INSTITUȚII EXECUTIVE: GUVERNUL

Fie că vorbim de state unitare sau federale, autoritare sau democratice, în peisajul
instituțional al acestora se vor regăsi structuri cu rol de a realiza puterea executivă. Asemeni unui
actor în scenă, aceste structuri se deosebesc prin „talentul” cu care realizează politica statului.
Din aceaste considerente, activitatea lor ii interesează în cea mai mare măsură pe cetățeni,
întrucât de activitatea și eficienta lor depinde în mare măsură realizarea aspirațiilor și intereselor
cetățenilor, asigurarea prosperității unei națiuni. Doctrina politică consemnaează două mari tipuri
de instituții executive: președintele (șeful statului și guvernul). Guvernul este acel organ care pune
în aplicare legile adoptate de legislativ și politicile publice. Creșterea statului bunăstării a sporit
enorm funcțiile statului și, pe cale de consecință, ale executivului. În mod obișnuit, oamenii tind să
identifice o instituție executivă cu guvernul.
Așa cum aceste instituții îndeplinesc și funcții de asigură direcţia generală a politicii
statutului, li se mai spune instituții de guvernare1.

1. Executiv: definiție, funcții și tipuri de executiv

Ce este reprezintă instituțiile executive?
Termenul „executiv” a fost definit atât în sens larg, cât și într-un sens îngust. În sens larg
prin executiv se înțelege toți funcționarii, deținătorii puterii politice (Executivul politic) și
funcționarii publici permanenți care întreprind executarea legilor și politicilor și conduc
administrația statului.
În forma sa îngustă, prin executiv se înțelege doar șefii executivi - șeful statului și miniștri,
adică Executivul politic. Rolul acestora este de a conduce structurile guvernamentale, de a formula
politici și a supraveghea punerea în aplicare a legilor și a politicilor guvernamentale. În forma
îngustă, funcția publică și funcțiile administrative nu sunt incluse în domeniul executivului.
În mod tradițional, doar semnificația îngustă a fost acceptată de politologi. Cu toate acestea,
în timpurile moderne, executivul este definit în forma sa mai largă și acoperă atât Executivul politic,
cât și Serviciul public.
„În sens larg și colectiv, instituțiile executive reprezintă totalitatea tuturor funcționarilor și agențiilor care sunt
preocupate de executarea voinței statului, deoarece acea voință a fost formulată și exprimată în termenii legii.”
„În sensul său cel mai larg, executivul este format din toți oficialii guvernamentali, cu excepția celor care defășoare
activitate legislativă sau judiciară. Acesta include toate agențiile guvernamentale care sunt preocupate de conducerea
statelor, așa cum este exprimată în termenii legii. ” Gettell
Aceste două definiții arată clar că executivul include executivul politic (miniștri și șeful statului) și executivul
permanent nepolitic (funcția publică sau birocrația). Executivul politic îndeplinește funcția de a elabora politici și de a
se asigura că toate legile sunt aplicate în mod corespunzător de către toate structurile guvernului guvernului.
Executivul permanent, adică birocrația / serviciul public, conduce administrația de zi cu zi și lucrează în
departamentele guvernamentale. Funcționează sub supravegherea și controlul executivului politic.

Instituții politice executive și instituții executive permanente: distincție

Executivul politic
Se compune din șeful executiv al statului și miniștri. Miniștrii sunt lideri politici. Aceștia
sunt în mare parte reprezentanți aleși ai populației și responsabili pentru toate deciziile și politicile
lor în fața publicului. Activitatea executivă politică a acestora este fixată în mandate. (4-6 ani ).
Acționează ca un executiv temporar în sensul că se schimbă după fiecare mandat. După
finalizarea unui mandat, pot deveni din nou miniștri dacă partidul căruia îi aparțin revine la putere
ca partid majoritar.
1
A se vedea: Cristian Pîrvulescu, Democraţie fără instituţii? Scurt excurs asupra rolului instituţiilor într-o democraţie.
http://arhiva.apd.ro/carteaalbastra/studiu.php
1
 Miniștrii sunt „amatori, non-experți și neprofesioniști”. Funcția lor este de a formula politici
și de a aproba aceste politici și legi de la Legislativ. Ulterior, aceste politici și legi ale statului sunt
puse în aplicare de către funcționarii publici, care lucrează sub controlul executivului politic.
Executivul politic conduce guvernul. Fiecare ministru este șef al unui minister / departament sau al
unei părți a guvernului.
Executivul permanent non-politic (funcționari publici):
Se compune din funcționari publici (birocrația) de la nivelurile inferioare la cele mai înalte.
Acesta efectuează administrarea de zi cu zi lucrând în departamentele guvernamentale. Funcționarii
publici sunt neutri din punct de vedere politic. Ei nu datorează loialitate niciunui partid politic.
Sarcina lor este de a aplica legile și politicile guvernului fără nicio considerație politică. Sunt
persoane special educate și instruite. Sunt experți și profesioniști. Acestea oferă sfaturi și opinii de
specialitate, precum și colectează, clasifică și prezintă date executivului politic pe baza căruia acesta
din urmă ia toate deciziile.
Odată numiți, funcționarii publici rămân în funcție până la atingerea vârstei de pensionare. ,
Ei primesc salarii regulate și fixe, structurile în care activează sunt organizate mai mult sau mai
puțin ierarhic.
Tipuri de instituții executive
Instituții uninominale și instituții colegiale
Atunci când toate puterile executive sunt în mâinile unui singur funcționar / lider, se
numește instituție uninominală. În India, Marea Britanie, SUA, Australia, Franța și multe alte state
acste tip de instituție este reprezentată de o singură persoană. În India, toate puterile executive sunt
alocate președintelui Indiei. La fel, conform Constituției SUA, puterea executivă este exercitată
președintele Statelor Unite ale Americii.
Când pentru execitarea puterii executive sunt învestite un grup de persoane sau într-un
comitet / consiliu / comisie și acestea sunt exercitate în mod colectiv de către toți membrii acestei
comisii / consiliu. În acest caz executivul este numit executiv plural sau colegial. De exemplu, în
Elveția, toate puterile executive au fost date Consiliului federal care este format din șapte membri.
Toți membrii exercită în mod colectiv toate puterile executive.
Cercetătorii din ştiinţa politică interesaţi de studii de caz asupra specificului românesc sau de studii
comparative, nu s-au pus de acord cu privire la echilibrul de putere între legislativ şi executiv şi în interiorul puterii
executive în stat, în România. Elementele care determină controverse sunt legate de existenţa a doi şefi ai executivului
desemnaţi prin mecanisme diferite, deci bucurându-se de tipuri diferite de legitimitate, dar şi de conflictul de
competenţe dintre ei. Interpretarea constituţională face posibilă, în funcţie de criteriul adoptat, constatarea preeminenţei
unuia sau altuia dintre cele două instituţii executive sau a unui echilibru mai mult sau mai puţin stabil. Adesea sunt luate
în calcul şi elemente informale din arhitectura sistemului politic, având în vedere figura simbolică dominantă a
preşedintelui ales direct, personalitatea sa6 sau poziţia sa în partidul de guvernare înainte de alegerea sa ca şef al
statului1.

2. Guvernul ca înstituție executivă

Puterea executiva într-un stat este impartita între Guvern și seful statului. De la stat la stat,
Guvernul poate purta diferite denumiri : Consiliu de Ministri, Cabinet etc. In functie de forma de
guvernământ, seful statului poate fi și seful Guvernului (republicile prezidentiale) sau poate avea
numai atributii simbolice, conducerea Guvernului fiind asigurata de primul-ministru. Practic, pentru
cazul concret al României, există două categorii de guvernanţi: Preşedintele şi Guvernul sau, altfel
spus, un executiv bicefal.
Tradiţional, guvernul central este definit ca reprezentand ministerele şi departamentele
executive, sub controlul ierarhic direct al unui ministru şi/sau primul ministru in sistemele
parlamentare sau al şefului statului in sistemele prezidenţiale. Aceste linii directe de răspundere

1
http://revistasferapoliticii.ro/sfera/172/art09-Lonean.php
2
furnizează un model de guvernare simplu şi stabil, în care elaborarea politicilor şi furnizarea
serviciilor revin sub responsabilitatea unui guvern clar răspunzător în faţa parlamentului şi în final,
a poporului.
În terminologia consacrată de doctrina administrativă occidentală, Guvernul are sarcina de a
realiza politica naţiunii; el este iniţiatorul, modelatorul şi executantul măsurilor de politică socială,
de redresare economică, de menţinere sub control a inflaţiei şi de stabilizare economică etc. El
răspunde de ordinea publică, de apărarea naţională, sau de raporturile statului respectiv cu alte state.
Conceptul de guvern comortă cel puţin trei accepţiuni:
1. Organ fundamental al aparatului statal, adică organ plasat în fruntea puterii executive ori a
structurii administrative statale;
2. Totalitatea organelor de vârf ale aparatului central, prin intermediul cărora se manifestă cele mai
înalte funcţii diriguitoare ale structurilor publice şi ale comunităţii naţionale. Potrivit acestei
versiuni, la guvernare participă fie guvernul în sens restrâns, fie parlamentul, fie şeful statului,
fie eventuala curte supremă de justiţie constituţională, şi în primul rând corpul electoral;
3. Totalitatea puterilor şi forţelor, nu numai a celor de aparat şi nu doar statale, capabile să dirijeze
evoluţiile politice ale comunităţii naţionale. Această vizuine contopeşte în realitatea guvernului
elemente de ordin statal, precum şi forţe organizate ale societăţii civile şi politice, cum sunt
partidele, sindicatele.
Unii autori (Almond şi Powell) văd în guvern ”O totalitate de structuri abilitate cu
formularea şi executarea politicilor ce au caracter obligatoriu pentru populaţia unui teritoriu dat. ”
Un alt sens al termenului este cel de ”organ sau structură care execută legea”. Pentru ca legea să
poată să fie executată, este nevoie de a organiza executarea ei, de a pregăti cadrul material-
financiar, organizaţional şi metodic. De exemplu, pentru a aduce Legea cu privire la învăţământ este
nevoie de şcoli, licee, colegii, universităţi, care trebuie dotate cu mobilă, inventar, materiale
didactice etc., apoi sunt necesare programe de pregătire a specialiştilor, studenţi, profesori, burse,
salarii etc.
Din punctul de vedere al modului în care este reglementat rolul Guvernului în mecanismul
politic şi statal, Constituţiile diferitelor ţări, evidenţiază două situaţii mai pregnante, şi anume:1
1) Constituţii care fac o calificare expresă, uneori mergându-se până la rigoarea unei definiţii.
Astfel, în unele constituții este fixat exact rolul guvernului. În acet sens, guvernele pot îndeplini:
- Rol trihotomic (politic, legislativ şi administrativ, ca în cazul Spaniei şi Portugaliei;
- Rol dihotomic (politic şi administrativ, ca în cazul Franţei);
- Rol exclusiv politic (ex. Olanda, Grecia) sau un rol exclusiv administrativ (ex. Austria,
Norvegia).
Este însă de observat că, chiar şi în ţări ca Franţa, Guvernul îndeplineşte şi un rol legislativ,
dar acest rol nu este prevăzut expres în textul Constituţiei.
Vorbind de consacrarea rolului politic al Guvernului, se pot întâlni alte două situaţii:
a) Constituţii care dau dreptul Guvernului de a stabili exclusiv liniile politice naţionale pe plan
intern şi extern, iar execuţia este supusă controlului parlamentar (ex. Franţa, Germania, Grecia etc.);
b) Constituţii care dau dreptul Guvernului numai de a conduce politica generală a ţării, în limita
unor linii stabilite de Parlament, de regulă, cu prilejul votului de investitură (ex. Finlanda,
Portugalia, Spania) sau (după caz), de şeful statului (ex. Norvegia).
2) Constituţii care nu fac o calificare expresă, rolul Guvernului fiind determinat în urma
interpretării sistematice a Constituţiei.
Constituţia României stabileşte în art. 102 rolul şi structura Guvernului, şi anume: „Guvernul, potrivit programului
acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
1
Iorgovan, A. – Drept administrativ, p.126
3
administraţiei publice.” În ceea ce priveşte structura, „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică.” Din textul contituţional rezultă că Guvernul are un dublu rol:
- un rol politic, care constă în realizarea politicii interne şi externe a statului
- un rol administrativ, care presupune exercitarea conducerii generale a administraţiei publice

Din punct de vedere juridic, s-a conturat principiul că acele Guverne care sunt formate din
Prim-Ministru şi membri, deci fără un nivel ierarhic intermediar, se numesc Guverne cu structură
simplă (uniorganică); iar cele care conţin o atare ierarhizare se numesc Guverne cu structură
ierarhică (biorganică). Majoritatea Constituţiilor reglementează o structură simplă (ex. Italia,
Suedia, Danemarca); unele constituţii reglementează expres structura ierarhică (ex. Austria, Spania,
Grecia).
In cele mai multe cazuri, guvernul este constituit din doua componente distincte:
a) seful guvernului, care poarta diferite denumiri: prim-ministru, presedinte, seful cabinetului,
premier;
b) guvernul propriu-zis, format din ministri, secretari de stat, etc.
3. Tipuri de guverne
În principal, două criterii esențiale se au în vedere pentru realizarea unei tipologii privind
formele prin care se pot exprima structurile guvernamentale:
- Calitatea membrilor în guvern;
- Numarul partidelor politice ce formeaza guvernul.
Dupa calitatea membrilor în guvern, acestea pot fi:
a) guverne politice;
b) guverne tehnocratice;
c) guverne militare.
Guvernul politic. În desemnarea membrilor unui asemenea guvern primează componentă politică,
aceștia fiind membrii marcanți ai partidului sau formațiunii politice aflate la putere. Ei sunt prin
excelență oameni politici, fiind numiți miniștri. Calitatea de membru într-un asemenea guvern
înseamnă o dubla responsabilitate: una profesională și una politică. Responsabilitatea profesională
se referă la gestionarea și administrarea treburilor ministerului și a guvernului; responsabilitatea
politică se manifestă în legătură directă cu partidul sau formatiunea politica carei ii apartine si o
reprezinta. In multe situatii responsabilitatea politica este mai pregnanta, decat cea profesionala.
Sustinerea politica a unui asemenea guvern este foarte clara, ea vine numai din partea partidului sau
a fortelor care detin majoritatea in parlament, deci a puterii. Este o sustinere prin excelenta politica.
Aceleasi conotatii politice le capata si programul unui guvern politic. El va reflecta si promova
interesele, optiunile, aspiratiile fortei politice sustinatoare. Va fi principalul sau instrument in
realizarea si aplicarea propriei sale politici. In practica politica, guvernele politice sunt cele mai
dese tipuri intalnite, uzitate.
Guvernul tehnocratic. Guvernele tehnocratice sunt tipuri de guverne relativ noi aparute in practica
politica. Ele se constituie in situatii deosebite cum ar fi o criza politica prelungita si acuta care face
imposibila sustinerea in continuare a unui guvern politic. In aceasta situatie se apeleaza la un guvern
de specialisti, neinregimentati politic, fie pentru a continua guvernarea in vechea structura politica,
fie, in cele mai multe cazuri, pentru a gestiona treburile politice pana la constituirea noului guvern si
a pregati si realiza alegerile generale anticipate sau la termen. Se deosebesc de guvernele politice
prin urmatoarele elemente:
- membrii acestor guverne nu sunt oameni politici, ci specialisti in domeniile vietii sociale,
economice, culturale si politice;
- nefiind inregimentati politic, membrii unui asemenea guvern nu sunt purtatorii unei
responsabilitati politice, ci numai a uneia profesionala, aceasta decurgand din gestionarea si
administrarea corecta si eficienta a obligatiilor ce le revin din calitatea lor de membrii ai
guvernului;

4
- neavand coloratura politica, membrii guvernului tehnocratic nu vor promova un anume program
politic. Programul politic al unui asemenea guvern nu va fundamenta si promova interesele unui
anumit emitent politic, ci acesta se va limita la interesele generale de moment, la atributiile si
competentele cu care a fost investit si abilitat;
- neangajarea politica a guvernului tehnocrat va face ca sustinerea sa sa nu vina numai dintr-o
anumita parte a parlamentului, ci aceasta va fi corelata cu interesele imediate sau de perspectiva
ale fortelor politice parlamentare, ale modului cum deciziile, masurile intreprinse si aplicate de
respectivul guvern vor corespunde cu interesele particulare ale partenerilor politici si generale
ale societatii.
Într-o lume dominata de politic si mai ales de interese politice, durabilitatea, viabilitatea
unor asemenea guverne este foarte mica1. in Romania postdecembrista in cursul anului 1992 a
functionat un asemenea guvern condus de Theodor Stolojan.
Guvernele militare. Guvernele militare sunt instalate de grupuri ale armatei. De regula
acestea se impun prin forta, in urma unei lovituri de stat. Seful guvernului si membrii acestuia sunt
ofiteri, ei detin si exercita puterea in numele armatei. In cele mai multe cazuri se instaureaza un
regim nedemocratic, dictatorial. Constitutia, activitatea partidelor politice si altor institutii
democratice este suspendata. Are loc o grava limitare sau lichidare a drepturilor si libertatilor
cetatenesti. Guvernarea se realizeaza prin mijloace militare, decrete, ordonante, institutii. In istorie
au fost insa si cazuri cand unele guverne militare au intreprins masuri democratice: nationalizare,
reforme agrare, limitari ale capitalului strain, incurajari ale celui autohton, etc.
Dupa numarul partidelor politice care participa la formarea guvernului, acestea pot fi:
Guvern monocolor format din reprezentantii unui singur partid politic, cel care detine
majoritatea in parlament si puterea. De regula aceste guverne sunt caracteristice regimurilor
totalitare, dar nu putine au fost cazurile cand asemenea guverne s-au constituit in anumite perioade
si in societatile democratice.
Guvernele de coalitie sunt constituite din reprezentantii mai multor partide politice, care fie
ca au format o coalitie electorala si au castigat alegerile sau pentru a obtine majoritatea in parlament
si a forma guvernul sunt nevoite sa se alieze.
Pentru buna si eficienta functionare a guvernelor de coalitie, este nevoie de o apropiere
doctrinara si pragmatica. In caz contrar, acolo unde se intalnesc si se intrepatrund optiuni, interese
ideologice si politice diferite , are de suferit programul de guvernare si mai ales realizarea sa in
practica2.
Guverne de uniune nationala. Asemenea guverne se formeaza in situatii cu totul deosebite:
- o criza politica acuta care nu da posibilitate la constituirea unui alt tip de guvern;
- stare de razboi, mari tensiuni si conflicte sociale, calamitati naturale etc.
Guvernele de uniune nationala se formeaza din reprezentantii celor mai importante partide si
formatiuni politice ale societatii. Durata mandatului unor asemenea guverne este in legatura directa
cu perioada crizei care a generat necesitatea instaurarii lor. Sunt guverne impuse de situatii si stari
exceptionale, ele nu sunt caracteristice unei dezvoltari normale si democratice.
4. Formarea guvernelor
Acest proces este specific fiecarei societati în parte, dar sub actiunea unor factori, cum ar fi:
- natura regimului politic si a sistemului constitutional;
- forma de guvernamant;
- locul si rolul, atributiile si prerogativele celorlalte institutii ale puterii de stat in sistemul
vietii politice, in principiu al parlamentului si institutiei sefului statului.
1
În Romania postdecembrista in cursul anului 1992 a functionat un asemenea guvern condus de Theodor Stolojan.
2
Asemenea guverne de coalitie au functionat si in Romania postdecembrista, in perioada 1992-1996 si 1996-2000.

5
 In cazul regimurilor totalitare, guvernul este principalul instrument de executare a puterii si
de aceea, atat formarea, cat si activitatea sa este total dependenta de cei care detin puterea.
In societatile democratice, desi guvernul este expresia indirecta a vointei electoratului, a majoritatii
acestuia, acest fapt trebuie relevat chiar din momentul constituirii sale. In cadrul acestui proces, un
rol important il joaca forma de guvernamant: monarhica, prezidentiala sau parlamentara. Asa de
exemplu, in forma de guvernamant monarhica, unde monarhul detine importante prerogative
executive si legislative, el poate avea un rol major in formarea guvernului, in desemnarea sefului
acestuia si a membrilor sai, fapt realizat de regula printr-un decret regal. Un asemenea mod de
formare a executivului face ca acesta sa fie total sau in cea mai mare parte aservit monarhului,
constituind un important instrument in mana acestuia de expunere si realizare a propriilor interese
sau a celor din jurul sau. O consecinta directa a unui asemenea fel de constituire a guvernului, este
aceea ca monarhul poate oricand revoca, suspenda atat pe seful guvernului, cat si pe membrii
acestuia, avand astfel un control direct si permanent asupra executivului.
Asemenea situatii se intalnesc in monarhiile din Maroc, Iordania, Arabia Saudita etc.
In schimb, alta este situatia in constituirea guvernului, acolo unde forma de guvernamant
este republica prezidentiala, parlamentara sau unde monarhul domneste, dar nu guverneaza. In
aceste societati democratice vom intalni o diversitate de situatii, roluri ale sefului statului si
parlamentului in constituirea guvernului. Principiul, de la care se porneste este acela ca el trebuie sa
exprime vointa majoritatii politice din parlament, iar pentru a guverna trebuie sa aiba sprijinul
acestei majoritati parlamentare.
In unele republici parlamentare, legislativul are un rol major in desemnarea sefului
executivului si a celorlalti membri ai guvernului. Asa este situatia in Germania, Italia sau
monarhiile parlamentare din Anglia, Olanda, Belgia, Suedia, Japonia, etc.
In unele republici prezidentiale, ca Franta, Rusia, S.U.A., seful statului exercita un rol
important in construirea si functionarea guvernului, fara ca aceasta sa insemne eludarea sau
incalcarea a puterii legislativului. Mai mult, in S.U.A., presedintele este si seful executivului, el
formeaza echipa si conduce guvernul.
Procesul constituirii guvernului pana la exercitarea atributiilor sale cunoaste mai multe
momente:
a) desemnarea sefului executivului si constituirea echipei guvernamentale;
b) elaborarea programului de guvernare;
c) obtinerea votului de investitura din partea parlamentului;
d) depunerea juramantului de credinta.
Desemnarea. In cele mai multe sisteme constitutionale, seful statului, dupa discutii cu liderii
partidelor parlamentare, la propunerea partidului sau formatiunii politice ce detine majoritatea
parlamentara, desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru sau sef al executivului.
Acesta, la randul sau, intr-un termen limitat de cele mai multe ori de 15 zile, isi va forma echipa
guvernamentala, desemnandu-si ministrii. In cazul guvernelor de coalitie, desemnarea ministrilor se
face in functie de procentul obtinut de fiecare partid in parte, in alegerile parlamentare, dupa un
algoritm matematic sau in baza unei anumite intelegeri politice. Nu putine sunt cazurile cand
partidele din coalitie impun peste vointa premierului anumiti candidati la portofoliile ministeriale.
Programul de guvernare exprima coordonatele generale, strategice de politica interna si
externa pe care le va adopta, urma si realiza guvernul, optiunile, solutiile, directiile majore in care
acesta va orienta si conduce viata sociala. Orice program de guvernare va reflecta optiunile
ideologice si doctrinare, interesele si aspiratiile fortei politice aflate la putere, facandu-se purtatorul
si realizatorul acestora.
Votul de investitura. Pentru a fi legal constituit, a putea sa functioneze si a avea autoritate,
guvernul si programul sau trebuie sa obtina votul de investitura sau de incredere din partea
parlamentului. In cele mai multe situatii acest vot se acorda cu majoritati simple, adica 51% din

6
votul parlamentului. In caz de abtinere, guvernul este legal constituit. In caz contrar candidatul la
sefia executivului va depune mandatul sefului statului si se va relua procesul formarii guvernului.
Juramantul de credinta se depune de seful guvernului si membrii sai in fata sefului statului
sau a celei mai inalte autoritati in stat. El simbolizeaza momentul cand guvernul in intregul sau isi
incepe executarea efectiva a mandatului. El este mai mult un simbol de credinta al acestuia fata de
natiune.
Durata mandatului guvernului difera de la un sistem constitutional la altul. Fiind emanatia
parlamentului sustinut de acesta, in mod normal durata mandatului guvernului trebuie sa fie corelat
cu cel al legislativului. Acest lucru este determinat si de faptul ca desi cele doua puteri sunt
separate, in actul conducerii ele se afla intr-o relatie de interdependenta, de interconditionare, fara
existenta si functionalitatea unuia nu este posibila existenta celuilalt. Fara aceasta corelatie si relatie
de interconditionare reciproca, nu se poate realiza actul de conducere social-politic. In cele mai
multe cazuri durata mandatului executivului este de patru sau cinci ani, sunt insa si exceptii de sase
sau chiar sapte ani ca in Franta. Se intelege prin durata mandatului guvernului acea perioada de
timp scursa din momentul depunerii juramantului de credinta de catre acesta, pana la depunerea
juramantului de urmatorul guvern.
In situatii deosebite, stare de razboi, mari calamitati si tensiuni sociale, printr-o lege speciala
emisa de legislativ, durata mandatului executivului poate fi prelungita.
Remaniere guvernamentala. In cursul unui mandat, unul sau mai multi membri ai
guvernului pentru activitati necorespunzatoare, ineficienta, abuz de putere, depasire de atributii,
compromitere morala, civica, politica pot fi inlocuiti cu alti ministri. Acest proces poarta numele de
remaniere guvernamentala. Calitatea de membru al guvernului poate inceta si din alte cauze:
imbolnavire grava, demisie, deces, incompatibilitate, condamnare definitiva si irevocabila etc.
5. Functiile instiuțiilor executive:
 Aplicarea legilor:
Funcția principală a executivului este de a aplica legile și de a menține legea și ordinea în
stat. Ori de câte ori are loc o încălcare a legii, este responsabilitatea executivului să blocheze
încălcarea și să îi aducă pe infractori la carte. Fiecare departament guvernamental este responsabil
pentru punerea în aplicare a legilor și politicilor referitoare la activitatea sa. Pentru menținerea legii
și a ordinii în stat, executivul organizează și menține forța de poliție.
 Funcții de numire a autoritățior publice:
Toate numirile majore sunt făcute de șefii executivului. De exemplu, președintele Indiei
numește șeful judecătorului și alți judecători ai Curții Supreme și ai Înaltei Curți. Ambasadori,
avocatul general al Indiei, membri ai Comisiei de servicii publice a Uniunii, guvernatori ai statelor
etc.
La fel, președintele Statelor Unite face un număr foarte mare de numiri cheie. Toți secretarii
care conduc diverse departamente guvernamentale, judecătorii Curții Supreme și alte instanțe
federale, oficialii federali din state etc., sunt numiți de președintele SUA. Cu toate acestea, toate
aceste numiri necesită aprobarea Senatului SUA (Camera superioară Congresul SUA, adică
Parlamentul).
 Funcții de încheiere a tratatelor:
Este responsabilitatea executivului să decidă ce tratate urmează să fie semnate cu ce alte țări.
Executivul negociază tratatele în conformitate cu procedura definită de dreptul internațional și, de
asemenea, în conformitate cu prevederile constituției statului.
Fiecare tratat este semnat de un membru al executivului. Majoritatea tratatelor necesită, de
asemenea, ratificarea acestora de către instituția legislativă a statului. Este din nou responsabilitatea
executivului să asigure aprobarea legislativă a tratatelor semnate de acesta.

7
 Funcții de apărare, război și pace:
Una dintre funcțiile cheie ale statului este apărarea și păstrarea unității și integrității țării și
protejarea acesteia în cazul unei agresiuni externe sau a unui război. Este responsabilitatea
executivului să întreprindă această lucrare. Funcțiile îndeplinite de executiv sunt organizarea
militarilor pentru apărarea statului, pregătirea și lupta împotriva războiului, dacă este necesar, și
negocierea și semnarea soluționării păcii după fiecare război.
Executivul este judecătorul final al naturii amenințării la adresa securității țării. Are funcții
legate de legiferare:
Adoptarea legislației este în primul rând funcția legislativului. Cu toate acestea, executivul
joacă și un rol în procesul legislativ. Și în această sferă rolul executivului a crescut. Într-un sistem
parlamentar, miniștrii sunt, de asemenea, membri ai legislativului și joacă un rol principal în
procesul legislativ.
Întrebat dacă faptul că aproape toţi membrii guvernului sunt candidaţi la alegerile parlamentare programate
pentru 6 decembrie ar putea influenţa activitatea guvernului, Klaus Iohannis, preşedintele României, a declarat:
„[…] mie mi se pare normal, deci normal, ca majoritatea membrilor unui guvern să fie parlamentari. Altfel,
ajungem foarte repede la un guvern de esență mai degrabă tehnică, care este posibilă. Şi noi am avut un astfel de
guvern, dar numai în situații foarte speciale. Deci, în mod uzual – și asta nu numai la noi, și în țările cu democrații mai
consolidate, mai rodate – marea majoritate a membrilor guvernului sunt și parlamentari.”
Afirmația lui Klaus Iohannis este parțial adevărată. Deşi întâlnită în multe state democratice, varianta în
care membrii guvernului sunt şi parlamentari nu poate fi considerată uzuală. În majoritatea statelor cu sisteme
prezidenţiale nu este permis ca membrii guvernului să ocupe un loc în parlament, iar în multe democraţii consolidate, ca
Suedia, Norvegia, Belgia sau Olanda, parlamentarii nu pot face parte din guvern [1]
Sursa: https://www.factual.ro/declaratii/iohannis-despre-guvern-si-parlamentari/

 Funcții de inițiativă legislativă / funcții delegate:

Guvernul nu este numai un simplu executant al politicii parlamentului, ci el insusi participa
la elaborarea si realizarea politicii statale. Acest fapt se realizeaza prin initiativa legislativa.
Initiativa legislativa a guvernului este fireasca, normala si chiar obligatorie in conditiile cand alaturi
de parlament, guvernul este cel mai important partener in actul conducerii sociale. Prin initiativa
legislativa guvernul isi pune in practica programul de guvernare, politica sa generala.
Initiativa legislativa a guvernului consta atat in modificarea, eliminarea sau completarea
unor prevederi ale legilor existente, dar mai ales in elaborarea unor noi proiecte legislative. Aceasta
se face de fiecare ministru, membru al guvernului in parte dar si de guvern in ansamblul sau. Orice
initiativa legislativa este dezbatuta si aprobata de guvern, iar dupa ce s-au luat toate aprobarile si
avizele necesare si s-au facut corelatiile cu legile existente, insotit de expunerea de motive, proiectul
este inaintat parlamentului. Initiativa legislativa este intalnita in toate sistemele constitutionale,
diferenta constand in gradul de implicare. In Franta, 90% din legile adoptate au la baza initiativa
guvernului.
Emiterea de ordonante constituie un atribut important al guvernului in infaptuirea actului de
conducere social. Ea reprezinta o delegare, pe care legislativul o face catre guvern, o prelungire a
activitatii acestuia in domeniul legislativ. Motivatia emiterii de ordonante de catre guvern rezida in
urmatoarele cauze:
- infaptuirea programului guvernamental;
- fluidizarea activitatii legislative sau completarea ei cu noi acte normative mai ales intr-o perioada
de tranzitie de la un sistem social la altul;
- rezolvarea unor probleme curente ce nu suporta amanare pe timpul vacantei parlamentare
(notificarea unor tratate, acorduri incheiate cu alte state sau institutii internationale);
- situatii exceptionale.

8
 Nici in cadrul acestei activitati guvernul nu este independent, fiind controlat de legislativ
printr-o serie de parghii cum ar fi:
- delegarea guvernului in vederea emiterii ordonantelor se face de catre parlament printr-o lege
speciala in care este prevazut domeniul, perioada emiterii ordonantelor;
- orice ordonanta emisa de guvern, indiferent de forma ei este supusa aprobarii parlamentului;
- ordonantele emise nu privesc domenii ale legilor organice, deci legi de importanta majora;
Sistemul de funcții delegate a sporit considerabil rolul legislativ al executivului. În cadrul
acestui sistem, legiuitorul deleagă o parte din competențele sale legale executivului. Executivul face
apoi reguli pe baza acestor puteri. Cantitatea de legislație delegată făcută de executiv depășește cu
mult legile adoptate de legislativ.
In practica social-politica se cunosc doua tipuri de ordonante guvernamentale: ordonante
simple si ordonante de urgenta.
Indiferent de tipul lor, ordonantele constituie o importanta parghie de care dispune guvernul
pentru a infaptui politica. Important este sa nu se abuzeze de acest atribut, intrucat ar putea da
nastere la tensiuni cu legislativul, la subordonarea sau subminarea atributelor acestuia si ar putea
deschide calea, posibilitatea instaurarii unei dictaturi sau a unor regimuri nedemocratice,
neconstitutionale.
Si in Romania post decembrista toate guvernele, mai mult sau mai putin justificat, s-au
folosit de aceasta prerogativa, in special guvernele din perioada 1996-2000, Victor Ciorbea, Radu
Vasile.
În contextul adoptării celor 25 de ordonanțe cu o seară înainte de moțiunea de cenzură care a îndepărtat PNL
de la conducere, Ludovic Orban a afirmat pe 5 februarie 2020:
„Adoptarea ordonanţelor de urgenţă se face şi fără avizul Consiliului Legislativ. Ele toate se duc la Consiliul
Legislativ. Evident că ordonanţele se aprobă sub rezerva includerii observaţiilor Consiliului Legislativ.”
Afirmația premierului interimar este trunchiată. Adoptarea ordonanţelor de urgenţă se poate face şi fără
avizul Consiliului Legislativ, însă guvernul este obligat să-l ceară [2].
În 27 iunie 2020, senatorul PSD Robert Cazanciuc a scris pe Facebook că: 
„În Monitorul Oficial al României tocmai ce s-a publicat OUG 100! Da, stimaţi concetăţeni, în numai 6 luni guvernul
Orban a emis cel mai mare număr de OUG-uri văzut vreodată!”
Afirmațiile făcute de Robert Cazanciuc sunt false. Între 1992 și 2020, au mai fost 3 ani în care Guvernul a emis mai
mult de 100 de OUG-uri în primele șase luni [3]. 

 Funcții financiare:
Legiuitorul este custodele tuturor finanțelor. Are puterea de a impune sau de a reduce sau
elimina un impozit. Cu toate acestea, în practica reală, executivul exercită o serie de funcții
financiare. Are responsabilitatea de a pregăti bugetul. Propune perceperea de noi impozite sau
modificări ale structurii și administrației fiscale. Acesta colectează și cheltuiește banii așa cum este
adoptat de legiuitor.
Executivul decide modalitățile și mijloacele prin care trebuie colectați și cheltuiți banii. El
formulează toate politicile și planurile economice. Acesta ia măsuri adecvate pentru reglementarea
producției și distribuției de bunuri, a ofertei de bani, a prețurilor și a exporturilor și importurilor.
Contractează împrumuturi străine, negociază ajutoare externe și menține credibilitatea financiară a
statului.
 Unele funcții semi-judiciare:
Numirea judecătorilor de către executiv este considerată cea mai bună metodă de asigurare a
independenței sistemului judiciar. În aproape toate sistemele democratice, șeful executivului are
puterea de a numi judecători. Mai mult, el are dreptul să acorde iertare, amânare și amnistie

9
infractorilor. În cadrul sistemului de adjudecare administrativă, agențiile executive au puterea să
audieze și să decidă cazuri care implică anumite domenii de activitate administrativă.
 Acordarea titlurilor și onorurilor:
O altă funcție importantă a executivului este de a acorda titluri și onoruri oamenilor ca
recunoaștere a serviciilor lor meritorii acordate națiunii. Astfel de persoane care fac o muncă
lăudabilă în sferele lor de activitate respective - artă, știință, literatură etc. primesc titluri de către
executiv.
De asemenea, acordă titluri unui astfel de personal de apărare care arată curaj exemplar și
devotament față de datorie în timpul războiului sau păcii. Chiar și cetățenilor obișnuiți li se acordă
onoruri ca recunoaștere a meritoriei lor pentru societate. Toate deciziile în acest sens sunt luate de
executiv. Acestea sunt funcțiile majore îndeplinite de Executiv. Executivul a apărut într-adevăr ca
cel mai puternic organ al guvernului.
 Asumarea / angajarea răspunderii
Aceasta functie, desi este destul de des intalnita, nu este prevazuta in toate sistemele
constitutionale. In esenta, ea consta in angajarea raspunderii guvernului fata de parlament asupra
unui program de politica generala, a unui proiect legislativ sau a unui pachet de proiecte legislative.
Daca parlamentul sau 1/3 din membrii sai nu depun motiune de cenzura la asumarea raspunderii de
catre guvern sau, daca respectiva motiune este respinsa de parlament, asumarea de raspundere sau
proiectul legislativ se considera adoptat.
In cazul in care, in termen de trei zile de la asumarea raspunderii de catre guvern, se depune
motiune de cenzura si aceasta trece, adica este votata de majoritatea parlamentara, guvernul este
demis.
 Funcția de promulgare
Promulgarea legii este momentul final al vastului si complexului proces de elaborare a legii.
Ea apartine executivului. In cazul in care seful executivului este seful statului (presedinte, monarh)
promulgarea legii se face de catre acesta (ex. S.U.A., Franta, Rusia, Romania, etc.). In situatia cand
seful executivului este primul-ministru sau monarhul a renuntat la aceasta prerogativa (ex. Anglia,
Olanda, Belgia, Suedia, Japonia), promulgarea legii ii revine primului - ministru.
Aceasta competenta de promulgare a legii de catre seful guvernului este intalnita acolo unde
presedintele sau monarhul are numai un rol decorativ, reprezentativ.
In Romania, presedintele in calitatea sa de sef al statului promulga legea. El se poate opune
acesteia, poate propune modificari ale ei si o poate returna parlamentului. Parlamentul poate sau nu
sa tina cont de sugestiile presedintelui, iar daca este votata din nou de parlament in termen de 10
zile, chiar daca nu este promulgata de presedinte ea se promulga automat.
Promulgarea legii de catre seful guvernului acolo unde se realizeaza, constituie un important
mijloc al executivului de orientare a politicii si de infaptuire a acesteia.
Funcțiile Guvernului României (Codul administrativ)
Funcții Conținut
Funcția de strategie Elaborează strategii de punere în aplicare a Programului de guvernare;
Funcția de implementare Pune în aplicare Programul de guvernare
Funcția de reglementare Asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea
realizării obiectivelor strategice
Funcția de administrare a proprietății Asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și
statului gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil
Funcția de reprezentare Asigură, în numele statului reprezentarea pe plan intern și extern, în domeniul
său de activitate

10
Funcția de autoritate de stat Asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în
domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale, precum și în
domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor
care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Realizarea in practica a acestor functii se face de guvern prin ministere, institutiile politice
ale administratiei locale (prefecturi-prefect, consilii judetene, primari, consiliile locale) precum si
prin institutiile descentralizate de la nivelul fiecarui judet.
Ministerele sunt conduse de ministri, departamentele au in fruntea lor secretari de stat, care
promoveaza si aplica politica guvernului, a ministerului in segmentul respectiv. Numarul
mnisterelor și departamentelor ministerelor variaza in functie de realitățile social-politice.
Din punct de vedere tehnic, structura organizatorică a unui guvern poate fi de trei tipuri:
1) Structura geografică. În această situaţie, miniştrii pot avea o competenţă definită prin
intermediul unei arii geografice şi ca atare ei se ocupă de toate afacerile publice relative la o regiune
dată. Acest sistem prezintă avantajul de a trata problemele particulare ale unei porţiuni dintr-un
teritoriu, dar cu toată această individualizare, nu contribuie la accentuarea autonomiei regiunii în
cauză.1
2) Structurarea verticală, care presupune că delimitarea atribuţiilor între ministere se
poate efectua pe verticală. În acest caz, fiecare ministru are competenţa de a coordona toate
problemele legate de un sector/grup de sectoare al afacerilor de stat (învăţămînt, agricultură,
externe). Acest tip de structură este practicat în mod curent, deoarece permite o specializare tehnică
a ministerelor, indispensabilă mai ales în epoca modernă.
3) Structurarea orizontală, în care fiecare ministru are competenţa de a trata una sau mai
multe probleme comune tuturor sectoarelor de activitate ale statului. Dacă unui ministru i se
atribuie domeniul investiţiilor, el va fi competent pentru toate tipurile de investiţii efectuate de stat,
mergând de la întreprinderi publice, până la sănătate sau învăţământ. Întrepătrunderea pe orizontală
cel mai des întâlnită este cea dintre ministerul Finanţelor şi alte ministere economice.
Structura orizontală facilitează coordonarea atribuţiunilor (afacerilor), dar este dificilă generalizarea
sa, întrucât în epoca modernă, este indispensabilă o anumită specializare tehnică a ministerelor.
Caracteristici esenţiale ale ministerelor
Numărul ministerelor guvernului şi structura acestora se schimbă constant. Majoritatea
noilor guverne schimbă structura cabinetului şi numărul de ministere. In general, dimensiunea şi
numărul ministerelor in guvernele ţărilor OECD au crescut rapid incepand cu anul 1950, apoi s-au
stabilizat la mijlocul anilor 1980 şi incepand de atunci chiar au inceput să descrească pentru
anumite sectoare ale economiei.
Este imposibil de tras concluzii generale dacă marile organizaţii ministeriale sunt mai bune
in comparaţie cu micile organizaţii sau invers. Depinde de natura funcţiilor, de reglementările
instituţionale, de obiectivele manageriale care sunt urmărite şi de cultura organizaţiilor. In general
micile organizaţii oferă o concentrare mai puternică şi un control transparent dar reprezintă o
colectivitate dificilă. Organizaţiile mai mari pot oferi economii de scară, pot transforma unităţile
care funcţionează slab in unităţi eficiente, dar pot lua decizii interne care ar trebui aprobate politic.2
Funcţiile de bază ale ministerelor
Functia ministerelor este peste tot aceeasi:
- de a programa activitatile care le suntincredintate, cu ajutorulcomisiilor ad-hoc,
- de a pregati proiectele de deciziipe care Guvernul trebuie sa le prezinte Parlamentului,
- de a asigura legatura cu autoritatile executive in plan local sau cu structurile locale
descentralizate, avand in competenta acelasi sector (in cadrul unei politici de descentralizare).

1
Debbasch, Ch. – Science administrative. Administration publique; Précis Dalloz; Paris; 1976; p.145
2
SIGMA, p.41
11
Principalele puncte tari ale ministerelor ca forme organizaţionale constau in faptul că sunt:
- multifuncţionale,
- relativ izolate de interferenţele politice asupra proceselor administrative (reguli privind
personalul şi management financiar),
- sensibile faţă de contextul politic,
- vizibile din punct de vedere democratic,
- forme organizaţionale durabile.
Principalele slăbiciuni sunt:
- posibila lipsă de competenţe principale,
- tendinţa acestora către un risc excesiv,
- inovaţie limitată şi o implementare limitată a managementului performanţei,
- cultura managerială cu puţină concentrare asupra cetăţenilor,
- posibila intervenţie politică asupra unor probleme unde miza reprezintă un interes special (o
parte a funcţiilor de reglementare).
Cel mai bine sunt folosite atunci cand este nevoie de o supraveghere directă a ministerului şi
de funcţii suverane (apărare), o lipsă a cuantificării, obiective politice care sunt ambigue sau
reprezintă subiectul unor schimbări rapide şi nepredictibile şi inaltă relevanţă politică. Prin urmare,
ministerul este cea mai adecvată formă organizaţională pentru toate activităţile multifuncţionale,
pentru dezvoltarea politicilor şi este preferat pentru toate funcţiile executive cu excepţia
grupărilor concentrate asupra acţiunilor şi activităţilor comerciale.
6. Concluzii
Instituțiile executive sunt anterioare apariției unor instituții legislative, judiciare sau
birocratice. Acestea s-au dezvoltat ca organisme care ajută, sfătuiesc și constrâng ulterior
conducătorii.
În sistemele parlamentare executivul de bază este un complex de instituții și actori, inclusiv
prim-ministru, cabinet, comitete de cabinet și departamente de coordonare, cum ar fi ministerul
finanțelor (Dunleavy 1990, p. 102). Sarcina executivului politic este conducerea. Executivul
reprezintă sediul puterii autoritare în societate și este însărcinat cu gestionarea afacerilor țării.
Gestionarea afacerilor țării implică mai multe funcții. Una dintre acestea este de a oferi o direcție
politicii naționale. „A guverna”, așa cum a declarat politicianul francez Pierre Mendes-France, „este
a alege”. În al doilea rând, conducerea executivă implică supravegherea implementării politicii.
Având în vedere amploarea și complexitatea guvernării moderne, aceasta este în sine o mare
provocare. În al treilea rând, executivul trebuie să mobilizeze sprijinul pentru politicile sale.
Deoarece implementarea în practică necesită conformitatea sau chiar cooperarea celor afectați,
obiectivele politicii nu vor fi atinse fără un anumit grad de sprijin politic. În al patrulea rând,
executivul este însărcinat cu conducerea ceremonială, simbolizând unitatea - reală sau presupusă - a
statului național. Funcția finală a executivului este conducerea în criză – exercitarea unei puteri
largi, nelimitate formal în situații de urgență. Când este necesară rapid și urgent o acțiune decisivă,
puterea trebuie concentrată pentru a fi efectivă. În două războaie mondiale, legislativele le-au
acordat președințiilor americani și cabinetelor britanice atât de multă autoritate încât au devenit, de
fapt, dictaturi constituționale. Cu toate acestea, necesitatea este întotdeauna pledoaria tiranului.
Regimul Stroessner din Paraguay, de exemplu, a menținut o „stare de asediu” timp de trei decenii,
permițându-i să suprime opoziția aproape după bunul plac.
Identificarea executivului nu este întotdeauna ușoară. În statele comuniste, partidul, mai
degrabă decât guvernul, era sursa supremă de autoritate, iar granița dintre cele două era adesea
neclară. Partidul și administrația s-au legat profund, ambele instituții fiind angajate nominal în
obiectivele transformatoare ale regimului. Astfel, birocrația a fost extrem de politizată. În
democrațiile liberale, distincția formală între un politician, responsabil în fața parlamentului sau a
poporului și a unui funcționarului public permanent, responsabil față de stăpânii săi politici, este
mai ușor de atras.

12
 Cu toate acestea, înalții funcționari publici din democrațiile liberale sunt în realitate
implicați în elaborarea și implementarea politicii. Politicienii își asumă în continuare
responsabilitatea primară pentru anumite aspecte ale conducerii executive, cum ar fi mobilizarea
sprijinului politic și asigurarea guvernării.
Relațiile instituțiilor executive cu alte instituții
În lumea politica moderna se constata un proces de crestere a rolului executivului. El nu este
intamplator sau subiectiv, ci tine de o serie de factori ca:
- complexitatea si dinamica vietii sociale contemporane. Acest fenomen impune luarea unor
decizii rapide si pertinente, pe care parlamentul prin mecanismul sau greoi si de durata nu este
in masura sa le infaptuiasca;
- initiativa legislativa, posibilitatea de emitere de ordonante face din guvern un partener important
in domeniul conducerii. Prin aceste posibilitati guvernul este in masura sa impuna, sa dea o
anumita orientare, tenta politicii generale a societatii;
- cresterea rolului partidelor politice in viata politica. Partidul este atat cel ce creeaza institutiile
statului, ale parlamentului si indirect ale guvernului, asigurandu-i totodata si functionalitatea.
Orice partid politic, ce a castigat alegerile si detine puterea este interesat sa promoveze un
guvern puternic si profesional, intrucat prin acesta el isi realizeaza propriul program si politica,
isi formeaza si promoveaza imaginea de forta politica capabila sa guverneze;
- prin natura activitatii sale, prin raportul direct cu realitatea sociala, guvernul este in masura sa
sesizeze eventualele cerinte, necesitati, disfunctionalitati si sa intervina prin masuri, decizii
rapide si pertinente in rezolvarea sau deblocarea lor.
Desi este o caracteristica a dezvoltarii contemporane, cresterea rolului executivului in
conducerea sociala, trebuie sa ramana in cadrul legal, orice depasire sau incalcare a acestuia putand
genera efecte sau consecinte negative pentru viata democratica.
Diferențele cheie dintre sistemele prezidențiale, parlamentare și hibride includ următoarele:
Într-un sistem prezidențial, puterile politice și administrative sunt împărțite între ramurile
executiv, legislativ și judiciar. Funcționarii din aceste sucursale îndeplinesc mandate diferite și
diferite circumscripții electorale.
Într-un sistem parlamentar, Parlamentul este suveran, iar autoritatea executivă (exercitată de
prim-ministru și cabinet) este derivată din legislativ. Într-un sistem hibrid, puterea executivă este
împărțită între un președinte ales separat și un prim-ministru.
În sistemele parlamentare, mandatul șefului executiv este direct legat de cel al legislativului,
în timp ce în sistemele prezidențiale termenii nu sunt legați.
În țările care fac tranziția la un sistem cu două sau cu mai multe partide, disciplina de partid
poate fi, în general, slabă din cauza faptului că partidele pot fi mai noi, nu au o structură internă
puternică și o bază constitutivă și / sau nu au experiență în operarea într-o legislatură multipartidă.
Disciplina este de obicei mai puternică în sistemele parlamentare decât în sistemele
prezidențiale, deoarece guvernul „executiv” necesită coeziunea partidului majoritar pentru propria
supraviețuire.
Una dintre diferențele majore dintre aceste sisteme constă în puterea legislativului (sau lipsa
acestuia) de a formula și iniția legislația1.
În sistemele parlamentare există o relație strânsă între legislativ și executiv și membrii
executivului sunt, de asemenea, membri ai legislativului.

1
United Nations Development Program (UNDP), 1999, ‘Governing Systems and Executive – Legislative Relations
(Presidential, Parliamentary and Hybrid Systems)’, Technical Series: Parliamentary Strengthening Reference Material,
unpublished paper
13
- Membrii executivului politic sunt responsabili individual și colectiv în fața legislativului;
- Mandatul executivului politic nu este fix, deoarece poate fi înlăturat în orice moment de
legislativ și
- Legislativul poate fi dizolvat de executiv.
În democrațiile parlamentare „pure” autoritatea executivă, formată dintr-un prim-ministru și
un cabinet, ia naștere din adunarea legislativă și executivul este în orice moment supus unei posibile
revocări prin un vot „fără convingere” de către majoritatea adunării legislative1.
În sistemele prezidențiale există:
- Separarea puterilor între executiv și legislativ;
- Calitatea de membru al celor două organe este incompatibilă, adică membru al unuia nu poate fi
membru al celuilalt;
- Executivul nu este responsabil față de legiuitor; și
- Niciunul nu se poate dizolva și nici nu îl poate elimina pe celălalt.
Sisteme parlamentare funcționează în India, Marea Britanie, Canada, Noua Zeelandă,
Australia și alte câteva state. În Statele Unite ale Americii, executivul este prezidențial. În Franța,
România există un amestec dintre aceste două forme de executiv.
Lecturi suplimentare:
Stănescu, Iulian Miniştrii guvernelor României 1990-2010, în: Puterea politică în România : de
la comunism la noul capitalism, Bucureşti : Pro Universitaria, 2014, pp.250-266.
Chiar e nevoie de patru ministere noi? Cum a evoluat dupa Revolutie numarul ministrilor din
diferitele Cabinete care s-au perindat la conducere. Cum sta situatia in alte tari din UE,
https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-21503649-chiar-nevoie-patru-ministere-noi-cum-
evoluat-dupa-revolutie-numarul-ministrilor-din-diferitele-cabinete-care-perindat-conducere-cum-sta-
situatia-alte-tari-din.htm

Guvernele României din ultimii 30 de ani. https://guvernare.net/2020/11/04/guvernele-romaniei-din-

ultimii-30-de-ani/
Cât timp a guvernat PSD din 1989 încoace? https://www.petreanu.ro/timp-guvernat-1989-incoace/

Anexă

1
political science ( PDFDrive ).pdf
14
Sursa: https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-21503649-chiar-nevoie-patru-ministere-noi-cum-evoluat-dupa-
revolutie-numarul-ministrilor-din-diferitele-cabinete-care-perindat-conducere-cum-sta-situatia-alte-tari-din.htm

Sursa: https://www.analizeeconomice.ro/2016/10/care-au-fost-cei-mai-buni-si-cei-mai.html

Formarea coalițiilor guvernamentale

15
Sursa: https://www.realitatea.md/aie1--aie2-si-coalitia-pro-europeana--create-in-58--44-si-87-de-zile--cat-va-dura-
acum----infografic-_13468.html?

Modelul standard european de organizare a administraţiei – „model Weberian de administraţie”.

Particularităţi:
 Organizare ierarhică integrată, existentă în organizarea unui minister sau departament.
 Nivelurile ierarhice încep cu un politician în vârful piramidei şi coboară către nivelurile inferioare până la cel mai
de jos funcţionar al ierarhiei.
 Separare verticală în funcţie de zonele politicii publice respective – între ministere şi în cadrul aceluiaşi minister.
 Departajare clară a liniilor ierarhice de autoritate:
- în privinţa nivelului la care se ia decizia
- în privinţa modului de raportare a deciziilor,
- existenţa unui sistem de puteri de sancţionare disciplinară,
- un control parlamentar privind acţiunile politicienilor ce ocupă poziţiile de vârf ale piramidelor.
Guvernul şi ministerele răspund în faţa Parlamentului,
Se asigură anonimatul funcţionarilor care lucrează la baza piramidei,
Sistem de informare foarte coerent şi strâns care reţine informaţiile în interiorul ministerelor respective, iar răspunderea
decizională pentru acţiunile întreprinse de subordonaţii săi rămâne în mâna ministrului respectiv.

Modelul suedez de guvernare

Se bazează pe o separare orizontală între două lumi:
1. Ministerele şi guvernul:
- definesc orientările de politică publică în sectoarele respective,
- decid alocarea resurselor bugetare respective,
- monitorizează implementarea politicii din domeniul respectiv,
- rezolvă nemulţumirile cetăţenilor privind deciziile administrative.

2. Birourile sau agenţiile administrative autonome:

- au ca misiune implementarea legislaţiei,
- veghează la aplicarea de zi cu zi a politicii guvernării respective,
- sunt protejate prin Constituţia Suediei de interpuneri ale altor oficiali publici în procesul de luare a deciziei
- Răspunderea acestor agenţii este asigurată nu prin mijloacele unor puteri pe cale ierarhică şi disciplinară,
ci prin raportările directe pe care conducătorii agenţiilor le fac către Parlament şi către public.
- Acest sistem de organizare se sprijină pe o transparenţă la accesibilitatea documentelor şi pe libertatea
presei de a avea acces la documentele respectivelor instituţii;
- există garanţia instituţională dată de Avocatul Poporului, ca instituţie independentă delegată de Parlament,
care poate iniţia proceduri legale – sau pe calea dreptului civil, sau pe calea dreptului penal – împotriva
oficialilor cu funcţii publice.

16