♦I NDRVMf VRI P5\$T0RÎ\Le-

- Ş I A ÎN VIAT a t r e i a z i -

Pr. prof. SEBASTIAN CHILEA

«Şi a în v ia t a treia zi dupâ Scripturi» e ste textu l a rtic o lu lu i al V -lea

din S im bolu l C re d in ţe i. Precizia şi con cizia cu care e s te form u lat este' o
capodoperă d e prudentă istorică şi d e v astă în ţeleg ere te o lo g ic ă . Biserica
a întărit a cea stă suprem ă afirm aţie a rev ela ţiei creştin e cu ziduri de stîlpi
de sustin ere pe care n ici o putere a întunericului nu le p o a te trece. Sfin­
tele Paşti sîn t însăşi inima întregei credinţe creştine. în a c e st ev en im en t
se v e d e dacă Dum nezeu s-a descoperit în D om nul C h ristos ş i d a c ă Dom ­
nul Iisus e ste ultim ul cu vîn t al lui D um nezeu c ă tre lum e. «Fără Sfintele
Paşti crucificarea ar fi însem nat năruirea lui Iisus C h ristos, iar B iserica
ar fi d ev en it o A so c ia ţie în num ele lu i Iisus, în, fe lu l în ca re a v em o
aso cia ţie sau o S ocietate G oethe, Luther, Ranke sau B ach. C re ştin ism u l
rezistă sau s e prăbuşeşte odată cu în v ierea lu i Iisu s d in m o rţi» A
Şi teologu l protestant la care n e referim con tin u ă : -«P a v e l sc r ie către
com unitatea din C orint: «dacă C hristos n -a în v ia t d eşa rtă e s t e atunci:
predica noastră, deşartă este şi credinţa voastră» (I Cor. 1 5 , 1 4 ) . A ceasta
nu înseam nă că fără în v iere credinţa creştină şi-ar p ierd e d o a r vreunul
din articolele sale de credinţă, credinţa în în v ie r e a lu i Iisu s ; C i înseam nă
că fără Înviere credinţa creştină s-ar sfîrşL în trea g a is to r ie a lu i Iisus
ne-ar apărea ca un nonsens» *.
Credinţa singură, oricît de puternică, nu poate/ — ca în c a z u l acesta
— să certifice adevăiml absolut al relig iei creştin e. A p o s to lii e r a u atît de
p,uternic im presionaţi de p ersonalitatea D om n u lui Iisu s în e ît le era cu
neputinţă să creadă că El a murit. Paul Laqarde sp u n e a :. «Era p rea mare
ca să moară». Dar această credinţă a lor în în v ie r e era d e fa p t «credinţa
în C ineva care învie» s, ea se în tem eia p e a d ev ă ru l real, c o n c r e t, tangibil,
unanim recunoscut de toţi cred in cioşii săi. M ai a le s c ă El p r e z is e s e cu
1. Heinz Zahrat, The historical Jesus, — "William Collins Sops, L on d on , 1963, p. 120.
2. Ibidem, p. 120. 3. Ibidem, p. 133— 134.

Z
 îndrumări pastorale
451

mult Înainte că va fi omorlt, dar cfi «a treia zi» va învia (Matei 17, 23),
sau încă şi mal precis : «Iar pe cînd mergea la Ierusalim, Iisus a luat Ia
o parte pe cei doisprezece ucenici şi le-a spus lor pe cale : «Iată ne suim
la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat In mina arhiereilor şi a cărturarilor
şi-L vor oslndi la moarte ; şi II vor da In mina păginilor ca să-L batjoco­
rească şi să-L biciuiască şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia»
(Matei 20, 18—19).
Insistenta cu care Domnul Iisus revine asupra viitoarelor Sale pa-,
timi este impresionantă. Sfinţii Evanghelişti sinoptici menţionează aceste
preziceri de mai multe ori, (Matei 17, 23 / 20, 19 ; Marcu 8, 31 ; 9, 3 1 1 0 ,
34 ; Luca 9, 22 ; 18, 32—33 ; 24, 7). Domnul Iisus ştia că va fi nevoie de
aceste proorocii. Atît Sfinţii Apostoli cit şi neamurile vor descoperi in
ele stăpînirea Domnului asupra timpului şi semnele cele mai grăitoare
ale divinităţii Sale. Luate una cite una aceste preziceri aduc fiecare cite
un amănunt nou, în aşa fel că toate laolaltă zugrăvesc cu trăsături în-
' sîngerate şi de neuitat, întregul convoi al Sfintelor patimi, al judecăţii,
al răstignirii, al morţii şi al învierii.
Sfîntul Evanghelist loan relatînd altercaţia cu vînzătorii din templu,
cînd Domnul spune : «Dărîmaţi templul acesta şi-L voi ridica la loc în trei
zile», notează că «El vorbea de templu trupului Său. Deci, cînd s-a sculat
din morţi ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o zicea şi au crezut
Scripturii şi Cuvîntului pe care l-a spus Iisus» (loan 2, 19—22).
Domnul Iisus a voit ca şi moartea Sa să fie bine cunoscută, bine do­
vedită, să nu lase nici o urmă de îndoială, pentru ca adevărul învierii să
se impună ca o evidenţă absolută. Articolul al IV-lea din Simbolul Cre­
dinţei urmăreşte tocmai acest lucru : «Şi s-a răstignit pentru noi în zilele
lui Pilat din Pont, à pătimit şi s-a îngropat».
Opera Sa mîntuitoare, pecetluită pe Cruce, nu putea să înfăţişeze
divina Sa iubire într-un mod mai pregnant, într-un contrast mai iredüc-
tibil, cu ura diabolică a răsţignitorilor Săi. Pe Cruce se întîlnesc, se «în­
crucişează», cea mai pură iubire pentru oameni cu cea mai otrăvitoare
şi mai neagră ură pe care o produce păcatul. Anticipînd dintru început
inconsistenţa, ipotezelor raţionaliste despre «mormîntul gol» şi despre p
sincopă sau o letargie pe Cruce, cele patru Evanghelii afirmă şi înfăţi­
şează realitatea morţii ca.un fapt absolut sigur (Matei 27, 57—61 ; Marcu
15, 42—47 ; Luca 23, 50—56 ; loan 19, 38—42). De asemenea şi în Faptele
.Apostolilor 25—32/13, 26) sau la Sfîntul Apostol Pavel (I Cor. 15,
3—5 ; Colos. 2, 11—12 ; 3, 3), întîlnim atestări ale morţii Domnului.
Sfinţii Părinţi au ţinut să întărească şi mai mult adevărul despre
moartea Domnului arătînd că ëa este un fapt istoric întîmplat la o dată
fixă, în vremea lui Pilat din Pont. Prezenţa lui Pilat în,Simbolul Credinţei
voia să sublinieze că vina de răstignirea Domnului o poartă omenirea
întrealgă, reprezentată oficial de Pilat. v
De asem enea Sfinţii Părinţi au voit să ocolească orice echivoc şi au
precizat că Domnul, «a pătimit», oa om, numai cu trupul omenesc, nu şi
cu -dumnezeirea, care nu poate să pătimească.
 452 BISERICA ORTODOXA ROMANA

Sfinţii Părinţi au voit să pună în lumina cuvenită realitatea morţii

şi învierii Domnului şi au făcut acest lucru cu o inspirată şi unică putere
de adevăr. Simbolul Credinţei mărturiseşte concis şi maiestos misiunea
divină şi mîntuitoare a Domnului Iisus, desfăşurată după un plan cunos-
• cut numai de El şi revelat în parte atît cît era necesar. Domnul Iisus apare
ca expresia cea mai nobilă a absolutei încrederi în Dumnezeu, venit în
lume ca să restaureze fiinţa umană, această realitate unică. E răstignit,
.moare şi e depus în mormînt, fără nici un cu vînt de împotrivire, ca un
«miel» înjunghiat care, nu-şi deschide gura sa». Ultimul Său cuvînt este
o supranaturală acceptare. «Săvîrşitu-s-a !» (loan 19, 28—30), adică s-a
împlinit voia Tatălui şi s-au împlinit «Scripturile».
De Vineri pînă Duminică dimineaţa corpul Domnului se odihneşte în
mormîntul dăruit de Iosif din Arimateia. Sfintele Evanghelii păstrează o
tăcere gravă asupra acestor zile şi asupra învierii. Noi, modernii, obiş­
nuiţi cu documentări şi documente, de data aceasta sîntem reduşi la con­
juncturi. O tradiţie, cunoscută, se pare, de Sfîntul Apostol Pavel şi de
Sfîntul Apostol Petru, ne informează că Domnul Iisus s-a pogorît la cei
din iad, «descendit ad inferos», unde cei vechi, care aşteptaseră pe Mesia,
aşteptau acum izbăvirea. Aceste două texte ale Sfîntului Apostol Petru
par să confirme, în parte, tradiţia : «Pentru că şi Christos a suferit odată
moartea pentru păcate, El cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă
pe noi la Dumnezeu, omorît cu trupul, dar viu făcut cu duhul. Cu duhul
El a purces şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, adică duhu­
rilor neascultătoare altă dată» (I Petru 3, 18—20), (Evanghelia) «a fost
binevestită şi morţilor» (I Petru 4, 6).
In vechiul Simbol al Apostolilor — se poate Spune — că se păstrează
un indiciu despre Pogorîrea la Iad în acest scurt verset : «S-a pogorît la
Iad».
Duminică de dimineaţă însă se împlineşte marea aşteptare a lumii :
Noaptea veacurilor trecute se luminează de slava învierii. Este mo­
mentul cel mai înalt din viaţa lumii, este «evenimentul centrăl din is­
torie» (Bossuet). «Ne-am putea închipui o limpede dimineaţă de aprilie,
plină de acea curăţie feciorelnică pe care primăvara o dă orizonturilor
palestiniene ; la răsărit, peste acoperişurile oraşului (Ierusalim), orizon­
tul alb ca laptele, se colorează cu nuanţe de perle, în timp ce la apus,
retrăgîndu-se încet, noaptea încă mai tîrăşte după ea, peste dealuri şi
coline, marginea violetă şi cu ciucuri a vălului său cenuşiu. «Zorile cu
ochii cenuşii» pe care o lăudase Virgil, «aurora cu degete de trandafir»,
dragă bătrînului Homer : se părea că în aceste clipe privilegiate în­
treaga fire se umplea de o făgăduinţă negrăită, şi, în inima celui mai mi­
zerabil dintre oameni freamătă chemarea Harului lui Dumnezeu» 4.
«Suspinurile negrăite» ale firii (Rom. 8, 22—26) încetaseră, o nouă
creaţie a unei lumi noi îşi începea vecia : Domnul Iisuc înviase şi bu­
curia învierii se răsfrîngea peste ţntregul univers. Simbolul Credinţei
4. Daniel-Rops, Jésus en son temps, Paris, 1946, p. 570—575.
 în d r u m ă r i p a s t o r a l e 453

afirmă adevărul învierii repetînd explozia de fericire a Sfîntului Apos­

tol Pavel : «şi a înviat a treia zi după Scripturi» (I Cor. 15, 3—4).
Astfel încît dacă nu avem amănunte concrete, «istoricii», despre fe­
lul în care s-a «săvîrşit» învierea în-adîncul mormîntului, de Vineri pînă
Duminecă dimineaţa, în schimb avem un noian de date şi informaţii des­
pre adevărul învierii, despre Domnul Iisus însuşi, despre Cel înviat din
morţi, care se arată în multe chipuri şi la mulţi între ucenicii Săi. Este
o întreagă coloană de «martori» ai învierii »(I Cor. 15, 1—20; Matei
18 ; Marcu 16 ; Luca 24 ; loan 20, 21).
După înviere Domnul nostru Iisus Hristos începe o «a doua Viaţă» e
care durează pe pămînt pînă la înălţare, şi care durează în ceruri în vecii
vecilor. învierea Sa transcende orice morală şi se statorniceşte pe tării
de dogmă în care se cuprinde întreaga dramă a vieţii şi care luminează
cu lumină nouă misterul condiţiei umane. Destinul fără orizont al omu­
lui cel vechi, omul sub păcat încetează, şi începe noua viaţă a «fiilor
lui Dumnezeu», cărora învierea le deschide zările eternităţii.
«Dogma învierii» este astfel o lumină nouă care iradiază în voie
din «Lumina Vieţii». Mîntuitorul se arată acum mult mai lămurit că El
este «Lumina lumii». Creştinii din primele generaţii acordau o importanţă
deosebită acestei vieţi noi, acestei «a doua viaţă» a Domnului Iisus. Să
nu se spună că învăţătura aceasta este produsul unei teologii subtile,
dezvoltată de marele interpret al Scripturilor, Sfîntul Apostol Pavel ! E
adevărat că doctrina aceasta este profund expusă în Epistola I către
Corinteni, dar este în acelaşi timp expusă şi de Sfîntul Apostol Petru în
Faptele Apostolilor. Cînd în locul lui Iuda a fost ales Matia, l-au ales ca
să fie «împreună» cu ceilalţi «martor al învierii» (Fapte 1, 22). Pă­
rinţii Bisericii, Sfîntul Clement al Romei, Sfîntul Ignaţiu de Antiohia,
Sfîntul Policarp al Smirnei, Sfîntul Iustin, Origep, Fer. Augustin şi toţi
Sfinţii Părinţi au proclamat pe rînd importanţa şi temeinicia credinţei
în Domnul Cel înviat.
învierea Domnului este cheia de boltă a învierii morţilor, El este
«pîrga învierii celor adormiţi» (I Cor. 15, 20). El, cel dintîi a deschis «cale»
prin tenebrele morţii şi pe această potecă de lumină şi de viaţă mergem
toţi cei care credem în El : ne vom ridica din morminte şi ne vom smulge
din legăturile morţii : «Iată, taină vă spun vouă : Nu toţi vom adormi
dar toţi vom fi schimbaţi» scrie cu înflăcărare Sfîntul Apostol Pavel,
într-o fărîmă, într-o clipeală de ochi, la trîmbiţa cea de apoi. Căci trim-
biţa va suna şi morţii se vor scula fără stricăciune, iar noi vom fi schim­
baţi. Fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace întru nestrică-
ciune şi acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire» (I Cor. 15,
51—53).
Această mare speranţă creştină era profund înrădăcinată şi în V e­
chiul Testament. Marii profeţi vestiseră că moartea va fi «înlăturată pe
vecie» (Is. 25, 8). «Morţii tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia ! Deş-
5. Ibidem, p. 575, 587, 592. Cf. Giuseppe Ricciotti, Vita di Gesù Cristo, Tipogra­
fia Poliglotta Vaticana, ed. 14, 1951, p. 570—773.
B.O.R. — 9

nriTiilillim niTl ΤΠΤΓm rrrrrrrrrrrrrrrr

454 BISERICA ORTODOXA ROMANA

teptaţi-vă, cîntaţi de bucurie voi cei ce sălăşluiţi în pulbere I Căci rouă

ta este rouă de lumină şi din sînul pămîntului umbrele vor învia» (Is.
26, 19). «Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărîna pămîntului se vor scula,
unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi spre scîrbă veşnică» (Daniil
12, 2). «Dar eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că el, în ziua cea
de pe urmă, va ridica iară din pulbere această piele a mea ce se destramă.
Şi din carnea mea voi vedea pe Dumnezeu» (Iov 19, 25—26).
Acestei adinei speranţe învierea Domnului avea să-i dea o «încoro­
nare de certitudine». De-a lungul activităţii Sale Mîntuitorul a făcut ade­
sea aluzie la aceste ţrei zile, dar aluzia n-a fost prinsă din zbor şi nici
reluată. Bunăoară vorbind de simbolul Templului (loan 2, 19) nimeni n-a
priceput că El vorbeşte despre Sine. Abia după înviere li s-au deschis
ochii ucenicilor (loan 20, 21) ca să înţeleagă «semnul templului» şi sem­
nul lui.«Iona proorocul» (Matei 12, 30—40).
Credinţa în înviere transformă profund concepţia obişnuită despre
viaţă şi moartea corporală. Filosofia antică avea o concepţie sumară
asupra raportului dintre spirit şi corp sau mai exact o concepţie elemen­
tară (adesea contradictorie) despre corpul omenesc şi despre rostul său
în viaţă. Corpul era socotit un rău inevitabil, un lanţ al sclaviei, o în­
chisoare sau pur şi simplu un mormînt. Mormîntul sufletului (se făcea
chiar un joc de cuvinte : în limba greacă soma însemnează corp, iar
sema însemnează mormînt). Platon scria lui Fedon că «sufletul nu va/
fi deplin stăpîn pe sine însuşi decît cînd se va desprinde de corp... Liberi
şi curaţi de nebuniile corpului, noi vom trăi cu adevărat». Creştinismul
dimpotrivă consideră corpul ca un element constitutiv al vieţii umane.
Omul, in concepţia creştină, este o fiinţă duală : omul întreg se compune
din corp şi suflet, unite într-o mutuală interdependenţă. Nici corpul sin­
gur nu formează omul, nici sufletul singur. Corpul este ca şi sufletul,
destinat vieţii veşnice. La învierea generală fiecare om se va înfăţişa la
judecata finală atît cu sufletul său, cît şi cu corpul său. Dacă viaţa umană
s-ar reduce numai la biologia ei, «Dacă morţii nu înviază ; să bem şi să
mîncăm, căci mîine vom muri» (I Cor. 15, 32). Dar corpul este şi în viaţa
aceasta şi în cea viitoare un nobil instrument al sufletului, destinat şi
el de asemenea slavei şi învierii veşnice. învierea Domnului Iisus este
afirmarea cea mai autorizată a demnităţii omeneşti şi singura înţelep­
ciune a vieţii de un realism integral. Unitatea fiinţei umane e mai tare
decît moartea şi în stare să se împotrivească oricăror asalturi ale pă­
catului. Această unitate a puterilor umane.şi a tot ce e veşnic în om
s-a descoperit lumii ca o lumină călăuzitoare care să arate drumul mm-,
tuirii, pînă la sfîrşitul veacurilor.
Domnul învie biruind moartea : «Moarte, unde este biruinţa ta ?
Moarte, unde este boldul tău ?» exclamă Sfîntul Apostol în acelaşi ce­
lebru capitol (I Cor. 15, 55). «Şi boldul morţii este păcatul (id. v. 56),
adaugă acelaşi Sfînt Apostol. Astfel biruinţa Domnului asupra morţii are
implicaţii vaste :* ea însemnează biruinţa Domnului asupra păcatului şi
asupra tuturor puterilor întunericului. Căci prin păcat a intrat moartea
în lume şi «Simbria păcatului este moartea» (Rom. 6, 23). Credinţa în
 (Ü DRUMĂRI PASTORALE 455

Domnul Iisus cel înviat însemnează deci «lupta cu păcatul» care trebuie
dusă «pînă la singe» (cf. Evr. 12, 4). Cine nu se împotriveşte păcatului
tinde spre moartea veşnică ; cine însă se prinde Vitejeşte în lupta con­
tra păcatului şi duce această luptă în numele şi cu ajutorul Domnului
Iisus tinde spre mîntuire şi spre viaţa veşnică. Orice efort făcut după
modelul Domnului Hristos, după marea pildă a vieţii Sale este un salt
spre împărăţia Cerurilor. Din orice parte am privi lumea şi viaţa, din orice
latură am privi învierea Domnului vom constata de fiecare dată că toate
orizonturile se deschid de la mormîntul Său din Ierusalim, care «a treia
zi» a fost găsit gol. învierea este atotcuprinzătoare : ea este nu numai
un fapt istoric, ci şi divina explicaţie a dramei omului în pelerinajul
său terestru. O divină pedagogie.
Această a doua viaţă a Domnului Iisus, viaţa Sa laolaltă cu ucenicii
Săi, pe care El o trăieşte sub ochii lor, durează patruzeci de zile. Pa­
truzeci de zile ucenicii au trăit într-o «atmosferă de, realitate suprana­
turală» în care credinţa lor s-a întărit pentru totdeauna. Sub impulsul
Învierii Sfinţii Apostoli se schimbă cu totul, devin cu adevărat alţi oa­
meni. Schimbarea aceasta produce în Ierusalim o mare uimire. Pînă ieri
Iremurînd de frică, ascunşi, cu uşile încuiate de teamă, deodată ucenicii
încep să vestească pe Domnul Iisus Cel răstignit şi îngropat că a înviat
şi s-a arătat la mulţi dintre ei. Curajul şi înflăcărarea cu care predicau
îi uimeau într-atît încît unii dintre ascultători «i-au luat în rîs şi ziceau :
Sunt plini de must» (Fapte 2, 3), iar alţii se întrebau : «Ce va să fie
aceasta ?» (idem, V, 12).
Entuziasmul lor s-a prefăcut în foc nestins, în văpaie de eroism, care
a cucerit lumea. Nimic nu i-a mai înspăimântat, nici bicele sinedriului,
nici butucii temnicerilor, nici crucea sclavilor, nici securea lictorilor.
Ei văzuseră pe Domnul viu, purtînd'trupul plin de răni, aşa cum se ridi­
case.din mormînt. Patruzeci de zile au stat cu El la masă, cu El de vorbă,
cu El Cel înviat şi Preaslăvit, de acum de o eternă purtiate, de o eternă
tinereţe.
Arătările Sale din Iudeea şi din Galileia au spulberat orice urmă de
îndoială. Atîta curăţie în privirile Sale, atîta puritate lăuntrică, atîta dum­
nezeiască putere în orice demers al Său, i-a încredinţat pentru eterni­
tate că El este şi Modelul pe care îl adoră, şi Mijlocitorul pe care îl
imită. Arătările din a doua Sa viaţă, de la înviere şi pînă la înălţare,
sînt foarte sumar menţionate. învăţăturile Sale din această etapă nu s-au
păstrat, ca multe altele (Cf. loan 21, 25). De bună seamă că niciodată
graiul omenesc n-a cuprins o atît de năvalnică şi supranaturală iubire şi o
atît de divină înţelepciune, o atît de minunată comuniune, o viaţă atît de
adîncă, de plină şi de adevărată. De aceea în ziua înălţării, cînd pe Mun­
tele Măslinilor Domnului Iisus se despărţea de ucenicii Săi, ei nu se sim­
ţeau părăsiţi şi stingheri, le rămăsese în loc ceva nepieritor : le rămă­
sese bucuria. Bucuria eternului Adevăr.
Bucuria prezenţei tainice a Domnului în Biserica Lui, în Sfînta Eu­
haristie? Sfînta împărtăşanie este experienţa cea mai intimă pe care o
 456 BISERICA ORTODOXA ROM ANA

facem, celor sfinte, calea cea mai adecvată pentru cunoaşterea Dom­
nului nostru Iisus Hristos. Sffnta Împărtăşanie, «leac. împotriva morţii»,
este totodată puterea oare învie morţii, care învie sufletele moarte.

PROLOAGE
Arhim. BENEDICT GHIUŞ

1 _ CUVUMT AL SFINTULUI IOAN GURA DE AUR

PENTRU MILOSTENIE ŞI PLATA EI

Orice ai fi dai şi la săraci, acelea in mîinile lui Hristos le pui şi ni-

meni nu poate să le răpească din mîinile celui ce le-a luat, ci petrec acolo
multă roadă făcîndu-ne nouă. Şi de vreme ce nici omul nu trece cu ve- |
derea, ci asemenea răsplăteşte darul primit, apoi cu cit mai mult încă |
Hristos, cum după luare nu va răsplăti? Că auzi pe Solomon ce zice : ^
cela ce miluieşte pe săraci, împrumut dă lui Dumnezeu. Dar văzut-ai
oare ce lucru slăvit de împrumutare ? Că altul este cela ce ia, şi altul se
îndatoreşte şi se pune chezaş. Că n-a zis adică : cel ce miluieşte pe să­
rac, dă lui Dumnezeu, ci împrumut dă lui Dumnezeu, ca la răsplătire să d a
nu ia numai al său, ci împreună cu al său să ia multă dobîndă. De aceea
şi noi împrumut dăm la aceia care ne dau mai multă dobîndă, şi încă
pe cei avuţi îi alegem şi-i căutăm, iar pe blîndul şi binecunoscătorul
Dumnezeu care însutit răsplăteşte, II părăsim.
Că ce ne va da nouă pîntecele cela ce nristuieşte multe, fără numai
gunoi şi stricăciune. Sau ce ne dă deşarta mărire ? Zavistie şi răutate. ,
Sau ce iubirea de desfătări ? Numai necazuri şi deşertăciuni. Apoi ce,/Ç
curvia ? Gheena şi viermele cel neadormit. Iar celor bogaţi şi nemilos- >
tivi ce sint vrednice ? Cele ce aici sînt rele, iar în cele ce vor să fie
am are. Că nemincinos este cela ce a zis : Căutaţi mai întîi împărăţia lui
Dumnezeu şi acestea toate se vor adăuga vouă. Deci pentru ce nu ne
grijim de milostenie, fraţilor ? Cel ce miluieşte pe săraci, zice, împru­
mut dă lui Dumnezeu. Apoi oare împrumut ia de la mine. Domnul prin
milostenia cea de la săraci ? Dar cînd îmi vei da mie, spune-mi, te rog,
vremea răsplătirii.
Cînd va şadea Fiul omenesc pe scaunul slavei Sale şi va pune pe
cei milostivi de-a dreapta Sa, iar pe cei răpitori şi nemilostivi de-a stingă. ;
Atunci va zice celor de-a dreapta lui : veniţi binecuvîntaţii Părintelui
Meu de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Pen­
tru ce pricină oare ? De vreme ce, zice, am flămînzit şi mi-aţi dat de am
mîncat, am însetat şi m-aţi adăpat, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat. Şi
pentru ce Doamne, despre altele nu faci de loc pomenire, fără numai de
milostenie.? Nu voi judeca, zice, pe cei ce au greşit, ci pe cei ce nü
s-au îndreptat. Nu osîndesc pe cei bogaţi, ci pe cei nemilostivi şi neo­
menia lor o mustru, pentru că avînd un ajutor ca acesta de mîntuire,
ÎNDRUMĂRI pastorale 457

adică milostenia prin care tot păcatul se pierde, au trecut cu vederea i

atît de mare facere de bine. Că nu pentru aceasta ai luat averea, ca
adică în mîncări şi în beţii să o cheltuieşti pe ea, ci ca să o trimiţi pe
ea în cealaltă lume, prin mîinile săracilor, cheltuind-o în milostenie. Că
au doar a ta este averea ce ai ? Nu este a ta, ci pentru săraci îţi este
dată ţie. Dintru ale lui îţi porunceşte ţie Dumnezeu ca să dai. Că, chiar
de-ar fi din ostenelile tale şi pentru aceasta socoteşti că este a ta avuţia,
au doară nu putea Dumnezeu să o ia pe dînsa de la tine ? Dar iată nu
face aceasta, că doar te-o face pe tine iubitor a da la săraci şi printr-
înşii moştenitor al împărăţiei să te facă. Căruia se cuvine slava, acum