedeul
are avantajul că microorganismele din biofiltre sunt mai uşor adaptabile la încărcări cu
şoc, tocmai datorită succesiunii asociaţiilor existente. În general, biofiltrele sunt folosite
pentru epurarea apelor uzate uşor biodegradabile şi cu concentraţii relativ scăzute în
substanţe organice.
Biofiltrul este un filtru cu înălţimea de 1…3.5m (sau mai mult în cazul biofiltrului
turn), umplut cu material brut, rugos, dur şi impermeabil peste care este distribuită apa
uzată, în contracurent cu aerul. Pe materialul de umplutură apare o peliculă biologică
care generează reacţiile necesare îndepărtării substanţelor organice. În partea inferioară
biofiltrul este prevăzut cu un sistem de drenaj pentru îndepărtarea apei epurate şi cu
sisteme de ventilaţie. În condiţii favorabile, pelicula vie adsoarbe şi utilizează materia
organică dizolvată, coloidală şi în suspensie fină din apa uzată, care trece în film relativ
subţire pe deasupra ei. Când organismele mor sunt antrenate cu apa epurată. Pelicula
este descărcată periodic sau continuu din filtru cu substanţa organică mai mult sau mai
puţin descompusă.
Filtru biologic(secţiune)
1 – strat de repartiţie; 2 – distribuitor; 3 – strat filtrant; 4 – pereţi din beton;
5 – fund drenant; 6 – fund impermeabil; 7 – strat util; 8 – strat de rezistenţă.
43
Drenajele se execută din elemente prefabricate cu orificiile din plăcile fundului

drenat pe cel puţin 15% din suprafaţă;
Pereţii filtrului biologic se execută din zidărie, beton sau beton armat şi ei trebuie
să depăşească cu 0.5…0.7 m nivelul superior al stratului filtrant pentru a micşora
influenţa vântului asupra distribuţiei uniforme a apei uzate pe filtru. Ventilaţia filtrelor
biologice are drept scop asigurarea oxigenului necesar procesului aerob şi de a
îndepărta bioxidul de carbon format prin mineralizarea substanţelor organice. Ea se
realizează în condiţii naturale, datorită diferenţei de temperatură existentă între
interiorul şi exteriorul filtrului; iarna curentul de aer are direcţia de mişcare pe verticală
în sens descendent, iar vara, în sens ascendent. După Halverson pentru o diferenţă de
temperatură de 6°C între interior şi exterior se produce un curent de aer cu o viteză de
circa 0.3 m/min, suficient pentru a asigura oxigenul necesar procesului biologic . Pentru
2°C curentul de aer se opreşte, iar sub 2°C apare un curent descendent.
Pentru asigurarea debitului de aer pe calea ventilării naturale între cele două
radiere se practică deschideri care trebuie să reprezinte circa 15% din suprafaţă
orizontală a filtrului. Ventilarea artificială, realizată prin introducerea pneumatică a
aerului pe la partea inferioară, îşi găseşte justificarea numai în cazul filtrelor biologice
închise (protecţie contra frigului sau muştelor).
Materialul filtrant poate fi orice rocă minerală cu suprafaţă poroasă (cocs,
keramizit sau tufuri vulcanice) spartă şi mărunţită în granule cu dimensiunea
caracteristică cuprinsă între 40 şi 100 mm.
Filtru biologic – vedere

44
Sistemul de distribuţie trebuie să asigure răspândirea apei pe suprafaţa filtrului

biologic în mod uniform, însă cu intermitenţă astfel încât, între udări, stratul filtrant să
poată primi cantităţile de aer necesare bacteriilor aerobe. Se menţionează că datorită
unei funcţionări necorespunzătoare a sistemelor de distribuţie a apei uzate la suprafaţa
superioară a biofiltrului, pelicula biologică poate favoriza dezvoltarea unei insecte
(musca Payhoca) care provoacă neplăceri, atât prin prezenţa lor numeroasă, cât şi prin
distrugerea peliculei. Cele mai multe biofiltre de mare încărcare folosesc recircularea
efuentului clarificat, într-un anumit raport, cu scopul de a reduce perioada de scoatere
din funcţiune în caz de încărcare prin şoc, precum şi scăderea înmulţirii muştelor prin
ruperea şi antrenarea peliculei (0.5…3 ori debitul ce se epurează).
PROCEDEE SI ECHIPAMENTE PENTRU PRELUCRAREA

NAMOLURILOR
Prelucrarea nămolurilor constituie totalitatea procedeelor tehnice pentru
stabilizarea(fermentarea) şi îndepărtarea sau arderea lor în scopul rezolvării problemei
finale a deşeurilor rezultate în urma epurării apelor uzate în staţiile de epurare.
Din punct de vedere chimic, nămolurile se clasifică în nămoluri minerale, la care
cantitatea de materii solide minerale depăşeşte 50%, şi nămoluri organice, sau
preponderent organice, la care cantitatea de substanţe organice depăşeşte 50% din
totalul materialelor solide reţinute.
După provenienţa apei uzate nămolurile pot fi menajere, orăşeneşti şi industriale.
În acest caz raportul mineral/organic se modifică funcţie de caracteristicile şi sursa apei
uzate.
Din punct de vedere al instalaţiei de ude provin se deosebesc nămoluri de la
decantoarele primare, care sunt de culoare cenuşie-deschisă şi au un miros slab,
fermentează repede şi după circa 15 zile devin lopătabile dacă stratul a fost de
150…200mm, nămoluri provenite din decantoarele de după precipitarea chimică, cu
miros şi culoare dependente de substanţele chimice folosite la tratare şi care au
caracteristici apropiate de nămolurile primare, şi nămoluri provenite din decantoarele
secundare care se deshidratează greu în aer liber. În practica actuală se concentrează
nămolurile de la toate treptele staţiei de epurare în scopul prelucrării centralizate.
Substanţele uscate în suspensie din nămol au concentraţia în greutate de 1…10%.
Se recomandă ca umiditatea nămolului să fie cât mai mică, deci nămolul să fie cât mai
concentrat, deoarece se reduce investiţia în staţia de pompare, se micşorează cantitatea
de căldură necesară pentru încălzirea bazinului de fermentare şi se reduce consumul de
energie la pompare.
45
Raclor mecanic pentru evacuarea nămolului din paturi:

1 – cadru mobil; 2 – şină de rulare; 3 – cablu electric; 4 – lamă;
5 – lanţ; 6 – cupă basculantă;
În toate cazurile în care evacuarea finală a nămolurilor permite utilizarea

agricolă, stocarea temporară sau punerea în depozit este necesar ca nămolul să fie în
prealabil stabilizat astfel încât să se evite inconvenientele arătate anterior. Problema
stabilizării nu se pune în cazurile în care nămolul urmează a fi incinerat. Procesul de
stabilizare biologică artificială constă în degradarea controlată a materiilor organice
astfel încât să se obţină un produs final cu un raport mineral/organic modificat şi în care
materiile organice să fie stabilite.
Deshidratarea naturală
În staţiile de epurare mici, nămolul de la decantoare este trimis direct pe paturi
de uscare prin conducte cu diametrul nominal de 200 mm. După o perioadă de 30…90
zile de nămol devine lopătabil şi este evacuat cu mijloace mecanizate(tractor cu lamă
de buldozer şi graifăr) sau cu echipamente mecanice pe şine.
Stabilizarea anaerobă a nămolurilor

Procesul de fermentare anaerobă a nămolului este rezultatul activităţii a două
grupuri distincte de microorganisme care se dezvoltă în acelaşi mediu. Primul grup de
microorganisme facultativ anaerobe, cu ajutorul enzimelor extracelulare produse,
transformă compuşii organici macromoleculari în compuşi mai simpli ca: alcooli, acizi
graşi, amino-acizi, cetone, aldehide, etc., precum şi în importante cantităţi de bioxid de
carbon şi cantităţi mai mici din alte gaze. Faza acidă a fermentării este rapidă şi puţin
sensibilă la condiţiile de mediu. Cel de al doilea grup de microorganisme, bacteriile
metanice, obligat anaerobe, realizează transformarea produselor fazei acide prin
activitatea enzimelor intracelulare în metan şi bioxid de carbon.
46
Fermentarea anaerobă se prezintă, aşadar, ca o succesiune de reacţii în lanţ:

materii organice→acizi volatili→CH4+CO2 a cărei viteză este determinată de faza de
gazeificare, mult mai lentă, datorită perioadei lungi de creştere a bacteriilor metanice.
Temperatura la care fermentarea este posibilă se situează în intervalul 4…60°C. În
practică domeniul de temperatură se alege după criterii tehnico-economice, în general
fiind avantajos domeniul mezofil, în jurul valorii de 34°C, cu o autonomie energetică a
instalaţiei prin utilizarea gazului de fermentare.
Amestecarea nămolului în spaţiul de fermentare este necesară pentru a aduce
nămolul proaspăt în contact intim cu microorganismele. Agitarea este necesară pentru
a înlesni degajarea gazului, spargerea crustei şi folosirea întregului volum al instalaţiei.
Amestecarea în bazinele de fermentare se realizează prin următoarele procedee:
Injectarea apei curate sau a celei epurate sub presiune în diverse puncte şi în
special deasupra nivelului de nămol. Prin aceasta, pe lângă efectul de spargere a crustei,
se contează pe o însămânţare cu bacterii şi un fenomen de încălzire datorită temperaturii
mai ridicate a apei injectate;
Pomparea nămolului proaspăt deasupra crustei bazinului de fermentare cu
folosirea sistemului de brasaj; folosirea hidroelevatoarelor; utilizarea amestecurilor
mecanice axiale.
Insuflarea gazului de fermentare la un debit de 1.0…1.5 m3/min ceea ce produce
barbotarea intensă şi o bună amestecare;
Recircularea nămolului din bazin cu pompe, folosită în special pentru încălzirea
în schimbătoarele de nămol.
În general se preferă procedeul de amestecare mecanic în interiorul rezervorului
de fermentare(metantanc) combinat cu o recirculare exterioară pentru încălzire.
Echipamentul mecanic pentru amestecare este alcătuit dintr-o pompă axială care
funcţionează întubat într-o conductă verticală. Pompa funcţionează înecat şi aspiră
lichidul, amestecat cu spuma, de la suprafaţa liberă refulându-l prin tubul vertical.
Curgerea realizată în metantanc are sens descendent în centru, prin tubul vertical.
Curgerea realizată în metantanc are sens descendent în centru, prin tubul vertical, şi
sens ascendent la perete.
Durata de fermentare în funcţie de temperatură

47
La fel ca recircularea, folosirea agitatoarelor mecanice cu elice sau spirală,

amplasate la suprafaţa nămolului, conduce la o bună omogenizare. În funcţie de
volumul bazinului este necesară o putere de antrenare de 0.5…1.5 kW, la o turaţie de
750 rot/min.
Figura reprezintă o instalaţie de fermentare de mare încărcare prevăzută cu
sisteme de amestecare şi încălzire de la 30°C…35°C, cu alimentare continuă sau
intermitentă şi o durată de retenţie de 20…30 zile.
Experimental s-a dovedit că în conductele de nămol nu sunt necesare viteze mari.
Pentru aceasta conductele de transport al nămolului fermentat au un diametru minim de
150 mm, pentru cazul evacuării prin pompaj, şi 200 mm, pentru evacuarea prin
gravitaţie. În toate situaţiile de pompare, pentru a putea spăla conductele de transport,
trebuie executată o legătură între apele decantate şi conductele de aspiraţie ale pompelor
de nămol. Conductele de nămol se execută din fontă şi sunt prevăzută cu robinete uşor
de manevrat.
Conductele de gaz din instalaţia de fermentare se recomandă a fi executate din
oţel cu un diametru minim de 60 mm. Toate conductele de gaze trebuie supravegheate
cu atenţie, în special în perioada de iarnă, deoarece poate apărea condens şi îngheţarea
acestuia pe traseu.
Bazin de fermentare de mare încărcare:
48
1 –amestecor; 2 – nămol proaspăt la fermentare; 3 – conductă pentru

îndepărtarea nămolului plutitor; 4 – evacuare nămol fermentat; 5 – evacuare nămol;
6 – evacuare nămol plutitor; 7 – evacuarea apei de nămol; 8 – deeversor;
9 – captare nămol; 10 – pompă nămol; 11 – schimbător de căldură;
12 – captator de gaze; 13 – gaz spre cazanul de ardere;
14 – gaz spre rezervorul de înmagazinare; 15 – preaplin; 16 – cazan de încălzire
Rezervor biogaz
Limita tehnică de fermentare, corespunde unui grad de descompunere a materiei
organice de circa 60%. Gazul de fermentare, cu un conţinut de 60…75% metan şi o
putere calorică de circa 21000…26000 kJ/m3, este utilizat fie pentru încălzirea
cazanelor de abur, fie drept combustibil în motoare Diesel care antrenează generatoare
electrice. Gazul de fermentare constituie o importantă resursă energetică
neconvenţională care, în special în etapa actuală, trebuie pusă în valoare pe scară din ce
în ce mai largă.
Pentru captarea gazelor care rezultă în urma fermentării anaerobe se folosesc
cilindri metalici verticali unde se realizează un spaţiu izolat cu închidere hidraulică şi
prevăzut cu supapă de siguranţă. În acest fel se limitează presiunea gazului de 0.018
bar. În cazul instalaţiilor mari se folosesc rezervoare de gaze pentru stocare, cu o
capacitate de circa 0.25 din producţia zilnică, la o presiune de 0.0075…0.0150 bar(mică
presiune-gazometre) sau 1.75…3.50 bar(înaltă presiune).
PROCEDEE ŞI INSTALAŢII PENTRU TRATAREA FINALĂ A

NĂMOLURILOR
Pentru rezolvarea problemei finale a nămolurilor în scopul îndepărtării lor prin
incinerare dau deshidratare şi valorificarea ulterioară sunt necesare o serie de tratări:
49
- Preliminare, ce se realizează prin îngroşare, elutiere, tratare cu coagulanţi,

flotaţie etc. care urmăresc îngroşarea nămolului şi deci pregătirea lui pentru etapele
următoare;
- Deshidratarea prin procedee naturale, pe platforme de uscare sau iazuri, sau prin
procedee artificiale de filtrare în filtre-presă, filtre cu vacuum cu bandă;
- Deshidratarea avansată prin procedee de tratare termică sau oxidare umedă, care
conduce la obţinerea unor turte cu o umiditate redusă şi uşor manevrabile, procese
neutilizabile în ţara noastră;
- Incinerare nămolurilor.
Tratări preliminare
Aceste operaţii au drept scop creşterea concentraţiei de substanţe solide din
nămol de la 2…3%, cât se obţine în decantoare, la 6…10%.
Îngroşarea sau concentrarea este o operaţie care se realizează în concentratoare
de nămol asemănătoare decantoarelor. Acest proces, care se petrece gravitaţional,
conduce la un conţinut de materii solide toatele de maximum 10%. În unele cazuri,
procesul este accelerat printr-o uşoară agitare realizată fie prin deplasarea longitudinală
a unor bare perpendiculare pe radier, fie prin rotaţie sistemului de bare cu o turaţie
redusă(n=1 rot/min). astfel se uşurează degajarea pungilor cu gaze de fermentaţie şi se
favorizează îndesarea nămolului prin circulaţia apei în lungul barelor spre suprafaţă.
Apa din nămol se dimensionează pentru o încărcare superficială de 0.2…0.4
m3/m2h, la un timp de retenţie de 3…75 h; radierul are o înclinaţie mai mare decât în
cazul decantoarelor radiale obişnuite, cu adâncimi le centru de 3.5…6.0 m.
Elutrierea este procesul de îndepărtare a coloizilor şi particulelor fin dispersate
cu scopul de a reduce alcalinitatea excesivă a nămolului. Prin aceasta se micşorează
rezistenţa specifică la filtrarea ceea ce conduce în final la mărirea eficienţei procesului
de filtrare mecanică. Elutrierea este în esenţă un proces de spălare cu apa epurată din
staţie timp de 20 secunde….câteva minute. În contracurent apa şi nămolul intrând pe la
capetele opuse ale bazinului. Concomitent se foloseşte o agitaţie mecanică sau o
barbotare cu aer comprimat.
Amestecul este apoi separat prin sedimentare, iar apa se reîntoarce în staţie.
Volumul de apă se spălare este de circa 2…10 ori mai mare decât volumul nămolului.
Prin acest procedeu se poate înlătura circa 80% din alcalinitatea totală, ceea ce conduce
la o reducere a cantităţii de coagulant, necesară la filtrare, cu circa 65…80%.
Coagularea nămolului, denumită şi condiţionare chimică, este o operaţie
obligatorie înainte de deshidratarea nămolului la filtrele mecanice. Ea are drept scop să
modifice rezistenţa specifică la filtrare prin modificarea structurii nămolului. Drept
coagulanţi se folosesc săruri de aluminiu, săruri de fier sau polielectroliţi organici
anionici şi cationici. Dozele de coagulant variază în funcţie de tipul substanţei
folosite(1…2% pentru Al2O3, sau 5…10% în cazul sărurilor de fier) şi de procesul de
deshidratare, în gama 1…20% în greutate faţă de totalitatea materiilor solide uscate din
nămol. Doza optimă se stabileşte în laborator până la realizarea unui nămol cu rezistenţa
50
specifică impusa la o diferenţă de presiune de 4.9 bar. Pentru reducerea dozei de

coagulant de 3…4 ori se recomandă aplicarea în prealabil a unei condiţionări prin
elutriere şi a unor operaţii de îngroşare prin decantare.
Deshidratarea nămolurilor este operaţia prin care se urmăreşte reducerea
umidităţii nămolului de la 92…95% până la 55….60%; se folosesc, în funcţie de debit
şi importanţa staţiei de epurare, procedeul natural pe platforme prevăzute cu tuburi de
drenaj şi procedee artificiale realizate în filtre mecanice sau în centrifuge de nămol.
Incinerarea nămolurilor
Incinerarea nămolurilor are avantajul de a distruge rapid reziduurile sigur şi în
condiţii igienice, fiind adoptată îndeosebi pentru staţiile de epurare la care cantitatea de
reziduuri depăşeşte 50.000 tone anual. Elementul principal care condiţionează reuşita
procesului îl reprezintă valoarea puterii calorice care condiţionează reuşita procesului
îl reprezintă valoarea puterii calorice inferioare a reziduurilor solide, care prezintă
variaţii sezoniere cu un minimum în cursul verii. Experienţa dobândită în practica
incinerării arată că este convenabil să se ardă în comun reziduurile urbane şi cele
industriale. Operaţia este realizată astfel în condiţii favorabile, aportul de apă datorită
reziduurilor orăşeneşti scăzând temperaturile extreme ale procesului şi eliminând uzura
cuptoarelor.
Procesul de incinerare a nămolului provenit din staţiile de epurare cuprinde două
etape: uscarea şi combustia, care pot avea loc în acelaşi echipament în mod succesiv,
sau utilaje diferite. Fazele de lucru sunt următoarele:
- creşterea temperaturii nămolului până la aproximativ 110°C;
- evaporarea apei din nămol;
- creşterea temperaturii gazului şi a părţii volatile din nămol până la punctul de
aprindere.
Conform celor arătate de I. Björkman puterea calorifică inferioară a nămolului
orăşenesc proaspăt este de 14.600-16.700 kJ/kg, iar în nămolul fermentat de circa
10.500 kJ/kg, ambele raportate la conţinutul de solide. La un randament termic de 50%
al instalaţiei de incinerare este necesar combustibil auxiliar pentru arderea nămolului
lichid şi mai ales a nămolului fermentat.
În aceste condiţii este necesară reducerea umidităţii nămolului, pentru realizarea
arderii fără aport de căldură din exterior, prin metode mecanice(centrifugare, filtrare),
chimice(prin condiţionarea nămolului, de exemplu cu săruri de fier) sau
termice(evaporarea prin recuperarea căldurii).
Cuptor cu vetre orizontale etajate

Cuptorul cu vetre etajate(multiple) este construit dintr-o carcasă cilindrică din
oţel, căptuşită cu material refractar, care conţine o serie de vetre orizontale. aceste vetre,
dotate cu sisteme alternative de dirijare către interiorul şi exteriorul alimentării, forţează
nămolul să se deplaseze complet în lungul fiecărei vetre în timp ce cade de la un nivel
la altul în contracurent cu gazele calde de ardere. Braţele radiale 3, montate pe arborele
51
central 2, care se roteşte cu o rotaţie de minut, deplasează materialul către deschiderile

periferice sau centrale prin care se face trecerea către vatra următoare.
Cuptorul este împărţit în trei zone funcţionale:
- Zona de uscare, circa 500°C, pe vetrele superioare;
- Zona de combustie, 870…980°C, pe vetrele intermediare;
- Zona de răcire, circa 300°C, pe vatra inferioară, pentru răcirea cenuşii înainte
de evacuarea ei în instalaţia de stingere.
Mişcarea şi direcţia de deplasare a gazelor ca şi răcirea şi mărunţirea materialului
produc un important schimb de energie. Gazele de ardere părăsesc cuptorul la
temperaturi de 260…650°C.
Cercetările au arătat că turta de nămol cu umiditatea de 48% se aprinde foarte
repede şi fără mirosuri neplăcute.
Pentru cercetarea nămolurilor în aceste cuptoare de tip N. Herrescoff sunt
necesare o serie de instalaţii auxiliare:
Instalaţia de alimentare cu nămol formată dintr-o bandă transportoare care preia
turtele de nămol de la buncăr şi le conduce la concasoare; concasorul, de tip centrifug
cu palete, se roteşte cu 60 rot/min şi macină turtele de nămol după care îl descarcă pe o
nouă bandă transportoare spre cuptorul de incinerare;
Instalaţia de epurare a gazelor de ardere, formată din turnuri de răcire cu pereţii
umezi şi turnuri de epurare a gazelor cu jeturi de apă unde gazele au o mişcare elicoidală
spre coşul de evacuare în atmosferă; turnul de spălare este prevăzut cu supapă de
siguranţă care pentru temperatura de 95°C se deschide şi evacuează gazele de ardere
direct în atmosferă;
52
Cuptor de incinerare cu vetre etajate:

1 – carcasă exterioară căptuşită cu cărămidă refractară; 2 – arbore tubular;
3 – braţ radial; 5 – vatră; 5 – grup de antrenare; 6 – suflantă pentru aerul de
răcire; 7 – cenuşă; 8 – pompă de hidrotransport pentru cenuşă; 9 – ciclon cu jet de apă
pentru spălare; 10 – aport de apă; 11 – alimentare cu nămol;
Instalaţia de separare a cenuşii antrenate de gazele de ardere, dotată cu cicloane;

Instalaţia de evacuare a cenuşii şi depozitarea ei până la transportul în exteriorul
staţiei de epurare.
Cuptorul de incinerare în strat fluidizat

Cuptorul de incinerare cu strat fluidizat prezintă avantaje importante:
Se realizează un amestec foarte bun al nămolului cu aerul insuflat;
Deoarece uscarea şi combustia apar simultan în interiorul stratului, gazele de
ardere ajung la temperaturi favorabile desfăşurării procesului de dezodorizare (750°C),
ceea ce conduce la un pericol minim de poluare a mediului; Cuptorul nu are piese
mobile şi funcţionează la presiuni scăzute(0.13…0.17bar).
Patul fluidizat(nisip de siliciu, şamotă etc. cu granule uniforme) constituie un
acumulator de căldură, ceea ce conduce la o economie de combustibil auxiliar deoarece
cuptorul poate funcţiona 4…8 h pe zi fără încălzire;
53
Deoarece cuptorul evacuează cenuşa în exterior, odată cu gazele de ardere,

dispare necesitatea sistemului mecanic de extragere.
Nămolurile rezultate din epurarea apelor uzate pot fi depozitate în gropi, foste
cariere etc. cu condiţia de a nu produce miros neplăcut şi de a nu impurifica apele
subterane.
Cuptor de incinerare in strat fluidizat:

1 – cuptor de incinerare; 2 – alimentare cu namol; 3 – pompa cu surub; 4 – ciclon
pentru separarea cenusei; 5 – alimentare cu nisip pentru stratul fluidizat; 6 – deflector;
7 – transportor de evacuare; 8 – alimentare cu aer; 9 – alimentare cu gaz combustibil;
10 – bujie pentru functionare normala; 11 – bujie pentru amorsare; F – zona de
fluidizare; R – zona de reintoarcere;
Nămolul proaspăt, nefermentat, conţine microbi patogeni şi produce miros

neplăcut. El poate fi utilizat ca îngrăşământ, dar numai cu condiţia ca imediat după
răspândire terenul agricol să fie arat. Nămolul fermentat poate fi de asemenea,
valorificat în agricultură deşi valoarea lui nutritivă ca îngrăşământ este scăzută.
Nămolurile tratate termic sau prin oxidare umedă sunt puţin periculoase din punct de
vedere sanitar şi deci pot fi folosite în agricultură fără precauţii suplimentare. Cenuşa
rezultată prin ardere se poate folosi în agricultură imediat deoarece nu prezintă nici un
pericol.
În valorificarea nămolurilor se mai poate conta pe:
- Producerea proteinelor din nămol pentru hrana păsărilor şi animalelor sub
forma unei turte cu 10% umiditate;
- Fabricarea vitaminei B12;
- Realizarea de brichete pentru combustie în vederea încălzirii;
În anumite situaţii(nămolurile chimice) se poate conta pe recuperarea de metale
grele deficitare.
54
EFICIENŢA PROCEDEELOR DE EPURARE ŞI CRITERII PENTRU

ALEGEREA METODEI ŞI SCHEMEI DE EPURARE
Alegerea metodei de epurare depinde de gradul de purificare necesar, stabilit în

conformitatea cu standardele romanești in vigoare. La alegerea metodei de epurare
trebuie să se ţină cont de eficienţa care se poate obţine prin diferite procedee.
Epurarea apelor uzate poate fi, în funcţie de caracteristicile apei şi cerinţele evacuării
în emisar, mai mult sau mai puţin complexă. Apele uzate au caracter predominant
neorganic se tratează numai prin mijloace fizico-chimice (sedimentare, neutralizare,
precipitare, coagulare, adsorbţie pe cărbune activ etc.). Apele uzate cu caracter
pronunţat organic pot fi tratate prin mijloace fizico-chimice şi biologice. Aplicarea
procedeelor biologice se poate face numai în cazul în care substanţele organice din
apele uzate pot fi metabolizate. Procedeele biologice asigură un înalt grad de epurare,
adeseori practic completă, întrucât factorii precipitanţi: apa, aerul şi bacteriile
mineralizatoare pot fi manevraţi după necesitate încât întreg procesul poate fi dirijat.
Concepţia actuală a funcţionării şi exploatării staţiilor de epurare impune

introducerea în obiectivele tehnologice a unui debit cât mai constant şi cu caracteristici,
pe cât posibil, invariabile în timp. Deoarece atât debitul, cât şi gradul de poluare al apei
depind de utilizator, pentru menţinerea constantă a caracteristicilor se impune
construirea unui bazin de omogenizare-uniformizare la intrarea apei în staţie.
În cazurile cele mai frecvente în care apele uzate de la diferite industrii sunt apoi
deversate în reţeaua de canalizare este necesară o tratare preliminară a lor pentru a
corespunde normelor în vigoare privind reglementarea deversării apelor industriale în
canalizarea publică. În principiu, această tratare preliminară are drept scop egalizarea
55
concentraţiilor, uniformizarea debitelor şi eliminarea substanţelor chimice cu efecte

nocive asupra staţiei de epurare finală.
Dacă amplasamentul sau condiţiile de preepurare a apelor uzate nu permit
evacuarea în canalizarea orăşenească a apelor uzate este necesar să se proiecteze o staţie
de epurare avansată a acestor ape care să permită evacuarea lor în emisarul cel mai
apropiat cu respectarea condiţiilor prevăzute în standarde.
În linii mari, exploatarea staţiilor de epurare se rezumă la funcţionarea continuă,
efectivă şi eficientă a acestora, funcţionarea corectă a laboratoarelor şi menţinerea lor
şi a înregistrărilor caracteristice staţiei şi la menţinerea protecţiei mediului la nivel
corespunzător în staţie şi în zona învecinată.
Practica exploatării staţiilor de epurare a apelor uzate arată că în acestea
personalul este expus la o serie de pericole de ordin general şi specifice locului de
muncă. Pentru prevenirea accidentelor de muncă datorate pericolelor de ordin
general(electrocutări, lovituri, căderi de la înălţime, incendii etc.) sunt valabile regulile
clasice cuprinse în Normele republicane de protecţie a muncii. Datorită compoziţiei
apelor uzate pot apărea următoarele pericole:
Infecţii. Apele uzate menajere sau cele provenite de la complexele
agrozootehnice de tip industrial conţin un număr mare de bacterii patogene şi viruşi
care pun în pericol sănătatea personalului de exploatare. În scopul prevenirii
îmbolnăvirilor trebuie respectate cu stricteţe regulile de igienă generală: duş complet la
ieşirea din schimb, schimbarea echipamentului de protecţie, folosirea sălilor pentru
masă, tratarea corespunzătoare a unei răni etc. pentru respectarea acestor reguli se
impune menţinerea în stare corespunzătoare a instalaţiilor sanitare şi a reţelei de
alimentare cu apă.
Accidente datorate lipsei de oxigen. Concentraţia redusă a oxigenului în spaţiile
adânci cu ventilaţie slabă(staţii subterane de pompare, metantancuri, cămine, conducte
etc) constituie sursa multor accidente. Scăderea concentraţiei oxigenului din aer sub
13% datorită consumului de oxigen prin descompunerea substanţelor organice,
constituie un pericol deosebit pentru operatori(în volume concentraţia oxigenului din
aer este de 20,93%). Detectarea lipsei de oxigen într-un spaţiu de lucru se face cu
ajutorul lămpii de tip minier sau al analizoarelor automate; se interzice detectarea lipsei
de oxigen cu flăcări directe, chibrit sau lumânare, deoarece poate apărea pericol de
explozie în cazul creşterii concentraţiei unui alt gaz. Pentru a preveni accidentele
datorate lipsei de oxigen se iau următoarele măsuri:
Asigurarea unei ventilaţii corespunzătoare pe o perioadă de minimum 30 min
înainte ca operatorul să pătrundă în spaţiul de lucru;
Îndepărtarea surselor de gaze care înlocuiesc aerul atmosferic;
Ventilarea forţată a spaţiului de lucru cu ajutorul agregatelor portabile înainte de
a permite accesul operatorului în zona de lucru.
Intoxicaţii cu gaze sau vapori. Asfixierea cu gaze poate avea loc prin reacţia
chimică a gazului cu diferite organe din organismul uman(cazul oxidului de carbon,
56
hidrogenul sulfurat) sau prin înlocuirea oxigenului din zona respectivă. Hidrogenul
sulfurat este cel mai des întâlnit în instalaţiile de epurare şi cel mai periculos deoarece
la concentraţii de peste 0.002% poate conduce la intoxicaţii grave(la 0.2% provoacă
moartea în câteva minute). Detectarea lui se face cu hârtie de filtru impregnată cu
soluţie de acetat de plumb sau cu fiole indicatoare. Clorul, utilizat ca dezinfectant în
staţiile de epurare, conduce la intoxicaţii grave dacă este în concentraţii de numai
0.0001%. Detectarea prezenţei sale se face prin miros. Datorită toxicităţii, manipularea
clorului lichid sau gazos trebuie făcută cu multă atenţie. Pentru evitarea accidentelor
trebuie avute în vedere:
Asigurarea unei bune ventilări naturale sau artificiale
Controlul periodic al zonei de lucru.
Explozii. Gazele care rezultă din procesul de fermentaţie anaerobă sunt un
amestec de metan, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, care prezintă pericol de
explozie. Pentru evitarea accidentelor se recomandă:
- folosirea echipamentului electric antiexploziv şi a dispozitivelor cu flacără
liberă;
- menţinerea unei suprafeţe a gazelor în toate conductele şi controlul pierderilor
pe la neetanşeităţi;
- evitarea tuturor surselor de aprindere din apropierea bazinelor sau rezervoarelor
de gaze;
- la revizia metantancului se recomandă aerisirea cuvei pe o perioadă de cel
puţin 24 h cu toate capacele deschise;
- pentru desfundarea unei conducte se injectează apă sub presiune şi nu aer.
Pentru substanţele toxice, singurele procedee aplicabile sunt cele mecanice şi
chimice. Celelalte categorii de substanţe (solide, organice, bacterii) sunt epurate cu
mare eficienţă prin procedeele biologice, pe cale naturală, deci mai ieftină, sau pe cale
artificială.
Un alt exemplu de tratare biologică pe cale naturală îl constituie apele provenite
din industria celulozei care se pot utiliza la irigaţii, obţinându-se eficienţe de eliminare
şi de peste 90 % .
ALTE PROCEDEE DE EPURARE

In anumite situaţi, apele reziduale nu se pot trata eficient prin procedeele descrise
mai sus, fiind necesare tratamente speciale, ce necesită utilaje, aparatură, temperatură,
catalizatori, reactivi adecvaţi, etc. Eficienţa lor economică se explică prin: -
posibilitatea îndepărtării unor poluanţi deosebit de periculoşi (toxici, corozivi,
radioactivi) şi aflaţi în concentraţii foarte scăzute; - recuperarea de substanţe valoroase,
care reduc cheltuielile de epurare; - se aplică acolo unde alte metode nu sunt utilizabile.
De exemplu:
a - Precipitarea controlată a unor săruri metalice (Fe, Mn, Co, Ni,Cu,
Mo,V,Hg,Zn ş.a.) în funcţie de pH-ul soluţiei.
57
b - Oxidarea catalitică a unor poluanţi deosebit de toxici, cum sunt: pesticidele,

coloranţii, medicamentele, cianurile, etc. Catalizatorii sunt săruri de
Fe,Mn,Co,Ni,Cu,Mo, sau oxizii acestor metale, depuse pe suport. Oxidarea are loc cu
aer, la temperatură şi presiune obişnuite, în utilaje de mici dimensiuni, cu consumuri
reduse de reactivi şi energie, dar cu randament de 99 %.
c - Extracţia selectivă a unor compuşi, în solvenţi adecvaţi. De exemplu se
extrage fenolul cu hidrocarburi aromatice, separarea făcându-se prin distilare, sau
tratare cu soluţie de hidroxid de sodiu, când se obţine în faza apoasă fenolatul de sodiu,
care se separă de faza organică. Soluţia apoasă se tratează cu acid sulfuric, pentru
recuperarea fenolului.
d - Schimbul ionic utilizat pentru separarea unor ioni metalici, a azotatului, a
unor hidrocarburi clorurate, etc.
e - Osmoza inversă, aplicabilă la nitraţi. Apa salinizată trece printr-o membrană
de acetat de celuloză, poliamidă, sau sticlă specială, obţinându-se o soluţie apoasă mult
mai diluată . (osmoza- proces de difuziune a uneia sau a mai multor substanțe (dintr-o
soluție) printr-o membrană permeabilă sau semipermeabilă)
f - Membranele bipolare lasă să treacă printr-o faţă ionii de hidrogen H+ şi prin

alta ionii oxidril OH-. Apa salinizată curge în exteriorul membranei, difuzează central
şi se disociază în ioni. Intr-un compartiment se formează o soluţie bazică, iar în celălalt
compartiment, de partea cealaltă a membranei bipolare se formează o soluţie acidă. Se
pot recupera astfel din ape reziduale HF, HNO3, H2SO4 etc.
Procedeul AQUATECH (Anglia).
58
1 - membrană selectivă de cationi (+); 2 - membrană selectivă de anioni (-) ; 3 -

membrană bipolară.
g - Electroforeza - deplasarea către electrozi a particulelor încărcate electric ale

unui sistem coloidal sub acţiunea curentului electric - se utilizează pentru separarea
coloizilor.
h - Iradierea cu raze ultraviolete elimină din apele reziduale fenolul, unii produşi
cloruraţi, toxici, nocivi, cianurile, separă metalele grele, etc.
i - Arderea totală, cu plasmă, a deşeurilor organice.
j - Utilizarea de microorganisme heterotrofe (care se hrănesc cu substanţe
organice din apă), sau autotrofe (care se hrănesc cu substanţe anorganice) a dat rezultate
pentru îndepărtarea unor substanţe organice, dar şi pentru denitrificarea biologică a
apei, când nitraţii au fost transformaţi în azot gazos.
Bacterii ca: Microccocus lactilyticus, Clostridium s-au utilizat pentru reducerea
uraniului din sulfaţi. Culturi de ciuperci s-au folosit pentru solubilizarea unor metale
din sedimente, sau pentru degradarea unor substanţe organice. De exemplu:
Tricoderma harziamin s-a folosit pentru recuperarea unor metale, Indigenous
Thiobacilli – pentru solubilizarea aluminiului din bauxita din ape, Phanerochaete
chrysosporium – pentru degradări de substanţe organice, etc.
k - Membranele biologice aerobe, îmbogăţite cu oxigen s-au utilizat pentru
fixarea electrostatică a microorganismelor. Membranele sunt substanţe schimbătoare
de ioni, realizate ca fire cave, în interiorul cărora se introduce oxigen. Se separă
substanţele din apă, sub formă de nămol. S-au recuperat astfel: Cu, Zn, Ni, Cd, Cr, W,
CN-, fenol, pesticide, diverse săruri, coloranţi, etc.
l – Utilizarea plantele filtru, ca: zambila de apă, salata de apă, unele alge pot
reţine unii poluanţi, chiar radioactivi. In condiţii termice adecvate, plantele cresc
voluminos şi dacă nu conţin substanţe periculoase, pot fi administrate în hrana
animalelor. In figura se prezintă un astfel de procedeu de depoluare a unor ape, cu alge
active.
Procedeu de epurare a apelor reziduale folosind alge active.

59
1-sedimentare primară; 2-digestie anaerobă; 3-uscare nămol; 4-epurare cu alge; 5-

flotaţie; 6-sterilizare alge; 7-uscare alge.
Apa poluată se decantează, nămolul este trimis la stabilizare prin fermentaţie

anaerobă, apoi este uscat şi utilizat în agricultură. Apa fără sedimente se tratează cu
alge, la cald, după care se separă algele prin flotaţie, apa putând fi utilizată în
agricultură, industrie, sau după o altă tratare, spre consumul uman. Algele separate sunt
sterilizate la cald, uscate şi valorificate în zootehnie.
60
PDM
TEHNOLOGII DE REMEDIEREA SOLURILOR CONTAMINATE
Tehnologiile de remediere a solurilor pot fi clasificate după modul de acţiune asupra

contaminanţilor în trei categorii:
- tehnologii de distrugere sau alterare a contaminanţilor care includ tehnologiile termice,
biologice şi chimice. Acestea pot fi aplicate atât in situ cât şi ex situ.
- tehnologii de extracţie şi separare a contaminanţilor din sol. Aceste tehnologii au la bază
procese de extracţie şi separare a contaminanţilor din sol incluzând desorbţia termică, spălarea
solului, extracţia vaporilor din sol (EVS). Apa contaminată din acvifer poate fi tratată prin procese
de separare a fazelor, adsorbţie pe cărbune, stripare cu aer, schimb ionic sau combinaţii ale acestor
procedee. Gazele extrase din sol pot fi recuperate sau tratate în scopul obţinerii unor produşi care
să poată fi eliberaţi în aer. Alegerea şi integrarea tehnologiilor trebuie să ţină cont de mecanismele
de transfer astfel încât acestea să fie eficiente. De exemplu pentru contaminanţii volatili insolubili
în apă este mai eficientă metoda EVS decât spălarea cu apă.
- tehnologii de imobilizare a contaminanţilor. Tehnologiile de imobilizare a
contaminanţilor includ stabilizarea, solidificarea şi izolarea. Practic, aceste tehnologii nu au ca
rezultat imobilizarea permanentă şi din acest motiv este necesară o monitorizare a mediului în care
au fost imobilizaţi contaminanţii.
Acţiunile de remediere a solului au în vedere în special solurile poluate din surse localizate
şi au drept scop imobilizarea, îndepărtarea sau neutralizarea poluanţilor şi reducerea impactului
acestora asupra mediului.
Poluarea din surse difuze (fertilizare, combatere dăunători, ploi acide) se poate reduce
printr-un management adecvat al producţiei agricole şi prin folosirea unor îngrăşăminte minerale
şi pesticide cu impact redus asupra mediului, prin utilizarea unor produse ale biotehnologiei sau,
în cazul depunerilor atmosferice, prin reducerea poluării atmosferice în regiunea respectivă.
Remedierea în sine a acestor forme de poluare difuză nu se poate realiza practic, în special datorită
suprafeţelor foarte mari, a dispersiei foarte mari a unor poluanţi aflaţi în concentraţii mici pe
suprafeţe mari.
Suprafeţe mari de sol sunt distruse şi în urma exploatărilor miniere prin depozitarea
materialului inert îndepărtat pentru a ajunge la zăcăminte şi a sterilului rezultat în urma prelucrării
minereului, iar în" cazul exploatărilor de suprafaţă distrugerea are loc chiar prin îndepărtarea
stratului de sol (decopertare). Remedierea solului nu este posibilă în acest caz, ci numai o
reconstrucţie a peisajului prin plantarea de vegetaţie la suprafaţa depozitelor pe un strat relativ
subţire de sol adus în mod special.
Remedierea solurilor se practică în cazul emisiilor accidentale de compuşi care reprezintă
un pericol asupra sănătăţii omului, plantelor şi animalelor. Principalele surse de poluare
accidentală a solului sunt:
- accidente la instalaţii de producţie;
- depozite vechi de deşeuri periculoase şi toxice;
- scurgeri de ţiţei în zonele de extracţie sau pe traseele de transport;
- accidente pe cale ferată sau şosele cu evacuarea unor cantităţi importante de produse
chimice sau deşeuri chimice;
- evacuare ilegală de deşeuri în mediu;
- fisurarea unor rezervoare de stocare sau conducte de transport (frecvent în cazul
rezervoarelor de produşi petrolieri).
In legislaţia internaţională de profil, solurile contaminate cu compuşi şi deşeuri toxice sunt
clasificate ca deşeuri toxice şi periculoase. Tehnicile de remediere a solului aplicate în cazul
contaminării solului cu compuşi şi deşeuri toxice, cu ţiţei, cu produse petroliere sunt clasificate
după amplasamentul în care are loc tratarea solului în două categorii:
• In-situ (denumire adoptată din literatura de specialitate) - tehnologii care nu presupun
excavarea matricei poluate a solului intervenţia făcându-se chiar în amplasamentul unde s-a produs
contaminarea fără excavarea solului, existând două variante:
1
PDM
- procesele care acţionează asupra poluanţilor au loc chiar în zona de contaminare în

orizontul contaminat (figura a);
- solul contaminat este contactat cu un agent sub formă gazoasă sau lichidă de mobilizare
a contaminantului, fiind ulterior îndepărtat din orizontul tratat, adus la suprafaţa solului unde i se
aplică o tehnică de tratare corespunzătoare pentru îndepărtarea sau distrugerea contaminanţilor şi
reutilizarea agentului de mobilzare (figura b).
Fig. 1 Principiul tehnicilor de remediere in situ
• Ex situ - tehnologii care se aplică solului contaminat care a fost îndepărtat în prealabil din
locaţia iniţială (figura 2). Solului contaminat poate fi tratat:
-în amplasament (în limba engleză on-site) - solul excavat este plasat în apropierea de zonei
contaminate, tehnologiile incluzând orice operaţii (inclusiv excavarea matricei poluate a solului)
necesare decontaminării solului;
- în afara amplasamentului (în limba engleză offsite) - solul este excavat şi transportat la
staţii de tratarea aflate în general la distanţă de zona contaminată.
Figura 2 Principiul tehnicilor de remediere ex situ.
Există şi cazuri de contaminare când este necesară o tratare specială a solului (în general
în instalaţii specializate). în aceste cazuri solul excavat este transportat în afara zonei de
contaminare şi înlocuit cu straturi noi. Metoda este cu atât mai greu de aplicat cu cât adâncimea
solului contaminat este mai mare.
Unul din scopurile remedierii este şi acela de a izola contaminanţii şi de a nu permite
acestora pătrunderea în acvifer. Pe lângă metodele de remediere propriu-zise există şi metode
hidraulice care izolează sursa de poluare a acviferului (solul poluat) prin diverse mijloace.
În general nu este aplicată un singur procedeu pentru remedierea unei zone contaminate.
Tehnologiile de remediere pot include mai multe procedee care sunt combinate într-o anumită
succesiune pentru fiecare caz în parte. De exemplu, emisiile dintr-un sistem EVS sau de stripare
cu aer pot fi tratate într-o instalaţie separată de tratare a vaporilor. Trecerea aerului prin mediul
contaminat are avantajul de a stimula activitatea microbiana naturală astfel încât poate avea loc
degradarea biologici a unor contaminanţi. în unele cazuri se injectează aer în zonele saturate sau
nesaturate pentru a favoriza transportul contaminantului şi a iniţia procesele biologice.
2
PDM
Principalele tehnologii de remediere a solului se pot desfăşura chiar în mediul contaminat

fără deplasarea acestuia din amplasamentul natural (in situ) sau în afara amplasamentului natural
într-un spaţiu special amenajat sau instalaţie (ex situ).
Principalele procedee de tratare sunt:
- tratament biologic (bioremediere) in situ;
- tratament fizic/chimic in situ;
- tratament termic in situ;
- tratament biologic (bioremediere) ex situ (cu excavarea solului);
- tratament fizic/chimic ex situ (cu excavarea solului);
- tratament termic ex situ (cu excavarea solului);
- izolare;
- alte procedee de tratare.
- Principalele procedee de tratare a apelor subterane sunt:
- tratament biologic (bioremediere) in situ;
- tratament fizic/chimic in situ;
- tratament biologic (bioremediere) ex situ (cu pompare la suprafaţă);
- tratament fizic/chimic ex situ (cu pompare la suprafaţă);
- izolare.
Contaminarea apelor subterane se produce, de cele mai multe ori, ca o consecinţă a
contaminării solurilor. Există multe procedee care pot fi aplicate simultan pentru remedierea celor
două medii. In continuare vor fi prezentate principalele tehnologii de remediere ale solurilor.
Influenţa caracteristicilor solului în alegerea tehnologiilor de remediere

Poluarea solului conduce la degradarea sa şi reducerea drastică a fertilităţii şi la un mare
risc de poluare a apelor subterane. Alegerea tehnologiilor de remediere trebuie realizată în urma
unor investigaţii amănunţite şi de relativ lungă durată ceea ce presupune caracterizarea
amplasamentului din punct de vedere geomorfologic, localizarea cu precizie a contaminării,
caracterizarea sa din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Caracteristicile solului sunt foarte
importante şi de ele depinde răspunsul pe care aplicarea unei tehnologii îl poate avea de la un
anumit tip de sol care este tratat în scopul decontaminării. Astfel, dacă tehnologia nu ţine cont de
specificitatea solului, eficienţa finală a decontaminării poate fi redusă şi costurile totale excesive.
în continuare sunt prezentate câteva din modalităţile în care anumite proprietăţi ale solului pot
influenţa eficienţa remedierii.
• Distribuţia granulometrică a particulelor care alcătuiesc solul influenţează gradul de
afânare şi prin urmare permeabilitatea acestuia. Cu cât procentul de materiale neconsolidate de tip
pietriş, nisip este mai mare, cu atât solul respectiv este mai afânat, mai permeabil şi deci poate fi
tratat mult mai uşor. Solul nu are o compoziţie omogenă fiind format din straturi (orizonturi) cu o
compoziţie diversă, particulele constitutive având dimensiuni variate ceea ce conduce la formarea
unor straturi cu permeabilitate diferită. Această neuniformitate poate determina o reducere a
eficienţei de îndepărtare a contaminanţilor. Straturile de sol alcătuite din particule fine de argilă
măresc dificultatea de îndepărtare a contaminanţilor prin spălare datorită adsorbţiei acestora pe
particule. Acestea pot influenţa negativ şi desorbţia termică deoarece au tendinţa de a se aglomera.
Dacă pentru decontaminarea solului se optează pentru procesele de stabilizare-solidificare,
prezenţa particulelor fine ale solului reduc eficienţa acestor procese, în sensul că măresc timpul de
întărire al matricii iar aderarea particulelor fine la cele de dimensiuni mari slăbeşte coeziunea
acestora. Particulele de dimensiuni mici au un efect negativ şi în cazul incinerării solurilor
contaminate cu compuşi organici deoarece pot fi antrenate în gazele de ardere, epurarea acestora
implicând echipamente suplimentare (filtre).
• Conţinutul în compuşi organici (fracţia organică) din sol reprezintă un alt factor de care
trebuie să se ţină seama la alegerea procedeului de remediere. Un conţinut ridicat de compuşi
humici determină o structură compactă a solului reducând mobilitatea compuşilor organici şi
pericolul de contaminare a apelor subterane. În acelaşi timp, constituenţii organici ai solului au o
3
PDM
capacitate mare de adsorbţie a contaminanţilor, astfel încât aplicarea unor procedee precum
extracţia cu vapori, cu abur sau spălarea solului conduce la o eficienţă scăzută. Cu cât cantitatea
de compuşi humici este mai mare cu atât viteza reacţiilor de dehalogenare chimică este mai mică.
In cazul aplicării tratamentelor biologice (bioremediere), sunt importante estimările privind
cantitatea de material organic din sol, în funcţie de acesta stabilindu-se şi cantitatea de oxigen
necesară pentru degradarea aerobă. Cu cât cantitatea de material organic din sol este mai mare cu
atât cantitatea de aer care trebuie să fie introdusă în sol este mai mare, având astfel, efect direct
asupra costurilor procesului. De asemenea, şi în cazul oxidării cu agenţi chimici, prezenţa materiei
organice în sol măreşte consumul de agenţi oxidanţi utilizaţi.
Pentru a estima cantitatea de compuşi organici dizolvaţi în faza lichidă a solului, se
folosesc următorii indicatori:
- conţinutul de carbon organic total (COT) care caracterizează cantitatea totală de
material organic prezent lichide apoase în sol; cunoscând conţinutul de carbon organic
al solului înainte de contaminare se poate estima cantitatea de carbon organic
suplimentar provenit în urma poluării solului respectiv;
- conţinutul de hidrocarburi volatile, de oxigen şi de dioxid de carbon; aceste valori se
folosesc la caracterizarea şi delimitarea zonelor contaminate şi la identificarea zonelor
potenţial bioremediabile prin bioventilare;
- consumul biochimic de oxigen (CBO) cu ajutorul căruia se estimează conţinutul în
compuşi biodegradabili în apa subterană sau soluţiile apoase care se obţin în urma
spălării solurilor, prin măsurarea oxigenului consumat la descompunerea compuşilor
organici dizolvaţi în prezenţa microorganismelor;
- consumul chimic de oxigen (CCO) care reprezintă o măsură a cantităţii echivalente
de oxigen necesară oxidării compuşilor organici din apa contaminată într-un mediu
puternic oxidant (bicromat de potasiu sau permanganat de potasiu în mediu de acid
sulfuric);
- raportul CCO/CBO care indică dacă apa contaminată poate fi tratată eficient prin procese
biologice sau prin procese chimice.
• Omogenitatea şi izotropia solului sunt factori care stau la baza alegerii tehnologiilor in situ
de decontaminare care implică deplasarea unor fluide prin solul contaminat: spălare cu apă,
extracţie cu abur sau în vid, bioremediere in situ. Dacă în sol există straturi alternante cu
permeabilităţi foarte diferite, la suprafaţa de contact dintre acestea se formează canale prin care
fluidele circulă preferenţial scăzând astfel eficienţa de remediere. Straturile de sol formate din
particule de dimensiuni mari scad eficienţa proceselor de vitrificare, extracţie chimică, stabilizare-
solidificare.
• Densitatea aparentă este determinată de omogenitatea solului. Aceasta influenţează
uniformitatea transferului termic la aplicarea procedeelor termice şi viteza de sedimentare a
particulelor de sol în suspensie în procesele de floculare şi sedimentare. Densitatea particulelor
este importantă şi în procesele de separare a metalelor/mineralelor grele (separare de medii dense)
şi la spălarea solurilor.
• Permeabilitatea este principalul factor care controlează eficienţa tehnologiilor de
remediere in situ. Influenţa permeabilităţii solului se manifestă asupra:
- capacităţii fluidelor de a se deplasa prin sol (apă, abur, solvenţi de extracţie);
- volatilizării compuşilor organici volatili în procesele SVE;
- deplasării soluţiilor nutritive;
- vitrificării in situ prin reducerea vitezei de eliminare a vaporilor;
- extracţiei în vid cauzând excavarea şi deplasarea de material solid din sol;
- proceselor de vitrificare şi altor procese de tratare termică prin creşterea cantităţii de
energie consumată.
• Umiditatea influenţează biodisponibilitatea contaminanţilor, transferul de gaze, nivelul de
toxicitate al contaminaţilor, mişcarea şi creşterea microorganismelor, distribuţia speciilor de
microorganisme. Un sol cu o umiditate ridicată favorizează procesele de bioremediere deoarece
4
PDM
asigură transportul nutrienţilor şi desorbţia contaminanţilor pentru a putea veni în contact cu

microorganismele. O umiditate prea mică poate inhiba procesele metabolice. în schimb, un sol cu
umiditate scăzută este propice pentru aplicarea procedeelor termice, solurile cu umiditate mare
conducând în acest caz la consumuri energetice ridicate.
• pH-ul este un factor deosebit de important datorită influenţei acestuia asupra solubilităţii
contaminanţilor de natură anorganică. La valori mici ale PH-ului, cele mai multe specii sunt
solubile şi pot migra prin sol putând contamina şi apele subterane. La valori ridicate ale PH-ului,
speciile anorganice (metalele grele) formează compuşi cu solubilitate scăzută.
Valorile extreme ale PH-ului afectează şi activitatea microbiană din sol. Acesta intervine
asupra funcţiilor celulare ale organismelor, transportului prin membrană şi echilibrului reacţiilor
catalitice. Cele mai multe soluri se caracterizează prin valori de PH cuprinse în intervalul 5-9,
interval pentru care microorganismele prezente în sol prezintă toleranţă. Activitatea microbină
maximă se înregistrează în domeniul de pH 6,5-7,5, cu toate că există şi specii care pot supravieţuii
în condiţii extreme (soluri prea acide sau prea bazice).
• Potenţialul redox este un factor care influenţează toate reacţiile de oxido-reducere care au
loc în sol (inclusiv cele biochimice). Valoarea potenţialul redox a unui sistem indică măsura în
care un compus se oxidează sau se reduce în acel sistem. Cu cât potenţialul redox este mai are în
sol cu atât condiţiile sunt mai oxidante, au loc procese de oxidare chimică sau de oxidare aerobă.
Dacă potenţialul redox al solului are valori negative, atunci în sol au loc procese de
reducere chimică sau biochimică (descompunere anaerobă).
Pentru ca o reacţie redox să aibă loc trebuie ca în sol să existe acceptori de electroni (02,
- 2-
N03 , Fe(IH), Mn(IV), S04 etc). La reacţiile redox pot participa atât compuşi anorganici (oxidarea
cianurilor cu hipoclorit de sodiu, reducerea cromului hexavalent în mediu acid) cât şi compuşi
organici (degradare biochimică).
• Coeficientul de partiţie octanol-apă (Kow) reprezintă raportul dintre concentraţia
contaminantului în octanol (faza organică) şi concentraţia în fază apoasă într-un sistem bifazic
octanol/apă. Coeficientul de partiţie octanol - apă este un indicator prin care se stabileşte
hidrofobicitatea unui compus. Pentru ca un contaminant organic să poată fi uşor îndepărtat din sol
prin spălare cu apă, el nu trebuie să fie prea puternic reţinut pe particulele de humus (faza organică)
sau argilă şi să se solubilizeze uşor în soluţia solului (faza apoasă). Cu cât un compus
este mai hidrofil (KoW<10) cu atât este mai solubil în apă, coeficienţii de adsorbţie
sunt mai mici, factorii de bioconcentrare pentru speciile acvatice sunt mai mici. La
valori mari ale KoW (>104), compuşii sunt hidrofobi, sunt puţin solubili în apă şi
tind să se acumuleze pe suprafeţe solide de natură organică cum ar fi soluri cu
conţinut ridicat de humus şi în specii acvatice.
PROCEDEE DE REMEDIERE IN SITU
Acest tip de procedee se bazează pe procese fizice, fizico-chimice, chimice şi biologice.

Clasificarea acestora este prezentată în tabel.
Procedee bazate pe procese fizice sau fizico-chimice. Aceste procese nu modifică forma în
care se află contaminantul; urmăresc fie scăderea suprafeţei prin care se face transferul de poluanţi
şi/sau scăderea solubilităţii speciilor poluante prin izolarea lor în matrice din materiale
impermeabil fie îndepărtarea contaminanţilor din sol şi tratarea lor la suprafaţă prin procedee de
tipul „pompează şi tratează" (PT).
Procedee bazate pe procese chimice. Tehnicile in situ presupun reacţii de neutralizare,
hidroliză, oxidare şi reducere care degradează sau distrug contaminanţii.
Procedee bazate pe procese biologice. Bioremedierea se realizează prin intermediul
microorganismelor indigene sau introduse şi create în mod special, fiind, de cele mai multe ori,
tratat şi acviferul situat imediat sub zona contaminată, odată cu solul.
5
PDM
Clasificarea procedeelor de remediere in situ

Procese fizice Procese chimice Procese biologice
Procese fizico-chimice
Injectarea de suspensii şi şlamuri Reacţii chimice Bioremedierea
Vitrificarea Remediere electrocinetică - naturală
Solidificarea cu polimeri organici Fotoliză - indusă
Fixarea pe materiale adsorbante Tratarea în
straturi
Extracţia cu vapori permeabile
Striparea cu abur Cementarea
Tratarea în straturi permeabile Oxidare
Injectarea de aer
Extracţie cu solvenţi
Striparea ( injectarea) cu aer

Introducerea de aer sub presiune în zona contaminată este o tehnică de remediere utilizată
pentru eliminarea COV dizolvaţi în apa subterană, adsorbiţi în zona saturată a solului sau blocaţi
în porii din zona saturată. Această tehnologie este combinată de multe ori cu sistemele de extracţie
a vaporilor.
Un sistem tipic de suflare de aer constă în unul sau mai multe puţuri în care sunt amplasate
central conducte prin care se injectează aer în zona saturată, aerul antrenează din faza apoasă
compuşii volatili circulând spre suprafaţă, cel mai probabil sub formă de bule, prin spaţiul dintre
peretele puţului şi conducta de alimentare cu aer (figura 3). In anumite cazuri pot apărea canale
prin care aerul se deplasează preferenţial reducând eficienţa procesului.
Figura 3 Puţ de injecţie a aerului
Procesul de injecţie de aer in situ poate fi definit ca un proces de introducere de aer

comprimat în condiţii controlate în solurile saturate în apă. Reducerea contaminării cu COV are
loc prin:
- stripare in situ a COV dizolvaţi, adică dezlocuirea compuşilor din faza lichidă în faza
gazoasă prin barbotarea de aer sub presiune;
- volatilizarea contaminanţilor nemiscibili cu apa aflaţi în faza lichidă sau adsorbiţi sub
nivelul apei subterane (zona saturată) sau în zona de franaj capilar;
6
PDM
- degradarea aerobă atât a compuşilor dizolvaţi cât şi a celor adsorbiţi.

S-a stabilit că în timpul injecţiei de aer în zonele contaminate cu hidrocarburi petroliere, în
prima etapă a remedierii (primele săptămâni) eliminarea COV se realizează în special prin stripare
şi volatilizare, biodegradarea fiind semnificativă numai după perioade îndelungate de tratare.
Striparea in situ poate fi procesul dominant în cazul anumitor contaminanţi aflaţi sub formă
dizolvată. Astfel BTEX (benzen, toluen, etilbenzen xileni), tricloretilena şi tetracloretilena sunt
consideraţi a fi foarte uşor de îndepărtat prin stripare având o valoare mare a constantei lui Henry.
În general striparea cu aer este eficientă numai pentru compuşii organici volatili sau semivolatili
cu constanta lui Henry mai mare de 0,01 mol/L∙atm.
Totuşi fenomenele de transfer de masă care se desfăşoară la interfaţa gaz-lichid la striparea
cu aer a apei din acvifer sau în solul saturat sunt extrem de complexe. Pentru caracterizarea lor
matematică sunt aplicate o serie de ipoteze simplificatoare. Astfel se presupune că legea lui Henry
(la temperatură constantă, masa de gaz dizolvată într-un lichid, la saturație, variază direct proporțional cu presiunea
parțială a gazului aflat în contact cu lichidul) este valabilă pentru COV contaminanţi şi că toată zona
contaminată vine în contact cu aerul de stripare. Totuşi legea lui Henry nu este valabilă decât în
condiţiile în care distribuţia între faze a compusului considerat a atins echilibrul. în realitate, timpul
de contact dintre aer şi apă este prea scurt pentru atingerea echilibrului. De asemenea se consideră
că la interfaţa apă-aer concentraţia contaminantului este aceeaşi cu cea din masa de lichid.
Acest procedeu transferă poluanţii dintr-un mediu în altul, astfel încât trebuie să se ţină
cont de riscul de contaminarea a aerului. Aerul extras trebuie tratat pentru reţinerea sau distrugerea
contaminanţilor înainte de eliminarea în atmosferă. Procedeul de tratare a gazului depinde de
compuşii extraşi şi de concentraţia lor şi poate consta în recuperare prin condensare, adsorbţie pe
cărbune activ, biofiltrare etc.
Extracţia vaporilor din sol

Extracţia vaporilor din sol (EVS) este unul din procedeele frecvent aplicate pentru
decontaminarea solurilor poluante cu compuşi organici volatili (COV) sau semivolatili (COSV).
Prin intermediul puţurilor de extracţie se realizează o presiune negativă (vid) pentru a crea un
gradient de presiune/concentraţie care conduce la îndepărtarea gazelor şi a fazei volatile prin
puţurile de extracţie. Această tehnologie este cunoscută şi sub denumirile de ventilare in situ a
solului sau volatilizare in situ sau volatilizare accelerată sau extracţie sub vid.
Metoda este eficientă la costuri relativ mici şi se bazează pe evaporarea forţată (in situ) a
contaminanţilor din sol. În funcţie de adâncimea contaminării vaporii pot fi extraşi prin puţuri
verticale sau conducte orizontale.
Puţurile de extracţie constau din ţevi verticale (figura 4) sau orizontale (figura 5) din PVC,
oţel sau oţel inoxidabil, cu porţiuni perforate pentru a permite apei subterane sau gazelor să
pătrundă în interiorul lor, amplasate în interiorul unor puţuri. În cazul în care apa sau gazele extrase
sunt supuse tratării şi/sau recuperării puţurile sunt de extracţie, iar atunci când se fac prelevări de
probe de apă pentru analiză sau este extras aerul, puţul devine puţ de monitorizare. In general sunt
instalate în zona vadoasă (nesaturată) sau în acvifer în interiorul sau în apropierea penei de
contaminant. în dreptul zonei perforate a ţevii se plasează un strat poros de nisip sau alt material
de umplutură care să împiedice particulele mai mari să treacă în interiorul ţevii. Spaţiul dintre
peretele puţului şi ţeava aflat deasupra acestei zone se astupă cu bentonită sau beton pentru a
preveni amestecarea apei subterane şi a aerului de sub zona perforată cu aerul şi apa de deasupra
acesteia. Pentru extracţia aerului se foloseşte o pompă de vid amplasată la suprafaţă (pompe
submersibile sunt utilizate pentru extracţia apei în cazul în care se doreşte aducerea acesteia la
suprafaţă). în cazul în care puţurile sunt folosite doar pentru monitorizare, extracţia apei se poate
face cu pompe manuale.
7
PDM
Figura 4 Puţ de extracţie vertical.
Figura 5 Puţ de extracţie orizontal.

Compuşii volatili sunt transferaţi din forme dizolvate, adsorbite sau din fază liberă în
fază gazoasă, transportaţi prin intermediul vidului la suprafaţă unde pot fi recuperaţi prin
condensare în cazul în care concentraţia lor este relativ mare sau trataţi pentru distrugere. Ca
orice procedeu de remediere a solurilor factorii care afectează desfăşurarea proceselor se
grupează în factori care depind de:
- proprietăţile contaminantului;
- proprietăţile solului;
- condiţiile specifice amplasamentului.
8
PDM
Pentru ca procesul să fie eficient, volatilitatea compuşilor eliminaţi din sol trebuie să fie
mare, iar solubilitatea în apă cât mai redusă. Contaminanţii se pot distribui în toate fazele din sol
sub formă de vapori în spaţiile capilare, dizolvaţi în soluţia solului, adsorbţie pe particulele solide
sau sub formă de fază lichidă nemiscibilă cu apa (NAPL) (figura 6). Distribuţia între fazele solului
poate fi descrisă de mai mulţi coeficienţi de partiţie a contaminantului între cele patru faze.
Figura 6 Reprezentare schematică a transferului vaporilor de NAPL din fazele

solului şi faza de NAPL în timpul EVS
La pătrunderea în sol a unui contaminant lichid de tip NAPL dispersarea sa sub diverse
forme se poate face prin mai multe mecanisme. Astfel lichidul poate să rămână în porii solului, să
se dizolve în apa din pori sau să se adsoarbă la suprafaţa particulelor solide într-un strat subţire. în
funcţie de condiţiile din sol contaminanţii cu volatilitate crescută se pot vaporiza atât din faza
lichidă, din faza adsorbită cât şi din faza apoasă, în pori atingându-se o concentraţia de
saturaţie. În cazul în care există condiţii favorabile, contaminanţii se pot degrada sub acţiunea
microorganismelor din sol.
In prima etapă a extracţiei are loc volatilizarea din faza lichidă nemiscibilă şi din faza
adsorbită. Cu cât solubilitatea contaminantului în apă este mai mare, cu atât desorbţia se va produce
mai devreme.
Eficienţa procedeului EVS depinde în principal de:
- modul de partiţie a poluantului, adică transferul de masă a contaminanţilor între fazele din
sol care influenţează puternic şi limitează parţial trecerea în faza gazoasă extractantă. Acesta
depinde la rândul său de proprietăţile contaminantului şi ale solului.
- caracteristicile deplasării aerului în zona vadoasă.
Adsorbţia contaminanţilor pe materie organică din sol este caracterizată cu ajutorul
coeficientului de adsorbţie, caracteristic fiecărei perechi contaminant/tip de sol. Conţinutul în
materie organică a solului, foc influenţează coeficientul de partiţie. Deoarece contaminanţii
nepolari se reţin foarte puţin la suprafaţa mineralelor, concentraţia acestora în sol nu influenţează
coeficientul de partiţie ui cazul în care solul are un conţinut important în materie organică.
Coeficientul de adsorbție este descris prin relația:
Kd=foc∙KOC
Unde: Kd este coeficientul de partiție; foc fracția de carbon organic în sol; KOC coeficientul de
partiție al carbonului organic.
Valorile tipice pentru foc se situează în intervalul 1-8% pentru orizonturile superioare ale
solurilor, iar pentru materiale aluvionare valorile sunt cuprinse între 0,02…1%. KOC se poate
calcula cu ajutorul relațiilor care descriu dependența acestuia de coeficientul de partiție octanol-
apă KOw , logKOC =07919log KOw+0,0784
Proprietăţile solului
Proprietăţile solului au un impact important asupra eficienţei procesului de extracţia a
vaporilor din sol, acestea fiind în principal porozitatea, permeabilitatea aerului, conţinutul de apă,
conţinutul în materii organice, eterogenitatea. În sol vaporii contaminantului se deplasează în
principal prin porii liberi de apă. O porozitate redusă influenţează negativ EVS. Prezenţa apei în
sol reduce numărul de pori disponibil migrării vaporilor. De asemenea, prezenţa apei modifică
semnificativ şi caracteristicile adsorbţiei compuşilor organici, astfel încât în solurile cu umiditate
9
PDM
redusă contaminanţii adsorbiţi pe matricea solului joacă un rol important în transferul de masă în
timpul EVS. Totuşi dacă solul prezintă o capacitate de adsorbție ridicată efectul benefic al lipsei
umidităţii poate fi parţial compensat prin creşterea tăriei legăturilor contaminanţilor la suprafaţa
materialelor organice. In condiţii de umiditate redusă contaminanţii se adsorb direct pe suprafața
solului fără să existe un număr mare de molecule de apă cu care aceştia să se afle în competiţie la
absorbţie. Se poate observa că sorbţia a avut loc mai puternic în condiţiile unui sol cu umiditate
foarte redusă şi a scăzut liniar cu conţinutul de umiditate până când s-a format un strat
monomolecular de apă. La un conţinut de apă corespunzător unui strat de circa cinci molecule s-a
înregistrat o creştere a sorbţiei, aceasta fiind rezultatul solubilizării contaminantului în acest strat.
Eterogenitatea solului se datorează structurii, stratificării şi texturii neomogene a solului,
putând influenţa atât migrarea contaminantului cât şi deplasarea aerului. Macroporii formaţi în
procesul de alterare a rocilor sau prin intermediul organismelor din sol, creează canale
preferenţiale de deplasare a gazelor ceea ce oferă posibilitatea intervenţiei asupra acestora (scurt
circuit). Astfel, unele zone din sol vor veni în contact cu debite crescute de aer (în zonele cu
macropori) spre deosebire de altele în care nu se vor crea condiţiile necesare îndepărtării
contaminanţilor, acestea numindu-se zone moarte. în aceste zone contaminanţii se vor deplasa în
special prin difuzie, în finalul extracţiei existând riscul rămânerii unei importante cantităţi de
contaminanţi neîndepărtaţi.
Pentru a preveni formarea unor canale preferenţiale, în special în jurul puţurilor de extracţie
la nivelul suprafeţei solului se instalează un strat impermeabil (figura 8) care, previne în acelaşi
timp şi infiltrarea apei din precipitaţii. În acest scop pot fi folosite materiale ca asfaltul sau straturi
de beton sau geomembrane flexibile
Figura 8 Liniile de curgere a aerului în cazul izolării suprafeţei din jurul puţului de extracţie.
In zona contaminantă supusă remedierii prin EVS pot fi amplasate mai multe puţuri pasive
sau de injecţie pentru alimentarea cu aer în scopul unui mai bun control al circulaţiei gazelor şi
evitării formării unor canale preferenţiale de circulaţie a gazelor şi a zonelor moarte.
Extracţia sub presiune a COV

Procedeul presupune aplicarea de presiuni prin introducere de aer şi crearea de depresiuni
în anumite zone cu ajutorul unor ventilatoare care extrag aerul purtător de vapori de contaminanţi
(figura 9).
Figura 9 Instalație de extracție sub presiune a COV
10
PDM
Spălarea solului in situ

Spălarea solului in situ nu necesită excavarea solului contaminat, încadrându-se în rândul
celor de tipul „pompează şi tratează". Soluţiile de spălare sunt introduse prin injecţie sau infiltrare
în/sau deasupra zonei contaminate (în zona vadoasă şi/sau zona saturată) şi migrează prin zona
contaminată. În unele cazuri, se aplică o prespălare pentru a stabili dacă sistemul de extracţie are
suficientă presiune hidraulică, sau pentru a corecta salinitatea în zona de injecţie înainte de
aplicarea unor surfactanţi sau polimeri şi pentru a reduce capacitatea de adsorbţie pentru surfactant
(figura 10).
Figura 10 Schema de principiu de spălare a solului in situ
In practicile uzuale, soluţia extractantă se aplică în amonte de zona cu sol contaminat

migrând către aceasta. Contaminanţii sunt îndepărtaţi prin solubilizare, formare de emulsii sau
reacţii chimice.
Spălarea solului in situ accelerează reacţiile geochimice care modifică concentraţia
contaminantului în soluţia solului şi apa subterană, ca de exemplu adsorbţie/desorbţie,
oxidare/reducere, solubilizare/precipitare, complexare, disociere, biodegradare, reacţii acido-
bazice.
În subsol mecanismele de transport (advecţie, dispersie, difuzie moleculară) şi transfer
(solubilizare, vaporizare, desorbţie) sunt la rândul lor accelerate în timpul procesului. În urma
contactului cu zona contaminată, soluţia de spălare epuizată se amestecă cu apa din acvifer care
este extrasă, tratată şi utilizată sau injectată în sol atunci când este posibil. În mod obişnuit procesul
de spălare a solurilor este folosit în combinaţie cu alte tratamente care distrug sau îndepărtează
contaminanţii extraşi din fluidul utilizat pentru decontaminare.
Grupul de poluanţi ţintă pentru procesul de spălare a solului sunt substanţele anorganice şi
radioactive poluante. Această tehnologie poate fi folosită la îndepărtarea de compuşi organici
volatili, compuşi organici semivolatili, carburanţi, bifenili policloruraţi, dioxine, furani, cianuri,
pesticide, compuşi anorganici, inclusiv metale volatile şi nevolatile, contaminanţi radioactivi sau
corozivi. Procesul de decontaminare poate fi realizat cu un cost mai mic decât celelalte tehnologii
alternative pentru aceste grupuri de poluanţi.
Spălarea solurilor in situ include tehnici convenţionale şi neconvenţionale. Tehnicile
convenţionale cuprind metode de forare şi captare în zona vadoasă şi sisteme de pompare şi tratare
în zona saturată. Tehnicile convenţionale constau în tehnologii primare, secundare şi terţiare de
recuperare.
După tratare, este necesar uneori să se efectueze controlul infiltraţiilor din zona tratată pentru
a evita o mobilizare suplimentară a contaminanţilor. De multe ori după spălare poate fi aplicată
bioremedierea in situ pentru a asigura decontaminarea completă. Aplicarea bioremedierii stimulate
(de exemplu bioventilarea) poate fi mai eficientă după spălarea in situ ca urmare a creşterii
permeabilităţii datorate dispariţiei aglomerărilor de contaminanţi (de exemplu în cazul NAPL).
Proiectarea sistemului de remediere trebuie să aibă în vedere proprietăţile fizice, chimice şi
biologice ale zonei contaminate, caracteristicile contaminantului şi actele normative care
reglementează calitatea apelor subterane, a solului şi aplicarea tehnicilor de remediere.
Aplicabilitatea tehnologiei de spălare a solurilor in situ depinde în mare parte de proprietăţile
specifice ale zonei contaminate. Adâncimea este un prim factor limitativ deoarece are legătură
11
PDM
directă cu costurile de injecţie şi extracţie, deoarece odată cu creşterea adâncimii de la care trebuie
extraşi poluanţii cresc şi costurile de operare. Permeabilitatea este un parametru fizic cheie în
determinarea fezabilităţii tehnologiilor de spălare a solurilor in situ. Conductivitatea hidraulică, a
cărei valoare este utilizată la calcularea permeabilităţii solului, ar trebui să aibă valori mai mari de 10-
3
cm/s pentru a permite soluţiei de spălare să traverseze matricea geologică într-o perioadă rezonabilă de
timp. Conductivitatea hidraulică a solului influenţează contactarea extractantului cu poluanţii şi recuperarea
efectivă a soluţiei de spălare.
Este foarte important ca înaintea începerii procesului de decontaminare a zonei afectate să
avem informaţii exacte cu privire la caracteristicile poluantului: concentraţia acestuia în sol,
distribuţia pe verticală şi orizontală, solubilitatea, coeficientul de partiţie, factorii de întârziere,
presiunea de vapori, solubilitatea produşilor, potenţialul de reducere şi constanta de reducere a
complexului format. De asemenea trebuie, determinaţi parametrii caracteristici fizici şi chimici, ai
solului: permeabilitatea solului, structura şi textura solului, porozitatea solului, umiditatea,
conţinutul de carbon organic total, capacitatea de schimb de cationi, PH-ul şi capacitatea de franaj
capilar. Procesul de spălare a solurilor prezintă o eficienţă scăzută pentru solurile cu conţinut mare
de humus sau de carbon organic total. Valoarea pH-ului poate mări cantitatea de soluţie de spălare
utilizată, mai ales când sunt folosiţi acizi sau baze. Reacţiile de precipitare care pot rezulta din
proces, conduc la blocarea porilor din sol. Toate aceste date sunt necesare pentru a determina tipul,
cantitatea şi concentraţia soluţiei folosite la spălare şi compatibilitatea soluţiei de spălare.
Agenţi de spălare. Soluţiile de spălare utilizate in situ pot avea în componenţă, pe lângă apă,
următorii compuşi:
- surfactanţii mobilizează şi reduc tensiunea la interfaţa NAPL;
- cosolvenţii (alcooli) dezlocuiesc şi dizolvă poluanţii organici hidrofobi,
- acizi sau baze;
- oxidanţi/reducători;
- agenţi de chelatizare şi solvenţi.
Poate fi utilizată chiar şi numai apă însă numai în cazul poluanţilor solubili, cum ar fi de
exemplu cromul hexavalent. Spălarea cu apă este eficientă şi pentru compuşi organici hidrofili (cei
care au coeficientul de partiţie octanol-apă mai mic de 10 (logKow<l), ca de exemplu cei cu mase
moleculare mici (alcooli, fenoli, acizi carboxilici), dar şi unii compuşi anorganici (sulfaţi, cloruri,
săruri ale metalelor grele). Contaminanţii cu solubilitate medie (K0w = 10-100) care pot fi
îndepărtaţi prin spălare cu apă sau apă cu surfactanţi includ cetonele, aldehidele, compuşii
aromatici cu mase moleculare mici si medii, hidrocarburi halogenat cu mase moleculare mici
(tricloretilena TCE).
Surfactantii si cosolventii sunt utilizati la obținerea soluțiilor de îndepărtare a compușilor
organici cu solubilitate scăzută, hidrofobe (pesticide, produse petroliere, solventi aromatici
BTEX). Biosurfactantii sunt produsi de bacterii și drojdii, sunt mai ușor biodegradabili decat cei
sintetici (au fost testati pe plajele din Alaska la eșuarea petrolierului Exxon Valdez).
Soluțiile acide sunt folosite la îndepartarea contaminanților metalici sau a compușilor
organici cu caracter bazic, soluțiile bazice sunt folosite pentru spălarea solurilor contaminate cu
fenoli, și metale grele legate de fracțiunea organică a solului.
Oxidanții și reducătorii sunt utilizati la convertirea metalelor grele în alte solutii mai solubile
(reducerea oxizilor de fier și mangan) sau oxidarea solvenților organici clorurați la produși
anorganici.
Agenții de chelatizare. Tendința unui metal de a fi chelatizat depinde constanta de stabilizare
care depinde de pH-ul soluției. (Chelat - compus în care un atom metalic se află între atomi
electronegativi legaţi de un radical organic).
În tabelul următor sunt prezentate constantele de chelatizare pentru câțiva agenți de
complexare utilizați frecvent la spălarea solurilor. Cantitatea de agent de chelatizare introdusă sub
formă de soluție depinde de cantitatea de metal contaminant cât și de prezența altor metale care ar
putea intra în competiție cu contaminantul.
12
PDM
Constantele de stabilitate ale unor chelați metalici
In comparaţie cu alţi agenţi chelatizanţi, EDTA (acid etilen diaminotetracetic) prezintă

următoarele avantaje:
- prezintă un grad scăzut de biodegradare în soluţia solului şi în sol;
- prezintă o capacitate mare de complexare a metalelor grele.
Pentru remedierea solurilor poluate cu soluţie de clorură de cupru se poate folosi ca
soluţie extractantă Na2EDTA cu o concentraţie molară de 0,1M care este considerată a fi
concentraţia optimă de extracţie a metalelor din sol. Din cauza solubilităţii scăzute în apă a
cuprului din sol, utilizarea EDTA ca agent de chelatizare este indispensabilă. Procesul asigură
o recuperare satisfăcătoare a cuprului atât din sol cât şi din soluţia extractantă (figura 11).
Figura11 Schema de îndepărtare a metalelor grele prin spălare in situ cu EDTA.
Pentru ca recuperarea să fie eficientă este foarte importantă forma sub care se află
contaminantul metalic în sol. De exemplu într-un sol contaminat cu plumb în urma reciclării
acestuia din acumulatori, plumbul se găseşte sub formă de sulfat, carbonat şi dioxid de plumb.
Spălarea cu soluţie de EDTA generează coloizi de particule fine de sol care sunt dificil de separat.
Din punct de vedere cinetic, complexarea metalelor cu EDTA are loc rapid în primele câteva
minute de la contactare cu excepţia fierului (Ghestem şi Bermond, 1998).
Metalele pot fi eliberate din complecşi prin acidifierea soluţiilor epuizate sau prin precipitare
ca hidroxizi, sulfuri sau oxalaţi.
Durata procesului de spălare a solului poate fi scurtă sau medie. Tehnologia poate fi aplicată
pentru recuperarea metalelor şi mobilizarea poluanţilor anorganici şi organici cu catene lungi din
solul contaminat.
Tehnologia prezintă avantajele tehnologilor de remediere in situ prin eliminarea excavării,
13
PDM
manipulării şi transportului cantităţilor mari de sol contaminat, putând fi aplicată atât pentru
solurile contaminate din zonele vadoase cât şi pentru cele din zonele saturate. Totuşi procesul
durează un timp destul de îndelungat datorită vitezei scăzute de difuzie a fazei lichide mai ales în
cazul unei permeabilităţi scăzute a solului. Eterogenitatea crescută a solului şi un conţinut mare de
substanţe organice reduc randamentul decontaminării. În anumite cazuri, reacţiile lichidului de
spălare cu solul pot reduce mobilitatea poluanţilor.
Utilizarea anumitor compuşi în soluţiile de spălare care rămân în sol, pot accelera
bioactivitatea, favoriza reacţii de precipitare sau pot provoca alte reacţii cu solul sau acviferul cu
care intra în contact, contribuind la reducerea porozităţii solului. Unul dintre dezavantajele
importante este dificultatea de a limita migrarea soluţiilor de spălare dincolo de zona care trebuie
remediată, făcând necesară instalarea unor puţuri de monitorizare post-tratare (figura 12).
Necesitatea tratării soluţiilor epuizate de spălare la suprafaţă duce la ridicarea costurilor de
aplicare a acestor procedee.
Figura 12 Spălarea in situ a solurilor contaminate cu NAPL.
Sistemele de injecţie/extracţie pot fi gravitaţionale sau sub presiune. Sistemele gravitaţionale

se bazează pe infiltrare şi/sau colectare datorită gradienţilor hidraulici naturali, iar aplicarea
soluţiilor se poate face prin şanţuri, galerii de infiltrare sau la suprafaţă prin irigare, prin
pulverizare sau inundare. Colectarea soluţiei epuizate se poate face prin şanţuri deschise, canale
de colectare subterane sau puţuri. Sistemele sub presiune constă în puţuri verticale, înclinate sau
orizontale.
Remedierea Electrocinetică
Remedierea prin separare electrocinetică este un procedeu de îndepărtate a metalelor şi a
contaminanţilor organici din solurile cu permeabilitate scăzută care se bazează pe procese
electrochimice şi electrocinetice pentru mobilizarea contaminanţilor şi îndepărtarea ulterioară a
metalelor şi a compuşilor organici polari.
Tratamentul electrocinetic al solului se bazează pe câteva mecanisme de transport care includ
advecţia, care este generată de deplasarea electroosmotică şi gradienţii hidraulici aplicaţi la
exterior, difuzia frontului acid spre catod şi migrarea cationilor şi anionilor spre electrozi. (Advecția
reprezintă schimbarea unei proprietăți fizice care are loc într-un anumit punct P, provocată de mișcarea de ansamblu
a masei fluide în care se găsește punctul P.)
Principalele şi cele mai importante reacţii cu transfer de electronii care au loc în timpul
procesului electrocinetic sunt reacţiile de electroliză a apei:
H20 → 2H+ + 1/2 02(g) + 2e -
2 H20 + 2e -→ 2H0 - + H2(g)
Frontul acid se deplasează spre catod prin migrare electrică, difuzie şi advecţie. Ionii de
14
PDM
hidrogen formaţi determină scăderea PH-ului în jurul anodului. In acelaşi timp, creşterea
concentraţiei ionilor de hidroxil conduce la creşterea PH-ului în apropierea catodului.
Pentru dizolvarea hidroxizilor metalici şi a carbonaţilor formaţi sau a diverşilor compuşi
adsorbiţi pe particulele de sol, ca şi pentru protonarea grupărilor funcţionale organice, este
necesară crearea în sol a unui mediu acid. Totuşi, această acidifiere are mari dezavantaje care se
reflectă în eficienţa redusă a procesului. Adăugarea de acid conduce la o puternică acidifiere a
solului pentru care nu pot fi estimate consecinţele şi nici timpul după care solul îşi va recăpăta
starea de echilibru.
Figura 13 Principalele mecanisme de deplasare în solul contaminai supus

diferenţei de potenţial electric
Principalul scop al remedierii electrocinetice este de a produce migrarea contaminanţilor sub

suprafaţa solului în prezenţa unui câmp electric prin electroosmoză, electromigrare şi electroforeză
(figura 13).
Electroosmoza este definită ca fiind trecerea unui lichid polar printr-o membrană sau printr-
o structură poroasă sub acţiunea unei diferenţe de potenţial electric aplicat între cele două feţe ale
membranei. In sol aceasta constă în deplasarea umidităţii solului sau a apei subterane de la un anod
la un catod, ambii fiind introduşi în sol. Deplasarea ionilor spre electrodul de sens opus este
denumită electromigrare.
Fenomenul de electroforeză constă în transportul coloizilor şi a particulelor încărcate electric
sub influenţa câmpului electric. Aceste fenomene au loc atunci când solul este supus unui curent
de mică tensiune. Procesul poate fi intensificat prin utilizarea unor agenţi tensioactivi sau reactivi
care să crească viteza de eliminare a contaminanţilor la electrozi. Ca urmare a migrării la electrozi,
contaminanţii se pot electrodepune, precipita/coprecipita, acumula lângă electrod sau reţine prin
schimb ionic. Pot fi utilizaţi şi electrozi cu proprietăţi adsorbante faţă de contaminanţi. Unele specii
ionice îşi pot schimba numărul de oxidare la electrozi.
Electromigrarea are loc în cazul ionilor anorganici solubili (cationi metalici, anioni clorură,
azotat şi fosfat) prezenţi în soluri umede. Tehnologiile de remediere electrocinetice care au la bază
acest fenomen se pot aplica şi în solurile argiloase, cu permeabilitate redusă spre deosebire de
celelalte tehnologii care depind puternic de permeabilitatea solului.
Estimarea timpului necesar decontaminării trebuie făcută pentru a putea evalua consumul de
energie şi pentru a evita apariţia fenomenului de electroosmoză inversă şi deplasarea speciilor de
la catod la anod. Viteza de decontaminare depinde de:
- concentraţia contaminantului, de forma în care se află acesta şi de interacţiunile cu
particulele de sol. Contaminantul se poate afla adsorbit, complexat, dizolvat, precipitat etc;
-viteza de deplasare prin pori când contaminantul se află în soluţie şi nu participă la reacţii.
Această viteză depinde de diversele forţele motrice (gradientul de potenţial electric, diferenţa de
potenţial hidraulic, gradientul de concentraţie) şi mai puţin de caracteristicile solului cu excepţia
cazului în care are loc fenomenal de electroosmoză.
Eficienţa procesului depinde şi de condiţiile specifice terenului: tipul de sol, pH, conţinutul
în compuşi organici etc.
Procedeul in situ presupune amplasarea unor electrozi în zona contaminată pentru a forma
15
PDM
un ansamblu similar unei celule electrolitice. Amplasarea se poate face direct în solul umed sau
într-o soluţie de electrolit aflată în sol într-un spaţiu delimitat prin intermediul unor materiale
permeabile. Pentru a menţine parametrii procesului la valori relativ constante, la anod trebuie să
fie introdus un agent de curăţare sau apă. Astfel, la catod apa contaminată este îndepărtată şi supusă
epurării prin electrodepunere, precipitare sau schimb ionic.
Este important de subliniat că în cazul unei contaminări cu compuşi organici insolubile în
apă, poluanţii lichizi nu ionizează dar se deplasează totuşi ca urmare a fenomenului de
electroosmoză sau în formă dizolvată prin intermediul unor agenţi tensioactivi sau prin împingere
de către frontul de apă.
Parametrii care influenţează eficienţa remedierii electrocinetice

Parametrii care influenţează Parametrii care influenţează Parametrii care influenţează
eficienţa remedierii fenomenul de electromigrare transportul electroosmotic
Mobilitatea şi hidratarea
Procesele chimice de la ionilor şi încărcarea
electrozi Densitatea de curent în apa din particulelor în soluţia
Umiditatea solului pori solului
Tipul şi structura solului Dimensiunea particulelor solului Concentraţia ionilor
Valoarea şi variaţia pH-ului Mobilitatea ionică Constanta dielectrică,
Tipul şi concentraţia Concentraţia contaminantului depinzând de cantitatea
contaminanţilor în sol Concentraţia ionică totală de particule organice şi
Densitatea de curent aplicată anorganice din sol
Temperatură
Principalii parametri care influenţează eficienţa remedierii şi deplasarea ionilor prin sol sub
acţiunea câmpului electric sunt prezentaţi în tabelul anterior. Eficienţa procesului nu este
dependentă de permeabilitatea fluidului în sol ci de umiditatea şi conductibilitatea electrică a
solului. Remedierea electrocinetică nu este dependentă de dimensiunea porilor şi poate fi aplicată
oricărui tip de sol.
În solurile saturate în apă electroosmoză are drept consecinţă deplasarea apei sub diferenţa
de potenţial electric. Când se aplică un curent continuu de-a lungul unui mediu poros plin cu lichid,
lichidul se deplasează faţă de suprafaţa solidă staţionară încărcată electric. Când suprafaţa este
încărcată negativ, lichidul se deplasează spre catod. Moleculele neutre dizolvate se deplasează cu
lichidul (figura 14).
Figura 14 Electroosmoza şi electromigrarea ionilor
La suprafaţa unor minerale există un exces de sarcină negativă. Astfel multe argile sunt
coloizi polielectrolitici încărcaţi negativ. Densitatea de sarcină la suprafaţă creşte în ordinea: nisip
< lut < caolin < illit < montmorillonit. Injecţia de fluid curat sau apă curată la anod poate
îmbunătăţii procesul de îndepărtare a poluantului. Solurile cărora se poate aplica remedierea
electrocinetică trebuie să aibă:
- conductibilitate hidraulică redusă;
- contaminanţii să fie solubili în apă (pentru cei insolubili trebuie adăugaţi agenţi
16
PDM
tensioactivi);
- concentraţii relativ scăzute ale compuşilor ionici în apă.
S-a constatat că, solurile care răspund cel mai bine tehnicilor de remediere electrocinetică în
cazul contaminărilor cu metale grele sunt cele cu conţinut mare de argile şi nisip. Argilele prezintă
o conductivitate hidraulică redusă, potenţial redox scăzut, pH uşor alcalin (recomandat pentru
remedierea solurilor contaminate cu unele metale grele), capacitate ridicată de schimb ionic şi o
plasticitate pronunţată. In condiţii normale migrarea ionilor este foarte lentă, dar aceasta poate fi
crescută prin aplicarea de câmp electric sau presiune hidraulică.
Contaminanţii care pot fi afectaţi de procesele electrocinetice sunt:
- metalele grele;
- metale radioactive;
- anioni anorganici (azotat, sulfat);
- lichide nemiscibile cu apa, mai grele decât apa;
- cianuri;
- hidrocarburi petroliere (motorină, benzină, kerosen, uleiuri lubrifiante);
- explozivi;
- contaminanţi micşti organici/anorganici;
- hidrocarburi halogenate;
- hidrocarburi aromatice polinucleare.
Deşi aplicarea unei diferenţe de potenţial în zona contaminată poate influenţa mai multe
clase de contaminanţi, metalele grele reprezintă categoria pentru care se foloseşte cel mai frecvent
remedierea electrocinetică.
Cea mai mare eficienţă de îndepărtare a metalelor grele (peste 90%) a fost atinsă pentru
solurile argiloase, cu permeabilitate scăzută spre deosebire de solurile poroase, cu permeabilitate
ridicată, la care au fost atinse randamente de numai 65%. Teste de laborator au indicat că
eliminarea fenolului din soluri de caolin saturate a avut loc cu randamente de peste 94%. Pentru
acest caz trebuie însă luate măsuri speciale datorită toxicităţii fenolului.
Deplasarea electroosmotică de la anod la catod iniţiază o uşoară scădere a PH-ului care
favorizează desorbiţia ionilor metalici şi mobilizarea lor. Astfel, deplasarea ionilor metalici
contaminanţi de la anod la catod face posibilă decontaminarea prin procedeul de remediere
electrocinetică.
Principalele procese care pot avea loc sunt:
- reacţii de complexare;
- reacţii acido-bazice;
- reacţii redox;
- precipitare/dizolvare;
- reacţii la interfaţă.
Pe lângă procesele mai sus menţionate şi fenomenele de transport, pot avea loc şi fenomene
secundare datorate generării de căldură şi de gaze la electrozi care pot favoriza dezvoltarea unor
reacţii secundare. Căldura generată la aplicarea unui curent între doi electrozi amplasaţi în solul
contaminat, conduce la scăderea vâscozitâţii fluidelor şi, drept consecinţă, la creşterea vitezei de
deplasare a fluxului cu specii între electrozi.
Îndepărtarea metalelor. Dacă metalele grele din sol sunt sub formă ionică, ele sunt legate
prin forţe electrostatice de particulele coloidale din sol încărcate negativ. Tăria legăturii depinde,
de electronegativitatea solului şi de energia de disociere a ionilor. Dacă condiţiile permit din punct
de vedere al pH-ului, ionii metalelor grele se reţin pe particulele coloidale prin adsorbţie şi/sau
schimb ionic. Desorbţia ionilor adsorbiţi este esenţială în procesul de remediere electrocinetică.
Mecanismul de desorbţie depinde de următorii parametri:
- densitatea de sarcini de la suprafaţa particulelor de argilă;
- tipul şi concentraţia cationilor;
- prezenţa materiei organice şi a carbonaţilor;
- pH-ul soluţiei solului.
17
PDM
Cu cât conţinutul de carbonaţi şi de materie organică este mai mare cu atât eficienţa
remedierii va fi mai scăzută ca urmare a formării unor compuşi complecşi, cu solubilitate redusă,
care împiedică procesul de electromigrare a ionilor metalici contaminanţi. în acest caz este
necesară uneori adăugarea în sol a unor soluţii care să nu permită formarea compuşilor insolubili
ai metalelor.
Eficienţa remedierii electrocinetice a solurilor contaminate cu metale grele depinde puternic
de umiditatea solului, dimensiunile particulelor, mobilitatea ionilor, porozitate, densitatea de
curent şi concentraţia contaminantului, fiind necesară evitarea precipitării în apropierea în
compartimentul catodului. Tensiunea aplicată electrozilor este în general variată în timpul
procesului datorită creşterii rezistivităţii mediului ca urmare a formării bulelor de gaze la electrozi
şi a precipitatelor care se depun în pori (din reacţia cu ionii hidroxil formaţi în reacţia de disociere
a apei).
Există mai multe posibilităţi creştere a eficienţei procesului:
- evitarea precipitării şi/sau solubilizarea precipitatelor;
- creşterea conductivităţii ionice cu o viteză redusă pentru a se evita o scădere prematură a
componentei electroosmotice a transportului;
- depolarizarea catodului pentru evitarea formării de hidroxid şi transportul său în zona
tratată;
- reducerea prin depolarizare a consumului de energie electrică prin scăderea diferenţei de
potenţial de operare;
- utilizarea unor adaosuri care să nu formeze precipitate în condiţiile procesulu
- utilizarea unor adaosuri care să nu fie sau să nu genereze compuşi periculoşi.
Ca agenţi de depolarizare pot fi utilizaţi în compartimentul catodic acid clorhidric sau acid
acetic în concentraţii reduse. In cazul utilizării acidului clorhidric este posibil să formeze prin
electroliză clor gazos reprezentând un risc major pentru contaminarea apelor subterane. Acidul
acetic nu este periculos şi majoritatea acetaţilor sunt solubili, ceea ce îl face preferat în utilizarea
ca depolarizant.
Îndepărtarea cadmiului şi plumbului. În condiţii bazice, cadmiul şi plumbul precipită în

sol sub formă de hidroxizi şi carbonaţi. Valoarea pH-ului din sol determină concentraţiile de
hidroxid şi carbonat din sol. Remedierea solurilor contaminate cu plumb şi cadmiu este relativ
dificilă dar utilizarea acidului clorhidric a condus la obţinerea unor randamente ridicate.
Cationii metalelor grele formează compuşi solubili la valori scăzute ale pH. în cazul
remedierii electrocinetice, la anod se formează ioni H+.
Procedeul cu membrane cation selective.

În mediu alcalin este probabil ca ionii metalelor grele să se adsoarbă pe particulele de sol
sub forma unor precipitate insolubile. Valoarea ridicată a PH-ului în jurul catodului este principalul
obstacol în îndepărtarea metalelor grele. Acest dezavantaj ar putea fi redus prin plasarea catodului
într-o soluţie cu conductivitate ridicată care să îl separe de solul tratat. Totuşi aceasta variantă este
dificil de aplicat datorită grosimii mari pe care ar trebui să o aibă stratul de soluţie care ar trebui
să separe electrodul de sol şi a costurilor ridicate pe care le-ar implica amplasarea catodului într-
un container special. Pentru reducerea distanţei sau volumului de soluţie/apă din jurul catodului,
se amplasează o membrană cation selectivă, care permite deplasarea numai a cationilor şi unui
număr redus de anioni, într-un compartiment catodic care conţine o soluţie de electrolit (figura
15). Astfel majoritatea ionilor hidroxil generaţi la catod rămân în compartimentul catodic, în
apropierea membranei unde întâlnesc protonii care se deplasează spre catod. în această zonă se
produce o variaţie bruscă a pH-ului ca urmare a neutralizării celor două tipuri de ioni. Aşadar,
membrana menţine un pH scăzut în solul contaminat nepermitând ionilor hidroxil să pătrundă în
această zonă unde ar putea provoca precipitarea cationilor metalelor grele.
18
PDM
Figura 15 Schema de principiu a remedierii electrocinetice cu membrane cation selective.
Procedeul cu plăci ceramice.

Mulţi ani s-a crezut că remedierea electrocinetică este eficientă numai în cazul solurilor
saturate, cu conţinut de nisipuri fine şi argile. Aplicarea tratamentului în soluri nesaturate are
câteva limitări, având în vedere că, conductivitatea solului depinde de conţinutul de umiditate. în
timpul migrării electroosmotice prin sol, conţinutul în apă în apropierea anodului se reduce iar
conductivitatea solului devine prea scăzută pentru a fi posibilă desfăşurarea remedierii
electrocinetice. Pentru a controla fluxul hidraulic prin solul tratat, pot fi utilizate plăci ceramice
poroase care sunt plasate în jurul anodului. Direcţia fluxului electroosmotic în materialul ceramic
poros are o mare influenţă asupra cantităţii de apă eliberate în sol din porii materialului ceramic.
Plăcile ceramice din jurul anodului trebuie să asigure deplasarea apei dinspre sol spre spaţiul
anodic. Totuşi cantitatea de apă de la anod nu trebuie să fie în exces. Dacă solul devine saturat
există riscul ca apa să se deplaseze spre orizonturile inferioare necontaminate.
Procedeul Lasagna .
Această metodă a fost aplicată pentru prima dată în 1995 în SUA şi constă în instalarea între
electrozi a câtorva straturi permeabile, în interiorul zonei contaminate, prin adăugarea de materiale
adsorbante, catalizatori, soluţii tampon, agenţi de oxidare etc. şi aplicarea unui curent electric sub
acţiunea căruia să se producă transportul contaminanţilor prin zona de tratare. Această alternare
de straturi a şi inspirat denumirea procedeului. Procedeul Lasagna™ prezintă câteva avantaje faţă
de celelalte tehnici. în primul rând este posibilă recircularea efluentului de la catod prin trimiterea
sa în compartimentul anodic, favorizând astfel obţinerea unui pH neutru şi recircularea apei. Un
alt avantaj este acela că sensul de curgere a fluidului poate fi schimbat prin simpla inversare a
polarităţii electrozilor. Această schimbare a polarităţii face posibile multiple treceri ale
contaminantului prin zona de tratare reducând probabilitatea de formare a zonelor cu potenţial
neuniform şi variaţii mari de pH.
Există două configuraţii tehnologice: orizontală (figura 16) şi verticală (figura 17).
Formarea fracturilor orizontale în argilele supraconsolidate măreşte eficienţa îndepărtării
contaminanţilor de la adâncimi mari. Pentru contaminările de suprafaţă (la adâncimi nu mai mari
de 15 m) şi soluri care nu sunt supraconsolidate, mult mai eficientă este configuraţia verticală.
Deşi tehnologia Lasagna este foarte promiţătoare în domeniul îndepărtării metalelor grele, ea are
şi limitări tehnologice şi de altă natură. Astfel unul din principalele dezavantaje este blocarea
gazelor formate prin electroliză în interiorul solului. De asemenea altă problemă tehnologică care
apare este asigurarea unui contact bun pentru electrozi.
19
PDM
Figura 16 Dispunerea electrozilor in procedeul LasagnaTM Orizontal
Figura 17 Dispunerea electrozilor în procedeul LasagnaTM Vertical.
Tehnologia de separare electrică Electro-Klean™.

Această tehnologie in situ poate fi aplicată îndepărtării metalelor grele, radionuclizilor şi a
COV din soluri nisipoase, lutoase, argiloase şi sedimente saturate sau nesaturate prin introducerea
electrozilor direct în solul contaminat. Pentru creşterea eficienţei pot fi adăugate fluide de
intensificare a proceselor (în special acizi). Principalul dezavantaj al acestei metode este marea
capacitate de tamponare a solului.
Bioremedierea electrocinetică.
Tehnologia de bioremediere electrocinetică are drept principal scop activarea
microorganismelor prezente în sol prin utilizarea de nutrienti care să iniţieze creşterea,
reproducerea şi metabolismul microorganismelor capabile să degradeze contaminanţii organici din
sol. Metoda de introducere a nutrienţilor le asigură o dispersie uniformă (figura 18).
Această tehnologie are însă mari dezavantaje. Astfel, pe de-o parte microorganismele pot fi
distruse de concentraţiile de contaminanţi prea mari, iar pe de altă parte pot produce intermediari
ai biodegradării care să fie toxici la rândul lor.
Figura 18 Bioremediere electrocinetică

20
PDM
Pentru creşterea eficienţei procesului de remediere electrocinetică sunt utilizate sistemele

cu anozi multipli (figura 19).
Figura 19 Sistem de tratare cu mai mulţi anozi
Oxidarea solului in situ

Hidrocarburile petroliere pot fi distruse in situ prin oxidare. Principala caracteristică a
acestui procedeu este timpul redus de decontaminare comparativ cu celelalte procedee. Ca agenţi
de oxidare sunt folosiţi oxidanţii clasici utilizaţi în epurarea apelor uzate (peroxid de hidrogen,
permanganat de potasiu, ozon). Procedeele de oxidare chimică sunt destinate tratării zonelor
saturate şi capilare şi pot fi combinate cu alte procedee cum ar fi extracţia vaporilor pentru a asigura
o îndepărtare completă a contaminanţilor volatili. Alegerea agentului oxidant se face în funcţie de
reactivitatea sa şi de cea a contaminanţilor, de compoziţia şi reactivitatea solului, de
permeabilitatea solului care trebuie să facă posibil contactul dintre agentul de oxidare şi zona
contaminată.
Vitrificarea
Prin vitrificare in situ contaminanţii din sol, deşeurile solide şi nămolurile se transformă
treptat într-o masă vitroasă inertă din punct de vedere chimic. Acest proces a fost folosit pentru
imobilizarea deşeurilor radioactive depozitate neglijent în perioada în care protecţia mediului nu
reprezenta o cerinţă stringentă şi poate fi aplicat pentru distrugerea şi imobilizarea unor compuşi
toxici periculoşi.
Vitrificarea in situ (ViS) este un procedeu termic care presupune topirea solului contaminat
între electrozii aflaţi sub o diferenţă de potenţial electric. Energia electrică se transformă în energie
termică, temperaturile în zona situată între electrozi putând ajunge la 1000-2000°C. Pe măsură
ce alimentarea electrozilor continuă zona topită se măreşte (în toate direcţiile) ca urmare a creşterii
conductibilităţii electrice a solului prin topire. Se continuă încălzirea până la extinderea volumului
topiturii peste întreaga zonă contaminată. La remedierea unor soluri prin acest procedeu au fost
atinse adâncimi de până la 7 m şi diametre de 15 m. Pentru zonele contaminate extinse pot fi
utilizate mai multe seturi de electrozi. La întreruperea alimentării cu curent, masa topită se
solidifică cu formarea unei mase vitroase extrem de rezistentă la degradare în condiţiile din sol. In
condiţii optime de funcţionare se pot trata circa 150 tone sol contaminat pe zi cu o reducere de
volum de circa 25-50%. In cazul vitrificării nămolurilor sau deşeurilor reducerea de volum poate
ajunge până la 75%. Spaţiul rămas gol în sol se umple cu sol necontaminat, iar masa vitroasă
rămâne astfel îngropată în sol. Dacă este necesar aceasta poate fi sfărâmată şi îndepărtată.
Procesul este relativ lent, viteza de avansare a topiturii fiind de câţiva centimetri pe oră şi
poate fi aplicat pentru toate tipurile de sol (nisipos, lutos, argilos etc.) cu condiţia să existe un
conţinut suficient în oxizi de siliciu şi aluminiu şi oxizi alcalini (>1%) pentru a asigura
conductivitatea electrică necesară.
În topitura de sol, compuşii organici sunt distruşi prin piroliză chiar la contactul topiturii cu
solul astfel încât în topitura un există compuşi organici. Datorită acestui proces pot fi distruse
multe clase de compuşi organici periculoşi ca solvenţi, pesticide, compuşi organocloruraţi
21
PDM
(pentaclorfenol, hexaclorbenzen, hexaclorbenzen, PCB şi dioxine). Speciile organice din jurul

topiturii se vaporizează şi se deplasează prin difuzie spre topitura unde sunt distruşi sau spre
suprafaţa solului unde sunt colectaţi. Randamentele de distrugere pentru toţi compuşii organici
sunt peste 99,9999% incluzând atât descompunerea în topitura (eficiente de peste 99,9%) şi
distrugerea/îndepărtarea din gazele evacuate la suprafaţa solului.
Metalele şi radionuclizii rămân imobilizaţi în masa vitroasă, în general sub formă de oxizi
uniform distribuiţi. Volatilitatea metalelor poate favoriza deplasarea lor sub formă de vapori la
suprafaţa solului fără a fi înglobaţi în masa vitroasă. În tabel sunt prezentate orientativ gradele de
separare pentru metale cu volatilităţi diferite.
Gradul de separare în masa vitroasă a unor metale

Metale nevolatile (Pu, ST, Ba, Cr) 99.99%-> 99.9999%
Metale semivolatile (Co, Cs, Pb, Cd, As) 90%-99.99%
Metale volatile (Hg) 0%-90%
Avantajul procedeului ViS este că poate fi aplicat pentru remedierea unui sol contaminat
atât cu compuşi organici cât şi cu compuşi anorganici. De asemenea poate fi aplicat unor soluri
care conţin cantităţi mari de materiale de natură organică ca lemn, hârtie, mase plastice. Acestea
sunt distruse prin piroliză. Materialele de natură anorganică (resturi metalice, containere, beton
etc.) rămân în masa vitroasă.
Masa vitroasă conţine majoritar silice (50-80% Si02) şi concentraţii reduse de oxizi alcalini
(1-5%). Este foarte rezistentă la levigare şi la forţele mecanice (de 10 ori mai rezistentă decât
betonul) şi nu este afectată de ciclurile îngheţ-dezgheţ. Testele au arătat că este mai rezistentă de
5-100 ori decât sticla borosilicatică.
Instalaţia este mobilă şi include un transformator de curent, un sistem de tratare a gazelor
colectate şi o hotă confecţionată din oţel, aflată sub o uşoară depresiune, care este amplasată
deasupra topiturii pentru captarea gazelor degajate în timpul procesului. Tratarea gazului constă
în răcire, spălare în două etape, condensarea vaporilor, încălzire şi separarea prafului în una sau
două trepte. In cazul în care solul a fost puternic contaminat cu compuşi organici este necesară şi
eliminarea compuşilor organici prin oxidare, adsorbţie etc. (figura 20).
Figura 20 Sistem de vitrificare in situ
Solidificarea şi stabilizarea
Termenii de solidificare şi stabilizare sunt utilizaţi pentru a desemna tehnologii care presupun
utilizarea unor aditivi cu rolul de a reduce mobilitatea poluanţilor din deşeuri. Aceste două tehnici
sunt tehnici de imobilizare a contaminanţilor în sol.
Solidificarea este definită ca fiind procesul de fixare a deşeurilor (lichide sau solide)
într-un deşeu solid prin folosirea de aditivi care au scopul de a îngloba fizic componentele
deşeului. Acest proces poate implica sau nu formarea unor legături chimice între substanţa
periculoasă şi aditiv şi presupune şi reacţia aditivului cu apa liberă.
Stabilizarea este un proces prin care substanţa periculoasă este convertită într-o formă mai
22
PDM
stabilă din punct de vedere chimic: insolubilă, imobilă sau într-o formă netoxică. Stabilizarea nu
implică totdeauna solidificare. Această noţiune include şi procese de solidificare, dar şi procese
de transformare a compusului toxic sau periculos într-unul inofensiv (sunt excluse procesele
biochimice). Tehnologiile de solidificare-stabilizare pot fi clasificate după tipul liantului folosit şi
mecanismul de liere sau după tipul procesului. Lianţii se împart în două categorii: anorganici şi
organici. Cele mai multe sisteme anorganice de liere utilizate în practică includ diverse combinaţii
de cimenturi hidraulice, var, gips, silicaţi şi compuşi pozzolanici. Lianţii organici utilizaţi sau care
au fost experimentaţi includ răşini epoxi, poliesteri, asfalt, poliolefine (polietilena şi polietilen-
butadiena) şi răşini ureo-formaldehidice. Au fost utilizate şi combinaţii de lianţi anorganici cu
organici.
• Solidificarea cu ciment.
Tehnicile de fixare a deşeurilor cu ciment folosesc cimentul de tip Portland. Fabricarea
cimentului are la bază un amestec de oxizi de calciu, siliciu, aluminiu şi fier, iar componenţii
principali sunt silicaţii di și tricalcici. Prin hidratarea silicaţilor are loc întărirea amestecului.
Procesul de întărire este influenţat de prezenţa unor compuşi ca: sulfaţi, boraţi, compuşi
organici. Forma finală depinde atât de tipul deşeului/solului înglobat cât şi de tipul
cimentului Portland utilizat.
Solidificarea cu ciment sau cementarea foloseşte ca material de imobilizare mecanică
cimenturi Portland, materiale pozzolanice şi amestecuri care se solidifică în matricea contaminată.
Tehnica in situ se bazează pe introducerea laptelui de ciment prin puţuri special forate sau a
amestecului solul-ciment în spaţiul de unde a fost excavat şi unde are loc cementarea (în cazul
contaminărilor de suprafaţă).
In general se folosesc amestecuri cu circa 10% ciment astfel încât umiditatea după
amestecare să se situeze în intervalul 7-20 %. Materialele pozzolanice sunt utilizate pentru solurile
uscat.
Contaminanţii pot reacţiona şi precipita cu lianţii ca urmare a pH-ului bazic al acestora, se
adsorb pe materialul solid. Totuşi în cazul introducerii unui exces de apă aceştia pot fi dizolvaţi,
după care fie sunt înglobaţi în matricea finală de „beton" fie sunt levigaţi.
• Solidificare cu polimeri organici.
Polimerizarea in situ presupune introducerea în stratul contaminat a unui monomer organic
lichid care se transformă prin polimerizare într-o masă densă, rigidă, compactă sau poroasă şi
imobilă. In solurile contaminate cu monomeri de tipul stirenului, clorurii de vinii, izoprenului
sau acrilonitrilului, se poate introduce numai catalizatorul de polimerizare (fier şi ioni
sulfat). Metoda poate fi aplicată şi ex situ prin excavarea solului contaminat şi
amestecarea cu monomer, catalizator, activator şi eventual agent de umezire, după
care produsul este readus în zona excavată.
Polimerul care se formează nu reacţionează cu solul, înglobând particulele solide de sol într-
o reţea uscată pentru a mări gradul de aderenţă dintre polimer şi sol, parametru care este influenţat
de pH, conţinutul în apă şi conţinutul ionic al deşeului.
Fracturarea
Fracturarea (figura 21) (sau fracturarea hidraulică) este un procedeu de accelerare destinat
creşterii eficienţei unor tehnologii in situ şi presupune crearea unor fisuri în subsol de
permeabilitate redusă pentru a favoriza apariţia unor canale de deplasare a fazelor fluide. Se aplică
în straturi argiloase şi în straturi de rocă impermeabile în cazul extracţiei vaporilor din sol şi a
procedeului Lasagna.
Fracturarea nu se aplică în zonele cu activitate seismică, iar în cazul contaminărilor cu
DNAPL există riscul accelerării dispersiei poluanţilor sub formă lichidă.
23
PDM
Figura 21 Principiul metodei de generare a fracturilor în sol
Injectarea de suspensii şi şlamuri

Acest procedeu presupune injectarea în matricea contaminată a unor suspensii (amestecuri
de argilă-ciment, lapte de var) care scad permeabilitatea zonei contaminate. Alegerea tipului de
suspensie se face în funcţie de caracteristicile hidrologice şi geologice:
- permeabilitate - determină presiunea de injecţie;
- porozitate - determină cantitatea de suspensie ce trebuie introdusă;
- distribuţia dimensiunilor particulelor - determină uşurinţa pătrunderii suspensiei în sol.
Există mai multe tehnici de introducere a suspensiilor în sol:
1) injectarea suspensiei prin conducte introduse în sol şi crearea unei perdele;
2) excavarea unui spaţiu sub suprafaţa solului, printr-un jet de suspensie (pot fi folosite
suspensii de bentonită, ciment şi chiar apă) creând o cavitate care va fi ulterior umplută cu
suspensia de impermeabilizare. De obicei suspensiile nu sunt reactive fi este minimizat contactul
lor cu contaminantul;
3) formarea unei pături deasupra zonei contaminate în scopul reducerii
infiltraţiilor din precipitaţii. Aceasta tehnică reduce şi pierderile prin eroziune şi
stabilizează solul pentru instalarea de echipamente grele. Pentru imobilizarea
deşeurilor din sol, injectarea se poate face direct în zona deşeului.
Bariere reactive permeabile

Dacă în atmosferă şi apele naturale concentraţia poluanţilor scade prin dispersie şi
advecţie, având loc procese de autoepurare relativ rapide, în sol procesele sunt mult mai complexe
reducerea contaminării făcându-se extrem de greu în mod natural. O metodă nouă de remediere a
solurilor contaminate, precum şi a apei subterane se bazează pe utilizarea barierelor reactive
permeabile amplasate în sol.
In 1994 a fost testată prima barieră reactivă permeabilă la Sunnyvale (SUA) la tratarea apelor
subterane cu conţinut de solvenţi organocloruraţi.
Procedeele bazate pe tratarea chimică in situ se bazează pe crearea sub nivelul solului a unor
zone capabile să intercepteze, să imobilizeze sau să degradeze contaminanţii în compuşi mai puţin
periculoşi. Aceste procedee constau în injectarea unor reactivi capabili să modifice forma
biogeochimică a contaminanţilor. Interacţiunile care au loc între reactivi şi contaminanţi sunt
specifice fiecărei zone contaminate, putând chiar să varieze în interiorul aceleiaşi zone. Eficienţa
procedeului este determinată de cinetica reacţiilor vizate şi de viteza de deplasare a contaminanţilor
spre pânza freatică. Reactivii utilizaţi nu trebuie să genereze reacţii secundare şi să fie relativ
netoxici atât în forma lor originală cât şi sub formă de produşi de reacţiilor.
Remedierea apelor subterane contaminate prin această metodă este aplicată în cazul
contaminării cu metale grele, iar reactivii utilizaţi produc precipitarea sau oxidarea speciilor ionilor
24
PDM
metalici cu formarea unor compuşi insolubili în apă. Procedeul esta aplicat cu succes şi la
remedierea solurilor şi apelor subterane contaminate cu solvenţi organo cloruraţi.
Descrierea tehnologiei
Tehnologia bazată pe bariere reactive permeabile, amplasate pe direcţia de curgere a apei
subterane este o tehnologie in situ de tratare pasivă a unei zone contaminate care utilizează
materiale reactive foarte eficiente care formează o zonă permeabilă de tratare (figura 22). Zona
reactivă are drept scop degradarea în compuşi mai puţin periculoşi sau imobilizarea/fixarea pe acel
material reactiv a contaminanţilor prezenţi în apa subterană. Procedeul poate fi aplicat pentru o
gamă largă de poluanţi de natură organică, anorganică, radionuclizi. Aceştia sunt degradaţi chimic
sau biologic, adsorbiţi, precipitaţi sau schimbaţi în zona reactivă. Barierele reactive pot conţine
reactanţi pentru degradarea compuşilor organici volatili, pentru complexarea şi imobilizarea
metalelor, pot conţine nutrienţi, oxigen sau alţi agenţi cu scopul de a amplifica biodegradarea
compuşilor biodegradabili .
Avantajele barierelor reactive permeabile sunt cantităţile reduse de energie consumată fiind
un proces pasiv, costurile sunt cu aproape 30% mai mici decât în cazul tratării la suprafaţă, pot fi
aplicate în cazul unei contaminări eterogene, nu necesită construcţii de suprafaţă sau alte instalaţii,
astfel încât proprietatea poate fi redată utilizării chiar în timpul remedierii. De asemenea la
aplicarea tehnologiei cu BRP contaminanţii nu ajung la suprafaţă, nu este influenţat debitul total
al apei subterane, nu este necesară depozitarea sau costuri suplimentare pentru tratarea deşeurilor
şi se evită amestecarea apelor contaminate cu cele necontaminate. Utilizarea barierelor reactive
prezintă şi o serie de dezavantaje şi anume: nu se pot aplica acviferelor aflate la mai mult de 15 m
faţă de suprafaţa solului, pana contaminată trebuie bine caracterizată, reactivitatea materialului
reactiv poate să scadă datorită reacţiilor de precipitare cu afectarea perioadei de utilizare.
Figura 22 Configuratia tipică a unei bariere reactive permeabile
Bioremedierea in situ
Procedeele de bioremediere sunt procedee distructive menite să stimuleze creşterea
microorganismelor şi consumul contaminanţilor ca sursă de hrană şi energie, creând un mediu
favorabil de dezvoltare a microorganismelor. In general aceasta înseamnă furnizarea de oxigen,
nutrienţi şi umiditate, controlul temperaturii şi a pH-ului. Uneori se adaugă şi inoculum care
conţine microorganisme adaptate în prealabil pentru creşterea eficienţei procesului.
Microorganismele adaptate pot proveni din cele existente în sol sau pot fi create genetic culturi
speciale capabile să degradeze un anumit tip de contaminat.
Procesele biologice au în general un cost scăzut, contaminaţii fiind distruşi fără să fie
necesară aplicarea unor procese de remediere pentru contaminanţii reziduali. Produşii finali
obţinuţi sunt dioxidul de carbon, apa şi alţi intermediari care depind de tipul de contaminat, de
condiţiile existente în sol şi de tipul de microorganism implicat. Bioremedierea poate avea loc atât
în condiţii aerobe cât şi anaerobe. De regulă, oxigenul este utilizat preferenţial ca acceptor final de
25
PDM
electroni, caz în care viteza de creştere este maximă, procesul este mult mai rapid şi are loc o
degradare mai completă a contaminatului decât în cazul biotransformării anaerobe.
Tehnicile de bioremediere sunt folosite frecvent în remedierea solurilor, nămolurilor şi
apelor subterane contaminate cu hidrocarburi petroliere, solvenţi, pesticide, compuşi de conservare
a lemnului şi a altor compuşi organici. Bioremedierea nu se aplică pentru remedierea solurilor
contaminate cu compuşi anorganici. Prezenţa acestora pe solurile pe care se utilizează tehnicile de
bioremediere poate avea un efect negativ asupra activităţii biologice.
Aplicarea remedierii biologice solurilor contaminate cu hidrocarburi aromatice policiclice
(PAH) nu conduce la o distrugere completă a acestora, în sol rămânând PAH greu biodegradabih
(cPAH) cu mase moleculare mari care sunt cancerigene. Biodegradabilitatea este cu atât mai
redusă cu cât numărul atomilor de halogeni din moleculă este mai mare. Moleculele unor compuşi
pot fi scindate în molecule mult mai toxice decât cele iniţiale (de exemplu TCE la clorură de vinii),
în cazul proceselor in situ produşii toxici ai biodegradării pot fi mobilizaţi şitransportaţi în acvifer
dacă nu se aplică tehnici de control ale acestora. Bioremedierea in situ necesită monitorizarea
concentraţiei contaminantului în sol şi acvifer, şi uneori este necesară şi decontaminarea apei din
acvifer. In cazul în care acviferul este slab contaminat este suficientă recircularea apei prin zona
de sol tratat, pentru a readuce contaminaţii în zona cu activitate biologică.
Bioventilarea
În cazul bioventilării oxigenul este trecut forţat (prin injecţie sau extracţie) prin solurile
nesaturate în scopul creşterii concentraţiei de oxigen necesar biodegradării in situ. Spre deosebire
de extracţia vaporilor din sol, bioventilarea utilizează debite reduse de aer introdus prin injecţie.
în cazul compuşilor volatili adsorbiti pe sol, aceştia sunt desorbiţi şi antrenaţi astfel încât se
produce biodegradarea contaminanţilor sub formă de vapori (figura 23).
Tehnologia de bioventilare se aplică în special pentru remedierea solurilor contaminate cu
hidrocarburi petroliere, solvenţi nehalogenaţi, unele pesticide, compuşi de conservare a lemnului
şi alţi compuşi organici.
Deşi bioremedierea nu degradează compuşii anorganici, poate însă să le schimbe starea de
oxidare şi să favorizeze adsorbţia, absorbţia radiculară, bioacumularea în micro şi
macroorganisme. Aceste procese sunt studiate la nivel experimental în vederea punerii la punct a
unor tehnologii de stabilizare sau de îndepărtare a contaminanţilor anorganici-din sol.
Factorii care pot limita eficienţa bioventilării sunt:
- nivelul ridicat al acviferului, prezenţa unor straturi (lentile) saturate sau de
permeabilitate redusă;
-posibilitatea acumulării de vapori în subsolurile clădirilor apropiate de puţul de injecţie.
Figura 23 Sistem tipic de bioventilare
Această problemă se poate remedia prin extragerea aerului din solul aflat în apropierea clădirilor
respective.
26
PDM
- conţinutul scăzut în umiditate;

- temperaturile scăzute reduc viteza proceselor biologice.
Această tehnologie presupune de multe ori monitorizarea gazelor care se degajă la suprafaţa
solului.
Biodegradarea aerobă pentru mulţi compuşi halogenaţi nu este eficientă decât dacă este
prezent un cometabolit sau se desfăşoară în paralel şi un proces anaerob. Pentru ca un sol să poată
fi remediat prin bioventilare trebuie să permită trecerea unor cantităţi suficiente de aer care să
asigure condiţiile aerobe şi, de asemenea trebuie să conţină o populaţie suficient de numeroasă de
microorganisme care să asigure viteze mari de biodegradare. înainte de stabilirea parametrilor
tehnologici trebuie efectuate teste privind permeabilitatea aerului prin sol şi viteza procesului de
respiraţie in situ.
Bioremedierea accelerată
Bioremedierea accelerată este o tehnologie care presupune degradarea contaminanţilor din
sol şi/sau acvifer la produşi netoxici prin stimularea proceselor microbiene (microorganisme locale
sau inoculate) prin trecerea forţată a apei (sau soluţii apoase) prin solul contaminat în scopul
accelerării proceselor biologice de degradare a contaminanţilor organici sau de imobilizare a
contaminanţilor anorganici in situ (figura 24).
Figura 24 Sistem de bioremediere accelerata
În prezenţa unor cantităţi suficiente de oxigen (condiţii aerobe) şi elemente nutritive

contaminanţii organici sunt transformaţi la dioxid de carbon, apă şi masă microbiană. In absenţa
oxigenului (condiţii anaerobe) contaminanţii organici sunt în final metabolizaţi la metan, cantităţi
reduse de dioxid de carbon şi urme de hidrogen. In condiţii reducătoare sulfatul poate fi redus la
ioni sulfura sau sulf elementar, iar azotatul la azot molecular.
Uneori contaminanţii pot fi degradaţi la compuşi intermediari sau finali care au o toxicitate
mai mică, egală sau mai mare cu cea a contaminantului iniţial. De exemplu tricloretanul, în condiţii
de degradare anaerobă poate fi transformat în clorură de vinii care este mai toxic şi mai persistent.
Pentru a se evita astfel de fenomene trebuie să se asigure condiţiile aerobe, condiţii în care clorura
de vinii este uşor degradată.
Bioremedierea accelerată implică de obicei percolarea sau injecţie de apă în subteran sau apă
necontaminantă, amestecate cu nutrienţi şi saturate în oxigen. Uneori în apă se pot adăuga
microorganisme aclimatizate şi/sau altă sursă de oxigen cum ar fi peroxidul de oxigen. în acest
scop se utilizează o reţea de infiltrare sau de irigare prin pulverizare pe solurile contaminate şi
puţuri de injecţie pentru solurile contaminate mai profund.
Temperaturile scăzute încetinesc viteza procesului de bioremediere. în cazul solurilor cu
temperaturi scăzute se utilizează o folie protectoare care să asigure menţinerea unei temperaturi
favorabile proceselor de biodegradare
Bioremedierea accelerată este un proces îndelungat care poate să dureze câţiva ani. Această
tehnologie este eficientă pentru soluri cu un grad scăzut de contaminare şi este aplicabilă solurilor,
nămolurilor şi apelor subterane contaminate cu hidrocarburi petroliere, solvenţi, pesticide,
27
PDM
compuşi de conservare a lemnului şi alţi compuşi organici. Studii experimentale au arătat că în

acest mod poate fi degradat nitrotoluenul din solurile contaminate cu muniţie din depozitele
militare
Atenuare naturală
Procesele naturale ca diluarea, dispersia, volatilizarea, biodegradarea, adsorbţia, stabilizarea
şi reacţiile chimice ale contaminanţilor cu componenţii solului au un rol important în reducerea
contaminării solului la valori acceptabile conducând astfel la o atenuare naturală. Orizonturile
solului se comportă diferit în procesele de atenuare naturală datorită compoziţiilor diferite.
Concentraţia contaminanţilor mobili (volatili sau solubili în apă) este redusă frecvent prin atenuare
naturală. Compuşii organici persistenţi (cu molecule mari) şi mulţi contaminanţi anorganici rămân
imobilizaţi în matricea solului fiind greu de degradat sau îndepărtat. în cazul în care contaminanţii
nu se afla în zone potenţial periculoase şi dacă nu apar fenomene noi care să favorizeze mobilizarea
lor, ei nu reprezintă un risc pentru mediu.
Contaminanţii mobili pot suferi procese de degradare, volatilizare sau levigare, în timp ce
contaminanţii imobili sunt reţinuţi la suprafaţa solului unde pot fi degradaţi lent sau pot să rămână
nealteraţi în sol. In condiţiile unei eroziuni hidrice sau eoliene, contaminanţii persistenţi imobilizaţi
la suprafaţa solului pot să fie transportaţi pe alte soluri necontaminate sau în apele de suprafaţă de
unde pot să intervină în lanţul trofic prin bioacumulare şi bioamplificare.
Atenuarea naturală poate fi considerată o formă de remediere a solurilor contaminate numai
în următoarele condiţii:
- se protejează potenţialii receptori în timpul atenuării;
- condiţiile geologice şi geochimice sunt favorabile;
- există informaţii că degradarea contaminanţilor are loc într-un timp rezonabil;
- în sol există microorganisme capabile să realizeze degradarea;
- în cazul contaminanţilor persistenţi se iau măsuri de siguranţa în timpul şi după atenuare;
- trebuie făcută o caracterizare completă a solului contaminat şi o monitorizare continuă a
procesului.
Metoda se aplică pentru eliminarea contaminaţilor organici volatili şi semivolatili,
hidrocarburilor petroliere. Rezultate bune s-au obţinut în cazul hidrocarburilor petroliere şi a
solvenţilor cloruraţi, spre deosebire de pesticide unde procesul de atenuare naturală a avut o
eficienţă scăzută.
Factorii care limitează-aplicabilitatea şi eficienţa procesului sunt:
- caracterizarea zonei contaminate şi monitorizarea pe termen lung poate să crească costurile;
- produşii formaţi pot fi mai toxici decât compuşii iniţiali;
- contaminanţii pot migra (prin eroziune, levigare, volatilizare) înainte de a fi degradaţi sau
transformaţi;
- contaminanţi metalici pot fi imobilizaţi doar temporar.
Eficienţa aplicării procesului de atenuare naturală depinde de o serie de factori cum sunt
tipul şi concentraţia de contaminat, temperatura, umiditatea, prezenţa nutrienţilor şi a acceptorilor
de electroni (oxigen, azotat).
Avantajele procesului de atenuare naturală sunt:
-procesele care stau la baza decontaminării au loc natural, fără intervenţie umană, deci
perturbarea zonei este minimă;
-costurile sunt foarte mici, deoarece este necesară numai monitorizarea solului pentru a
urmări evoluţia acestuia.
Dezavantajele procesului sunt legate de faptul că pentru decontaminare este necesară o
perioadă foarte mare de timp, fiind cea mai lentă metodă şi pe toată această perioadă contaminaţii
reprezintă un risc pentru organismele vii şi pentru mediu.
Fitoremedierea
Fitoremedierea este procesul care se bazează pe activitatea şi relaţia sinergică dintre plante
28
PDM
şi microorganismele asociate acestora pentru a îndepărta, transfera, stabiliza şi distruge

contaminanţii din sol, sedimente şi ape subterane (figura 25). Mecanismul fitoremedierii include
intensificarea activităţii de biodegradare la nivelul rizosferei, fitoextracţia (sau fitoacumularea),
fitodegradarea şi fitostabilizarea.
Procesul de fitoremediere se poate aplica pentru remedierea solurilor contaminate cu ioni
metalici (ioni de seleniu, cupru, cadmiu, zinc etc), radionuclizi (137Ce, 90Sr) sau cu compuşi
organici hidrofobi de tipul toluen, xilen, benzen, a pesticidelor, hidrocarburilor, hidrocarburi
aromatice policiclice, etilbenzen, solvenţi cloruraţi, nitrotoluen etc.
Fitostabilizarea
Este fenomenul de imobilizare a contaminaţilor din sol sau apa subterană prin absorbţia şi
acumularea în rădăcini, adsorbţia pe rădăcini sau precipitarea în apropierea acestora. Acest proces
determină reducerea mobilităţii contaminatului, previne migrarea acestuia şi reduce posibilitatea
de a fi inclus în lanţul trofic. Această tehnică se poate utiliza pentru refacerea vegetaţiei pe solurile
poluate cu metale grele prin folosirea unor plante tolerante la metale, prin aceasta reducându-se şi
migrarea contaminaţilor datorită eroziunii eoliene, transferul de poluare în apele de suprafaţă şi
levigarea către apele subterane.
Figura 25 Sistem tipic de fitoremediere in situ
Fitoextracţia (sau fitoacumularea) este procesul de absorbţie şi translocare a contaminaţilor

metalici din sol de către rădăcinile plantelor. Unele plante sunt cunoscute ca hiperacumulatori
datorită cantităţilor foarte mari de metale reţinute. Alegerea tipului de plantă care se cultivă pe un
sol contaminat cu ioni metalici se face în funcţie de tipul de contaminat şi de condiţiile specifice
solului respectiv. După ce planta creşte câteva săptămâni sau luni este recoltată şi incinerată sau
compostată. Dacă plantele sunt incinerate, cenuşa trebuie să fie depozitată ca un deşeu periculos.
Procedura se poate repeta până când concentraţia ionilor metalici ajunge la limitele stabilite prin
reglementările în vigoare.
Fitodegradarea (sau fitotransformarea) reprezintă degradarea contaminanţilor în urma
proceselor metabolice care au loc în plantă sau extern, prin intermediul enzimelor secretate de
plantă. Poluanţii degradaţi sunt încorporaţi în ţesuturile plantelor sau utilizaţi ca nutrienţi.
Rizodegradarea (sau biodegradare la nivelul rizosferei, fitostimulare) constă în degradarea
contaminanţilor în sol în urma activităţii microbiene care se desfăşoară la nivelul rizosferei şi care
decurge cu viteză mult mai mică decât fitodegradarea. Microorganismele prezente în sol (drojdii,
fungi sau bacterii) consumă substanţele organice pentru creştere şi furnizare de energie. Unele
microorganisme pot degrada compuşi periculoşi pentru alte organisme (solvenţi, combustibili) pe
care îi transformă în compuşi mai puţin periculoşi. Rădăcinile plantelor eliberează în sol compuşi
organici de tipul zaharurilor, alcoolilor, acizilor care constituie hrană pentru microorganismele din
sol şi un supliment de elemente nutritive care ajută la intensificarea activităţii de biodegradare la
nivelul rizosferei.
29
PDM
Rizofiltrarea reprezintă adsorbţia sau precipitarea pe rădăcinile plantelor sau absorbţia în

interiorul rădăcinilor a contaminanţilor prezenţi sub formă dizolvată în jurul rădăcinilor. Plantele
care se folosesc pentru rizofiltrare sunt plante specifice de apă (stuf) şi necesită mai întâi o
aclimatizare în sere. După ce se dezvoltă sistemul radicular, apa contaminată colectată din zona
poluată este folosită ca sursă de apă pentru plantele selecţionate pentru aplicarea procesului. După
aclimatizare, planta este plantată în zona contaminată unde rădăcinile vor prelua odată cu apa din
sol şi contaminanţii. După ce rădăcinile devin saturate cu poluanţi, plantele sunt recoltate şi
incinerate sau compostate. Procedeul este frecvent aplicat în zonele umede contaminate (bălţi,
mlaştini) sau poate fi aplicată şi ex situ în iazuri speial amenajate.
Fitovolatilizarea este procesul prin care, după ce contaminantul este preluat din sol este
eliberat prin transpiraţie de către plantă sub formă gazoasă. Acest proces are loc în special în cazul
copacilor care preiau din sol odată cu apa şi poluanţii, ajung în frunze de unde se volatilizează în
concentraţii foarte mici.
PROCEDEE DE REMEDIERE EX SITU

Procedeele ex situ presupun excavarea solului şi tratarea acestuia în acelaşi amplasament sau
într-un alt amplasament unde tehnologia de tratare este disponibilă. Costurile acestui procedeu
depind foarte mult şi de cantitatea de material care trebuie excavată şi distanţa la care trebuie
transportat solul.
Majoritatea procedeelor ex situ au la bază acealeaşi principii ca şi procedeele similare in situ,
principalele lor avantaje fiind posibilitatea omogenizării solului tratat prin procedee specifice şi
eliminarea riscului de contaminare a acviferului în timpul remedierii. Costurile sunt în general
variabile, fiind puternic dependente de tipul echipamentelor utilizate şi de eliminarea monitorizării
post-remediere.
Multe din tehnologiile aplicate ex situ pot fi sub forma unor instalaţii mobile/itinerante care
pot fi transportate uşor în apropierea amplasamentului contaminat, putând să deservească mai
multe locaţii într-o perioadă mai lungă.
Procedee de bioremediere ex situ

Procedeele de bioremediere ex situ pot fi clasificate după mai multe criterii, în primul rând
după faza în care se află sau este adus solul în scopul remedierii. Solul este de cele mai multe ori
lăsat în forma sub care a fost excavat (solidă), procesul care are loc fiind compostarea sau poate fi
adus sub formă de nămol când remediere se realizează cu nămol activ (în engleză bioslurping). De
asemenea, după locul în care se desfăşoară decontaminarea, procedeele pot fi clasificate în
procedee care se desfăşoară pe sol şi procedee la care degradarea are loc în spaţii izolate ca celule
sau reactoare. în toate cazurile se urmăreşte pe lângă atingerea unei eficiente ridicate şi
minimizarea impactului asupra mediului şi în special evitarea contaminării suplimentare a solului
şi acviferului prin infiltrarea apelor de suprafaţă sau de spălare în timpul decontaminării.
Principalele avantaje ale tratamentelor ex situ faţă de cele in situ sunt perioada mai mică
necesară pentru remedierea solurilor cu conţinut de compuşi organici periculoşi şi obţinerea unor
rezultate mult mai uniforme datorită posibilităţii de omogenizare.
În general, procesele biologice presupun costuri mici, dar în cazul tratamentelor ex situ
implică excavarea solului şi eventual transportul acestuia către zona de tratare ceea ce conduce
implicit la creşterea costurilor şi a echipamentelor necesare pentru remediere, la aplicarea unor
măsuri speciale de protecţie a personalului şi de manipulare a materialelor contaminate.
Ca şi în cazul tratamentelor in situ şi în acest caz procesul este influenţat de factori precum
concentraţia de oxigen, umiditatea, nutrienţii, pH-ul, temperatura, biodisponibilitatea
contaminantului.
Tehnologiile de bioremediere ex situ se pot aplica în următoarele variante:
- compostare (de exemplu biodegradareaîn grămadă);
- biodegradare cu ajutorul fungilor (mucegăire);
30
PDM
- cultivarea solului;
- tratarea biologică a solului în fază de nămol.
In cazul apelor subterane contaminate bioremedierea ex situ se poate realiza în bioreactoare
şi lagune.
Compostarea. Înainte ca un sol să fie supus compostării, trebuie să se cunoască o serie de
informaţii referitoare la concentraţia contaminanţilor, disponibilitatea şi costurile
amendamentelor, spaţiul disponibil pentru efectuarea tratamentului, tipul de sol, conţinutul de
nutrienţi, modalitatea de control a temperaturii şi de îndepărtare a căldurii generate în urma
degradării materiei organice, capacitatea de reţinere pentru apă a solului şi la posibilitatea de a se
degaja compuşi urât mirositori.
Deşi există mai multe procedee care se bazează pe procese similare de biodegradare
(frecvent denumite procese de compostare), procedeul prin care contaminanţii biodegradabili
prezenţi în solul excavat şi amestecat cu diverse amendamente de natură organică sau anorganică,
sunt degradaţi de către organismele termofile, în condiţii aerobe sau anaerobe, la compuşi netoxici,
stabili numiţi compost este frecvent denumit compostare. în urma degradării contaminanţilor
organici se generează căldură care trebuie evacuată din sistem cu ajutorul echipamentelor
mecanice.
Bioremedierea cu fungi (mucegăire). Biodegradarea cu ajutorul fungilor este o metodă
relativ nouă, aflată încă în stadiu experimental care presupune utilizarea mucegaiurilor albe
(specii de Phaneorochate chrysosporidum) pentru degradarea unor compuşi rezistenţi la
biodegradare de tipul compuşilor bifenil policloruraţi, hidrocarburilor aromatice policiclice,
hidrocarburi aromatice halogenate, dioxine, pesticide (DDT, lindan), coloranţi azoici.
Capacitatea mucegaiurilor albe de a degrada compuşi rezistenţi se bazează pe secreţia unor
enzime care degradează lignina (lignin peroxidaza sau ligninază) sau care determină putrezirea
lemnuluiCreşterea mucegaiurilor are loc pe un strat de rumeguş într-un mediu umed, puternic
aerat. Spre deosebire de celelalte procese biologice, temperatura nu trebuie controlată strict
deoarece mucegaiurile pot creşte într-un domeniu larg de temperaturi (10-38°C). Condiţiile
optime de creştere sunt asigurate la temperatura de 38°C, concentraţie ridicată de oxigen,
umiditate 40-45%. Excesul de căldură generat în urma degradării compuşilor organici asigură
menţinerea temperaturii la valoarea optimă. Cu cât concentraţia de oxigen din aer este mai
ridicată cu atât viteza de biodegradare este mai mare. în cazul degradării ligninei viteza de
biodegradare creşte de până la 2-3 ori când se foloseşte oxigen pur. La concentraţii de oxigen sub
5% activitatea enzimatică este nulă. Degradarea hidrocarburilor aromatice policiclice (benzo(a)
piren, piren, fluoren, fenantren) este favorizată de condiţii limitatoare de azot şi valori scăzute de
pH.
Cu toate că fungii au o mare capacitate de a degrada compuşi rezistenţi, metoda nu are o
aplicabilitate foarte mare datorită factorilor care afectează procesul de biodegradare. Principalul
factor este sensibilitatea fungilor la operaţiilor necesare pentru desfăşurarea procesului. S-a
observat că fungile nu cresc în suspensie şi se inhibă secreţia de enzime la amestecare. In plus,
abilitatea de fixare a fungilor este slabă, transformarea decurge lent şi nu se cunoaşte pe deplin
potenţialul activităţii catalitice. Alţi factori care influenţează procesul sunt prezenţa compuşilor
toxici, sorbţia chimică şi competiţia cu microorganismele native din sol. S-a constatat că de cele
mai multe ori, în sisteme mixte (bacterii din sol şi fungi) bacterii sunt dominante. Cunoştinţele
legate de abilitatea fungilor de a concura cu alte tipuri de microorganisme sunt insuficiente, cele
mai multe studii fiind realizate în laborator cu culturi pure de fungi.
Procedee de remediere fizico-chimice

Extracție cu solvenți. Solul contaminat este amestecat cu solventul extractant într-un vas
extractor în scopul dizolvării contaminanților. Faza lichida este transvazată ulterior într-un sistem
de separare pentru recuperarea solventului în vederea recirculării.
Oxidare/Reducere chimică. Procedeele redox transformă poluanții periculoși în compuși
nepericuloși sau mai puțini toxic, mai stabili, mai puțini mobili și/sau inerți. Cei mai frecvnți de
31
PDM
oxidare sunt ozonul, peroxidul de hidrogen, hipocloriții, clor și dioxidul de clor.

Spălarea ex situ. Spălarea solului ex situ este un procedeu utilizat atât pentru îndepărtarea
compuşilor organici cât şi a celor anorganici din solurile contaminate, nămoluri şi sedimente.
Acesta presupune contactarea energetică a solului contaminat cu soluţii apoase sau chiar apă şi
poate fi un proces fizic şi/sau chimic care constă în îndepărtarea şi separarea compuşilor periculoşi,
reducerea volumului de materiale contaminate şi transformarea contaminanţilor în compuşi
nepericuloşi.
Fig. 26 Schemă generală a unui procedeu de spălare ex situ.
Principalele etape sunt (fig. 26):

• excavarea solului contaminat;
• tratarea solului contaminat cu apa/soluţie apoasă; spălarea se poate face cu diverse
adaosuri care să favorizeze desorbţia contaminanţilor de pe particulele de sol şi trecerea lor în fază
apoasă;
• separarea solid/lichid a fazelor sol/soluţie de spălare;
• tratarea emisiilor gazoase, lichide şi solide;
• amplasarea solului decontaminat în locaţia iniţială sau într-o altă locaţie.
Materialele de dimensiuni mari (peste 5 cm) sunt îndepărtate înainte de începerea tratării,
iar restul de sol este introdus în unitatea de spălare. Solurile nisipoase pot fi spălate numai cu apă
deoarece contaminanţii nu sunt reţinuţi de particulele de nisip. In cazul solurilor lutoase/argiloase
contaminanţii se reţin puternic pe particulele minerale, fiind nevoie de o spălare mult mai
puternică. Materia organică favorizează reţinerea mai puternică a contaminanţilor organici. In
etapa de separare solid-lichid se separă apa/soluţia contaminată (de obicei separarea se poate face
prin decantare) care este ulterior epurată şi recirculată. Contaminanţii unt distruşi sau izolaţi. Solul
separat şi decontaminat este transportat în amplasamentul de unde a fost excavat sau într-o locaţie
mai apropiată de staţia de tratare în cazul în care tratarea s-a făcut off site.
Eficienţa spălării solului depinde de tipul solului şi de contaminanţi. Această tehnică s-a
dovedit eficienţa pentru îndepărtarea atât a compuşilor organici volatili halogenaţi şi nehalogenaţi
cât şi pentru metale în cazul solurilor nisipoase. Atunci când solurile conţin peste 20-30% lut şi/sau
argilă se consideră că spălarea nu este eficientă.
Tipul agenţilor de spălare variază extrem de mult. Astfel pentru îndepărtarea
contaminanţilor organici sunt folosiţi agenţi tensioactivi, iar pentru îndepărtarea unor compuşi
32
PDM
organici şi ioni metalici sunt folosiţi agenţi de chelatizare şi acizi. Soluţiile acide de spălare pot
conţine acid sulfuric, fosforic, clorhidric, azotic sau carbonic; soluţiile bazice pot conţine lapte de
var sau de dolomite, iar cele oxidante peroxid de hidrogen sau hipoclorit de sodiu. Pentru
îndepărtarea compuşilor organici hidrofobi şi a PCB sunt folosiţi ca agenţi de spălare solvenţi
organici.
Procedee termice ex situ

Procedeele termice presupun încălzirea deşeurilor la o temperatură ridicată în prezenţa sau
în absenţa aerului cu vaporizarea şi/sau convertirea compuşilor organici, inclusiv materia organică
din sol, la compuşi care fie pot fi recuperaţi şi valorificaţi fie pot fi evacuaţi direct în atmosferă.
Eficienţa acesteia depinde şi de puterea calorifică a materialului incinerat. Pentru a face posibilă
distrugerea contaminanţilor prin incinerare, solurile trebuie amestecate cu materiale combustibile
şi aer . Procedeele termice se clasifică în:
- procedee piromagnetice;
- incinerare în diverse tipuri de incineratoare: cuptoare rotative tip tambur, cuptoare etajate;
- distrugerea în sticlă topită (vitrificare ex situ);
- desorbţia termică (la temperatură joasă şi la temperatură înaltă);
- piroliza.
Incinerarea. Incinerarea este un proces de combustie în prezenţa aerului prin care
substanţele organice periculoase (hidrocarburi clorurate, PCB şi dioxine) şi alţi compuşi organici
rezistenţi, prezenţi în solurile contaminate sunt oxidaţi total. Incinerarea se realizează la
temperaturi înalte 870-1.200°C, în exces de aer de 140-210%, eficienţa distrugerii contaminanţilor
depinzând în primul rând de puterea calorifică a materialului incinerat. In practică s-au obţinut
randamente de 99,99% mergând până la 99,9999% (PCB şi dioxinelor). Prin incinerare metalele
contaminante rămân în sol cu excepţia celor care formează specii volatile (Hg, Se, As etc).
Materialul contaminat este alimentat în incinerator unde datorită temperaturii ridicate,
contaminanţii se volatilizează şi se scindează în compuşii chimici cu molecule mai mici care Ia
rândul lor se combină cu oxigenul formând teoretic dioxid de carbon şi apă. Gazele evacuate în
urma combustiei sunt purificate în sistemele speciale (filtre, scrubere) îndepărtându-se astfel orice
particulele de cenuşă şi praf provenit din antrenarea solului. Praful rezultat este depozitat în
depozitele de deşeuri periculoase. Celelalte gaze purificate (CO2, vapori netoxici) sunt eliminate
în mediul exterior printr-un coş. Solul şi cenuşa grea din incinerator sunt evacuate şi răcite, fiind
ulterior depozitate în depozite de deşeuri nepericuloase.
O schema tipică a unei operaţii de incinerare este prezentată în fig. 27.
Figura 27. Etapele tehnologice ale incinerării solurilor contaminate
Cele mai utilizatei incineratoare sunt cuptoarele rotative, căptuşite cu materiale refractare,
uşor înclinate (la 5°), care se rotesc cu o viteză de 5-25 rot/min, echipate cu un arzător secundar,
33
PDM
un sistem de răcire şi un sistem de control al emisiilor gazoase rezultate. Alt tip de incinerator îl
constituie cuptoarele etajate, formate din cel puțin șase etaje cu diametrul de 1,8-17,6 m și înălțimi
de 3,7-23 m. Solul este introdus pe la partea superioară. Eficiența incinerării solurilor contaminate
cu dioxină este de 99,999996%.
Alte tipuri de incineratoare sunt cele în pat fluidizat.
Desorbția termică. Desorbţia termică este un procedeu de separare fizică a contaminanţilor
dintr-un sol prin volatilizare la temperaturi ridicate. Compuşii volatilizaţi sunt în final reţinuţi pe
suporturi adsorbante (de exemplu cărbune activ).
Din punct de vedere al temperaturii, procesele de desorbţie termică pot fi împărţite în două
grupe, astfel:
- desorbţia termică la temperatură ridicată;
- desorbţia termică la temperatură joasă.
Principiul după care funcţionează desorbţia termică constă în trimiterea solului excavat în
desorber . Dacă solul nu are granulaţia şi umiditatea dorită este supus unor operaţii preliminare de
sortare şi de uscare, de amestecare cu nisip. Sistemele de desorbţie termică pot să trateze între 15-
20 t/h sol nisipos şi circa 7 t/h sol argilos. Desorberul funcţionează după principiul unui cuptor.
Când solul se încălzeşte suficient începe volatilizarea compuşilor chimici. Pe parcursul fiecărei
etape de desfăşurare a procesului sunt amplasate echipamente speciale de control a prafului
provenit din sol, precum şi echipamente de colectare a gazelor toxice care apoi sunt condensate.
înainte ca solul tratat să fie returnat în amplasament, el poate fi stropit cu apă, astfel realizându-se
şi răcirea lui şi eliminarea prafului.
Desorbţia termică Ia temperatură ridicată (DTTR). Contaminanţii care pot fi îndepărtaţi
prin DTTR sunt compuşii organici nehalogenaţi semivolatili (SVOC), hidrocarburile aromatice
policiclice (PAH), bifenilii policloruraţi (PCB), pesticidele. Decontaminarea solurilor cu conţinut
de compuşi organici nehalogenaţi volatili (VOC) şi combustibili se realizează cu eficienţă redusă.
Metalele volatile pot fi îndepărtate prin desorbţie la temperatură înaltă, dar prezenţa clorului poate
duce la formarea clorurii de plumb volatile.
Desorbţia se realizează la o temperatură cuprinsă între 320-560°C. DTTR este frecvent
utilizată în combinaţie cu alte metode ex situ (incinerare, solificare/stabilizare sau declorinare) şi
depinde de condiţiile zonei contaminate respective. Această metodă poate să reducă concentraţia
contaminanţilor sub 5 mg/kg .
Desorbţia termică la temperatură joasă (DTTJ). Contaminanţii care pot fi eliminaţi prin
DTTJ sunt compuşii organici nehalogenaţi volatili, combustibilii, iar compuşii organici
nehalogenaţi semivolatili şi pesticidele sunt eliminaţi cu o eficienţă redusă (TABs, 2002). în cazul
DTTJ, desorbţia se realizează la o temperatură cuprinsă între 90-320°C şi este utilizată pentru
decontaminarea solurilor cu conţinut de hidrocarburi petroliere. Eficienţa de distrugere a
contaminanţilor în cuptoarele secundare este de peste 95%.
In ambele tipuri de desorbţie termică se utilizează aceleaşi echipamente, cu mici
modificări. Cele mai utilizate echipamente pentru desorbţia termică sunt :
-uscător rotativ - cilindru orizontal, uşor înclinat care se roteşte şi poate fi prevăzut cu
încălzire directă sau indirectă.
-desorber elicoidal (şnec) - transportor elicoidal utilizat la transportul materialului
contaminat cu încălzire indirectă.
O schema tipică a unei operaţii de desorbţie termică este prezentată în figura următoare.
34
PDM
Figura 28 Desorbţia termică - schema de flux.
Timpul necesar desorbţiei termice depinde de cantitatea poluanţilor din sol, caracteristicile
solului (umiditate, dacă conţine reziduuri de substanţe organice), tipul şi cantitatea de compuşi
chimici periculoşi existenţi.
Piroliza.
Piroliza este un proces de descompunere termică a compuşilor organici, care se desfăşoară
la o temperatură de 430°C în absenţa oxigenului. In procesul de piroliza materialele organice
periculoase (SVOC, pesticide, PCB, PAH, dioxine) sunt transformate în produşi gazoşi (CO, H2,
CH4 şi alte hidrocarburi), în compuşi lichizi şi în reziduuri solide (cocs) care conţine carbon, sub
formă de căbune fix, şi cenuşă. Toate aceste produse sunt ulterior tratate pentru o eventuală
valorificare respectiv pentru eliminarea în mediu. Gazele sunt arse în camere de combustie
secundare, după care răcite formând prin condensare faza lichidă, iar particulele solide sunt
reţinute pe filtre sau în scrubere.
Utilajele folosite în procesul de piroliza sunt:
- cuptoare rotative;
- cuptoare etajate;
- cuptoare cu pat fluidizat.
Construcţia şi principiul de funcţionare al acestor cuptoare sunt asemănătoare cu cele de la
incinerare, cu diferenţă că temperatura este mult mai mică, iar procesul se realizează în absenţa
oxigenului. In practică nu se poate obţine o atmosferă lipsită complet de oxigen în interiorul
cuptorului. Din aceste motiv, în sistemele de piroliza au loc şi reacţii de oxidare.
Piroliza, la fel ca şi incinerarea nu este o metodă eficientă pentru distrugerea sau separarea
contaminanţilor anorganici.
Alte procedee termice.

Procedeele piromagnetice folosesc pentru distrugerea contaminanţilor o topitura de fier
aflată la temperaturi de circa 1650°C. Pentru creşterea temperaturii se poate introduce aer
suplimentar.
Distrugerea în sticlă topită presupune introducerea solului contaminat într-o topitură de
sticla la circa 1200°C. Materialele necombustibile se topesc în sticla topită, iar compuşii organici
se transformă în produşi de combustie (H20, C02, HCl). Excesul de sticlă format se evacuează şi
se depozitează. Gazele rezultate sunt purificate.
Distrugerea în săruri topite este asemănător procedeului anterior cu deosebirea ca pentru
realizarea topiturii se foloseşte carbonat de sodiu. O parte din produşii descompunerii este evacuată
sub formă de gaze care sunt purificate, în timp ce o altă parte reacţionează cu carbonatul de sodiu
formând săruri.
35
PDM
PRINCIPII DE GESTIUNE A DEȘEURILOR URBANE
Politica de gestionare a deşeurilor are ca scop crearea cadrului necesar pentru

dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat de gestionare a deşeurilor, eficient din
punct de vedere ecologic şi economic.
Conform cerințelor legislaţiei UE, documentele strategice naţionale de gestionare a
deşeurilor cuprind două componente principale, şi anume:
- strategia de gestionare a deşeurilor - este cadrul care stabileşte obiectivele
României in domeniul gestionarii deşeurilor;
- planul naţional de gestionare a deşeurilor - reprezintă planul de implementare a
strategiei - conţine detalii referitoare la acţiunile ce trebuie întreprinse pentru
îndeplinirea obiectivelor strategiei, privind modul de desfigurare a acestor acţiuni,
inclusiv termene şi responsabilităţi.
Conform prevederilor Legii nr. 426/2001, planul naţional de gestionare a deşeurilor
se aplică pentru toate tipurile de deşeuri solide şt lichide, după cum urmează:
- deşeuri municipale (menajere şi asimilabile din comerţ, instituţii şi servicii);
- nămoluri de la staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti;
- deşeuri din construcţii şi demolări;
- deşeuri de producţie nepericuloase şi periculoase .
Sunt exceptate următoarele tipuri de deşeuri:
- deşeuri radioactive;
- roci si depozitări de sol, precum şi depozite de resurse minerale rezultate de la
foraje, din prospecţiuni geologice şi operaţiuni de exploatare subterană a
bogăţiilor subsolului (inclusiv din cariere de suprafaţă);
- carcasele de animale şi dejecţiile animaliere;
- efluenţii gazoşi emişi în atmosferă;
- apele uzate;
- deşeurile de explozibili expiraţi.
Gestiunea deşeurilor urbane, într-o strategie de dezvoltare durabilă, cuprinde o serie
de aspecte care întotdeauna sunt descrise concret şi capătă rezolvări locale în planurile
detaliate zonal pentru gestiunea deşeurilor urbane.
La baza gestionării deşeurilor stau următoarele principii generale:
a) principiul utilizării cu exclusivitate a acelor activităţi de gestionare a deşeurilor
care nu aduc prejudicii sănătăţii şi mediului;
b) principiul “poluatorul plăteşte”;
c) principiul responsabilităţii producătorului;
d) principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor
costuri excesive;
e) principiul proximităţii, care presupune ca deşeurile să fie valorificate şi eliminate
cât mai aproape de locul de generare;
1
PDM
f) principiile nediscriminării, consimţământului şi permisiunii transportului de
deşeuri periculoase numai în acele ţări care dispun de tehnologii adecvate de eliminare,
care trebuie respectate în comerţul internaţional cu deşeuri.
Procesarea integrala si obținerea fracțiunilor

Se vor identifica, sorta și manevra 7 fracțiuni principale de deşeuri care vor fi
prelucrate după cum urmează:
Nr.
Denumirea Prelucrare - valorificare
crt.
1 Hârtie şi carton Centre de reciclare - REMAT
2. Sticlă şi obiecte din sticlă Staţia de sortare sticle
Stația de sortare şi granulare
3. Folii, sticle şi cutii din plastic
plastic
4 Metale Centre de reciclare - REMAT
Deşeuri organice inclusiv lemn
5. Staţie de compostare
netratat
6. Deşeuri reziduale Depozit ecologic
Staţia de compactare şi refolosire
7. Deşeuri din demolări pentru acoperirea depozitului
central de deşeuri şi terasamente
Staţia de sortare sticle

Staţia de sortare sticle va prelua întreaga cantitate de sticlă colectată de la punctele
de colectare. Aici se va face o primă sortare manuală şi se vor îndepărta recipienţii din
plastic, care au fost depozitaţi împreună cu recipienţii din sticlă în iglu-uri, la punctele de
colectare.
Totodată se vor extrage tot manual recipienţii din sticlă ce vor parcurge apoi o
instalaţie automată de sortat şi împachetat sticle. Instalaţia poate fi programată să
recunoască recipienţii după dimensiuni, greutate, culoare, etc.
Sticlele sortate vor fi revândute unităţilor care îmbuteliază băuturi. Deoarece fiecare
astfel de unitate are instalaţii proprii de spălare şi dezinfecţie, nu este necesară această
tratare la staţia de sortare. Deşeurile de sticlă spartă vor fi împachetate în containere şi vor
fi vândute pentru refolosire la fabricarea obiectelor din sticlă.
Staţia de sortare şi granulare plastic
Această staţie primeşte recipienţii din plastic de la staţia de sortare recipienţi şi
celelalte deşeuri din plastic de la punctele de colectare şi centrul de reciclare.
Procesul tehnologic este următorul: deşeurile din plastic vor fi introduse într-un
transportor bandă, de unde vor fi sortate manual pe următoarele sorturi:
- plastic tare - găleţi, cutii mari de plastic;
- obiecte din plastic, recipienţi cutii mici;
- folii de plastic;
2
PDM
- polistiren expandat.
Fiecare din aceste sorturi va fi prelucrat după tehnologii specifice. Plasticul tare va
fi tăiat cu ajutorul unui cuţit special, iar granulele mari de plastic astfel rezultate vor putea
fi folosite energetic. Obiectele din plastic, recipienţi de diverse mărimi, cutii, etc. vor fi
granulate, iar aceste granule se pot refolosi pentru fabricarea pungilor în care este pus
gunoiul în bucătarii. Foliile de plastic sunt împachetate în baloţi pot fi reutilizate pentru
fabricarea altor produse din plastic. Deşeurile din polistiren expandat vor fi procesate
printr-un tocător special in urma căruia rezulta granule mici de polistiren, care vor fi
folosite ca materiale de izolaţii.
Centre de reciclare
Sistemul de colectare nu poate prelua unele din fracţiunile din deşeuri. Aceste
fracţiuni sunt: mobilă, aparatură electrică, anvelope, deşeuri periculoase, tuburi
fluorescente, etc.
Locuitorii vor transporta periodic aceste deşeuri la centrul de reciclare. In incinta

centrului de reciclare, deşeurile vor fi depozitate în containere metalice cu volum între 1
mc. …12 mc. de unde o parte din deşeuri vor pleca spre recuperare în unităţi specializate
- REMAT, iar restul vor putea fi depozitate în final la depozitul ecologic.
Staţia de compostare
Deoarece cea mai mare parte din deşeuri o constituie deşeurile menajere, 30,8% la
care se adaugă deşeurile sezoniere şi deşeurile amestec (18,3 % şi respectiv 9,1 %), se va
realiza la începutul perioadei de implementare a gestiunii integrate, o staţie compostare
pentru deşeul organic.
Statie compost, jud. Bihor

3
PDM
Staţia de concasare
Pentru tratarea deşeurilor din demolări este necesar să se achiziţioneze un utilaj
concasor pentru betoane. Acest echipament va fi mobil. Maşina se va deplasa la şantierele
de construcţii şi va funcţiona numai în acele locuri.
Statie concasare betoane, jud. Bihor
Deşeurile rezultate din demolări vor fi recuperate şi refolosite astfel:

- armăturile şi piesele din metal înglobate în betoane, vor fi vândute la REMAT;
- deşeurile din beton vor fi folosite la terasamente şi pentru acoperirea depozitului
ecologic de deşeuri
Depozitarea în condiţii ecologice
Depozitul ecologic pentru reziduuri menajere se află în administrarea
municipalităţii sau a societăţii de salubrizare în baza unui contract de concesiune încheiat
cu Primăria localității.
Depozitarea reziduurilor menajere se face până la grosimea de 1 m. După această
fază se procedează la acoperirea uniforma cu un strat de pământ vegetal, cu grosimea de
30 cm. Acest pământ vegetal rezultat din excavaţii se află deja depozitat în apropiere, de
unde este împrăştiat peste reziduurile menajere compactate. Depozitul de deşeuri este
realizat după o tehnologie specifică.
Construcție deponeu ecologic Hunedoara
4
PDM
Camioanele specializate pentru transportul deşeurilor sunt cântărite şi inspectate la
intrarea în incinta depozitului. Porţile depozitului se deschid numai la intrarea
camioanelor, în restul timpului sunt închise. Camioanele răstoarnă deşeurile pe o zonă
frontală limitată. Buldozerele şi compactoarele distribuie deşeurile pe un front cu o
grosime de 1,0 m, care este compactat. La ora închiderii depozitului, gunoiul nou adus
este acoperit cu un strat de 30 cm. pământ sau nisip pentru a reduce mirosul şi atragerea
animalelor şi păsărilor. În continuare se realizează depunerea deşeurilor în straturi subţiri,
compactate, alternând cu straturi de pământ compactat. Stratul proaspăt depus nu poate
sta neacoperit mai mult de 24 ore.
În funcţie de înălţimea aleasă a depozitului, ultimul strat de gunoi va fi acoperit cu
geotextil, peste care se aştern două straturi drenante pentru gaze şi apa şi un strat de
pământ vegetal de cca. 1 m grosime, realizându-se astfel acoperişul depozitului şi redarea
terenului în circuitul agricol.
Monitoringul tehnologic cuprinde verificarea periodică a stării şi funcţionarii
amenajărilor şi anume: starea drumurilor de acces, funcţionarea sistemului de drenaj,
stabilitatea digurilor şi comportarea taluzelor, funcţionarea canalelor de colectare,
evacuarea apelor în afara depozitului, funcţionarea sistemului de drenare a gazelor,
respectiv a punctelor de aerisire, funcţionarea staţiei de epurare.
Transportul deşeurilor şi staţii de transfer

Staţiile de transfer pentru deşeuri joacă un rol important în sistemul general de
management al deşeurilor al comunităţii, servind drept legătură între programul comunitar
de colectare a deşeurilor solide şi locaţia finală pentru depozitarea deşeurilor.
Dacă dimensiunile locaţiei precum şi serviciile oferite variază într-o mare măsură
în cazul staţiilor de transfer, în practică servesc aceluiaşi scop de bază -compactarea
deşeurilor de la camioanele de colectare în cantităţi mai mari, pentru vehicule de mare
volum, astfel încât să crească eficienţa economică a transportului în locaţiile de depozitare
aflate la mare distantă.
5
PDM
Stație de transfer si sortare deseuri Petroșani
Cea mai simplă formă de staţie de transfer este o locaţie cu zona desemnata pentru
recepţie, unde camioanele pentru colectarea deşeurilor îşi descarcă încărcăturile. Adesea,
deşeurile sunt compactate, apoi sunt încărcate in vehicule mai mari (de obicei remorci de
transfer) pentru transporturi grele către locaţia finală de depozitare, de obicei o depunere
ecologică, o staţie de sortare deşeuri sau o staţie de prelucrare deşeuri organice. La o staţie
de transfer nu se depozitează deşeuri pe termen lung; acestea sunt compactate şi încărcate
în camioane mari, fiind transportate, de obicei, la câteva ore după sosire.
Statie de transfer si sortare deseuri GWM Orastie
Motivul principal pentru a utiliza o staţie de transfer este reducerea costurilor de

transport a deşeurilor către locaţiile de depozitare. Compactarea încărcăturilor mici din
camioanele de colectare a deşeurilor pentru a le transfera în unele mai mari reduce
costurile deoarece echipele pierd mai puţin timp cu deplasarea la şi de la locaţiile de
depozitare, colectând astfel mai multe deşeuri. De asemenea, se reduc astfel consumul de
combustibil şi costurile de întreţinere ale camioanelor, traficul este mai puţin congestionat,
iar emisiile poluante sunt mai reduse.
Staţia de transfer poate îndeplini şi o serie de funcţii secundare:
- posibilitatea de a tria deşeurile înainte de a fi depozitate.
- flexibilitate în selectarea opţiunilor privind depozitarea deşeurilor.
- posibilitate de a servi ca locaţie la îndemâna publicului larg.
La multe dintre staţiile de transfer, lucrătorii sortează deşeurile pe benzile rulante,
platformele basculante sau în fosele de primire. Trierea deşeurilor se face în două faze:
separarea materiilor reciclabile de restul deşeurilor şi identificarea acelor deşeuri care nu
se încadrează în categoria celor care trebuie eliminate (de ex. deşeuri sau materii
6
PDM
periculoase, anvelope, baterii auto sau cele cu potenţial infecţios). Identificarea şi
îndepărtarea materiilor reciclabile reduce greutatea şi volumul deşeurilor care urmează a
fi eliminate definitiv şi, în funcţie de pieţele locale de reciclare, pot genera venituri.
Eliminarea deşeurilor necorespunzătoare se face mai eficient la staţiile de transfer decât
în depozitul central. În cele din urmă, staţiile de transfer includ adesea centre la dispoziţia
publicului larg. Aceste centre permit cetăţenilor să arunce deşeurile direct la staţiile de
transfer pentru eliminare.
Distanţă cu prag de rentabilitate este de aproximativ 16,5 km. Cu alte cuvinte,
utilizarea unei staţii de transfer este eficientă când distanţa dus-întors depăşeşte 33 km.
Când această distanţă este mai mică de 33 km, transportul direct depozitul ecologic este
mai eficient.
Ţinând cont de criteriile prezentate mai sus, costul pe tonă pe km (tonă-km) cu un
vehicul de colectare a deşeurilor este 0,2 euro. În acest caz, costul pe tonă-km pentru
vehiculul greu de transfer este mult mai scăzut, 0,05 euro.
În orice caz, datorită avantajelor oferite de implementarea unei staţii de transfer
pentru protejarea mediului înconjurător, este posibil să se decidă reducerea distanţei
pentru pragul de rentabilitate. Iată de ce, o distanţă de 12 până la 15 km faţă de depozitul
central de deşeuri poate fi considerată ca distanţa maximă de transportat deşeuri fără staţie
de transfer.
Tipuri de deşeuri acceptabile
La staţia de transfer sunt acceptate următoarele tipuri de deşeuri:
- deşeuri solide municipale (DSM) : sunt generate de gospodării, întreprinderi,
instituţii şi firme prestatoare de servicii. DSM includ de obicei o gamă largă de materiale
inclusiv containere de unică folosinţă şi ambalaje, deşeuri alimentare şi maculatură. DSM
includ un amestec de materii uşor alterabile şi nealterabile. Cele trei tipuri de DSM sunt
selectate şi manevrate separat, în mod obişnuit.
- deşeurile vegetale : includ, de obicei, frunze, resturi de iarbă, crengi şi tufişuri.
Deşeurile sunt sortate astfel încât să poată fi tratate prin compostare în loc să fie eliminate
la depozitare.
- materialele reciclabile : includ materii colectate separat care pot fi reprocesate
pentru introducerea în procesul de fabricaţie a unor noi produse. Printre materiile
reciclabile obişnuite se numără hârtia, hârtia pentru ziare, metalele feroase, plasticul,
recipientele din sticlă şi cutiile din aluminiu.
La staţia de transfer nu sunt acceptate următoarele tipuri de deşeuri:
- reziduuri rezultate din construcţii şi demolări (C&D) de clădiri, drumuri şi altele.
De obicei, este vorba de beton, cărămidă, lemn, zidărie, materiale pentru acoperiş, ghips,
mortar, metale şi trunchiuri de lemn. Deşeurile C&D vor fi transportate direct la
depozitare deoarece implică probleme de transport (densitate mare a deşeurilor) şi din
cauza utilizării speciale la depozitele ecologice de deşeuri pentru straturile de acoperire
zilnică a deşeurilor depuse.
7
PDM
- deşeurile periculoase (DP) includ materii periculoase generate de spitale, cabinete
dentare, alte unităţi medicale precum şi materii de uz domestic precum produsele de
curăţare, pesticide, erbicide, reziduuri provenite de la automobile precum ulei de motor,
lichid de frână, antigel şi vopsea. Pentru fiecare categorie se oferă un mod special de
tratare.
Structura staţiilor de transfer

Structura amplasamentului trebuie să ia în calcul tipul de vehicule precum şi
tehnologia utilizată pentru a compacta şi transfera deşeurile, trebuie să ofere angajaţilor şi
publicului siguranţă şi trebuie să protejeze mediul, protejând astfel sănătatea comunităţii.
Organizare statie de transfer
Planurile locaţiilor includ de obicei următoarele amenajări:

- intrări şi ieşiri. Includ benzi pentru accelerare / frânare pe drumurile publice şi
puncte de acces pentru deşeurile care sosesc şi pleacă la sau de la staţia de transfer. Unele
locaţii sunt prevăzute cu acces pentru vizitatori şi angajaţi astfel încât vehiculele acestora
să nu blocheze benzile destinate camioanelor.
- zone pentru camioanele aflate în aşteptare. Se pot forma cozi în zona cântarelor
la intrare, zona de descărcare şi zona cântarelor la ieşire. Spaţiul pentru camioanele aflate
în aşteptare trebuie delimitat clar, iar cozile nu trebuie să se întindă până în intersecţii.
- locaţia cântarului. Aici sunt cântărite încărcăturile care intră şi ies şi tot aici sunt
colectate taxele.
- zona principală de transfer. Cea mai mare parte a activităţii unei staţii de transfer
are loc în clădirea principală de transfer. Aici camioanele îşi descarcă încărcătura pe
podea, într-o fosă sau direct în containerul de transfer aflat în aşteptare sau în vehicul.
încărcarea directă poate simplifica operaţiunile, dar limitează posibilitatea de a tria sau
8
PDM
sorta deşeurile. Dacă nu sunt încărcate direct, deşeurile depozitate pe podea sau în fosă
sunt depozitate temporar, iar apoi sunt încărcate într-o remorcă de transfer.
Zona de intrare-cântar
Cele mai moderne staţii de transfer conţin clădiri închise. Unele tipuri mai vechi
sau mai mici sunt parţial închise (de ex. o clădire cu trei părţi) sau doar parţial acoperite
(de ex. o clădire cu acoperiş, dar fără pereţi laterali). Clădirile trebuie să fie înconjurate
de garduri pentru limitarea accesului şi pentru îngrădirea deşeurilor.
- zona de aşteptare. Pentru verificarea încărcăturilor care intră şi pentru blocarea
încărcăturilor necorespunzătoare se prevăd zone de staţionare speciale.
- zone tampon. Spaţiu deschis, teren, copaci şi pereţi care reduc impactul asupra
comunităţii.
Vehicule care operează în staţia de transfer
Operaţiuni de transportare a deşeurilor cu ajutorul camioanelor cu compactor.
Camioanele cu compactor, care compactează deşeurile în timpul procesului de colectare,
sunt utilizate de obicei pe traseele de colectare ce deservesc gospodării şi întreprinderi.
De obicei, camioanele cu compactor deservesc mulţi generatori de deşeuri pe traseele
stabilite şi sunt descărcate când se umplu, de obicei o dată sau de două ori pe zi. Accesul
facil într-o staţie de transfer permite păstrarea camioanelor cu compactor pe traseu.
Camioane pentru transportarea deşeurilor cu două zone de colectare: camioane care
colectează deşeuri din zone care produc două tipuri de deşeuri şi păstrează separat
materiile „mixte" şi „uscate-reciclabile". De obicei, deservesc mulţi generatori de deşeuri
pe traseele stabilite şi sunt descărcate când se umplu, de obicei o dată sau de două ori pe
zi. Deşeurile nu sunt compactate şi pot fi descărcate separat.
9
PDM
Operaţiuni de transportare a deşeurilor cu ajutorul camioanelor cu benă rotativă.
Containerele cu benă rotativă sunt plasate de obicei în puncte regionale de colectare,
întreprinderi şi firme prestatoare de servicii şi sunt colectate când sunt pline. O benă
rotativă este o ladă metalică mare, uneori deschisă în partea superioară şi care poate fi
încărcată într-un camion şi transportată pentru a elimina deşeurile.
Vehicule care transportă deşeurile de la staţia de transfer. Remorcile de transfer
(asemănătoare remorcilor motopropulsate de cursă lungă de mari dimensiuni) transportă
de obicei deşeuri compactate din staţiile de transfer către locaţiile de depozitare.
Remorcile de transfer transportă de obicei 15 până la 25 de tone pe călătorie.
Sistemul de compactare cu ambalaj din plastic nu este utilizabil deoarece balotul
trebuie despachetat mai târziu (în cazul deşeurilor vegetale sau a celor reciclabile) fie
pentru că depozitarea finală este deja concepută pentru a păstra şi trata deşeurile
neambalate, fie că plasticul pentru împachetare va mări inutil costurile.
Staţii de transfer care deservesc municipiile

Considerând că decizia de management integrat al deşeurilor pentru regiune
prevede staţii de transfer în vecinătatea municipiilor şi micro-depozite (spaţii de
centralizare a colectei dintr-o zonă relativ restrânsă ca suprafaţă şi populaţie,
asemănătoare cu staţiile de transfer de capacitate mică, cu facilităţi minime pentru sortare
şi încărcare şi fără facilităţi de compactare) în vecinătatea oraşelor mici (cu specific rural
în zonele de case), rezultă o diferenţiere organizatorică generată de tipurile de deşeuri ce
sunt prelucrate. Deoarece staţiile de transfer deservesc municipii cu zone de case cu
caracter ne-rural apare necesitatea preluării unei cantităţi de deşeu vegetal (de tip
compostabil) rezultat în urma colectării selective a deşeului din zonele rezidenţiale.
Această fracţie lipseşte însă la micro-depozite deoarece zonele de case din oraşele mici
sunt, de cele mai multe ori, cu caracter rural, adică deşeul vegetal este refolosit în cadrul
gospodăriei.
Fluxurile reprezintă valorile anul curent dar şi valorile previzionate pentru perioada
urmatoare. Ambele categorii trebuie considerate valori de bază în dimensionarea şi
optimizarea soluţiilor propuse deoarece sistemul trebuie să funcţioneze corespunzător
începând din prezent şi pe durata întregului proces de evoluţie al regiunii (socială şi
economică).
Dintre cele trei categorii de deşeuri: Deşeuri vegetale (D.V), Deşeuri reciclabile
(D.R) şi Deşeuri menajere nesortate (D.M.N), în staţia de transfer se pot compacta doar
deşeurile menajere nesortate, pentru a fi depozitate final în groapa ecologică. Deşeurile
vegetale şi deşeurile reciclabile sunt dirijate către unitatea de compostare, respectiv
unitatea de sortare pentru reciclare (ambele amplasate în cadrul depunerii ecologice
principale ce aparţine teritorial capitalei). Ambele unităţi de tratare conţin linii de sortare
care funcţionează cu deşeuri necompactate, astfel că se recomandă cu stricteţe ca aceste
categorii de deşeuri să nu fie compactate.
10
PDM
În vederea proiectării unei statiii de transfer, în primul tabel se prezintă
principalele fluxuri de deşeuri pentru Staţiile de transfer (S.T.),
iar în tabelul următor, principalele fluxuri de deşeuri pentru Micro-depozite (M.D.).
Astfel, pentru proiectare în cazul acestor tipuri de unităţi, va fi aleasă schema stației
de transfer cu platformă basculantă şi sistem de compactare „balot".
Clădirea principală va fi o unitate complet închisă, cu deschideri (închise cu ajutorul
unor uşi glisante sau flexibile sau plăci de plastic groase) pentru vehiculele de transport.
Deschiderile vor fi amplasate pe părţile laterale ale clădirii orientate perpendicular pe
direcţia principală a vântului. înălţimea clădirii trebuie să permită camioanelor cu
basculantă de 3 până la 5 tone să descarce, aşadar o înălţime minimă de 10 m de la
platforma basculantă este necesară. Ţinând cont că, după ridicare, camionul poate fi
manevrat pentru a descărca complet încărcătura, întreaga suprafaţă permite mişcarea unor
obiecte de 10 m înălţime. Ca măsură de siguranţă, deschiderile trebuie create la aceeaşi
înălţime. Suprafaţa totală a clădirii va fi de aproximativ 950m2, cu o lungime de 45 m şi
o lăţime de 20 m şi o prelungire de 15 m pe 4 la un capăt. În figură este prezentată schema
generală a unei stații de transfer.
Platforma de basculare va avea trei zone separate pentru descărcarea deşeurilor
nesortate, reciclabile şi vegetale. Platforma de basculare trebuie să fie din beton, fiind
concepută pentru trafic greu şi este dotată cu echipamente corespunzătoare pentru curăţare
(spălare zilnică) cu ajutorul unor sisteme mobile cu jet de apă de mare presiune şi cu
sistem de scurgere. Suprafaţa fiecărei zone va trebui să primească întreaga cantitate de
deşeuri generate în 24 de ore. Ţinând cont de cantitatea maximă de aproximativ 30 tone/tip
11
PDM
de deşeu şi de densitatea de deşeuri care ajunge în general la o valoare medie de 0,3
tone/m3, rezultă un volum de depozitare de 100 m3 pentru fiecare compartiment. Înălţimea
deşeurilor pe platforma de basculare poate varia între 0,5 şi 1,5 m cu o valoare medie de l
m. Rezultă o suprafaţă utilă de 100 m2 şi, având în vedere intrarea laterală şi separările,
rezultă o suprafaţă brută a platformei de basculare de 150 m2 pentru fiecare zonă de
descărcare şi o suprafaţă totală de 450 m2 pentru întreaga platformă de basculare. În plus,
ţinând cont de lăţimea de 10 m şi lungimea de 45 m a platformei de basculare, trebuie
prevăzută o platformă de acces de 6 m pentru a permite camioanelor să circule şi să poată
merge cu spatele pentru descărcare. Rezultă o podea suplimentară din beton de 270 m2
pentru circulaţia vehiculelor grele.
Schema generală a unei stații de transfer
Încărcarea remorcilor cu deşeuri necompactate precum şi introducerea în

compactor a deşeurilor menajere nesortate se va realiza cu ajutorul a unor vehicule pentru
manevrare dotate cu instrumente de strângere şi ridicare. Vehiculele for fi concepute
pentru condiţii de lucru medii, cu motoare de aproximativ 50 CP şi capacitate a cupei de
ridicare de 1.5 m3 (2.5 m înălţime).
Apele reziduale colectate de pe platforma de basculare, de la sistemul de
compactare şi din locaţiile publice ale staţiei vor fi primite şi depozitate într-o groapă
igienizată concepută pentru a fi golită din când în când de camioane cisternă. Apele
12
PDM
reziduale sunt transferate la staţia de epurare a apelor reziduale ce deserveşte depozitul de
deşeuri.
Sistemul de compactare pentru deşeurile nesortate va avea o rată de compactare de
1:7 până la 1:10. Densitatea finală a „balotului" va fi de aproximativ 1000-1200 kg/m3,
asigurând sarcina optimă pentru sistemul de transportare a deşeurilor compactate:
Vehicule transfer de 12 tone complet închise sau remorci de transfer de 21 tone complet
închise. Acestea vor fi echipate cu uşi glisante şi lame extensibile.
Zonele de încărcare, o zonă de încărcare va fi formată dintr-o platformă de acces
la nivelul solului (4 m lăţime cu 30 m lungime) de-a lungul zonei de basculare pentru
deşeurile sortate, atât vegetale cât şi reciclabile. Drumul va fi conceput astfel încât partea
de sus a remorcii să atingă nivelul platformei de basculare. Un sistem special va fi
conceput pentru a asigura alunecarea fără scăpări în zona de încărcare a deşeurilor atunci
când acestea sunt împinse de pe platforma de basculare în remorcă prin partea de sus.
Vehiculele aflate în zona de încărcare pentru transportul deşeurilor necompactate vor avea
două volume separate şi o deschidere pentru încărcare prin partea de sus şi un sistem de
direcţionare. Vehiculele vor avea lame extensibile pentru o descărcare departajată a celor
două volume.
O zonă de încărcare va fi concepută de-a lungul sistemului de compactare şi va
satisface câteva cerinţe de bază:
- permite accesul la capătul remorcii pentru a trage întreaga remorcă sau a lăsa o
remorcă goală să fie încărcată de sistemul de compactare;
- permite staţionarea remorcii pentru încărcare:
- asigură înălţimea corectă pentru a potrivi remorca cu sistemul de compactare
Zona locaţiei va fi înconjurată de un gard de sârmă înalt de 3 m pentru a ţine la
distanţă intruşii şi animalele şi pentru a ţine în interiorul staţiei deşeurile împrăştiate de
vânt. Se va lua în considerare posibilitatea de a planta copaci pentru a ajunge la o izolare
vizuală şi fonică naturală a activităţii de administrare a deşeurilor.
DEPOZITAREA CONTROLATĂ A DEȘEURILOR

Clasificarea depozitelor de deşeuri
Depozitele de deşeuri pot fi clasificate după unul din următoarele criterii:
a. După natura deşeurilor depozitate:
- menajere sau asimilabile acestora;
- speciale;
- inerte;
- monodeponie.
b. După conţinutul în substanţe organice:
- clasa I, când materialele (reziduurile) depozitate sunt de natură exclusiv minerală,
sau cu un conţinut foarte redus de materii organice; au o influenţă redusă prin substanţe
poluante pentru factorii ambientali;
13
PDM
- clasa II-a, când deşeurile depozitate sunt cu un conţinut majoritar în substanţe
organice şi care în procesul de descompunere poluează factorii de mediu, necesită măsuri
speciale de izolare / etanşare;
c. După permeabilitatea stratului superficial (acoperişului) depozitului:
- deschise, dacă stratul de acoperire este pe toată suprafaţa sau pe anumite porţiuni,
permeabil pentru apele meteorice (precipitaţii) şi gaze emanate din corpul acestora;
- închise, dacă a fost asigurată etanşarea faţă de precipitaţii şi gaze.
După încheierea exploatării depozitelor de deşeuri, adică atingerea cotelor finale
ale depunerilor de materiale reziduale, acestea sunt în continuare obiectul unei
supravegheri complete şi atente, până se constată că sunt complet stabilizate şi nu mai
prezintă nici un pericol de contaminare a mediului, adică, de la câţiva ani până la zeci de
ani.
Depozitele deschise comportă cele mai scăzute costuri de investiţie şi de exploatare
(costurile de acest fel pot cuprinde achiziţia amplasamentului şi unele activităţi efectuate
de funcţionarii municipali). În afară de aceasta, multe depozite deschise încep ca depozite
controlate şi apoi se degradează din lipsa de gospodărire şi de alte resurse.
Datorită costurilor iniţiale scăzute ale depozitelor deschise din cauza lipsei de
competenţe şi utilaje, aceste amplasamente sunt obişnuite în ţările în curs de dezvoltare.
Ele comportă riscuri semnificative pentru sănătatea oamenilor şi pentru mediu, mai ales
pe măsură ce compoziţia deşeurilor devine mai complexă în ţările în curs de
industrializare.
Costurile de remediere ale acestor amplasamente pot depăşi cu uşurinţă costurile
lor totale de investiţii şi exploatare pe toată durata de serviciu. Apele subterane
impurificate nu mai pot fi readuse vreodată la starea lor iniţială pentru a putea fi utilizate,
iar alte efecte dăunătoare asupra mediului pot necesita decenii pentru a fi reduse.
Depozitele deschise atrag numeroase păsări care se hrănesc din deşeuri, aceste păsări
devenind vectori de boli mai importanţi decât muştele şi rozătoarele.
Practica depozitelor deschise de deseuri constituie o dilemă pentru oraşele şi
localităţile mai sărace şi mai mici din ţările în curs de dezvoltare: neîndoielnic, această
metodă nu este o practică sănătoasă, (de menţionat, totuşi, că pentru ţările foarte sărace,
unde oraşele sunt situate în preajma deserturilor - de ex. Africa de Nord şi Orientul
Mijlociu - depozitele deschise, neamenajate, pot fi considerate eventual sănătoase, cu
condiţia ca economiile rezultate din neîmbunătăţirea depozitelor să fie folosite pentru
ameliorarea costurilor serviciilor de colectare).
Adeseori managerii sunt puşi în situaţia să închidă depozitele deschise şi să
construiască gropi de gunoi amenajate. Lipsa resurselor tehnice şi manageriale din multe
locuri înseamnă însă că managerii de deşeuri solide trebuie să încerce să amelioreze
practicile eliminării în depozite deschise şi să îmbunătăţească treptat amplasamentele.
În prezent, într-o serie de ţări există o experienţă considerabilă referitoare la metode
cu cost redus pentru astfel de îmbunătăţiri.
14
PDM
La proiectarea unui depozit închis este indicat ca amenajarea să fie văzută prin
prisma a patru faze cheie, începând de la conceperea iniţială până la închiderea finală.
Aceste faze sunt:
1. Amplasarea
2. Proiectarea
3. Construcţia, exploatarea şi monitorizarea mediului
4. Închiderea şi post-închiderea
O astfel de gospodărire sănătoasă poate fi favorizată de folosirea judicioasă a
resurselor în fiecare fază de dezvoltare a gropii de gunoi.
Amplasarea unui depozit de deșeuri

Amplasarea poate fi una dintre cele mai dificile acţiuni în realizarea gropii de gunoi.
Principalele considerente sunt:
- capacitatea
- participarea (implicarea) populaţiei în procesul de amplasare
- hidrogeologia / materialul de acoperire
- accesul
Capacitatea. In procesul de amplasare, suprafaţa de teren disponibilă este un
considerent cheie. Pentru minimizarea costurilor de tranzacţionare legate de concepţie,
autorizare, amplasare, închidere şi post-închidere, este de dorit ca amenajarea să
funcţioneze cel puţin 20 ani. În practică multe din amenajările pe termen scurt se
transformă în amenajări pe termen lung, aşadar este important să se ţină seama de toate
aspectele procesului de amplasare.
Criteriile fundamentale cerute amplasamentului oricărui depozit de deşeuri sunt
următoarele:
- să permită deservirea depozitării mai multor localităţi sau mari cartiere (criteriu
economic şi de folosire intensivă a spaţiului alocat);
- să prezinte stabilitate referitor la condiţiile de mediu;
- să se afle, pe cât posibil, lângă un versant care să nu prezinte pericolul fenomenelor
de alunecare, prezenţa unor izvoare şi relativ aproape de emisar (râu sau canal de
desecare);
- structura geologică cu textura pământului sănătoasă, fără falii sau formaţiuni
carstice sub amplasament, argiloasă (sau predominant argiloasă), iar nivelul apelor
subterane faţă de cota radierului să se afle la o adâncime mai mare de 5,0 m;
- caracteristicile geotehnice să poată permite un gabarit eficient economic
(înălţimea corpului depozitului să fie mai mică de 40 m), cu posibilităţi de execuţie 50 %
în debleu şi 50 % în rambleu;
- să excludă riscul pericolului inundării sau spălării prin apele de viitură
(amplasament în zonă apărată);
15
PDM
Alcătuirea generală a unui depozit de deşeuri
- să se afle la distanţe mai mari decât cele minim admise prin norme şi standarde
faţă de aşezări umane, căi de comunicaţii, alimentări cu apă, arii protejate (parcuri şi
rezervaţii naturale, monumente istorice, arheologice sau ale naturii);
- să evite zone de cabluri subterane (electricitate, telefoane) şi alte reţele de utilizări
subterane (conducte de alimentare / canalizare, petrol, ş.a.) sau supraterane (linii electrice
de joasă sau înaltă tensiune);
- să nu prezinte riscul (pe direcţia aval) unor eventuale ruperi ale depozitului spre
aşezări umane, oglinzi de apă, obiective economice sau militare;
- să prezinte stabilitate faţă de fenomenele seismice.
Ca amplasamente corespunzătoare pentru depozitele de deşeuri se recomandă cele
ale fostelor cariere, exploatări la zi epuizate, gropi de împrumut, depresiuni naturale,
mlaştini, bălţi superficiale care nu se mai pot amenaja, asana sau care au forme rare de
viaţă, terenuri degradate total sau poluate intens şi a căror recuperare este foarte
costisitoare.
Pentru ca depozitul controlat de deşeuri să asigure un flux tehnologic complet
(presortare, reciclare, valorificare energetică, colectare, transport, epurare şi evacuare
16
PDM
"levigat", încadrare ambientală civilizată, evacuări cantitative şi calitative ale deşeurilor,
ş.a.) trebuie, pe lângă construcţiile principale propriu-zise, să mai cuprindă :
- reţea de drumuri de acces şi manevră, punct de control-intrare-înregistrare;
- platformă tehnologică şi rampă de spălare auto;
- corp clădiri administraţie şi cu caracter social;
- staţie sortare, magazii pentru materiale colectare selectivă;
- grup şi reţea proprie de alimentare cu apă şi canalizare cu racord pentru staţia de
epurare cu platformă de compostare;
- alimentare cu energie electrică, respectiv post trafo și reţelele electrice aferente;
- sistem de monitorizare aferent protecţiei calităţii factorilor de mediu şi activităţilor
din depozit;
Fig. 4 Schema generală de amenajare a unui depozit de deşeuri:

1 - clădire administrativă; 2 - magazie; 3 - staţie sortare; 4 - staţie de biogaz; 5 - staţie de
epurare; 6- bazin colector pentru levigat; 7 - parcare; 8 - zona de împrumut pentru
straturi de acoperire; 9 - platformă tehnologică; 10 - decantoare pentru îngroşare levigat;
11 - platforme pentru cântărire; 12 - trafo; 13 - plantaţie de protecţie; 14 - împrejmuire.
- carieră de împrumut pentru straturi de acoperire şi lucrări de terasamente;

- plantaţie de protecţie şi izolare (mascare ecologică) şi aliniament construcţie de
împrejmuire.
17
PDM
Geometria depozitelor de deşeuri, (forma şi dimensiunile în planurile orizontal şi
vertical) urmăreşte, cel mai adesea, orografia terenului de amplasament (formele de
relief), dar este influenţată de:
- hidrogeologia profilului de sub teritoriu (nivelul apelor subterane, pământuri
necorespunzătoare sau stâncoase şi cu dificultăţi faţă de excavare);
- stabilitatea în taluz pentru debleu şi rambleu, gabaritul maxim posibil (legat de
unghiul de aşezare/stabilitate al deşeurilor),
- asigurarea stabilităţii straturilor de etanşare/separare sau drenare şi de posibilităţile
financiare.
Important de subliniat este faptul, că atunci când depozitul deserveşte mari zone
urbane (volume mari), gabaritul posibil a fi realizat în planul vertical influenţează
proporţional suprafaţa necesară a depozitului. Acest aspect este deosebit de important căci
activitatea aferentă unui depozit de deşeuri este eficientă (rentabilă) dacă permite o
exploatare de minim 15-20 ani.
Soluţii constructive ale depozitelor de deşeuri
În funcţie de toate acestea, soluţiile constructive generale pot fi conforme sau mixte
între soluţiile prezentate în figura a, b, c, d.
Depozitele se pot realiza în următoarele tipuri de scheme constructive:
a. - depozit în rambleu;
b. - depozit în debleu;
c. - depozit în semirambleu.
Soluţia optimă, din punct de vedere a terasamentelor, este cea care ţine cont de cota
nivelului apelor freatice şi a texturii pământului de sub linia radierului.
18
PDM
Soluţii constructive din prisma orografiei amplasamentului
Într-o descriere a depozitelor închise, controlabile, părţile componente sunt

următoarele:
a) radierul, realizat obligatoriu cu taluze pentru sporirea stabilităţii, din punct de
vedere funcţional, radierul trebuie să asigure stabilitatea constructivă a întregului
ansamblu şi etanşarea prin impermeabilizare şi drenaj faţă de substanţele lichide poluante
pentru stratul acvifer;
b) corpul, sau spaţiul propriu-zis de depozitare pentru deşeuri. Acest volum, din
raţiuni tehnico-economice şi de protecţia a factorilor mediului ambiant, este recomandabil
a fi executat, pe cât posibil, în semirambleu;
c) acoperişul, sau partea superioară, supraterană, se realizează în taluze , cu
banchete şi coronament, pentru asigurarea stabilităţii corpului. Funcţional, acoperişul
trebuie să asigure oprirea infiltraţiei precipitaţiilor şi concomitent oprirea fluxului de gaze
rezultate din descompunerea deşeurilor către atmosferă, precum şi să asigure o încadrare
ecologică (aspect civilizat) în contextul natural al zonei;
d) digurile de compartimentare, au rol funcţional de izolare şi sporire suplimentară
a stabilităţii şi înălţimii depozitului.
19
PDM
Rolurile funcţionale esenţiale ale celor două componente de bază ale
depozitelor, acoperişul şi radierul, sunt:
Pentru acoperiş:
- colectarea şi evacuarea în afara perimetrului a scurgerilor de natură
pluviometrică;
- drenajul şi evacuarea apelor meteorice, infiltrate prin stratul vegetal
superficial;
- etanşarea şi izolarea corpului depozitului;
- colectarea, stocarea sau arderea gazelor de fermentare;
- încadrarea ecologică în mediul înconjurător al zonei.
Pentru radier:
- filtrarea levigatului provenit din umiditatea proprie a deşeurilor;
- drenarea, transportul şi evacuarea către staţia de epurare a levigatului;
- etanşarea perimetrului acestuia pentru oprirea eventualelor infiltraţii ale
levigatului către subteran;
- stabilirea / ranforsarea perimetrului radierului şi taluzelor acestuia
Pentru dimensionarea rampelor de depozitare controlată a deşeurilor menajere se
pleacă de la efectuarea planului topografic al terenului, după ce acesta a fost ales pe baza
studiului geotehnic şi hidrogeologic aprobat de organele locale sanitare şi agricole.
Rolurile funcţionale ale acoperişului şi radierului unui depozit
Suprafaţa şi volumul rampei trebuie să aibă o capacitate de depozitare a deşeurilor

menajere din localitatea pentru care se construieşte rampa, pe o perioadă de mai mulţi ani
având ca prim element de calcul cantitatea medie de deşeuri anuală.
După ce este cunoscută aceasta se poate calcula capacitatea anuală a rampei de
depozitare controlată cu relaţia:
20
PDM
unde: Cd - capacitatea rampei de depozitare controlată necesară pentru "n" ani, m3;
Qo = Qm+QS+Qi - cantitatea totală de deşeuri din primul an de calcul, m3/an;
Qm - cantitatea medie de deşeuri menajere din anul de bază, m3/an;
QS - cantitatea medie de deşeuri stradale, m3/an;
Qi - cantitatea medie de deşeuri industriale, m3/an;
k0 - coeficient de creştere în timp a cantităţii de reziduuri menajere, stradale şi
industriale (de aceeaşi categorie) pentru care se poate lua o creştere anuală de cea 5%,
adică k0 = 0,05;
n - numărul de ani pentru care se intenţionează să se prevadă depozitarea controlată,
n=10…25ani;
m - coeficient care ţine seama de gradul de compactare în depozit, m=2…4 ani, în
funcţie de greutatea specifică a deşeurilor;
În calculul capacităţii necesare rampelor de depozitare controlată trebuie să se ţină
seama şi de cantităţile de reziduuri rezultate în urma altor metode de tratare a deşeurilor:
- de la staţiile de incinerare cea 10…15% m3/an din capacitatea totală a staţiei de
incinerare;
- de la staţiile de compostare cea 25…40% m3/an din întreaga capacitate a staţiei
de compostare.
Pentru calcule aproximative se poate estima suprafaţa terenului necesară pentru o
rampă de depozitare controlată a deşeurilor cu indicatorii:
- 0,65…0,75 m2 teren pentru fiecare tonă de deşeu evacuat şi depozitat într-un
singur strat de 1,5…2,0 m înălţime;
- 0,15…0,25 m2 teren pentru fiecare m3 de deşeu evacuat şi depozitat în straturi cu
aceeaşi înălţime (1,5…2,0 m).
Dacă deşeurile au fost în prealabil măcinate, capacitatea rampei de depozitare creşte
cu 40…50% şi deci este necesară o suprafaţă de teren redusă la aproximativ la jumătate.
Standardele de mediu mai exigente măresc costurile de construcţie, exploatare şi
închidere ale depozitelor de deşeuri. Suprapunându-se cu o criză de capacitate a "gropilor
de gunoi" din anumite ţări, aceşti factori conduc la construcţia unor depozite regionale
care pot satisface cerinţele legate de mediu în condiţii de eficienţă economică.
Astfel de depozite regionale, deservesc o regiune mai mare decât ar deservi în mod
normal o "groapă de gunoi" municipală. Aceste considerente sunt aplicabile atât în ţările
în curs de dezvoltare cât şi în cele industrializate. Construcţia şi utilizarea staţiilor de
transfer micşorează costurile de transport, atunci când se folosesc depozite regionale, mai
îndepărtate.
Este de dorit să se profite de geologia unui amplasament. în mod particular, tipurile
de soluri şi de roci situate sub depozitul de deşeuri şi grosimea fiecărui strat de sol pot
limita migrarea scurgerilor spre apele subterane şi pot reduce concentraţia poluanţilor. De
21
PDM
exemplu, solurile argiloase încetinesc semnificativ migrarea scurgerii şi pot reduce
concentraţia metalelor grele.
Un aşternut de roci vulcanice serveşte de asemenea la oprirea scurgerii. Pe de altă
parte, nisipul va avea un efect slab de încetinire a migrării scurgerilor şi are o capacitate
scăzută de îndepărtare a poluanţilor.
Materialul de acoperire: Disponibilitatea materialului de acoperire este de
asemenea un considerent important în decizia de amplasare. Deşeurile compactate trebuie
acoperite zilnic, la sfârşitul operaţiilor, cu 15…30 cm de sol. Aceasta creează o nevoie
importantă de material de acoperire şi poate conduce la costuri prohibitive în cazul în care
acest sol trebuie transportat de la distanţe mari de amplasamentul gropii.
Accesul: Pentru limitarea costurilor de manipulare şi pentru descurajarea folosirii
de amplasamente de depozitare ilegale, este important ca depozitul de deşeuri să fie
amplasat destul de aproape de zona pe care trebuie să o deservească.
Dat fiind că zonele urbane se extind cu repeziciune, o amenajare situată la periferia
unei localităţii existente, se va afla în viitorul previzibil, prea aproape de zonele populate.
De aceea, o amenajare ideală va fi suficient de departe de oraş, pentru a nu perturba
viitoarea dezvoltare urbană, dar destul de aproape pentru un acces rezonabil.
Deseori, folosirea staţiilor de transfer într-un oraş poate permite amplasarea
depozitului la o distanţă mai mare de centrele populate.
La estimarea capacităţii şi a factorilor NIMBY (“Not in my back yard”)
proiectantul trebuie să aibă în vedere creşterea prognozată a populaţiei şi tendinţele
viitoare de dezvoltare a teritoriului în zonă. Nu este ceva neobişnuit ca un amplasament
iniţial izolat amplasat pe o zonă întinsă să se pomenească restrâns de o dezvoltare urbană
intensă, să fie confruntat cu rezidenţi vecini ostili şi împiedicat să se extindă la capacitatea
sa proiectată. Restricţiile de folosire a terenurilor şi zonarea efectuată de departamentul
municipal de planificare a amenajării teritoriului pot fi de ajutor în evitarea unor astfel de
conflicte. Autorităţile municipale trebuie să integreze ori de câte ori este posibil, aceste
angajamente în planul iniţial al amplasamentului depozitului de deşeuri.
După alegerea amplasamentului final trebuie făcută o evaluare a riscului privind
mediul (EnRA). Această evaluare trebuie să analizeze în mod riguros atât aspectele de
mediu cât şi cele umane ale proiectului depozitului. Conţinutul efectiv al unei astfel de
EnRA va depinde de reglementările locale. Totuşi, ca un minimum, EnRA trebuie să
detalieze riscurile posibile ale amenajării privind apele subterane şi de suprafaţă, riscurile
legate de emisiile de gaze, impactul vieţuitoarelor dăunătoare, traficul, murdăriile şi
zgomotul din zonă şi posibilităţile de recuperare a terenului după încheierea perioadei de
post-închidere.
Aceste directive generale se aplică în egală măsură gropilor controlate şi celor
amenajate. în cazul în care un depozit deschis existent trebuie reamenajat într-o groapă
controlată sau o groapă de gunoi amenajată, decizia de amplasare este deja luată. în acest
caz proiectantul aplică procedura de mai sus zonelor propuse pentru extinderea
amplasamentului existent.
22
PDM
Proiectarea unui depozit de deșeuri

Proiectarea unui depozit de deşeuri afectează semnificativ securitatea, costul şi
eficienţa sa în cursul perioadei de serviciu a amenajării. Aspectele cheie care necesită
atenţie în faza de proiectare sunt: capacitatea, proprietatea exploatării (publică sau
privată), monitorizarea controlului scurgerilor şi gazelor emise, zona de acces şi
descărcare, pre - prelucrarea şi politica faţă de centrele de colectare, documentaţia de
exploatare şi de protecţie a mediului, planurile de închidere şi post - închidere, precum şi
programul relaţiilor comunitare.
Aceste considerente pot avea diverse implicaţii pentru amenajările de gropi
controlate şi pentru gropile amenajate.
Capacitatea. În cazul depozitelor controlate, capacitatea planificată nu poate fi
protejată prin zonare şi garanţii de restrângere a folosirii terenurilor, asigurate de
autorităţile municipale. De aceea proiectantul depozitului trebuie să folosească în mod
strategic amplasamentul desemnat pentru a minimiza influenţele viitoare datorate
dezvoltării municipale şi să maximizeze suprafaţa totală disponibilă pentru depozitarea de
gunoi în cursul duratei de serviciu a amenajării. Strategiile pot consta în achiziţia de
proprietăţi din jurul amplasamentului gropii sau lucrând spre interior pornind de la limita
considerată ca cea mai susceptibilă pentru dezvoltarea urbană.
Pentru depozitele de deşeuri deja amenajate, capacitatea este stabilită adesea prin
autorizaţiile de funcţionare pe bază de creştere etapizată. Astfel, în loc de a declara
capacitatea întregului amplasament în faza iniţială de proiectare, proiectul o elaborează în
etape pe doi - trei ani în condiţiile în care amplasamentul în ansamblu satisface cerinţele
de zonare şi de utilizare a terenurilor.
Această practică permite proprietarului depozitului să dezvolte proprietatea în mod
selectiv, cu flexibilitatea de a o converti în variante mai profitabile ale terenului care pot
fi realizate în timp. Aceasta se poate aplica mai ales în cazul proprietarilor privaţi de astfel
de depozite de deşeuri. în cazul proprietarilor de amenajări municipale, creşterea etapizată
poate fi de asemenea recomandabilă pentru aceleaşi motive. La nivel municipal,
proiectanţii, trebuie să asigure în orice caz, existenţa permanentă a unor amplasamente
adecvate cu capacitatea necesară pentru nevoile de extindere în viitor ale depozitelor de
deşeuri.
Monitorizarea si controlul scurgerilor. Controlul scurgerilor constituie un factor
cheie în proiectarea şi exploatarea sigură a depozitului controlat de deşeuri.
Descompunerea naturală a deşeurilor, cantonate în corpul depozitului, în combinaţie cu
infiltraţiile pluviale din amplasament determină scurgerea spre fundul gropii a unor
poluanţi potenţiali toxici. Cu cât climatul este mai umed, cu atât sunt mai mari riscurile
potenţiale de poluare a apelor subterane din cauza depozitului de deşeuri.
Aşa cum s-a arătat mai sus, geologia unui amplasament poate exacerba sau reduce
cantitatea de scurgeri care pătrund în mediu.
23
PDM
Un depozit amenajat conţine elemente tehnice destinate împiedicării degajării în
mediu a unor substanţe vătămătoare. Adesea sunt folosite materiale naturale sau sintetice
pentru a căptuşi fundul şi părţile laterale ale gropilor cu scopul de a împiedica migrarea
scurgerilor în apele subterane sau de suprafaţă învecinate.
La multe deponee se folosesc căptuşeli care constau din straturi de argilă
compactată, cu grosimi de 0,6 m sau mai mult. Alte căptuşeli constau din folii relativ
subţiri din plastic, confecţionate dintr-o varietate de materiale sintetice. în orice caz,
oricare tip de căptuşeală poate să nu reuşească să reţină scurgerea.
Căptuşelile naturale sau sintetice se pot fisura, mai ales dacă sunt instalate incorect,
sau pot să-şi piardă în timp rezistenţa. În eforturile de îmbunătăţire a izolării scurgerii,
este recomandată o alternativă care utilizează în locul unui singur material de căptuşire, o
combinaţie de materiale de căptuşire naturale şi sintetice numită căptuşeală compozită.
Pentru depozitele de deşeuri, etanşarea de baza minerală este formată în general din
unul sau mai multe straturi de material argilos, compactate astfel încât să asigure o
permeabilitate cât mai redusă la apă sau la alţi agenţi lichizi contaminaţi, cât şi o capacitate
portantă care să diminueze deformaţiile provocate de materialele solide şi sau lichide
depozitate.
Deşi aceste soluţii constructive sunt utilizate destul de frecvent, informaţiile asupra
comportării în timp a straturilor de etanşare argiloase sunt destul de reduse sau incomplete.
Variantă de realizare a unui nou depozit
În figura se prezintă schema de realizare a unui nou depozit modern cu radier etanş
şi drenuri orizontale. Din vechiul depozit se pot transborda unele deşeuri în noul depozit,
urmărind realizarea unei cote pentru vechiul depozit încadrat în peisajul natural.
Pentru a alege varianta de etanşare a bazei unui depozit cu argilă sunt necesare
informaţii complete asupra proprietăţilor fizice, chimice şi mecanice ale acestui material,
atât în stare naturală cât şi în condiţiile unor solicitări similare celor din depozit.
În figura se prezintă o construcţie a radierului depozitului de deşeuri de lângă
Sighişoara, în care se menţionează principalele materiale şi ordinea lor de stratificare.
24
PDM
Radierul depozitului Sighişoara
Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un teren pentru a putea

realiza o fundaţie sănătoasă, pentru un depozit de deşeuri menajere sunt:
- să constituie o barieră hidraulică naturală pentru levigat;
- să aibă o capacitate portantă suficientă şi o compresibilitate scăzută.
Este dificil de găsit terenuri care să satisfacă în mod natural aceste condiţii şi atunci
utilizarea geosinteticelor este necesară. Sunt numeroase exemple în lume, de ruperi ale
bazei depozitului cauzate de fundarea pe terenuri cu coeziuni scăzute sau din cauze
neprevăzute(ruperi de diguri, tensiuni, scufundări, cavităţi din dizolvare sau din depresiuni
cauzate de sedimentarea diferenţială a materialelor).
De aceea, se recomandă în aceste cazuri armarea fundaţiei, având ca scop
omogenizarea sedimentării, reducerea presiunilor în geomembrane şi creşterea capacităţii
portante. Probleme similare sunt întâlnite atunci când depozitul nou se ridică peste un
depozit vechi necontrolat.
Funcţia esenţială a sistemelor de straturi este să se comporte ca o barieră împotriva
levigatului, protejând de poluare apa freatică.
Toate aceste cerinţe pot fi satisfăcute numai prin utilizarea sistemului multistrat,
folosind atât materiale naturale cât şi o combinaţie de diferite geosintetice , în
conformitate cu strategia de proiectare a depozitului avută în vedere.
Punctul de vedere este adesea controversat şi un strat de control al levigatului este
impus de legislaţia unor ţări, aceasta ca o consecinţă care consideră straturile sintetice
"total imprevizibile". Alţi autori avertizează că utilizarea unui astfel de bariere pot
favoriza scurgerea lichidelor poluante în subsol.
25
PDM
Şi sistemul de închidere a depozitului are rolul de a izola deşeurile de mediul
înconjurător, de a controla infiltraţiile de apă de precipitaţii, de a asigura evacuarea
biogazului. Elementele componente sunt arătate în figura.
Elementele tipice ale unei acoperiri complete

Aplicaţiile geosinteticelor includ:
- geotextile cu funcţie de protecţie/suport;
- geonet cu rol de drenaj în stratul filtrant;
- geomembrane cu rol de etanşare.
Din cele prezentate rezultă că geosinteticele îndeplinesc într-un depozit de deşeuri
menajere numeroase funcţii: de etanşare, separare, protecţie, ranforsare şi drenaj. Acestea
reprezintă argumente necesare şi suficiente pentru a face utilizarea lor recomandată. Ele
sunt apte să răspundă rolului pe care-l au în structură, prin caracteristicile de referinţă şi
de performanţă demonstrate de aceste materiale în timpul transportului, montării şi
exploatării depozitelor de deşeuri.
Însuşirile lor fizice, mecanice şi de anduranţă, adecvate în raport cu cerinţele faţă
de un sistem de depozitare controlată, reprezintă încă un argument tehnic deja acceptat,
testat şi recunoscut.
Pentru a minimiza producerea de scurgeri, se împrăştie zilnic peste depozitul de
deşeuri un material de acoperire. La închiderea unei gropi de gunoi, se aplică un strat final
de acoperire.
Colectarea şi epurarea scurgerilor.

Scurgerile reţinute de căptuşeală se acumulează şi pot să străbată prin aceasta dacă
nu sunt îndepărtate printr-un sistem de colectare a scurgerilor.
La formarea scurgerilor pot contribui diverse deşeuri. Pigmenţii din vopsele şi
bateriile din gospodării pot degaja poluanţi pe bază de metale grele. Deşeurile
gospodăreşti vătămătoare (adică produse pentru vopsit, pesticide pentru grădinărit,
produse legate de automobile) şi deşeurile vătămătoare de la generatorii comerciali şi
industriali pot degaja poluanţi chimici organici.
26
PDM
Sistemele de colectare a scurgerilor sunt instalate deasupra căptuşelii şi constă de
obicei, dintr-un sistem de conducte perforate, care colectează scurgerile şi le transportă la
un bazin de stocare (colectare) - figura.
Fig. Schema unui cămin de colectare
Scurgerile din bazinul de stocare trebuie îndepărtate periodic şi epurate sau

eliminate.
Cele mai obişnuite metode de gospodărire a scurgerilor sunt: evacuarea într-o staţie
de epurare a apelor uzate, epurarea la faţa locului, urmată de descărcarea într-o canalizare,
sau într-o apă de suprafaţă (în funcţie de calitatea scurgerii epurate) şi recircularea înapoi
în groapa de gunoi. Toate aceste variante necesită în general un sistem de pompare. Ele
necesită o întreţinere considerabilă datorită naturii corozive a scurgerilor.
Recircularea scurgerii. Recircularea scurgerii peste deşeurile din depozitele de
gunoi s-a dovedit că măreşte de aproape 10 ori cantitatea şi calitatea gazului metan, reduce
concentraţia de poluanţi din scurgeri şi favorizează tasarea deşeurilor.
27
PDM
Colectare si epurare ape reziduale
În prezent există acumulată o experienţă considerabilă de la astfel de depozite de

deşeuri, gen bioreactor, existente în SUA, Europa şi Brazilia. Într-o ţară ca Brazilia cu
climă caldă şi deşeuri bogate în materii organice, celulele gropilor de gunoi se stabilizează
în 3…5 ani. Recuperarea pentru energie a gazului din gropile de gunoi este fezabilă, iar
după cinci ani celulele pot fi excavate, iar spaţiul rămas poate fi refolosit. Materialul
asemănător cu humusul care este excavat (cam 65%), poate fi reciclat drept compost, iar
materialul rămas poate fi folosit pentru acoperirea zilnică în următoarele celule.
Ca o alternativă la sistemul de epurare a scurgerilor, reinjectarea scurgerii poate fi
deosebit de potrivită în zonele cu precipitaţii puţine dat fiind că volumul scurgerilor
(lixiviatului) în astfel de zone depinde mai mult de umiditatea deşeului decât de infiltraţiile
din ploi. În unele cazuri, această tehnologie poate fi mai eficientă economic decât alte
sisteme de epurare a scurgerilor.
Recircularea scurgerilor este o tehnică relativ nouă de gospodărire a acestor lichide.
Ca tehnică de gospodărire, scopul său este de a stabiliza deşeurile printr-o descompunere
controlată, însoţită de recuperare de metan. Aceasta vine în contrast cu tehnologia
standard a gropilor de gunoi, care pune accentul mai mult pe izolarea deşeurilor.
Unul dintre posibilele dezavantaje ale recirculării poate fi colmatarea sistemelor de
colectare a scurgerilor, care contribuie astfel la creşterea evacuării de scurgeri în mediu
(deşi efectul principal este tocmai opus) şi agravarea problemelor de mirosuri.
După compararea avantajelor şi dezavantajelor, factorii legislativi federali din SUA
au decis să permită recircularea scurgerilor numai la gropile de gunoi care au o căptuşeală
28
PDM
compozită şi un sistem de colectare a scurgerilor care satisface cerinţele de eficienţă
specificate.
La depozitele controlate, operaţiile de monitorizare pot să comporte prelevarea de
probe pentru determinarea poluanţilor indicatori cum ar fi bacteriile, ionii de metal grele
şi acizii organici toxici. Operaţiile de monitorizare la gropile de gunoi amenajate pot să
comporte recoltarea statistică automatizată şi raportarea automată a rezultatelor către
agenţia de reglementare. Sistemele de acest fel sunt costisitoare şi necesită personal
calificat pentru folosirea şi întreţinerea lor corectă. Alegerea sistemului depinde de
resursele financiare şi umane aflate la dispoziţia proprietarului/operatorului gropii de
gunoi precum şi de cerinţele reglementărilor locale.
Monitorizarea şi controlul gazelor din gropile de gunoi

Gazul de "groapă de gunoi" este un amestec de metan şi bioxid de carbon produs
prin descompunerea materiilor organice din deşeuri. Gazul de gunoi este foarte inflamabil
şi prezintă risc de explozie dacă nu este gospodărit corespunzător, deci se impune
existenţa a cel puţin unei stații de monitorizare pentru a stabili dacă se degajă cantităţi
periculoase de gaz.
O concepţie cu cost redus pentru manipularea gazului de groapă poate să conste în
conducte perforate îngropate vertical, folosind presiunea naturală a gazului pentru a-l
colecta şi a-l dispersa sau pentru a-l arde la suprafaţă.
Acesta este numit un sistem de colectare pasiv. În figurile urmatoare se prezintă un
detaliu de realizare a reţelei de drenaj orizontal, precum şi schema constructivă a unui
arzător de biogaz utilizat la depozitul Ovidiu – Constanţa.
Detaliu de realizare a reţelei de drenaj orizontal pentru captarea biogazului
Din cauză că materialul de acoperire a depozitelor de deşeuri (argilă sau alte

materiale de protecţie) nu este întotdeauna perfect etanş şi datorită faptului că biogazul
circulă prin eventualele crăpături datorită difuziunii şi convecţiei, au fost cazuri când gazul
infiltrat în subsolurile unor clădiri din vecinătatea depozitelor vechi au explodat, aşa cum
s-a întâmplat în oraşul Arlington (S.U.A.), sau în unele localităţi din Germania.
29
PDM
Sistemele de colectare active, mai costisitoare, folosesc o reţea îngropată de
conducte şi pomparea pentru captarea gazului.
După aceea, gazul este prelucrat şi folosit pentru generarea de căldură sau
electricitate. Pentru că groapa de gunoi este potenţial explozivă, colectarea sub presiune
este riscantă şi scumpă.
Din perspectiva mediului, colectarea şi folosirea metanului sunt ideale, pentru că
duc la captarea energiei gazului şi evită evacuarea în atmosferă a unui gaz cu efect de seră.
în orice caz, în multe situaţii nu sunt îndeplinite toate condiţiile arătate, iar recuperarea
gazului de groapă nu este economică.
Fezabilitatea tehnică de a recupera cantităţi economice de gaz metan depinde de
mai mulţi factori, dintre care cel mai important este compoziţia deşeurilor.
Producţia de gaz metan depinde de un procentaj relativ ridicat de substanţe
organice, de nutrienţii, bacteriile şi pH-ul corespunzătoare deşeurilor cantonate în depozit,
precum şi de un conţinut ridicat de umezeală. Groapa de gunoi trebuie să fie suficient de
mare şi să conţină deşeuri în cantităţi relativ ridicate pentru a produce cantităţi de metan
recuperabile economic.
Detaliu constructiv al unui puţ, pentru captarea biogazului
30
PDM
În general, depozitele de deşeuri care au o capacitate de cel puţin un milion de tone
ar trebui să producă suficient metan pentru a justifica operaţiile de recuperare.
Importantă este şi vârsta gropii, pentru că ar trebui să treacă de la câteva luni până la câţiva
ani după eliminarea deşeurilor până ce s-ar ajunge la o producţie suficientă de metan.
Producerea timpurie a metanului poate fi intensificată folosind deşeuri necompactate ca
prim strat în groapă, permiţând astfel o compostare mai rapidă.
Componentele constructive ale unui depozit de deşeu pot mări şi cantitatea de gaz
metan ce poate fi recuperată. Căptuşirea gropii ajută la împiedicarea scăpării metanului
din corpul depozitului şi la menţinerea condiţiilor anaerobe necesare pentru producerea
de metan. în mod similar, un strat zilnic de acoperire, care împiedică scăparea metanului
şi împiedică pătrunderea aerului în depozit, poate să sporească rata de producere a
metanului.
Accesul şi zonele de descărcare.

Pentru a restrânge accesul neautorizat la depozitul de deşeu trebuie prevăzute
împrejmuiri; acestea împiedică pătrunderea şi ieşirea vieţuitoarelor dăunătoare şi a
animalelor de pripas. În mod ideal, de-a lungul perimetrului amplasamentului trebuie
plantat un gard viu, urmat de o zonă tampon de mai mulți metri. Împrejmuirea poate fi
plasată în interiorul gardului viu. Dacă este posibil, perimetrul amenajării trebuie păzit
prin patrulare pentru a minimiza vandalismul.
Punctul de intrare în amenajare trebuie să fie o poartă încadrată cu personal prin
care să treacă vehiculele şi personalul de deservire al depozitului de deşeuri.
Prevederi separate trebuie făcute pentru accesul vehiculelor şi utilajelor de
intervenţii de urgenţă. în mod ideal, poarta de acces trebuie să fie dotată cu cântare pentru
cântărirea vehiculelor la intrarea şi ieşirea din amenajare. Aceasta asigură o evidenţă a
cantităţii de material intrat în depozit. Cântarele constituie un element esenţial al unui
sistem sănătos de gestionare a deşeurilor menajere, dat fiind că ele asigură informaţii
esenţiale nevoilor de planificare şi pentru gospodărirea operaţională a vehiculelor de
colectare.
În cazul depozitelor controlate, proiectantul poate prevedea cântare mecanice când
cantitatea totală de deşeuri intrate pe poartă este sub 200 t/zi. În aceste cazuri, pentru a
asigura estimarea intrărilor de deşeuri se pot folosi pentru vehiculele de transport cântare
manuale sau tabele calibrate ale raportului greutate/volum. În mod ideal zona de
descărcare trebuie să fie la celula aflată în funcţiune. Aceasta atrage după sine prevederea
de drumuri de acces spre aceste puncte în amplasament. Acest lucru s-ar putea să nu fie
posibil la depozite controlate şi la gropi amenajate mai mici, fie datorită lipsei de resurse
pentru construirea de drumuri, fie din cauza lipsei de spaţii de manevră pentru vehiculele
de livrare. în astfel de cazuri, descărcarea se poate face în zona porţii iar încărcătura se
transportă la celula în funcţiune cu vehicule mai mici sau cu căruţe.
31
PDM
Activităţile de la un depozit controlat de deşeuri pot fi împărţite în trei categorii
principale:
- activităţi la poartă; - activităţi la celulă; - administraţie.
Activităţile la poartă cuprind cântărirea şi înregistrarea deşeurilor ce intră în
depozit, descărcarea (dacă nu există acces direct la celula de lucru), pre-procesarea
(cuprinzând recuperarea de materiale şi compostarea, dacă sunt practicate în
amplasament) şi transportul deşeurilor descărcate la locul orizontului de la celula de lucru.
Activităţile la celulă cuprind:
- descărcarea: deşeurile sau reziduurile pre-procesate sunt transportate direct de
vehiculul de transport la celulă;
- împrăştierea şi compactarea: aceasta se poate face manual de către muncitori cu
greble şi rulouri lestate sau cu utilaje mecanice de împrăştiere sau de compactare. Acestea
realizează compactări mult mai intense decât mijloacele manuale. Totuşi, aceste utilaje
sunt costisitoare şi necesită o întreţinere specializată.
- învelişul de acoperire zilnic: este important ca la sfârşitul zilei deşeurile să fie
acoperite cu un strat de sol sau de compost. Acest lucru se poate realiza uneori prin
aplicarea unui strat de sol de 15…30 cm, care a fost excavat anterior sau folosind reziduuri
fine de la demolări sau construcţii care sunt manipulate în altă parte a amplasamentului.
Acest înveliş zilnic este folosit pentru a combate vectorii de boli cum sunt şobolanii şi
insectele, pentru a reduce antrenarea de către vânt a deşeurilor şi mirosurilor şi pentru a
încetini infiltrarea apelor de ploaie. Învelişul asigură şi generarea unei cantităţi mai mari
de gaz, fapt care poate fi sau nu de dorit. În tabel sunt prezentate clasificarea materialelor
de acoperire, sunt trecute în revistă şi evaluate unele soluţii folosite de regulă ca material
de acoperire.
Tipul de sol
Funcţiile stratului de Pietriş cu Nisip
Pietriş Nisip
acoperire nisip şi argilos cu Aluviuni Argilă
curat curat
argilă aluviuni
Împiedicarea rozătoarelor
B P-B B S S S
de a săpa tunele
Împiedicarea dezvoltării
S P S B B E*
insectelor
Minimizarea infiltrării apei S P-B S B-E B-E E*
Minimizarea scăpărilor de
S P-B S B-E B-E E*
gaz prin înveliş
Estetică/combaterea
răspândirii E E E E E E
gunoaielor
Suport pentru vegetaţie S B S-P E B-E P-B
E=excelent; B=bun; P=potrivit; S=slab
*Cu excepţia cazului când se fac crăpături în tot învelişul
32
PDM
Această practică face recuperarea de deşeuri mult mai dificilă. În ţările europene,
se folosesc pentru învelişul (stratul de acoperire) zilnic atât nămol de la epurarea apelor
uzate cât şi compost de slabă calitate. Uneori se împrăştie un amestec de hârtie
dezintegrată în suspensie apoasă. în unele cazuri se poate folosi o prelată ce poate fi
îndepărtată.
Administraţia: cuprinde autorizaţiile şi conformarea cu reglementările, instruirea
muncitorilor şi protecţia muncii, relaţiile publice, acordarea licenţelor de autorizare,
ţinerea evidenţelor, contabilitatea şi toate atribuţiile administrative legate de exploatarea
unei amenajări industriale. Succesul unui depozit de deşeuri depinde de o administraţie
solidă, care este angajată într-o finanţare adecvată a amenajării, şi practică transparenţă în
activitatea sa permiţând accesul publicului la informaţii. Aceşti factori sunt importanţi
pentru realizarea eficienţei şi exploatării în siguranţă a gropii de gunoi.
Monitorizarea mediului: Este necesară monitorizarea scurgerilor şi a migrării
gazelor de la depozitul de deşeuri pentru a determina impactul lor asupra calităţii apelor
subterane şi de suprafaţă, respectiv asupra calităţii aerului.
La gropile amenajate, simpla prelevare şi analiză a probelor din foraje săpate la 5,
10 şi 15 m de la amplasament, pe direcţia de curgere a apelor subterane, poate da profilul
poluării apelor subterane şi măsura atenuării acesteia prin procese naturale.
Dacă sunt prezente concentraţii periculoase de gaze, în cazul în care nu sunt
folosite, trebuie eşapate sau arse în faclă. La depozitele controlate, aerisirile de control pot
fi instalate în colţurile amenajării, în zona tampon. Acestea pot constitui un mod de
verificare puţin costisitor al migrării din amplasament a gazului de groapă, după cum s-a
arătat anterior.
Planuri de închidere / post-închidere:

În procesul de autorizare a celor mai multe depozite de deşeuri sunt cerute planuri
de închidere şi post-închidere. Elementele lor esenţiale constă în:
- planuri de etanşare şi de aplicare a stratului final de acoperire (inclusiv vegetaţia)
pentru amplasament;
- planuri pe termen lung de monitorizare a scurgerilor şi gazelor;
- planuri pe termen lung pentru monitorizarea apelor subterane şi a apelor de
suprafaţă;
- garanţii de asigurare financiară ale administraţiei locale sau de stat;
- restricţii de folosire a terenului din amplasament.
Monitorizarea acestor amenajări este necesară pentru a asigura securitatea lor
neîntreruptă pentru sănătatea comunităţilor şi mediului din vecinătate, pe perioade care
pot depăşi 30 de ani după închidere
În mod ideal, deponeul trebuie amplasat într-o zonă cu conductivitate geologică
redusă, cu un nivel scăzut al pânzei freatice, care la punctul său sezonier maxim nu
ameninţă să atingă fundul unei gropi noi. Practica sănătoasă recomandă ca gropile de
gunoi să nu fie amplasate pe zone umede pentru a evita poluarea unor astfel de zone
33
PDM
sensibile ecologic. De asemenea, gropile de gunoi nu trebuie amplasate în terenuri
inundabile pentru a minimiza riscul spălării (antrenării) deşeurilor îngropate în timpul
inundaţiilor. Un astfel de eveniment poate crea pericole semnificative pentru sănătatea
publică. Considerente asemănătoare de securitate şi sănătate exclud amplasarea gropilor
de gunoi în zone sensibile seismic.
Costurile sunt, desigur, legate de toate etapele existenţei gropii de gunoi, începând
cu amplasarea iniţială şi proiectarea, până la exploatare şi închidere finală. Aceste costuri
pot fi împărţite în costuri de investiţii şi costuri de exploatare. Costurile de investiţii sunt
cele care determină de obicei tipul de amenajare care poate fi construită. Odată realizată,
există o varietate de mecanisme prin care pot fi recuperate costurile de exploatare ale
amenajării.
La proiectarea unei gropi de gunoi este important să se aibă în vedere folosirea
terenului după închiderea gropii. Folosirea după închidere va avea un impact asupra
modului în care este amenajat terenul în timpul folosirii ca groapă de gunoi. Astfel,
planificarea după închiderea gropii a unor construcţii grele, va impune folosirea de utilaje
de compactare la densitate mare şi amplasarea de ancoraje pe amplasament în vederea
acestei amenajări. Dacă se preconizează utilizări de agrement, cum ar fi terenuri de golf
sau parcuri, atunci terenul trebuie nivelat în acest scop, iar pe zonele închise ale amenajării
se va replanta vegetaţie.
Depozitarea controlată este folosită din ce în ce mai mult în lume şi rămâne încă
sistemul principal de depozitare şi neutralizare a deşeurilor menajere până când sistemele
de prelucrare a deşeurilor menajere, în scopul selectării şi valorificării materialelor şi a
energiei potenţiale, se vor dezvolta şi vor câştiga prioritate în aplicarea lor.
Orice depozit de deşeuri trebuie să asigure:
- Fluxuri tehnologice bine organizate şi igienice, atât în interior cât şi în afara
amplasamentului;
- Colectarea/drenarea infiltraţiilor provenite din umiditatea proprie şi a
precipitaţiilor atmosferice pentru a împiedica pătrunderea lor în pânzele freatice;
- Colectarea şi arderea gazelor rezultate din procesul de descompunere a deşeurilor
cu pondere de materiale organice;
- Dacă suprafaţa depozitului permite se va asigura preluarea şi evacuarea
precipitaţiilor la nivelul părţii superioare a depozitului (acoperişului), evitându-se
creşterea volumului de infiltraţii către corpul depozitului;
- Încadrarea civilizată în contextul general al mediului ambiant.
Aceste cerinţe sunt posibil de îndeplinit dacă se realizează o exploatare corectă a
depozitului şi sunt asigurate materialele hidroizolante speciale, uşor adaptabile şi
rezistente la acţiunea unor condiţii specifice (agresivitate chimică, umiditate şi temperaturi
variabile, procese biochimice anaerobe, tasări inegale etc.).
Exploatarea sigură si eficientă a depozitelor de deşeuri depinde de proiectarea,
administrarea si gospodărirea sănătoasă a întregului sistem de gospodărire a acestora.
Acesta începe cu un mediu instituţional şi de politică care priveşte gestionarea deşeurilor
34
PDM
şi materialelor orăşeneşti ca pe o componentă importantă a planurilor de dezvoltare
durabilă a unui oraş sau a unei ţări. Acest sistem trebuie să asigure un serviciu public vital
fără compromiterea sănătăţii umane şi a mediului.
Controlul riguros în faza de execuţie si monitorizarea eficienţei etanșării după
închidere pot fi realizate doar dacă geomembrană este echipată cu o reţea de senzori
(cabluri) amplasată între barierele de etanşare (în interiorul straturilor de argilă/bentonită)
sau sub aceasta, care să semnalizeze (detecteze) posibilele defecte. Alăturat acestei reţele,
este necesară existenţa unei aparaturi electronice care să preia semnalele de la reţea, să
interpreteze informaţiile primite şi să localizeze defectele.
MATERIALE GEOSINTETICE. PRINCIPALELE TIPURI, CLASIFICARE

Geosinteticele sunt materiale obţinute din polimeri cu o largă utilizare în lucrările
de construcţii, în general, şi în cele de terasamente şi filtrare - drenaj în special.
Materialul de bază pentru realizarea geosinteticelor îl constituie polimerii, sau
pentru diversificarea caracteristicilor şi proprietăţilor, din polimeri aditivaţi cu diverşi
componenţi.
Principalii polimeri folosiţi pentru obţinerea geosinteticelor sunt:
- polietilena de joasă, medie şi înaltă densitate, (HDPE);
- polipropilena, (PP); - poliesterul, (PS);
- poliamida, (PA); - policlorura de vinii, (PVC).
În funcţie de funcţiunea recomandată a se efectua de către un material geosintetic,
acestea se clasifică în următoarele categorii:
- geotextile, (GT), care au drept principală funcţiune filtrarea şi drenajul;
- geomembrane, (GM), care au drept principală proprietate: etanşeitate avansată;
- geogrile (GG) şi georeţele (GR),utilizate pentru armare, consolidare (ranforsare);
- geocompozitele, (GC), îndeplinesc una sau mai multe funcţiuni.
În figura 19 se prezintă, schematic, rolurile funcţionale ale materialelor
geosintetice.
Fig. 19 Rolurile funcţionale ale materialelor geosintetice
35
PDM
Geotextilele (GT): sunt materiale permeabile realizate din polipropilenă sau
poliesteri. Se prezintă sub formă de pături sau straturi textile simple şi rezistente, cu
grosimi de până la 1 cm, lăţimi de 3 -10 m şi lungimi mari, ce sunt livrate în baloturi.
În practica utilizării geotextilelor, la construcţia depozitelor de deşeuri, se utilizează
o serie de semne convenţionale, care se prezintă în figura 2.
Fig. 20 Semne convenţionale pentru GT şi funcţiile lor
Larga aplicabilitate practică a GT în toate domeniile construcţiilor a condus la

dezvoltarea rapidă a producţiei de serie a acestor materiale în toate ţările lumii: Germania:
secutex, terrafix, depotex, filter KB1, monofelt, warzener banvlies; S.U.A.; filterx,
monofilter, poly-filter, mirafi, nicolou; Anglia: terram, typar, parawels, geojute, lotrac,
greenfix, tensar MAT; România: madril (PM, D, Pm, Pr, M, V, S-3), terasin, madritex,
netesin, madrifor, drenatex.
Geomembranele, (GM): sunt materiale impermeabile (etanşe) obţinute cu prioritate
din polietilenă sub formă de folii, cu grosimi de 0,5… 5,0 mm, lăţimi de 5,0…10,0 m şi
lungimi de cca 100…200 m, fiind livrate în baloturi rulate.
Constructiv, principalele tipuri de geomembrane sunt următoarele:
GM - HDPE clasice și GM - HDPE cu rugozitate: pe una sau ambele feţe, pentru
mărirea aderenţei foliei GM pe taluzele protejate. Prezenţa rugozităţii permite mărirea
unghiului taluzului cu cca 10°;
GM - HDPE cu strat conductiv electric, se utilizează la depozitele de deşeuri la care
se face o monitorizare a calităţii lucrării. Această calitate este conferită de amplasarea pe
faţa inferioară a GM a unui strat electric conductiv, (figura 21), depistarea este realizată
cu ajutorul unui dispozitiv ce măsoară diferenţa de potenţial;
36
PDM
Fig. 21 Dispozitivul pentru depistarea defecţiunilor de etanşeitate

GM - HDPE cu strat reflectorizant: când se doreşte o diminuare a supraîncălzirii
acoperişului depozitelor datorate radiaţiei solare.
Îmbinarea foliilor se poate realiza: prin suprapunere, coasere locală, lipire cu
adezivi şi sudare prin procedee termice.
Metoda de îmbinare prin sudare, deşi este mai scumpă, are avantajul siguranţei
etanşeităţii continue şi al unei productivităţi de realizare mult mai ridicată. Soluţiile de
sudare sunt prezentate în figura 22, deosebindu-se două variante: a - prin simpla sudare
şi b - prin sudare plus extrudare.
Soluţii de îmbinare etanşă a foliilor de GM
La noi în ţară cele mai căutate sunt cele de tip UPSUPLAST sau CARBOFOL
produse de firma Naue FaserTechnik (Germania), diversificate şi ele la rândul lor prin
grosimi, dimensiuni în plan ale foliei, rezistenţe mecanice, chimice şi destinaţie
constructivă.
Geogrilele (GG) sunt produse utilizate în lucrările de terasamente, având ca
principal rol constructiv preluarea eforturilor de întindere (armarea pământurilor).
Utilizarea lor conferă construcţiilor (cu precădere terasamentelor) rezistenţe şi
fiabilitate sporite, economii la alte materiale, costuri tehnologice şi manoperă.
37
PDM
Sunt executate din polietilenă de înaltă densitate sau polipropilenă şi se prezintă sub
forma unor reţele de forme diverse, cu goluri mari (I, L = 10…140 mm) şi se livrează de
producător în baloturi rulate. În figura 23 se prezintă mecanismul de depozitare al
deşeurilor în geogrile de tip Tensar. Datorită masei specifice reduse montarea geogrilelor
este simplă, legătura dintre plase (reţele) făcându-se prin coasere sau legare. Nu sunt
sensibile la granulele mai mari din straturile de umplutură, au o flexibilitate ridicată şi
sunt inerte din punct de vedere chimic.
Golurile reţelelor, funcţie de destinaţia tehnică, pot avea diverse forme:
- pătrate, dreptunghiulare (propriu - zise, alungite), romboidale.
Indiferent de tipul lor, geogrilele au următoarele caracteristici tehnice:
- suprafaţa golurilor este foarte mare în comparaţie cu cea a nervurilor, sau
podeţelor (în noduri - grosimile sunt de 2 - 3 ori mai mari în nervuri);
- rezistenţele mecanice transversale sunt superioare celor longitudinale;
- preiau forţele de întindere a materialului pe care se aştern (pământ), prin
intermediul forţelor de frecare.
- masă redusă (sub 1 kg/m2);
- inerte chimic şi microbiologic;
- rezistente la eforturi de întindere şi tasări neuniforme.
Fig. 23 Mecanismul de încleştare al geogrilelor
Sunt comercializate în baloturi rulate cu lăţimi de 1,5 …6,0 m şi lungimi cuprinse

între 30… 100 m, funcţie de tipul și structura lor.
Sunt obţinute din polietilenă simplă sau cu adaos de cca (1 - 2)% negru de fum,
prezentând:
- structură plană, când sunt realizate din folii de polietilenă prin ştanţare şi etirare
(extensia plană la o temperatură controlată) sau din fire de polietilenă prin termosudare
(plase);
- structură spaţială (tridimensională), când sunt realizate prin termosudura firelor
de polietilenă.
38
PDM
Geocompozitele (GC) sunt realizate din diverse combinaţii între materialele
anterior prezentate (GT, GM, GG, GR) şi alte materiale (bentonită, nisip) îndeplinind
funcţiuni comasate sau extinse în raport cu cele ale materialelor din alcătuire.
Principalele tipuri de geocompozite sunt:
a) Compozite GT cu miez de materiale profilate: sunt utilizate pentru
îmbunătăţirea calităţilor filtrant - drenante;
b) Compozite geotextile - geomembrane: sunt utilizate pentru creşterea
coeficientului de frecare dintre GM şi stratul suport sau cel de acoperire, pentru a proteja
geomembranele de degradări mecanice, pentru drenaj sub bariera de etanşare;
c) Compozite geomembrane - georeţele sunt utilizate pentru mărirea rezistenţei
mecanice a elementului de etanşare;
d) Compozite geotextile - geogrile: sunt utilizate pentru armarea asfaltului;
e) Compozite cu miez de material plastic sub forma unor tuburi sau alveole,
acoperite pe ambele feţe cu geotextile: sunt utilizate pentru consolidarea terenurilor
mocirloase.
Geocelule: sunt materiale cu structură tridimensională în formă de fagure şi sunt
utilizate pentru mărirea capacităţii portante a terenurilor slabe şi supraînălţarea corpurilor
depozitelor de deşeuri.
39

Curs PDM

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs PDM

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Procedee de depoluare a mediului

TEHNOLOGII DE PURIFICARE A AERULUI

Fig. 1 Împrăștierea poluanților în plan orizontal.

Împrăștierea poluanților pe verticală din surse fixe este prezentată în figura 2 .

Împrăștierea poluanților este întotdeauna influenţată de mişcarea aerului, care se

Fig. 4 Cenușă termocentrală

Poluanţii emişi din coşuri industriale formează egreta de dispersie. Considerând

Fig.5 Egreta de dispersie

Fig.6 Inversia termică

Curenţii de aer şi precipitaţiile ajută la purificarea aerului, prin procese fizice de

Tabelul 1.Caracteristicile ecologice ale unor poluanţi atmosferici.

În figura 7 se prezintă o clasificare generală și se indică procedeele de separare,

Fig. 7 Clasificare, caracteristici și procedeele de separare a particulelor solide

Hidrogenul sulfurat provine din vulcani, procese de putrefacţie, cocsificare,

Fig. 8 Schema producerii efectului de serã

Pe cale naturală, CO2 este consumat de plante în procesele de fotosinteză, se

Principalii vinovaţi sunt freonii, compuşi de tip clorofluorocarbon CFC, utilizaţi

Freonii au timpi mari de înjumătăţire, de zeci şi sute de ani, ceea ce le măreşte

Efectele ploilor acide

Aceste ploi au o sumă de efecte negative:

Estimarea emisiilor provenite de la surse

Tabelul 3 Controlul tehnic aplicat asupra proceselor la sursele de emisie importante

Procesul de Aerul contaminat

Procesul de Aerul contaminat

Procesul de Aerul contaminat

Procesul de Aerul contaminat

Procesul de Aerul contaminat

Procesul de Aerul contaminat

Procesul de Aerul contaminat

Agenţii industriali au de ales dintre 9 tehnici de depoluare, dar ei sunt adesea

Principalele procedee aplicate industrial sunt:

In cadrul procedeelor de desprăfuire dintre cele mai performante (filtru cu saci,

• adsorbţia pe cărbune activ, urmată de adsorbţia pentru recuperarea eventuală a

După 1970 observatorii caracterizează calitatea aerului la nivel local

TEHNOLOGII PENTRU REDUCEREA CONCENTRATIEI DE PRAF

- viteza de ieşire a gazelor trebuie să fie de 20 - 30 m/s, pentru a fi împrăştiate la

Praful este o componentă importantă a particulelor solid suspendate în aer, care

Filtre mecanice pentru desprăfuire

Camerele de desprăfuire (camere de decantare)

Fig. 10 Camere de desprăfuire.

Camerele de desprăfuire se dovedesc utile pentru dimensiuni de particule d100

Fig. 11 Camere de desprăfuire

Fig. 12 Separator conic

Particulele de praf cu inerție mai mare,

Fig. 13 Scheme ale separatoarelor prin

Asocierea celor două cauze conduce la o reducere bruscă a vitezei particulelor

Utilaje de separare prin centrifugare

Fig. 14 Schema de mişcare a particulelor în ciclon

Fig. 15 Multiciclon (baterii de cicloane sau cicloane celulare); in detaliu element de

1- mantaua aparatutui; 2 - placa tubulară inferioară; 3 - placa tubulară superioară;

Fig. 16 Tipuri constructive de cicloane

Fig. 17 Element multiciclon cu spirocon

Există şi o variantă în care elementele sunt montate înclinat (la 45 o),

Acest tip de multiciclon (Tubik) poate face şi o separare a prafului, în particule

Fig. 18 Multicicloane cu elemente montate la (la 45o), multicicloanele Tubik

Elementul de multiciclon este închis în partea superioară, în zona orientată către

Procedee de separare umede

Fig. 19 Ciclon cu pelicula de apă

Fig. 20 Ciclon cu pulverizare de apa

În acest caz, pe lângă pelicula de apă de pe peretele ciclonului (formată datorită,

Epuratoare cu tub Venturi

Fig. 21 Construcție tipică epuratoare cu tub Venturi

Instalaţia utilizează tot un ciclon care retine particulele aglomerate cu ajutorul

Fig. 22 Instalaţie de epurare a gazelor cu tub Venturi